Contribuția creștinismului la romanizarea Daciei

Romanizarea.
Procesul de romanizare provine din limba fr. romaniser, și se definește prin a impune (unei țări)
cultura, civilizația și organizația romană, practic a deveni român.
Romanizarea implică un proces istoric de foarte mare amploare dar cu și cu o serie de
consecințe foarte mari. Procesul de romanizare, pe lângă trăsăturile sale generale, prezintă şi o
serie de particularităţi legate de locul, timpul și modul în care acestea au fost implementate în
generația din acele timpuri.
În studiul său de doctorat, scris între anii 1974-1978, Nicolae Gudea o definea astfel: un
proces istoric foarte complex, de o anumită durată, în continuă dezvoltare (evoluție) prin care o
populație barbară (din punct de vedere al romanilor), trăind în condițiile economice, social
politice și spirituale ale imperiului roman, a preluat formele vieții economice, cultura materială,
organizarea socială și politică și cultura spirituală de tip roman și le-a însușit1.
Caracteristici.
În general, romanizarea a înlăturat diferenţele dintre localnici şi romani pe planul culturii
materiale, al vieţii politice şi religioase, iar limba latină s-a impus ca singura limbă de
comunicare în condiţiile unui mediu etnic extrem de divers. O trăsătură esenţială, definitorie, a
romanizării este dispariţia treptată a graiurilor autohtone şi înlocuirea lor cu latina populară.

Mai persistă, chiar în zilele noastre, concepţii care pun la îndoială sau resping categoric
însăşi posibilitatea romanizării populaţiilor băştinaşe din diferite provincii ale Imperiului roman,
inclusiv Dacia.

1
Nicolae Gudea, Din Istoria Creștinismului la Români. Mărturii Arheologice. Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2002,
pag. 100
Romanizarea în Dacia

Romanizarea teritoriului şi a populaţiei daco-getice prezintă o importanţă deosebită,

deoarece acest proces stă la baza formării şi apariţiei poporului român pe scena istoriei.

Pătrunderea Creștinismului în Dacia Romană.

La începutul secolului al IV-lea, creștinismul era răspândit într-o măsură mai mare doar
în Asia Mică, sudul Thraciei, Cipru, Edessa, Roma. În aceste zone, creștinii reprezentau circa o
jumătate din populație. În schimb, în alte părți, noua religie se difuzase mai puțin. Ea era practic
inexistentă în Gallia centrală și nordică sau în Britannia. În Dalmația și în provinciile de la
Dunărea inferioară și mijlocie – deci în vecinătatea fostei Dacii Traiane – creștinismul era de
asemenea mai puțin răspândit, în comparație cu zonele de mare concentrare creștină.

Nu există nici un izvor literar care să permită localizarea în provincile dacice a unor
activități sau comunități creștine între 106 – 274. Există referințe generale. Istoricii mai vechi au
admis existența creștinilor în Dacia Romană, pe baza unui pasaj din Tertullian (Adversus
Iudaeos,7), în care dacii (alături de sciți și sarmați) erau incluși printre neamurile creștinate,
textul datând din anul 1972. Singurele argumente valabile pot fi aduse de descoperirile
arheologice cu caracter creștin din această epocă, care sunt puține. Ele constau din diferite
obiecte: vase cu cruci incizate; amulete creștine propriu-zise și gnostice; vase ornamentate cu
pești; vase cu pești incizați după ardere; vase și obiecte creștinate; inele din metal și monumente
vechi. Tocmai din cauza numărului redus al acestor descoperiri nu li s-au acordat o semnificație
deosebită. Ele există însă, sunt asemănătoare cu cele din alte provincii europene ale Imperiului
Roman, unde de asemenea numărul lor este redus „Și așa cum nu se neagă și nu se pot nega
pentru Germania Inferior sau Britannia, sau oricare altă provincie de graniță din Europa existența
creștinismului în secolele II-III d.Hr. așa nu se poate nega nici pentru cele 3 Dacii”3.

