PSIHOTERAPII DE SCURTĂ DURATĂ TUTOR Conf Univ DR Odette Dimitriu 2013 PDF

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU
Facultatea de Psihologie
Departamentul de învățământ la distanță
MODUL
PSIHOTERAPII
DE SCURTĂ DURATĂ
TUTOR: Conf. univ. dr. Odette Dimitriu
- 2013 -
1
CUPRINS
Cuprins Modul – Psihologie Clinica Nr.pg.
Introducere 3
Unitatea 1
9
Psihoterapia comportamentală
Unitatea 2
21
Psihoterapiile de relaxare
Unitatea 3
34
Psihoterapia cognitiv-comportamentală
Unitatea 4
60
Psihoterapia raţional-emotivă şi comportamentală
Unitatea 5
73
Psihoterapia multimodală
Unitatea 6
102
Utilizarea acceptării în terapia comportamentală integrativă de cuplu
Unitatea 7
127
Hipnoza permisivă
Unitatea 8
159
Psihoterapia scurtă strategică
Unitatea 9
199
Valorificarea timpului extraterapeutic prin intermediul temelor pentru acasa
Bibliografie 223
2
INTRODUCERE
1. Scopul şi obiectivele disciplinei

Materialul de studiu este adresat studenţilor din anul III de studiu ce
urmează cursurile ID ale Facultăţii de Psihologie .
Scopul cursului este acela de a prezenta conceptele de bază cu care
operează psihoterapiile de scurtă durată, precum şi
problematica principală a acestora.
Obiective generale
1. Familiarizarea cu conceptele şi problematica psihoterapiilor de scurtă
durată.
2. Analiza şi explorarea cadrului conceptual al acestui tip de psihoterapii.
Obiective specifice
1. Investigarea problematicii psihoterapiilor de scurtă durată
2. Evidenţierea principalelor strategii şi tehnici specifice psihoterapiilor
comportamentale
3. Particularităţi ale psihoterapiilor de relaxare
4. Prezentarea srategiilor şi tehnicilor specifice psihoterapiei cognitiv-
comportamenale
5. Evidenţierea principalelor strategii şi tehnici specifice psihoterapiei
raţional-emotive şi comportamentale
6. Abordarea eclectică specifică psihoterapiei multimodale
7. Prezentarea principiilor şi tehnicilor specifice psihoterapiei
comportamentale integrative de cuplu
8. Evidenţierea particularităţilor hipnozei permisive
9. Utilizarea psihoterapiei scurte strategice în practica clinică
10. Evidenţierea importanţei temelor pentru acasă (“homeworks”) în
contextul psihoterapiilor de scurtă durată
3
2. CERINŢE PRELIMINARE
Se impune ca studentul să-şi fi însuşit, cel puţin la nivel mediu,
conceptele de bază ale disciplinelor psihologie cognitivă, psihologia
personalităţii, psihologia dezvoltării, psihologie socială, psihologia sănătăţii,
psihanaliză si psihopatologie.
3. CONŢINUTUL MATERIALULUI DE STUDIU. ORGANIZAREA PE

UNITĂŢI DE STUDIU
Materialul de studiu cuprinde informaţii referitoare la obiectul de studiu
al disciplinei, precum şi despre principalele concepte ale psihoterapiilor de
scurtă durată.
Unitate de studiu 1
Psihoterapia comportamentală
Premisa fundamentală de la care porneşte psihoterapia
comportamentală este aceea că orice comportament, normal sau anormal,
este produsul a ceea ce a învăţat sau nu individul. Numeroşi autori au
dezvoltat principii şi teorii ale învăţării care au stabilit bazele terapiei
comportamentale. Psihoterapia comportamentală îşi propune o ameliorare
de suprafaţă a unei suferinţe cu rădăcini, de fapt, mult mai adânci (respectiv,
o dispariţie directă a simptomului).
Unitate de studiu 2
Psihoterapiile de relaxare
Psihoterapiile de relaxare tind să abordeze, într-o manieră sistemică,
tehnicile orientale tradiţionale, în sensul valorificării elementelor lor pozitive.
Fiecare autor din domeniu îşi propune să adapteze aceste tehnici nevoilor
practice, adăugând sau eliminând anumite elemente. Relaxarea face parte
din cadrul tehnicilor de terapie sugestivă. Sugestiile intervin atât în inducerea
şi adâncirea stării de relaxare, cât şi în terapia simptomatică, prin intermediul
sugestiilor “ţintite” care au drept scop înlăturarea simptomului.
4
Unitate de studiu 3
Psihoterapia cognitiv-comportamentala
Terapia cognitiv-comportamentală (Cognitive-Behavioral Therapy sau
CBT) sau modificarea cognitiv-comportamentală, tinde să integreze
preocupările abordărilor psihodinamice şi sistemice cu tehnicile terapiei
comportamentale. În această perspectivă, comportamentul este reciproc
determinat de gândurile, sentimentele, procesele fiziologice şi consecinţele
acestora asupra pacientului. Conform CBT, cogniţiile nu sunt considerate
drept cauza primară a unui comportament dezadaptativ. Acest punct de
vedere ar fi mult prea simplist, cogniţiile fiind doar o parte integrantă dintr-un
proces complex şi interactiv.
Unitate de studiu 4
Psihoterapia rational-emotivă şi comportamentală
Psihoterapia raţional-emotivă şi comportamentală este desprinsă din
psihoterapia cognitiv-comportamentală. Ea a fost propusă de A. Ellis îşi
stabileşte două obiective specifice: să ajute pacientul să-şi minimalizeze
perturbările sale emoţionale si să-şi actualizeze potenţialităţile latente pentru
a ajunge la un grad mai mare de autodesăvârşire.
Unitate de studiu 5
Psihoterapia multimodală
Poziţia multimodală afirmă că un tratament cuprinzător necesită o
corecţie a comportamentelor dezadaptative, a sentimentelor neplăcute, a
senzaţiilor neplăcute, a imaginilor intruzive, a credinţelor iraţionale, a relaţiilor
interpersonale tensionate şi a posibilului dezechilibru biochimic (A. Lazarus,
1987).
Unitate de studiu 6
Utilizarea acceptării în terapia comportamentală integrativă de
cuplu
Unele terapii comportamentale noi includ componente ale acceptării
ca fiind principalul ingredient al tratamentului, cum ar fi psihoterapia
acceptării sau a angajamentului. Altele includ acceptarea într-o manieră
5
implicită (terapia de activare comportamentală în tratamentul depresiei).
Toate aceste terapii individuale evidenţiază pe diferite planuri nevoia de a trăi
o experienţă emoţională, nu de a o evita, de a gestiona impulsurile
emoţionale şi comportamentale şi de a nu acţiona conform dispoziţiei, ci, mai
degrabă, conform unui plan sau unei valori asumate.
Unitate de studiu 7
Hipnoza permisivă
Principiile limbajului terapeutic ericksonian derivă din metodele
utilizate de Erickson în inducţia transei hipnotice. În inducţia transei, Erickson
imita stilul perceptiv şi comunicaţional al pacientului, preluând treptat
controlul, până când pacientul intra în transă hipnotică.
Unitate de studiu 8: Psihoterapia scurtă strategică

Din punctul de vedere al terapiei scurte strategice, G. Nardone şi P.
Watzlawick (2005) menţionează următoarele tehnici de comunicare
terapeutică: a învăţa limbajul pacientului, recadrarea (resemnificarea),
evitarea formulărilor negative, utilizarea paradoxului şi a pattern-urilor de
comunicare paradoxală, utilizarea rezistenţei pacienţilor la schimbare,
utilizarea metaforelor, anecdotelor, poveştilor şi prescrierea sarcinilor
comportamentale.
Unitate de studiu 9: Valorificarea timpului extraterapeutic prin

intermediul temelor pentru acasă
În urmă cu peste 70 de ani, specialiştii în psihoterapie
comportamentală au recunoscut importanţa şi eficacitatea utilizării timpului
din afara şedinţelor de terapie, în scopul îmbunătăţirii rezultatelor acestora.
Termenul “temă pentru acasă” se referă la orice sarcină încredinţată
pacientului pentru a fi efectuată în intervalul dintre şedinţele de terapie.
Sarcina poate fi comportamentală, automonitorizare, exerciţiu fizic,
observaţie, înregistrarea unei convorbiri extraterapeutice, citit.
6
4. RECOMANDĂRI DE STUDIU
Se impune ca studentul să parcurgă fiecare unitate de studiu
respectând timpul alocat calendarului disciplinei, modul de abordare a
testelor de autoevaluare şi a sarcinilor de învăţare.
Pentru însuşirea conceptelor de bază ale disciplinei şi înţelegerea
informaţiilor prezentate în fiecare unitate de studiu este obligatoriu ca
studentul să consulte bibliografia şi să respecte indicaţiile rubricii
« cunoştinţe preliminare ».
Fiecare unitate de studiu atinge următoarele aspecte: obiective,
cunoştinţe preliminarii, resurse necesare şi recomandări de studiu, durata
medie de parcurgere a unităţii, subiectele teoretice aferente acesteia, un
rezumat, cuvinte cheie, teste de autoevaluare şi concluzii.
Fiecare dintre aceste subpuncte sunt semnalizate în text prin
intermediul unor pictograme. În continuare, prezentăm un tabel cu
principalele pictograme utilizate in text:
OBIECTIVE
CUNOSTINTE PRELIMINARE
RESURSE BIBLIOGRAFICE
DURATA MEDIE DE PARCURGERE

A UNITATII DE STUDIU
EXPUNEREA TEORIEI AFERENTE
UNITATII DE STUDIU
REZUMAT
CUVINTE CHEIE
TESTE DE AUTOEVALUARE
CONCLUZII
7
5. RECOMANDĂRI DE EVALUARE
După parcurgerea fiecărei unităţi de studiu se impune rezolvarea
sarcinilor de învăţare, ce presupun studiu individual, dar şi a celor de
autoevaluare.
Activităţile de evaluare condiţionează nivelul nivelul de dobândire a
competenţelor specificate prin obiectivele disciplinei.
În ceea ce priveşte evaluarea finală, se va realiza printr-un examen
scris, planificat conform calendarului disciplinei.
6. TEST DE EVALUARE INIŢIALĂ

1) Identificaţi orientările teoretice reprezentative în psihologie.
2) Identificaţi principiile de bază ale următoarelor discipline: psihoterapie,
psihologie clinica, psihologia sănătaţii, psihiatrie.
8
UNITATEA 1
PSIHOTERAPIA COMPORTAMENTALĂ
Obiective p.10
Cunoștințe preliminarii p.10
Resurse necesare si recomandări de studiu p.10
Durată medie de parcurgere a unităţii p.10
1.Psihoterapia comportamentală p.11

1.1 Obiectivele psihoterapiei comportamentale p.11
1.2 Relaţia terapeutică în psihoterapia comportamentală p.11
1.3 Tehnicile psihoterapiei comportamentale p.12
1.3.1 Inhibiţia reciprocă (contra-condiţionarea) p.13
1.3.2. Inhibiţia condiţionată (practica negativă) p.13
1.3.3. Aversiunea condiţionată p.13
1.3.4 Desensibilizara sistematică p.14
1.3.5 Imersia sau inundarea p.15
1.3.6. Traning-ul asertiv p.16
Rezumat p.17
Cuvinte cheie p.19
Teste de autoevaluare p.20
Concluzii p.20
9
OBIECTIVE
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
 să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale problematicii
psihoterapiilor de orientare behavioristă;
 să dobândească abilitatea de a folosi din punct de vedere teoretic
concepte şi tehnici ce ţin de acest tip de psihoterapie;
 să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihoterapiilor
comportamentale.
CUNOSTINTE PRELIMINARII
 Cunoştinţe în domeniul psihologiei personalităţii, psihologiei
dezvoltării, psihologiei sănătăţii şi psihoterapiei.
RESURSE NECESARE SI RECOMANDARI DE STUDIU

Resurse bibliografice obligatorii:
 Dafinoiu, I., Vargha, J.L., Psihoterapii Scurte. Strategii, metode şi
tehnici, Editura Polirom, 2005, p. 288.
 Gîrlaşu-Dimitriu, Odette, Empatia în psihoterapie, Editura Victor, 2004.
 Gîrlaşu-Dimitriu, Odette, Tehnici Psihoterapeutice, Editura Victor,
2004.
 Holdevici, Irina, Psihoterapii de scurtă durată, Editura Trei, 2011.
 Manual de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale, ediţia a IV-a,
DSM IV-R, American Psychiatric Association, 2000.
DURATA MEDIE DE PARCURGERE A UNITATII DE STUDIU

 2 ore
10
1. PSIHOTERAPIA COMPORTAMENTALA
1.1 Obiectivele psihoterapiei comportamentale
este produsul a ceea ce a învăţat sau nu individul. Pe baza lucrărilor lui
Watson (1913), creatorul teoriei behavioriste, numeroşi autori (Bandura,
1974; Kanfer şi Phillips, 1970; Mischel, 1975; Rotter, 1966) au dezvoltat
principii şi teorii ale învăţării care au stabilit bazele terapiei comportamentale.
Psihoterapia comportamentală îşi propune o ameliorare de suprafaţă
a unei suferinţe cu rădăcini, de fapt, mult mai adânci (respectiv, o dispariţie
directă a simptomului). Ne punem următoarele întrebări: În ce moment este
obligat psihoterapeutul care practică metoda comportamentală să
recomande pacienţilor o altă formă de psihoterapie şi un alt tip de ajutor (de
sondare a conflictelor mai vechi şi mai adânci)? Dacă nu face acest lucru,
înşeală oare pacientul şi/ sau pe sine însuşi?
Există un consens al autorilor terapiei comportamentale (Wolpe, 1969;
Mahoney, 1974; Stampfl şi Levis, 1967; Cautela şi Kearney, 1968; Dollard,
1974; Garfield şi Bergin, 1986) conform căruia simptomul este un răspuns
condiţionat la un stimul şi continuă să apară chiar şi atunci când acest
răspuns a devenit inadaptat pentru organism sau chiar dăunător. Din această
perspectivă, tulburările psihice sunt deprinderi învăţate sau răspunsuri
dobândite în mod involuntar, repetate şi întărite de stimuli specifici din mediu.
În vederea vindecării sale, pacientul va învăţa noi alternative
comportamentale care trebuie exersate atât în cadrul situaţiei terapeutice, cât
şi în afara ei. Acţiunea psihoterapiei comportamentale se va axa pe
reorientarea (recondiţionarea) conduitei, vizând doar aspectul fenomenal
(simptomele), a căror dispariţie atrage după sine vindecarea tulburării.
Cauzele, conflictele şi dinamica intrapsihică a subiectului sunt ignorate.
1.2 Relaţia terapeutică în psihoterapia comportamentală

Spre deosebire de terapiile analitice şi cele experienţiale care acordă
un rol important relaţiei psihoterapeutice, terapia comportamentală îşi
11
deplasează accentul pe tehnicile utilizate în cadrul creat de relaţia terapeut-
pacient. Relaţia terapeutică a fost oarecum ignorată şi considerată drept un
factor nespecific în psihoterapia comportamentală. Terapeuţii behaviorişti
timpurii erau văzuţi drept ”ingineri comportamentali” care utilizau tehnici
adecvate, singurele responsabile pentru succesul terapeutic înregistrat. În
această perspectivă, identitatea şi comportamentul terapeutului au fost
considerate irelevante.
Cu toate acestea, Wolpe (1958) remarcă faptul că pacienţii care au
înregistrat succes în terapie au stabilit o relaţie pozitivă cu terapeutul lor
înainte ca tehnica desensibilizării sistematice să fie aplicată. Dollard şi Miller
(1950) afirmau, într-o manieră tranşantă, că anxietatea pacientului poate fi
redusă în mare măsură dacă terapeutul nu adoptă o manieră autoritară şi
coercitivă, iar Martin (1971) a încercat, mai târziu, să îmbine terapia
comportamentală cu terapia rogersiană care acordă o importanţă deosebită
conduitei empatice a terapeutului. Din păcate, aceste observaţii au rămas în
mare parte ignorate de cecetătorii şi terapeuţii de orientare comportamentală.
Relaţia pacient-psihoterapeut în psihoterapiile de orientare
comportamentală poate fi privită în două moduri: catalizator şi componentă
terapeutică (Schaap, 1996). În acest sens, relaţia terapeutică poate avea un
impact pozitiv sau negativ asupra eficacităţii diferitelor strategii orientate în
direcţia schimbării terapeutice. Eficienţa psihoterapiei comportamentale
sporeşte în condiţiile în care activităţile terapeutice sunt cele mai potrivite, vin
în sprijinul nevoilor reale ale pacientului, iar psihoterapeutul creează, în mod
continuu, expectanţe pozitive cu privire la rezultatele terapiei. Rolurile de
catalizator şi de componentă terapeutică se influenţează în mod reciproc. În
măsura în care psihoterapeutul oferă un răspuns emoţional pozitiv, va deveni
pentru pacient o sursă mai puternică de întărire socială, un model mai
atractiv, potenţând procesul de modificare comportamentală a acestuia.
1.3 Tehnicile psihoterapiei comportamentale

Tehnicile psihoterapiei comportamentale se referă la: inhibiţia
reciprocă, inhibiţia condiţionată, aversiunea condiţionată, desensibilizarea
sistematică, imersia sau inundarea (stingerea comportamentelor nedorite),
training-ul asertiv.
12
1.3.1 Inhibiţia reciprocă (contra-condiţionarea)
Se bazează pe instalarea unui răspuns antagonist faţă de cel obişnuit,
la un stimul care generează răspunsuri inadaptate. Mai concret, această
tehnică permite declanşarea unor răspunsuri comportamentale antagoniste
anxietăţii. Răspunsul patologic va dispare, ajungându-se treptat la o
desensibilizare faţă de răspunsul (devenit) patologic, exprimat prin simptom.
De exemplu, se poate condiţiona un răspuns de relaxare şi calm la cei care,
în urma unui accident de maşină, dezvoltă o stare de fobie la folosirea
autovehiculului. Într-o atmosferă de securitate afectivă oferită de terapeut,
pacientul se exersează în condiţionarea relaxării, trecând pe la locul
accidentului.
Inhibiţia reciprocă se utilizează în special în situaţiile în care simptomul este
legat (sau evoluează) cu o stare anxioasă, urmărindu-se dobândirea unei
toleranţe tot mai mari la situaţiile anxiogene: fobii, obsesii, diverse disfuncţii
sexuale etc.
1.3.2 Inhibiţia condiţionată (practica negativă)

Se referă la aplicarea (în sens invers) a teoriei formării reflexelor
condiţionate, anulându-se, în acelaşi timp, legea întăririi reflexului prin
repetiţie. Din această perspectivă, repetarea excesivă a unei obişnuinţe de
răspuns nu duce la întărire, ci la însăşi stingerea răspunsului respectiv. Acest
fenomen se explică prin creşterea inhibiţiei reactive (de protecţie), având loc
o inhibiţie condiţionată. Se creează un dezgust condiţionat faţă de răspunsul
primar devenit simptom. Prin condiţionare excesivă se poate obţine un
răspuns invers, negativ faţă de cel primar condiţionat, dar mai puternic decât
acesta, pe care îl anulează. De exemplu, după manifestarea spontană a
balbismului, pacientul trebuie să se bâlbâie în mod voluntar, creându-se
astfel o inhibiţie condiţionată. Tehnica este frecvent utilizată în cazul ticurilor
şi balbismelor.
1.3.3 Aversiunea condiţionată

Modelele negative de comportament sunt înlăturate prin metoda
clasică a sancţiunilor. Tehnicile de aversiune au o mare varietate, cele mai
cunoscute fiind folosirea mijloacelor chimice (emetizante) şi fizice (curenţii
13
faradici). În acest sens, se urmăreşte obţinerea unui interval între stimul şi
apariţia răspunsului punitiv, pentru ca în intervalul astfel creat să se dezvolte
o aversiune şi o respingere faţă de obişnuinţa patologică (de pildă, probele de
aversiune din cazul dezintoxicării etilice sau soneria din decondiţionarea
enurezisului). Prin intermediul acestei tehnici, răspunsurile dezadaptative vor
fi stopate pentru o perioadă de timp şi va apare posibilitatea producerii unor
modificări în stilul de viaţă al subiectului. Modelele adaptative de
comportament vor fi încurajate şi vor avea tendinţa de a se autoîntări.
Tehnica aversivă se aplică în cazul toxicomaniilor, fobiilor, deviaţiilor sexuale
şi chiar a unor comportamente psihotice bizare. Conform cercetărilor actuale,
se constată că noile comportamente dezirabile induse prin aversiune
condiţionată, nu au tendinţa să se generalizeze şi la alte situaţii, ci doar strict
la cele asupra cărora s-a acţionat direct.
1.3.4 Desensibilizarea sistematică

Se referă la impactul progresiv al sugestiei terapeutului cu imaginea
mintală anxiogenă, până la stabilirea unei relaţii normale stimul-răspuns.
Termenul de “desensibilizare sistematică” aparţine lui Wolpe (1969). În cadrul
acestei tehnici, pacientul este învăţat să se comporte într-un mod care este
incomparabil cu apariţia anxietăţii, în prezenţa unor stimuli anxiogeni reali sau
imaginari.
Tehnica desensibilizării sistematice cuprinde următoarele etape:
Învăţarea relaxării
Din primele şedinţe, subiectul este învăţat să-şi stăpânească propriul
“simţ muscular” prin practicarea unor exerciţii din cadrul sistemului de
relaxare progresivă Jacobson (1938), care va fi prezentat în cadrul lucrării de
faţă. În scopul facilitării relaxării subiectului, se poate apela şi la alte tehnici
de relaxare, hipnoză, meditaţie sau medicamente.
Stabilirea ierarhiilor
De comun acord cu pacientul, terapeutul stabileşte o ierarhie a
situaţiilor generatoare de anxietate pentru subiect, în ordine descrescătoare,
de la situaţia cea mai anxiogenă până la cea mai puţin anxiogenă.
Procedeul desensibilizării
14
În timpul relaxării pacientului, terapeutul îi descrie acestuia situaţii
diverse, începând cu cele neutre şi ajungând progresiv la cele generatoare
de anxietate. Aflat în stare de relaxare, pacientul este solicitat să-şi
imagineze fiecare situaţie descrisă de terapeut. Şedinţa ia sfârşit în momentul
în care dispare anxietatea. Terapia continuă până în momentul în care
pacientul este capabil să rămână relaxat, în timp ce îşi reprezintă scene care
înainte îi trezeau o reacţie anxioasă intensă. Fireşte, durata terapiei se
scurtează dacă subiectul este susceptibil la hipnoză.
Desensibilizarea poate avea loc şi in vivo, pacientul fiind instruit să se
confrunte cu situaţii reale pe care şi le-a imaginat în timpul şedinţelor de
psihoterapie. Durata medie a unei şedinţe de desensibilizare este de 30 de
minute, şedinţele fiind bisăptămânale.
Tehnica desensibilizării sistematice are urmărtoarele aplicaţii: fobii
(agorafobie, claustrofobie etc), obsesii, disfuncţii sexuale (ejaculare precoce,
impotenţă, vagininsm, dispareunie, frigiditate), unele tulburpări
psihosomatice, înlăturarea dependenţelor (alcoolism, tabagism, bulimie
nervoasă).
După Wolpe (1969), tehnica se dovedeşte inutilizabilă: 1) la subiecţii
cu dificultăţi în însuşirea relaxării (în special, cei cu un grad de anxietate
ridicat); 2) în cazul unei inabilităţi imaginative a subiectului; 3) în cazul în care
ierarhiile stimulilor anxiogeni sunt irelevante.
Tehnica desensibilizării sistematice este bine acceptată de pacienţi,
pentru că aceştia sunt expuşi gradat şi simbolic la situaţii anxiogene. Ei deţin
controlul demersului terapeutic, putând încheia expunerea atunci când
anxietatea depăşeşte pragul lor de toleranţă (I. Holdevici, 2009).
1.3.5 Imersia sau inundarea (tehnica stingerii comportamentelor

nedorite)
Tehnica constă în confruntarea şi supunerea prelungită a pacientului la
stimulul condiţional anxiogen până la stingerea anxietăţii, fără intevenţia
relaxării. În practica psihoterapeutică sunt folosite două tehnici care se
bazează pe imersie şi anume: imersia în realitate (tehnica expunerii, flooding)
şi imersia în imaginaţie (terapia implozivă).
15
Confruntarea reală cu situaţiile anxiogene (flooding-ul) se utilizează în
general la subiecţi cu capacităţi imaginative limitate. Majoritatea autorilor
consideră că expunerea prelungită la stimuli anxiogeni in vivo se dovedeşte
superioară celei imaginative. Există însă subiecţi pentru care expunerea reală
la stimuli anxiogeni este prea dură.
În cursul terapiei implozive, subiectului i se cere să-şi imgineze situaţii
care îi produc anxietate, iar terapeutul manevrează astfel situaţia încât să
declanşeze o creştere masivă a anxietăţii. Securitatea afectivă asigurată de
terapeut determină ca stimulii anxiogeni să-şi piardă forţa, iar comportamentul
de evitare a situaţiei anxiogene să se stingă în timp.
Aceste tehnici de decondiţionare se folosesc, de obicei, pe durata
prezenţei comportamenului dezadaptativ. Se realizează în medie câte 5-20
şedinţe, cu o durată de 5-25 minute. Sunt indicate în tratamentul nevrozelor
cenestopate, depresiilor nevrotice, tulburărilor fobice, obsesiilor, tulburărilor
sexualităţii şi contraindicate în psihoze.
1.3.6 Training-ul asertiv

În esenţă, acest antrenament constă în antrenarea unor deprinderi şi
abilităţi de relaţionare în situaţiile interpersonale care îl inhibă pe pacient.
Acesta este învăţat să-şi exprime deschis şi adecvat gândurile şi
sentimentele. De altfel, comportamentul asertiv reprezintă calea de mijloc
între agresivitate şi supunere. Se referă la solicitarea propriilor drepturi sau
refuzul unor sarcini într-o manieră simplă, directă, deschisă, care nu
urmăreşte negarea sau manipularea celorlaţi. Prin intermediul tehnicii jocului
de rol, terapeutul îşi asumă rolul tipic al unei persoane sau clase de persoane
(de exemplu, figuri autoritare, membri ai sexului opus, vânzători etc.), iar
pacientul exersează tehnici interpersonale variate în care îşi asumă un rol
mai degrabă dominant şi activ decât unul pasiv şi submisiv. În final, pacientul
joacă aceste noi roluri în viaţa reală. Modificările care rezultă din practicarea
antrenamentului asertiv sunt privite ca procese de decondiţionare. Răspunsul
asertiv neutralizează anxietatea (răspuns condiţionat) generată de persoana
ameninţătoare. În acest mod, relaţia dintre stimul şi anxietatea condiţionată
este dizolvată.
16
REZUMAT

este produsul a ceea ce a învăţat sau nu individul.
a unei suferinţe cu rădăcini, de fapt, mult mai adânci (respectiv o dispariţie
directă a simptomului).
Există un consens al autorilor terapiei comportamentale conform
căruia simptomul este un răspuns condiţionat la un stimul şi continuă să
apară chiar şi atunci când acest răspuns a devenit inadaptat pentru organism
sau chiar dăunător. Din această perspectivă, tulburările psihice sunt
deprinderi învăţate sau răspunsuri dobândite în mod involuntar, repetate şi
întărite de stimuli specifici din mediu. În vederea vindecării sale, pacientul va
învăţa noi alternative comportamentale care trebuie exersate atât în cadrul
situaţiei terapeutice, cât şi în afara ei.
Terapia comportamentală îşi deplasează accentul pe tehnicile utilizate
în cadrul creat de relaţia terapeut-pacient. Relaţia pacient-psihoterapeut în
psihoterapiile de orientare comportamentală poate fi privită în două moduri:
catalizator şi componentă terapeutică.
 Inhibiţia reciprocă (contra-condiţionarea) se bazează pe instalarea
unui răspuns antagonist faţă de cel obişnuit, la un stimul care
generează răspunsuri inadaptate. Mai concret, această tehnică
permite declanşarea unor răspunsuri comportamentale antagoniste
anxietăţii. Răspunsul patologic va dispare, ajungându-se treptat la o
desensibilizare faţă de răspunsul (devenit) patologic, exprimat prin
simptom.
17
 Inhibiţia condiţionată (practica negativă) se referă la aplicarea (în sens
invers) a teoriei formării reflexelor condiţionate, anulându-se, în acelaşi
timp, legea întăririi reflexului prin repetiţie. Din această perspectivă,
repetarea excesivă a unei obişnuinţe de răspuns nu duce la întărire, ci
la însăşi stingerea răspunsului respectiv.
 Aversiunea condiţionată presupune inlaturarea modelelor negative de
comportament prin metoda clasică a sancţiunilor. Tehnicile de
aversiune au o mare varietate, cele mai cunoscute fiind folosirea
mijloacelor chimice (emetizante) şi fizice (curenţii faradici).
 Desensibilizarea sistematică se referă la impactul progresiv al
sugestiei terapeutului cu imaginea mintală anxiogenă, până la
stabilirea unei relaţii normale stimul-răspuns ; in cadrul acestei tehnici,
pacientul este învăţat să se comporte într-un mod care este
incomparabil cu apariţia anxietăţii, în prezenţa unor stimuli anxiogeni
reali sau imaginari.
Tehnica desensibilizării sistematice cuprinde următoarele etape:
Învăţarea relaxării - subiectul este învăţat să-şi stăpânească propriul “simţ
muscular” prin practicarea unor exerciţii din cadrul sistemului de relaxare
progresivă Jacobson (1938), care va fi prezentat în cadrul lucrării de faţă. În
scopul facilitării relaxării subiectului, se poate apela şi la alte tehnici de
relaxare, hipnoză, meditaţie sau medicamente.
Stabilirea ierarhiilor - de comun acord cu pacientul, terapeutul
stabileşte o ierarhie a situaţiilor generatoare de anxietate pentru subiect, în
ordine descrescătoare, de la situaţia cea mai anxiogenă până la cea mai
puţin anxiogenă.
Procedeul desensibilizării - in timpul relaxării pacientului, terapeutul îi
descrie acestuia situaţii diverse, începând cu cele neutre şi ajungând
progresiv la cele generatoare de anxietate. Aflat în stare de relaxare,
pacientul este solicitat să-şi imagineze fiecare situaţie descrisă de terapeut.
Tehnica desensibilizării sistematice are urmărtoarele aplicaţii: fobii
(agorafobie, claustrofobie etc), obsesii, disfuncţii sexuale (ejaculare precoce,
impotenţă, vagininsm, dispareunie, frigiditate), unele tulburpări
psihosomatice, înlăturarea dependenţelor (alcoolism, tabagism, bulimie
nervoasă).
18
Tehnica este bine acceptată de pacienţi, pentru că aceştia sunt expuşi
gradat şi simbolic la situaţii anxiogene. Ei deţin controlul demersului
terapeutic, putând încheia expunerea atunci când anxietatea depăşeşte
pragul lor de toleranţă
 Imersia sau inundarea (tehnica stingerii comportamentelor nedorite)
constă în confruntarea şi supunerea prelungită a pacientului la stimulul
condiţional anxiogen până la stingerea anxietăţii, fără intevenţia
relaxării. În practica psihoterapeutică sunt folosite două tehnici care se
bazează pe imersie şi anume: imersia în realitate (tehnica expunerii,
flooding) şi imersia în imaginaţie (terapia implozivă).
 Training-ul asertiv constă în antrenarea unor deprinderi şi abilităţi de
relaţionare în situaţiile interpersonale care îl inhibă pe pacient. Acesta
este învăţat să-şi exprime deschis şi adecvat gândurile şi sentimentele.
De altfel, comportamentul asertiv reprezintă calea de mijloc între
agresivitate şi supunere. Se referă la solicitarea propriilor drepturi sau
refuzul unor sarcini într-o manieră simplă, directă, deschisă, care nu
urmăreşte negarea sau manipularea celorlaţi.
CUVINTE CHEIE
 psihoterapie comportamentală
 stimul, răspuns condiţionat, comportament, deprindere învăţată
 relaţia tepeutică - catalizator
 relaţia terapeutică - componentă a terapiei
 inhibiţia reciprocă/ contra-condiţionarea
 inhibiţia condiţionată
 aversiunea condiţionată
 desensibilizarea sistematică
 imersia/ inundarea
 training-ul asertiv
19
 Menţionaţi caracteristicile relaţiei terapeutice în psihoterapia

comportamentală (p. 11-12)
 Descrieţi tehnica inhibiţiei reciproce (p. 12-13)
 Descrieţi tehnica inhibiţiei condiţionate (p. 13)
 Prezentaţi etapele desensibilizării sistematice (p. 14-15)
 Descrieţi tehnica imersiei sau a stingerii comportamentelor nedorite (p.
15-16)
CONCLUZII

este produsul a ceea ce a învăţat sau nu individul.
a unei suferinţe cu rădăcini, de fapt, mult mai adânci (respectiv o dispariţie
directă a simptomului).
Tulburările psihice sunt deprinderi învăţate sau răspunsuri dobândite
în mod involuntar, repetate şi întărite de stimuli specifici din mediu. În
vederea vindecării sale, pacientul va învăţa noi alternative comportamentale
care trebuie exersate atât în cadrul situaţiei terapeutice, cât şi în afara ei.
Terapia comportamentală îşi deplasează accentul pe tehnicile utilizate
în cadrul creat de relaţia terapeut-pacient. Relaţia pacient-psihoterapeut în
psihoterapiile de orientare comportamentală poate fi privită în două moduri:
catalizator şi componentă terapeutică.
20
UNITATEA 2
PSIHOTERAPIILE DE RELAXARE
Obiective p. 22
Cunoştinţe preliminarii p. 22
Resurse necesare şi recomandări de studiu p. 22
Durată medie de parcurgere a unităţii p. 22
2.Psihoterapii de relaxare p. 23
2.1 Origini şi caracteristici generale p. 23
2.2 Metode de relaxare p. 25
2.2.1 Relaxarea analitică p. 25
2.2.2 Antrenamentul autogen p. 26
2.2.3 Hipnoza activă în trepte p. 27
2.2.4 Reeducarea psihotonă p. 28
2.2.5 Psihoterapia de sinteză şi reconstrucţie p. 29
2.2.6 Pedagogia relaxării sau eutonia p. 29
2.2.7 Sofrologia p. 31
Rezumat p. 32
Cuvinte cheie p. 32
Teste de autoevaluare p. 33
Concluzii p. 33
21
OBIECTIVE
psihoterapiilor de relaxare, a asemanarilor si deosebirilor dintre ele;
concepte şi tehnici ce ţin de acest tip de psihoterapii;
de relaxare
 Cunoştinţe în domeniul psihologiei generale, psihologiei personalităţii,
psihopatologiei şi psihiatriei

 David, D., Psihologie clinică şi Psihoterapie. Fundamente, Editura
Polirom, 2006.
2004.
 Holdevici, Irina, Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală,
Editura Trei, 2009.
 2 ore
22
2. PSIHOTERAPIILE DE RELAXARE
De la debutul lor (începutul anilor 1920), psihoterapiile de relaxare tind

să abordeze, într-o manieră sistemică, tehnicile orientale tradiţionale, în
sensul valorificării elementelor lor pozitive. Fiecare autor îşi propune să
adapteze aceste tehnici nevoilor practice, adăugând sau eliminând anumite
elemente (Jacobson, 1934; Schultz, 1920; Kretschmer, 1963; Vitoz, 1960;
Caycedo, 1960).
Relaxarea face parte din cadrul tehnicilor de terapie sugestivă.
Sugestiile intervin atât în inducerea şi adâncirea stării de relaxare, cât şi în
terapia simptomatică, prin intermediul sugestiilor “ţintite” care au drept scop
înlăturarea simptomului. De asemenea, în starea de relaxare se pot realiza
tehnici de desensibilizare sistematică, precum şi diverse antrenamente
focalizate în direcţia optimizării performanţelor fizice şi psihice ale subiecţior.
În pofida slabei lor prezentări teoretice, metodele de relaxare prezintă
un interes actual ridicat. Acestea presupun un anumit antrenament şi o
tehnică prin care subiectul îşi autoreglează stările psihice şi capătă o serie de
abilităţi de a face faţă situaţiilor mai dificile ale existenţei.
2.1 Origini şi caracteristici generale

După I. Holdevici (1995), “relaxarea este o tehnică psihoterapeutică şi
autoformativă, fundamentată ştiinţific, care urmăreşte realizarea unei
decontracţii musculare şi nervoase, având ca efect un repaus cât mai
eficient, economisirea energiei fizice şi psihice, creşterea rezistenţei la stres
a organismului şi diminuarea efectelor negative ale stresului deja instalat”.
Din punct de vedere electroencefalografic, se produce în timpul
relaxarii o modificare a ritmului alfa, până la apariţia şi generalizarea ritmului
teta. De aceea, specialiştii tind să apropie starea de relaxare mai mult de
stările de concentrare decât de cele de somn sau de presomn.
Analizând starea în care se găseşte subiectul în timpul relaxării,
putem desprinde următoarele caracteristici generale ale acesteia:
 limitarea motricităţii şi o lipsă a nevoii de a acţiona;
23
 trăirea senzaţiei de greutate şi de căldură în membre;
 orientarea selectivă a atenţiei spre imaginile sau formulele date de
terapeut şi scăderea interesului subiectului pentru stimulii exteriori
perturbatori;
 trăirea unei stări de pasivitate în raport cu ambianţa;
 instalarea unei stări de coloratură pozitivă, a unei stări de linişte,
destindere şi calm (aşa numita stare "post-nirvanică”).
În psihoterapia de relaxare, relaţia terapeutică este bazată pe o
convenţie de învăţare şi însuşire a relaxării. Terapeutul trasează obiectivele
şi sarcinile terapeutice (de comun acord cu pacientul), stabileşte programele
de relaxare şi durata lor. Psihoterapia de relaxare implică din partea
subiectului exerciţiu, practicarea sistematică şi regulată. Pe de altă parte,
terapeutul trebuie să fie cât mai persuasiv în administrarea sugestiilor
terapeutice. Foarte importantă este verbalizarea de către terapeut a efectelor
şi beneficiilor pe care le va obţine pacientul în urma relaxării (verbalizare
care are, la rândul său, un rol sugestiv şi autosugestiv).
Sugestiile utilizate în relaxare sau hipnoză trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii (I. Holdevici, 1995, cit. din Jencks, 1977):
 să fie acceptate de subiect
 să concorde cu sistemul axiologic al subiectului
 să servească obiectivului terapeutic propus
 să fie individualizate în funcţie de problematica fiecărui subiect
 să urmăreasă, pe cât posibil, ciclurile respiratorii
 să nu fie prea lungi
 să fie pozitive (subconştientul nu primeşte negaţii)
 să fie plastice (să impresioneze)
 să fie ritmice
 să fie realiste şi simple
 să fie convingătoare
Întărim faptul că fără o înţelegere empatică a problematicii pacientului
său, terapeutul nu va putea să formuleze sugestii terapeutice adecvate,
menite să determine schimbarea. Prin urmare, terapeutul trebuie să depună
un efort empatic dirijat, în vederea construirii unor formule sugestive
aducătoare de sănătate şi eficienţă.
24
2.2 Metode de relaxare
În continuare, ne propunem să realizăm o scurtă trecere în revistă a

principalelor metode de relaxare. Pentru început, dorim să facem precizarea
că actualmente, se întăreşte tot mai mult caracterul autoformativ al acestor
metode, deplasându-se accentul de la ideea heteroterapiei la cea a
autoterapiei. Cu alte cuvinte, metodele de relaxare au în centrul atenţiei
autoperfecţionarea şi profilaxia.
2.2.1 Relaxarea analitică

Metoda pleacă de la principiul conform căruia orice emoţie atrage după
sine modificări în sistemul muscular. Prin intermediul unui aparat denumit
electroneuromiograf, se realizează măsurarea potenţialelor electrice de
acţiune ale unui muşchi aflat în tensiune. E. Jacobson (1934) defineşte
relaxarea prin absenţa tuturor contracţiilor musculare care se traduce pe
electroneuromiograf printr-un potenţial de acţiune egal cu 0 (sau aproape de
0), oferind o perspectivă strict fiziologică asupra relaxării. Subiectul este
educat să atingă punctul 0 prin exerciţii de relaxare progresivă, până la
atingerea unei stări de calm şi de destindere generală.
După R. Abrezol (1990), metoda se realizează în trei timpi:

1. decubitus dorsal (culcat pe spate) - subiectul este învăţat să
producă tensiune în fiecare muşchi al corpului, tensiune care este
urmată apoi de relaxare;
2. aşezat (“relaxarea diferenţiată”) - subiectul învaţă care sunt
muşchii care pot rămâne destinşi, în timp ce alţii, din necesitate,
trebuie să fie solicitaţi în relizarea diferitelor sarcini (de exemplu,
conducarea maşinii); relaxarea diferenţiată este foarte utilă în ceea
ce priveşte economisirea energiei fizice şi psihice a individului;
3. studiul tensiunilor în relaţie cu emoţiile - subiectul este învăţat să
reducă şi să prevină tensiunile musculare, eliberându-se de
emoţiile generatoare de stres.
25
Dacă ne este frică (fenomen psihic), musculatura (fenomen fizic) tinde
să se contracte. Relaxarea muşchilor determină dispariţia stării de frică şi
instalarea calmului. Având în vedere strânsa legătură dintre tonusul muscular
şi stările afective, tehnicile de relaxare încearcă, prin scăderea tonusului
muscular să reducă şi gradul de încordare psihică.
Metoda lui Jacobson este indicată în afecţiunile neurologice cu
caracter spasmic, putând beneficia de relaxarea progresivă şi subiecţii cu un
coeficient intelectual mai scăzut. Această metodă de relaxare nu oferă
rezultate în cazul afecţiunilor psihice severe, datorită dificultăţilor de
concentrare a atenţiei specifice psihoticilor (C. Haumont, 1989).
2.2.2 Antrenamentul autogen

Antrenamentul autogen continuă să fie una din metodele
psihoterapeutice cu cea mai largă răspândire. Inspirat din tehnicile de
autohipnoză propuse de Oskar Vogt, această metodă de relaxare se
bazează pe o serie de exerciţii prin care se obţine o “deconcentrare
concentrativă” (J. H. Schultz, 1920) şi vizează sistemul muscular, respirator
şi abdominal. Însuşirea fiecărei serii de exerciţii permite trecerea la exerciţiul
următor. Regulile sunt foarte bine puse la punct, metoda fiind îndelung
studiată atât în laborator, cât şi experimental. Cheia succesului metodei
constă în adeziunea deplină la tratament a pacientului şi în stabilirea unei
relaţii autentice de comunicare cu terapeutul său.
Exerciţiile individuale durează între 3-12 minute, apreciindu-se că

timpul poate fi scurtat pe măsura însuşirii tehnicii. Intervalul dintre şedinţe
este variabil, acestea având loc de trei-patru ori pe zi în cazul pacienţilor
internaţi (Műller-Hegemann, 1966). Experieţa clinică ne indică faptul că se
pot realiza şedinţe bisăptămânale în condiţiile tratamentului ambulator.
Schultz recomandă ca relaxarea să se realizeze într-o cameră lipsită
de excitanţi senzoriali, cu luminozitate slabă şi confort termic, subiectul
putând adopta una din următoarele trei poziţii:
 decubitus dorsal (culcat pe spate);
26
 poziţia în fotoliu (capul sprijinit, membrele superioare aşezate confortabil
pe braţele fotoliului, cu coapsele uşor îndepărtate şi gambele în unghi
drept);
 poziţia “birjarului” (aşezat pe scaun, coloana uşor aplecată din talie şi
braţele rezemate pe coapse).
În perioada de învăţare a tehnicii este indicată practicarea acesteia
sub îndrumarea unui psiholog sau medic. Subiecţii sunt instruiţi să lucreze şi
acasă, de două ori pe zi, câte 7-10 minute. După însuşirea temeinică a
tehnicii, se poate prelungi durata relaxării individuale până la 15 minute. În
absenţa terapeutului, este recomandabilă utilizarea unor casete audio cu
textul înregistrat.
Antrenamentul autogen cuprinde următoarele două cicluri de exerciţii:
a) Ciclul inferior (“mica psihoterapie”):
1) trăirea senzaţiei de greutate în mâini şi picioare
2) trăirea senzaţiei de căldură în mâini şi picioare
3) controlul bătăilor inimii
4) controlul respiraţiei
5) perceperea senzaţiei de vasodilataţie în zona plexului solar
6) perceperea senzaţiei de vasoconstricţie în zona frunţii
Schultz consideră că aceste exerciţii se însuşesc într-un interval de
şase până la zece săptămâni, subiectul reuşind să obţină, în urma practicării
lor, un calm interior şi o stare hipnotică. După aproximativ 1 an de exersare
şi stăpânire a tehnicii, se poate trece la ciclul superior, a cărui însuşire
completă durează aproximativ 3-6 ani.
b) Ciclul superior (“marea psihoterapie”):
1) concentrare pe culoarea preferată
2) concentrare pe culori impuse de terapeut
3) concentrare pe obiecte concrete
4) concentrare pe idei abstracte
5) trăirea “sentimentului propriu” (a stării afective preferate de
subiect)
6) interogarea propriului subconştient
27
De menţionat este faptul că realizarea exerciţiilor din cadrul ciclului
superior presupune o bună stăpânire a relaxării, precum şi o îndrumare
adecvată din partea psihologului/ medicului.
În privinţa indicaţiilor nosografice menţionăm că spaţiul de aplicare al
antrenamentului autogen este neobişnuit de variat. Kretschmer (1963) îl
recomandă atât în insomnii, în tulburările de ritm cardiac şi ale circulaţiei
sanguine, cât şi în toate afecţiunile psihosomatice. De asemenea, algiile de
origine diversă şi unele cazuri de alcoolism incipient pot fi influenţate
favorabil.
Experienţa clinică ne atestă faptul că antrenamentul autogen se poate
folosi cu succes în toate afecţiunile nevrotice, rezultate slabe fiind
înregistrate în cazul tulburărilor de personalitate şi al psihozelor. De
asemenea, nu este indicat personelor cu defecte intelectuale notabile
(demenţă sau oligofrenie), ori celor care nu au o motivaţie de vindecare
îndeajuns de puternică.
Antrenamentul autogen poate fi utilizat atât în psihoterapie, cât şi
preventiv, în pregătirea psihologică a sportivilor, în amortizarea rezonanţei
stărilor afective negative, în creşterea capacităţii de concentrare şi
autoreglare a stărilor psihice. În perioadele de efort îndelungat care impun o
mare mobilizare prosexică (conducerea anumitor aparate, activitate
concentrată), o deconectare de 5-20 de minute poate procura o senzaţie de
refacere şi înviorare exterioară. Cu alte cuvinte, antrenamentul autogen
poate constitui o bună metodă de “gimnastică a spiritului aplicată
concentrării”.
2.2.3 Hipnoza activă în trepte

“Hipnoza fracţionată” (Kretschmer) este dezvoltată tot mai mult astăzi
pe fundalul antrenamentului autogen, fiind apreciată ca o metodă de
psihoterapie cu largi perspective.
Diferenţa esenţială faţă de hipnoza clasică este aceea că se pune un

accent deosebit pe resursele pacientului susceptibile de a fi dezvoltate prin
exerciţii personale. În acest sens, această metodă limitează la maximum
influenţa heterogenă, realizându-se o veritabilă autohipnoză (Kretschmer)
28
Hipnoza activă în trepte presupune următoarele etape:
a) Investigarea profundă a personalităţii prin intermediul tehnicilor
proiective
b) Inducerea relaxării prin intermediul exerciţiilor de greutate şi căldură
din cadrul antrenamentului autogen
c) Inducerea hipnozei prin tehnica fixării privirii (subiectul priveşte
degetele terapeutului aflate la 20 cm în faţa lui);
d) Aplicarea terapeutică a hipnozei prin rostirea unor “fraze-cheie” menite
să înlăture simptomul;
e) Lichidarea relaţiilor cu terapeutul şi continuarea independentă a
practicării tehnicilor de relaxare.
Metoda are drept obiectiv obţinerea distanţei dintre manifestarea
patologică şi Eu-l pacientului. După conştientizarea tendinţei morbide, Eu-l
trebuie să obţină distanţarea, superioritatea şi indiferenţa.
“Concentrarea indiferenţei” faţă de orice simptom înlătură eventualele
riscuri pe care le are metoda Schultz la pacienţii fobici, anxioşi sau
cenestopaţi, cărora le accentuează excesiv atenţia asupra anumitor regiuni
din corp.
2.2.4 Reeducarea psihotonă

În cadrul acestei metode elaborate de Ajuriaguerra, terapeutul iniţiază
o convorbire preliminară cu pacientul în cadrul căreia se realizează
anamneza şi se explorează atitudinea acestuia cu privire la tulburarea pe
care o prezintă şi la tratament. De asemenea, terapeutul îl va preveni cu
privire la dificultăţile pe care le va întâmpina de-a lungul desfăşurării acestui
“antrenament psihifiziologic”, cum îl denumeşte autorul.
Într-o primă fază sunt însuşite exerciţiile de greutate şi căldură din

cadrul antrenamentului autogen Schultz. Subiectul este îndemnat tot timpul
să-şi descrie senzaţiile, verbalizarea deţinând un rol important în cadrul
acestui sistem de relaxare. Dacă apar senzaţii dezagreabile, se dă semnalul
unei rezistenţe inconştiente a pacientului cu privire la terapie, rezistenţă care
urmează a fi explorată de cei doi parteneri ai relaţiei. Autorul insistă asupra
necesităţii adoptării de către terapeut a unei atitudini pozitive faţă de pacient.
29
În fazele ulterioare sunt însuşite exerciţiile de respiraţie şi percepţia
bătăilor inimii. Treptat, pacientul este învăţat să-şi stăpânească tonusul
muscular şi să se controleze pe plan emoţional. Dacă la început aceste
exerciţii se realizează în cadrul terapeutic securizant, dar artificial, spre
finalul terapiei, acestea vor fi practicate în diverse situaţii concrete de viaţă.
2.2.5 Psihoterapia de sinteză şi reconstrucţie

Conform lui Vitoz, autorul acestui model de terapie, nevrozele şi
psihozele au ca origine nu inconştientul, ci o lipsă de control cerebral.
Noţiunea centrală a acestui sistem este cea de “receptivitate” şi se referă la
primirea “vibraţiilor lumii exterioare”. Receptivitatea se opune emisivităţii
(emiterii de gânduri) care defineşte conştiinţa adultă, în acest caz
receptivitatea trecând pe planul al doilea. Pacientul este învăţat să redevină
receptiv, lăsând deoparte interpretările senzoriale şi să privească lumea
exterioară aşa cum simţurile lui o percep cu adevărat. După C. Haumont
(1980), în psihoterapia de sinteză terapeutul nu trebuie să-l lase pe pacient
să transpună ideativ, să gândescă actul senzorial respectiv, ci să-l facă să
simtă cât mai viu şi mai autentic acel act senzorial.
Sistemul lui Vitoz are în vedere o reeducare a receptivităţii,
concentrării şi voinţei pacientului, cu scopul de a-i creea acestuia “obiceiul de
a trăi în prezent” (Vitoz, 1960).
Deşi insuficient de bine conturat cadrul teoretic al acestei metode,
psihoterapia de sinteză şi reconstrucţie se delimitează prin activismul
pacientului în relaţia sa cu terapeutul. Reeducarea este în întregime opera
pacientului implicat în procesul de vindecare.
2.2.6 Pedagogia relaxării sau eutonia

Eutonia este o metodă nondirectivă care nu utilizează sugestia,
dându-i posibilitatea fiecărui “elev” să-şi regăsească echilibrul său tonic.
Conform autorului acestui model (G. Alexander), reeducarea psihomotorie a
personalităţii trebuie să se facă cu un minimum de cheltuială energetică şi cu
“conştiinţa interiorităţii corpului şi spaţiului care-l înconjoară”. Principiile
metodei constau în conştientizarea şi dirijarea jocului optimal al tensiunilor
30
musculare, precum şi în studiul dinamic al mişcărilor, în vederea eficientizării
acestora.
Eutonia presupune următoarele etape: reeducarea simţului tactil, a

auzului şi văzului, destinderea sistemului muscular, exerciţii respiratorii,
mişcarea naturală.
2.2.7 Sofrologia
Sofrologia se referă la un ansamblu de metode prin care se produce o
modificare a stării conştiinţei, având ca efect realizarea unei stări de
seninătate, armonie şi echilibru. Starea sofronică se situează între somn şi
veghe şi poate avea diferite trepte, de la reverie la transă. Deosebirea
fundamentală faţă de hipnoză este aceea că, în oricare din treptele acestei
stări, se menţine o fantă conştientă (Caycedo).
Sofrologia este o ştiinţă şi metodă de studiere a conştiinţei, în scop

terapeutic şi profilactic. Din punctul de vedere al sofrologiei, conştiinţa umană
se delimitează în trei niveluri (nivelul vigil, nivelul sofroliminal, nivelul
somnului) şi trei stări (conştiinţa patologică, conştiinţa vigilă şi conştiinţa
sofronică). Dacă nivelul se referă la o modificare cantitativă a conştiinţei (în
direcţia clarităţii versus obnubilării), starea reprezintă o modificare de ordin
calitativ (R. Abrezol, 1990).
Nivelul sofroliminal se află între starea de veghe şi somn, fiind zona
care vehiculează temerile şi angoasele individului şi care-l determină să
treacă de la conştiinţa vigilă (obişnuită) la cea patologică.
Conştiinţa sofronică reprezintă o stare nouă de conştiinţă,
caracterizată printr-o “revigorare a structurilor”. Procesul de sofronizare
permite accesul la conştiinţa sofronică unde regăsim stările corespunzătoare
actelor de creaţie, diverse stări meditative. Nivelul sofroliminal poate fi atins
prin intermediul mai multor metode: trainingul autogen Schultz, hipnoza
medicală, ritmuri muzicale diverse (jazz, muzică indiană), ritmuri de dans
monoton (dans codificat), bioenergie, masaje, vibraţii japoneze.
În vederea sofronizării, terapeutul utilizează un mod verbal particular
caracterizat printr-un ton persuasiv, dar armonios, denumit “terpnos logos”.
Termenul este originar din Grecia antică, prin care Platon desemnează “o
31
stare de calm şi concentrare supremă a spiritului produsă la bolnavi, prin
acţiune verbală terpnos logos”. Sofrologia redă un loc important verbului în
contextul terapeutic contemporan şi studiază repercursiunile acestuia asupra
psihicului uman.
“Relaxarea dinamică” propusă de sofrologie cuprinde tehnici care
vizează exerciţii de relaxare musculară progresivă (H. Boon), relaxare
mintală, exerciţii de respiraţie, tehnici de focalizare a senzaţiei de căldură,
utilizate în combaterea durerii (P. Slocker).
REZUMAT
Psihoterapiile de relaxare reprezinta tehnici de terapie sugestiva, cu

origini in tehnicile orientale traditionale.
tehnică prin care subiectul îşi autoreglează stările psihice şi capătă o serie
de abilităţi de a face faţă situaţiilor mai dificile ale existenţei.
În psihoterapia de relaxare, relaţia terapeutică este bazată pe o
convenţie de învăţare şi însuşire a relaxării.
Ele abordeaza o gama variata de metode: relaxarea analitica,
antrenamentul autogen, reeducarea psihotona, psihoterapia de sinteza si
reconstructie, eutonia si sofrologia.
CUVINTE CHEIE
 tehnici de terapie sugestiva

 relaxare analitica
 antrenament autogen
 mica psihoterapie
 marea psihoterapie
 reeducare psihotonă
 psihoterapie de sinteza şi reconstructie
32
 pedagogia relaxarii / eutonia
 sofrologie
1. Menţionaţi principalele caracteristici ale psihoterapiilor de relaxare (p.23-24)

2. Ce este relaxarea analitică? (p. 25)
3. În ce constă antrenamentul autogen? (p. 26-28)
4. La ce se referă reeducarea psihotonă? (p. 29-30)
5. În ce constă psihoterapia de sinteză şi reconstrucţie? (p. 30)
6. Ce este eutonia? (p. 31)
7. Oferiţi o definiţie sofrologiei (p. 31)
CONCLUZII
Psihoterapiile de relaxare reprezintă tehnici de terapie sugestivă, cu

origini în tehnicile orientale tradiţionale.
tehnică prin care subiectul îşi autoreglează stările psihice şi capătă o serie
de abilităţi de a face faţă situaţiilor mai dificile ale existenţei.
Ele abordează o gamă variată de metode: relaxarea analitică,
antrenamentul autogen, reeducarea psihotonă, psihoterapia de sinteza şi
reconstrucţie, eutonia şi sofrologia.
33
UNITATEA 3
PSIHOTERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ
Obiective p. 35
Durata medie de parcurgere a unităţii p. 35
3.Psihoterapia cognitiv-comportamentala p. 36
3.1 Scurtă introducere p. 36
3.2 Evenimente, procese şi structuri cognitive p. 36
3.3 Tehnici cognitiv-comportamentale p. 38
3.4 Psihoterapia cognitiv-comportamentală de cuplu p. 41
3.5 Strategii de negociere în relaţiile de cuplu p. 44
Rezumat p. 55
Cuvinte cheie p. 58
Concluzii p. 58
34
OBIECTIVE
psihoterapiei cognitiv-comportamentale;
 să-şi însuşească strategiile şi tehnicile specifice psihoterapiei cognitiv-
comportamentale.
psihopatologiei şi psihiatriei

 David, D., Psihologie clinică şi Psihoterapie. Fundamente, Editura
Polirom, 2006.
2004.
Editura Trei, 2009.