2
Al. Madgearu, Rolul Creștinismului în formarea poporului Român, Editura BIC ALL, București, 2001, pag. 19
3
N. Gudea, Din Istoria Creștinismului la Români. Mărturii Arheologice., Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2002,
pag. 102.
 Așa cum din mulțimea nenumărată a cultelor păgâne din Dacia unele sunt atestate numai
de unul sau două obiecte, piese sau statuete și totuși existența cultului respectiv este considerată
posibilă și acceptată, așa și prezența celor câteva obiecte creștine, trebuie acceptată și interpretată
în sensul existenței acestei religii. La descoperirile creștine propriu-zise se adaugă însă în cele 3
Dacii și câteva obiecte aparținând sectei gnosticilor creștini; unele și cele mai multe sunt
talismane, altele sunt piese funerare, unele sunt gnostice sigure, altele sugerează numai mediul
gnostic. Descoperirile gnostice au apărut mai ales în orașe și așezări mari și totdeauna acolo unde
se cunosc prezențe ale unor orientali și mai ales unde sunt și descoperiri creștine propriu-zise:
obiectele gnostice din cele 3 Dacii se înscriu în cadrul general al talismanelor și produselor
gnostice din Imperiu; simbolistica, formulele, reprezentările sunt cele obișnuite. Gruparea și
numărul descoperirilor gnostice sugerează existența unor comunități tot atât de bine închegate ca
și cele creștine și mai ales viețuind alături de cele creștine propriu-zise. Această coexistență a
gnosticilor creștini cu creștinii propriu-ziși nu face decât să susțină posibilitatea existenței unui
creștinism puternic încă din timpul provinciei. Prezența elementelor gnostice este considerată ca
atare de marea majoritate a specialiștilor4. Dintre istoricii români care s-au ocupat de materialele
gnostice și legătura lor cu creștinismul trebuie menționați V. Pârvan, I.I.Russu, K. Horeadt și I.
Barnea care, considerând gnosticismul o erezie creștină, au acceptat rolul jucat de talismanele
gnostice în răspândirea și dezvoltarea creștinismului într-un fel sau altul. Gnosticismul a pierit în
chip lent, fiind atacat puternic de teologia ortodoxă.

În cazul celor 3 Dacii este greu de spus, de precizat, dacă creșterea numărului de creștini
a pus capăt activității gnosticilor și oricum care a fost raportul între cele 2 comunități.
Descoperirile sugerează că cele 2 comunități au conviețuit o vreme (Porolissum, Romula). La
Dierna au fost găsite și două plăcuțe de aur cu texte gnostice, datate la finele secolului al III-lea.
Gnosticismul a fost un curent religios oriental, apărut înaintea creștinismului. Au existat și secte
gnostice care se pretindeau creștine, dar este bine cunoscută ostilitatea Părinților Bisericii
împotriva acestor pseudo-creștini5. Ceea ce putem afirma este că pe teritoriul provinciilor Dacia
în câteva orașe mari, așezări mari cu importante centre meșteșugărești și comerciale au fost
descoperite obiecte creștine cu cele mai vechi simboluri caracteristice creștinismului; aceste
obiecte sunt din domenii diferite ale vieții, cele mai multe constituind obiecte de uz personal

4
Ibidem, pag. 103
5
Al. Madgearu, Rolul Creștinismului în formarea poporului Român, Editura BIC ALL, București, 2001, pag. 21
(inele, vase, capace de vase, vase „purificate” prin prezența unor simboluri și chiar monumente
funerare vechi). Numărul și gruparea acestor descoperiri sugerează existența unor grupuri de
creștini, în același timp se constată cam în aceleași așezări prezența unor talismane, obiecte
personale, piese funerare care atestă existența unor eretici gnostici; numărul și gruparea acestor
descoperiri sugerează de asemenea existența unor grupuri gnostice. Prezența simultană a
descoperirilor creștine propriuzise și creștine eretice în aceleași localități, faptul că ulterior
comunitățile creștine se vor dezvolta larg tocmai în aceleași localități ne facem să credem că
creștinismul constituia în provincile dacice încă începând de la sfârșitul secolului II începutul
secolului III d.Hr. o realitate socială. Chiar faptul că s-au descoperit obiecte reflectând poziția
anticreștină a populației păgâne încă în mare majoritate, constituie o confirmare importantă a
existenței creștinilor.