 2 ore
35
3.PSIHOTERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALA
3.1. Scurtă introducere

Conform curentului integrativ din psihoterapie, terapia cognitiv-
comportamentală (Cognitive-Behavioral Therapy sau CBT) sau modificarea
cognitiv-comportamentală, tinde să integreze preocupările abordărilor
psihodinamice şi sistemice cu tehnicile terapiei comportamentale,
În această perspectivă, comportamentul este reciproc determinat de
gândurile, sentimentele, procesele fiziologice şi consecinţele acestora asupra
pacientului (Bandura, 1978). Conform CBT, cogniţiile nu sunt considerate
drept cauza primară a unui comportament dezadaptativ. Acest punct de
vedere ar fi mult prea simplist, cogniţiile fiind doar o parte integrantă dintr-un
proces complex şi interactiv (Epstein, 1990; Greenberg şi Safran, 1987;
Guidano, 1988; Mahoney, 1988; Meichenbaum, 1990; Muran, 1991).
Gândurile noastre sunt în aceeaşi măsură influenţate de propriile
sentimente, aşa după cum sentimentele sunt influenţate de propriile noastre
gânduri. Cogniţia şi emoţia sunt privite ca două feţe ale aceleiaşi monede
(Ellis, 1955). Cogniţia, în toată complexitatea ei, nu este decât o verigă a
unui întreg lanţ cauzal.
3.2. Evenimente, procese şi structuri cognitive

Din perspectiva psihoterapiei cognitiv-comportamentale, S. D. Hollon
şi M. R. Kriss (1984) afirmă că putem analiza cogniţiile în termeni de
evenimente cognitive, procese cognitive şi structuri cognitive.
a. Evenimentele cognitive se referă la gândurile automate ale
individului, dialogul interior şi imaginile vehiculate. Comportamentul
individului este în cea mai mare parte a timpului automatizat sau
prescris. Există însă numeroase situaţii când automatismul
comportamentelor individuale este întrerupt, fiind astfel necesar ca
individul să ia o decizie în condiţii de incertitudine. În aceste momente
predomină aşa-numita „vorbire mintală internă”. Cognitiv-
comporamentaliştii consideră că natura şi conţinutul acestor gânduri
36
influenţează modul în care indivizii simt şi se comportă, astfel încât
evenimentele cognitive reprezintă o cale importatantă de cunoaştere
a cogniţiilor.
b. Procesele cognitive au fost descrise de psihologia socială,
psihologia cognitivă şi cea a dezvoltării în următorii termeni:
a. tendinţe de confirmare (Meichenbaum şi Gilmore, 1984).
Tendinţele de confirmare se referă la faptul că indivizii
promovează o anumită imagine despre sine şi despre lume şi
rareori caută să le infirme acest model.
b. euristicile mintale au în vedere aşa-numitele obişnuinţe mintale
(„mental habits”) la care apelează indivizii atunci când trebuie
să emită judecăţi în condiţii de incertitudine. Conform
psihoterapiei cognitiv-comportamentale, starea emoţională a
unui pacient (depresia, anxietatea) influenţează şi colorează
afectiv alegerea unor exemple euristice din experienţa trecută.
Cu alte cuvinte, propriile noastre emoţii ne influenţează
selectarea informaţiilor, obţinerea inferenţelor şi realizarea
atribuirilor.
c. metacogniţiile se referă atât la procesele autoreglatorii
executive în care se angajează o persoană, cât şi la modul în
care aceste procese reflectă persoana respectivă. Terapeutul
CB ajută pacientul să-şi dezvolte capacitatea de „a nota”, „a
prinde”, „a monitoriza” şi „a evalua” propriile sale gânduri,
sentimente şi comportamente. De fapt, aceste verbe tranzitive
metacognitive constituie trăsătura centrală a discursului social
al psihoterapiei cognitiv-comportamentale. Psihoterapeutul
încurajează în permanenţă pacientul să se implice în
asemenea activităţi autoreglatorii metacognitive. În plus,
terapeutul trebuie să se asigure că pacientul aprobă aceste
activităţi şi că face diverse autoatribuiri în privinţa modificărilor
comportamentale implementate de-a lungul desfăşurării
psihoterapiei.
c. În final, CBT subliniază rolul structurilor cognitive sau a schemelor
personale, concepte împrumutate din paradigma procesării
37
informaţiilor. Aceste structuri cognitive sprijină şi influenţează
construirea experienţei noastre curente şi conduce la organizarea
unor noi seturi de informaţii (Neimeyer şi Feixas, 1990). Cu alte
cuvinte, schemele personale sunt entităţi specific organizate care
cuprind cunoştinţele unui individ despre sine şi despre lume. Ele
acţionează ca nişte reguli tacite de organizare şi ghidare a setului
propriu de informaţii, influenţând modul în care indivizii estimează
evenimentele.
Acordându-se cea mai mare importanţă schemelor personale, sarcina
principală a terapeutului CB este aceea de a ajuta pacientul să înţeleagă
modul în care acesta îşi concepe şi îşi construieşte propria realitate. De
asemenea, terapeutul ajută pacientul să aprecieze cât de eronat îşi creează
uneori datele care îi confirmă propria sa concepţie despre sine şi despre
lume. De pildă, un pacient cu depresie cronică se îndepărtează adeseori de
ceilalţi, selectând reacţiile care îi confirmă convingerea că este respins,
asociată cu teama de a nu fi abandonat. Atunci când un depresiv spune:
“Nimeni nu mă place!”, această aserţiune conţine mai degrabă o descriere
veridică decât o eroare cognitivă. Ceea ce nu realizează este că el însuşi
contribuie la acest pattern interacţional. Într-o manieră colaborativă,
terapeutul va ajuta pacientul să descopere şi să-şi modifice pattern-ul de
relaţionare cu caracter autodefensiv.
3.3. Tehnici cognitiv-comportamentale

Tehnicile terapeutice cognitiv-comportamentale se orientează spre
identificarea gândurilor negative automate ale pacientului şi modificarea
acestor gânduri negative, precum şi a comportamentelor aferente. Prin
intermediul raţionalizării, terapeutul îi demonstrează pacientului relaţia dintre
gândire, sentiment şi comportament, plecând de la modelul cognitiv al
tulburărilor emoţionale (A. T. Beck, 1967). Acest model a fost conceput
pentru tratarea depresiei în principal, dar şi a anxietăţii generale, sociale, a
tulburărilor psihosomatice sau a durerilor cronice.
38
Modelul cognitiv al depresiei (A. T. Beck, 1967)
Experienţe timpurii
Formarea unor convingeri disfuncţionale
Incidentul critic (S-stimul)
Activarea convingerilor
Gânduri negative automate
Simptome depresive
somatic cognitiv afectiv motivaţional comportamental
În CBT se consideră că schimbarea rezultă din autocunoaştere, din

înţelegerea pattern-urilor comportamentale şi din efortul constant de a le
modifica. Adeseori, comportamentele şi gândurile disfuncţionale ale
pacienţilor derivă din sistemul lor iraţional de convingeri/ credinţe. Acest
sistem de credinţe este strâns legat de trăsături care ţin de competenţa
personală şi autostima individului şi se sintetizează în fraze de genul: “Sunt
nefericit!”, “Nu pot să mă bazez pe mine însumi!”, “Nimic nu pot să fac cum
trebuie!”, “Sunt condamnat la suferinţă!”
39
Terapeutul este considerat a fi în relaţia sa cu pacientul drept un
profesor, trainer, ghid, antrenor. Acesta din urmă îşi asumă un rol activ în
procesul de descoperire prin intermediul:
 automonitorizărilor;
 urmăririi gândurilor negative automate prin intermediul sarcinilor
pentru acasă;
 raportării succeselor şi eşecurilor în procesul de derulare a terapiei.
 Pacienţii utilizează frecvent scale de autoevaluare de tipul:
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Mă simt moderat Sunt extrem de

Nu mă simt
stresat stresat
deloc stresat
Un accent deosebit de important este pus pe procesele de colaborare

şi de descoperire. Terapeutul cognitiv-comportamentalist are maximă valoare
atunci când pacientul său este cu un pas înaintea lui, oferind el însuşi
sugestii de însănătoşire pe care, în caz contrar, i le-ar furniza terapeutul.
Pentru ca pacientul să poată să-şi strângă datele necesare, terapeutul
formulează întrebări socratice despre cum ar putea să se comporte într-o
manieră mai eficientă. Dacă i se răspunde prin: “Nu ştiu!”, terapeutul va
replica: “Nici eu! Cum am putea afla?”. Acest “noi” colaborativ, de echipă,
este binevenit pentru a-l determina pe pacient să-şi asume responsabilitatea
propriei însănătoşiri şi pentru a deveni propriul său terapeut.
În vederea atingerii acestui obiectiv, psihoterapeutul nu este didactic,
ci acţionează mai degrabă ca un detectiv, în spiritul lui Peter Falk din rolul lui
Colombo. Cu alte cuvinte, terapeutul îl “înrolează” pe pacient în terapie, îl
“trage pe sfoară” şi îi deschide calea modificării comportamentale dezirabile,
în scopul unei adaptări mai eficiente la realitate. În acest climat terapeutic,
pacientul va iniţia experimente personale menite să-i probeze convingerile
iraţionale şi presupunerile sale tacite.
Acest proces de învăţare este înalt investit emoţional. Conform
autorilor cognitiv-comportamentalişti, emoţiile nu trebuie ignorate, deoarece
acestea ne ajută să înţelegem structurile cognitive ale pacienţilor. Aşa cum
40
pentru Freud visele sunt „calea regală de acces la inconştient”, emoţiile
reprezintă pentru psihoterapia cognitiv-comportamentală „calea regală de
acces la schemele personale ale pacienţilor”.
O modalitate de evidenţiere a emoţiilor pacienţilor este reprezentată
de conceptul psihanalitic de transfer. Pacientul vine adeseori cu o anumită
experienţă emoţională, construită în trecut pe baza interacţiunilor cu
persoanele semnificative din viaţa sa. Într-o manieră exploratorie mai
degrabă decât una directivă, terapeutul CB analizează împreună cu pacientul
experienţa emoţională imediată a acestuia. În acest mod, sunt luaţi în
considerare factorii istorici care au contribuit la prezentul emoţional al
interacţiunii psihoterapeut-pacient. CBT nu adoptă o perspectivă anistorică,
dimpotrivă, ajută pacientul să înţeleagă modul în care a ajuns la
comportamentele sale actuale. El trebuie să înţeleagă că propriile convingeri
iraţionale au sens din perspectiva experienţei sale de viaţă, dar, la momentul
respectiv, sunt transferate negativ şi sunt extrem de generalizate.
În psihoterapia cognitiv-comportamentală, variabilele de relaţie sunt
considerate centrale atât în procesul terapeutic propriu-zis (care este, înainte
de toate, o interacţiune diadică), cât şi în cele mai multe dintre dificultăţile
curente ale pacienţilor (generate de problemele lor de relaţionare). În plus,
multe dintre dialogurile interne (sau credinţele iraţionale) ale pacienţilor sunt
compuse din mesaje venite din partea altor persoane sau din aprecieri ale
consecinţelor comportamentelor altora asupra lor. Astfel, sunt luate în
discuţie pattern-urile comportamentale recurente ale pacienţilor şi modul în
care aceste pattern-uri sunt reflectate, în mod constant, în relaţiile lor
interpersonale. Pentru ca pacienţii să devină conştienti de modul în care
aceste comportamente se reflectă în relaţia actuală cu terapeutul lor,
cognitiv-comportamentaliştii recurg adeseori la diverse tehnici împrumutate
din terapia gestalistă.
3.4. Psihoterapia cognitiv-comportamentală de cuplu

Ne propunem să prezentăm un model psihoterapeutic eclectic ce
reprezintă o combinaţie între tehnicile cognitiv-comportamentale şi tehnicile
terapeutice Gestalt (I.G. Fodor, 1987). Traning-ul asertiv al partenerilor de
41
cuplu se aplică în scopul „facilitării conştientizării interpersonale şi
personale.”
Există, din păcate, puţine aprecieri cu privire la strategiile de

negociere utilizate de terapeuţi în cazul unor pacienţi nevrotici care le
subminează în mod constant eforturile. De pildă, ne întrebăm ce putem face
în calitate de terapeut cu o pacientă supraponderală care mănâncă trei
batoane de ciocolată în taxi, după ce a cheltuit o sumă considerabilă de bani
pe şedinţa de terapie (şi în care tocmai a discutat cu terapeutul ei despre
punerea în practică a unui plan de reducere a caloriilor)? Ce anume o
motivează pe această pacientă să cheltuiască timp şi bani pe o şedinţă de
terapie, pentru ca apoi să mănânce imediat dulciuri în exces? Sau, oare cât
de des nu îi spunem unui pacient că lucrurile încep să se îmbunătăţească în
cazul său, în loc să explorăm mai în profunzime plângerile acestuia conform
cărora nimic nu s-a schimbat în bine în situaţia cu care se confruntă?
În vederea găsirii unui răspuns la aceste întrebări, I. G. Fodor (1987)
apreciază că terapeuţii cognitiv-comportamentalişti ar trebui să utilizeze în
mai mare măsură abordarea Gestalt, în scopul sporirii conştientizării
proceselor de interacţiune terapeut-pacient. În acest mod, terapeuţii îi vor
învăţa pe pacienţi să devină mai eficienţi în interacţiunile lor interpersonale.
Dacă terapia cognitiv-comportamentală nu prezintă un model propriu-zis de
analiză a interacţiunii terapeut-pacient, Gestalt-terapia studiază temeinic
aceste trăsături diadice şi oferă un model teoretic şi terapeutic care devine
relevant pentru terapia comportamentală.
Gestalt-terapia este o terapie bazată pe învăţare care se
concentrează pe experienţa prezentă şi pe sporirea conştientizării (Van De
Riet, Korb şi Gorrell, 1980; Perls, Hefferline şi Goodman, 1951). Ceea ce
Gestalt-terapia şi terapia comportamentală au în comun este conceperea
terapeutului drept educator. În moduri diferite, ambele orientări terapeutice
apreciază că rolul terapeutului este de a-l ajuta pe client să înveţe despre el
însuşi. Terapeuţii comportamentalişti prezintă tehnicile drept exerciţii de
învăţare menite să sprijine schimbarea. Gestalt-terapeuţii iniţiază
experimente menite să sporească experienţa emoţională a clienţilor.
Terapeuţii gestalt nu sunt în mod prioritar interesaţi de schimbare de dragul
42
schimbării. Mai degrabă, ei consideră că prin sporirea conştientizării,
responsivităţii şi autosuportului, clientul se va schimba (Beisser, 1970;
Harper, Bauer şi Kannarkat, 1976; Perls şi colab. 1951).
Simkin şi Yontef (1984) notează în acest sens următoarele: “Gestalt
terapia se concentrează pe proces (ce se întâmplă) mai degrabă decât pe
conţinut (ce se discută)… Procesul se concentrează pe interacţiunea dintre
terapeut şi client. Accentul se pune pe ceea ce este şi mai puţin pe ceea ce a
fost, poate fi sau ar putea fi”.
În cazul descris mai devreme, în care pacienta ingerează rapid trei
batoane de ciocolată în taxi (după încheierea şedinţei de terapie), terapeutul
comportamentalist poate încerca să o ajute să-şi îmbunătăţească tehnicile
de autocontrol. Terapeutul Gestalt, pe de altă parte, poate explora motivaţia
pacientei care a determinat-o să stea şi să lucreze timp de o oră cu
terapeutul său la stabilirea unui plan de reducere a caloriilor. O asemenea
muncă ar putea releva faptul că, în copilărie, pacienta supraponderală era
peste măsură certată de mama sa atunci când luau masa în familie. Ea se
conforma dietei atunci când era privită de ceilalţi membrii ai familiei, dar fura
bani din portofelul mamei şi îşi cumpăra ciocolată, pe care o mânca pe
ascuns atunci când nu era privită de nimeni.
Actuala interacţiune terapeut-pacient cu privire la dietă ar putea să
pornească tocmai de la această structură rebelă a pacientei. Nu este nevoie
de ani de psihanaliză pentru a obţine conştientizarea (I.G. Fodor, 1987)! O
terapie cognitiv-comportamentală combinată cu abordarea Gestalt ar putea
să pună în evidenţă modul în care pattern-urile alimentare anterioare ale
pacientei îi favorizează noncomplianţa la terapie. Un asemenea demers îi va
permite să devină conştientă de faptul că situaţia terapeutică actuală este
similară cu cea trăită în copilărie. După explorarea acestor pattern-uri,
sarcina terapeutică va fi aceea de a o învăţa pe pacientă să separe în mod
net situaţia actuală (de persoană adultă care a luat decizia de a urma o dietă,
beneficiind de sprijinul terapeutului în calitate de consultant), de situaţia din
copilărie (când mama pacientei era responsabilă de stabilirea dietei, iar ea
simboliza copilui rebel).
43
3.5. Strategii de negociere în relaţiile de cuplu
Vom supune atenţiei un program psihoterapeutic eclectic aplicabil în
negocierea cu relaţiile de cuplu şi care reprezintă o combinaţie între tehnicile
cognitiv-comportamentale şi tehnicile terapeutice Gestalt. Programul
terapeutic aparţine lui I. G. Fodor (1987) şi se referă în mod prioritar la
sporirea asertivităţii partenerilor de relaţie. Este compus din mai multe
secţiuni şi conţine următoarele seturi de întrebări:
 Ce vreau de la relaţia mea actuală? Care sunt zonele de
nemulţumire, de insatisfacţie în relaţia pe care o am în momentul
de faţă? Ştiu clar ce anume îmi doresc de la partenerul meu?
 Cum exprim ce anume vreau de la relaţia mea actuală? Am
deprinderile necesare de a-i comunica partenerului meu ce vreau
şi ce-mi doresc de la relaţia noastră?
 Pot să apreciez dacă partenerul meu aude ceea ce îi spun? Este
partenerul meu capabil să raspundă nevoilor mele, să înţeleagă
situaţia din punctul meu de vedere? Este partenerul meu capabil
să se schimbe?
 Sunt oare conştient de faptul că anumite comportamente ale mele
(pattern-uri comportamentale recurente) contribuie la apariţia unor
situaţi conflictuale în relaţia noastră? Cât de mult contribui eu
însumi la generarea acestor situaţii şi cât de mult contribuie
partenerul meu? Pot discuta cu partenerul meu despre aceste
situaţii conflictuale?
 Care sunt dorinţele/ aşteptările mele prioritare de la această
relaţie şi care sunt cele secundare? Ce anume obţin de la o relaţie
care îmi împlineşte aceste dorinţe/ aşteptări? Oare nu aştept prea
mult? Oare nu mă concentrez prea mult pe ceea ce nu am în
relaţia noastră şi pierd din vedere tocmai ceea ce am în această
relaţie?
 Care sunt trăsăturile unice şi specifice ale comportamentul sexual
masculin şi feminin?
 Care sunt modelele de relaţionare din copilarie cu care vin în
actuala mea relaţie? Nu cumva am tendinţa de a mă comporta cu
44
partenerul meu în aceeaşi manieră în care mă comportam cu
mama/ tata/ alte persoane semnificative din trecutul meu?
 În ce mod vreau ca partenerul meu să se schimbe? În ce mod
contribui eu însumi la incapacitatea partenerului meu de a se
schimba? Cum anume contribui eu însumi la crearea situaţiilor
noastre conflictuale (mă retrag în mine însumi, stau supărat,
izbucnesc în scandal etc.)?
 Dacă decid că partenerul meu este incapabil să se schimbe, că
actuala mea relaţie nu îmi mai satisface dorinţele/ aşteptările mele
prioritare şi că nu există o soluţie de a repara situaţia, sunt capabil
să mă despart de partenerul meu?
 Cum voi face faţă separării şi cum voi aborda conflictul legat de
ideea luării unei decizii corecte?
 Pot să spun „La revedere”? Ce-mi mai doresc încă de la partenerul
meu?
 Sunt capabil să fiu singur?
 Cum voi proceda pentru a găsi o nouă relaţie?
 Când voi întâlni o altă persoană, cum îmi voi da seama dacă va fi
capabilă să-mi împlinească dorinţele/ aşteptările? Oare nu voi
repeta vechile mele pattern-uri şi aşteptări în relaţiile mele
ulterioare?
Pentru exemplificare, redăm următorul caz menit să ilustreze aplicarea

propriu-zisă a acestui program psihoterapeutic eclectic (preluat din cazuistica
lui I. G. Fodor, 1987).
Richard este un bărbat de 40 de ani, uşor supraponderal şi cu un uşor
început de chelie. Apare în terapie în plină criză, este extrem de anxios,
nefericit şi acuză insomnie. Richard este căsătorit cu Debra de 8 ani de zile,
soţia acestuia fiind director artistic la o agenţie de publicitate. Debra i-a spus
că ar dori să se despartă de el. Richard lucrează multe ore pe zi într-o
companie financiară şi este coproprietarul unei mari firme de avocaţi. Îi este
greu să creadă că propria lui soţie consideră eşuată căsătoria lor. Mai mult,
evită să abordeze deschis această problemă cu ea şi îi cere terapeutului să-l
ajute s-o convingă pe Debra să rămână împreună. Richard nu crede că ar
45
putea să găsească o femeie mai frumoasă şi mai interesantă decât actuala
sa soţie.
1) Ce vreau de la actuala mea relaţie?
Prin intermediul exerciţiilor de conştientizare, Richard îşi dă seama că

nu ştie cu adevărat ce anume vrea de la relaţia sa. El este încă într-o stare
de şoc. Tot ce ştie este că vrea ca Debra să rămână cu el, dar nu ştie foarte
clar de ce. De asemenea, nu este foarte sigur dacă este atât de fericit cu ea.
În cadrul şedinţei de terapie, Richard a fost rugat să-şi reamintească
cel mai recent moment în care s-a simţit nefericit şi să-l experimenteze ca şi
cum s-ar întâmpla în momentul de faţă.
Pacientul: Este ora 8, vin de la serviciu şi de-abia aştept să petrec
câteva momente de relaxare cu Debra. Sunt obosit. Debra se pregăteşte să
se întâlnească cu prietena ei Lynn pentru o prezentare. Se simte foarte bine,
este plină de energie. Sunt gelos pe Debra pentru că are prietene foarte
apropiate, eu nu am nici un prieten bun. Îmi spune să pun nişte pui în
cuptorul cu microunde. Acum sunt fericit că a plecat. Cel puţin, voi avea puţin
răgaz. Apartamentul este liniştit. Mă simt iritat. Nu sunt prea sigur ce vreau
să fac. Încep să mănânc. Merg la frigider să mai iau câte ceva, deschid o
revistă … încep să mă întreb când se va întoarce. Realizez că îmi va fi greu
să mă obişnuiesc cu gândul că ea este plecată.
Terapeutul: Ceva de genul că dacă Debra este cu prietena ei, tu nu ai
nimic de făcut.
Pacientul: Devin nervos când nu am un plan dinainte stabilit pentru
momentul serii sau ceva la care să lucrez.
Terapeutul: Ce simţi?
Pacientul (privind cu teamă): Ca şi cum aş fi pierdut fără ea.
2) Cum exprim ceea ce vreau de la o relaţie?
Richard mărturiseşte că întotdeauna a vrut să-i facă pe plac soţiei

sale. Îi cumpăra diverse cadouri sau îi făcea surprize cumpărând bilete
pentru concerte, piese de teatru. Chiar şi atunci când lucra multe ore în
46
timpul săptămânii, ieşeau frecvent să se relaxeze, iar weekend-urile erau
mereu programate. În timpul anului făceau numeroase excursii în Europa
sau Mexic. În general, când călătoreau, mergeau împreună cu alte cupluri
sau grupuri de prieteni. Debra părea mult mai receptivă la dorinţele lui în
timpul acestor perioade de vacanţă. Vorbind despre Debra, Richard îşi dă
seama că nu ştie cu adevărat ce vrea soţia sa de la el şi de ce este ea atât
de nefericită, încât vrea să se despartă de el. Deşi crede că Debra a avut
unele probleme (a urmat şedinţe de psihanaliză de trei ori pe săptămână,
timp de trei ani), Richard mărturiseşte că niciodată nu au discutat despre
şedinţele ei de terapie.
Terapeutul propune un joc de rol în care cei doi retrăiesc o scenă pe
care Richard a trăit-o cu Debra în timp ce mergeau cu maşina spre munte, la
schi.
Pacientul: Sunt sigur că va fi zăpadă în acest weekend.
Terapeutul: (joacă rolul Debrei) Hmmm …
Pacientul: Probabil că ne vom întâlni cu familia S. în acest weekend,
copiii lor vor fi plecaţi.
Terapeutul (Debra): În regulă!
Pacientul: Ţi-am spus că am cumpărat bilete la noua piesă de teatru a
lui Neil Simon? Ţi-a plăcut foarte mult “Biloxi Blues”! Piesa asta ar putea să
fie şi mai bună.
Terapeutul: Ce se întâmplă? Îmi spui toate lucrurile acestea şi eu nu
îţi răspund.
Pacientul: Nu sunt sigur… Cred că mă simt obosit, istovit, nu mai am
putere pentru toate lucrurile astea.
Terapeutul: Acum îmi dau seama cât de greu îţi este să obţii un
răspuns din partea soţiei tale.
Pacientul: Se pare că trebuie să muncesc tot timpul cu ea şi nici
atunci nu ştiu dacă îi ofer ceea ce vrea cu adevărat. Ea doar stă acolo pe
bancheta din maşină. Ştii, este foarte deşteaptă, o intelectuală veritabilă, cu
toate astea nu discutăm niciodată prea mult. Aceste călătorii lungi sunt foarte
obositoare.
47
3) Pot să apreciez dacă partenerul meu aude ceea ce îi spun?
Richard şi Debra nu obişnuesc să discute despre relaţia lor. Mai mult,

Debra nu pare să fie conştientă de starea de nefericire a soţului ei. I s-a dat
drept sarcină terapeutică lui Richard să vorbească cu Debra despre starea
lui actuală de nefericire, de oboseală şi despre dorinţa lui de a lucra la
îmbunătăţirea relaţiei lor. Richard i-a cerut Debrei să se alăture unei terapii
de cuplu. Au iniţiat o primă discuţie despre această problemă, iar Debra i-a
spus că încă mai lucrează cu analistul ei, că este sigură că nu se mai poate
face nimic cu mariajul lor şi că vrea să divorţeze. Când Richard a insistat să-i
spună care sunt motivele despărţirii, Debra i-a reproşat că este insensibil, că
nu a încercat niciodată să o cunoască cu adevărat pentru a vedea ce anume
îşi doreşte şi că, de altfel, nici el nu-i spune ei ceea ce vrea cu adevărat de la
relaţia lor.
4) Care sunt pattern-urile recurente pe care le aduc în actuala

mea relaţie?
Richard mărturiseşte că a fost şocat de faptul că soţia sa i-a reproşat

că s-a îndepărtat în timp de ea şi că este incapabil să-şi exprime
sentimentele faţă de ea. El spune că este cunoscut drept un avocat puternic
şi cu foarte multă iniţiativă.
Terapeutul s-a decis să lucreze asupra pattern-ului de interacţiune al
pacientului său. Debra petrecea din ce în ce mai mult din timpul liber cu
prietenele sale şi vorbea despre o despărţire legală a lor în următoarele două
săptămâni. Richard dorea să discute cu ea despre o vacanţă în care să
încerce să lucreze asupra relaţiei lor. Richard relatează următoarea discuţie:
(Debra se îmbracă)
Pacientul: Ai o rochie frumoasă, îmi plac dungile gri din faţă, este o
rochie nouă?
Debra: Sunt în întârziere, prietena mea vine să mă ia la ora 9.
Pacientul: Unde mergeţi?
Debra (cu o voce iritată): Ştii, la conferinţa despre oamenii fără casă.
Încercăm să strângem nişte fonduri. Le-am făcut şi câteva postere.
48
Pacientul: Întra-adevăr, este o problemă cumplită, toţi acei oameni
care locuiesc pe străzi...
Terapeutul: Ce se întâmpla în timp ce vorbeai?
Pacientul: Mă închid tot mai mult în mine şi nu îndrăznesc să deschid
subiectul care ne presează, parcă aş merge pe nişte cioburi când vorbesc cu
ea.
Terapeutul: Observ că eşti oarecum evaziv în jocul de rol. Care sunt
sentimentele tale adevărate?
Pacientul: Sunt furios! Se îngrijorează de oamenii fără casă în timp ce
mariajul nostru se ruinează.
Terapeutul: Şi de ce nu-i spui lucrul acesta?
Pacientul: Ce rezolv? Atâta doar că ea se va enerva.
Următoarele şedinţe terapeutice au relevat faptul că Richard a vrut
întotdeauna să-i facă pe plac soţiei sale şi a muncit din greu să îi ofere ceea
ce credea el că Debra îşi doreşte. Mai mult, niciodată nu şi-a exprimat
propriile dorinţe şi nu şi-a manifestat în mod direct supărarea. Când devenea
conştient de starea sa de nemulţumire, se retrăgea în sine şi oferea
răspunsuri evazive. El spune că a muncit din greu să o câştige pe Debra şi
că întotdeauna i-a fost teamă să nu o piardă. Dacă la firma de avocatură
unde lucreză Richard se dovedeşte a fi o persoană asertivă şi cu multă
iniţiativă, nu aceleaşi deprinderi sunt cultivate în mariajul său.
Modul de interacţiune al lui Richard cu soţia sa pare a fi asemănător
cu cel în care interacţionează cu proprii săi părinţi. Provenit dintr-o familie de
condiţie modestă, Richard este primul fiu (mai are încă trei surori). A fost
întotdeauna considerat un băiat special. Tatăl este mult mai în vârstă decât
mama sa, o fire depresivă şi care a investit multe speranţe în unicul ei fiu.
Intrat în acest pattern, Richard a încercat tot timpul să fie pe măsura
aşteptărilor părinţilor săi.
5) Care sunt dorinţele mele prioritare şi care sunt cele secundare?
Deoarece Debra doreşte o despărţire legală de soţui ei, apare

problema legată de cum anume va proceda Richard mai departe, ce anume
l-ar putea face din nou fericit?
49
Pacientul: Toată viaţa am crezut că dacă muncesc mult, dacă am o
soţie atrăgătoare şi deşteaptă, dacă locuiesc într-un apartament confortabil,
dacă pot să-mi pun în practică proiectele legate de vacanţă, voi putea să fiu
fericit. Cred că m-am înşelat. Nu mai ştiu ce vreau cu adevărat şi ce anume
ar putea să mă facă fericit. Cred că niciodată nu o să încetez să mă gândesc
la acest lucru.
Terapeutul: Care a fost ultimul moment în care te-ai simţit foarte bine?
Pacientul: Acum aproape doi ani am mers cu barca spre Martha cu un
vecin. Debra şi soţia lui s-au dus într-o tabără de creaţie. A fost absolut
minunat, timp de zece zile nu am făcut altceva decât să vâslim. Era un
partener foarte comod şi nu a fost necesar să vorbesc prea mult cu el. Mă
bucuram de natură, stăteam la soare şi priveam seara stelele. A fost
minunat.
Terapetul: Aşadar, este foarte plăcut să te bucuri din plin de natură şi
să fii însoţit de o persoană care să te lase în pace.
Pacientul: Da… Ştii, am cunoscut o dată la schi o femeie. Debra nu
era cu mine. Avea un zâmbet foarte cald şi m-am îndrăgostit de ea doar
privind-o de-a lungul mesei. Părea că mă acceptă cu zâmbetul ei.
Terapeutul: Repetă această frază: Trebuie să muncesc din greu
pentru tot ceea ce vreau să obţin.
Pacientul: Trebuie să muncesc din greu pentru tot ceea ce vreau să
obţin. Da, asta este! Asta este istoria vieţii mele! Nimeni altcineva nu poate
să facă ceva pentru mine.
6) A spune : „La revedere!”
La două luni după ce Debra l-a părăsit, Richard a cerut ajutor

terapeutului pentru a putea să-şi accepte pierderea. S-a utilizat tehnica
Gestalt - “Spune: La revedere!” care aparţine lui Tobin (1971). Această
tehnică durează în mod obişnuit de la 2 la 4 şedinţe şi se desfăşoară pe o
perioadă de 2-4 săptămâni. Pacientul este încurajat să noteze într-un carnet
toate gândurile pe care le are cu privire la propria sa relaţie, având în vedere
următoarele:
1. aspectele pozitive ale relaţiei
50
2. aspectele negative ale relaţiei
3. afacerile neterminate („unfinished business”)
4. contactele viitoare
Aspectele pozitive ale relaţiei:

Richard a notat toate aspectele pozitive ale relaţiei sale cu Debra: ce
anume i-a plăcut la ea, ce i-a plăcut referitor la relaţia lor, ce îi lipseşte în
momentul de faţă, nemaifiind cu Debra. El a notat într-o listă lungă trăsăturile
pozitive ale Debrei: ea era “frumoasă, atrăgătoare, inteligentă, o artistă
talentată, cea mai interesantă femeie pe care a cunoscut-o vreodată. Aveau
foarte multe interese în comun, le plăcea să schieze, să meargă la teatru, la
galerii de artă, să călătorească, au petrecut aproape zece ani împreună şi au
o mulţime de amintiri. Viaţa sexuală era minunată, avea un corp foarte
frumos” etc. Richard a fost instruit de terapeut să abordeze toate aceste
aspecte pozitive ale relaţiei lor şi să-şi experimenteze suferinţa, vorbind
despre tot ceea ce a pierdut.
Aspectele negative ale relaţiei:

Richard a notat tot ceea ce nu-i lipseşte din relaţia cu Debra, ce nu i-a
plăcut la ea şi la relaţia lor. Lista aspectelor negative era mult mai scurtă
decât lista aspectelor pozitive. În timpul şedinţele de terapie, a fost încurajat
să intre în contact cu propria sa stare de supărare şi nefericire referitoare la
modul în care Debra s-a comportat cu el.
Pacientul: A fost întotdeauna nemulţumită de mine!
Terapeutul: Spune-mi mai multe despre acest lucru.
Pacientul: Orice aş fi făcut pentru ea, nu era de ajuns sau nu era bine.
Era ca şi cum niciodată nu aş fi putut să-i fiu pe plac.
Terapeutul: Ce simţi acum?
Pacientul: Sunt furios! Ea consideră că întreaga vină îmi aparţine. A
aşteptat ca totul să vină din partea mea, ca şi cum ea ar fi fost o prinţesă...
„Unfinished business”
51
Prin intermediul tehnicilor de conştientizare, Richard s-a concentrat pe
ce anume doreşte în continuare de la Debra, care sunt afacerile neterminate
din relaţia lor şi care le împiedică în continuare despărţirea.
Terapeutul: Ce te determină să continui relaţia cu Debra?
Pacientul: E ca şi cum nu voi mai găsi niciodată pe cineva ca ea, o
persoană aşa de frumoasă şi de interesantă. Parcă o aştept încă să se
întoarcă. Sunt furios pentru că nu va putea să vadă că noi doi am putea să
îmbunătăţim lucrurile.
În şedinţele ulterioare au fost explorate în profunzime toate aceste
regrete legate de despărţirea de soţia sa. Richard a început să se
concentreze pe ideea că nu va mai putea găsi o femeie atât de interesantă şi
deosebită ca Debra.
Terapeutul: Spune-mi mai multe despre faptul că nu vei mai putea
găsi niciodată o femeie ca ea.
Pacientul: Fără Debra, e ca şi cum n-aş putea face nimic. Mă simt
stângaci fără ea. Ea imprimă ritmul, fără ea, viaţa mea este anostă.
Terapeutul: Tu nu te consideri o persoană deosebită?
Pacientul: Am nevoie de o altă persoană care să mă facă să mă simt
bine, să strălucesc.
Terapeutul: Hai să încercăm să intrăm în contact cu propria ta
scânteie!
Exerciţiul de a spune: „La revedere!” prefigurează stabilirea modurilor
în care Richard va putea să se simtă mai interesant, mai viu emoţional, mai
scânteietor.
Contactele viitoare
Richard a fost încurajat să facă diverse speculaţii în legătură cu tipul
de relaţie pe care o va stabili cu Debra în viitor (nici un contact, o relaţie de
prietenie, a lua masa o dată pe an etc.). Richard era prea furios ca să-şi
dorească vreun contact cu Debra în situaţia de faţă. Uneori, pacienţii doresc
în aceste momente să ia legătura din nou cu partenerul lor şi au accese de
regrete cu privire la tot ceea ce au pierdut. De aceea, Richard a fost încurajat
să intre în contact cu aspectele negative ale relaţiei lor.
52
7) Sunt capabil să fiu singur?
În următoarele şedinte, terapia s-a concentrat pe aspectele legate de

viaţa profesională a lui Richard. El a fost încurajat să vorbească despre
plăcerea şi satisfacţia cu care lucrează în propria sa companie. În acest mod,
terapeutul poate virusa vechiul său pattern legat de faptul că, pentru a trăi un
sentiment de bucurie, trebuie să fie întotdeauna cu cineva alături de el.
În general, pacientul petrece puţin timp singur. Drept urmare, i s-a
administrat drept sarcină terapeutică să petreacă o seară şi apoi un weekend
singur şi să noteze cu atenţie ce anume experimentează în aceste momente.
S-a insistat pe modul în care învaţă să fie el însuşi, prin programarea unei
zile pe săptămână în care să-şi împlinească propriile dorinţe şi pe
accentuarea sentimentelor de plăcere şi satisfacţie pe care le încearcă în
viaţa profesională. Richard a depus atât de multe eforturi pentru a face pe
plac celor din jur său încât, în perioadele în care era doar cu el însuşi, îi era
foarte greu să se simtă bine şi nu ştia ce să facă.
La început, unele din sarcinile pentru acasă au fost îndeplinite doar
pentru a-l mulţumi pe terapeut. Richard era îngrijorat de situaţia în care
terapeutul ar putea să-l dezaprobe în vreun fel. Cu toate acestea, după
câteva luni de zile a descoperit că îi face plăcere să se concentreze pe sine
însuşi, că îi place să stea în linişte acasă şi să citească în pat. A început să
asculte muzică de cameră şi să meargă singur la concertele pe care şi le
dorea de mai multă vreme. De asemenea, a început să ia lecţii de pian, să
înoate în fiecare zi şi chiar şi-a programat o vacanţă.
8) Cum voi proceda pentru a găsi o nouă relaţie?
Deoarece Richard a început să se bucure din nou de viaţă, el a

devenit preocupat de căutarea unor relaţii noi. În cadrul terapiei, el relatează
că a mers la o petrecere şi că imediat a căutat cu privirea pe cea mai
frumoasă femeie din încăpere. A mers apoi la ea şi au început să discute.
Când ea nu s-a arătat interesată de el, a încercat să discute cu cea de-a
doua femeie frumoasă din încăpere, dar nici de data aceasta nu a avut
53
succes. Drept urmare, a plecat de la petrecere, simţindu-se trist şi fără
speranţă.
Terapeutul a propus diverse jocuri de rol care au avut drept scop
exersarea unor strategii de abordare a persoanelor de sex feminin,
concentrându-se pe învăţarea stabilirii unui bun contact cu acestea. După
mai multe săptămâni, Richard a cunoscut la o petrecere o tânără de care s-a
simţit atras şi cu care a putut să deschidă foarte repede o discuţie. Se pare
că şi ea îl plăcea pe Richard. El s-a simţit atât de bine la acea petrecere
încât nu a mai fost tentat să se uite la alte frumuseţi care intrau în încăpere.
În cadrul terapiei, Richard a exprimat un sentiment de teamă în legătură cu
faptul că poate fi atras de o persoană care nu este întru totul frumoasă.
Terapeutul a analizat împreună cu el diverse moduri de relaţionare cu
femeile (în afară de modalitatea de a adora, pur şi simplu, o femeie frumoasă
şi de a munci din greu pentru a o câştiga, aşa cum a procedat cu Debra).
Prin tehnica modelării, Richard a experimentat un mod onest şi autentic de a
vorbi şi de a se relaţiona cu cineva care îl acceptă întru totul ca persoană.
9) Cum evaluez dacă noul meu partener este capabil să-mi

împlinească dorinţele?
În general, într-o nouă relaţie, tindem să fim mai revendicativi decât

am fost în relaţiile trecute. După trauma separării şi o îndelungată căutare a
unei persoane care să se potrivească cât mai bine cu fostul partener, pot să
apară acum furtuni şi mai mari. De exemplu, aflat în această nouă relaţie,
Richard ar putea să aibă gânduri de genul: “Te-am ales pentru că nu a fost
necesar să muncesc din greu pentru a fi împreună. Tu m-ai acceptat şi acum
începi să devii critică la adresa mea”. Sau, ar putea să creadă că nu va mai
putea să fie vreodată fericit sau să obţină ceea ce îşi doreşte cu adevărat şi
astfel, să cadă în vechiul său pattern de persoană care se acomodează
oricărei situaţii. Deoarece a început o nouă relaţie, chiar dacă pacientul şi
terapeutul au căzut de acord să întrerupă terapia, Richard a fost încurajat să
revină la consultaţie, în vederea preîntâmpinării posibilităţii reapariţiei
vechilor sale pattern-uri comportamentale.
54
REZUMAT
Conform CBT, cogniţiile nu sunt considerate drept cauza primară a

unui comportament dezadaptativ. Acest punct de vedere ar fi mult prea
simplist, cogniţiile fiind doar o parte integrantă dintr-un proces complex şi
interactiv. Gândurile noastre sunt în aceeaşi măsură influenţate de propriile
gânduri. Cogniţia şi emoţia sunt privite ca două feţe ale aceleiaşi monede.
Putem analiza cogniţiile în termeni de evenimente cognitive, procese
cognitive şi structuri cognitive.
Evenimentele cognitive se referă la gândurile automate ale individului,
dialogul interior şi imaginile vehiculate. Cognitiv-comporamentaliştii
consideră că natura şi conţinutul acestor gânduri influenţează modul în care
indivizii simt şi se comportă, astfel încât evenimentele cognitive reprezintă o
cale importatantă de cunoaştere a cogniţiilor.
Procesele cognitive au fost descrise de psihologia socială, psihologia
cognitivă şi cea a dezvoltării în următorii termeni: tendinţe de confirmare,
euristici mintale si metacogniţii.
Structurile cognitive sau a schemele personale sunt concepte
împrumutate din paradigma procesării informaţiilor. Aceste structuri cognitive
sprijină şi influenţează construirea experienţei noastre curente şi conduc la
organizarea unor noi seturi de informaţii.
acestor gânduri negative, precum şi a comportamentelor aferente.
pacienţilor derivă din sistemul lor iraţional de convingeri / credinţe. Acest
personală şi autostima individului.
55
sugestii de însănătoşire pe care, în caz contrar, i le-ar furniza terapeutul. În
acest climat terapeutic, pacientul va iniţia experimente personale menite să-i
probeze convingerile iraţionale şi presupunerile sale tacite. Acest proces de
învăţare este înalt investit emoţional. Conform autorilor cognitiv-
comportamentalişti, emoţiile nu trebuie ignorate, deoarece acestea ne ajută
să înţelegem structurile cognitive ale pacienţilor.
Traning-ul asertiv al partenerilor de cuplu se aplică în scopul „facilitării
conştientizării interpersonale şi personale.”
concentrează pe experienţa prezentă şi pe sporirea conştientizării
Exista un program psihoterapeutic eclectic aplicabil în negocierea cu
relaţiile de cuplu şi el reprezintă o combinaţie între tehnicile cognitiv-
comportamentale şi tehnicile terapeutice Gestalt. Programul terapeutic
aparţine lui I. G. Fodor (1987) şi se referă în mod prioritar la sporirea
asertivităţii partenerilor de relaţie. Este compus din mai multe secţiuni şi
conţine următoarele seturi de întrebări:
 Ce vreau de la relaţia mea actuală? Care sunt zonele de
nemulţumire, de insatisfacţie în relaţia pe care o am în momentul
de faţă? Ştiu clar ce anume îmi doresc de la partenerul meu?
 Cum exprim ce anume vreau de la relaţia mea actuală? Am
deprinderile necesare de a-i comunica partenerului meu ce vreau
şi ce-mi doresc de la relaţia noastră?
 Pot să apreciez dacă partenerul meu aude ceea ce îi spun? Este
partenerul meu capabil să raspundă nevoilor mele, să înţeleagă
situaţia din punctul meu de vedere? Este partenerul meu capabil
să se schimbe?
 Sunt oare conştient de faptul că anumite comportamente ale mele
(pattern-uri comportamentale recurente) contribuie la apariţia unor
situaţi conflictuale în relaţia noastră? Cât de mult contribui eu
însumi la generarea acestor situaţii şi cât de mult contribuie
56
partenerul meu? Pot discuta cu partenerul meu despre aceste
situaţii conflictuale?
 Care sunt dorinţele/ aşteptările mele prioritare de la această
relaţie şi care sunt cele secundare? Ce anume obţin de la o relaţie
care îmi împlineşte aceste dorinţe/ aşteptări? Oare nu aştept prea
mult? Oare nu mă concentrez prea mult pe ceea ce nu am în
relaţia noastră şi pierd din vedere tocmai ceea ce am în această
relaţie?
 Care sunt trăsăturile unice şi specifice ale comportamentul sexual
masculin şi feminin?
 Care sunt modelele de relaţionare din copilarie cu care vin în
actuala mea relaţie? Nu cumva am tendinţa de a mă comporta cu
partenerul meu în aceeaşi manieră în care mă comportam cu
mama/ tata/ alte persoane semnificative din trecutul meu?
 În ce mod vreau ca partenerul meu să se schimbe? În ce mod
contribui eu însumi la incapacitatea partenerului meu de a se
schimba? Cum anume contribui eu însumi la crearea situaţiilor
noastre conflictuale (mă retrag în mine însumi, stau supărat,
izbucnesc în scandal etc.)?
 Dacă decid că partenerul meu este incapabil să se schimbe, că
actuala mea relaţie nu îmi mai satisface dorinţele/ aşteptările mele
prioritare şi că nu există o soluţie de a repara situaţia, sunt capabil
să mă despart de partenerul meu?
 Cum voi face faţă separării şi cum voi aborda conflictul legat de
ideea luării unei decizii corecte?
 Pot să spun „La revedere”? Ce-mi mai doresc încă de la partenerul
meu?
 Sunt capabil să fiu singur?
 Cum voi proceda pentru a găsi o nouă relaţie?
 Când voi întâlni o altă persoană, cum îmi voi da seama dacă va fi
capabilă să-mi împlinească dorinţele/ aşteptările? Oare nu voi
repeta vechile mele pattern-uri şi aşteptări în relaţiile mele
ulterioare?
57
CUVINTE CHEIE
 psihoterapie cognitiv-comportamentala
 evenimente cognitive
 procese cognitive
o tendinte de confirmare
o euristici mintale
o metacognitii
 structuri cognitive
 tehnici cognitiv-comportamentale
 modelul Beck
 psihoterapia cognitiv-comportamentala de cuplu
 gestalt terapia
 strategii de negociere cu relatiile de cuplu
 intrebarile principale ale strategiei de sporire a asertivitatii
1) Ce sunt evenimentele cognitive? (p. 36)
2) Ce sunt procesele cognitive? De cate tipuri sunt ele? (p. 37)
3) Ce sunt structurile cognitive? (p. 37)
4) Prezentati pe scurt modelul depresiei al lui Beck. (p. 39)
5) Ce este gestalt terapia? (p. 42)
6) Prezentati pe scurt intrebarile cheie ale strategiilor de sporire a
asertivitatii. (p. 46)
CONCLUZII
Conform CBT, cogniţiile nu sunt considerate drept cauza primară a

unui comportament dezadaptativ. Acest punct de vedere ar fi mult prea
58
simplist, cogniţiile fiind doar o parte integrantă dintr-un proces complex şi
interactiv. Gândurile noastre sunt în aceeaşi măsură influenţate de propriile
gânduri. Cogniţia şi emoţia sunt privite ca două feţe ale aceleiaşi monede.
acestor gânduri negative, precum şi a comportamentelor aferente.
pacienţilor derivă din sistemul lor iraţional de convingeri / credinţe. Acest
personală şi autostima individului.
sugestii de însănătoşire pe care, în caz contrar, i le-ar furniza terapeutul. În
acest climat terapeutic, pacientul va iniţia experimente personale menite să-i
probeze convingerile iraţionale şi presupunerile sale tacite. Acest proces de
învăţare este înalt investit emoţional. Conform autorilor cognitiv-
comportamentalişti, emoţiile nu trebuie ignorate, deoarece acestea ne ajută
să înţelegem structurile cognitive ale pacienţilor.
Traning-ul asertiv al partenerilor de cuplu se aplică în scopul „facilitării
conştientizării interpersonale şi personale.”
concentrează pe experienţa prezentă şi pe sporirea conştientizării
Exista un program psihoterapeutic eclectic aplicabil în negocierea cu
relaţiile de cuplu şi el reprezintă o combinaţie între tehnicile cognitiv-
comportamentale şi tehnicile terapeutice Gestalt. Programul terapeutic
aparţine lui I. G. Fodor (1987) şi se referă în mod prioritar la sporirea
asertivităţii partenerilor de relaţie. Este compus din mai multe secţiuni şi
conţine mai multe seturi de intrebari.
59
UNITATEA 4
PSIHOTERAPIA RAŢIONAL EMOTIVĂ ŞI COMPORTAMENTALĂ
Obiective p. 61
4. Psihoterapia raţional-emotivă şi comportamentală p. 62

4.1 Scurtă prezentare şi precizări terminologice p. 62
4.2 Sănătate psihică p. 63
4.3 ABC-ul relaţiilor interpersonale p. 65
4.4 Tehnici raţional-emotive şi comportamentale p. 67
Rezumat p. 55
Cuvinte cheie p. 58
Concluzii p. 58
60
OBIECTIVE
psihoterapiei rational emotive comportamentale;
 să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihoterapiei
rational emotive comportamentale.
psihopatologiei şi psihiatrie

 Dryden, W., DiGiuseppe, Ghid de Terapie Raţional-Emotivă şi
Comportamentală, Editura ASCR, 2003, p. 7.
 Ellis, A., Overcoming Destructive Beliefs, Feelings, and Behaviors:
New Directions, for Rational Emotive Behavior Therapy, Prometheus
Books, 2001.
Editura Trei, 2009.

 2 ore
61
4.PSIHOTERAPIA RAŢIONAL-EMOTIVĂ ŞI COMPORTAMENTALĂ
4.1. Scurta prezentare si precizari terminologice

Desprinsă din psihoterapia cognitiv-comportamentală, psihoterapia
raţional-emoţională (Rational Emotive Behavior Therapy sau REBT) propusă
de A. Ellis îşi stabileşte două obiective specifice:
 să ajute pacientul să-şi minimalizeze perturbările sale emoţionale;

 să-l ajute să-şi actualizeze potenţialităţile latente pentru a ajunge la
un grad mai mare de autodesăvârşire.
Albert Ellis oferă o perspectivă complexă, interactivă şi holistică
asupra personalităţii umane şi a tulburărilor ei. În acest context, sistemele de
credinţe ale oamenilor (Bs) cu privire la evenimentele activatoare din viaţa lor
(As) contribuie într-o mare măsură la diversele consecinţe emoţionale şi
comportamentale (Cs) şi, fiecare din aceste trei elemente, se influenţează şi
se includ reciproc. Mai mult, fiecare element în parte presupune elemente
integrative cognitive, emoţionale şi comportamentale.
Pentru o mai bună înţelegere a cadrului terminologic propus de A.
Ellis, se impun câteva precizări:
As - eveniment activator
iBs - credinţe şi opinii iraţionale
rBs - credinţe şi opinii raţionale
Cs - consecinţe emoţionale şi comportamentale
DAs - atitudini disfuncţionale
Ds – contraargumente („Disputing”) împotriva iBs
Es - noua filozofie eficientă propusă de RET („Effective New
Philosophy”)
Gs - scopurile, dorinţele şi valorile fundamentale umane („Goals”)
Din perspectiva REBT, un eveniment nefericit activator (As) contribuie, dar nu
produce perturbare psihică şi se manifestă la nivelul Cs (consecinţe
emoţionale şi comportamentale). De fapt, individul însuşi este cel care se
autoperturbă, datorită credinţelor şi opiniilor lui iraţionale (iB s) cu privire la As.
62
Numeroşi psihoterapeuţi au aderat la această teorie a perturbărilor
emoţionale, construind sistemul psihoterapiei cognitiv-comportamentale
(Beck, 1967; Glasser, 1965; Lazarus, 1971; Mahoney, 1977; Maultsby, 1984;
Meichenbaum, 1987; Seligman, 1991; Wessler şi Hankin, 1986).
4.2. Sanatatea psihica

Din punctul de vedere al REBT, sănătatea psihică se defineşte prin
următoarele caracteristici:
 interesul pentru propria persoană;
 interesul social - exersarea aşa-numitei „competenţe
interpersonale”;
 autodirecţionarea - asumarea responsabilităţii propriei vieţi;
 toleranţa - ne conferă dreptul de a greşi, fără a ne condamna ca
persoană (Ellis şi Harper, 1961) ;
 acceptarea ambiguităţii şi a incertitudinii - a privi viaţa în termeni
de aventură, învăţare şi luptă, realitatea nefiind formată din
necesităţi absolute şi certitudini depline;
 flexibilitate intelectuală - deschidere spre schimbare, fără
cantonare în idei dogmatice şi înguste;
 gândire ştiinţifică - construirea de ipoteze despre cum am vrea să
fim noi înşine şi ceilalţi şi verificarea acestor ipoteze prin aplicarea
regulilor logicii şi a metodelor ştiinţifice;
 angajarea - a avea un interes creativ major şi a fi implicat în ceea
ce faci determină o mai bună direcţionare a propriei vieţi (Ellis şi
Becker, 1982);
 asumarea riscului - a fi capabil să te întrebi ce vrei să faci cu
adevărat în viaţă şi a încerca obţinerea acestui deziderat, de
fiecare dată asumându-ţi riscul înfrângerii/ insuccesului; a fi
aventuros, în limitele rezonabilului (nu nesăbuit!);
 acceptarea de sine - a fi bucuros că exişti, că există posibilităţi
prezente şi viitoare de a te bucura; o acceptare deplină
necondiţionată a propriei persoane şi o asumare a „curajului de a
fi”; a evita să-ţi evaluezi propriul sine, propria fiinţă, propria esenţă
(Ellis, 1976);
63
 hedonismul cu perspectiva îndelungată - a căuta atât plăcerile
momentului, cât şi pe cele ale viitorului; a nu fi obsedat de
gratificare imediată;
 nonperfecţionismul şi nonutopismul - a căuta, dar niciodată a nu te
aştepta să dobândeşti bucuria deplină, fericirea totală sau
perfecţiunea; a nu te aştepta la o absenţă totală a tristeţii, temerii
sau ostilităţii în viaţă;
 asumarea responsabilităţii propriilor tulburării emoţionale - a nu le
pune pe seama celorlaţi sau a condiţiilor sociale; a nu considera
că trebuie în mod absolut să fii acceptat; a nu te considera un om
bun atunci când reuşeşti şi un om rău atunci când nu reuşeşti.
Factorul Gs („Goals”) vizează scopurile, valorile şi dorinţele prin intermediul

cărora oamenii construiesc ABC-ul sănătăţii lor mintale şi al tulburărilor
emoţionale.
După Epstein (1990), scopurile de bază ale oamenilor se referă la:
 dorinţa de a dobândi plăcere şi de a evita suferinţa;
 dorinţa de a înţelege şi de a asimila datele experienţei şi
menţinerea stabilităţii şi integrităţii informaţiilor adunate;
 dorinţa de relaţionare cu ceilalţi;
 dorinţa de a avea un sistem propriu de integrare şi autoevaluare.
Aceste scopuri prefigurează contextul menit să afecteze modul în care
oamenii percep As şi lumea exterioară în general.
Teoria ABC a personalităţii se referă la faptul că dacă As este interpretat
drept susţinător al scopurilor proprii (Gs ), atunci As va acţiona explicit sau
implicit (la nivel inconştient) asupra factorilor Bs si Cs, într-o manieră
favorabilă. Persoana în cauză va gândi astfel: „E bine! Îmi place acest As!” şi
va experimenta consecinţa emoţională (a plăcerii sau a fericirii) şi consecinţa
comportamentală (prin încercarea de a repeta acel As).
În schimb, dacă As este perceput drept un factor de blocare sau sabotare a
scopurilor propuse (Gs), atunci As va acţiona explicit sau implicit (inconştient)
asupra Bs şi Cs ale subiectului, într-o manieră defavorabilă. Persoana va
gândi astfel (Bs): „Nu-i bine! Îmi displace acest As!” şi va experimenta
64
consecinţa emoţională (a frustrării şi nefericirii) şi comportamentală (prin
încercarea de a evita sau a elimina acel As).
4.3. ABC-ul relaţiilor interpersonale

Consecinţele emoţionale şi comportamentale a doi oameni (Cs)
influenţează în mare măsură evenimentul activator (A s) al acestora (Ellis,
Yeager, Di Mattia şi Di Giuseppe, 1989). De pildă, dacă un bărbat îşi critică
soţia (As), ea poate să gândească în următorul mod: „Nu ar trebui să fie atât
de exigent! Ce pisălog!” şi poate reacţiona cu furie şi ostilitate la nivelul C. În
schimb, soţul acesteia ar putea privi ostilitatea soţiei sale drept un eveniment
activator negativ şi poate reacţiona la nivelul C prin depresie. Soţia poate
aprecia depresia lui ca pe un eveniment activator negativ şi reacţionează la
nivelul C prin vinovăţie. Etc!
Interacţiunea este reciprocă şi între As şi Bs. Criticile permanente ale soţului
la adresa anumitor acţiuni ale partenerei sale, o poate face pe aceasta din
urmă să creadă: „Mă urăşte!”, iar comentariul ei: „Mă urăşti, ticălosule!” îl
poate încuraja pe acesta să o critice şi mai des şi chiar să o lovească (C2 al
lui şi A2 al ei). Astfel încât soţia sa poate gândi: „Da, acum sunt sigură că mă
urăşte (B2 al ei) şi vreau să intentez divorţ (C2 al ei)!”
Interacţiunile a doi sau mai mulţi oameni cuprinşi într-un sistem familial sunt
deosebit de profunde şi complexe. În psihoterapia raţional-emotivă şi
comportamentală nu sunt vizate toate aceste interacţiuni, ci doar acele
gânduri, sentimente şi acţiuni care implică tacit cerinţe imperioase şi
absolutiste.
Reluând exemplul de mai sus, soţia criticată de partenerul ei (A1) îşi poate
spune raţional: „Nu-mi place că mă tratează în acest mod!” (B1), se simte tot
mai dezamăgită şi, în mod treptat, se va îndepărta sexual de el (C1). Dar, tot
la nivel raţional, ea poate spune: „Nu cred că este bine să mă îndepărtez
sexual de el” (B2) şi va avea păreri de rău (B2) în legătură cu modul în care
soţul se poarta faţă de ea (A2), dar şi în legătură cu modul în care ea
gândeşte: „Cred că am fost prea meschină faţă de el!” (B1) şi cu
îndepărtarea ei sexuală (C1). În termeni RET, persoana în cauză nu este
nevrotică (în gândire, simţire şi comportament).
65
Din contră, persoana respectivă ar putea să manifeste, referitor la atitudinea
critică a soţului ei (A1), cereri iraţionale de tipul: „El nu ar trebui să mă critice
în acest mod, e un ticălos!” (B1), continuând pe acest ton asaltul împotriva
soţului ei (C2). Cererile absolutiste, în locul preferinţei fireşti de a nu se
produce acest As, vor duce la sentimente şi comportamente de tip nevrotic
(C1). În plus, această personă se va perturba prin cerinţele sale dogmatice în
legătură cu A1, B1 şi C1 ale sale. Ea poate insista în următorul mod: (1) „Nu
trebuie să-mi las soţul să mă critice!” (A1); (2) „Nu trebuie să-mi consider
soţul un ticălos!” (B1); (3) „Nu trebuie să fiu furioasă şi să mă comport
agresiv faţă de el!” (C1). Cu astfel de cerinţe, persoana în cauză va dezvolta
un comportament dezadaptativ de tip nevrotic.
În acelaşi timp, soţul ar putea dezaproba ABC-urile partenerei sale de viaţă
şi, în mod raţional, ar dori sau ar prefera ca ea să nu-l mai considere atât de
critic (A), să nu-l mai considere un ticălos (B) şi să nu mai fie furioasă şi
agresivă (C) faţă de el. Sau, din contră, ar putea să pretindă faptul că ea nu
ar trebui să se poarte în acest mod, devenind la rândul său anxios, depresiv
şi furios, datorită ABC-urilor soţiei sale.
Din perspectiva lui A. Ellis (1989), dacă cei doi vor lua cunoştinţă fiecare în
parte de ABC-urile lor, vor aprecia mult mai realist dificultăţile întâmpinate în
viaţa de zi cu zi. Teoria şi practica psihoterapiei raţional-emotive şi
comportamentale consideră că cei doi vor înţelege mai bine aceste
perturbări, dacă vor ajunge să-şi clarifice preferinţele şi cerinţele lor şi ale
ABC-urilor lor cognitiv-emoţionale. Dacă Bs-ul lor cognitiv-emoţional este
preferenţial, probabil că nu vor întâmpina dificultăţi de relaţionare. Din contră,
dacă se exprimă în termeni de cerinţă absolutistă, atunci sunt posibile
perturbări în relaţie.
Din perspectiva psihoterapiei raţional-emoţionale, cogniţiile pot fi „reci”,
„calde” şi „fierbinţi”. În cazul mai sus menţionat, soţul are posibilitatea de a
alege între trei tipuri de cogniţii, în situaţia în care partenera sa manifestă
ostilitate faţă de el: (1) „Soţia mea este furioasă!” (cogniţie rece); (2) „Nu-mi
place ostilitatea ei, aş vrea să nu se mai poarte în acest mod cu mine. E
supărător!” (cogniţii-sentimente calde); (3) „Detest atacurile ei! Ea nu ar
trebui să mă atace! Nu este îndreptăţită să procedeze astfel! O urăsc!”
(cogniţii-sentimente fierbinţi).
66
În general, cogniţiile reci nu includ sentimente. Cogniţiile calde se referă la
evaluări ale cogniţiilor reci, evaluări care presupun sentimente de la slab
conturate până la puternice. Cogniţiile fierbinţi includ sentimente distincte, de
la sentimente puternice până la sentimente foarte puternice.
4.4. Tehnici raţional-emotive şi comportamentale

Încă de la prima şedinţă, pacientul va trebui să se dedice activităţii de
identificare a gândurilor sale iraţionale, după următorul model:
Modelul ABC în REBT (A. Ellis, 1992)
As Bs Cs
Evenimentul Credinţe şi Consecinţe emoţionale şi
Activator gânduri iraţionale comportamentale
(As) Descrie pe scurt evenimentul activator care te-a deranjat;

(Bs) Notează gândurile care ţi-au apărut atunci când te-ai confruntat
cu As;
(Cs) Notează emoţiile negative care au însoţit A s (anxietate,
culpabilitate, depresie, mânie) şi comportamentele negative care conduc la
eşec, în raport cu As.
În privinţa modificării modului negativ de gândire, pacientului i se cere
să consulte diverse materiale din care învaţă cum să combată gândurile
negative.
Psihoterapeuţii specializaţi în psihoterapia raţional-emotivă şi
comportamentală adoptă un stil terapeutic activ şi directiv care rezultă din
principiile terapiei raţional-emoţionale. Adoptând o atitudine persuasivă,
terapeutul încearcă să îl determine pe pacient să-şi modifice gândurile
iraţionale şi atitudinile disfuncţionale. Terapia este un proces educaţional, iar
terapeutul este profesorul care dă teme de rezolvat pentru acasă elevului
(clientului) său.
67
Acest demers psihoterapeutic este eficient în rezolvarea sarcinilor
terapeutice atunci când sunt îndeplinite de psihoterapeut şi pacient
următoarele condiţii (după W. Dryden şi R. DiGiuseppe, 1990):
Condiţii necesare psihoterapeuţilor Condiţii necesare pacienţilor
- Înţeleg în ce constau sarcinile

- Stăpânesc bine tehnica REBT. terapeutice pe care le au de
îndeplinit.
- Îi pregătesc suficient pe pacienţi - Înţeleg în ce mod executarea

pentru a înţelege şi executa sarcinilor îi ajută să-şi atingă
respectivele sarcini terapeutice. obiectivele terapeutice.
- Înţeleg faptul că schimbarea

- Aplică acele strategii terapeutice
comportamentului vine după
care sunt congruente cu stilul de
repetarea de un număr suficient de
învăţare al pacientului.
mare de ori a sarcinilor terapeutice.
- Îşi plasează intervenţiile în mod - Participă activ la alegerea

oportun şi aleg acele strategii care strategiei adecvate, terapeutul
se dovedesc eficiente în rezolvarea propunându-i mai multe strategii
cazului respectiv. posibile.
În sinteză, atât psihoterapia raţional-emotivă şi comportamentală, cât

şi cea cognitiv-comportamentală includ o varietate de strategii
comportamentale. Conform lui A. Ellis (1986), există însă şi diferenţe între
acestea, datorate faptului că terapiile cognitiv-comportamentale acordă o mai
mare valoare empatiei şi căldurii personale a terapeutului decât REBT şi, pe
de altă parte, REBT supune sistematic discuţiei credinţele iraţionale care dau
naştere tulburărilor emoţionale şi comportamentale.
68
REZUMAT
Psihoterapia raţional-emoţională (Rational Emotive Behavior Therapy

sau REBT) propusă de A. Ellis îşi stabileşte două obiective specifice:
Pentru o mai bună înţelegere a cadrului terminologic propus de A.
Ellis, se impun câteva precizări:
Philosophy”)
Din punctul de vedere al REBT, sănătatea psihică se defineşte prin
următoarele caracteristici:
 interesul pentru propria persoană;
 interesul social;
 autodirecţionarea;
 toleranţa;
 acceptarea ambiguităţii şi a incertitudinii ;
 flexibilitate intelectuală;
 gândire;
 angajarea;
 asumarea riscului;
 acceptarea de sine;
 hedonismul cu perspectiva îndelungată;
 nonperfecţionismul şi nonutopismul;
69
 asumarea responsabilităţii propriilor tulburării emoţionale.
Din perspectiva psihoterapiei raţional-emoţionale, cogniţiile pot fi
„reci”, „calde” şi „fierbinţi”.
Încă de la prima şedinţă, pacientul va trebui să se dedice activităţii de
identificare a gândurilor sale iraţionale, după următorul model:
Modelul ABC în REBT (A. Ellis, 1992)
As Bs Cs
Evenimentul Credinţe şi Consecinţe emoţionale şi
Activator gânduri iraţionale comportamentale
În privinţa modificării modului negativ de gândire, pacientului i se cere

să consulte diverse materiale din care învaţă cum să combată gândurile
negative.
principiile terapiei raţional-emoţionale.
În sinteză, atât psihoterapia raţional-emotivă şi comportamentală, cât şi cea
cognitiv-comportamentală includ o varietate de strategii comportamentale.
Conform lui A. Ellis (1986), există însă şi diferenţe între acestea, datorate
faptului că terapiile cognitiv-comportamentale acordă o mai mare valoare
empatiei şi căldurii personale a terapeutului decât REBT şi, pe de altă parte,
REBT supune sistematic discuţiei credinţele iraţionale care dau naştere
tulburărilor emoţionale şi comportamentale.
CUVINTE CHEIE
 psihoterapie rational emotiva

 eveniment activator
 credinte si opinii irationale
 credinte si opinii rationale
 consecinte emotionale si comportamentale
70
 atitudini disfunctionale
 contraargumente
 scopuri, dorinte, valori
 sanatate psihica
1) Ce este psihoterapia rational emotiva? (p. 62)

2) Detaliati cadrul terminologic definit de Ellis. (p. 62)
3) Detaliati caracteristicile sanatatii psihice. (p. 63)
4) Detaliati modelul ABC in REBT. (p. 67)
CONCLUZII
Desprinsă din psihoterapia cognitiv-comportamentală, psihoterapia

raţional-emoţională (Rational Emotive Behavior Therapy sau REBT) propusă
de A. Ellis îşi stabileşte două obiective specifice:
Albert Ellis oferă o perspectivă complexă, interactivă şi holistică asupra
personalităţii umane şi a tulburărilor ei. Pentru o mai bună înţelegere a
cadrului terminologic propus de el, se impun câteva precizări:
71
Philosophy”)
Interacţiunile a doi sau mai mulţi oameni cuprinşi într-un sistem familial sunt
deosebit de profunde şi complexe. În psihoterapia raţional-emotivă şi
comportamentală nu sunt vizate toate aceste interacţiuni, ci doar acele
gânduri, sentimente şi acţiuni care implică tacit cerinţe imperioase şi
absolutiste.
Din perspectiva lui Ellis (1989), dacă cei doi vor lua cunoştinţă fiecare în
parte de ABC-urile lor, vor aprecia mult mai realist dificultăţile întâmpinate în
viaţa de zi cu zi. Teoria şi practica psihoterapiei raţional-emotive şi
comportamentale consideră că aceste persoane vor înţelege mai bine aceste
perturbări, dacă vor ajunge să-şi clarifice preferinţele şi cerinţele lor şi ale
ABC-urilor lor cognitiv-emoţionale.
Din perspectiva psihoterapiei raţional-emoţionale, cogniţiile pot fi „reci”,
„calde” şi „fierbinţi”.
principiile terapiei raţional-emoţionale. Adoptând o atitudine persuasivă,
terapeutul încearcă să îl determine pe pacient să-şi modifice gândurile
iraţionale şi atitudinile disfuncţionale. Terapia este un proces educaţional, iar
terapeutul este profesorul care dă teme de rezolvat pentru acasă elevului
(clientului) său.
72
UNITATEA 5
PSIHOTERAPIA MULTIMODALĂ
Obiective p. 74
5. Psihoterapia multimodală p. 75
5.1 Scurtă prezentare p. 75
5.2 Exemplificarea modelului teoretic p. 77
5.3 Tehnici psihoterapeutice utilizate p. 78
5.4 Prescrierea sarcinilor pentru acasă p. 78
5.5 Strategii cognitive în psihoterapia multimodală p.79
5.6 Strategii noncognitive şi noncomportamentale in
terapia multimodală p. 81
5.7 Chestionarul multimodal al istoriei de viaţă p. 82
Rezumat p. 98
Cuvinte cheie p.100
Concluzii p.101
73
OBIECTIVE
psihoterapiilor de relaxare, a asemanarilor si deosebirilor dintre ele;
de relaxare

2004.
 Lazarus, A.A., The Practice of Multimodal Therapy, The John Hopkins
University Press, 1989.

 2 ore
74
5.PSIHOTERAPIA MULTIMODALĂ
5.1. Scurtă prezentare
Mai puţin supusă atenţiei în câmpul psihoterapiei actuale româneşti,

terapia multimodală (A. A. Lazarus, 1981, 1989) reprezintă un demers
eclectic în care personalitatea umană este abordată în termenii a şapte
modalităţi interactive: comportament (B -”behavior”), afectivitate (A -„affect”),
senzaţii (S -”sensations”), imagerie (I -”images”), cogniţii (C -”cognitions”),
relaţii interpersonale (I -”interpersonal relationships”) şi funcţionare biologică
(D -”drugs, alchool, nutrition, exercise”), fiind simbolizate prin literele BASIC
I.D. Cadrul teoretic al terapiei multimodale provine din principiile teoriei
învăţării sociale, teoria sistemelor generale şi teoria comunicării.
“Poziţia multimodală afirmă că un tratament cuprinzător necesită o
corecţie a comportamentelor dezadaptative, a sentimentelor neplăcute, a
senzaţiilor neplăcute, a imaginilor intruzive, a credinţelor iraţionale, a relaţiilor
interpersonale tensionate şi a posibilului dezechilibru biochimic” (A. Lazarus,
1987). În măsura în care problemele interactive manifestate pe aceste
paliere sunt sistematic explorate, procesul de diagnosticare poate fi socotit
complet. De asemenea, în măsura în care intervenţiile terapeutice remediază
pattern-urile dezadaptative şi deficiente prezente, rezultatele tratamentului
vor fi mai benefice şi de durată mai lungă.
Construirea profilului celor şapte modalităţi interactive - BASIC I.D.
stabileşte o punte de legătură între evaluare şi psihoterapie. Pe baza acestor
modalităţi, se vor elabora ipoteze de lucru care pot fi modificate sau revizuite
pe parcursul derulării terapiei.
Adeseori, pacienţilor li se cere să-şi elaboreze ei înşişi profilul
modalităţilor interactive. Terapeutul şi pacientul vor realiza acest exerciţiu în
mod independent şi apoi vor compara datele. Este indicat să li se ofere
pacienţilor o scurtă explicaţie a fiecărui termen din BASIC ID, explicaţie
prezentată succint pe o foaie de hârtie şi care aduce următoarele precizări :
Comportament B (Behavior) - În general, se referă la
comportamentele direct observabile şi măsurabile: obiceiuri, gesturi,
75
răspunsuri, reacţii diverse. Realizaţi o listă a lor în care să specificaţi acele
comportamente pe care doriţi să le întăriţi/ optimizaţi şi cele la care doriţi să
renunţaţi. Cu ce aţi dori să începeţi?
Afectivitate A (Affect) - Se referă la emoţii, sentimente puternice,
dispoziţie de bază. Ce tipuri de emoţii trăiţi cel mai frecvent? Notaţi emoţiile
nedorite (anxietate, culpabilitate, furie, depresie). Notaţi la capitolul
comportament (B) ce tipuri de reacţii comportamentale adoptaţi atunci când
vă simţiţi într-un anumit mod.
Senzaţie S (Sensation) - Realizaţi o listă a senzaţiilor negative
(tensiune, ameţeală, durere, înroşire, transpiraţie, senzaţie de greu în
stomac). Dacă una din aceste senzaţii vă determină să acţionaţi sau să vă
simţiţi într-un anumit mod, completaţi-le la capitolul comportament (B) sau
afectivitate (A).
Imagerie I (Imagerie) - Notaţi orice vis supărător sau amintiri care vă
revin în memorie. Includeţi orice trăsătură negativă legată de propria voastră
persoană. Realizaţi o listă a reprezentărilor mintale din trecut, prezent sau
viitor care vă tulbură într-un mod sau altul. Dacă unele din aceste imagini
determină anumite comportamente, sentimente sau senzaţii neplăcute,
adăugaţi-le la capitolele B, A şi S.
Cogniţie C (Cognition) - Ce tip de idei, opinii, valori, atitudini stau în
calea fericirii voastre? Realizaţi o listă a gândurilor negative iraţionale pe
care le aveţi în legătură cu propria personă (de tipul: “Sunt un ratat!”, “Sunt
incapabil!”, “Ceilalţi nu mă plac!”). Notaţi modul în care aceste idei şi gânduri
vă influenţează propriul comportament (B), propriile sentimente (A), senzaţii
(S) şi imagini (I).
Relaţii interpersonale I (Interpersonal Relationships) - Notaţi orice
interacţiune negativă cu persoane semnificative din viaţa voastră (partener
de viaţă, prieteni, rude, şef etc.). Notaţi orice preocupare aveţi în legătură cu
modul în care vă tratează celelalte persoane. Încercaţi să surprindeţi modul
în care influenţează şi sunt influenţate modalităţile B, A, S, I şi C de relaţiile
voastre interpersonale.
Funcţionare biologică D (Drugs, Biology) - Realizaţi o listă a
medicamentelor pe care le luaţi, indiferent dacă sunt prescrise de doctor sau
76
nu. Includeţi problemele de sănătate pe care le aveţi, orice boli pe care le-aţi
avut sau de care suferiţi în continuare.
5.2. Exemplificarea modelului teoretic

Pentru exemplificare, Lazarus (1987) prezintă o listă de probleme
patologice interactive ale unui pacient anxios şi depresiv:
B Amânare, tărăgănare a lucrurilor;

Dezorganizare/ neglijenţă.
A Autocritică, vină, gelozie, teamă;

„Mă tem să nu fiu criticat şi respins de ceilalţi”.
S Tensiune îndeosebi în zona maxilarelor;

Dureri în zona spatelui;
„Mă simt obosit cea mai mare parte a timpului”.
I Imagini legate de singurătate;

„Mă imaginez eşuând pe diverse planuri”.
„Adeseori mă văd făcând lucruri prosteşti”.
C Dificultăţi în luarea deciziilor;

„Adeseori mă gândesc la lucrurilor negative”.
„Simt că nu merit să fiu fericit.”
„Mă consider mai puţin competent decât ceilalţi”.
I Suspicios şi lipsit de încredere în ceilalţi;

„Nu-mi exprim punctul de vedere atunci când mă
simt jignit”.
„Mă simt atât de dependent de părinţii mei”.
„Nu am nici un prieten bun sau apropiat”.
D Exerciţii fizice insuficiente;
77
„Fumez aproximativ două pachete de ţigări pe zi”.
„Utilizez Diazepam din când în când”.
5.3. Tehnici psihoterapeutice utilizate
B Desensibilizarea sistematică. Practica negativă.

Sancţiunea. Extincţia (ştergerea)
comportamentului nedorit.
A Acceptarea sentimentelor. Abreacţie.
S Reducerea tensiunii. Experimentarea plăcerii.
I Exerciţii de imaginaţie dirijată în care clientul face

faţă situaţiilor stresante. Modificări în imaginea de
sine.
C Sporirea conştientizării. Restructurare cognitivă.
I Acceptare nonevaluativă a celorlalţi. Modelare.

Training asertiv.
D Exerciţii fizice şi o mai bună alimentaţie. Încetarea

abuzului de medicamente.
5.4. Prescrierea sarcinilor pentru acasă
Esenţa unei terapii eficiente constă în capacitatea terapeutului de a-l

determina pe pacient să se angajeze în activităţi noi şi diferite, îndeosebi
între şedinţele de psihoterapie. Măsura în care pacientul se angajează în
aceste activităţi, stabileşte diferenţa dintre succes şi eşec în terapie. A. A.
Lazarus (1987) afirmă că “fără sarcini specifice pentru acasă (activităţi in
vivo) este puţin probabil să se producă modificări semnificative în tulburările
fobice, obsesivo-compulsive sau în disfuncţiile sexuale” (apud G. T. Wilson,
C. M. Franks, K. D. Brownell şi P. C. Kendall, 1984).
78
Din perspectiva psihoterapiei multimodale, psihoterapeutul trebuie să
ţină cont de următoarele cerinţe în prescrierea sarcinilor pentru acasă:
 Fii explicit şi extrem de clar cu privire la sarcinile terapeutice pe
care vrei să le îndeplinească pacientul;
 Specifică frecvenţa exactă, timpul de desfăşurare şi durata fiecărei
sarcini;
 Stabileşte cât de pertinentă şi relevantă este sarcina terapeutică
pentru pacient;
 Stabileşte dacă sarcina respectivă nu este considerată de pacient
ca fiind prea mare consumatoare de timp;
 Asigură-te că sarcina cerută nu constituie o sursă de ameninţare
pentru pacient;
 Începe cu sarcinile terapeutice care sunt uşor de îndeplinit;
 Prezintă sarcinile pentru acasă mai degrabă ca sugestii decât sub
forma unor instrucţiuni sau comenzi.
5.5. Strategii cognitive în psihoterapia multimodală
Clinicienii care se limitează doar la procedurile comportamentale şi

care evită abordarea proceselor cognitive, vor afla curând că oamenii pot
submina cele mai bune planuri de întărire şi modelare a propriului
comportament, datorită propriei lor gândiri. Unele din cele mai frecvente erori
cognitive includ suprageneralizarea, gândirea dihotomică, perfecţionismul,
imperativele categorice, concluziile pripite, falsele atribuiri, “catastrofizarea”,
dorinţa excesivă de a fi aprobat. În măsura în care individul se angajează în
una sau mai multe din aceste cogniţii disfuncţionale, există posibilitatea
apariţiei unor comporamente deficitare şi a unor tulburări afective.
Următorul fragment de dialog este menit să ilustreze specificitatea
intervenţiilor cognitive în psihoterapia multimodală (A. A. Lazarus, 1987):
Pacientul: Când oamenii mă întâlnesc pentru prima oară, spun despre
mine că sunt o persoană blândă, amabilă, îngăduitoare, dar când ajung să
mă cunoască mai bine, descoperă că sunt un nesuferit.
Terapeutul: În ce constă faptul că eşti nesuferit?
79
Pacientul: Pot fi răutăcios. Devin invidios şi gelos când oamenii fac
lucruri mai bine decât mine. Am o limbă tare ascuţită. Pot să fiu îngăduitor şi
bun la inimă în general, dar cel adevărat din mine este cu totul diferit - sunt
un nesuferit şi un antipatic.
Terapeutul: În loc să văd o singură latură din tine, care este cea
antipatică, nesuferită, egoistă, plină de gelozie şi chiar ură, prefer să
consider că ai diferite faţete ale personalităţii şi că fiecare aspect este la fel
de real ca şi celălalt. Aşadar, latura ambilă, îngăduitoare, tolerantă din tine
este la fel de reală ca şi partea care ţine de latura ta egoistă şi antipatică.
Vreau să spun că în anumite situaţii, trăsăturile pozitive sunt scoase la
iveală, iar în alte circumstanţe, ies în evidenţă doar aspectele negative. Dar
fiecare sunt la fel de “reale”. Ce părere ai despre acest lucru?
Pacientul: Sunt aproape sigur că ştiu de ce am învăţat să mă displac
pe mine însumi. În copilărie, amândoi părinţii mă criticau foarte des: “Eşti
rău!”, “Eşti antipatic!”, “Eşti nesuferit!”. Aşa am fost crescut!.
Terapeutul: Aşadar, este timpul să-ţi schimbi propriul mod de gândire
şi să nu mai pui etichete. Dacă părinţii tăi ar fi înţeles regulile gândirii logice,
niciodată nu ţi-ar fi spus că eşti un copil rău. Ei ar fi specificat ce anume ai
făcut şi ar fi numit “rău” acel comportament al tău. Înţelegi această distincţie
fundamentală?
Pacientul: Da, dar instinctiv privesc lucrurile mai … nu-mi găsesc
cuvântul… Aha, am găsit un exemplu! Mi-am prins prietena cu o minciună şi,
în ce mă priveşte, acest lucru o face în faţa mea o persoană mincinoasă şi
nu vreau să am de-a face cu mincinoşi. Eşti de acord cu mine că dacă
cineva a spus o dată o minciună, vor mai urma şi altele?
Terapeutul: Aici sunt două aspecte diferite. Primul, depinde de
importanţa acestei minciuni şi de motivul din spatele ei. Al doilea, dacă
prietena ta spune minciuni 10% din timp, asta înseamnă că 90 % din timp
este cinstită.
Pacientul: Nu este ca atunci când spui că eşti doar un pic însărcinată?
Terapeutul: Totul sau nimic? Nicidecum. Spune-mi, dacă cineva este
20% din timp egoist şi 80% altruist, persoana respectivă este egoistă sau
nu?
Pacientul: Înţeleg unde baţi!
80
Terapeutul: Într-adevăr? Spune-mi!
Pacientul: Pui în balanţă pentru a vedea ce apare mai frecvent în
comportamentul cuiva.
Terapeutul: Stilul tău de gândire mă trimite cu gândul la următoarea
analogie. Ai în faţă un coş cu mere, alegi un măr putred din coş şi tragi
concluzia că tot coşul este plin cu mere putrede, în loc să cauţi mai departe
în el. Din punctul tău de vedere, mincinosul este o persoană care a spus o
dată o singură minciună. Dacă cineva dă dovadă de egoism într-o anumită
situaţie, concluzionezi că acea persoană este cu totul egoistă.
Pacientul: Dar în acest mod am fost crescut …
Terapeutul: Nu-ţi dezaprob modul tău de a fi. Nu contează dacă
motivul pentru care gândeşti astfel se datorează 100% părinţilor tăi care au
obişnuit să te critice. Hai să modificăm din acest moment modul tău de a
gândi. Vrei să închizi ochii şi să repeţi această frază de cinci-şase ori?
“Latura generaosă din mine este la fel de reală ca şi cea egoistă”. Vrei să
spui această frază cu voce tare şi apoi să te gândeşti la ea în linişte?
Pacientul (se conformează şi spune după o pauză): Sunt gata să
muncesc pentru a se întipări în mine!
Terapeutul: Într-adevăr, acest lucru necesită efort din partea ta. Îţi voi
da o listă cu tipurile de greşeli cele mai frecvente ale oamenilor în legătură cu
modul lor de a gândi. Aş vrea să o citeşti cu atenţie şi să-mi spui ce tipuri de
greşeli identifici în cazul tău. Vrei să faci acest lucru?
Pacientul: Desigur!
5.6. Strategii noncognitive şi noncomportamentale în terapia

multimodală
Din punctul de vedere al psihoterapiei multimodale, intervenţiile

noncognitive şi noncomportamentale oferă adeseori informaţii valoroase din
punct de vedere terapeutic. De pildă, este utilizată tehnica “scaunului liber”
care aparţine psihodramei şi terapiei gestaltiste, fiind considerată foarte utilă
în exersarea comportamentului asertiv al pacienţilor. De asemenea,
reflectarea rogersiană este folosită îndeosebi atunci când se are în vedere
exprimarea conflictelor şi sentimentelor ambivalente ale pacientului. Spre
81
deosebire de rogersieni, Lazarus nu consideră că empatia, căldura,
acceptarea pozitivă necondiţionată, autenticitatea manifestate de terapeut
faţă de pacient sunt condiţii necesare şi suficiente pentru a se produce
modificarea comportamentală a pacientului. “Atunci când clientul este ajutat
de psihoterapeut să-şi clarifice unele confuzii şi incertitudini prin intermediul
reflectării empatice şi acceptării, este timpul să se treacă la acţiune. În acest
moment, se revine la administrarea de sarcini pentru acasă şi la însuşirea
de către client a diverselor strategii de a face faţă situaţiilor (A. A. Lazarus,
1987).
Din perspectiva psihoterapiei multimodale, nu trebuie să subscrii la
teoriile unor şcoli terapeutice pentru a putea utiliza diverse tehnici
împrumutate din psihanaliza freudiană, gestalt-terapie sau terapia
rogersiană. Abordând o perspectivă eclectică, terapia multimodală consideră
o mare eroare ca terapeuţii să ignore acele tehnici care nu decurg din
modelul lor teoretic. Aceasta cu atât mai mult cu cât majoritatea psihologilor
sunt de acord că nu există o singură abordare, perspectivă sau teorie în
psihologie care să fie capabilă să explice orice se observă în
comportamentul uman.
Oricât de interesantă, plauzibilă şi atrăgătoare poate fi o teorie,
tehnicile şi nu teoriile sunt cele care se aplică oamenilor. Cu alte cuvinte,
studiul efectelor psihoterapiei este întotdeauna studiul efectelor tehnicilor
puse în acţiune.
În finalul discuţiei noastre cu privire la psihoterapia multimodală, vom
prezenta chestionarul multimodal al istoriei de viaţă conceput de A. Lazarus
(1987).
5.7. Chestionarul multimodal al istoriei de viata
Analiza problemelor actuale

Secţiunea de faţă vă va ajuta să descrieţi problemele actuale mai în
detaliu şi să vă identificaţi problemele pe care probabil că nu le-aţi observat
până în momentul de faţă. Acest lucru ne va permite să proiectăm un
program de psihoterapie care să corespundă nevoilor dvs. unice şi specifice.
82
Această secţiune este structurată pe 7 modalităţi interactive :
comportament, sentimente, senzaţii fizice, imagini, gânduri, relaţii
interpersonale şi factori biologici.
1. Comportament:
Subliniaţi următoarele tipuri de comportamente care vă sunt specifice :
alimentare excesivă tentative de suicid nu pot să-mi păstrez serviciul
consum de droguri compulsii insomnie
vomismente consum de tutun îmi asum multe riscuri
comportamente bizare retragere în sine leneş
consum de alcool ticuri nervoase probleme de
alimentaţie
muncesc prea mult dificultăţi de concentrare comportament agresiv
tărăganare a lucrurilor tulburări de somn accese de plâns
reacţii impulsive fobii izbucniri de furie
pierdere a controlului
Prezentaţi unele comportamente specifice, acţiuni sau deprinderi

actuale pe care doriţi să le
modificaţi…………………………………………………...............
Care sunt deprinderile şi abilităţile dvs. speciale de care sunteţi
mulţumiţi?
Ce anume vă place să faceţi mai
mult ?.......................................................
Ce anume vă place să faceţi mai puţin ?
…………………………………......
Ce anume aţi dori să începeţi să faceţi ?
…………………………………......
Ce anume aţi dori sa încetaţi să mai faceţi ?
………………………………....
Sunteţi genul de persoană care îşi găseşte tot timpul câte ceva de
făcut ?
Practicaţi în mod regulat exerciţii de relaxare, meditaţie, autohipnoză,
alte tehnici de autoreglare a stărilor
psihice ?................................................................
83
2. Sentimente
Subliniaţi următoarele sentimente care vă sunt specifice/ familiare :
supărat vinovat nefericit
enervat fericit plictisit
trist certăreţ agitat/ neliniştit
depresiv plin de regrete singur
anxios fără speranţă înverşunat
fricos plin de speranţă surescitat
în panică neajutorat optimist
plin de energie relaxat tensionat
invidios gelos altele:
Prezentaţi principalele cinci frici pe care le

aveţi:…………………………......
Ce sentimente vă place să trăiţi cel mai
adesea?.........................................
Ce sentimente v-aţi dori să le trăiţi cel mai puţin ?
………………………......
Ce sentimente pozitive aţi trăit în ultimul timp ?
……………………………...
Când (în ce situaţii) daţi frâu liber propriilor emoţii/
sentimente ?.................
Descrieţi o situaţie în care vă simţiţi calm şi
relaxat……………………….....
Vă rog să completaţi următoarele afirmaţii :

Dacă v-aş spune ce simt
acum……………………………………………........
Unul din lucrurile de care sunt mândru
este………………………………......
Unul din lucrurile de care mă simt vinovat
este………………………….........
Sunt cel mai fericit atunci
când………………………………………………...
84
Unul din lucrurile care mă întristează cel mai mult
este................................
Dacă nu m-aş mai teme să fiu eu însumi, aş
putea......................................
Devin nervos atunci
când..............................................................................
Dacă m-aş supăra pe dvs
............................................................................
Care sunt hobby-urile şi activităţile din timpul liber care vă plac şi pe

care le găsiţi
relaxante ?..................................................................................................
Vă relaxaţi cu dificultate în weekend-uri sau în timpul concediilor ?
(Dacă da, vă rugam să
explicaţi)…………………………………………………………….....
3. Senzaţii fizice
Subliniaţi următoarele senzaţii fizice pe care le aveţi cel mai adesea:
dureri de cap dureri de stomac probleme
dermatologice
ameţeală ticuri gură uscată
palpitaţii oboseală arsură/mâncărime a
pielii
spasme musculare nod în gât dureri de piept
tensiune dureri de spate palpitaţii
probleme sexuale tremor nu-mi place să fiu
atins
incapabil să mă relaxez stări de ameţeală pierderi de cunoştinţă
probleme intestinale ţiuit în urechi transpiraţie excesivă
furnicături privire înceţoşată probleme de vedere

amorţeală înroşire probleme de auz
Ce tipuri de senzaţii sunt în mod special:
85
plăcute/ agreabile pentru
dvs........................................................................
Ce tipuri de senzaţii sunt în mod special:
neplăcute/ dezagreabile pentru dvs.
………………………………………......
Pentru persoanele de sex feminin :