Creștinismul făcuse progrese importante pe teritoriul statului roman, era deja

organizat, ierarhizat, practica o politică misionară activă și se răspândise pe tot cuprinsul
Imperiului Roman; provincile de același tip cu Daciile din Europa, provincile cu granițe comune
cu Daciile au atestate comunități puternice și bine organizate în principalele orașe. Deci putem
răspunde la întrebarea: A pătruns creștinismul în Dacia Romană? Putem răspunde afirmativ.
Existența creștinismului în perioada anterioară retragerii aureliene a fost susținută de numeroși
cercetători. Aproape toți sunt de acord că adepții noii religii erau puțini și alcătuiau comunități
mici și izolate. Unul din principalele motive ale slabei răspândiri ale creștinismului în Dacia este
micul grad de urbanizare al provincilor, comparativ cu cele orientale, deoarece pe atunci
creștinismul era încă o religie aproape exclusivă urbană. Pătrunderea creștinismului în Dacia
Romană a fost direct condiționată de răspândirea sa în acea arie mai largă din care provincia
Dacia făcea parte, în care ea era integrată prin multiple legături economice, culturale, etnice. Este
vorba de provinciile Dalmatia, Pannonia Superior și Inferior, Moesia Superior și Inferior, iar în
aceste provincii, creștinismul era puțin răspândit în secolul V. De aceea, numărul mic al
creștinilor din Dacia nu este nicidecum surprinzător, ci este chiar firesc6. Principalii purtători ai
noii religii au fost orientalii – coloniști, negustori sau militari – așa cum s-a întâmplat în toată
partea occidentală a imperiului. Între aceștia, militarii de origine siriană sau care au trecut prin
provincile orientale au jucat, se pare, un rol deosebit. Exportul de creștinism din Orient spre

6
Al. Madgearu, Rolul Creștinismului în formarea poporului Român, Editura BIC ALL, București, 2001, pag. 29
vestul Europei a fost un fenomen general în sec. I-III d.Hr. nu numai ca mișcare de populație ci
și ca politică misionară. Modul în care s-a dezvoltat și răspândit creștinismul în provincile Dacia
pornind de la nucleul acesta de orientali nu poate fi considerat (și nici nu afost considerat nicăieri
în vreuna din provinciile Imperiului Roman)7ca un rezultat al importului de creștinism. Din
contră, dezvoltarea comunităților creștine daco-romane din aceste nuclee a fost urmarea naturală
a condițiilor economice, social-interne, a faptului că în cele 3 Dacii situația era identică cu cea
din provinciile europene de graniță, că evoluția păgâne a urmat același curs. Nici nu s-ar fi putut
dezvolta mai departe acest creștinism oriental dacă nu ar fi fost preluat, însușit de reprezentanții
majorității populației provincilor dacice.

Aruncând o privire asupra celor expuse mai sus, putem trage concluzia că în Dacia
Romană a existat un număr mic de creștini, care au continuat să trăiască aici și după retragerea
aureliană. Mormântul de la Barboși arată că, sporatic, la creștinism s-au putut converti și unii
dintre dacii care locuiau în mediul urban. Mediul rural a rămas probabil pe deplin păgân, chiar și
în cazul satelor formate din coloniști romani. Toate descoperirile creștine din Dacia Romană
provin din centrele urbane și din castre. Nu se poate afirma că puținii creștini din perioada
provinciei nu au avut nici o importanță pentru evoluția ulterioară a creștinismului daco-roman,
însă se poate afirma că creștinismul românesc nu-și trage izvorul întreg din acei eventuali creștini
din orașele Daciei lui Traian8. Acei creștini din Dacia Romană, care au rămas la nordul Dunării
și după 275, au constituit, doar nucleul viitoarei creștinătăți daco-romane, care s-a dezvotat mai
cu seamă începând din vremea lui Constantin cel Mare.

7
Al. Madgearu, Rolul Creștinismului în formarea poporului Român, Editura BIC ALL, București, 2001, pag. 29
8
N. Gudea, Din Istoria Creștinismului la Români. Mărturii Arheologice., Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2002,
pag. 107