Istoria ciclului menstrual :
Vârsta la care s-a instalat menstruaţia
……..................................................
Eraţi informată cu privire la acest eveniment sau v-a luat oarecum pe
nepregătite?.......................................................................................................
......
Aveti un ciclu menstrual
regulat?..................................................................
Data ultimei menstruatii
................................................................................
Durata.........................................................
Aveţi dureri ?
................................................................................................
Vă afectează menstruaţia propria stare de
dispoziţie?.......................................
4. Imagini
Subliniaţi următoarele imagini care vă corespund :
imagini sexuale agreabile imagini sexuale dezagreabile
imagini legate de o copilărie nefericită imagini de singurătate
imagini de neajutorare imagini legate de
seducţie
imagini agresive imagini legate de dorinţa de a
fi iubit
Verificaţi care din următoarele situaţii vă aparţin:
Mă văd pe mine însumi :
fiind rănit răninindu-i pe ceilalţi
86
nefăcând faţă situaţiei fiind responsabil
reuşind eşuând
pierzăndu-mi controlul prins în capcană
fiind urmărit fiind ţinta ironiilor
vorbindu-se despre mine având o viaţă dezordonată
altele : .................................
Ce imagine apare pe ecranul dvs. mental cel mai
des ?......................................
Descrieţi o situaţie, o imagine mentală sau o fantezie foarte plăcută/
agreabilă din punctul dvs. de
vedere.......................................................................
Descrieţi o situaţie, o imagine mentală sau o fantezie foarte neplăcută/
dezagreabilă din punctul dvs. de
vedere.................................................................
Descrieţi imaginea unui loc foarte liniştit/
calm………………………….........
Cât de des visaţi urât, aveţi
coşmaruri ?.......................................................
5. Gânduri
Subliniaţi următoarele gânduri care vă sunt familiare :
Sunt lipsit de valoare, un „nimeni”, nefolositor celorlalţi şi/ sau neiubit.
Sunt neatractiv, incompetent, stupid şi/ sau nedorit de ceilalţi.
Viaţa este fără sens, goală ; nu aştept nimic de la viaţă.
Fac multe greşeli, nu pot să fac nimic bun/ corect.
Subliniaţi următoarele cuvinte care vă descriu cel mai bine din punctul
dvs. de vedere :
inteligent, încrezător, plin de valoare, ambiţios, sensibil, loial, demn de
încredere, plin de regrete, lipsit de valoare, un nimeni, inutil, rău, nebun,
degenerat din punct de vedere moral, circumspect, deviant, neatractiv,
neiubit, inadecvat, confuz, urât, stupid, naiv, onest, incompetent, am gânduri
oribile, conflictual, cu dificultăţi de concentrare, cu probleme de memorie,
87
atractiv, nu pot lua decizii, am gânduri suicidare, perseverent, cu simţul
umorului, muncitor.
Care sunt gândurile/ ideile dvs. cele mai iraţionale ?
........................................
Sunteţi neliniştit de gândurile care vă tot trec prin cap ?
………………………
În jurul fiecarui item, vă rugăm să încercuiţi numărul/ valoarea care

reflectă cel mai bine opiniile dvs. :
dezacord dezacord neutru acord acord

total total
Nu trebuie să greşesc. 1 2 3 4 5
Trebuie să fiu bun în 1 2 3 4 5

orice întrerprind.
Când nu ştiu un 1 2 3 4 5
anumit lucru, pretind
că-l ştiu.
Nu trebuie să dezvălui 1 2 3 4 5
nimănui informaţii
personale.
Sunt o victimă a 1 2 3 4 5
circumstanţelor/
împrejurărilor
exterioare.
Viaţa mea este 1 2 3 4 5

controlată de forţe din
exterior.
Ceilalţi oameni sunt 1 2 3 4 5

mai fericiţi decât
mine.
88
Este foarte important 1 2 3 4 5
pentru mine să-i
mulţumesc pe ceilalţi
oameni.
Nu-mi place să-mi 1 2 3 4 5

asum riscuri.
Nu merit să fiu fericit. 1 2 3 4 5
Dacă îmi ignor 1 2 3 4 5

propriile probleme, ele
ar putea sa dispară.
Este responsabilitatea 1 2 3 4 5
mea să-i fac pe ceilalţi
fericiţi.
Trebuie să mă 1 2 3 4 5
străduiesc să fiu
perfect.
Există doar două 1 2 3 4 5

moduri de a face
lucrurile – unul corect
şi altul greşit.
Aşteptări privind psihoterapia :

În câteva cuvinte, cu ce credeţi că se ocupă psihoterapia?
..............................
Cât de mult timp credeţi că ar trebui să dureze psihoterapia în cazul
dvs. ?.....
Ce calităţi personale credeţi că ar trebui să deţină psihoterapeutul
ideal?........
Vă rugăm să completaţi următoarele afirmaţii :

Sunt o persoană
care.........................................................................................
89
Toată viaţa
mea..................................................................................................
Încă de când eram
copil.....................................................................................
E greu pentru mine să
admit..............................................................................
Unul din lucrurile pe care nu pot să le
iert.........................................................
Partea bună atunci când prezint anumite simptome
este...................................
Ce e mai puţin plăcut, pe măsură ce înaintez în vârstă este
.............................
Una din căile prin care aş putea să mă ajut singur, dar nu reuşesc este
………………………..........................................................................................
6. Relaţii interpersonale
A. Familia de origine
(1) Daca nu aţi fost crescut de parinţii dvs. naturali, cine v-a crescut şi în
ce perioadă de timp ?
……………………………………………………………….
(2) Oferiţi o scurtă descriere a personalităţii tatălui dvs. (sau a
substitutului de tată), precum şi a atitudinii pe care o are faţă de dvs.
(în trecut şi în
prezent)...................................................................................................
......
(3) Oferiţi o scurtă descriere a personalităţii mamei dvs. (sau a
substitutului de mamă ), precum şi a atitudinii pe care o are faţă de
dvs. (în trecut şi în
prezent)...................................................................................................
......
(4) În ce mod aţi fost pedepsit de parinţii dvs. în perioada copilariei
?...............
90
(5) Descrieţi, în câteva cuvinte, atmosfera caminului dvs. (casa în care aţi
crescut). Descrieţi relaţiile dintre părinti şi dintre
copii..................................
(6) Aveaţi încredere în părinţii
dvs.?...................................................................
(7) Vă înţelegeau parinţii
dvs.?...........................................................................
(8) V-aţi simţit iubit şi respectat de părinţii
dvs.?................................................
(9) Dacă aţi avut un părinte vitreg, ce vârstă aveaţi atunci când părintele
dvs. natural s-a
recăsătorit ?................................................................................
(10) A intervenit cineva (părinţi, rude, prieteni) în căsătoria dvs., în
alegerea profesiei
etc ?.....................................................................................................
(11)Cine este cea mai importantă persoană din viaţa
dvs. ?.............................
B. Prietenii
(1) Vă faceţi cu uşurinţă prieteni

?......................................................................
(2) Ţineţi la prietenii
dvs. ?.................................................................................
(3) Aţi fost vreodată intimidat sau tachinat de prietenii dvs.
?............................
(4) Vă rugăm să descrieţi pe scurt o relaţie care vă oferă :
(a) Bucurie………………………………………………………………………
……..
(b) Supărare………………………………………………………………………
…
(5) Vă rugăm să vă autoevaluaţi cât de relaxat/ confortabil vă simţiţi în
situaţii sociale diverse : foarte relaxat……………............relativ
91
confortabil……… relativ inconfortabil......................foarte anxios/
tensionat ............................
(6) În general, vă exprimaţi propriile gânduri, opinii şi dorinţe celorlalţi în
mod deschis ? Descrieţi acele persoane sau acele situaţii în care nu
puteţi să vă exprimaţi în mod deschis propriile gânduri şi sentimente.
……………….
(7) Stabileaţi cu uşurinţă întâlniri în perioada liceului ?.................... Vă
dădeaţi întâlniri ?.................Dar în perioada facultăţii ?
............................................
(8) Aveaţi unul sau mai mulţi prieteni cu care puteaţi să vă împărtăşiţi în
mod deschis propriile gânduri şi
sentimente ?......................................................
C. Căsătoria
Notă : În situţia în care nu sunteţi căsătorit(ă), completaţi întrebările de

mai jos referitoare la relaţia actuală de prietenie în care sunteţi
implicat(ă).
(1) De cât timp vă cunoaşteaţi soţul/ soţia înainte de
căsătorie ?......................
(2) De cât timp sunteti căsătorit ?
…………………………………………………
(3) Ce vârstă are soţul/ soţia
dvs. ?....................................................................
(4) Ce profesie are soţul/ soţia
dvs.?..................................................................
(5) Descrieţi în câteva cuvinte personalitatea soţului/ soţiei
dvs........................
(6) În ce domenii sunteţi compatibil cu soţul/ soţia
dvs.?...................................
(7) În ce domenii sunteţi
incompatibili?..............................................................
(8) Cum vă împăcaţi cu rudele dvs. (fraţi, cumnaţi
etc.) ?..................................
92
(9) Câţi copii aveţi ? .............Vă rugăm, notaţi numele, vârsta şi sexul
copiilor dvs.
....................................................................................................................
(10) Prezintă vreunul din copiii dvs. probleme speciale?
..................................
Pentru persoanele de sex feminin
(11) Ne puteţi oferi orice informaţie relevantă în legătură cu avorturile
suferite ?......................................................................................................
.......
D. Relaţiile sexuale
(1) Vă rugăm să descrieţi atitudinea părinţilor dvs. faţă de sex. Se

discutau în casa dvs. probleme referitoare la sex/
sexualitate ?.....................................
(2) Cum şi când aţi aflat pentru prima oară despre
sex ?...................................
(3) Când aţi devenit pentru prima oară conştient de propriile dvs.
impulsuri sexuale ?
………………………………………………………………………
(4) Aţi avut vreodată sentimente de vină sau stări de anxietate în legătură
cu sexul sau masturbarea ? Dacă da, vă rugăm să
explicaţi…………………...
(5) Ne puteti oferi orice informatie relevanta in legatura cu primele dvs.
experiente sexuale sau cu cele
ulterioare ?..................................................
(6) Sunteţi satisfăcut de viaţa dvs. sexuală actuală ? Dacă nu, vă rog să
explicaţi……………………………………………………………………
(7) Vă rugăm să notaţi orice problemă de natură sexuală care nu a fost
discutată în acest
capitol…………………………………………………………
E. Alte relaţii
93
(1) Există vreo problemă/ dificultate în relaţiile dvs. de natură
profesională ? Dacă da, vă rugăm să
specificaţi……………………………………………….
(2) Vă rugăm să completaţi următoarele afirmaţii :
(a) Unul din modurile prin care oamenii mă rănesc
este....................................
(b) V-aş putea uimi/ surprinde prin
....................................................................
(c) O mamă ar trebui să…………………………………………………………
(d) Un tată ar trebui
să........................................................................................
(e) Un prieten adevărat ar trebui
să....................................................................
(3) Vă rugăm să prezentaţi o scurtă descriere a dvs., aşa cum v-ar
descrie :
(a) Soţul/ soţia dvs. (dacă sunteţi

căsătorit).......................................................
(b) Cel mai bun prieten al
dvs.............................................................................
(c) O persoană care nu vă place prea
mult........................................................
(4) În momentul de faţă, sunteţi afectat de o dragoste din trecut ? Dacă
da, vă rugăm să
detaliaţi..........................................................................................
7. Factorii biologici
În momentul de faţă, aveţi unele preocupări/ griji în legătură cu stara
dvs. de sănătate ? Vă rugăm să
specificaţi…………………………………………......
Vă rugăm să notaţi medicamentele pe care le luaţi în mod curent sau

pe care le-aţi luat în ultimele 6 luni (inclusiv aspirină sau orice alte
medicamente care v-au fost prescrise de medic/ farmacist sau
94
medicamente fără prescripţie
medicală)…………………………………………………………………………
Obişnuiţi să luaţi trei mese pe zi ? Dacă nu, vă rugăm să

explicaţi…………
Faceţi exerciţii fizice în mod regulat ? Dacă da, ce tip de exerciţii şi cât
de
des?.............................................................................................................
.......
În jurul fiecărui item, vă rugăm să notaţi (cu un semn de x) frecvenţa

consumului următoarelor tipuri de substanţe sau apariţiei diverselor
probleme listate mai jos :
tipuri de niciodată rar frecvent foarte

substanţe/ frecvent
simptome
aspirină
suplimente
nutritive
alcool
cafea
ţigări
excitante
sedative
narcotice
halucinogene
(LSD)
diaree
constipaţie
alergii
95
hipertensiune
arterială
afecţiuni cardiace
greaţă
vomismente
insomnie
dureri de cap
dureri de spate
treziri matinale
somn agitat
mâncat excesiv
lipsa de apetit
alimentar
consum de
alimente de
proastă calitate
(junk food)
Subliniaţi următoarele tipuri de afecţiuni pe care le prezentaţi dvs. sau

vreun membru al familiei dvs. : boli tiroidiene, boli renale, astm, boli
neurologice, boli infecţioase, diabet, cancer, boli gastrointestinale,
prostată, glaucom, epilepsie,
altele :………………………………………………………......
Aţi suferit vreodată leziuni la nivelul capului sau v-aţi pierdut vreodată
cunoştinţa ? Vă rugăm să oferiţi
detalii :………………………………………..
Vă rugăm să notaţi orice intervenţie chirurgicală pe care aţi suferit-o
(oferiţi
date)……………………………………………………………………………
Vă rugăm să descrieţi orice accident pe care l-aţi suferit (oferiţi
date)……
96
Istoria continuă de viaţă
Vă rugăm să notaţi orice amintire sau experienţă semnificativă pe care
aţi trăit-o în următoarele intervale de timp :
0-5
ani………......................................................................................................
6-10
ani...............................................................................................................
11-15
ani.............................................................................................................
16-20
ani.............................................................................................................
21-25
ani……………………………………………………………………………….
26-30
ani.............................................................................................................
31-35
ani.............................................................................................................
36-40
ani.............................................................................................................
41-45
ani.............................................................................................................
46-50
ani.............................................................................................................
51-60
ani.............................................................................................................
61-70
ani.............................................................................................................
peste 70
ani........................................................................................................
97
REZUMAT
Terapia multimodală (A. A. Lazarus, 1981, 1989) reprezintă un
demers eclectic în care personalitatea umană este abordată în termenii a
şapte modalităţi interactive: comportament (B -”behavior”), afectivitate (A -
„affect”), senzaţii (S -”sensations”), imagerie (I -”images”), cogniţii (C -
”cognitions”), relaţii interpersonale (I -”interpersonal relationships”) şi
funcţionare biologică (D -”drugs, alchool, nutrition, exercise”), fiind
simbolizate prin literele BASIC I.D.
Cadrul teoretic al terapiei multimodale provine din principiile teoriei
Comportament B (Behavior) - comportamentele direct observabile şi
măsurabile: obiceiuri, gesturi, răspunsuri, reacţii diverse.
Afectivitate A (Affect) - Se referă la emoţii, sentimente puternice,
dispoziţie de bază.
Senzaţie S (Sensation) - Realizaţi o listă a senzaţiilor negative
(tensiune, ameţeală, durere, înroşire, transpiraţie, senzaţie de greu în
stomac).
Imagerie I (Imagerie) - Notaţi orice vis supărător sau amintiri care vă
revin în memorie. Includeţi orice trăsătură negativă legată de propria voastră
persoană. Realizaţi o listă a reprezentărilor mintale din trecut, prezent sau
viitor care vă tulbură într-un mod sau altul. Dacă unele din aceste imagini
determină anumite comportamente, sentimente sau senzaţii neplăcute,
adăugaţi-le la capitolele B, A şi S.
Cogniţie C (Cognition) - Ce tip de idei, opinii, valori, atitudini stau în
calea fericirii voastre? Realizaţi o listă a gândurilor negative iraţionale pe
care le aveţi în legătură cu propria personă (de tipul: “Sunt un ratat!”, “Sunt
incapabil!”, “Ceilalţi nu mă plac!”).
98
Relaţii interpersonale I (Interpersonal Relationships) - Notaţi orice
interacţiune negativă cu persoane semnificative din viaţa voastră (partener
de viaţă, prieteni, rude, şef etc.).
Funcţionare biologică D (Drugs, Biology) - Realizaţi o listă a
medicamentelor pe care le luaţi, indiferent dacă sunt prescrise de doctor sau
nu. Includeţi problemele de sănătate pe care le aveţi, orice boli pe care le-aţi
avut sau de care suferiţi în continuare.
Tehnici psihoterapeutice utilizate:
B Desensibilizarea sistematică. Practica negativă. Sancţiunea. Extincţia
(ştergerea) comportamentului nedorit.
A Acceptarea sentimentelor. Abreacţie.
S Reducerea tensiunii. Experimentarea plăcerii.
I Exerciţii de imaginaţie dirijată în care clientul face faţă situaţiilor
stresante. Modificări în imaginea de sine.
C Sporirea conştientizării. Restructurare cognitivă.
I Acceptare nonevaluativă a celorlalţi. Modelare. Training asertiv.
D Exerciţii fizice şi o mai bună alimentaţie. Încetarea abuzului de
medicamente.
Din perspectiva psihoterapiei multimodale, psihoterapeutul trebuie să

ţină cont de următoarele cerinţe în prescrierea sarcinilor pentru acasă:
 Fii explicit şi extrem de clar cu privire la sarcinile terapeutice pe
care vrei să le îndeplinească pacientul;
 Specifică frecvenţa exactă, timpul de desfăşurare şi durata fiecărei
sarcini;
 Stabileşte cât de pertinentă şi relevantă este sarcina terapeutică
pentru pacient;
 Stabileşte dacă sarcina respectivă nu este considerată de pacient
ca fiind prea mare consumatoare de timp;
 Asigură-te că sarcina cerută nu constituieste o sursă de
ameninţare pentru pacient;
 Începe cu sarcinile terapeutice care sunt uşor de îndeplinit;
 Prezintă sarcinile pentru acasă mai degrabă ca sugestii decât sub
forma unor instrucţiuni sau comenzi.
99
Din punctul de vedere al psihoterapiei multimodale, intervenţiile
noncognitive şi noncomportamentale oferă adeseori informaţii valoroase din
punct de vedere terapeutic. De pildă, este utilizată tehnica “scaunului liber”
care aparţine psihodramei şi terapiei gestaltiste, fiind considerată foarte utilă
în exersarea comportamentului asertiv al pacienţilor. De asemenea,
reflectarea rogersiană este folosită îndeosebi atunci când se are în vedere
exprimarea conflictelor şi sentimentelor ambivalente ale pacientului.
Analiza problemelor actuale il ajuta pe client să descrie problemele
actuale mai în detaliu şi să identificace problemele pe care probabil că nu le-
a observat până în momentul de faţă. Acest lucru va permite proiectarea un
program de psihoterapie care să corespundă nevoilor unice şi specifice ale
clientului.
CUVINTE CHEIE
 Psihoterapie multimodala
 Comportament
 Afectivitate
 Senzatie
 Imagerie
 Cognitie
 Relatii interpersonale
 Functionare biologica
 Interventii cognitive
 Interventii noncognitive si noncomportamentale
 Analiza problemelor actuale
1) Definiti psihoterapia multimodala. (p. 75)
100
2) Descrieti profilul celor sapte modalitati interactive. (p. 77)
3) Enumerati principalele tehnici psihoterapeutice utilizate. (p. 78)
4) Enumerati principalele cerinte ale sarcinii pentru acasa. (p. 79)
5) Descrieti continutul chestionarului multimodal al istoriei de viata. (p.82)
CONCLUZII
Cadrul teoretic al terapiei multimodale provine din principiile teoriei

Cele sapte modalitati interactive sunt : Comportament B (Behavior),
Afectivitate A (Affect), Senzaţie S (Sensation), Imagerie I (Imagerie), Cogniţie
C (Cognition), Relaţii interpersonale I (Interpersonal Relationships) si
Funcţionare biologică D (Drugs, Biology).
Analiza problemelor actuale il ajuta pe client să descrie problemele
actuale mai în detaliu şi să identificace problemele pe care probabil că nu le-
a observat până în momentul de faţă. Acest lucru va permite proiectarea un
program de psihoterapie care să corespundă nevoilor unice şi specifice ale
clientului.
Din perspectiva psihoterapiei multimodale, nu trebuie să subscrii la
teoriile unor şcoli terapeutice pentru a putea utiliza diverse tehnici
împrumutate din psihanaliza freudiană, gestalt-terapie sau terapia
rogersiană. Abordând o perspectivă eclectică, terapia multimodală consideră
o mare eroare ca terapeuţii să ignore acele tehnici care nu decurg din
modelul lor teoretic.
101
UNITATEA 6
UTILIZAREA ACCEPTĂRII ÎN TERAPIA COMPORTAMENTALĂ
INTEGRATIVĂ DE CUPLU
Obiective p. 103
6. Utilizarea acceptării în terapia integrativă de cuplu p. 104

6.1 Scurtă prezentare p. 104
6.2 Tehnicile acceptării p. 104
6.3 Criterii de evaluare a cuplului p. 106
6.4 Formularea cazului p. 106
6.5 Strategii clinice utilizate în psihoterapia comportamentală
integrativa de cuplu p.108
6.5.1 Strategia modificării comportamentale p.108
6.5.2 Ascultarea activa p.109
6.5.3 Rezolvarea de probleme p.109
6.6 Tehnici de acceptare în psihoterapia comportamentală integrativă
de cuplu p.112
6.6.1 Tehnica îmbinării empatiei p.113
6.6.2 Tehnica detaşării unite p. 117
6.6.3 Tehnicile de toleranţă p.119
6.6.4 Tehnica identificării aspectelor pozitive în comportamentul
negativ p.119
6.6.5 Tehnica jocului de rol p.120
6.6.6 Tehnica imitării comportamentului negativ p.120
6.6.7 Tehnica consolidării toleranţei, grija faţă de sine p.121
Rezumat p.123
Cuvinte cheie p.125
Concluzii p.126
102
OBIECTIVE
 să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale utilizarii
acceptarii in terapia comportamentala integrativa de cuplu;
concepte şi tehnici ce ţin de aceasta abordare;
 să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale utilizarii
acceptarii in terapia comportamentala integrativa de cuplu.

 Holdevici, Irina, Psihoterapii scurte. Să ne rezolvăm problemele de
viaţă rapid şi eficient, Editura Ceres, 2000, p.194.
 Martell, R.C. şi Atkins, D., Using Acceptance in Integrative Behavioral
Couple Therapy în Clinical Strategies for Becoming a Master
Psychotherapist, W. O’Donohue, Cummings, N.A., Cummings, J.L.,
Elsevier Inc, 2006.

 2 ore
103
6. UTILIZAREA ACCEPTĂRII ÎN TERAPIA
COMPORTAMENTALĂ INTEGRATIVĂ DE CUPLU
6.1. Scurt[ prezentare
Câteva terapii comportamentale noi includ componente ale acceptării

ca fiind principalul ingredient al tratamentului, cum ar fi psihoterapia
acceptării sau a angajamentului (Linehan, 1993; Hayes, Strosahl şi Wilson,
1999). Aceste abordări evidenţiază acceptarea radicală a propriei persoane
şi a lumii aşa cum este. Alte terapii comportamentale includ acceptarea într-o
manieră implicită (terapia de activare comportamentală în tratamentul
depresiei (Martell, Addis şi Jacobson, 2001), în care pacienţii sunt antrenaţi
să acţioneze mai degragă conform unui plan sau scop anume, decât să fie
conduşi de un sentiment sau impuls de moment. Toate aceste terapii
individuale evidenţiază pe diferite planuri nevoia de a trăi o experienţă
emoţională, nu de a o evita, de a gestiona impulsurile emoţionale şi
comportamentale şi de a nu acţiona conform dispoziţiei, ci, mai degrabă,
conform unui plan sau unei valori asumate.
6.2. Tehnicile acceptarii
Vom prezenta tehnicile acceptării ce aparţin terapiei comportamentale

integrative de cuplu (Christensen, Atkins, Berns, Wheeler, Baucom şi
Simpson, 2004 Jacobson şi Christensen, 1996). Această abordare
psihoterapeutică se axează pe ajutorul oferit cuplurilor pentru a renunţa la
rutină, pentru a renunţa să se schimbe unul pe celălalt şi pentru a
interacţiona în aşa fel încât să fie mai apropiaţi şi mai intimi cu ajutorul
acceptării.
Termenul acceptare implică atât imagini pozitive, cât şi negative. Cei
mai mulţi oameni vor să fie acceptaţi pentru ceea ce sunt, astfel încât
acceptarea poate fi definită prin a accepta pe cineva pentru ceea ce este, la
adevărata sa valoare. Pe de altă parte, acceptarea este de multe ori
identificată cu neajutorarea. Poţi accepta diversele situaţii dramatice prin
104
care te pune viaţa, situându-te pe o poziţie de om dezamăgit, chiar înfrânt de
vicisitudinile vieţii. În psihoterapie, acceptarea nu se referă la niciunul dintre
aceste accepţiuni. Mai mult, termenul diferă în funcţie de tipul de terapie la
care se face referire. De pildă, în terapia individuală, acceptarea poate fi
definită ca fiind opusul evitării. În terapia de cuplu, termenul se referă mai
mult la a înţelege partenerul aşa cum este şi a-l accepta pentru ceea ce este,
în timp ce diferenţele sunt recunoscute drept oportunităţi pentru o apropiere
mai mare şi nicidecum drept motiv de ceartă între parteneri. “Câteodată,
oamenii vor mai mult o voce, decât o decizie. Câteodată, oamenii pot deveni
mai apropiaţi nu în momentul în care au reuşit să obţină o schimbare de la
celălalt, ci atunci când au renunţat la lupta lor de a-l schimba pe celălalt”
(C.R. Martell, D. Atkins, 2006).
În această abordare psihoterapeutică, acceptarea este diadică.
Scopul este acela de a structura şedinţele în aşa fel încât partenerii de cuplu
să vorbească într-o manieră în care acceptarea să fie stimulată. În situaţia de
cuplu, terapeutul trebuie să înţeleagă lipsa de acceptare dintre doi oameni.
Chiar faptul că un cuplu obişnuit vine la terapie cu dorinţa că ceva se va
schimba în relaţia lor, demonstrează inevitabil neacceptarea. Cu toate
acestea, este esenţial să facem o diferenţă între a nu accepta problemele
într-o relaţie (de exemplu, “ Nu pot continua să trăiesc în relaţia asta fără
iubire!”) şi a nu accepta persoană de lângă tine (de exemplu, “Este un
leneş!”). Terapeutul va încerca să schimbe prima situaţie, prin acceptarea
celei de-a doua situaţii. Cu alte cuvinte, calitatea relaţiei va fi îmbunătăţită, la
modul general, deoarece cele două persoane care fac parte din respectivul
cuplu, vor înceta să dea vina unul pe celălalt şi vor începe să colaboreze în
vederea rezolvării diverselor probleme care apar în relaţia lor (Jacobson şi
Margolin, 1979).
La începutul terapiei, de cele mai multe ori, cuplurile dau vina unul pe
celălalt şi atribuie dificultăţile pe care le întâmpină, defectelor partenerului.
Acceptarea transformă această situaţie într-o problemă mutuală, la care pot
lucra amândoi pentru a o rezolva. De exemplu, în loc ca unul dintre parteneri
să se plângă de celălalt că este timid în public, o discuţie referitoare la
trecutul celor doi parteneri ne poate dezvălui că partenerul nemulţumit a fost
crescut într-o familie în care se punea mare preţ pe discuţii şi pe exprimarea
105
asertivităţii. În schimb, celuilalt partener s-ar putea să-i fie ruşine de propria
sa familie (de exemplu, tatăl a fost “fustangiul cartierului”), lucru despre care i
s-ar părea dureros să vorbească sau să se simtă în centrul atenţiei. Scopul
acceptării este atenuarea spiritului critic al partenerului care se plânge de o
situaţie, prin înţelegerea contextului în care comportamentul partenerului
acuzat se manifestă.
6.3. Criterii de evaluare a cuplului
Terapeuţii specializaţi în terapie comportamentală integrativă de cuplu

folosesc măsuri standard de evaluare, precum Scala de Adaptare în Cuplu
(Dyadic Adjustment Scale, DAS, Spanier, 1976) sau Inventarul Satisfacţiei
Maritale (Marital Satisfaction Inventory, MSI, Snyder, 1979). Un alt
instrument este Scala Frecvenţei şi Acceptabilităţii Comportamentului
Partenerului (Frequency and Acceptability of Partner Behavior Scale, FAPB,
Christensen şi Jacobson, 1997) care măsoară ariile de interes ale fiecărui
partener, precum şi cât de acceptabil (sau nu) este comportamentul unuia
pentru celălalt şi frecvenţa apariţiei lui. Faza evaluării se realizează de-a
lungul a patru şedinţe. La început este intervievat cuplul, apoi fiecare
partener în parte, după care terapeutul oferă un feedback şi o formulare a
cazului pentru cuplul respectiv.
În cadrul evaluării, sunt investigate următoarele aspecte (Jacobson şi
Christensen, 1996):
1. Cât de destins este cuplul?
2. Cât de implicaţi sunt partenerii în relaţie?
3. Care sunt neînţelegerile care îi separă?
4. De ce constituie aceste neînţelegeri o problemă?
5. Care sunt lucrurile care îi ţin uniţi?
6. Cum poate terapia să îi ajute?
6.4. Formularea cazului
Această abordare terapeutică derivă din filosofia contextualismului

(S.C. Pepper, 1942) şi, în mod specific, din analiza funcţională a
comportamentului. Contextualiştii şi comportamentaliştii consideră că factorii
106
externi influenţează comportamentul, incluzând istoriile popoarelor, practicile
culturale şi sistemele sociale (Jacobson, 1994). Din această perspectivă,
toate comportamentele “capăta sens” datorită individului şi a istoriei acestuia
în interacţiune cu mediul înconjurător. Aşadar, istoriile individuale întăresc
anumite comportamente. Sufletul acceptării este să experimentezi emoţiile
ca pe ceva care pur şi simplu există, nu ca pe ceva de care să te fereşti – şi
de a privi partenerul ca o persoană care se comportă în cel mai bun mod în
care poate, adaptându-se la mediul său înconjurător (C.R. Martell, D. Atkins,
2006).
Acceptarea are două componente: 1) a ajuta partenerii să transpună
conflictul într-o şansă la intimitate; 2) a ajuta partenerii să renunţe la
încercările lor de a se schimba unul pe celălalt.
Jacobson şi Christensen (1996) identifică cinci factori care determină
cum pot fi rezolvate incompatibilităţile în cuplu:
1. nivelul incompatibilităţilor în cuplu
2. atracţia lor reciprocă
3. repertoriile comportamentale individuale
4. deprinderile de rezolvare a conflictelor
5. evenimentele stresante care au impact asupra relaţiei
Acceptarea implică renunţarea la lupta de a-l schimba pe celălalt.
Frumuseţea situaţiei este dată de faptul că, odată cu renunţarea la luptă, se
renunţă şi la sentimentele şi interacţiunile negative. Acceptarea devine un
factor curativ esenţial care va duce la creşterea modului pozitiv de a privi
propria relaţie de cuplu. Scopul final al terapiei este acela de a optimiza
accesul pacientului la sentimentul natural de trăire deplină, fie într-o relaţie,
fie în viaţă, în general.
Potrivit lui Jacobson şi Christensen (1996), formularea cazului este
singurul şi cel mai important principiu al acestei abordări psihoterapeutice:
“Scopul cel mai important de atins este să determinăm cuplurile să adopte
formularea noastră. Este esenţial ca pacientul să înţeleagă şi să fie de acord
cu formularea noastră, pentru că acceptarea de către cuplu a formulării
cazului, anticipează un rezultat pozitiv, indiferent de tipul de terapie (Addis şi
Carpenter, 2000).
107
Cele trei componente ale formulării cazului sunt: temă, procesul de
polarizare şi capcana reciprocă. De-a lungul întâlnirilor preliminare,
terapeutul ascultă tema sau temele care predomină în conflictele cuplului.
Temele sunt de obicei plasate în termeni de opoziţie. De exemplu, dacă unui
partener îi place să se distreze, să participe la diverse evenimente şi să-şi
exprime sentimentele în mod liber, în timp ce celuilalt partener îi plac serile
liniştite petrecute acasă şi îşi exprimă sentimentele numai după ce a analizat
problema şi a găsit şi o posibilă soluţie înainte să o discute, tema ar putea fi
clasificată drept deschis/ închis. Autorii acestui demers psihoterapeutic au
identificat mai multe teme comune, precum: apropiere/ distanţă, control/
responsabilitate, artist/ om de ştiinţă, convenţional/ neconvenţional, “Nu mă
iubeşti!”, “Nu-i adevărat, tu eşti cel care nu mă iubeşti!”
Procesul de polarizare apare în momentul în care partenerii devin tot
mai agăţaţi în poziţia lor cu privire la o anumită problemă. Atunci când
diferenţele sunt mai puţin tolerate şi sunt privite de fiecare partener ca fiind
defecte ale celuilalt, devin mai “polarizaţi”. Procesul de polarizare este strâns
legat de capcana reciprocă. “Oamenii sunt conştienţi şi experimentează zilnic
această capcană, dar, de obicei, nu ştiu că şi partenerul lor se simte prins
într-o capcană” (Jacobson şi Christensen, 1996). Acceptarea implică
ajutarea cuplului să identifice aceste proces de polarizare şi să manifeste
empatie şi înţelegere faţă de sentimentele celuilalt de a fi prins în capcană.
6.5. Strategii clinice utilizate în psihoterapia comportamentală

integrativă de cuplu
6.5.1. Strategia modificării comportamentale
Această strategie este folosită în cazurile în care cuplurile au încetat

colaborarea şi au intrat în plin proces de polarizare. În acest sens, pot fi
utilizate mai multe tipuri de exerciţii. De pildă, cuplurile sunt solicitate să scrie
o listă de lucruri mărunte care i-ar face plăcere partenerului. Ambii parteneri
vor fi de acord să rezerve un moment special în care să adopte asemenea
comportamente notate pe listă (1, 2 pe zi sau pe săptămână, în funcţie de
intensitatea procesului de polarizare). Angajându-se în asemenea exerciţii,
partenerii vor adopta noi comportamente, iar cuplurile vor fi ajutate să
108
depăşească barierele. Diferenţa dintre terapia comportamentală integrativă
de cuplu şi terapiile comportamentale clasice este aceea că terapeutul
introduce diverse tehnici ale acceptării în aplicarea strategiei modificărilor
comportamentale.
În cazurile de violenţă domestică, utilizarea acceptării în aplicarea
acestui demers terapeutic este contraindicată (Bograd şi Mederos, 1999).
Fireşte, aceste aspecte, inclusiv cazurile legate de consum de droguri, vor fi
fi evidenţiate încă din faza de evaluare.
6.5.2. Ascultarea activă
A-i învăţa pe parteneri să fie clari în ceea ce spun şi să utilizeze

parafrazarea, este o practică bună menită să domolească cuplurile şi să se
asigure că se ascultă unul pe celălalt. Mai mult, terapeutul are sarcina de a
identifica temele care predomină în conflictele cuplului şi de a identifica
contextul în care acţionează fiecare partener.
6.5.3. Rezolvarea de probleme
Deşi acceptarea este scopul final al terapiei comportamentale

integrative, cuplurile sunt încurajate să se implice în rezolvarea problemelor.
În procesul terapeutic, ele vor căuta soluţii, vor discuta argumentele pro şi
contra ale fiecărei soluţii găsite, se vor pune de acord să încerce o anumită
soluţie şi vor stabili un anumit timp pentru a evalua rezultatele.
Etapele demersului de rezolvare de probleme sunt următoarele (după
I. Holdevici, 2009):
 definirea problemei în termeni comportamentali
 generarea unui număr de soluţii posibile
 evaluarea avantajelor şi dezavantajelor fiecărei soluţii şi alegerea
uneia dintre acestea
 punerea în practică şi evaluarea eficienţei acesteia
Pentru a observa diferenţele dintre terapia comportamentală
tradiţională de cuplu şi cea integrativă, vom ilustra următoarele două
exemple preluate din cazuistica lui C.R. Martell şi D. Atkins (2006).
109
Partenerul 1: Nu mai suport faptul că nu mă respectă îndeajuns şi nu
mă sună atunci când ajunge târziu acasă, chiar dacă ştie că mă îngrijorez şi
e atât de nepoliticos din partea lui!
Terapeutul: Permite-mi să te întrerup pentru un minut, înainte ca
celălalt partener să reia ceea ce ai spus. Îţi aminteşti regulile de a fi cât mai
concis şi mai specific în definiţia pe care o dai problemei tale? Te-aş ruga să
rămâi pe o poziţie neutră şi să fii mai puţin negativă în a defini problema ta.
Partenerul 1: Ei bine, poate că nu aş spune că e nepoliticos.
Terapeutul: Sunt de acord, dar mă întreb de asemenea dacă, spunând
că el nu te respectă şi ştie că te îngrijorezi atunci când nu telefonează, sunt
comportamente observate de tine la el sau sunt doar presupuneri ale tale.
Partenerul 1 : Cred că sunt doar presupuneri.
Terapeutul: Deci, poţi încerca să reformulezi problema? Aminteşte-ţi,
poţi pune problema în termenii formulei X, Y, Z, “Când faci X lucru, în Y
circumstanţe, simt Z”.
Partenerul 1: Când nu mă suni şi ajungi târziu acasă, sunt foarte
îngrijorată şi acest lucru mă enervează.
Apoi, celălalt partener va utiliza parafrazarea. Odată ce s-au pus de
acord cu privire la definirea problemei, cei doi vor întocmi o listă de soluţii
posibile şi se vor pune de acord asupra uneia.
În psihoterapia comportamentală integrativă de cuplu, schimbul de
replici ar putea arăta în modul următor:
Partenerul 1: Nu mai suport faptul că nu mă respectă îndeajuns şi nu
mă sună atunci când ajunge târziu acasă, chiar dacă ştie că mă îngrijorez şi
e atât de nepoliticos din partea lui!
Partenerul 2: Ce crezi că fac, că fug în Mexic? Ştii, nu mai sunt copil
mic, deci nu ştiu de ce te îngrijorezi atât!
Terapeutul: Aceasta pare a fi o problemă pe care aţi întâmpinat-o de
mai multe ori. Cred că este o temă aici, o puteţi observa?
Ambii parteneri: Da, responsabilitatea şi controlul.
Terapeutul: Cred că da. (Spre partenerul 1), acestă situaţie îmi
aminteşte de povestea pe care mi-ai spus-o despre tatăl tău care venea
târziu acasă, băut aproape în fiecare zi şi că îţi era teamă de fiecare dată.
Partenerul 1: Ei bine, nu cred că pleacă să se îmbete. În niciun caz!
110
Terapeutul: Bineînţeles că nu. Mă întreb totuşi dacă sentimentul
aşteptării îţi este familiar în vreun fel, atunci când tu eşti acasă, iar el nu
sună?
Partenerul 1: Da, oarecum. Devine supărător. Nu mi-l pot explica şi
ştiu că mă îngrijorez degeaba. Ştiu că nu a fugit în Mexic. Doar că mă
îngrijorez...
Terapeutul: Semeni cu un copil mic care nu este sigur în ce stare va fi
tăticul ei atunci când va ajunge acasă.
Partenerul 1 (în lacrimi): Puţin da. E stupid. Am acelaşi sentiment pe
care îl aveam atunci când eram copil. Este un lucru rău pentru mine să
aştept pe cineva.
Terapeutul (către Partenerul 2): Ştiai de acest lucru?
Partenerul 2: Ei bine, ştiam de povestea cu alcoolismul, dar nu ştiam
că îi provoc o stare atât de stresantă atunci când ajung târziu acasă. Am
văzut-o doar ca pe o chesiune de control.
Terapeutul: Da, şi problemele de control chiar te deranjează, nu-i
aşa?
Partenerul 2: Aţi înţeles ideea! Fosta mea prietenă era pe urmele mele
tot timpul: “Nu te uita la acea persoană, nu spune asta la o petrecere, vino
acasă la ora asta!” M-am jurat că nu o să se mai repete istoria!
Terapeutul: Deci, fiind rugat să suni acasă atunci când întârzii ţi se
pare că eşti controlat din nou. La ce te gândeşti de obicei când întârzii?
Partenerul 2: Ei bine, de obicei sunt supărat pentru că ştiu că va avea
loc o ceartă când ajung acasă. Nu mai vreau să fiu prins în acea capcană a
sentimentului că dacă telefonez, va ţipa la mine. Deci, de obicei sunt nervos
şi până ajung acasă, mă simt deja frustrat.
Terapeutul (către Partenerul 1): Ştiai de această experienţă trăită de
el atunci când întârzie?
Partenerul 1: Ştiu că mereu este frustrat când ajunge acasă. Este
ciudat. Chiar nu pot să-mi dau seama cum dacă vreau să mă sune atunci
când întârzie este acelaşi lucru cu situaţia fostei lui prietene care voia să-i
controleze fiecare mişcare.
Terapeutul: De ce nu crezi că, aşa cum tu ştii dinainte că nu te aştepţi
să ajungă acasă îmbuibat de alcool, dar tot eşti nervoasă şi îngrijorată, şi el
111
poate că ştie că nu o să faci caz pentru orice lucru minor? Şi nu crezi că
chiar şi cea mai mică obligaţie, cum ar fi aceea de a te suna când întârzie, îl
face să se simtă controlat?
Partenerul 1: Ei bine, când puneţi problema aşa, cred că da, pot să-mi
dau seama de asta.
Terapeutul: Deci, într-un final, amândoi vă simţiţi nervoşi şi frustraţi.
Cred că trebuie să discutăm despre această problemă pentru că apare în
mai multe situaţii, nu numai când unul dintre voi ajunge târziu acasă.
Diferenţele de abordare terapeutică arată filosofiile diferite din spatele

terapiei comportamentale tradiţionale de cuplu şi ale terapiei integrative de
cuplu. În prima, terapeutul acţionează la început precum un antrenor, un
trainer menit să-i ajute pe cei doi să-şi însuşească anumite deprinderi de
comunicare. Într-o fază ulterioară, prin practică repetată, partenerii vor fi
învăţaţi cum să-şi schimbe comportamentul şi ce strategii de rezolvare de
probleme să adopte. De altfel, concentrarea asupra însuşirii unor deprinderi
concrete şi a unor comportamente direct observabile, reprezintă punctul
central al terapiei comportamentale tradiţionale de cuplu.
Terapeutul adept al terapiei comportamentale integrative de cuplu
poate să aibă şi el o abordare didactică, dar nu este la fel de interesat în
predarea unor abilităţi sau deprinderi de comunicare. El va încerca să
dezvăluie variabilele de control din spatele problemelor pacienţilor (Jacobson
şi Christensen, 1996). Deoarece multe din aceste variabile se găsesc în
trecutul pacienţilor, terapia integrativă încearcă să transforme problemele în
posibilităţi de sporire a intimităţii, reamintindu-le partenerilor numeroasele
contexte prin care au trecut. Sarcina este să mărească empatia partenerilor
şi să înceteze să se mai învinovăţească unul pe celălalt pentru un anumit
comportament problemă.
6.6. Tehnicile de acceptare în psihoterapia comportamentală

În această abordare psihoterapeutică, se discută despre două tehnici

primare de acceptare şi despre patru tehnici de toleranţă. Aceste tehnici sunt
112
folosite într-o manieră ierarhică, în funcţie de abilitatea cuplului de a dobândi
acceptare de-a lungul aplicării lor. Dacă prima tehnică nu funcţionează,
terapeutul o încearcă pe a doua şi apoi trece la tehnicile variate de toleranţă,
ca instrumente ajutătoare, atunci când acceptarea pare nefavorabilă. Ierarhia
este logică, deoarece tehnicile de îmbinare a empatiei şi cea a detaşării unite
sunt încercări de a crea înţelegere şi acceptare în cuplu. Dacă nu se
întâmplă acest lucru, cele două tehnici îi vor ajuta pe ambii parteneri să vadă
problema lor ca pe o problemă ce poate fi rezolvată împreună. În mod
indiscutabil, unele probleme nu pot fi rezolvate şi unele comportamente nu
pot fi acceptate. De aceea, terapia comportamentală integrativă de cuplu
foloseşte exerciţii de toleranţă menite să micşoreze negativismul în cuplu,
prin diminuarea efectului aversiv al comportamentului unui partener rezistent
la schimbare. Prin urmare, tehnicile de toleranţă se referă la găsirea
aspectelor pozitive în comportamentul negativ, jocul de rol, imitarea
comportamentului negativ (ca sarcină pentru acasă) şi tehnica consolidării
toleranţei, prin grija faţă de sine.
6.6.1. Tehnica îmbinării empatiei
Şedinţele tipice constau în discutarea problemelor care au apărut între

şedinţele de terapie. Terapeutul nu vine la şedinţă cu o agendă gata stabilită
pentru a-i învăţa pe parteneri să-şi însuşească o anumită deprindere sau
pentru a lucra asupra unei anumite probleme specifice. Terapeutul ascultă cu
atenţie pentru a identifica temele, procesul de polarizare şi capcanele
reciproce, componente ale formulării cazului. El rămâne flexibil şi atent la
fiecare partener în parte. Un observator din exterior ar putea crede că
terapeutul desfăşoară o serie de microterapii cu fiecare partener în parte.
Scopul acestei tehnici nu este acela de a transforma cuplurile în “inimi
însângerate” sau de a le ajuta să aibă tot ce le trebuie pentru a se simţi bine
pe moment. Prin tehnica îmbinării empatiei, partenerii sunt invitaţi să
vorbească despre comportamentul lor într-o anumită situaţie (în care se
identifică o temă), iar terapeutul le îndreaptă atenţia unuia asupra celuilalt.
Fiind o terapie contextuală, partenerii vor fi învăţaţi să vadă şi să înţeleagă
perspectiva celuilalt cu privire la problema discutată. Pentru exemplificare,
113
redăm un fragment de dialog preluat din cazuistica lui C.R. Martell şi D.
Atkins (2006):
Rea şi Seth se ceartă adesea pe motivul timpului alocat de Seth, un

cântăreţ de jazz, activităţilor care nu aduc niciun profit. Rea este contabilă şi
crede că ea menţine stabilitatea financiară a cuplului. A existat o temă a
responsabilităţii/ controlului, dar şi mai important, o temă a distanţei/
apropierii. Ei îi place să vorbească despre cum şi-a petrecut ziua, îi place să
se elibereze de stres uitându-se la un film cu Seth sau jucând cărţi. În
general, Seth este o persoană cam singuratică. Şi lui îi place să se uite la
filme acasă, dar preferă să ia cina în faţa televizorului, decât să stea de
vorbă la masă cu Rea. Rea aduce această problemă la şedinţa de terapie,
iar terapeutul utilizează tehnica îmbinării empatiei.
Rea: Am avut o ceartă îngrozitoare cu Seth săptămâna trecută. Vrei
să-i spui terapeutului despre ce a fost vorba?
Seth: Nu. Tu ai adus vorba şi ştiam că vom discuta despre această
problemă, aşa că, te rog, dă-i drumul.
Terapeutul: Se pare că acest subiect implică deja anumite
resentimente, deci probabil este un lucru bun să-l disutăm. Rea?
Rea: Ei bine, Seth ştie că am lucrat din greu în ultimul timp cu
strângerea taxelor. Aceasta este şi perioada din an în care câştig cei mai
mulţi bani. Fireşte, acest lucru este important, din moment ce clubul îi dă lui
Seth o sumă mică de bani, iar cealaltă trupă a sa abia dacă este chemată la
spectacole. Trecând peste asta, luni avea să fie o seară în care trebuia să
stau acasă, deoarece în restul săptămânii lucrez până târziu, iar el munceşte
la club în timpul weekend-ului. Ei bine, ştia că este important pentru mine,
dar duminică l-a sunat Jared să-l întrebe dacă vrea să cânte la o licitaţie de
caritate, pentru că un trompetist era bolnav. Fireşte, fiind o acţiune caritabilă,
nu aveau să fie plătiţi. Seth a acceptat fără să mă întrebe măcar.
Seth: Normal, nu voiai ca eu să mă duc la acea licitaţie de caritate.
Pentru că nu câştig destul de mulţi bani, nu pot să fac o faptă bună.
Rea: O faptă bună. Asta-i o prostie! Ai făcut-o pentru că ai vrut să
cânţi cu trupa lui Jared. Ai putea să cânţi cu trupa asta o săptămână întreagă
fără bani, doar ca să poţi cânta cu ei.
114
Terapeutul: Pot să mă strecor şi eu în discuţie? Amândoi vă enervaţi
foarte repede în legătură cu acest subiect şi mă întreb dacă ştiţi fiecare de ce
este celălalt atât de supărat?
Seth: Este supărată pentru că nu câştig destui bani, ca de obicei.
Rea: Greşit, din nou. Chiar nu poţi să înţelegi, nu?
Terapeutul: Ei bine, asta încercăm să facem aici, să înţelegem. (către
Rea) Poţi să-mi spui de ce era atât de importantă pentru tine seara de luni?
Rea: Ar fi trebuit să fie un moment al nostru. Sunt foarte stresată la
muncă şi ar fi urmat o seară plăcută acasă.
Seth: Da, şi ai spus că oricum vrei să faci o baie fierbinte şi să ai o
seară relaxantă.
Rea: Nu asta contează. Am fost singură şi nu aşa am planificat.
Terapeutul: Deci, faptul că ai rămas singură sau că s-a modificat
planul te-a supărat cel mai tare?
Rea: Ambele, dar mai mult că am rămas singură. Mă bazam pe faptul
că o să petrecem seara împreună.
Seth: Dar nu văd care este problema?
Terapeutul: Seth, să înţeleg că ţie ţi-ar plăcea să îţi petreci noaptea
singur, atunci când eşti stresat.
Seth: Bineînţeles.
Terapeutul: Deci, înţelegi că Rea chiar dorea să-şi petreacă timpul cu
tine, deşi era foarte stresată la muncă în ultimul timp?
Seth: Într-un fel, dar nu înţeleg de ce conta atât de tare. Avea nevoie
de puţin timp să se destindă pentru că munceşte până târziu.
Terapeutul: Deci, erai conştient de faptul că era important pentru ea
să se destindă, dar ai crezut că e mai bine pentru ea să fie singură.
Seth: De fapt, am crezut că aşa ar prefera.
Terapeutul: Pentru că aşa ai prefera tu?
Seth: Nu tot timpul, dar cu siguranţă, atunci când sunt foarte stresat,
vreau să rămân singur.
Terapeutul: Deci, intervine din nou tema apropiere/ distanţă?
Seth: Bănuiesc că da.
Terapeutul (către Rea): Te-ai gândit că Seth nu a realizat cât de
important este pentru tine să petreceţi seara de luni împreună?
115
Rea: I-am spus de foarte multe ori, chiar mă deranjează că nu a ştiut.
Terapeutul: Dar, tu ştii că el preferă să se relaxeze singur atunci când
este stresat şi a presupus că aşa preferi şi tu?
Rea: Am înţeles ce vrea să spună, dar ar fi trebuit să mă cunoască
până acum. Simt că nici nu ştie cine sunt.
Terapeutul: Bănuiesc că dacă tu crezi că el nu ştie cine eşti, trăieşti un
sentiment de singurătate.
Rea: Aşa este!
Seth (întrerupând discuţia): Să fim serioşi, nu sunt un cap pătrat! Cum
adică nu ştiu cine eşti? Astea sunt prostii!
Terapeutul: Seth, stai puţin! (către Rea) Poţi să mă ajuţi să înţeleg ce
este diferit atunci când îţi petreci timpul cu Seth, faţă de situaţia în care îţi
petreci timpul singură?
Rea: Când sunt singură, nu pot să-mi fac mintea să tacă. Mă gândesc
doar la tot ce trebuie să fac la muncă. Da, am făcut o baie fierbinte, dar cea
mai mare parte a timpului am fost supărată şi tristă pentru că Seth era la o
chestie stupidă de caritate. Îmi place să-mi petrec timpul cu Seth. Când sunt
foarte stresată, mă face să râd. Este foarte deştept şi amuzant. Nu spun că
vreau să mă amuze, dar mă simt în siguranţă de toate grijile din lume când
este în preajma mea.
Terapeutul: Este foarte important că te simţi în siguranţă când sunteţi
împreună. (către Seth) Este prima oară când auzi acest lucru?
Seth: Despre partea cu siguranţa, da. Nu m-am gândit vreodată că
Rea s-ar putea simţi nesigură. Este cea mai competentă persoană pe care o
ştiu. Nu mă pot compara cu ea. Eu parcă aş trăi pe spinarea ei.
Terapeutul: Deci, atunci când ea este stresată din cauza serviciului, tu
te simţi un pic vinovat?
Seth: Da.
Terapeutul: Se pare că avem o dilemă. Rea se simte copleşită la
muncă şi are nevoie ca Seth să stea cu ea şi să o facă să se simtă în
siguranţă. Dar, pentru că Rea se simte copleşită, Seth se învinovăţeşte şi
crede că Rea gândeşte despre el că trăieşte pe spinarea ei.
Rea (către Seth): Nu cred că trăieşti pe spinarea mea. Aş vrea ca tu
să câştigi mai mulţi bani, dar asta primesc dacă mă mărit cu un muzician.
116
Munceşti la fel de mult ca şi mine. Voiam doar să îmi petrec puţin timp cu
tine pentru că (izbucnind în lacrimi) m-am speriat că am atâta de muncă ... şi
nu voi reuşi să termin ce am de făcut ... şi un client o mă mă bage în
belele...
Seth: Dar nu păţeşti nimic şi treci prin asta în fiecare an.
Rea: Da, dar am nevoie să-mi spui lucruri de genul ăsta. Mă fac să
mă simt mai puternică.
Seth: Oh, nu ştiam că ţii la părerea mea.
Rea: Nu e părerea ta, este experienţa ta de a trăi cu mine. Ai o
gândire limpede şi mă faci să văd problemele mele de serviciu la o scară
mult mai redusă. Aveam nevoie de o seară cu tine în care să mă ajuţi să văd
astfel lucrurile.
Seth: Îmi pare rău, nu am ştiut, probabil că aş fi rămas.
Terapeutul: Deci, este această conversaţie diferită de cele pe care le
aveaţi acasă în legătură cu acest subiect?
Ambii: Da.
Cum am văzut în fragementul de dialog, terapeutul aduce conversaţia
în următorul punct: experienţa ei de a se simţi confortabil în preajma altor
persoane şi experienţa lui de a se simţi confortabil singur. Această diferenţă
între ce doi stătea în calea înţelegerii complete a problemei şi i-a blocat în
ceartă cu privire la seara de luni. La sfârşitul conversaţiei, cuplul ajunge să
intereacţioneze într-o manieră în care îţi exprimă sentimentele profunde de
iubire şi preţuire reciprocă.
6.6.2. Tehnica detaşării unite
Prin intermediul acestei tehnici, partenerii sunt învăţaţi să-şi vadă

problemele drept nişte situaţii pe care cei doi se unesc să le rezolve şi
nicidecum ca pe mijloace de acuzare şi învionvăţire a celuilalt. Atunci când
un cuplu lansează o problemă, în special una de tipul: “el face asta” sau “ea
face asta”, terapeutul ar trebui să extragă ambele variante ale poveştii. În
acest sens, vor fi identificate capcanele reciproce, dilemele în care se găsesc
cei doi parteneri şi vulnerabilităţile implicate.
117
De exemplu, George spune: “Alina este o gospodină îngrozitoare, am
ajuns acasă şi nu făcuse nimic în casă, deşi ajunge acasă cu două ore mai
devreme decât mine. Nu îşi respectă partea ei de înţelegere.” Terapeutul
solicită şi punctul de vedere al Alinei şi ea spune: “Da, ajung acasă cu două
ore mai devreme, dar George vine stresat, având muncă de birou, pe când
eu trebuie să alerg prin tot oraşul în fiecare zi şi când ajung acasă, sunt
extenuată. Pur şi simplu am nevoie de o oră de somn şi apoi să pregătesc
cina.” Terapeutul poate răspunde în modul următor: “Deci, mi se pare că vă
găsiţi într-o dilemă. George este foarte stresat şi nu vrea să-şi asume toate
responsabilităţile casnice şi Alina este extenuată psihic la sfârşitul zilei şi
trebuie să doarmă, înainte de a pregăti masa de seară.” Dacă cuplul este de
acord cu această formulare, terapeutul poate evidenţia că sarcina Alinei de a
pregăti cina poate deveni un dezastru, iar George va avea mai mult de
curăţat în bucătărie. Dacă George şi Alina încep să privească problema ca
pe ceva “la care amândoi trebuie să muncim din greu şi să acceptăm
provocarea de a face treburi casnice împreună”, vor colabora în vederea
găsirii unei soluţii, decât să rămână cantonaţi în ideea că “Alina este o
puturoasă, iar George este un insensibil!”
Experienţa clinică ne sugerează că de multe ori, dând un nume unei
probleme, cuplul este ajutat să lucreze împreună pentru a depăşi respectiva
problemă. M. White (1988, cit. din I. Mitrofan, 2003), promotor al
psihoterapiei narative de familie, afirmă că după ce familia/ cuplul descrie
problema, externalizarea acesteia şi chiar personificarea ei ar trebui să
decurgă natural, o dată ce a început detalierea efectelor problemei în viaţa
persoanei şi în relaţiile ei.
În exemplul lui George şi al Alinei, problema ar putea fi numită
“monstrul din treburile casnice”. Umorul este de asemenea foarte important
în această privinţă, ajutând cuplurile să se distanţeze de stresul cauzat de
dificultatea cu care se confruntă. În cele din urmă, tehnica detaşării unite
duce la o rezolvare pozitivă a prolemei şi nicidecum la neputinţă sau
învinovăţire.
118
6.6.3. Tehnicile de toleranţă în psihoterapia comportamentală
Anumite comportamente nu pot fi schimbate. Partenerii trebuie să

înveţe să tolereze anumite aspecte care nu pot fi schimbate la celălalt. Sunt
situaţii în care unul dintre parteneri vrea să facă o relaţie să funcţioneze cu
cineva al cărui comportament este disfuncţional sau destructiv. Fireşte,
terapeuţii nu ar trebui niciodată să ajute oamenii să tolereze ceea ce este
intolerabil. Problema este că ceea ce este intolerabil pentru o persoană, este
tolerabil pentru alta. În acest sens, devine utilă aplicarea scalei frecvenţei şi
acceptabilităţii comportamentului partenerului (Frequency and Acceptability
of Partner Behavior Scale, FAPB, Christensen şi Jacobson, 1997), cerându-
li-se partenerilor să identifice comportamentele problemă şi să noteze cât de
acceptabile sunt aceste comportamente.
În acest caz, devine utilă aplicarea scalei frecvenţei şi acceptabilităţii
comportamentului, deoarece partenerii sunt solicitaţi să identifice problemele
de comportament şi să noteze cât de acceptabile sunt acele comportamente.
Să nu uităm, teapeuţii nu trebuie să includă în şedinţele de terapie propriile
lor valori şi credinţe cu privire la toleranţă. Cele mai multe aspecte care
necesită tehnici de toleranţă sunt factori de personalitate (cum sunt
partenerii, abilitatea lor de a-şi exprima emoţiile şi sentimentele etc).
C.R. Martell şi D. Atkins (2006) propun următoarele tehnici de
toleranţă:
6.6.4. Tehnica identificării aspectelor pozive în comportamentul

negativ
Această idee poate suna de un optimism ilogic, dar are sens în multe
situaţii. Atunci când terapeutul formulează problema cuplului, cei doi vor
înţelege variabilele de control care menţin comportamentul problemă.
Fireşte, anumite comportamente care pe parcursul procesului de polarizare
sunt negative şi enervante pentru un cuplu, pot avea însă şi o latură pozitivă.
De exemplu, un soţ se poate plânge că soţia sa este prea sociabilă şi face
prea multe planuri pentru amândoi, fără să-l consulte. Chiar şi atunci când
soţia sa a fost de acord să se consulte cu el, nevoile ei sociale erau mult mai
119
mari decât ale lui. Cu alte cuvinte, el simte că totul este mult prea planificat
de partenera sa. Oricum, soţul se plânge de faptul că se simte singur şi că
are probleme cu timiditatea. În acest punct, terapeutul ar putea sublinia faptul
că tocmai acest fel de a fi al soţiei sale îl face pe el să socializeze, în ciuda
timidităţii sale. Soţul poate să fie de acord cu această formulare a problemei
şi, deşi în continuare nu-i place ca soţia să-i planifice ieşirile, el va fi în stare
să tolereze mai bine acest comportament al soţiei sale.
6.6.5. Tehnica jocului de rol
Această tehnică funcţionează ca o formă de expunere sau

desensibilizare. Văzând comportamentul negativ jucat în timpul şedinţei de
terapie, partenerul care se plânge de acest comportament, poate obţine o
perspectivă mai obiectivă cu privire la acesta. Mai mult, prin intermediul
jocului de rol, cel care îşi joacă comportamentul problemă va putea să
recunoască natura aversivă a comportamentului său. Sau, se poate simţi
jenat de faptul că îşi dezvăluie comportamentul în faţa terapeutului. Atunci
când se produc asemenea insight-uri, probabilitatea modificării
comportamentului simptomatic devine mai mare. Chiar dacă această
strategie paradoxală nu funcţionează, jocul de rol permite terapeutului să
vadă reacţia fiecărui partener cu privire la comportamentul problemă. De
asemenea, această tehnică permite manifestarea comportamentului nedorit
într-o situaţie fără încărcătură emoţională.
6.6.6. Tehnica imitării comportamentului negativ (ca sarcină

pentru acasă)
Scopul acestei tehnici, pe lângă obţinerea desensibilizării, este acela

de a ajuta partenerul învinovăţit să vadă reacţia celuilalt, ca răspuns la
manifestarea comportamentului său negativ. Atunci când sunt identificate
comportamentele problematice, terapeutul oferă ca sarcină pentru acasă,
imitarea comportamentului negativ. Scopul este ca unul dintre parteneri să
imite comportamentul celuilalt, într-o situaţie fără încărcătură emoţională.
Apoi, el trebuie să observe impactul acestuia asupra partenerului său de
relaţie.
120
C.R. Martell şi D. Atkins (2006) redau următorul exemplu. Este vorba
despre Jack, un bărbat în vârstă de 28 de ani, oarecum o persoană
impulsivă şi Julie, soţia sa, timidă şi îngrijorată de stabilitatea lor domestică
şi financiară. Jack făcea mereu câte un plan şi de fiecare dată când Julie
auzea: ”Mi-a venit o idee!”, se îngrijora şi îi răspundea cu ostilitate. Pentru că
era o persoană impulsivă, era imposibil pentru Jack să nu-i împărtăşească
Juliei ideea sau planul la care s-a gândit. Din fericire, s-au redus tot mai mult
situaţiile în care Jack acţiona conform planului întocmit, fără să o anunţe şi
fără să obţină un feedbak din partea ei. Cu toate acestea, conversaţia o
făcea pe Julie să se simtă foarte anxioasă şi iritată. Tema pentru acasă
oferită de terapeut a fost aceea ca Jack să-i spună Juliei cu entuziasm: “Hei,
m-am gândit şi mi-a venit o idee!” şi să observe reacţia Juliei. Sarcina
permite imitarea comportamentului nedorit timp de trei-patru minute, după
care cei doi parteneri trebuie să-şi spună unul celuilalt că a fost vorba doar
despre un exemplu al temei pentru acasă prescrise de terapeut. Julie a avut
tendinţa să-şi rotească ochii atunci când Jack a spus ceva ce i s-a părut
Juliei ridicol. Jack s-a simţit furios şi desconsiderat din această cauză.
Terapeutul i-a prescris Juliei să-şi rotească ochii în situaţii în care nu are
sentimente negative faţă de ceea ce afirmă Jack la un moment dat. Apoi,
cuplul discută despre efectele sarcinii pentru acasă în următoarea şedinţă de
terapie. Multe cupluri obţin beneficii importante de pe urma acestei strategii
paradoxale, deoarece partenerii devin mai puţin reactivi, chiar şi în situaţiile
în care comportamentul negativ se manifestă în realitate. Partenerii se
aşteaptă să audă că este vorba despre o imitare a comportamentului
negativ, devenind astfel mai uşor de tolerat comportamentul respectiv.
6.6.7. Tehnica consolidării toleranţei prin grija faţă de sine
Acest exerciţiu de toleranţă este necesar atunci când există situaţii

care nu se pot schimba. De exemplu, dacă un partener se îmbolnăveşte grav
sau manifestă o anumită dizabilitate, partenerul sănătos poate simţi nevoia
să caute prieteni noi cărora să li se confeseze, plănuieşte să se implice şi în
alte activităţi în afara casei, se angrenează în activităţi care să-i stimuleze
intelectul sau adoptă alte comportamente care denotă grijă faţă de sine.
121
Prima şi cea mai gravă greşeală pe care o poate face un terapeut
când promovează acceptarea în terapie este aceea de a încerca să forţeze
acceptarea. Când acceptarea devine singurul punct pe agenda terapeutului,
tratamentul poate să meargă într-o direcţie greşită. Terapeuţii au nevoie de
asemenea să stabilieasca tipul de acceptare. În caz contrar, terapeuţii s-ar
contrazice, cerând cuplului să se accepte unul pe celălalt cu orice preţ.
Răspunsul cel mai obişnuit oferit de terapeut cu privire la acceptare este de
tipul: comportamentul fiecărui partener este de înţeles în contextul în care
acesta apare. Asta nu înseamnă că nu trebuie să fie schimbat
comportamentul nedorit, ci doar că respectiva persoană nu este etichetată
din cauza acestui comportament.
Un alt concept înţeles greşit este acela că terapia comportamentală
integrativă de cuplu se referă numai la acceptare când, de fapt, este vorba
despre menţinerea unui echilibru între acceptare şi schimbare în terapie.
Teoria sugerează că schimbarea de lungă durată se produce mai repede
atunci când intervine acceptarea, deoarece tratamentul se bazează pe
variabilele de control ale comportamentului mai degrabă decât pe problemele
care derviă din manifestarea acestui comportament. Fără îndoială,
concentrarea excesivă pe acceptare, nu poate conduce la un ajutor prea
mare în rezolvarea unei probleme apărute în cuplu.
De exemplu, atunci când Sorin şi Ioana au realizat că nu se pot pune
de acord în privinţa stabilirii momentului prielnic de a avea un copil,
terapeutul poate greşi cu uşurinţă, întorcându-i la o temă identificată în
şedinţa trecută sau poate să-i ajute pe fiecare în parte să înţeleagă punctul
celuilalt de vedere cu privire la această problemă. Este posibil ca cei doi să
înţeleagă destul de bine perpectiva celuilalt, dar să nu se pună de acord în
dorinţele lor. Un astfel de conflict este o ocazie bună pentru a educa un cuplu
cum să identifice o problemă, cum să caute soluţii şi cum să găsească o
soluţie pe care să o încerce. În cazul de faţă, ar putea fi de mai mare ajutor
pentru Sorin şi Ioana să facă o listă de argumente pro şi contra referitoare la
conceperea unui copil, acum sau în viitor şi să se pună de acord asupra unei
metode de a obţine mai multe informaţii despre modul în care copiii le-ar
putea afecta viaţa (de exemplu, a te oferi voluntar să faci pe fratele sau pe
sora mai mare, timp de şase luni de zile). Apoi, cei doi vor relua discuţia în
122
legătură dorinţa de a avea un copil, acum sau mai târziu. În cuplul de faţă,
acceptarea poziţiei celuilalt nu-i va ajuta pe cei doi parteneri să progreseze
în privinţa rezolvării diferenţelor lor de opinie.
REZUMAT
Câteva terapii comportamentale noi includ componente ale acceptării ca fiind

principalul ingredient al tratamentului, cum ar fi psihoterapia acceptării sau a
angajamentului.
Aceste abordări evidenţiază acceptarea radicală a propriei persoane
şi a lumii aşa cum este. Alte terapii comportamentale includ acceptarea într-o
manieră implicită (terapia de activare comportamentală în tratamentul
depresiei).
Termenul acceptare implică atât imagini pozitive, cât şi negative. Cei
mai mulţi oameni vor să fie acceptaţi pentru ceea ce sunt, astfel încât
acceptarea poate fi definită prin a accepta pe cineva pentru ceea ce este, la
adevărata sa valoare. Pe de altă parte, acceptarea este de multe ori
identificată cu neajutorarea. Poţi accepta diversele situaţii dramatice prin
care te pune viaţa, situându-te pe o poziţie de om dezamăgit, chiar înfrânt de
vicisitudinile vieţii.
In terapia individuală, acceptarea poate fi definită ca fiind opusul
evitării. În terapia de cuplu, termenul se referă mai mult la a înţelege
partenerul aşa cum este şi a-l accepta pentru ceea ce este, în timp ce
diferenţele sunt recunoscute drept oportunităţi pentru o apropiere mai mare
şi nicidecum drept motiv de ceartă între parteneri.
În situaţia de cuplu, terapeutul trebuie să înţeleagă lipsa de acceptare
dintre doi oameni. Chiar faptul că un cuplu obişnuit vine la terapie cu dorinţa
că ceva se va schimba în relaţia lor, demonstrează inevitabil neacceptarea.
Scopul acceptării este atenuarea spiritului critic al partenerului care se
plânge de o situaţie, prin înţelegerea contextului în care comportamentul
partenerului acuzat se manifestă.
123
Terapeuţii specializaţi în terapie comportamentală integrativă de cuplu
folosesc măsuri standard de evaluare, precum Scala de Adaptare în Cuplu
(Dyadic Adjustment Scale, DAS, Spanier, 1976) sau Inventarul Satisfacţiei
Maritale (Marital Satisfaction Inventory, MSI, Snyder, 1979). Un alt
instrument este Scala Frecvenţei şi Acceptabilităţii Comportamentului
Partenerului (Frequency and Acceptability of Partner Behavior Scale, FAPB,
Christensen şi Jacobson, 1997) care măsoară ariile de interes ale fiecărui
partener, precum şi cât de acceptabil (sau nu) este comportamentul unuia
pentru celălalt şi frecvenţa apariţiei lui. Faza evaluării se realizează de-a
lungul a patru şedinţe.
În cadrul evaluării, sunt investigate următoarele aspecte (Jacobson şi
Christensen, 1996):
1. Cât de destins este cuplul?
2. Cât de implicaţi sunt partenerii în relaţie?
3. Care sunt neînţelegerile care îi separă?
4. De ce constituie aceste neînţelegeri o problemă?
5. Care sunt lucrurile care îi ţin uniţi?
6. Cum poate terapia să îi ajute?
Acceptarea implică renunţarea la lupta de a-l schimba pe celălalt.
Frumuseţea situaţiei este dată de faptul că, odată cu renunţarea la luptă, se
renunţă şi la sentimentele şi interacţiunile negative. Acceptarea devine un
factor curativ esenţial care va duce la creşterea modului pozitiv de a privi
propria relaţie de cuplu.
Cele trei componente ale formulării cazului sunt: tema, procesul de
polarizare şi capcana reciprocă.
Strategiile clinice utilizate în psihoterapia comportamentală integrativă
de cuplu sunt: strategia modificării comportamentale, ascultarea activă,
rezolvarea de probleme.
Tehnicile de acceptare în psihoterapia comportamentală integrativă de
cuplu sunt: tehnica îmbinării empatiei, tehnica detaşării unite, tehnicile de
toleranţă, tehnica identificării aspectelor pozive în comportamentul negativ,
tehnica jocului de rol, tehnica imitării comportamentului negativ (ca sarcină
pentru acasă), tehnica consolidării toleranţei prin grija faţă de sine.
124
CUVINTE CHEIE
 acceptare
 psihologia acceptării
 psihologia angajamentului
 evitare, neajutorare
 măsuri standard de evaluare
 aspecte cheie ale evaluării
 strategia modificării comportamentale
 ascultarea activă
 rezolvarea de probleme
 tehnica imbinării empatiei
 tehnica detasării unite
 tehnici de toleranţă
 tehnica identificării aspectelor pozitive în comportamentul negativ
 tehnica jocului de rol
 tehnica imitării comportamentului negativ
 tehnica consolidării toleranţei prin grija faţă de sine
1) Ce este acceptarea? (p. 104)

2) Evidenţiaţi relaţia dintre acceptare, neajutorare şi evitare. (p. 104)
3) Care sunt măsurile standard de evaluare? (p. 106)
4) Care sunt aspectele cheie ale evăluarii? (p. 106)
5) Care sunt componentele formulării cazului? (p. 107)
6) Care sunt strategiile clinice utilizate în aceasta psihoterapie? (p. 108)
7) Detaliaţi tehnicile de acceptare în psihoterapia comportamentală
integrativă de cuplu. (p. 112)
125
CONCLUZII
Intervenţia acceptării în terapia comportamentală integrativă de cuplu

derivă din analiza funcţională a problemelor cuplului. Terapeuţii menţin o
dialectică între acceptare şi schimbare. Ei vor încerca să creeze un mediu
terapeutic în care diferenţele şi problemele apărute în cuplu, devin
oportunităţi pentru obţinerea empatiei şi înţelegerii.
Acceptarea în terapia de cuplu nu ar trebui să fie interpretată ca o
modalitate de menţinere a status-quo-ului. Menţinerea stabilităţii doar de
dragul ei nu numai că ar fi antiterapeutică, dar, într-un anumit sens, ar putea
induce o perspectivă misogină, ştiut fiind faptul că unii bărbaţi din cuplurile
heterosexuale sunt satisfăcuţi de acest status-quo, în timp ce unele femei
caută schimbare, astfel încăt o altă relaţie să le satisfacă mai bine dorinţele.
Partenerii nu trebuie niciodată să accepte un comportament inaccceptabil. A
fi înjurat, plesnit, intimidat, bruscat, ignorat, nu este niciodată acceptabil. De-
a lungul desfăşurării terapiei, terapeutul îi va arăta partenerului acuzat,
impactul negativ pe care îl are asupra persoanei de lângă el. Acest lucru
poate fi obţinut prin utilizarea tehnicii îmbinării empatiei şi prin intermediul
altor exerciţii de toleranţă. Aşadar, persoana este acceptată ca persoană, dar
comportamentul ofensiv nu este acceptat (C.R. Martell, D. Atkins, 2006).
126
UNITATEA 7
HIPNOZA PERMISIVĂ
Obiective p. 128
7. Hipnoza permisivă p. 129

7.1 Scurtă introducere p. 129
7.2 Şcoala lui M. Erickson p. 131
7.3 Utilizarea sarcinilor în psihoterapia ericksoniană p. 132
7.4 O taxonomie a sarcinilor p. 135
7.4.1 Sarcinile directe-congruente administrate în afara şedinţei
de terapie p.137
7.4.1.1 Sarcinile congruente tradiţionale p.137
7.4.1.2 Sarcinile congruente centrate pe soluţie p.137
7.4.1.2.1 Inregistrarea de evenimente pozitive şi situaţii de succes
- jurnalul de victorie p.138
7.4.1.2.2 Intrebarea miracol p.138
7.4.2 Sarcinile directe-congruente administrate în timpul şedinţei
de terapie p.139
7.4.3Sarcinile indirecte -incongruente administrate în afara
şedinţei de terapie p.139
7.4.3.1 Intentia paradoxală p.140
7.4.3.2 Prescrierea simptomului p.143
7.4.3.3 Crearea ambiguităţii p.145
7.4.3.4 Folosirea ritualurilor p.148
7.4.3.5 Terapia prin incercări dificile p.149
7.4.4 Sarcinile indirecte-incongruente administrate în timpul
şedinţei de terapie p.150
7.4.4.1 Inducerea fobiei in transă hipnotică p.150
7.4.4.2 Puzzle-urile p.150
7.4.4.3 Sculptarea problemei pacientului p.151
127
7.4.5 Aspecte complementare p.151
Rezumat p. 153
Cuvinte cheie p.156
Concluzii p.157
OBIECTIVE
hipnozei permisive;
 să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale hipnozei
permisive

 Zeig, J.K., Using tasks in Ericksonian Psychotherapy, în O’Donohue,
W., Cummings, N.A., Cummings, J.L. (Eds.), Clinical Strategies for
Becoming a Master Psychotherapist, Academic Press, 2006.
 Gîrlaşu-Dimitriu, Odette, Hipnoterapia în tratamentul unor disfuncţii
nevrotice şi psihosomatice. Studii de caz, în „Revista de Psihologie”,
seria 3, tomul 40, Editura Academiei Române, 1994.
 Holdevici, Irina, Hipnoza Clinică, Editura Trei, 2010.

 2 ore
128
7. HIPNOZA PERMISIVĂ
7.1. Scurtă introducere
Primul aspect de care terapeutul trebuie să ţină cont este să înveţe să

utilizeze limbajul pacientului. Ne referim în discuţia de faţă la tehnici de
comunicare derivate din hipnoterapia ericksoniană (Erickson, 1965, 1980;
Erisckson şi Rossi, 1977, 1983; Erickson şi colab., 1979). Principiile
limbajului terapeutic ericksonian derivă din metodele utilizate de Erickson în
inducţia transei hipnotice. G. Nardone şi P. Watzlawick (2005) spuneau. „De
fapt, în inducţia transei, Erickson imita stilul perceptiv şi comunicaţional al
pacientului, preluând gradat şi uşor controlul, până când pacientul pica în
transă hipnotică.”
Bandler şi Grinder (1975) au denumit această strategie de comunicare
„tracing technique.” Autorii programării neurolingvistice au descoperit că în
prima întâlnire terapeutică, Erickson adopta stilul de limbaj şi conceptele
personale cu privire la realitate utilizate de pacientul său. Mai mult, el imita
formele comunicării nonverbale ale pacientului, în scopul de a-l face pe
acesta să se simtă cât mai în largul său. În acest mod, reuşea să-l
influenţeze în mod gradat, prin intermediul sugestiilor şi instrucţiunilor
paradoxale.
Nu Erickson a fost cel care a descoperit eficienţa tehnicilor de
persuasiune. Acest aspect este o componentă esenţială în retorica clasică
de mai bine de două mii de ani. Aristotel, de exemplu, în „Elogiu către
Alexandru” spunea că dacă vrei să convingi pe cineva de ceva, trebuie să-i
foloseşti propriile argumente. Mai mult, psihologia experimentală a
demonstrat că fiinţele umane sunt atrase şi influenţate de lucruri care le sunt
familiare sau similare cu ei înşişi.
Psihologul social Robert Cialdini a studiat diverse strategii de
persuasiune şi în unul din studiile sale cu privire la tehnicile de vânzare, a
constatat că agenţii de vânzare care seamănă într-un anume mod cu clienţii
lor, încheie mult mai rapid contractele. Această asemănare poate fi în
129
termeni de vârstă, religie, idei, limbaj, preferinţe (R. Cialdini, 1984). Clienţii
nu realizează că agenţii de vânzări sunt antrenaţi să imite limbajul lor şi să
intre în rezonanţă cu ei, pentru a găsi tocmai acele puncte de contact
interpersonal, utilizate în scopul de a-i determina pe clienţii lor să semneze
contractul. Cialdini a găsit de asemenea rezultate interesante în privinţa
utilizării tehnicilor de persuasiune, pentru a câştiga consimţământul sau
acceptul populaţiei ţintă cu privire la un produs sau la o anumită categorie de
servicii. Succesul multor companii de publicitate se datorează faptului că ele
reflectă, în strategiile de promovare utilizate, stilul de viaţă şi limbajul de zi cu
zi al populaţiei ţintă.
Toate aceste date ne arată cât de important este să adoptăm strategii
de comunicare eficiente, menite să-i permită terapeutului să-l influenţeze pe
pacient cât mai rapid posibil. În ciuda faptului că pacientul caută ajutor pentru
a găsi o rezolvare la problemele sale, el de cele mai multe ori se dovedeşte
rezistent la schimbare. Această rezistenţă poate fi diminuată prin utilizarea
unui stil de comunicare hipnotică. Pentru a fi eficient, terapeutul utilizează
comunicarea hipnotică într-o manieră naturală, nicidecum una artificială.
Altfel, ar putea să obţină efectul invers. Dacă pacientul se simte batjocorit
sau ridiculizat, rezistenţa lui la schimbare va creşte semnificativ.
Antrenamentele de comunicare hipnotică reprezintă de multe ori cheia
succesului în terapie. Terapeuţii au oportunitatea să participe la o mare
varietate de şedinţe simulate, să înregistreze audio-video şedinţele de
terapie şi să-şi monotorizeze succesul. Activitatea de învăţare a adaptării
limbajului la situaţii, contexte şi stiluri personale variate, îi ajută să-şi dezvolte
flexibilitatea atitudinală.
G. Nardone şi P. Watzlawick (2005), autorii psihoterapiei scurte
strategice, menţionează următoarele tehnici de comunicare hipnotică:
recadrarea (resemnificarea), evitarea formulărilor negative, utilizarea
paradoxului şi a pattern-urilor de comunicare paradoxală, utilizarea
rezistenţei pacienţilor la schimbare, utilizarea metaforelor, anecdotelor,
poveştilor şi prescrierea sarcinilor comportamentale.
Yapko (1995, cit. din I. Holdevici, 2010) oferă următoarele indicaţii în
vederea realizării unei comunicări hipnotice eficiente:
 Sugestiile terapeutice trebuie să fie simple şi uşor de înţeles;
130
 Demersul hipnotic este mai eficient dacă se utilizează limbajul
pacientului;
 Terapeutul trebuie să solicite pacientului să-şi exprime trăirile în
termeni experienţiali;
 Sugestiile să fie formulate în mod pozitiv şi să utilizeze
predominant timpul prezent;
 Pacientul trebuie încurajat şi susţinut prin întăriri pozitive;
 Comunicarea terapeutică să utilizeze modalitatea senzorială
dominantă a pacientului;
 Pacientului trebuie să i se acorde un timp suficient pentru a
reacţiona;
 Terapeutul trebuie să solicite permisiunea pacientului dacă doreşte
să-l atingă;
 Administrarea unor mesaje anticipatorii;
 Tonul şi ritmul vocii terapeutului trebuie să fie în concordanţă cu
intenţiile sale;
 Sugestiile cu caracter mai general sunt mai eficiente decât cele
foarte precise.
Menţionăm că fără o înţelegere empatică a problematicii pacientului

său, terapeutul nu va putea să formuleze sugestii terapeutice adecvate
menite să determine schimbarea. Prin urmare, terapeutul trebuie să depună
un efort empatic dirijat în vederea construirii unor formule sugestive
aducătoare de sănătate şi eficienţă.
7.2. Şcoala lui M. Erickson
Fondator al Societăţii americane de hipnoză clinică, profesor de

psihiatrie la Universitatea Wayne State (Massachusetts), lucrările sale au
avut o influenţă considerabilă asupra Şcolii de la Palo Alto. Membrii
Institutului de Cercetări Mintale (Watzlawick, Bateson, Haley şi Weakland) îl
consideră pe M. Erickson (1901-1980) drept părintele terapiei familiale şi al
abordărilor paradoxale. Tehnica sa de inducţie hipnotică, fondată în
exclusivitate pe limbaj şi pe practicarea hipnozei în calitate de terapie scurtă,
131
a permis deschiderea unor noi căi în domeniul psihoterapiei şi naşterea a
ceea ce se cheamă terapia strategică.
Erickson are numeroase puncte de legătură cu cele trei mari direcţii în
psihoterapie. Interesat ca şi Freud de simboluri şi metafore, concepe
acţiunea terapeutică în termeni de învăţare şi decondiţionare (perspectiva
behavioristă) şi manifestă în acelaşi timp o mare încredere în puterea de
dezvoltare a potenţialului uman (perspectiva umanistă). Ca notă specifică, M.
Erickson nu consideră terapia ca fiind opera terapeutului (abordare
behavioristă) şi nu este fondată pe analiza transferului (abordare
psihanalitică).
Cu alte cuvinte, terapia strategică elaborată de Erickson înlătură
prejudecata conform căreia hipnoza ar fi o stare pasivă şi regresivă aflată
sub controlul terapeutului. În această perspectivă, psihoterapia aparţine în
întregime pacientului, terapeutul furnizându-i doar posibilitatea şi contextul
de a o realiza.
În hipnoza ericksoniană, inconştientul are o altă semnificaţie decât cea
oferită în psihanaliză. “Inconştientul este tot ceea ce nu este conştient”.
Acesta reprezintă ansamblul tuturor mecanismelor care realizează sinteza
noastră personală. Inducţia ritualizată dispare, lăsând locul unei conversaţii
iniţiate prin intermediul metaforelor, simbolurilor, anecdotelor. În finalul
capitolului referitor la comunicarea hipnotică, vom dedica o discuţie detaliată
cu privire la utilizarea sarcinilor în hipnoza ericksoniană.
7.3. Utilizarea sarcinilor în psihoterapia ericksonianã
În psihoterapie ne interesează în primul rând să ne atingem scopul şi

să obţinem rezultatul dorit. Ţelurile pacientului şi cele ale psihoterapeutului
coincid deseori, dar alteori, nu sunt aceleaşi. Este posibil ca pacientul să nu
ştie exact ce trebuie să realizeze în terapie. Cu toate acestea, clinicianul va
trebui să gândească asupra următorului aspect: Ce vreau să comunic
pacientului pentru a accelera schimbarea? Scopurile terapeutice vor deriva
din răspunsul la această întrebare imperativă.
Stabilirea scopurilor în terapie
132
După J. Zeig (2006), şcolile de psihoterapie au păreri divergente în
ceea ce priveşte stabilirea scopurilor. În modelele psihanalitice, scopurile
terapeutului pot necesita lucrul cu transferul. În terapia somatică, scopurile
se focalizează pe schimbarea adusă la nivelul suprafeţei corpului pacientului,
plecând de la ideea că problema este localizată în corp, nu doar în suflet.
Scopurile în cadrul abordărilor sistemice de familie se pot baza pe
rearanjarea aspectelor structurale ale sistemului, recunoscând că
schimbarea sistemică duce la schimbarea individuală. În abordările
umaniste, a avea o relaţie „Eu - Tu” poate fi rezultatul dorit.
Stabilirea scopurilor în terapia ericksonianã
În predarea terapiei ericksoniene este necesară o clarificare a
scopurilor şi a subscopurilor fenomenologice. Abordarea derivă din filosofia
că schimbarea în terapie este procesul reasocierii vieţii interne. Resursele
interne trebuie rearanjate la nivel experienţial şi contextualizate. Vom contura
acest proces complex şi vom enumera şase aspecte ale stabilirii scopurilor.
Scopurile în terapia ericksoniană sunt create prin împărţirea
problemelor în componentele lor subfenomenologice, „strategiile” sociale şi
interpersonale pe care persoana le utilizează în cele din urmă pentru a se
socoti „deprimată”, „anxioasă”, sau „nesigură”. Din perspectiva psihiatriei,
depresia este o tulburare a creierului. Din perspectiva constructivismului
social, „depresia” este o etichetă utilizată pentru a descrie un complex
fenomenologic.
Un ericksonian poate crea o „hartă” fenomenologică a modului în care
un pacient îşi „face” sau îşi „construieşte” depresia. El concepe depresia ca o
serie de acţiuni intrapsihice şi sociale: se poate „face” depresie orientându-ţi
atenţia spre interior versus exterior, inactiv versus activ social, trăind în trecut
mai degrabă decât în prezent, devenind atraşi de senzaţiile tactile, selectând
aspectele negative ale existenţei şi accentuând autoînvinovăţirea. În acest
model, clinicianul stabileşte fenomenologia „depresiei”, văzută ca un set de
componente descriptibile.
În terapia ericksoniană, al doilea aspect în determinarea scopului este
sublinierea aspectelor pozitive. Acest lucru este realizat prin ajutarea
pacienţilor în a-şi descoperi forţele interioare nebănuite şi în a-i orienta către
133
un viitor constructiv. „Starea” soluţiei are propria ei fenomenologie şi pentru
aceasta poate fi creată o hartă, incluzând componente psihologice şi sociale.
Al treilea aspect în stabilirea scopului în terapia ericksoniană este
întărirea autodeterminării cât mai curând posibil. Jay Haley (1976) a explicat
cu înţelepciune că psihoterapia este o problemă, nu o soluţie. Problema
constă în a îndepărta pacienţii de terapie şi de a-i întoarce înapoi la cursul
normal al vieţii, cât mai curând posibil.
Al patrulea aspect de luat în considerare este acela de a lucra, ori de
câte ori este posibil, cu structurile existente în prezent. Lucrând cu „ceea ce
este”, atenţia nu este focalizată pe influenţele din trecut care conduc la
problemă. Ericksonienii ajută în mod activ la modificarea structurilor
psihologice, fiziologice şi sociale care ţin pacienţii blocaţi în starea lor
problematică.
A cincea orientare către scop în terapia ericksoniană este aceea de a
utiliza tehnici sistemice şi interacţionale. Terapeutul trebuie să caute soluţii
care să-i implice pe ceilalţi. Pacienţii trăiesc şi dezvoltă probleme în cadrul
unei matrice sociale. Prin urmare, schimbarea ar trebui să angajeze, în mod
constructiv, matricea socială. M. Erickson ne spune că terapeutul nu trebuie
să fie orientat doar către schimbarea intrapsihică a pacientului.
A şasea zonă în ceea ce priveşte stabilirea scopurilor în terapia
ericksoniană este accesarea asociaţiilor constructive existente, dar care
momentan sunt inactive. De exemplu, orice fumător ştie cum să se simtă
confortabil fără ţigară, orice persoană anxioasă ştie cum să se relaxeze şi
orice persoană depresivă ştie cum să-şi schimbe dispoziţia. Rolul terapiei
ericksoniene este acela de a ajuta pacientul să-şi identifice şi să-şi
recontextualizeze propriile resurse, astfel încât acestea să fie accesate în
mod constructiv.
O dată ce terapeutul înţelege cum îşi „face / construieşte” pacientul
problema, el poate delimita mai bine direcţiile de schimbare. Pe scurt şi în
formă simplificată, stabilind direcţia terapeutică într-o abordare ericksoniană,
terapeutul poate stabili fenomenologia problemei pacientului său. Să luăm
din nou depresia ca exemplu. Dacă un pacient este orientat spre interior,
vom găsi o soluţie pentru a fi captat de lumea exterioară. Pentru a contracara
absorbţia sa în trecut, vom implica pacientul în prezent. Indivizii retraşi pot
134
deveni implicaţi social. Fiecare pacient are un set de abilităţi necesare în
trecutul său pe care le poate accesa în cadrul terapiei la nivel experienţial.
Rolul terapeutului este de a-l ajuta pe pacient să realizeze şi să consolideze
setul său de abilităţi care conţin soluţia la problema cu care se confruntă.
O problemă în terapie este că pacienţii pot să ştie ce să facă în
direcţia schimbării, dar s-ar putea ca ei să nu realizeze ce anume ştiu. Cum
putem noi ca terapeuţi să facilităm această realizare experienţială? Un
răspuns se află în scopurile „împachetării cadoului” sau în ideile terapeutice.
Sarcinile terapeutice de acest tip îl pot ajuta pe pacient să-şi conştientizeze
potenţialităţile latente autocurative.
„Împachetarea cadoului”
Terapia ericksoniana recunoaşte că pacientul chiar se „vindecă”
singur. Terapeutul doar îl direcţionează pe pacient să-şi descopere şi să-şi
folosească propriile resurse interioare. Stabilirea sarcinilor este o metodă
excelentă de accelerare a progresului terapeutic.
O filosofie fundamentală este aceea că tehnicile în terapie nu vindecă,
ci ajută pacienţii în calea lor de a-şi conştientiza potenţialităţile latente
autocurative. Hipnoza în sine, o tehnică comună de „împachetare a cadoului”
utilizată în terapia ericksoniană, nu vindecă. În schimb, prin folosirea
metaforelor, a fanteziei, a anecdotelor, hipnoza oferă pacientului soluţii de
ameliorarea a simptomatologiei. Sarcinile reprezintă doar o cale de a oferi
pacientului soluţii de însănătoşire.
Pentru o mai bună înţelegere a sarcinilor terapeutice, supunem
atenţiei următoarea taxonomie a sarcinilor (dupa J. Zeig, 2006).
7.4. O taxonomie a sarcinilor
Există două categorii de sarcini care pot fi date unui pacient: sarcini
directe sau congruente şi sarcini indirecte sau incongruente. Sarcinile pot fi
date fie în afara şedinţei de terapie („homeworks”), fie în timpul şedinţei de
terapie, aşa cum este ilustrat în tabelul de mai jos.
În plus, notăm că sunt sarcini pe care pacientul le urmează şi sarcini
pe care le respinge. De asemenea, sunt sarcini de realizat şi sarcini date de
135
terapeut cu scopul de a activa rezistenţa pacientului, dar care vor conduce la
asociaţii constructive.
Sarcini directe-congruente (în afara Sarcini incongruente (în afara

şedintei de terapie) şedinţei de terapie)
Exerciţii Intenţia paradoxală (Frankl)
Antrenament de relaxare / meditaţie / Prescrierea simptomului (Weeks şi
autohipnoză L’Abate, Zeig)
Training asertiv Creearea ambiguităţii (Lankton şi
Lankton)
Ascultare reflexivă (utilizată în cadrul Utilizarea simbolurilor (Erickson)
cuplurilor)
Notare: liste / autobiografii / istorie Utilizarea ritualurilor (Gilligan; van
socială / jurnale der Hart)
Biblioterapie Utilizarea absurdului (Keeney)
Voluntariat Încercările dificile (Haley)
Activităţi sociale
Grupuri de suport
Căutarea excepţiilor (de Shazer)
Întrebări miracol (de Shazer)
Sarcini directe-congruente (în timpul Sarcini incongruente (în timpul
şedinţei de terapie) şedinţei de terapie)
Întrebări miracol (de Shazer) Prescrierea simptomului în stare de
hipnoză
Utilizarea fanteziei Sarcini simbolice
Hipnoza Sculptarea problemei
şi orice altă temă pentru acasă
congruentă menţionată mai sus
136
7.4.1. Sarcinile directe-congruente administrate în afara şedinţei
de terapie
7.4.1.1. Sarcini congruente tradiţionale
Sarcinile congruente de urmat în afara şedinţei de terapie sunt în

general simple şi directe. De pildă, un pacient anxios poate învăţa să facă
exerciţii de relaxare şi autohipnoză. Problemele relaţionale pot fi rezolvate
prin aplicarea unui training asertiv. Pentru cuplurile care întâmpină dificultăţi
de comunicare, un exemplu de sarcină congruentă poate fi ascultarea
reflexivă. Persoanele nehotărâte pot beneficia de pe urma sarcinii de
întocmire a listelor. Sarcinile care presupun notarea pe hârtie includ jurnalul
sau redactarea istoriei sociale. Biblioterapia, citirea unor cărţi menite să-i
ajute pe pacienţi, definesc de asemenea sarcinile congruente. Unei persoane
retrase i se poate oferi sarcina socială de voluntariat la un azil. Trimiterea
pacienţilor la grupuri sociale sau de suport precum Părinţi Fără Parteneri sau
Alcoolici Anonimi sunt exemple de sarcini congruente.
Sarcinile congruente pot fi folosite în foarte multe moduri. Unui pacient
căruia nu-i place să se îngrijească, i se poate da sarcina să se
„ferchezuiască” pentru terapie. Unui pacient obez i se poate da sarcina de a
avea un reportofon cu el şi de a comenta ori de câte ori mănâncă. Pacientul
poate trimite fişierul digital terapeutului său, astfel încât să fie „însoţit” la
fiecare masă.
Sarcinile congruente lansează pacientul într-o suită de activităţi care îi
permit să se perceapă în mod diferit. Disonanţa cognitivă astfel creată poate
conduce la modificări constructive în ceea ce priveşte imaginea de sine.
O problemă cu sarcinile congruente este că deseori pacientul le-a
probat, fără a da rezultate. Dacă sarcinile directe tradiţionale nu scot la iveală
schimbarea, există o clasă unică se sarcini congruente care pot fi găsite în
psihoterapia centrată pe soluţie a lui Steve de Shazer (1985).
7.4.1.2. Sarcinile congruente centrate pe soluţie
O sarcină congruentă în terapia centrată pe soluţie este de a

direcţiona pacientul spre căutarea excepţiilor. În cazul depresiei, unui pacient
i se cere să noteze de câte ori nu este deprimat, indiferent cât de
137
insignifiantă pare această sarcină. Se ştie că generalizarea menţine deseori
problema: o persoană deprimată poate avea impresia că este „tot timpul”
deprimată. Executând sarcina de a nota excepţiile, el poate descoperi că
sunt multe situaţii în care nu este deprimat. Sarcina de a nota excepţiile
creează o perspectivă adecvată. Accesarea şi organizarea punctelor tari, a
situaţiilor în care nu este deprimat, promovează o disonanţă cognitivă şi
lucrează la nivelul schimbării atitudinilor, autoatribuirilor şi chiar a identităţii
personale. O dată ce „depresivul” realizează că sunt multe situaţii în care nu
este depresiv, concepţia sa despre sine se poate schimba.
7.4.1.2.1. Înregistrarea de evenimente pozitive şi situaţii

de succes – jurnalul de victorie
O sarcină congruentă asemănătoare este înregistrarea de evenimente

pozitive şi de situaţii în care subiectul a avut succes şi care sunt notate într-
un tip de „jurnal de victorie”, o metodă ce se concentrează, de asemenea,
pe căutarea excepţiilor şi pe accentuarea forţelor şi punctelor tari deja
existente.
7.4.1.2.2. Întrebarea miracol
Utilizarea întrebării miracol în terapia centrată pe soluţie este de

asemenea o sarcină congruentă. O întrebarea miracol este după cum
urmează: „Dacă un miracol ar avea loc peste noapte şi problema
dumneavoastră ar dispărea, ce aţi face mai întâi? Cum aţi reacţiona?”
Pacienţii sunt încurajaţi să se comporte ca şi cum miracolul s-ar fi produs
deja. Acţionând ca şi cum, se poate produce schimbarea. Dacă pacientul
realizează ce modificare comportamentală vrea să se producă, el va trece la
acţiune. Fireşte, modificarea comportamentală poate conduce la schimbări
importante în ceea ce priveşte concepţia de sine.
138
7.4.2. Sarcinile directe-congruente administrate în timpul
şedinţei de terapie
Abordarea sarcinilor congruente în afara spaţiului terapeutic ar putea

să nu funcţioneze la anumiţi pacienţi, dar de obicei se începe cu utilizarea
acestora. Dacă apare rezistenţa, terapeutul poate schimba direcţia, dând o
sarcină congruentă în timpul sedinţei de terapie. O sarcină congruentă
administrată în timpul şedinţei de terapie poate fi mult mai bine monitorizată
de către clinician. Multe dintre sarcinile congruente din afara şedinţei de
terapie pot fi utilizate în cadrul acesteia, inclusiv cititul unor materiale sau
întocmirea unui jurnal de înregistrare a succeselor.
Utilizarea fanteziei ar putea fi folosită pentru a practica în imaginaţie o
abilitate necesară în viitor. Hipnoza tradiţională poate fi considerată o sarcină
congruentă în cadrul şedinţei de terapie. O persoană care suferă de o
tulburare de tip fobic, spre exemplu, poate fi hipnotizată şi i se pot administra
sugestii directe, de tipul: „te vei simţi confortabil în avion”. Realizarea unei
casete de inducţie a hipnozei este definită drept sarcină de lucru în afara
sesiunii terapeutice.
Un aspect terapeutic important îl constituie menţinerea flexibilităţii
terapeutului. Prin urmare, dacă o abordare dă greş, în loc să facă altele de
acelaşi tip sau după acelaşi calapod, clinicianul va trebui să ia o decizie.
Dacă sarcinile congruente din cadrul şedinţei de terapie sau din afara
acesteia sunt fără succes, o altă abordare vizează utilizarea sarcinilor
incongruente.
7.4.3. Sarcinile incongruente administrate în afara şedinţei de

terapie
Anumiţi pacienţi răspund mai bine la sarcinile indirecte sau

incongruente. J.K. Zeig (1980) postulează următorul principiu: cantitatea de
sarcini indirecte este direct proporţională cu rezistenţa percepută la pacient.
Cu cât întâmpinăm mai multă rezistenţă, cu atât vom utiliza mai multe
metode indirecte şi incongruente.
Sarcinile incongruente sunt deseori simbolice şi paradoxale prin
natura lor. La suprafaţă, sarcinile incongruente par ilogice şi chiar
139
manipulative. Dar, problemele-simptom sunt ilogice (şi manipulabile din
punct de vedere social). Pe acest teren, terapeutul poate întâmpina ilogicul
cu un „ilogic” constructiv. Sarcinile incongruente sunt cele mai bune atunci
când reprezintă o cale de a oferi soluţii de “împachetare a cadoului”, soluţii la
problemele pacienţilor şi nu de a manipula pacienţii. Acestea sunt metode de
a ajuta pacientul să-şi actualizeze potenţialităţile latente şi inactivate. La ora
actuală, există terapeuţi specializaţi în administrarea sarcinilor incongruente
specifice.
7.4.3.1. Intenţia paradoxală
Intenţia paradoxală a fost o tehnică susţinută de Victor Frankl (1963).

El este cel care a inventat intenţia paradoxală şi a descris-o drept o cale de
acces la aşa-numita anxietate anticipatorie. Autorul mai sus menţionat a
realizat că problemele de anxietate sunt agravate adeseori de anticiparea a
ceea ce credem că se va întâmpla. Prin urmare, a divizat anxietatea în
problema în sine – anxietatea – şi în anticiparea problemei – anxietatea
anticipatorie. El a realizat că dacă modificăm ceva în anxietatea anticipatorie,
putem schimba anxietatea în sine. Aşadar, intenţia paradoxală ar trebui
direcţionată spre acest nivel.
Pentru a demonstra intenţia paradoxală, să luăm cazul unui pacient cu
fobie socială. Frankl îi spune pacientului să-şi imagineze că este invitat la o
petrecere şi să-şi construiască acest scenariu dinainte: „Ia două pahare pline
cu şampanie şi abordează cea mai atractivă femeie din încăpere. Apoi te
îndrepţi către aceea femeie având o stare de tremur, tremuri atât de tare
încât vei împrăştia şi vei vărsa şampania pe tine. Pe urmă te împiedici în
drumul tău către acea femeie atractivă şi torni şampania peste hainele tale
de seară”.
Ideea este să construieşti scenariul „cel mai grav cu putinţă”, atât de
absurd încât pacientul să fie forţat să simtă cea mai teribilă frică. „Mai bine
un moment de frică cumplită, decât o frică fără sfârşit”, ar putea spune
Frankl. Tonul terapeutului trebuie să stimuleze umorul pacientului. Acesta
este un exemplu de sarcină la care pacientul trebuie să reziste, nu să o
efectueze concret. El nu trebuie cu adevărat să meargă la petrecere şi să
140
facă acele lucruri stânjenitoare sau să execute acea sarcină. Ideea era să
disloce („să infecteze”) anxietatea anticipatorie cu umor. Scopul intenţiei
paradoxale este să devină un „virus de calculator” care să contamineze
anxietatea anticipatorie.
Redăm următorul caz în care terapeutul utilizează tehnica intenţiei
paradoxale (adaptat după N.A. Cummings, 2006):
Peggy era o femeie tânără ce trăia cu un bărbat care nu contribuia cu
nimic la relaţia lor. Aceasta muncea pentru a-l întreţine şi pe el, şi tot ea era
singura care gătea şi se ocupa de curăţenie în casă. El îşi petrecea zilele
fumând marijuana şi prefăcându-se că scrie poezii. Aceasta a venit la
tratament sub pretextul de a fi ajutată să-l părăsească pe Earl. În trei
încercări anterioare, pacienta a abandonat în a doua şedinţă terapia, cu
terapeuţii care au încercat să o ajute să se elibereze de acest om. În şedinţa
mea, şi-a repetat pledoaria că ar putea să facă eforturi ca acest bărbat să o
iubească îndeajuns, astfel încât să-şi schimbe comportamentul. I-am dat ca
temă pentru acasă să facă trei lucruri din dragoste pentru Earl pe care nu le-
a mai făcut înainte şi care l-ar putea determina pe partenerul ei să o
iubească. S-a întors următoarea săptămâna cu tema făcută, dar s-a plâns că
nu s-a schimbat nimic. Am fost de neînduplecat, susţinând că nu a făcut încă
suficiente lucruri, şi i-am dat încă o temă: să mai facă alte trei lucruri din
dragoste pe care nu le-a mai făcut niciodată. S-a întors la a treia şedinţă,
plângându-se că dragostea ei încă nu dă rezultate. Încăpăţânându-mă, am
insistat pe faptul că trebuie să fie ceva ce aceasta a omis şi i-am dat aceeaşi
temă din nou. În ceea de-a patra şedinţă, s-a întors anunţând că l-a părăsit
pe Earl deoarece nu e bun de nimic şi relaţia lor este fără speranţă. În tot
acest timp, Peggy era îngrozită de faptul că Earl era cel mai bun lucru pe
care l-ar fi meritat vreodată şi că, fără el, nu va mai putea să aibă pe nimeni.
Acum, că rezistenţa a fost lăsată deoparte, terapia se putea axa pe imaginea
de sine scăzută a pacientei. Terapeuţii anteriori au încercat, în prima
instanţă, să-i acorde încredere în sine pentru a-l putea părăsi pe Earl.
Această abordare a avut drept efect o creştere a rezistenţei (fricii) ei la
schimbare.
Neutilizarea violenţei în combaterea rezistenţei a fost denumită
psihojudo de N.A. Cummings, făcând referire la utilizarea impulsului
141
pacientului, ca modalitate de însănătoşire. În capitolul final al cărţii, vom
prezenta mai în detaliu căteva strategii clinice actuale în negocierea cu
rezistenţele pacienţilor la schimbare.
Peggy a fost ajutată să-l părăsească pe Earl numai după ce terapeutul
a utilizat în mod corect impulsul pacientei, respectiv, a face din ce în ce mai
mult prin iubire. Rezultatul a fost faptul că a realizat că nu ea, ci Earl era de
vină.
Propunem următoarea analogie: să ne imaginăm combaterea
rezistenţei pacientului cu întoarcerea unei nave pe ocean. Fireşte, o navă nu
poate să facă o întoarcere abruptă, asemenea unui automobil. Comandantul
trebuie să meargă în direcţia în care merge nava şi să o întoarcă uşor, până
ce aceasta se va îndrepta spre direcţia opusă. În ceea ce priveşte pacienţii
noştri, psihojudo necesită timp, abilităţi şi răbdare. Manifestând rezistenţă,
pacientul îşi schimbă direcţia într-un final, iar terapia va continua, fără frică
de schimbare.
Fireşte, este indicată o precauţie atunci când se utilizează intenţia
paradoxală. Majoritatea psihoterapeuţilor încep o intervenţie paradoxală
potrivită, dar o finalizează prematur, anulându-i astfel beneficiile. În cazul lui
Peggy, finalizarea paradoxului în ceea de-a doua sau a treia şedinţă, atunci
când se plângea că şi-a epuizat toate modurile de a-şi arăta iubirea, ar fi
rezultat în întărirea rezistenţei ei la schimbare.
În cazul lui Peggy şi al lui Earl, motivul de suprafaţă pentru care ea se
afla la cabinetul de psihoterapie (terapeutul să o ajute să-l părasească pe
Earl) a ascuns faptul că ea era de fapt foarte speriată de gândul că el ar fi
urmat să o părăsească. Earl a arătat un interes temporar pentru o altă
femeie, iar stima de sine scăzută a lui Peggy i-a confirmat că va rămâne
singură. Prin stabilirea diagnosticului operaţional (de ce este acum, aici la
cabinet şi solicită psihoterapie), terapeutul a ignorat cererea ei explicită şi s-a
axat pe reducerea fricii ei de abandon.
Până ce psihoterapeutul nu este sigur de diagnosticul operaţional,
terapeutul se mişcă pe un teren neclar. Peggy a mai fost la alţi doi terapeuţi
bine intenţionaţi, însă fără succes, care au întreprins intervenţii bazate pe
credinţa eronată că ea era acolo pentru a o ajuta să-şi părăsească prietenul.
În acest mod, cei doi terapeuţi nu au făcut altceva decât să o îndeăpărteze
142
de terapie. Aşadar, diagnosticul operaţional şi motivul explicit prezentat de
pacient pot fi uşor sau chiar foarte îndepărtate unul de celălalt.
7.4.3.2. Prescrierea simptomului
O altă sarcină incongruentă, asemănătoare cu intenţia paradoxală,

este prescrierea simptomului. Prescrierea simptomului şi utilizarea ei în
diferite şcoli de psihoterapie sunt bine ilustrate de Gerald Weeks şi Luciano
L’Abate (1982).
A concepe prescrierea unui simptom este în cele din urmă o artă.
Există un număr de reguli menite să sporească eficienţa prescrierii
simptomelor (J.K. Zeig, 2006):
 Nu vă adresaţi întregii probleme. Prescrieţi doar un element al
complexului de simptome, cum ar fi, de pildă, comportamentul sau
atitudinea.
 Alegeţi cu grijă un context, o dată şi un loc, pentru a îndeplini
sarcina.
 Căutaţi o soluţie interactivă. Oferiţi o sarcină care îi implică pe alţii
în mod constructiv.
 Creaţi o sarcină benignă. Niciodată nu prescrieţi ceva ce ar putea
fi periculos sau dăunător.
 Urmăriţi realizarea sarcinii în şedinţa ulterioară. Nu lăsaţi „fire
suspendate”.
 Prescrierea simptomului poate fi etapizată în trei paşi : pregătire,
intervenţie şi parcurgere. Pregătirea se referă la empatia iniţială de
care dă dovadă terapeutul şi la instrucţiunile oferite pacientului.
Intervenţia este sarcina prescrisă. De pildă, în cazul pacientului
depresiv, instrucţiunea presupune plecarea în cameră cu un caiet
şi adoptarea unui comportament depresiv. Parcurgerea este
motivul pentru care a fost urmată sarcina, incluzând indicaţiile cu
privire la ceea ce s-ar putea realiza. Pentru a creşte eficienţa, toate
sarcinile terapeutice ar trebui să fie prezentate în cei trei paşi
descrişi mai sus.
143
 Când utilizează această tehnică, terapeutul poate îmbunătăţi
răspunsul pacientului la această tehnică, făcând o distincţie între
oamenii noncomplianţi şi cei complianţi. Prin urmare, ar trebui să
ne întrebăm cum anume putem utiliza această tehnică în funcţie
de modul de a fi al individului. Nevoia unei persoane
noncompliante de a fi noncompliantă poate deveni paradoxală în
ceea ce priveşte manifestarea simptomului. Nevoia ei de a fi
noncompliantă poate eclipsa „nevoia” ei de a prezenta simptomul.
Persoana respectivă nu va efectua ceea ce i se va cere şi dacă i
se va spune să aibă câte ceva din comportamentul său
simptomatic, se poate răzvrăti, punând în acţiune mai multe
pattern-uri funcţionale. O persoană docilă va urma instrucţiunile şi
va obţine controlul asupra unei situaţii care iniţial i se părea de
necontrolat. Aşadar, este nevoie de o evaluare a pacientului şi de
administrarea unor sarcini pe care le poate îndeplini, ajustând
sarcina la valorile unice ale fiecărui pacient în parte.
 Fii cel mai bun terapeut pentru pacient, luând în considerare
propriul tău stil terapeutic. Atitudinea terapeutului poate determina
efectul sarcinii. Pentru unii pacienţi, terapeutul acţionează bine
dacă „condimentează” sarcina cu un subtil simţ al ironiei. În cazul
prescrierii simptomului, aveţi în vedere ironia întocmirii sarcinii în
cea mai mică încăpere a casei. Umorul carismatic al lui Frankl
determină intenţia paradoxală, astfel încât pacientul să nu se simtă
deranjat în niciun fel. Terapeuţii trebuie să utilizeze sarcinile care
se potrivesc cel mai bine personalităţii lor şi ar trebui să utilizeze
sarcinile numai dacă şi ei s-au simţit confortabil cu aceste sarcini
în terapia lor personală sau le-ar face plăcere ca terapeutul lor să
le prescrie asemena sarcini. Aşadar, să construim sarcina în
funcţie de nevoile pacientului, să stabilim clar un proces de
schimbare şi să fim cel mai bun terapeut pentru pacientul nostru.
144
7.4.3.3. Crearea ambiguităţii
O altă sarcină incongruentă de luat în considerare este crearea

ambiguităţii. Construită pe baza activităţii lui Milton Erickson, care se pare că
a fost creatorul metodei, în cartea “Răspunsul din interior” (“The Answer
Within”), Stephen şi Carol Lankton (1983), descriu pentru prima dată
utilizarea a ceea ce autorii numesc stabilirea funcţiei ambiguităţii. Utilizând
această tehnică, terapeutul oferă sarcini benigne pacientului, uneori chiar
neştiind exact de ce a administrat sarcina respectivă. De exemplu, un
terapeut îi poate spune pacientului ca săptămâna viitoare să meargă acasă
şi să aprindă o lumânare în fiecare seară la prânz, pe urmă să se întoarcă şi
să îi explice de ce i-a dat sarcină respectivă. De cele mai multe ori, apar
rezultate interesante. Pacientul poate afirma, „A fost incredibil. Aprinzând
această lumânare am realizat că nu există destulă lumină în viaţa noastră de
familie. Am pierdut urma istoriei noastre familiale, esenţa noastră şi
semnificaţia. Am întrerupt ritualurile noastre de familie. Cum aţi putut să ne
daţi o astfel de sarcină care să ne facă să realizăm un lucru atât de
important?” Şi răspunsul, bineînţeles, este că terapeutul nu ştia. Pacienţii
învaţă cel mai bine atunci când fac sau realizează ceva, transformând o
sarcină ambiguă într-un pas terapeutic.
Altă sarcină ambiguă este să îi ceri pacientului să ia cu el o foaie de
hârtie sau o anumită carte timp de o săptămână sau să fie instruit să
cumpere şi să aibă la el un cronometru pe care să nu-l oprească niciodată.
Pacientul este instruit să se întoarcă şi să explice de ce i s-a cerut efectuarea
acestei sarcini.
Sarcinile ambigue ar trebui să fie benigne şi să transmită respect faţă
de pacient. Ideea nu este să-l păcăleşti pe pacient că a scăpat de problemă.
Funcţia ambiguităţii sarcinii se realizează prin stimularea activării pacientului.
Inerţia menţine problemele, în schimb, acţiunea promovează schimbarea.
Sarcinile simbolice derivă din funcţia ambiguităţii sarcinii. Milton
Erickson oferă un astfel de exemplu în “Predând un seminar cu Milton
Erickson” (Zeig, 1980). Un psihiatru din Pennsylvania şi soţia sa au venit la
Erickson pentru terapie matrimonială. După ce le-a ascultat problema un
timp, i-a spus soţului să meargă, în dimineaţa următoare, la Grădina
145
Botanică, o frumoasă atracţie în aer liber din Phoenix. I-a spus apoi soţiei să
urce o zonă montană faimoasă, sub numele de Squaw Peak, în acelaşi timp.
Soţul s-a întors şi a spus, „Grădina a fost remarcabilă. Ştiaţi că peste 50%
din varietăţile de cactuşi se găsesc acolo?” Soţia, pe de altă parte, i-a
replicat tăios lui Erickson, „Am urcat acel blestemat de munte. Era cald, era
dificil şi v-am blestemat la fiecare pas când urcam. Am înjurat ca o nebună.
Când am ajuns în vârf, am simţit un moment de triumf, dar v-am blestemat la
fiecare pas când am coborât.”
Erickson i-a spus soţului în următoarea zi să urce Squaw Peak şi
soţiei sale să meargă la Grădina Botanică. Soţul s-a întors şi a afirmat, „Am
urcat Squaw Peak şi a fost uimitor. Niciodată nu am bănuit că pustiul poate fi
aşa de frumos. Ce privelişte!” Soţia a răspuns, ”Urâţi cactuşi. A fost oribil,
plictisitor, ridicol. Erickson i-a spus apoi cuplului, „Mâine, alegeţi-vă singuri
sarcina, întoarceţi-vă şi povestiţi-mi ce aţi descoperit.” Soţul s-a întors şi a
spus că a mers din nou la Grădina Botanică şi încă o dată a privit
frumuseţea. Soţia s-a întors şi a spus timid, „nu înţeleg de ce, dar am urcat
din nou acel blestemat de munte”.
Erickson i-a spus atunci cuplului, ”Terapia voastră maritală este
încheiată. Vă puteţi întoarce acasă.” Când au ajuns acasă, soţia a întocmit
actele de divorţ. Soţul l-a sunat pe Erickson şi l-a întrebat, „Ce să fac acum?”
Erickson a refuzat să vorbească despre divorţ la telefon. În schimb, Erickson
l-a întrebat ce s-a întâmplat cu ei în drum spre casă. Soţul a răspuns că soţia
sa a dorit să ştie de ce li s-au dat astfel de sarcini plicticoase. Soţul a
presupus că aveau nevoie de nişte experienţe interesante. A urmat divorţul şi
amândoi au făcut schimbări satisfăcătoare în viaţa lor personală. Acest cuplu
a urmat înainte ani de psihanaliză fără succes şi consiliere matrimonială.
Erickson le-a administrat numai sarcini.
Erickson a comentat că soţia a urcat muntele, secătuită fiind de
dezechilibrul matrimonial zi de zi, resimţind numai câteva momente de triumf.
Aşa că i-a dat o sarcină izomorfă cu situaţia ei matrimonială.
Genialitatea în terapie este conţinuta în cea de-a treia sarcină. Cuplul
ar fi putut alege să urce împreună, să meargă împreună la Grădina Botanică,
să meargă împreună la plimbare cu rolele, dar ei nu au făcut aşa. Mariajul lor
se terminase, dar ei nu admiteau acest lucru la nivel conştient. Prin utilizarea
146
acestor sarcini simbolice, cuplul a putut să realizeze acest fapt la nivel
inconştient. Erickson a afirmat că acest cuplu a luat decizia bună, amândoi
partenerii recomandându-l ulterior pe Erickson altor cunoscuţi.
Un alt exemplu de terapie simbolică din cazuistica lui Milton Erickson
(Zeig, 1980) este o femeie care se simţea deprimată datorită faptului că nu
avea copii. Erickson a investigat problema ei cu un medic şi rezultatul a fost
că poate concepe un copil. Femeia a rămas însărcinată şi a avut o fiică. Mai
târziu, copilul a murit la vârsta de şase luni de sindromul morţii infantile
subite. De această dată, medicul a spus că femeia nu mai putea avea copii.
Femeia s-a întors la Erickson depresivă şi cu gânduri suicidare. „Cum
îndrăzneşti”, a dojenit-o Erickson pe femeie, „să vrei să distrugi acele amintiri
frumoase cu fiica ta?”. Apoi i-a oferit o sarcină. I-a cerut să planteze un
copac care creşte repede în curtea ei şi să-l numească Cynthia, după fiica ei.
I-a spus că o să o viziteze şi că o să stea sub copac, la umbra Cynthiei.
Când a vizitat-o, pacienta facuse nişte progrese satisfăcătoare. În acest caz,
sarcina simbolică a fost dată pentru a absorbi durerile resimţite de mamă.
Utilizarea sarcinilor simbolice poate furniza informaţii interesante
tereapeutului. J. K. Zeig (2006) povesteşte despre o asistentă medicală care
a apelat la cabinetul său de psihtoereapie acuzând mai multe simptome
fizice. Terapeutul a sesizat că este depresivă, dar pacienta putea vorbi doar
despre simptomele ei somatice. I-a cerut să găsească o piatră neagră
(simbol al depresiei) să o poarte timp de zece zile şi apoi să se întoarcă să
spună de ce crede că i-a fost dată sarcina respectivă. Fiind o persoană
compliantă, pacienta a purtat cu ea piatra. Când a fost întrebată unde a pus
piatra după cele zece zile, a spus că nu a ştiut ce să facă cu ea şi a pus-o în
biblioteca soţului ei. Terapeutul a presupus, prin utilizarea sarcinii simbolice,
că ea îi spunea că problema ei este una matrimonială şi nu depresia este
problema, aşa cum crezuse iniţial. Sarcina i-a permis să descopere ceva
despre ea, un aspect care îi fusese înainte neclar. I-a sugerat să vina cu
soţul la următoarea şedinţă şi s-a început terapia maritală.
147
7.4.3.4. Folosirea ritualurilor
Altă utilizare a unei sarcini simbolice şi incongruente este folosirea

ritualurilor. Steven Gilligan (1986) descrie utilizarea ritualurilor în activitatea
sa clinică. Onno van der Hart (1983) a scris de asemenea convingător
despre ritualurile în terapie. Ritualurile sunt sarcini complexe simbolice şi
congruente. O sarcină ritualică complexă poate fi dată unui pacient ca mijloc
de înfrângere a propriilor dureri sau în scopul autodescoperirii.
Cum se ştie, fiinţele umane sunt educate de la o vârstă foarte fragedă
să răspundă la ritualuri. Ritualurile religioase, ritualurile de sărbători,
ritualurile la masă, toate adaugă un plus de frumuseţe şi de semnificaţie
vieţii.
Bradford Keeney (1991) descrie utilizarea sarcinilor absurde în cartea
sa “Terapia improvizaţională”. O sarcină absurdă, în cazul unei persoane
anxioase ar putea fi următoarea: Terapeutul instruieşte pacientul, „Vreau să
mergi în parc sâmbătă dimineaţa şi să aduci o cutie de Wheaties. (Aceste
cereale americane sunt cunoscute ca „micul-dejun al campionilor”. Pe fiecare
cutie de cereale este afişată o poză a unui atlet popular american. Cu alte
cuvinte, dacă poza ta ajunge pe cutia de Wheaties, poţi deveni o vedetă
naţională). Terapeutul continuă, „înfruntă soarele ţinând cutia de Wheaties.
Întinde mâna şi ia un pumn de cereale din cutie în mâna dreaptă, apoi în
mâna stângă, îndreaptă mâinile către soare, închide ochii şi acum
vizualizează-ţi fricile şi demonii. Apucă-i cu adevărat şi strânge-i printre
cerealele pe care le ai în mână. Apoi dă-ţi jos pantofii. Pune-ţi pumnul drept
de cereale în pantoful stâng şi pumnul stâng de cereale în pantoful drept.
Plimbă-te prin parc timp de 15 minute, apăsând fricile tale în cerealele din
pantofi. Apoi ia un şerveţel, dă jos pantofii şi pune-ţi fricile presate într-un
şerveţel legat, care reprezintă bomba de frici. Aruncă bomba de frici la
tomberonul din parc, arunc-o în aer, sau arunc-o în lac”. Aceasta, desigur,
este o sarcină absurdă. Acum, când pacientul se gândeşte la frică se
gândeşte la Wheaties şi la bomba de frică din parc, plin de speranţă, cu un
zâmbet ascuns. Din nou, aceasta nu este o sarcină pe care terapeutul vrea
neapărat să fie realizată de către pacient; este o sarcină ce poate fi refuzată
de pacient. Dar, în respingerea acesteia, pacientul poate adăuga umor
148
situaţiei, contaminând anxietatea. Din nou, procedura este precum „un virus
de calculator” care poate dezintegra problema pacientului. De asemenea,
presupune un terapeut empatic care să prezinte sarcina într-o manieră în
care pacientul să se simtă susţinut şi respectat. Mulţi terapeuţi nu utilizează
sarcini absurde în practica lor clinică deoarece nu se potrivesc stilului lor
personal.
7.4.3.5. Terapia prin încercări dificile
Un ultim exemplu de sarcină incongruentă este terapia prin încercări

dificile, conturată în cartea cu acelaşi nume de Jay Haley (1984). Tot Milton
Erickson este cel care a utilizat pentru prima dată încercările dificile în
terapie.
O încercare dificilă îl poate aduce pe pacient în situaţia în care îi este
greu să-şi mai menţină simptomul. Exemplul clasic este pacientul cu
insomnie (Haley, 1973). Erickson i-a adresat omului câteva întrebări şi a
constatat că acesta ura lustruirea podelelor sale de lemn. Erickson a instruit
omul să-şi îmbrace hainele de noapte la ora obişnuită şi să îşi petreacă
noaptea lustruind podelele. Trebuia să lustruiască podelele patru nopţi la
rând. Deoarece omul dormea doar două ore pe noapte, Erickson i-a spus că
va pierde numai opt ore de somn în patru zile: în prima noapte a pierdut
două ore de somn, în a doua noapte două ore de somn şi aşa mai departe.
Omul s-a întors la următoarea şedinţă şi a afirmat că în primele trei nopţi, a
lustruit podelele. În a patra noapte, a decis să-şi „odihnească puţin ochii”
înainte să înceapă să lustruiască podelele. Atunci a dormit opt ore. Omul a
plasat un bidon de luciu pentru podea în faţa şemineului, ştiind că va lustrui
podelele dacă va avea insomnie. Erickson a spus că omul ar face orice să
evite să lustruiască podelele, chiar şi să doarmă.
Una dintre fiicele lui Erickson, care suferea de insomnie tranzitorie,
după ce lucra în ture stresante de seară, a utilizat această metodă. Şi-a spus
sieşi că dacă nu poate dormi, va trebui să alerge pe scările casei în sus şi în
jos de zece ori. Decât să treacă prin această neplăcere, a învăţat sa doarmă.
Din nou, scopul sarcinii neplăcute nu este să păcălească persoana. Scopul
este acela de a ne pune în legătură cu propriile resurse şi capacităţi.
149
O variantă a acestei tehnici este să adoptăm un comportament
împotriva altui comportament. De pildă, unei persoane compulsive care este
de obicei retrasă social, i se poate spune că la fiecare trei situaţii când apare
compulsia, este „silită” să respecte ritualul, oferindu-i un compliment unui
necunoscut.
7.4.4. Sarcinile incongruente adiministrate în timpul şedinţei de

terapie
Sarcinile care au fost conturate până acum sunt utilizate în afara

şedinţei de terapie. Cu toate acestea, unii terapeuţi utilizează din ce în ce
mai multe sarcini în cadrul şedinţei de terapie. Acestea permit o mai bună
colaborare între terapeut şi pacient. Pot fi utilizate sarcini congruente în
cadrul terapiei, precum întocmirea unor liste de către pacient, citirea unui
pasaj de literatură pentru pacient sau întrebările miracol şi utilizarea
miracolului în şedinţa de terapie. Tendinţa multor terapeuţi este să utilizeze
din ce în ce mai puţine sarcini congruente şi mai multe sarcini incongruente
în cadrul şedinţei de terapie, cum ar fi, de pildă, prescrierea simptomului în
stare de hipnoză.
7.4.4.1. Inducerea fobiei in transa hipnotica
În cazul unei fobii de avion, unui pacient i se poate induce în transă

hipnotică fobia de avion, în locul situaţiei reale care declanşează fobia.
Astfel, pacientul manifestă simptomul în timpul terapiei, nu în avion. Această
schimbare poate deveni semnificativă pentru schimbarea întregii probleme a
pacientului. Orice schimbare, oricât de mică, constituie o bază de plecare.
7.4.4.2. Puzzle-urile
Puzzle-urile pot fi utilizate deseori ca sarcini simbolice în cadrul

terapiei. Pentru a-i demonstra unui pacient că unele probleme sunt rezolvate
cel mai bine la nivel inconştient, i se poate da un puzzle care este cel mai
bine rezolvat cu mâinile, fără să gândească.
150
7.4.4.3. Sculptarea problemei pacientului
O altă sarcină utilizată frecvent de J. K. Zeig în cadrul şedinţelor de

terapie este implicarea sa ca terapeut într-un joc de rol, prin aşa-numita
sculptare a problemei pacientului. Terapeutul „sculptează” într-o formă care
reprezintă un aspect din problema pacientului (sau soluţia la problema
pacientului). Pacientul este rugat să-i spună cum să modeleze o sculptură
care să semene cu problema sa, fie anxietatea, agresivitatea sau depresia.
Luând problema şi făcând-o fizică, terapeutul poate descoperi numeroase căi
de acces în lumea interioară a pacientului şi poate intervini în acest sens.
Uneori, i se cere pacientului să exagereze uşor sculptura, pentru a crea o
imagine ce ar putea „contamina” starea problemei. Deoarece o imagine
valorează cât o mie de cuvinte, pacientul capătă o nouă perspectivă cu
privire la un aspect legat de propria sa persoană, deschizând calea unor
modificări ulterioare.
7.4.5. Aspecte complementare
Unii pacienţi, îşi pot autoadministra diverse sarcini. De pildă, un

pacient, atlet profesionist care lucra în domeniul vânzărilor, se dovedea o
persoană extrem de competitivă. Şi-a stabilit singur o sarcină de tipul
încercării dificile. Împreună cu un coleg, a găsit o cutie de conserve,
plimbându-se printr-un parc. Cei doi au făcut o înţelegere: cine va avea
creşteri în vânzări mai mici în acea săptămână, să ţină acea cutie de
conserve ruginită pe birou pentru o perioadă de timp. Pacientul, fiind
competitiv, nu vroia acea cutie pe biroul său. Folosindu-şi spiritul de
competiţie ca pe un lucru de preţ, şi-a stabilit o sarcină care i-a promovat
succesul.
De asemenea, şi terapeutul îşi poate autoadministra sarcini. O familie
s-a prezentat la J. K. Zeig cu un copil care manifesta trihotilomanie. Acest
copil recursese la medicaţie şi psihoterapie, dar nimic nu l-a ajutat. Părinţii
fetei şi sora mai mică au considerat această tulburare foarte ciudată.
Terapeutul a solicitat întreaga familie să vină la terapie. S-a iniţiat terapia de
familie utilizându-se un principiu comun, acela al începerii de la periferie,
respectiv abordarea problemei cele mai îndepărtate. În acest caz, s-a
151
început cu tatăl, lăsându-l să vorbească despre obiceiurile sale şi despre
cum familia l-ar putea ajuta să-şi modifice aceste obiceiuri. Tatăl vroia să
mănânce cât mai puţină mâncare nesănătoasă. Apoi s-a descoperit că
mama vroia să mănânce cât mai puţine chipsuri. Fiica cea mică vroia să bea
cât mai puţin suc dietetic. În final, a fost întrebată şi pacienta în cauză, ce ar
fi vrut să schimbe în cazul ei. Fireşte, terapeutul s-a gândit că va menţiona
trihotilomania. S-a hotărât, totuşi, că ar vrea să bea mai puţine sucuri
dietetice.
Terapeutul a dedus astfel că cele două fiice nu primeau o sumă de
bani lunară pentru diverse cheltuieli şi a făcut o înţelegere cu părinţii să le
stabilească o alocaţie, cu o menţiune pentru o alocaţie inversă. Fiecare
membru al familiei va trebui să fie de acord cu păstrarea noului obicei de a
nu mai mânca nesănătos, altfel, va trebui să pună bani folosiţi pentru
mâncare nesănătoasă, în fondul familiei. De asemenea, Zeig s-a alăturat şi
el înţelegerii şi a convenit că în cazul în care consumă mai mult de un suc
dietetic pe zi, să pună o sumă de bani în fondul familiei. Terapetul şi-a
adiministrat singur o sarcină şi s-a alăturat familiei în efortul de a face
schimbări.
În cea de-a doua şedinţă de terapie, s-au inventat mai multe sarcini
creative, dintre care una cerea ca părinţii să cumpere o perucă pe care o vor
numi „Ilga”. Ei trebuiau să stabilească o relaţie cu peruca. Tatăl trebuia să
spună când pleca de acasă, „La revedere, Ilga. Merg la lucru. Ne vedem mai
târziu.” Mama trebuia să spună, „Ilga, merg la magazin. Vrei să-ţi cumpăr
ceva?”. Fiica cea mică trebuia să salute peruca atunci când pleca şi se
întorcea de la şcoală. După ceva timp de la stabilirea relaţiei, sarcina
pacientei era să tragă părul din perucă. Părinţii trebuiau să îi pună întrebări
fiicei timp de 30 de minute, în cadrul şedinţei de tras de păr al perucii „Ilga”,
inclusiv să-i pună întrebări amănunţite despre mecanica tragerii părului, cu
scopul de a o face pe fiică conştientă de toate amănuntele legate de
smulgerea părului.
Terapeutul şi-a întrebat pacienta de unde ştie că poate depăşi
problema ei legată de smulgerea firelor de păr. Fata a răspuns într-o manieră
inteligentă, spunând că părinţii săi o iubesc, că are susţinere din partea lor,
că se roagă la Dumnezeu să scape de aceasta problemă etc. Terapetulul i-a
152
spus prompt, „Poţi să depăşeşti problema, pentru că ai mai scăpat şi de alte
obiceiuri avute înainte, precum adormitul cu lumina aprinsă sau rosul
unghiilor.” Chiar în acel moment, Zeig s-a oprit şi s-a uitat la unghiile ei. Erau
muşcate adânc. Aşa erau şi unghiile surorii, ale mamei şi ale tatălui fetei.
Atunci a realizat că a făcut o greşeală. Încălcase una dintre primele reguli din
terapia ericksoniană şi anume, să observi cu atenţie pacientul.
Era o situaţie ipocrită în care părinţii credeau că trihotilomania
manifestată de fată este un obicei ciudat, totuşi, ei îşi rodeau unghiile.
Terapeutul le-a spus părinţilor că este timpul să se oprească din roaderea
unghiilor, tocmai pentru a o educa adecvat pe fiica lor. Mama s-a oprit din
onicofagie, dar tatăl nu a putut. J. K. Zeig (2006) spune: “Acesta era un caz
interesant în care mi-am trasat o sarcină care ar fi trebuit să decurgă bine,
dar am pierdut din valoarea şi puterea mea ca terapeut, din pricina problemei
roaderii unghiilor. Am constatat că dacă cineva se va vindeca din această
terapie, dacă nu ei, aş putea fi eu. Până astăzi, nu am mai băut mai mult de
un suc dietetic pe zi.”
REZUMAT
Principiile limbajului terapeutic ericksonian derivă din metodele

utilizate de Erickson în inducţia transei hipnotice.
Autorii programării neurolingvistice au descoperit că în prima întâlnire
terapeutică, Erickson adopta stilul de limbaj şi conceptele personale cu
privire la realitate utilizate de pacientul său. Mai mult, el imita formele
comunicării nonverbale ale pacientului, în scopul de a-l face pe acesta să se
simtă cât mai în largul său. În acest mod, reuşea să-l influenţeze în mod
gradat, prin intermediul sugestiilor şi instrucţiunilor paradoxale.
Este important să adoptăm strategii de comunicare eficiente, menite
să-i permită terapeutului să-l influenţeze pe pacient cât mai rapid posibil. În
ciuda faptului că pacientul caută ajutor pentru a găsi o rezolvare la
problemele sale, el de cele mai multe ori se dovedeşte rezistent la
schimbare. Această rezistenţă poate fi diminuată prin utilizarea unui stil de
153
comunicare hipnotică. Pentru a fi eficient, terapeutul utilizează comunicarea
hipnotică într-o manieră naturală, nicidecum una artificială. Altfel, ar putea să
obţină efectul invers. Dacă pacientul se simte batjocorit sau ridiculizat,
rezistenţa lui la schimbare va creşte semnificativ.
succesului în terapie.
Principalele indicaţii în vederea realizării unei comunicări hipnotice
eficiente:
 Sugestiile terapeutice trebuie să fie simple şi uşor de înţeles;
 Demersul hipnotic este mai eficient dacă se utilizează limbajul
pacientului;
 Terapeutul trebuie să solicite pacientului să-şi exprime trăirile în
termeni experienţiali;
 Sugestiile să fie formulate în mod pozitiv şi să utilizeze
predominant timpul prezent;
 Pacientul trebuie încurajat şi susţinut prin întăriri pozitive;
 Comunicarea terapeutică să utilizeze modalitatea senzorială
dominantă a pacientului;
 Pacientului trebuie să i se acorde un timp suficient pentru a
reacţiona;
 Terapeutul trebuie să solicite permisiunea pacientului dacă doreşte
să-l atingă;
 Administrarea unor mesaje anticipatorii;
 Tonul şi ritmul vocii terapeutului trebuie să fie în concordanţă cu
intenţiile sale;
 Sugestiile cu caracter mai general sunt mai eficiente decât cele
foarte precise.
Tehnica de inducţie hipnotică a lui Erickson, fondată în exclusivitate
pe limbaj şi pe practicarea hipnozei în calitate de terapie scurtă, a permis
deschiderea unor noi căi în domeniul psihoterapiei şi naşterea a ceea ce se
cheamă terapia strategică.
Terapia strategică elaborată de Erickson înlătură prejudecata conform
căreia hipnoza ar fi o stare pasivă şi regresivă aflată sub controlul
terapeutului. În această perspectivă, psihoterapia aparţine în întregime
154
pacientului, terapeutul furnizându-i doar posibilitatea şi contextul de a o
realiza.
În hipnoza ericksoniană, inconştientul are o altă semnificaţie decât cea
oferită în psihanaliză. “Inconştientul este tot ceea ce nu este conştient”.
Acesta reprezintă ansamblul tuturor mecanismelor care realizează sinteza
noastră personală. Inducţia ritualizată dispare, lăsând locul unei conversaţii
iniţiate prin intermediul metaforelor, simbolurilor, anecdotelor.
Sarcinile în hipnoterapia ericksoniană sunt menite să sporească
realizarea experienţială a pacientului. Iată câteva aspecte de luat în
considerare atunci când oferim pacientului o sarcină bine definită.
Atunci când prescriem o sarcină, trebuie să urmărim întotdeauna şi să
verificăm rezultatele. A nu verifica sarcinile efectuate în afara terapiei este o
greşeală frecventă.
În administrarea sarcinilor, e bine să reţinem că sunt sarcini pe care
ne-am dori ca pacientul să le îndeplinească şi sacini pe care am dori să le
refuze. Intenţia paradoxală şi sarcinile absurde sunt utilizate de obicei pentru
a modifica modul pacientului de a gândi, nu pentru a fi îndeplinite propriu-zis
de pacient.
Dacă terapeutul este neliniştit în legătură cu administrarea unei
sarcini, nu ar trebui să o prescrie. Desigur, nu trebuie să prescriem o sarcină
care ar putea deveni dăunătoare pentru pacientul nostru.
În construirea sarcinilor terapeutice, ceea ce terapeutul face înainte, în
timpul administrării sarcinii şi după realizarea sarcinii, este ceea ce, în fapt,
dă viaţă sarcinii respective. Nu este doar sarcina însăşi! Pregătirea şi
parcurgerea sunt arta care ajută intervenţia să fie eficientă.
O sarcină bine definită respectă mai multe criterii. Trebuie să stabilim
un scop specific, să conţină o componentă interactivă care să promoveze
schimbarea în cadrul matricei sociale şi, fireşte, să luăm în considerare
funcţia sistemică a simptomului. J. Zeig ne sugerează că ar trebui creat un
proces dramatic pentru a face invenţia respectivă să prindă viaţă (cum a fost,
de pildă, peruca “Ilga”). Sarcina ar trebui individualizată, în funcţie de nevoile
şi valorile unice ale pacientului. De asemenea, terapeutul ar trebui să
manifeste flexibilitate şi abilităţi empatice, cu alte cuvinte, să fie terapeutul de
care este nevoie în acel moment.
155
Înainte de a oferi o sarcină, terapeutul trebuie să stabilească cărui
nivel de experienţă se adresează. De exemplu, atenţia paradoxală se
adresează fazei prodromale a complexului simptomatic. Aşadar, este utilă în
situaţia în care ne găsim la debutul unei afecţiuni, înainte ca simptomele
specifice să apară.
Ritualurile apelează la resursele latente de autoînsănătoşire ale
pacientului. O sarcină simbolică poate schimba reţeaua asocierilor care
menţin simptomul. Căutarea excepţiilor sparge tendinţa profund umană de a
generaliza.
Terapeutul utilizează sarcinile prin oferirea unui context în care pacientul
poate să scoată la iveală resurse latente, inactivate. O sarcină bine alcătuită
reprezintă un mod de atingere a obiectivului terapeutic. În esenţa lor,
sarcinile pun pacienţii în situaţii în care pot să-şi actualizeze potenţialităţile
latente autocurative. Domeniul medicinii fizice este dedicat tratării diverselor
afecţiuni. Tehnicile psihoterapeutice nu sunt concepute pentru a trata, ci mai
degrabă sunt catalizatori meniţi să scoată la iveală resursele pacienţilor. În
final, ei vor obţine vindecarea din interior (J.K. Zeig, 2006).
CUVINTE CHEIE
 hipnoza permisivă
 sarcina
 terapia strategică
 inconştient
 sarcini congruente (directe) administrate în afara terapiei
 sarcini congruente tradiţionale
 sarcini congruente centrate pe soluţie
 întrebarea iracol
 sarcini congruente administrate în timpul şedinţei
 sarcini incongruente (indirecte) administrate în afara sedinţei
 intenţia paradoxala
 prescrierea simptomului
 crearea ambiguităţii
156
 folosirea ritualurilor
 terapia prin încercări dificile
 sarcini incongruente administrate în timpul terapiei
 inducerea fobiei
 puzzle-urile
 sculptarea problemei pacientului
1) Diferente între hipnoza permisivă şi cea clasică.(p.132)
2) Ce este terapia strategică? (p.132)
3) Inconştientul in teoria ericksoniană. (p.132)
4) Care sunt sarcinile congruente administrate în afara terapiei? (p.137)
5) Care sunt sarcinile congruente administrate în timpul terapiei?(p.139)
6) Care sunt sarcinile incongruente administrate în afara terapiei?(p.139)
7) Care sunt sarcinile incongruente administrate în timpul terapiei?(p150)
CONCLUZII
Sarcinile în hipnoterapia ericksoniană sunt menite să sporească
realizarea experienţială a pacientului. Iată câteva aspecte de luat în
considerare atunci când oferim pacientului o sarcină bine definită.
Atunci când prescriem o sarcină, trebuie să urmărim întotdeauna şi să
verificăm rezultatele. A nu verifica sarcinile efectuate în afara terapiei este o
greşeală frecventă.
În administrarea sarcinilor, e bine să reţinem că sunt sarcini pe care
ne-am dori ca pacientul să le îndeplinească şi sacini pe care am dori să le
refuze. Intenţia paradoxală şi sarcinile absurde sunt utilizate de obicei pentru
a modifica modul pacientului de a gândi, nu pentru a fi îndeplinite propriu-zis
de pacient.
Dacă terapeutul este neliniştit în legătură cu administrarea unei
sarcini, nu ar trebui să o prescrie. Desigur, nu trebuie să prescriem o sarcină
care ar putea deveni dăunătoare pentru pacientul nostru.
157
În construirea sarcinilor terapeutice, ceea ce terapeutul face înainte, în
timpul administrării sarcinii şi după realizarea sarcinii, este ceea ce, în fapt,
dă viaţă sarcinii respective. Nu este doar sarcina însăşi! Pregătirea şi
parcurgerea sunt arta care ajută intervenţia să fie eficientă.
O sarcină bine definită respectă mai multe criterii. Trebuie să stabilim
un scop specific, să conţină o componentă interactivă care să promoveze
schimbarea în cadrul matricei sociale şi, fireşte, să luăm în considerare
funcţia sistemică a simptomului. J. Zeig ne sugerează că ar trebui creat un
proces dramatic pentru a face invenţia respectivă să prindă viaţă (cum a fost,
de pildă, peruca “Ilga”). Sarcina ar trebui individualizată, în funcţie de nevoile
şi valorile unice ale pacientului. De asemenea, terapeutul ar trebui să
manifeste flexibilitate şi abilităţi empatice, cu alte cuvinte, să fie terapeutul de
care este nevoie în acel moment.
Înainte de a oferi o sarcină, terapeutul trebuie să stabilească cărui
nivel de experienţă se adresează. De exemplu, atenţia paradoxală se
adresează fazei prodromale a complexului simptomatic. Aşadar, este utilă în
situaţia în care ne găsim la debutul unei afecţiuni, înainte ca simptomele
specifice să apară.
Ritualurile apelează la resursele latente de autoînsănătoşire ale
pacientului. O sarcină simbolică poate schimba reţeaua asocierilor care
menţin simptomul. Căutarea excepţiilor sparge tendinţa profund umană de a
generaliza.
Terapeutul utilizează sarcinile prin oferirea unui context în care pacientul
poate să scoată la iveală resurse latente, inactivate. O sarcină bine alcătuită
reprezintă un mod de atingere a obiectivului terapeutic. În esenţa lor,
sarcinile pun pacienţii în situaţii în care pot să-şi actualizeze potenţialităţile
latente autocurative. Domeniul medicinii fizice este dedicat tratării diverselor
afecţiuni. Tehnicile psihoterapeutice nu sunt concepute pentru a trata, ci mai
degrabă sunt catalizatori meniţi să scoată la iveală resursele pacienţilor. În
final, ei vor obţine vindecarea din interior (J.K. Zeig, 2006).
158
UNITATEA 8
PSIHOTERAPIA SCURTĂ STRATEGICĂ
Obiective p. 160
8. Psihoterapia scurtă strategică p.161

8.1 Prezentarea teoriei şi scurt istoric p.161
8.2 Strategii şi tehnici ale abordării strategice de scurtă durată p.169
8.2.1 Prima întalnire terapeutică şi construirea relaţiei p.170
8.2.2 Definirea problemei p.171
8.2.3 Acordul cu privire la obiectivele terapiei p.173
8.2.4 Identificarea sistemului perceptiv-reacţional care mentine
problema p.174
8.2.5 Elaborarea terapiei şi a strategiilor de schimbare p.175
8.2.6 Terminarea terapiei p.176
8.3 Proceduri terapeutice p.177
8.3.1 Acţiuni şi comunicare terapeuticaă p.178
8.3.1.1 A învăţa limbajul pacientului p.178
8.3.1.2 Recadrarea (resemnificarea) p.179
8.3.1.3 Evitarea formulărilor negative p.182
8.3.1.4 Utilizarea paradoxului şi a pattern-urilor de comunicare
Paradoxală p.183
8.3.1.5 Utilizarea rezistenţelor p.187
8.3.1.6 Utilizarea metaforelor, anecdotelor şi poveştilor p.188
8.3.2 Prescrierile comportamentale p.190
Rezumat p.194
Cuvinte cheie p.197
Concluzii p.198
159
OBIECTIVE
psihoterapiei scurte strategice;
 să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihoterapiei
scurte strategice.

 Nardone, G., Watzlawick, P. Brief Strategic Therapy,
Rowman&Littlefield Publishers, Inc., 2005.

 2 ore
160
8.PSIHOTERAPIA SCURTĂ STRATEGICĂ
8.1 Prezentare a teoriei si scurt istoric
Presupunerea de bază de la care pleacă majoritatea şcolilor

tradiţionale de psihoterapie este aceea că înţelegerea originii şi evoluţiei unei
probleme din trecut este o precondiţie pentru găsirea soluţiei acestei
probleme în prezent. Această presupunere îşi găseşte originea într-un model
ştiinţific linear de gândire. Până la mijlocul secolului XX, relativ puţini oameni
îşi puneau întrebări cu privire la presupusa validitate finală a gândirii
ştiinţifice bazate strict pe cauzalitatea lineară, deterministă. Numeroase
dezbateri ştiinţifice fără sfârşit au încercat din răsputeri să arate că “modul
meu” de a vedea realitatea este singurul cel adevărat şi corect, iar cel care
vedea diferit această realitatea nu făcea altceva decât să greşească.
În anul 1962, odată cu contribuţiile lui Thomas Kuhn asupra evoluţiei
ştiinţei, prin cartea sa “Structura revoluţiilor ştiinţifice” (The Structure of
Scientific Revolutions), am devenit conştienţi de evanescenţa paradigmelor
ştiinţifice.
Teoria lui Kuhn, bazată pe observaţiile şi cercetările acestuia pe când
era încă student la fizică, a bulversat lumea academică prin viziunea sa
inedită. Ideile sale principale sunt cuprinse în cartea mai sus amintită, unde
dezvoltă teoria conform căreia dezvoltarea ştiinţei, creşterea cunoaşterii
umane nu este un proces linear, cumulativ, aşa cum susţinea Karl Popper, ci
se petrece în salturi, perioadele de cercetare lineare (ştiinţa normală)
alternând cu perioade de criză şi revoluţii ştiinţifice.
Kuhn introduce şi susţine în lumea academică modelul paradigmatic
de dezvoltare ştiintifică. Conform teoriei, o paradigmă reprezintă un set de
reguli, norme şi metode de cercetare folosite de către o comunitate ştiinţifică
în procesul de cercetare. Kuhn afirmă că folosind aceste paradigme,
cercetătorii contribuie la dezvoltarea ştiinţei normale, adică o periodă de
creştere cumulativă a ştiinţei. Dar se întâmplă să apară fenomene noi,
necunoscute până atunci, care nu mai pot fi cercetate cu metodele
paradigmei curente, deoarece aceasta nu poate oferi răspunsuri şi explicaţii
161
mulţumitoare, palpabile, ştiinţifice ale fenomenului nou apărut. Atunci
comunitatea academică şi procesul de cercetare intră în criză. În acest
moment intervine schimbarea de paradigmă, adică are loc o revoluţie
ştiinţifică. Aşadar, revoluţia ştiinţifică înseamnă înlocuirea unei paradigme cu
o alta, care răstoarnă principiile vechii paradigme. Noua paradigmă cuprinde
astfel un nou set de reguli şi metode care vor fi folosite de către cercetători în
procesul de cercetare până când şi aceasta la rândul ei va intra în criză şi va
fi înlocuită de o altă paradigmă. Kuhn observă de altfel că noile paradigme se
întemeiază contra curentului dominant în cercetare la un moment dat, merg
în contra principiilor paradigmei curente, negându-i chiar principiile, tehnicile
şii metodele de cercetare.
Lui Franz Alexander îi datorăm conceptul de experienţă emoţională
corectivă. El explică: “Nu este necesar – şi nici posibil – să aducem în cursul
terapiei la suprafaţă fiecare sentiment reprimat al pacientului. Ferenczi şi
Rank au fost printre cei care au recunoscut acest principiu şi l-au aplicat în
cadrul terapiei. Cu toate acestea, credinţa conform căreia pacientul suferă
datorită amintirilor sale a fost atât de adânc înrădăcinată în mintea analiştilor
încât şi astăzi este greu pentru mulţi dintre ei să recunoască că pacientul
suferă nu atât din pricina amintirilor sale, cât din incapacitatea sa de a face
faţă problemelor actuale. Evenimentele trecute fireşte că au pregătit modul în
care au apărut dificultăţile actuale, iar reacţiile persoanei sunt dependente de
pattern-ul comportamental format în trecut... O nouă experienţă corectivă
poate fi furnizată prin relaţia transferenţială, prin noi experienţe în viaţă sau
prin ambele” (Alexander şi French, 1946).
Autorii mai sus menţionaţi au formulat conceptul de “experienţă
emoţională corectivă” ca principiu terapeutic fundamental al psihoterapiei
etiologice. În definiţia lor, se referă la “reexpunerea pacientului, în
circumstanţe mult mai favorabile, la situaţiile emoţionale care nu au putut fi
gestionate bine în trecut. Pentru a fi ajutat, pacientul trebuie să treacă printr-
o experienţă emoţională corectivă pentru a repara influenţa traumatizantă a
experienţelor anterioare.” De asemenea, Alexander şi French au subliniat
faptul că “insight-ul intelectual singur nu este suficient”, punct de vedere
adoptat de majoritatea psihoterapeuţilor. Prima şi cea mai importantă
experienţă emoţională corectivă are loc în psihoterapa dinamică de scurtă
162
durată după ce pacientul a renunţat la rezistenţa sa, se află în legătură cu
sentimentele sale adânci şi le exprimă aici-şi-acum.
Cu toate acestea, experienţele emoţionale corective au loc de-a lungul
procesului terapeutic ori de câte ori pacientul îl percepe pe terapeutul său ca
pe cineva care reacţionează la sinele său real, la sentimentele sale reale şi
la gândurile sale reprimate, în mod diferit faţă de modul în care a reacţionat
părintele său patogenic. În final, asemenea experienţe vor avea loc şi în
afara cadrului terapeutic, pe măsură ce pacientul începe să descopere că,
datorită comportamentului său schimbat, oamenii reacţionează faţă de el şi îl
tratează diferit faţă de cum era tratat în trecut. Aşadar, relaţia autentică dintre
pacient şi terapeut este prin ea însăşi o experienţă emoţională corectivă.
Un alt moment de răscruce în evoluţia înţelegerii omului a avut loc în
anul 1937, atunci când Jean Piaget a publicat “Construcţia realităţii la copil.”
Piaget şi-a denumit lucrarea teoretică generală de bază epistemologie
genetică deoarece a fost în primul rând interesat de modul în care se
dezvoltă cunoaşterea în organismul uman.
Piaget a considerat inteligenţa ca o formă de dezvoltare prin
interacţiunea cu mediul. Fiind activ, copilul acţionează continuu asupra
mediului său, observând efectul pe care îl are acţiunea sa. Atunci când se
gândeşte, copilul efectuează diverse operaţii mintale. O operaţie reprezintă
orice set de acţiuni care produc efect asupra mediului. Pe măsură ce copilul
începe să stăpânească noi abilităţi, acestea apar în procesele sale de
gândire sub forma structurilor cognitive cunoscute sub denumirea de
scheme.
Conform teoriei lui Piaget, există patru stadii de dezvoltare cognitivă:
perioada senzorio-motorie, perioada preoperaţională, perioada operaţiilor
concrete şi perioada operaţiilor formale. În perioada senzorio-motorie (0-2
ani), inteligenţa ia forma acţiunilor motorii. În perioada preoperaţională (2-7
ani), inteligenţa este intuitivă. În timpul stadiului de operaţii concrete (7-11
ani), structura cognitivă este logică, dar depinde de referinţe concrete. În
stadiul final al operaţiilor formale (11-maturitate), gândirea implică noţiuni
abstracte.
Piaget demonstrează că un copil îşi construieşte realitatea sa prin
acţiuni exploratorii. Perioada senzorio-motorie este prima perioadă a
163
dezvoltării cognitive, iar sarcina principală a copilului este de a organiza şi de
a interpreta informaţiile pe care le primeşte prin organele de simţ şi de a-şi
dezvolta coordonarea motorie, cu alte cuvinte, de a învăţa să-şi coordoneze
muşchii. În timpul acestei perioade, copilul începe cu dezvoltarea schemei
corporale şi, tot acum, îşi dezvoltă percepţia constanţei obiectului.
Lumea din exterior este rezultatul unor acţiuni exploratorii. Prin teoria
sa, Piaget explică dezvoltarea unor concepte de bază, cum ar fi cauzalitatea,
timpul şi chiar “elaborarea universului”, o sintagmă propusă de autorul
epistemologiei genetice. Aşadar, acţiuni diferite pot conduce la construirea
unor “realităţi” diferite (G. Nardone şi P. Watzlawick, 2005).
Marea majoritate a problemelor pe care vrem să le schimbăm nu sunt
în legătură cu proprietăţile obiectelor sau situaţiilor – realităţii de prim ordin
(Watzlawick, 1976), ci sunt în legătură cu semnificaţia, sensul şi valoarea pe
care le atribuim acestor obiecte sau situaţii – realitatea de ordin secund.
Filosoful grec Epictet spunea: “Oamenii nu sunt afectaţi de ceea ce li se
întâmplă, ci de cum înţeleg ei ceea ce li se întâmplă.” Cei mai mulţi dintre noi
cunoaştem diferenţa dintre un optimist şi un pesimist: optimistul vede
întotdeauna partea plină a paharului, iar pesimistul pe cea goală. Sticla
umplută cu ceva vin în ea este realitatea de prim ordin. Dar, rezultă două
realităţi de ordin secund, cu alte cuvinte, două lumi diferite, lumea
optimistului şi cea a pesimistului. Din această perspectivă, putem spune că
toate terapiile sunt preocupate să aducă schimbări în modul în care oamenii
şi-au construit realităţile de ordin secund (de care sunt în întregime convinşi
că există cu adevărat).
În psihoterapia tradiţională se utilizează limbajul indicativ sau
descrierea, explicaţia, confruntarea, interpretarea în scopul obţinerii unor
astfel de schimbări. Acesta este limbajul ştiinţei clasice şi al cauzalităţii
lineare. Cu toate acestea, limbjaul indicativ nu se potriveşte foarte bine
descrierii fenomenelor sistemice şi nonlineare (aşa cum sunt, de plidă,
relaţiile umane). Ce alt tip de limbaj ar putea fi folosit în asemenea situaţii?
Răspunsul vine, de pildă, din partea lui George Spencer Brown (1973, cit.
din G. Nardone şi P. Watzlawick, 2005) care introduce conceptul de limbaj
injonctiv.
164
Să facem o diferenţiere între cele două tipuri de limbaj. Indicativul este
un mod verbal personal şi predicativ care exprimă o acţiune, o întâmplare
sau o stare prezentată de vorbitor ca un fapt realizat în trecut, care se
realizează în momentul vorbirii sau care se va realiza în viitor, dacă apare
într-o propoziţie enunţiativă. Dacă este folosit într-o propoziţie interogativă,
exprimă un fapt a cărui realizare rămâne de verificat. Verbul la indicativ
poate fi şi negat. Indicativul poate fi definit şi negativ, ca modul care în
general nu exprimă o acţiune dorită, poruncită, eventuală sau ipotetică.
Injoncţiunea se referă la o presiune sau la o intervenţie puternică
asupra cuiva, este un ordin precis, formal. Forma primară a comunicării
matematice nu este descrierea, ci injoncţiunea. La fel şi în arta gătitului, în
care gustul unei prăjituri, deşi indescriptibil literalmente, poate fi comunicat
cititorului sub forma unui set de injoncţiuni, respectiv reţeta respectivei
prăjituri. Muzica este o artă similară. Compozitorul nu îşi propune să descrie
setul de sunete pe care le are în minte, nici setul de sentimente asociate cu
acestea, dar notează un set de comenzi la care, dacă cititorul se va supune,
poate rezulta o reproducere a experienţei iniţiale a compozitorului.
Activitatea terapeutică a lui M. Erickson a introdus conceptul de limbaj
injonctiv. În cea de-a doua parte a activităţii sale profesionale, Erickson a
utilizat tot mai mult prescrierile comportamentale directe în afara transei
hipnotice, în scopul dobândirii schimbării terapeutice. Fiind un maestru în
ceea ce priveşte negocierea cu rezistenţele pacientului, el a stipulat o regulă
importantă: învaţă şi utilizează limbajul pacientului! Iată, aşadar, un punct de
vedere radical diferit. Psihoterapia clasică îşi petrecea cea mai mare parte
din timp, încă de la începuturile tratamentului să-l înveţe pe pacient cu „nou”
limbaj, respectiv conceptualizările şcolilor particulare de terapie din care
terapeutul făcea parte. Doar atunci când pacientul începea să gândească în
termenii acestei epistemologii, doar atunci când se vedea pe el însuşi,
problemele sale, întreaga sa viaţă în acest cadru teoretic propus, schimbarea
terapeutică devenea posibilă. Fireşte, acest proces dura mult timp. Din
contră, în hipnoterapie terapeutul învaţă limbajul pacientului şi construirea
realităţii şi apoi oferă sugestii utilizând acest limbaj, reducând astfel
rezistenţa pacientului la schimbare.
165
O contribuţie însemnata în filosofia lingvisticii a adus John L. Austin
(1962). Într-o conferinţă a sa susţinută la Harvard în anul 1955, el a
identificat o formă particulară de comunicare pe care o denumeşte „vorbire
performativă”. Numele este derivat din englezescul „to perform”, tradus în
limba română prin „a efectua”, „a executa”, „a îndeplini”. El indică faptul că
emiţătorul comunicării este cel care execută o acţiune. De exemplu, dacă
spunem: „El promite să înapoieze cartea mâine”, descriem (în limbajul
indicativ) o acţiune, un act de vorbire al respectivei persoane. Dar dacă
spunem: „Eu promit să înapoiez cartea mâine”, afirmaţia „Eu promit”, este
prin ea însăşi promisiunea, acţiunea. În terminologia lui Austin, primul
exemplu (descrierea) este denumită constatativă, în timp ce al doilea
exemplu este un „act de vorbire performativ”.
Austin conturează ideea legată de „cum să facem lucruri au ajutorul
cuvintelor”. În acest sens, putem discuta despre uluitorul efect al aşa-
numitelor „profeţii autoîmplinite”, cunoscut atât de bine în lumea terapeuţilor
şi al brokerilor, dar mai puţin de cei care fac previziuni meteorologice.
„Profeţiile autoîmplinite” se referă la următorul aspect: efectul imaginat
produce cauze concrete; viitorul (şi nu trecutul) determină prezentul; profeţia
unui eveniment conduce la evenimentul profeţiei (Watzlawick, 1984).
Limbajul injonctiv ocupă un loc din ce în ce mai important în tehnicile
terapeutice actuale. El a ocupat întotdeauna un rol central în hipnoterapie.
Sugestiile hipnotice nu sunt altceva decât injoncţiuni de a ne comporta ca şi
cum ceva ar fi real. Injoncţiunile pot construi realităţi, aşa cum evenimentele
întâmplătoare pot avea acest efect nu doar în propriile noastre vieţi, dar şi în
evoluţia biologică sau cosmică. Să nu uităm că Alfred Adler (şi într-o anumită
măsură şi Freud) recunoscuseră importanţa filosofiei lui „ca şi cum”, vorbind
despre terapia „unor evenimente întâmplătoare planificate”. Există
numeroase exemple din diverse domenii ale ştiinţei, precum şi din viaţa de zi
cu zi care ne arată că noi utilizăm mereu presupuneri nedovedite sau greu
de dovedit care ne conduc la rezultate practice, concrete. De pildă, ideea
radicalului din numere negative este fictivă. Cu toate acestea,
matematicientii, fizicienii şi programatorii o includ cu nonşalanţă în ecuaţiile
lor şi ajung la rezultate concrete.
166
De asemenea, terapeutul de familie îşi conduce terapia plecând de la
identificarea unor pattern-uri de interacţiune observate în interiorul sistemului
familial. Şi totuşi, aceste pattern-uri nu există acolo, dar plecând de la
presupunerea „ca şi cum” ar exista, terapia va conduce la rezultate rapide şi
practice. Aşadar, întrebarea nu se pune în termenii: „Care şcoală de terapie
are dreptate?”, ci „Ce presupunere ca şi cum produce cele mai bune
rezultate concrete?”
Din perspectiva constructivistă, indivizii dobândesc cunoştinţe prin
intermediul relaţiilor umane colaborative (Neimeyer, 1995). O persoană este
istoric şi cultural situată într-un grup de oameni, iar aceste energii umane
constituie influenţe de dezvoltare semnificative (Cox şi Lyddon, 1997,
Gergen, Lightfoot şi Sydow, 2004). De pe poziţiile constructivismului social,
se acordă o importanţă sporită înţelegerii perspectivelor subiective ale unui
individ în relaţiile sale interpersonale (Mahoney, 2000, 2003). Fiecare
persoană creează şi susţine semnificaţii personale, prin intermediul relaţiilor
sociale pe care le dezvoltă cu ceilalţi. Din perspectivă terapeutică, creşterea
psihologică a pacientului implică modificări în aceste pattern-uri
disfuncţionale construite social.
Pentru a putea dobândi o înţelegere empatică a unor scheme
dezadaptative ale pacientului, un terapeut situat pe poziţia constructivismului
social încearcă să stabilească o relaţie colaborativă şi să minimizeze rolul
său de „expert” (Corey, 2005, cit. din A.J. Clark, 2007). În această privinţă,
Corey spunea că „empatia şi parteneriatul de colaborare sunt mai importante
în procesul terapeutic decât evaluarea sau tehnicile utilizate.” Tratamentul
pune accent pe un stil afirmativ al terapiei, bazat pe respect şi încredere. Din
perspectiva constructivismului social, se presupune că pacienţii vor
experimenta un oarecare dezechilibru în procesul terapeutic atunci când sunt
puşi în faţa unor modalităţi alternative de a percepe realitatea. O atitudine
empatică din partea terapeutului devine esenţială în desfăşurarea terapiei.
Neimeyer (1995) afirmă că terapeutul constructivist „adoptă o modalitate
empatică, de colaborare, respectuoasă şi uneori chiar omagială faţă de un
pacient care se luptă cu propria sa rezistenţă la schimbare.”
În desfăşurarea tratamenului, terapeutul care aparţine acestei şcoli
susţine că pacientul este cel care are cele mai multe cunoştinţe legate de
167
viaţa sa. Prin urmare, el poate deveni cel mai bun terapeut pentru el însuşi.
Terapeutul îşi asumă o atitudine „neştiutoare” care este caracterizată prin
eforturi de a înţelege empatic perspectivele pacientului asupra vieţii şi
poveştile sale semnificative. În procesul de lucru cu un pacient, terapeutul
încearcă să aprecieze natura schimbărilor pe care trebuie să le facă
pacientul, schimbări care par a fi necesare din punct de vedere terapeutic. În
acest sens, este posibil să se clarifice strategic planificarea tratamentului, în
termeni de schimbare de ordin prim şi de ordin secund (Lyddon, 1990). O
schimbare de ordin prim nu modifică sistemul de credinţe fundamentale ale
pacientului şi se axează mai mult pe o ameliorare tranzitorie a simptomelor.
Schimbările de ordin secund sunt transformative şi promovează schimbarea
în procesele ordonatoare disfuncţionale de bază.
Din perspectiva constructivismului strategic se pleacă de la „politica
paşilor mărunţi” enunţată de Karl Popper. În natură, întotdeauna marile
schimbări au fost catastrofice sau cataclismice. Negentropia lucrează încet,
în linişte şi în paşi mici. Ca terapeuţi, vom funcţiona mai bine dacă „începem
să ne vedem mai degrabă ca slujitori ai negentropiei, decât ca mari
vindecători sau presupuşi guru” (G. Nardone şi P. Watzlawick, 2005). Acum
multe secole în urmă, această perspectivă a fost exprimată într-o povestire
minunată: După moartea sa, Sufi Abu Bakr Shibli a apărut în visul unuia
dintre prietenii săi. „Cum te-a tratat Dumnezeu?”, l-a întrebat prietenul. Sufi a
răspuns: „Cum stăteam eu în faţa tronului său, m-a întrebat: Ştii de ce te
iert? Eu i-am răspuns: Datorită faptelor mele bune? Iar Dumnezeu a spus:
Nu, nu din cauza acelor fapte. L-am întrebat: Deoarece am fost sincer în
adoraţia mea faţă de tine?, iar Dumnezeu i-a spus: Nu. Apoi L-am întrebat:
Datorită pelerinajelor şi călătoriilor mele făcute în scopul de a dobândi
cunoaştere şi de a-i lumina pe ceilalţi?, iar Dumnezeu a spus din nou: Nu, nu
datorită acestor fapte. Aşa că L-am întrebat: O, Doamne, atunci de ce m-ai
iertat?, iar El a răspuns: Îţi aminteşti cum într-o zi rece de iarnă te plimbai pe
una din străzile Bagdadului şi ai văzut o pisică înfometată care căuta
disperată un adăpost pe un vând geros, iar tu ai avut milă faţă de ea, ai pus-
o în haina ta călduroasă şi ai dus-o la tine acasă? I-am răspuns: Da,
Dumnezeule, îmi amintesc. Iar Dumnezeu a spus: Deoarece ai fost bun cu
168
acea pisică, Abu Bakr, de aceea te-am iertat” (A. Schimmel, 1983, cit. din G.
Nardone şi P. Watzlawick, 2005).
8.2 Strategii şi tehnici ale abordării strategice de scurtă durată
Terapia strategică scurtă se încheie în mod obişnuit în zece şedinţe

sau mai puţin şi se focalizează pe eliminiarea simptomelor şi pe rezolvarea
problemelor cu care pacientul vine la terapie. A nu se înţelege că această
abordare este strict behavioristă la originea ei şi nici una superficială,
orientată exclusiv pe simptom.
Succesul terapiei strategice în rezolvarea problemelor constă în
destrămarea sistemului reacţional circular care menţine problemele,
redefinind situaţia şi, în consecinţă, modificând percepţia pacientului cu
privire la realitate, care îl forţează să adopte soluţii disfuncţionale. În acest
sens, trecutul şi istoria clinică a pacientului servesc doar pentru a ne informa
în legătură cu selecţia strategiilor cu care vom putea să abordăm problemele
acestuia. În niciun caz, trecutul pacientului nu va forma baza în sine a
procedurii terapeutice, aşa cum se întâmplă în psihanaliză. Încă de la prima
întâlnire cu pacientul, în loc de a se concentra pe trecut, terapeutul va lua în
considerare şi va evalua următoarele aspecte:
 ce se întâmplă în interiorul celor trei tipuri de relaţii
interdependente ale pacientului (cu sine, cu ceilalţi şi cu lumea în
general);
 modul în care problema prezentată de pacient este perpetuată în
interiorul acestor trei pattern-uri de relaţii;
 modul în care pacientul a încercat până acum să-şi rezolve
problema (care sunt soluţiile încercate de acesta);
 cum poate fi problema pacientului modificată cât mai curând
posibil
După ce terapeutul a formulat una sau mai multe ipoteze în legătură
cu cele patru puncte şi după ce a ajuns la un acord cu pacientul referitor la
scopul terapiei, terapeutul va pune în aplicare strategii terapeutice variate.
Dacă tratamentul este eficient, se constată o ameliorare a simptomelor încă
din prima şedinţă de terapie, urmată de o modificare progresivă a modului în
169
care pacientul se percepe pe sine, îi percepe pe ceilalţi şi lumea în general.
Cadrul perceptual rigid al pacientului care menţine problema, va deveni în
mod gradual mai flexibil. În acelaşi timp, sentimentele de autonomie şi stimă
de sine ale pacientului vor creşte, împreună cu înţelegerea faptului că
rezolvarea problemei sale devine o posibilitate tangibilă.
Vom lua în considerare următoarele etape de tratament în această
formă de psihoterapie strategică (adaptate după Weakland şi colab., 1974,
Nardone, 1996):
 prima întâlnire terapeutică şi construirea relaţiei terapeutice
 definirea problemei
 acordul cu privire la obiectivele terapiei
 identificarea sistemului perceptiv-reacţional care menţine problema
pacientului
 elaborarea terapiei şi a strategiilor de schimbare, aplicarea şi
adaptarea strategiilor şi tehnicilor terapeutice
 concluziile cu privire la tratament
8.2.1 Prima întâlnire terapeutică şi constuirea relaţiei terapeutice
Întâlnirea iniţială dintre terapeut şi pacient are o mare importanţă

asupra terapiei ca întreg. Aşa cum se spune în popor, un lucru bine început,
este pe jumătate făcut. În această fază de început, scopul prioritar este acela
de a se crea o atmosferă pozitivă de încredere în care terapeutul poate să
adune informaţii vare vor putea fi utilizate în formularea diagnosticului şi în
pregătirea bazei pentru aplicarea intervenţiilor ulterioare. Este fundamental
ca terapeuţi să învăţăm să utilizăm limbajul pacientului. Terapeutul trebuie să
se adapteze cadrului reprezentaţional al pacientului, adaptându-şi limbajul
personal şi acţiunile, pespectivei şi stilului comunicaţional al partenerului său
de relaţie terapeutică. De pildă, dacă pacientul este o persoană logică şi
raţională, terapeutul trebuie să vorbească şi să acţioneze într-un mod logic şi
raţional, fără să adopte un limbaj creativ şi imaginativ, cum s-ar comporta cu
o persoană poetică şi imaginativă.
Primul stadiu al terapiei este esenţial. Prin acceptarea a ceea ce
pacientul comunică despre sine însuşi şi despre problemele sale şi vorbind
170
limbajul pacientul său, terapeutul poate să creeze o atmosferă de încredere,
înţelegere şi influenţă pozitivă care vor permite „manipularea” şi ghidarea
acţiunilor pacientului. În fapt, terapeutul îşi asumă puterea terapeutică şi
învinge rezistenţa pacientului la schimbare.
În primul contact cu pacientul, un terapeut bun stimulează încrederea
şi motivaţia pacientului, oferind sugestii pozitive şi conducându-l, fără să intre
în contradicţie cu convingerile acestuia, să realizeze acţiuni care pot fi
complet noi şi în aperenţă ciudate pentru pacient, oricum, diferite de cadrul
conceptual anterior al său.
8.2.2 Definirea problemei
Încă de la prima întâlnire, terapeutul va trebui să se concentreze pe

problema prezentată de pacient. A ajunge la o definiţie pragmatică a
problemei necesită nu doar luarea în considerare a observaţiilor personale
ale pacientului, dar şi obţinerea din partea acestuia a celei mai clare explicaţii
posibile cu privire la problema sa. Acest proces poate să necesite timp,
deoarece oamenii adeseori întâmpină dificultăţi în a-şi descrie propriile lor
probleme. De aceea, devine necesar să acordăm atenţie asupra a ceea ce
experimentează pacientul, pentru a defini problema acestuia şi de a ne
îndrepta spre partea practică a tratamentului. Timpul petrecut în vederea
clarificării problemei pacientului nu trebuie să-l îngrijoreze pe terapeutul
deoarece, dacă şedinţa va fi condusă în stilul comunicaţional al pacientului,
constituie prin ea însăşi o formă de intervenţie terapeutică. Încă de la acest
stadiu de început, se poate observa o îmbunătăţire a simptomatologiei
pacientului. Faimosul efect Hawthorne, foarte bine cunoscut psihologilor
sociali, descrie acest fenomen: simpla cunoaştere a faptului că cineva este
preocupat de situaţia ta, o poate influenţa pozitiv. Mai mult, o definiţie clară şi
concretă a problemei este de mare ajutor în găsirea soluţiei celei mai
eficiente şi mai rapide a pacientului.
În definirea şi evaluarea problemei, terapeutul va trebui să aibă în
minte câteva caracteristici generale ale problemelor umane care îl vor ajuta
la definirea unei situaţii specifice. Greenberg (1980) a formulat două categorii
de probleme umane: 1) relaţia persoanei cu ea însăşi; 2) relaţia persoani cu
171
ceilalţi. G. Nardone şi P. Watzlawick (2005) au adăugat cea de-a treia
categorie: 3) relaţia persoanei cu lumea, cu mediul social – valorile şi
normele contextului social în care trăieşte persoana respectivă.
Din perspectiva abordării strategice, dacă dificultăţile apar într-una din
aceste arii de relaţii, celelalte vor fi afectate. În fapt, toate cele trei tipuri de
relaţii, care sunt componentele existenţei fiecărui individ, se influenţează una
pe cealaltă şi interacţionează în mod interdependent. Ceea ce pare a fi foarte
important în această terapie orientată pe soluţie şi pe rezolvare de probleme
este stabilirea modului în care această circularitate a interdependenţei
funcţionează şi dacă problemele apărute în una din cele trei arii de relaţii
sunt în mod mai acut simţite de pacient decât în celelalte arii de relaţii.
Răspunsul la această întrebare va deveni un punct de plecare ideal în
privinţa intervenţiilor prin care întregul sistem perceptiv-reacţional
disfuncţional va putea fi schimbat.
Pentru a ajunge la o definiţie concretă a problemei, terapeutul va
trebui să răspundă la următoarele întrebări:
 Care sunt pattern-urile comportamentale observabile şi obişnuite
ale pacientului?
 Cum defineşte pacientul problema sa?
 Cum se manifestă problema pacientului?
 În ce situaţii apare problema pacientului, se înrăutăţeşte, se
deghizează sau nu apare deloc?
 Când apare şi când nu apare problema pacientului în mod
obişnuit?
 În ce situaţii?
 Cât de des apare problema şi cât este ea de serioasă?
 Ce a fost făcut şi este făcut în continuare (de pacient sau de cei
din jurul său) pentru a rezolva respectiva problema?
 Cine beneficiază de problemă?
 Cine poate fi rănit ca urmare a dispariţiei problemei?
Având răspunsurile la aceste întrebări, terapeutul va putea selecta şi

va pune în acţiune strategii terapeutice adecvate menite să destrame cercul
vicios al acţiunii şi reacţiunii care menţine problema.
172
8.2.3 Acordul cu privire la obiectivele terapiei
Necesitatea definirii obiectivelor terapiei are o mare importanţă

pragmatică din două motive: 1) constituieste un ghid pentru terapeut, oferind
terapiei o direcţie specifică şi permiţând o evaluare progresivă a rezultatelor
obţinute; 2) pentru pacient, definirea obiectivelor constituie o sugestie
pozitivă, iar discuţia şi acordul cu privire la durata şi scopurile terapiei poate
întări acceptul pacientului şi angajarea lui în a obţine rezultate pozitive.
Fireşte, pacientul se va simţi implicat în mod activ în procesul terapeutic. Mai
mult, acordul cu privire la scopurile care urmează să fie atinse îi vor
transmite pacientului următorul mesaj: „Cred în faptul că eşti pe deplin
capabil să atingi acest obiectiv!” sau „Cred că vei putea să duci la bun sfârşit
rezolvarea problemelor tale!” Acest tip de mesaj încurajează schimbarea şi
motivează pacientul să coopereze.
Rosenthal (1966), în faimosul său experiment, a demonstrat influenţa
pe care experimentatorii o au asupra experimentelor pe care ei le conduc.
Exeperimentatorii influenţează, prin expectanţele lor, comportamentul şi
eficienţa obiectelor experimentale, fie ei şoareci sau fiinţe umane.
Expectanţele pozitive din partea experimentatorului pot îmbunătăţi într-o
manieră semnificativă performanţele subiectului. Acelaşi lucru se întâmplă în
hipnoterapie: dacă hipnoterapeutul exprimă cu certitudine faptul că subiectul
va intra în transă, acesta, in fapt, va fi mult mai probabil să intre în transa
hipnotică.
În final, în acordul cu privire la obiectivele terapiei şi planificarea
atingerii acestora, este foarte important ca terapeutul să nu exercite prea
mare presiune şi să provoace astfel anxietate pacientului, ci mai degrabă să-l
angajeze într-un proces de atingere graduală a unor scopuri preliminare mai
mici. Pacientul nu trebuie să se simtă forţat să se schimbe, ci el va trebui să
vadă tratamentul ca fiind unul sistematic şi bine structurat, având stabilite
scopuri concrete şi specifice. Dacă pacientul se va simţi grăbit, riscul este
mai mare ca tratamentul să meargă într-o direcţie greşită. Este cunoscut
faptul că, în mod paradoxal, încurajarea pacienţilor să nu se grăbească şi să
o ia mai încet adeseori va produce o schimbare mult mai rapidă, în schimb,
173
încercarea de a grăbi procesul va încetini schimbarea, prin activarea şi
întărirea rezistenţei la schimbare a pacientului.
8.2.4 Identificarea sistemului perceptiv-reacţional care menţine

problema
Odată ce terapeutul a parcurs primele trei faze ale tratamentului, el va

studia cu atenţie situaţia pacientului, pentru a determina aspectele esenţiale
care menţin problema acestuia. Cu alte cuvinte, terapeutul trebuie să
găsească cea mai bună strategie pentru a produce schimbarea. Terapeutul
trebuie să înţeleagă cum este menţinută această problemă şi asupra căror
factori trebuie să acţioneze pentru a se asigura succesul.
Experienţa clinică ne arată că, în mod ironic, adeseori soluţiile prea
des încercate de pacient pentru a-şi rezolva problema, sunt tocmai cele care
o menţin în continuare. Cu alte cuvinte, soluţiile încercate devin adevărata
problemă. Aşa cum s-a menţionat în gluma anterioară cu beţivul care îşi
căuta cheia sub felinar stradal, ştiind foarte bine că nu şi-a pierdut cheia
acolo. Situaţia problematică nu este că şi-a pierdut cheia, ci insistenţa cu
care o caută sub lumina felinarului şi nu în locul în care şi-a pierdut-o cu
adevărat. Aceasta este problema! Adeseori, soluţiile încercate de pacienţi
devin „generalizate” şi transferate şi la alte situaţii, care devin şi ele, la rândul
lor, problematice. În asemenea cazuri, pentru a produce schimbarea,
terapeutul trebuie să intervină la acest nivel al soluţiilor încercate, evidenţiind
pattern-urile de autoîntărire fundamentale în vederea stabilirii intervenţiilor
terapeutice directe.
Terapeutul trebuie să judece fiecare caz în mod individual, decizând
dacă va fi mai eficient să intervină la nivelul sistemului perceptiv-reacţional
disfuncţional al pacientului, inducând un lanţ de reacţii care pot să afecteze
relaţiile sale interpersonale sau dacă ar fi mai preferabil să extindă terapia şi
să includă mai mulţi subiecţi, abordând problema la nivelul relaţiilor de familie
ale pacientului, acolo unde schimbările pot la rândul lor să modifice sistemul
perceptiv-reacţional al său.
Terapeutul va trebui să se decidă care tip de relaţie oferă cel mai bun
start de plecare pentru intervenţia terapeutică (relaţia pacientului cu sine, cu
174
ceilalţi sau cu lumea în general). În loc să investigheze presupuşi factori
intrapsihici sau presupuse traume trecute, terapeutul devine interesat de
acţiunile concrete, aici şi acum, ale pacientului şi de reacţiile sale sociale şi
interpersonale la aceste acţiuni. În mod cert, acţiunile unei persoane sunt
influenţate în principal de emoţiile şi concepţiile sale cu privire la realitate, iar
în abordarea strategică se consideră că acestea pot fi modificate ca rezultat
al experienţei concrete. Aşadar, atunci când aplicăm strategiile de
schimbare, trebuie să ne amintim că terapia trebuie să inducă o experienţă
concretă a schimbării. Dacă terapeutul a urmat în mod corect aceste faze de
tratament şi a ajuns la acest stadiu, el se va găsi acum în poziţia de a
identifica atât intervenţiile cele mai eficiente, cât şi de a aplica strategiile
terapeutice cele mai adecvate.
8.2.5 Elaborarea terapiei şi a strategiilor de schimbare
G. Nardone şi P. Watzlawick (2005) consideră că nu este legitim să

examinăm strategiile terapeutice în afara contextului în care acestea sunt
dezvoltate şi utilizate. Acest lucru se datorează în primul rând faptului că
interacţiunea şi comunicarea terapeut-pacient contribuie de asemenea la
schimbare. În orice caz, simplul fapt că pacientul şi terapeutul comunică
poate produce efecte terapeutice.
Aşadar, procesul terapiei prin el însuşi este o strategie terapeutică, iar
distincţia dintre procese şi proceduri este pur lingvistică. În realitate, aceste
două componente ale procesului terapeutic sunt indivizibile.
În abordarea strategică, terapia trebuie să se adapteze pacientului şi
nu pacientul terapiei. În elaborarea terapiei, terapeutul va utiliza strategii care
s-au dovedit eficiente în cazuri similare, dar va alege şi va construi proceduri
pentru fiecare caz în parte. De pildă, aceeaşi strategie generală poate fi
aplicată în moduri radical diferite, în funcţie de trăsăturile de personalitate şi
de factorii culturali şi sociali specifici ai pacientului.
Terapeutul va trebui să înveţe limbajul pacientului şi sistemul său
reprezentaţional astfel încât să prezinte intervenţiile într-un mod în care
pacientul să le accepte cu uşurinţă. Aşadar, o formă particulară de terapie nu
va fi în mod exact aceeaşi pentru toţi pacienţii, ci va fi modificată în funcţie de
175
stilul perceptiv şi de comunicare al fiecărui individ. În plus, dacă o strategie
se dovedeşte ineficientă, va trebui repede înlocuită sau completată cu altele.
În această fază de început a tratamentului, este important să reţinem
că schimbarea este mult mai probabil să se producă ca rezultat al insistării
pe un aspect aparent minor, banal sau pe un detaliu lipsit de importanţă. În
acest mod, pacienţii nu vor avea impresia că li se solicită cereri excesive şi
va descreşte în mod semnificativ rezistenţa lor la schimbare. În fapt, aceste
intervenţii aparent minore şi indirecte pot avea efecte mult mai mari decât ne
putem imagina. Schimbările aparent banale şi nesemnificative apărute pot
avea o mare putere şi trebuie folosite din plin în procesul terapeutic. În
această progresie graduală a schimbărilor la scară mică, terapeutul va aduce
persoana în punctul de a-şi modifica acţiunile disfuncţionale şi imaginile sale
deformate cu privire la lume în general. Astfel, terapia şi-a atins scopul.
În final, înainte de a descrie procedurile terapeutice în detaliu, este
esenţial să realizăm că eficienţa lor depinde nu atât de validitatea lor în
combaterea unor probleme sau simptome specifice, cât de influenţa
personală şi de carisma terapeutului – un factor determinant în succesul sau
eşecul oricărei terapii. Eficienţa unei strategii depinde în mare măsură de
cadrul sugestiv în interiorul căruia este prezentată pacientului. Prezentată în
mod corect, ea poate conduce la o deplină (şi adeseori involuntară)
cooperare terapeutică şi astfel contribuie la dorinţa de schimbare a
pacientului (Frank, 1973).
Pentru a creea acest cadrul sugestiv, terapeutul va trebui să înveţe să
utilizeze „limbajul injonctiv” (Brown) sau „actele de vorbire performativă”
(Austin). Acest tip de comunicare terapeutică, în care tehnicile hipnotice
ericksoniene sunt cele mai bune exemple, reprezintă fundamentul abordării
strategice. M. Erickson vorbeşte despre hipnoterapie fără transă. Acţionând
în acest mod, terapeutul va adopta proceduri similare sugestiilor hipnotice, în
scopul de a produce schimbarea.
8.2.6 Terminarea terapiei
Şedinţa finală în cursul terapiei strategice joacă un rol important. Este

ultimul tuşeu, rama picturii realizate. Scopul este de a consolida autonomia
176
pacientului. Terapeutul realizează acest lucru prin oferirea unui rezumat al
întregii terapii, explicând în detaliu procesul terapeutic, strategiile şi tehnicile
adeseori neobişnuite (injoncţiunile indirecte, sugestiile, prescrierile
paradoxale), utilizate pe parcursul derulării terapiei. Acest expozeu final este
crucial deoarece pacientul va putea să-şi câştige autonomia, va putea să
recunoască faptul că realitatea comportamentală a fost schimbată, datorită
intervenţiilor ştiinţifice şi sistematice şi nu ca urmare a unor forţe magice greu
de înţeles. Dar, mai presus de toate, şedinţa finală acccentuează modul în
care persoana a căutat cu tenacitate şi fără succes soluţia la problema sa şi
că acum, finalizându-şi terapia, ea este capabilă să adopte, în mod
independent, strategii mai sănătoase şi mai eficiente în abordarea
problemelor apărute ulterior.
De-a lungul fiecărui stadiu al tratamentului, terapeutul va încerca pe
cât posibil să evite creara unei dependenţe a pacientului faţă de el. După
fiecare schimbare mică apărută, pacientul trebuie să fie lăudat pentru munca
dificilă şi eforturile depuse în rezolvarea problemei sale. Mai mult, încă de la
început, terapia de scurtă durată îi induce pacientului ideea de asumare a
responsabilităţii pentru acţiunile sale personale şi pentru progresul terapiei în
ansamblu. Dirijarea întregii situaţii de către terapeut, precum şi influenţa sa
personală asupra pacientului sunt amândouă orientate pentru a insufla
pacientului încredere în capacitatea sa de a rezolva problema cu care se
confruntă cât mai repede cu putinţă.
Terapeutul activează disponibilităţile latente autocurative ale
pacientului, iar în finalul terapiei, pacientul le va recunoaşte şi va fi capabil să
le utilizeze. Nimic nu a fost adăugat la ceea ce nu era deja în pacient. El a
învăţat să perceapă realitatea în mod diferit şi să acţioneze în mod adecvat.
8.3 Proceduri terapeutice
Procedurile terapeutice utilizate în abordarea strategică pot fi divizate

în două tipuri: pe de o parte, acţiuni şi comunicare terapeutică, pe de altă
parte, prescrieri comportamentale.
177
8.3.1 Acţiuni şi comunicare terapeutică
G. Nardone şi P. Watzlawick (2005) menţionează următoarele tehnici

de comunicare: a învăţa limbajul pacientului, recadrarea (resemnificarea),
evitarea formulărilor negative, utilizarea paradoxului şi a pattern-urilor de
comunicare paradoxală, utilizarea rezistenţei pacienţilor la schimbare,
utilizarea metaforelor, anecdotelor, poveştilor şi prescrierea sarcinilor
comportamentale.
8.3.1.1 A învăţa limbajul pacientului
Primul aspect de care terapeutul trebuie să ţină cont este să înveţe să

utilizeze limbajul pacientului. Ne referim în discuţia de faţă la tehnici de
comunicare derivate din hipnoterapia ericksoniană (Erickson, 1965, 1980;
Erisckson şi Rossi, 1977, 1983; Erickson şi colab., 1979). Principiile
limbajului terapeutic ericksonian derivă din metodele utilizate de Erickson în
inducţia transei hipnotice. G. Nardone şi P. Watzlawick (2005) spuneau. „În
inducţia transei, Erickson imita stilul perceptiv şi comunicaţional al
pacientului, preluând gradat şi uşor controlul, până când pacientul pica în
transă hipnotică.”
Bandler şi Grinder (1975) au denumit această strategie de comunicare
„tracing technique.” Autorii programării neurolingvistice au descoperit că în
prima întâlnire terapeutică, Erickson adopta stilul de limbaj şi conceptele
personale cu privire la realitate utilizate de pacientul său. Mai mult, el imita
formele comunicării nonverbale ale pacientului, în scopul de a-l face pe
acesta să se simtă cât mai în largul său. În acest mod, reuşea să-l
influenţeze în mod gradat, prin intermediul sugestiilor şi instrucţiunilor
paradoxale.
Nu Erickson a fost cel dintâi care a descoperit eficienţa tehnicilor de
persuasiune. Acest aspect este o componentă esenţială în retorica clasică
de mai bine de două mii de ani. Aristotel, de exemplu, în „Elogiu către
Alexandru” spunea că dacă vrei să convingi pe cineva de ceva, trebuie să-i
foloseşti propriile argumente. Mai mult, psihologia experimentală a
demonstrat că fiinţele umane sunt atrase şi influenţate de lucruri care le sunt
familiare sau sunt similare cu ei înşişi.
178
Psihologul social Robert Cialdini a studiat diverse strategii de
persuasiune şi în unul din studiile sale cu privire la tehnicile de vânzare, a
constatat că agenţii de vânzare care seamănă într-un anume mod cu clienţii
lor, încheie mult mai rapid contractele. Această asemănare poate fi în
termeni de vârstă, religie, idei, limbaj, preferinţe (R. Cialdini, 1984). Clienţii
nu realizează că agenţii de vânzări sunt antrenaţi să imite limbajul lor şi să
intre în rezonanţă cu ei, pentru a găsi tocmai acele puncte de contact
interpersonal, utilizate în scopul de a-i determina pe clienţii lor să semneze
contractul. Cialdini a găsit de asemenea rezultate interesante în privinţa
utilizării tehnicilor de persuasiune, pentru a câştiga consimţământul sau
acceptul populaţiei ţintă cu privire la un produs sau la o anumită categorie de
servicii. Succesul multor companii de publicitate se datorează faptului că ele
reflectă, în strategiile de promovare utilizate, stilul de viaţă şi limbajul de zi cu
zi al populaţiei ţintă.
Toate aceste date ne arată cât de important este să adoptăm strategii
de comunicare eficiente, menite să-i permită terapeutului să-l influenţeze pe
pacient cât mai rapid posibil. În ciuda faptului că pacientul caută ajutor pentru
a găsi o rezolvare la problemele sale, el de cele mai multe ori se dovedeşte
rezistent la schimbare. Această rezistenţă poate fi diminuată prin utilizarea
unui stil de comunicare hipnotică. Pentru a fi eficient, terapeutul utilizează
comunicarea hipnotică într-o manieră naturală, nicidecum una artificială.
Altfel, ar putea să obţină efectul invers. Dacă pacientul se simte batjocorit
sau ridiculizat, rezistenţa lui la schimbare va creşte semnificativ.
succesului în terapie. Terapeuţii au oportunitatea să participe la o mare
varietate de şedinţe simulate, să înregistreze audio-video şedinţele de
terapie şi să-şi monotorizeze succesul. Activitatea de învăţare a adaptării
limbajului la situaţii, contexte şi stiluri personale variate, îi ajută să-şi dezvolte
flexibilitatea atitudinală.
8.3.1.2 Recadrarea (resemnificarea)
Recadrarea este una dintre cele mai subtile tehnici de persuasiune.

Ea schimbă nu numai percepţia individului cu privire la realitate, ci şi
179
semnificaţia acesteia asupra persoanei respective. A pune acelaşi fapt într-
un context diferit de semnificaţie şi a-l privi dintr-o perspectivă diferită, îi
schimbă valoarea în mod radical. Aşa cum am menţionat anterior, realitatea
este determinată de perspectiva unei persoane cu privire la ea; dacă această
perspectivă se schimbă, se va schimba de asemenea şi „realitatea”.
Un exemplu clinic de recadrare este de a-i schimba percepţia unui
pacient fobic cu privire la ajutorul primit din partea celorlalţi. Pacienţilor li se
spune că ei au nevoie de ajutor din partea celorlalţi. Dar tot terapeutul lasă
să se înţeleagă, prin intermediul mesajelor duble, că un asemenea ajutor le
poate agrava simptomatologia fobică. În fapt, terapeutul redirecţionează frica
care l-a condus pe pacient să ceară ajutor şi, astfel, opreşte comportamentul
acestuia de a mai căuta ajutor din partea celorlalţi.
Recadrarea poate fi obţinută fie pur verbal, fie prin intermediul
anumitor acţiuni care vor conduce persoana să-şi schimbe percepţia cu
privire la realitate (prin intermediul prescrierilor comportamentale).
Recadrarea poate varia în complexitate, plecând de la simpla redefinire
cognitivă a unei idei sau a unui pattern comportamental, la utilizarea
metaforei şi a sugestiilor evocative, până la unele recadrări paradoxale mai
complicate.
În sens general, toate strategiile terapeutice despre care am vorbit
până acum pot fi considerate readrări, angrenând o schimbare a perspectivei
şi a comportamentului pacientului. Toate formele de terapie utilizează
recadrări verbale prin intermediul dialogului (Simon şi colab., 1985),
propunându-şi să schimbe „harta mentală” a acestuia. Să nu uităm,
recadrarea nu are nimic de-a face cu atribuirea de semnificaţii unei anumite
emoţii. Această strategie persuasivă acţionează asupra structurii perceptive
pe care se bazează comportamentul şi interpretările subiective ale individului
şi nu asupra aspectelor semantice cu privire la realitate.
La nivel semantic, terapeutul strategic nu oferă nici reasigurare, nici
confirmare a semnificaţiei lucurilor, ci, din contră, sporeşte îndoielile
pacientului, astfel încât să destrame rigiditatea sistemului său perceptiv-
reacţional obişnuit, generând crăpături în armura comportamentală şi
cognitivă a pacientului. Logicianul Newton Da Costa a arătat modul în care
sporirea îndoielii cu privire la explicaţiile logice şi raţionale este în mod
180
particular eficientă în dezechilibrarea structurilor mentale rigide. Da Costa
menţionează că pentru a convinge o persoană să-şi schimbe opiniile, este
mult mai eficient să plantezi îndoieli cu privire la logica raţiunii sale decât să
demonstrezi în mod raţional incorectitudinea şi inadecvarea ideilor sau
comportamentului său. Îndoiala mobilizează entropia sistemului, pornind un
lanţ de reacţii în paşi mici, dar devastatoare, care vor conduce la schimbări
în întregul sistem. Recadrarea „hărţii mentale” a unui individ este scopul
tuturor psihoterapiilor, dar recadrarea în abordarea strategică este complet
diferită de obţinerea insight-ului, care este tipică altor abordări terapeutice.
Mai mult, arta recadrării ca tehnică de persuasiune nu este o
descoperire recentă şi nu îşi are originile în câmpul terapeutic. A fost folosită
în retorica clasică de sofişti, adevăraţi maeştri în arta verbală a persusiunii.
Mai recent, cercetările psihologiei sociale au arătat că reacţiile şi percepţiile
persoanei pot fi schimbate nu în mod direct prin modificarea semnificaţiei
atribuite lucrurilor, ci prin utilizarea tehnicilor recadrării.
Probabil, una din demonstraţiile experimentale cele mai convingătoare
cu privire la puterea sugestiei asupra inducerii unor modificări a fost oferită
de E.J. Langer, psiholog în cadrul Universităţii din California. Stând la o
coadă în bibliotecă pentru a face câteva copii xerox, o studentă a întrebat
dacă poate să o ia înaintea altora şi, în funcţie de cuvântul exact folosit în
solicitarea sa, a obţinut reacţii foarte diferite din partea celorlalţi. Atunci când
a spus: „Scuzaţi-mă, am cinci pagini de xeroxat. Pot să folosesc xeroxul
pentru că mă grăbesc foarte tare?”, 95% dintre studenţi au lăsat-o înaintea
lor. Din contră, doar 60% au fost de acord să le-o ia înainte atunci când
studenta le-a spus: „Scuzaţi-mă, am cinci pagini de xeroxat. Pot să folosesc
xeroxul?” La prima vedere, completarea „pentru că mă grăbesc foarte tare”
pare a fi foarte importantă. Dar a treia versiune a cererii studentei ne arată că
nu această completare a fost adevaratul motiv. În cea de-a treia solicitare a
ei, termenul „pentru că” a fost introdus, dar nu a mai fost adăugat nimic
altceva: „Scuzaţi-mă, am cinci pagini de xeroxat. Pot să folosesc xeroxul
pentru că trebuie să fac nişte copii?”. În acest caz, 83% dintre cei aflaţi la
rând au fost de acord, chiar dacă nu au fost aduse informaţii suplimentare cu
privire la cererea ei de a o lua în faţa celorlalţi. Aşadar, termenul „pentru că”
181
au activat acordul automat al subiecţilor investigaţi, chiar dacă nu a fost oferit
niciun motiv (Cialdini, 1984).
Acest experiment arată modul în care reacţiile unei persoane la o
situaţie pot fi modificate dacă situaţia este reinterpretată, nu neapărat într-un
mod raţional sau logic. De asemenea, ne arată puterea anumitor forme
sugestive de comunicare menite să slăbească rezistenţa şi să creeze
confuzie în convingerile logice şi raţionale ale unei persoane. Aşadar,
recadrarea nu este un mijloc direct de atribuire a unei semnificaţii, ci o cale
de flexibilizare a sistemului logic rigid de gândire a unei persoane.
Recadrearea deschide noi orizonturi şi posibilităţi de schimbare a ceea ce
părea de neclintit în gândirea unei persoane.
Atunci când terapeutul restructurează realitatea pacientului, el trebuie
să-l conducă pe acesta să vadă lucrurile dintr-un punct de vedere diferit. Pot
fi utilizate sugestiile, elementele retoricii clasice, paradoxele logicii. Toate
acestea, dacă sunt utilizate corect, pot modifica modul în care o persoană
percepe realitatea, chiar şi doar pentru o scurtă perioadă de timp.
8.3.1.3 Evitarea formulărilor negative
Practica clinică ne arată că formulările negative cu privire la ideile sau

comportamentul unei persoane sunt percepute ca un reproş sau blam,
nefăcând altceva decât să provoace rezistenţă. În hipnoză, formulările
negative au un efect similar, de aceea, terapeutul va tinde să reformuleze
toate ideile negative în afirmaţii pozitive. În loc să criticăm comportamentul
unui pacient, chiar dacă acest comportament este în mod evident
disfuncţional, este pe departe mult mai productiv de a fi alături de pacient, a-l
ajuta să se simtă în largul său şi apoi a-i oferi sugestii cu privire la modul în
care să-şi modifice comportamentul.
De exemplu, atunci când avem de-a face cu doi părinţi hiperprotectivi
care l-au determinat pe fiul lor să se simtă insecurizat şi fragil din punct de
vedere emoţional, în loc să le arate greşelile adopate prin comportamentul
lor, terapeutul îi poate complimenta pe părinţi cu privire la modul în care s-au
descurcat până în momentul de faţă cu copilul lor dificil, precum şi sacrificiile
făcute de aceştia în scopul de a-şi proteja copilul de posibilele ameninţări ale
182
lumii exterioare. Terapeutul poate spune: “Deoarece aţi făcut până acum o
treabă atât de bună, sunt convins că de acum încolo vă veţi descurca şi mai
bine, lăsându-l pe copil să-şi asume responsabilităţi.” În acest punct al
terapiei, terapeutul va prescrie părinţilor acţiuni şi comportamente radical
diferite faţă de cele obişnuite. Astfel, în loc să-i blameze pe părinţi pentru
greşelile făcute datorită hiperprotecţiei lor sufocante şi în loc să le spună: “Nu
mai procedaţi astfel, nu-l mai cocoloşiţi”, terapeutul se va folosi capacitatea
părinţilor de a interveni, reformulând-o într-o manieră pozitivă. Prin
intermediul unor prescrieri directe, comportamentul parental funcţional va
rezolva respectiva situaţie apărută în legătură cu copilul lor.
Acest exemplu combină trei tehnici diferite: evitarea formulărilor
negative, recadrarea şi prescrierea. Aceste tehnici stimulează participarea şi
cooperarea chiar şi a pacienţilor dificili, eludând orice reacţie negativă a
acestora. Pacienţii ne arată că ei ştiu că acţiunile lor sunt disfuncţionale, din
moment ce apelează la cabinetul nostru de psihoterapie; nu este nevoie ca
terapeutul să accentueze latura disfuncţională a acţiunilor şi
comportamentelor lor.
8.3.1.4 Utilizarea paradoxului şi a pattern-urilor de comunicare

paradoxală
Un paradox logic este o afirmaţie care este atât adevărată, cât şi falsă,
atât corectă, cât şi incorectă.
Utilizarea paradoxului în terapie este cheia de boltă şi este extrem de
eficient în diversele situaţii perceptiv-reacţionale rigide şi în pattern-urile
comportamentale de autoîntărire care întreţin problema pacientului.
Paradoxul dezechilibrează logica aristotelică a adevărului şi falsului, precum
şi teza maniheismului propagată de filosoful persan Mani (Manes).
Maniheismul susţinea dualismul radical ontologic între cele două principii
eterne, binele şi răul, respectiv alb/ negru, frumos/ urât, corect/ incorect.
Realitatea era descrisă prin utilizarea unor asemenea categorii antinomice.
Paradoxul logic a subminat orice încercare de a cuprinde realitatea
într-un sistem interpretativ şi descriptiv al logicii absolute.
183
Aplicat în contextul terapeutic, paradoxul poate destrăma cercul vicios
al comportamentului repetitiv care constituie o soluţie încercată – pattern-ul
comportamental de autoîntărire din care pacientul nu se poate desprinde.
Paradoxul destabilizează sistemul de percepţii şi de reacţii cu privire la
realitate ale pacientului.
Din punct de vedere istoric, paradoxul a fost utilizat pentru prima dată
ca strategie terapeutică de Victor Frankl (1960), descris sub forma “intenţiei
paradoxale”. Dar, Bateson şi colab. (1956) au formulat în mod sistematic
paradoxul pentru prima dată în rezolvarea de probleme. Ei au arătat că
paradoxul este un constituent de bază al problemelor mentale şi poate fi
utilizat eficient în rezolvarea acestora. Cu alte cuvinte, ei au aplicat vechiul
dicton medical “similia similibus curantur” (Cele asemănătoare vindecă
lucruri asemănătoare – principiul homeopatiei). Principiul similarităţii a fost
utilizat în medicina spagirică între sec. XIV-XVII, în care alchimia este
aplicata sistematic în terapie. Hahnemann a revalorizat acest principiu şi a
construit, pe această bază, o metodă sistematică de tratament. În anul 1790,
a realizat un experiment cu scoarţa arborelui de Cinchona şi l-a convins că o
substanţă capabilă să producă anumite simptome la un om sănătos, poate
eradica simptomele similare ale unui om bolnav. În paragraful 25 din
Organon, el spune ca "experimentele veritabile - singurul ghid infailibil în arta
vindecarii - ne învaţă prin toate testele conduse conştiincios că
medicamentul care a produs la un corp uman sănătos cel mai mare număr
de simptome similare celor ale bolii, este singurul care o va vindeca".
Paradoxul apare în variate forme ale terapiei, plecând de la
prescrierile paradoxale şi ajungând la comunicare şi acţiuni paradoxale.
Să luăm următorul exemplu al unei paciente cu tulburare obsesivă
hipocondriacă, fiind convinsă că suferă de o boală serioasă şi incurabilă. În
ciuda analizelor medicale efectuate care demonstrau contrariul, pacienta
interpretează fiecare schimbare a corpului ei drept simptome ale bolii ei
misterioase. Ea este îngrozită de această boală şi cere ajutor din partea
tuturor, în mod deosebit, terapeutului ei. Următorul fragment de dialog redă
utilizarea paradoxului într-o asemenea situaţie (adaptat după G. Nardone şi
P. Watzlawick, 2005):
184
Pacientul: Doctore, sunt extenuată. Mă simt atât de bolnavă! Sunt
speriată! Este ceva rău în mine, cred că în curând voi muri. Nimeni nu mă
crede că sunt grav bolnavă. Transpir tot timpul şi simt cum inima îmi bate
aşa de repede. Şi apoi, aşa cum i-am spus soţului meu, simt ca şi cum s-ar fi
abătut un blestem asupra mea. Deşi nu credeţi aceste lucruri, să ştiţi că este
adevărat. Nimeni nu mă crede, dar simt acest lucru.
Terapeutul: Hmmm. (Privind serios şi gânditor) Chiar cred că eşti grav
bolnavă. De fapt, cred că boala ta este destul de rară. Ştii, există “blesteme”
şi “blesteme” şi se pare că tu chiar ai fost blestemată. (O pauză scurtă) Da,
chiar cred că te vei îmbolnăvi serios şi lucrurile vor merge tot mai rău în cazul
tău. De fapt, uitându-mă la tine chiar acum, se pare că deja nu ţi-e bine
deloc. Te simţi rău, nu-i aşa? Mi se pare că eşti pe cale să te simţi foarte rău
în curând. (Cu un surâs slab pe faţă.)
Pacientul: Dar doctore, ce vreţi să spuneţi, că sunt pe cale de a muri?
Aşadar, este adevărat. Sunt cu adevărat grav bolnavă. Dar doctore, de ce
toate acele analize medicale pe care le-am făcut nu mi-au indicat nicio
boală? Eşti sigur că sunt cu adevărat bolnavă şi că am fost chiar blestemată
de cineva?
Terapeutul: Da. (Cu un zâmbet uşor pe faţă.)
Pacientul: Dar doctore, te distrezi pe seama mea. Chiar acum nu mă
mai simt aşa de rău. De fapt, vorbind cu tine, văd că nu am mai transpirat şi
mă simt mult mai calmă. Dar, spune-mi doctore, de ce ne joacă asemenea
feste creierul nostru la vârsta de patruzeci de ani?
Acest exemplu ne arată cum poate fi utilizat paradoxul în situaţiile în
care logica raţională nu are niciun efect, destrămând mecanismul repetitiv
specific tulburărilor obsesive. Pacienţii sunt îngrijoraţi şi surprinşi atunci când
aud că temerile lor sunt justificate. Apoi, ei vor începe să-l convingă pe
terapeut de propria lor stare de sănătate, spunând că testele medicale nu au
găsit nimic care să ateste propria lor stare de boală. În unele cazuri, ei vor
zâmbi atunci când vor înţelege trucul la care a apelat terapeutul lor. Dar,
lucrul cel mai important este că mecanismul obsesiv al percepţiilor
distorsionate şi al reacţiilor a fost destrămat, iar punctul lor de vedere şi
acţiunile lor privind problema cu care se confruntă vor începe şi ele să se
schimbe. Acest exemplu este o bună ilustrare a logicii pe care se bazează
185
intervenţia paradoxală şi a modului cum este utilizată în combaterea actelor
compulsive.
Prin utilizarea acestei tehnici, terapeutul poate creea un paradox care
face ca un simptom involuntar, aflat în afara controlului pacientului, să devină
unul voluntar. Din momentul în care devine voluntar, simptomul îşi va pierde
complet calitatea simptomatică. Atunci când avem de-a face cu un
comportament rigid şi obsesiv, în loc să analizăm şi să criticăm acest
comportament, terapeutul determină o escaladare a lui până în momentul în
care se va elimina pe el însuşi. Mecanismul este acelaşi ca în prescrierea
simptomului: capacităţile destructive ale paradoxului sunt seturi de acţiuni, iar
percepţiile distorsionate ale pacientului sunt în mod deliberat încurajate.
Încercarea deliberată de a fi fericit atunci când eşti deprimat nu face altceva
decât să te simţi mai rău, conducând pacientul să persiste în mod intenţionat
în acele procese mentale aparent incontrolabile şi distorsionate,
determinându-le astfel să-şi piardă spontaneitatea lor esenţială şi statutul
simptomatic şi astfel, vor dispare.
Un alt exemplu de utilizare a paradoxului se referă la utilizarea
comunicării şi acţiunii paradoxale. Are legătură cu situaţiile interpersonale în
care o acţiune şi/ sau un mesaj paradoxal neaşteptat (un mesaj care nu
poate fi prevăzut în desfăşurarea normală a evenimentelor) întoarce cu totul
situaţia. Mesajul apare ca fiind nici adevărat, nici fals şi aparent în legătură
cu întreaga situaţie a pacientului, motivându-l să facă o schimbare
neaşteptată şi bruscă în comportament. Eficienţa maximă a unei asemenea
comunicări interpersonale a fost bine ilustrată de un eveniment care a avut
loc în Austria la sfârşitul anilor 1920. S-a scris mult în presa acelei vremi
despre un tânăr bărbat care vroia să se sinucidă, aruncându-se în Dunăre de
pe un pod. Un poliţist alarmat de ţipetele oamenilor din jur şi-a îndreptat
arma spre tânărul bărbat aflat în apă şi a strigat: „Ieşi de acolo sau te
împuşc!” Tânărul s-a supus ordinii şi a ieşit din apă, renunţând la încercarea
lui de a-şi curma viaţa. În fapt, acţiunea poliţistului l-a pus pe tânăr într-o
situaţie paradoxală. Recadrarea puternică a realităţii sale l-a condus la o
schimbare radicală a comportamentului şi a proceselor sale de gândire. În
practica clinică, ca şi în viaţă în general, asemenea experienţe paradoxale,
186
aparent ilogice şi complet neprevăzute de pacient, produc în mod rapid un
salt în logică, indispensabil pentru schimbarea situaţiei.
Din aceste exemple, este clar modul în care un paradox eficient poate
destrăma şi dezarticula situaţiile obsesive şi ridige pe care mulţi pacienţi şi le
creează pentru ei înşişi. Utilizarea paradoxului, într-o multitudine de formate
diferite, este în mod deosebit eficient în fazele timpurii ale terapiei strategice,
atunci când terapeutul trebuie să facă o breşă în sistemul de autoîntărire al
percepţiilor, acţiunilor şi reacţiilor care menţin problema pacientului.
8.3.1.5 Utilizarea rezistenţelor
Utilizarea rezistenţei, una dintre cele mai rafinate tehnici derivate din
paradox, are o mare valoare în terapie. Considerăm că, în ciuda gândirii
psihanalitice clasice, energia investită în rezistenţă poate fi redirecţionată
astfel încât poate fi de mare ajutor în atingerea obiectivelor terapeutice. De
asemenea, considerăm că rezistenţa însăşi poate fi prescrisă paradoxal şi
apoi manipulată în cadrul terapeutic. Acest lucru se realizează prin crearea
unei legături terapeutice duble: rezistenţa pacientului sau rigiditatea sa faţă
de terapeut devine o prescriere prin ea însăşi, iar reacţia ulterioară a
pacientului constituie progresul terapeutic. În acest mod, efectul primar al
rezistenţei este eliminat, iar energia care îi stă la bază va fi pusă în serviciul
schimbării. O rezistenţă prescrisă, de fapt, încetează să mai fie rezistenţă şi
devină complianţă. Să luăm în considerare răspunsul unui terapeut la un
pacient dificil şi neîncrezător. Terapeutul spune: „Priveşte, există o cale
sigură de a rezolva problema ta şi sunt câteva tehnici specifice pe care le
putem utiliza. Dar, privind circumstanţele de moment, cuplate cu viziunea ta
cu privire la întreaga situaţie, nu cred că vei reuşi.” Pacientul se va găsi
acum într-o situaţie paradoxală. Reacţia sa uzuală (agresivitatea direcţionată
spre terapeut) îl va motiva să facă exact ceea ce terapeutul i-a spus că este
incapabil să facă. Pacientul va colabora astfel cu terapeutul, iar rezistenţa sa
va fi eliminată.
Practicienii artelor marţiale învaţă să utilizeze forţa oponentului în
avantajul lor, combinând forţa gravitaţională naturală cu un simţ dezvoltat al
echilibrului. În mod similar, această tehnică redirecţionează forţa rezistenţei
187
pacientului în vederea accelerării schimbării. Hipnoterapeutul utilizează
această strategie în recadrarea rezistenţei pacientului, astfel încât să-i
permită să intre într-o transă profundă. De exemplu, dacă pacientul opune
rezistenţă de a intra în transă, mişcându-şi degetele de la mână sau piciorul,
terapeutul poate spune: „Foarte bine, mâna ta (sau piciorul tău) răspund.
Acum, te-aş ruga să le mişti din ce în ce mai repede, până când te vei simţi
obosit şi vei dori cu adevărat să te odihneşti.” Aşadar, rezistenţa pacientului
a fost redefinită, iar puterea ei va fi direcţionată în inducţia transei hipnotice.
8.3.1.6 Utilizarea metaforelor, anecdotelor şi poveştilor
Un alt mijloc important al comunicării terapeutice este utilizarea

metaforelor, anecdotelor şi poveştilor în care sunt redate evenimente care
implică alte persoane. Aceste strategii îi permit terapeutului să comunice,
într-o manieră indirectă şi subtilă, diverse mesaje. Adeseori, oamenii se
identifică şi proiectează diverse gânduri sau emoţii asupra diverselor
personaje descrise într-o situaţie fictivă. Această tehnică minimizează
rezistenţa deoarece pacienţilor nu li se cere să facă nimic, iar opiniile şi
comportamentele lor nu vor fi criticate. Mesajul va fi introdus într-o manieră
deghizată. Să luăm în considerare un pacient fobic sau obsesiv. Pentru a-i
demonstra cât este de contraproductiv să-şi asculte gândurile fobice sau
obsesive fără încetare, terapeutul poate să-i spună o poveste a miriapodului
care, atunci când a început să se gândească cum de reuşeşte să meargă cu
atâta eleganţă având atât de multe picioare, nu a mai putut merge deloc.
Terapeutul poate să-l invite apoi pe pacient să facă următorul exerciţiu:
„Atunci când vei părăsi camera, te rog să faci ceea ce miriapodul a făcut:
atunci când vei coborî scările, concentrează-te pe faptul cât este de dificil să-
ţi menţii echilibrul la fiecare pas, punându-ţi piciorul jos chiar în locul corect.
În mod obişnuit, o persoană începe să se poticnească şi descoperă că nu
mai poate să meargă mai departe.” Acest tip de strategie este pe departe
mult mai eficient decât să-i oferi pacientului o explicaţie ştiinţifică. Sugestiile
vor fi incluse într-o poveste sau comunicate prin intermediul metaforelor într-
un asemenea mod încât pacientul să nu fie direct implicat, dar puterea
188
evocativă a poveştii sau a imaginii contracarează comportamentele şi
concepţiile deformate ale pacientului.
În termeni strict lingvistici, terapeutul recurge la mesajul „funcţiei
poetice”, adică la puterea evocativă a acestor forme de comunicare
(Jakobson, 1963). Toţi dintre noi am simţit efectele unui poem emoţionant
asupra noastră, ale unui pasaj dintr-o carte sau dintr-un film. Am simţit că noi
suntem protagoniştii scenei respective, chiar dacă totul era o ficţiune şi
trăiam o experienţă concretă şi reală în acele momente. Erickson a fost cel
care a indus acest tip de experienţă în terapie. El a adus în terapie ceea ce
era deja cunoscut hipnoterapeuţilor. Este obişnuit pentru un hipnoterapeut să
inducă o transă prin nararea unei povestiri evocative care aduce cu sine
sugestii, în mod uzual sub formă metaforică. Puterera extraordinară a acestei
strategii de persuasiune a fost utilizată într-o largă varietate de contexte de
mai multe secole.
Să ne gândim, de pildă, la efectul Werther descris de sociologul David
Phillips (1980). Este vorba despre o poveste lungă şi interesantă. În faimosul
său roman „Suferinţele tânărului Werther”, Goethe vorbeşte despre un tânăr
care comite suicid, ca urmare a unei iubirii puternice faţă de Lotte, logodită
cu un alt bărbat. Iubirea lui Werther se desfăşoară pe parcursul a şapte luni,
din mai până în decembrie, 1771. Atât îi trebuie lui Werther pentru a se
îndrăgosti şi, la capătul celor şapte luni, pentru a muri. Publicarea de către
Goethe acestei lucrări a avut un efect uluitor asupra societăţii acelor vremuri.
Cartea a provocat un val de sinucideri de-a lungul Europei, iar autorităţile au
interzis apariţia acesteia în mai multe ţări. Cercetările lui Phillips arată modul
în care efectul Werther se manifestă în timpurile moderne – cum, de
exemplu, o poveste a unei sinucideri care ţine prima pagină din reviste poate
să ducă la o creştere dramatică a numărului de sinucideri printre cititorii
acelor reviste. Phillips a analizat statiscticile cu privire la suicid în Statele
Unite din anii 1947 până în 1968 şi a găsit că în primele două luni după
apariţia unei poveşti legate de suicid, care a ţinut prima pagină din reviste, se
înregistrează o medie de 58 mai multe cazuri de suicid decât în situaţii
normale. Mai mult, există similarităţi izbitoare între suicidari ulteriori şi cel
iniţial, în mod deosebit în legătură cu vârsta şi statutul social al victimelor.
189
Dar Phillips nu s-a oprit aici. El spune că efectul Werther se poate
aplica şi altor evenimente, cum ar fi, de pildă, actelor de violenţă sau eroism.
Sunt necesare doar două condiţii: actul să fie publicat, iar receptorul să se
simtă oarecum asemănător cu protagonistul originar. În acest mod, Phillips
ne demonstrează forţa mecanismelor identificării şi proiecţiei, puterea
acestora de a provoca comportamente imitative la receptorii mesajului, care
se văd pe ei înşişi ca fiind asemănători cu protagoniştii poveştii respective.
Datorită faptului că psihoterapia îţi propune în primul rând să producă
schimbări în modul de a gândi, a simţi şi a acţiona al pacientului, ar trebui să
nu trecem cu vederea şi să nu subestimăm puterea extraordinară care poate
fi exercitată prin intermediul narării unei poveşti sau anecdote care să se
potrivească foarte bine cu realitatea problematică a pacientului. Ele pot
conduce pacientul la schimbări reale în pattern-urile sale comportamentale,
care, la rândul lor, pot conduce la schimbări în structura cognitivă şi
perceptivă a persoanei.
8.3.2 Prescrierile comportamentale
Prescrierile comportamentale sunt realizate de pacient între şedinţele

de terapie. Ele joacă un rol fundamental în terapia strategică. În vederea
schimbării, este necesar să trecem prin experienţe concrete. Prescrierile
comportamentale determină asemenea experienţe concrete de schimbare a
realităţii, în afara cadrului terapeutic.
Atunci când pacientul acţionează singur în viaţa sa de zi cu zi, el va
putea să-şi demonstreze foarte bine propria sa abilitate de a schimba
situaţiile problematice în care se găseşte la un moment dat. Faptul de a face
anumite lucruri în necunoştinţă de cauză, ca răspuns la trucurile terapeutice
utilizate de clinicianul său, nu schimbă cu nimic această aserţiune, deoarece,
ştiind sau nu, pacienţii ajung să facă lucruri pe care înainte erau incapabili să
le facă. Asemenea experienţe sunt tangibile şi o dovadă indiscutabilă a
abilităţii lor de a depăşi propriile dificultăţi. Ele deschid noi perspective privind
situaţia problematică. Ele destramă mecanismul „soluţiilor încercate” de
pacient, soluţii care menţin problema sa.
190
Prescrierile comportamentale pot fi împărţite în trei tipuri: directe,
indirecte şi paradoxale. Prescrierile directe conţin instrucţiuni clare de
realizare a unor acţiuni specifice. Ele îşi propun rezolvarea unei probleme
sau atingerea unei serii de obiective pe drumul schimbării pacientului.
Această tehnică este utilă pacienţilor cooperanţi care arată puţină rezistenţă
la schimbare. Prescrierile directe le oferă cheia rezolvării probmelor lor,
indicându-le cum să acţioneze astfel încât să destrame mecanismul care le
menţine problema. Să luăm, de pildă, cazul unui bărbat şi al soţiei sale care
se ceartă datorită faptului că fiecare încearcă să corecteze „comportamentul
rău” al celuilalt. Este uşor să vedem cum acest tip de comunicare va
conduce la certuri nesfârşite. În fapt, e vorba despre un ciclu fără sfârşit al
acţiunilor şi reacţiunilor.
Într-o asemenea situaţie, dacă doar unul dintre parteneri devine mai
cooperant, va fi suficient să spargă cercul vicios al corecţiilor şi
contracorecţiilor. Terapeutul va trebui să le explice situaţia în mod clar,
dându-i clientului cooperant o sarcină menită să destrame acest lanţ,
nereacţionând la comportamentul corectiv al partenerului sau lăsându-i
partenerului său ultimul cuvânt.
De-a lungul acestui proces, terapeutul poate utiliza prescrierile directe,
ajutându-l pe pacient să gestioneze în mod corect situaţiile care înainte
apăreau ca fiind problematice. Până în final, terapetul îi va spune în mod
direct şi explicit pacientului ce să facă, oferindu-i o serie de instrucţiuni pas
cu pas.
Prescrierile indirecte sunt injoncţiuni comportamentale ale căror
obiective sunt ascunse şi „camuflate”. Terapeutul prescrie o acţiune care va
produce un rezultat diferit faţă de cel care fusese aparent specificat. Acest tip
de prescriere utilizează tehnica hipnotică a deplasării simptomului. În mod
obşnuit, atenţia paceintului va fi îndreptată spre o problemă secundară,
reducându-se astfel intensitatea problemei iniţiale prezentate de pacient. În
acest caz, vom utiliza logica paraconsistentă şi strategică, în locul logicii
aristotelice tradiţionale a adevărului şi falsului şi a principiului
noncontradicţiei.
Pentru a explica mai bine această tehnică, haideţi să facem o analogie
cu un magician. Magicianul atrage atenţia audienţei cu unele mişcări evident
191
teatrale, astfel încât trucurile sale subtile să nu fie observate de nimeni. În
final, se va produce magia! În mod similar, terapeutul îl instuieşte pe
pacientul fobic să facă un exerciţiu neplăcut şi care să-i provoace anxietate
ori de câte se manifestă simptomul său, cum ar fi, de pildă, să noteze în
detaliu sentimentele şi gândurile care îi trec prin cap în acel moment şi să le
aducă la următoarea şedinţă de terapie. Pacientul se va putea simţi vinovat
la următoarea şedinţă pentru că nu a îndeplinit sarcina prescrisă de
terapeutul său. În mod ciudat, el spune (şi nu poate să explice) că nu a mai
avut niciun simptom fobic pe tot parcursul săptămânii. În mod evident, a fost
fie sentimentul de stânjeneală, fie anxietatea provocată de exerciţiu care au
făcut ca simptomele fobice să nu mai apară. Cu alte cuvinte, atenţia sa a fost
abătută de la adevărata sa problemă şi îndreptată asupra exerciţiului pe care
trebuia să-l facă. Acest truc terapeutic duce la neutralizarea simptomelor
problematice. Dar, mai important, pacientul va spune că prin intermediul
experienţei sale concrete, el a putut să controleze şi chiar să elimine propriile
sale simptome. Datorită faptului că precrierile indirecte reduc rezistenţa
pacientului la schimbare, punându-l să facă lucruri pe care nu realizează că
le face, aceste intervenţii joacă un rol fundamental în prima fază a
tratamentului strategic.
Prescrierile paradoxale derivă din utilizarea paradoxului în terapie. În
cazul unei probleme insolvabile şi aparent spontane, cum ar fi, de pildă,
obsesiile repetitive sau alte comportamente disfuncţionale rezistente, ele pot
deveni extrem de eficiente. Pacientul se găseşte într-o situaţie paradoxală,
fiind nevoit să realizeze acţiuni voluntare care înainte erau involuntare şi de
necontrolat şi pe care a încercat dintotdeauna să le evite. Aşadar, simptomul
nu mai este spontan şi de necontrolat prin intermediul prescrierii lui.
De exemplu, să luăm cazul unui pacient care manifestă ritualul de a
verifica în fiecare noapte dacă a închis robinetele, luminile, gazul şi dacă
pantofii săi sunt exact acolo unde trebuie să stea înainte de a se băga în pat.
Prescrierea oferită unui asemena pacient ar putea fi de tipul: „În fiecare
seară, de bună voie şi fiind extrem de atent, vei închide luminile şi robinetele
de un anumit număr de ori, folosind ambele mâini şi îţi vei pune pantofii în
acelaşi loc, dar îndreaptă-i în direcţia opusă.” De-a lungul a două săptămâni,
ritualurile sale de seară au încetat. Prescrierile paradoxale, ca şi prescrierile
192
indirecte, pot fi foarte eficiente în slăbirea rezistenţei pacientului la schimbare
şi au o mare valoare terapeutică în fazele de început ale tratamentului.
Pentru ca o prescriere să fie urmată şi să devină eficientă, ea trebuie
să fie formulată cu mare atenţie şi apoi prezentată pacientului aproape ca o
comandă hipnotic, utilizând tehnicile de comunicare terapeutică descrise
anterior. Utlilizarea limbajului hipnotic sau injonctiv este crucială în privinţa
eficienţei lor în psihoterapie. Altfel, pacienţii nu vor îndeplini prescrierile
respective, în special, cele indirecte sau paradoxale (Watzlawick, 1978;
Watzlawick şi Nardone, 1997). Probabil, din această cauză unii terapeuţi se
plâng de faptul că metodele paradoxale şi prescriptive sunt ineficiente.
Prescrierile trebuie date pacientului într-o manieră monotonă şi
repetitivă la sfârşitul fiecărei şedinţe. Această tehnică este în mod clar
analoagă cu inducţia transei hipnotice. Pentru a concluziona, este foarte
important ca după ce o prescriere a fost îndeplinită, rezultatul să fie examinat
în detaliu, iar pacientul să fie lăudat pentru efortul depus. Pacientul trebuie să
fie conştient că problemele considerate de el de nerezolvat, în fapt, pot fi
depăşite într-un mod nonstresant, iar el îşi va demonstra singur acest lucru,
prin intermediul realizării prescrierilor terapeutice. Prescrierile pot fi formulate
într-o mare varietate de forme şi pot implica patten-uri de comportament
foarte diferite. Ele pot fi sarcini simple de făcut acasă, ritualuri complicate sau
chiar acţiuni care aparent nu au deloc legătură cu problema pacientului.
Lucrul cel mai important este că terapeutul foloseşte la maximum propria sa
inventivitate şi imaginaţie pentru a găsi cheia de a se elibera de sistemul său
disfuncţional de acţiuni şi reacţii în care pacientul este prins.
193
REZUMAT
Lui Franz Alexander îi datorăm conceptul de experienţă emoţională

corectivă. Ferenczi şi Rank au fost printre cei care au recunoscut acest
principiu şi l-au aplicat în cadrul terapiei. Autorii mai sus menţionaţi au
formulat conceptul de “experienţă emoţională corectivă” ca principiu
terapeutic fundamental al psihoterapiei etiologice. În definiţia lor, se referă la
“reexpunerea pacientului, în circumstanţe mult mai favorabile, la situaţiile
emoţionale care nu au putut fi gestionate bine în trecut. Pentru a fi ajutat,
pacientul trebuie să treacă printr-o experienţă emoţională corectivă pentru a
repara influenţa traumatizantă a experienţelor anterioare.”
Prima şi cea mai importantă experienţă emoţională corectivă are loc în
psihoterapa dinamică de scurtă durată după ce pacientul a renunţat la
rezistenţa sa, se află în legătură cu sentimentele sale adânci şi le exprimă
aici-şi-acum.
Experienţele emoţionale corective au loc de-a lungul procesului
terapeutic ori de câte ori pacientul îl percepe pe terapeutul său ca pe cineva
care reacţionează la sinele său real, la sentimentele sale reale şi la gândurile
sale reprimate, în mod diferit faţă de modul în care a reacţionat părintele său
patogenic. În final, asemenea experienţe vor avea loc şi în afara cadrului
terapeutic, pe măsură ce pacientul începe să descopere că, datorită
comportamentului său schimbat, oamenii reacţionează faţă de el şi îl
Un alt moment de răscruce în evoluţia înţelegerii omului a avut loc în
anul 1937, atunci când Jean Piaget a publicat “Construcţia realităţii la copil.”
Marea majoritate a problemelor pe care vrem să le schimbăm nu sunt
în legătură cu proprietăţile obiectelor sau situaţiilor – realităţii de prim ordin
(Watzlawick, 1976), ci sunt în legătură cu semnificaţia, sensul şi valoarea pe
care le atribuim acestor obiecte sau situaţii – realitatea de ordin secund.
În psihoterapia tradiţională se utilizează limbajul indicativ sau
descrierea, explicaţia, confruntarea, interpretarea în scopul obţinerii unor
194
astfel de schimbări. Acesta este limbajul ştiinţei clasice şi al cauzalităţii
lineare.
George Spencer Brown introduce conceptul de limbaj injonctiv.
Indicativul este un mod verbal personal şi predicativ care exprimă o
acţiune, o întâmplare sau o stare prezentată de vorbitor ca un fapt realizat în
trecut, care se realizează în momentul vorbirii sau care se va realiza în viitor,
dacă apare într-o propoziţie enunţiativă. Dacă este folosit într-o propoziţie
interogativă, exprimă un fapt a cărui realizare rămâne de verificat. Verbul la
indicativ poate fi şi negat. Indicativul poate fi definit şi negativ, ca modul care
în general nu exprimă o acţiune dorită, poruncită, eventuală sau ipotetică.
Injoncţiunea se referă la o presiune sau la o intervenţie puternică
asupra cuiva, este un ordin precis, formal. Forma primară a comunicării
matematice nu este descrierea, ci injoncţiunea.
Activitatea terapeutică a lui M. Erickson a introdus conceptul de limbaj
injonctiv. În cea de-a doua parte a activităţii sale profesionale, Erickson a
utilizat tot mai mult prescrierile comportamentale directe în afara transei
hipnotice, în scopul dobândirii schimbării terapeutice
O contribuţie însemnata în filosofia lingvisticii a adus John L. Austin
(1962). Într-o conferinţă a sa susţinută la Harvard în anul 1955, el a
identificat o formă particulară de comunicare pe care o denumeşte „vorbire
performativă”. Numele este derivat din englezescul „to perform”, tradus în
limba română prin „a efectua”, „a executa”, „a îndeplini”. El indică faptul că
emiţătorul comunicării este cel care execută o acţiune.
Limbajul injonctiv ocupă un loc din ce în ce mai important în tehnicile
terapeutice actuale. El a ocupat întotdeauna un rol central în hipnoterapie.
Sugestiile hipnotice nu sunt altceva decât injoncţiuni de a ne comporta ca şi
cum ceva ar fi real. Injoncţiunile pot construi realităţi, aşa cum evenimentele
întâmplătoare pot avea acest efect nu doar în propriile noastre vieţi, dar şi în
evoluţia biologică sau cosmică.
Terapia strategică scurtă se încheie în mod obişnuit în zece şedinţe
sau mai puţin şi se focalizează pe eliminiarea simptomelor şi pe rezolvarea
problemelor cu care pacientul vine la terapie
Succesul terapiei strategice în rezolvarea problemelor constă în
destrămarea sistemului reacţional circular care menţine problemele,
195
redefinind situaţia şi, în consecinţă, modificând percepţia pacientului cu
privire la realitatea care îl forţează să adopte soluţii disfuncţionale.
Încă de la prima întâlnire cu pacientul, în loc de a se concentra pe
trecut, terapeutul va lua în considerare şi va evalua următoarele aspecte:
 ce se întâmplă în interiorul celor trei tipuri de relaţii
interdependente ale pacientului (cu sine, cu ceilalţi şi cu lumea în
general);
 modul în care problema prezentată de pacient este perpetuată în
interiorul acestor trei pattern-uri de relaţii;
 modul în care pacientul a încercat până acum să-şi rezolve
problema (care sunt soluţiile încercate de acesta);
 cum poate fi problema pacientului modificată cât mai curând
posibil
Vom lua în considerare următoarele etape de tratament în această
formă de psihoterapie strategică:
 prima întâlnire terapeutică şi construirea relaţiei terapeutice
 definirea problemei
 acordul cu privire la obiectivele terapiei
 identificarea sistemului perceptiv-reacţional care menţine problema
pacientului
 elaborarea terapiei şi a strategiilor de schimbare, aplicarea şi
adaptarea strategiilor şi tehnicilor terapeutice
 concluziile cu privire la tratament
Procedurile terapeutice utilizate în abordarea strategică pot fi divizate
în două tipuri: acţiuni şi comunicare terapeutică si prescrieri
comportamentale.
 acţiuni şi comunicare terapeutică
o a învăţa limbajul pacientului
o recadrarea (resemnificarea)
o evitarea formulărilor negative
o utilizarea paradoxului şi a pattern-urilor de comunicare
paradoxală
o utilizarea rezistenţelor
o utilizarea metaforelor, anecdotelor şi poveştilor
196
 prescrieri comportamentale
CUVINTE CHEIE
 experienţa emotională corectivă
 realitate de prim ordin
 realitate de ordin secund
 cauzalitate lineară
 limbaj injonctiv
 injoncţiune
 actiuni şi comunicare terapeutică
 a învăţa limbajul pacientului
 recadrarea (resemnificarea)
 evitarea formulărilor negative
 utilizarea paradoxului şi a pattern-urilor de comunicare paradoxală
 utilizarea rezistenţelor
 utilizarea metaforelor, anecdotelor şi poveştilor
 prescrieri comportamentale
1) Ce este experienţa emotională corectivă şi cine a introdus termenul în
practica psihologică? (p. 162)
2) Cine a folosit termenii realitate de prim ordin şi realitate de ordin
secund şi în ce context? (p. 164)
3) Limbaj injonctiv versus limbaj indicativ. (p.165)
4) Cum explicaţi mecanismul profeţiei autoîmplinite? (p. 166)
5) Care sunt principalele strategii terapeutice în acest tip de
psihoterapie? (p. 169)
197
CONCLUZII
Conceptul de “experienţă emoţională corectivă” este principiul

terapeutic fundamental al psihoterapiei etiologice. În definiţia sa, experienta
corectiva se referă la “reexpunerea pacientului, în circumstanţe mult mai
favorabile, la situaţiile emoţionale care nu au putut fi gestionate bine în
trecut. Pentru a fi ajutat, pacientul trebuie să treacă printr-o experienţă
emoţională corectivă pentru a repara influenţa traumatizantă a experienţelor
anterioare.”
Prima şi cea mai importantă experienţă emoţională corectivă are loc în
psihoterapa dinamică de scurtă durată după ce pacientul a renunţat la
rezistenţa sa, se află în legătură cu sentimentele sale adânci şi le exprimă
aici-şi-acum.
Experienţele emoţionale corective au loc de-a lungul procesului
terapeutic ori de câte ori pacientul îl percepe pe terapeutul său ca pe cineva
care reacţionează la sinele său real, la sentimentele sale reale şi la gândurile
sale reprimate, în mod diferit faţă de modul în care a reacţionat părintele său
patogenic. În final, asemenea experienţe vor avea loc şi în afara cadrului
terapeutic, pe măsură ce pacientul începe să descopere că, datorită
comportamentului său schimbat, oamenii reacţionează faţă de el şi îl
Procedurile terapeutice utilizate în abordarea strategică pot fi divizate în
două tipuri: acţiuni şi comunicare terapeutică (a învăţa limbajul pacientului,
recadrarea / resemnificarea, evitarea formulărilor negative, utilizarea
paradoxului şi a pattern-urilor de comunicare paradoxală, utilizarea
rezistenţelor, utilizarea metaforelor, anecdotelor şi poveştilor) si prescrieri
comportamentale.
198
UNITATEA 9
VALORIFICAREA TIMPULUI EXTRATERAPEUTIC PRIN INTERMEDIUL
TEMELOR PENTRU ACASĂ
Obiective p. 200
9. Valorificarea timpului extraterapeutic prin intermediul

temelor pentru acasă p.201
9.1 Definiţia şi istoria temei pentru acasă în psihoterapie p.201
9.2 Teorie şi conceptualizare: scopurile temelor pentru acasă p.202
9.3 Strategii clinice utilizate p.203
9.3.1 Importanţa alianţei terapeutice p.203
9.3.2 Stabilirea obiectivelor şi realizarea acordului p.204
9.3.3 Sarcinile stabilite de comun acord p.206
9.4 Modele de concepere a temelor pentru acasă p.206
9.4.1 Modelul euristic de complianţă p.206
9.4.2 Stadiile modelului schimbării p.207
9.4.3 Prezentarea problemei de către client p.208
9.5 Elaborarea temei pentru acasă p.210
9.6 verificarea efectuării temei p.215
Rezumat p.219
Cuvinte cheie p.221
Concluzii p.221
199
OBIECTIVE
 să aibă o înţelegere mai temeinica asupra valorii si modului de
utilizare a timpului extraterapeutic in favoarea terapiei clientului;
concepte şi tehnici ce ţin de acest concept terapeutic;
 să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale acestui
concept.

tehnici, Editura Polirom, 2005.
Comportamentală, Editura ASCR, 2003.
2004.
Editura Trei, 2009.

 2 ore
200
9. VALORIFICAREA TIMPULUI EXTRATERAPEUTIC PRIN
INTERMEDIUL TEMELOR PENTRU ACASĂ
9.1. Definiţia şi istoria temei pentru acasă în psihoterapie
În urmă cu peste 70 de ani, specialiştii în psihoterapie

comportamentală au recunoscut importanţa şi eficacitatea utilizării timpului
din afara şedinţelor de terapie, în scopul îmbunătăţirii rezultatelor acestora.
observaţie, înregistrarea unei convorbiri extraterapeutice, citit etc.
Ca metodă de valorificare a intervalului dintre şedinţe, tema pentru
acasă a devenit baza terapiilor cognitiv-comportamentale, în conformitate cu
accentul pus de aceste terapii pe creşterea abilităţii pacienţilor de a găsi
singuri soluţii pentru problemele lor. Pe de altă parte, metoda temei pentru
acasă este adesea utilizată de numeroşi psihoterapeuţi de orientări teoretice
diferite. Formele scurte de terapie psihodinamică (Badgio, Halperin şi Barber,
1999), de terapie familială şi de cuplu (Dattilo, 2002) şi de abordare centrată
pe soluţie (Beyebach, Morejon, Palenzuela şi Rodriguez-Arias, 1996)
folosesc frecvent metoda temei pentru acasă. Astfel, tema pentru acasă este
considerată de majoritatea psihoterapeuţilor ca o parte integrantă a
procesului de schimbare.
Tema pentru acasă nu este numai o tehnică frecvent folosită, dar, aşa
cum a demonstrat o metaanaliză a 32 studii, ea îmbunătăţeşte semnificativ
rezultatele terapiei (Kazantzis, Dean şi Ronan, 2000). Tema pentru acasă
poate ajuta pacienţii să se restabilească mai rapid şi să se menţină astfel
timp mai îndelungat, iar complianţa pacienţilor la această formă de tratament
este un factor predictiv important pentru rezultatul favorabil al terapiei. Cu
alte cuvinte, psihoterapeuţii care reuşesc să elaboreze şi să pună în practică
201
o temă, precum şi să motiveze pacienţii pentru efectuarea acesteia, vor avea
mai mult succes decât cei care nu apelează la teme pentru acasă.
Următoarea problemă pentru un practician este să hotărască ce tip de
temă să prescrie. Pentru început, este recomandabil ca terapeutul să se
familiarizeze cu diverse ghiduri ce indică anumite tipuri de teme, în funcţie de
tulburările prezentate de pacient. În orice caz, complianţa pacientului la
realizarea sarcinii poate fi crescută prin cunoaşterea impactului variabilelor
care ţin de pacient, dar şi a unor factori comuni asupra terapiei. În plus,
terapeutul este preocupat de stabilierea unei bune alianţe terapeutice,
precum şi de estimarea capacităţii pacientului de a realiza o temă dată,
selectând tema cea mai adecvată şi adaptată fiecărui caz. Discuţia de faţă se
referă la modul în care ar trebui elaborate, implementate şi urmărite temele
pentru acasă, cu scopul de a potenţa rezultatele terapiei.
9.2 Teorie şi conceptualizare: scopurile temei pentru acasă
Utilizarea timpului extraterapeutic, prin teme pentru acasă, poate

influenţa favorabil rezultatele terapiei, într-o multitudine de moduri (Kamins,
2006):
Posibilitatea de exersare a abilităţilor proprii
În cursul unei şedinţe de terapie, pacientul şi psihoterapeutul pot
discuta şi clarifica anumite aspecte, dar tema pentru acasă favorizează
învăţarea pe plan experimental şi permite extrapolara cunoştinţelor din
terapie, la viaţa reală. De pildă, pacientul poate învăţa prin terapie despre
relaţiile dintre cogniţie şi sentimente, dar practica confruntării gândirii
disfuncţionale cu o situaţie dificilă permite realizarea mai rapidă a schimbării.
Extinderea rolului terapiei
Tema pentru acasă poate să consolideze cunoştinţele pacientului
dobândite în cursul unei şedinte şi să le menţină vii în memoria sa. Cu alte
cuvinte, aceste sarcini extraterapeutice îi permit să continue terapia la
domiciliu.
Estimarea nivelului de motivaţie a pacientului şi a dorinţei sale de
schimbare
202
Un pacient poate să spună ceva în faţa psihoterapeutului, dar să se
comporte total diferit în afara şedinţelor de terapie. Temele pentru acasă pot
servi terapeutului la înţelegerea dorinţei reale de schimbare a pacientului. De
exemplu, un pacient îşi poate declara dorinţa de schimbare, dar, când i se
cere să exerseze această schimbare prin teme pentru acasă, este posibil să
nu fie dispus să o facă. Dacă acest lucru este sesizat în cursul şedinţei
următoare, terapeutul poate ajusta intervenţiile pe baza comportamentului
pacientului, optimizând astfel folosirea timpului terapeutic.
Contribuţia la prevenirea recăderilor
Experienţa clinică ne demonstrează că pacienţii care utilizează cu
succes temele pentru acasă pentru a-şi depăşi problemele, vor reduce riscul
apariţiei recăderilor după încheierea terapiei.
Implicarea partenerilor de viaţă
Implicarea partenerilor de viaţă în terapie poate contribui adesea la
ameliorarea rezultatelor. Teme pentru acasă, precum cititul psihoeducaţional,
pot ajuta membrii familiei să cunoască anumite aspecte ale tulburării
pacientului sau strategii eficiente de susţinere. De asemenea, participarea
partenerilor de viaţă permite terapeutului să evalueze susţinerea socială a
pacientului şi să determine dacă aceste persoane colaborează cu adevărat
în vederea atingerii obiectivelor propuse.
Forţa proprie
Prescrierea unei teme pentru acasă este un mesaj de colaborare, ce
comunică pacienţilor rolul lor crucial în procesul schimbării. În cele din urmă,
tema pentru acasă este elementul esenţial care transmite pacienţilor
convingerea că sunt cu adevărat colaboratori la propriul lor tratament.
Terapeutul poate instrui, dar pacienţii înţeleg că trebuie să pună în practică.
După încheierea terapiei, pacientul va fi înclinat să atribuie succesul în mai
mare măsură eforturilor proprii, nu numai psihoterapeutului.
9.3 Strategii clinice utilizate

9.3.1 Importanţa alianţei terapeutice
Deşi psihoterapia, în ansamblu, este dovedită ca fiind eficientă, unii

psihoterapeuţi sunt mai eficienţi decât alţii. Diferenţele dintre terapeuţi depind
203
într-o măsură minimă sau redusă de specialitatea, vârsta, orientarea
teoretică sau experienţa terapeutului (Beutler, Malik, 2004). Pe de altă parte,
s-a demonstrat că alianţa terapeutică joacă un rol esenţial pentru reuşita
terapiei (Schaap, Bennun, Schindler, Hoogduin, 1996).
După Bordin (1979), alianţa terapeutică reprezintă un parteneriat, un
acord între pacient şi specialist referitor la obiectivele terapiei şi la sarcinile
pe care aceastea le implică. Terapeuţii ştiu că o temă pentru acasă nu poate
fi elaborată şi prescrisă decât după ce a fost realizat acordul respectiv.
Nerespectarea acestei condiţii are adesea drept consecinţă noncomplianţa
pacientului la sarcina propusă. Cele mai „bune” intervenţii sunt lipsite de
valoare dacă nu sunt acceptate de pacient. De aceea, terapeutul trebuie să
urmărească realizarea acestei alianţe, înainte de a proceda la prescrierea
temelor pentru acasă.
Burns şi Nolen-Hoekseman (1992) au studiat o serie terapeuţi care au
utilizat o abordare cognitiv-comportamentală în tratamentul depresiei.
Terapeuţii percepuţi ca fiind cei mai empatici au avut cele mai mari succese,
atât în privinţa îndeplinirii temelor pentru acasă, cât şi în privinţa rezultatelor
finale ale terapiei.
La ora actuală, empatia este acceptată şi practicată de o largă
varietate de abordări terapeutice contemporane (A. J. Clark, 2007; A.C.
Bohart, L.S. Greenberg, 2011). Conduita empatică este văzută ca o
combinaţie între asumarea cognitivă a rolului celuilalt şi activarea preluării
experienţei de substituire emoţională în stările altuia. Acest punct de vedere
sintetic oferă o interpretare multidimensională a fenomenului empatic, prin
combinarea direcţiei cognitive şi a celei emoţionale.
O temă pentru acasă nu trebuie administrată înainte de stabilirea
alianţei terapeut-pacient. Dacă alianţa nu este suficient de bine închegată,
terapeutul trebuie să încerce să găsească explicaţia (de pildă, pacientul nu s-
a simţit susţinut ori suficient de bine înţeles) şi să întărească colaborarea.
Numai după consolidarea acestei relaţii, terapeutul poate lua în considerare
prescrierea unei teme pentru acasă.
9.3.2 Stabilirea obiectivelor şi realizarea acordului
204
După instituirea alianţei, vor fi stabilite obiectivele terapeutice
importante. În continuare, se poate trece la introducerea temelor pentru
acasă în programul terapeutic. Odată stabilite obiectivele, prescrierea
temelor specifice este intim legată de acestea, fixate de comun acord. Având
în vedere că temele se bazează pe obiective, cu cât obiectivele sunt mai
relevante pentru terapie, cu atât temele respective vor fi mai utile (R. Kamins,
2006).
Obiectivele pot fi fundamentate pe orice orientare teoretică, dar ele
trebuie să fie legate direct de problemele pentru care pacientul urmează
terapia, să facă posibilă evaluarea rezultatelor obţinute şi, ca urmare, să
permită terapeutului şi pacientului să decidă asupra momentului în care
terapia va fi încheiată. Obiectivele utile trebuie să fie semnificative pentru
pacient, concrete şi specifice, de asemenea, comportamentale, realiste şi
realizabile.
Obiectivele semnificative asigură implicarea efectivă a pacienţilor în
realizarea lor. Pacienţii vor fi mai predispuşi să-şi facă temele atunci când
terapeutul indică teme adecvate în raport cu viziunea proprie a pacientului
asupra problemelor sale.
Obiectivele concrete, specifice şi comportamentale sunt măsurabile.
Pacientul şi terapeutul trebuie să lucreze ca o echipă, pentru a face
operaţionale anumite scopuri generale, imprecise sau subiective, precum
creşterea autostimei sau ameliorarea depresiei. De pildă, ameliorarea
depresiei este definită practic prin următoarele elemente: a dormi pe tot
cursul nopţii, a lua în greutate două-trei kilograme, a participa la activităţi
distractive sau prin alţi indicatori măsurabili ai unei evoluţii favorabile.
În sfârşit, obiectivele trebuie să fie realiste şi realizabile. Doi pacienţi
pot avea aceeaşi problemă, dar, date fiind diferenţele dintre punctele lor tari
şi slabe, ţelurile adecvate ale terapiei vor fi şi ele diferite. Mai mult,
obiectivele mari trebuie abordate în trepte. Dacă pacientul doreşte să ajungă
din punctul „A” în punctul „D”, terapeutul trebuie să-l ajute să se concentreze
întâi asupra punctelor „B” şi „C”. Dacă un pacient propune obiective utopice,
terapeutul trebuie să negocieze cu acesta în vederea stabilirii unor obiective
mai realiste.
205
9.3.3 Sarcinile stabilite de comun acord
Există numeroase tipuri de teme posibile, în funcţie de obiectivele

terapiei. Aceste tipuri de teme trebuie fixate de comun acord de terapeut şi
pacient.
9.4 Modele de concepere a temelor pentru acasa
În continuare, vom prezenta trei modele menite să evidenţieze factorii

pe care îi luăm în considerare în elaborarea unei teme pentru acasă.
9.4.1 Modelul euristic de complianţă
Detweiler şi Whisman (1999) au sugerat că trăsăturile specifice ale

temei pentru acasă, ale terapeutului, ale pacientului, precum şi interrelaţiile
dintre aceste elemente, influenţează realizarea sarcinii de către pacient.
Conform acestui model, variabilele care ţin de tema pentru acasă, de
terapeut şi de pacient, pot avea un efect important asupra complianţei
pacientului. Chiar dacă terapeutul alege o temă „adecvată terapeutic”,
elemente precum dificultatea sarcinii sau timpul aferent îndeplinirii sarcinii,
vor influenţa acceptarea de către pacient a acesteia. În mod similar, calităţile
terapeutului, precum modul de adresare, încrederea, respectul faţă de
pacient, au impact asupra complianţei acestuia. În fine, factorii care ţin de
pacient, precum motivaţia sa de însănătoşire sau coeficientul său de
inteligenţă, trebuie luaţi în considerare atunci când se alege o anumită temă.
Temele cele mai eficiente sunt cele care ţin cont de toate aceste trei
elemente.
Modelul euristic de complianţă, J.B. Detweiler şi M.A. Whisman (1999)
206
9.4.2 Stadiile modelului schimbării
Un element cheie în alegerea unei teme eficiente este armonizarea

acesteia cu nivelul de motivaţie a pacientului pentru schimbare. Prochaska,
DiClemente şi Norcross (1992) au identificat cinci stadii ale motivaţiei în
cursul terapiei: precontemplaţia, contemplaţia, pregătirea, acţiunea,
menţinerea şi recăderea. Într-un subcapitol separat legat de interviul
motivaţional, vom prezenta în detaliu acest demers terapeutic.
Eficienţa sarcinii pentru acasă depinde de nivelul motivaţiei. Temele
comportamentale au efect asupra pacienţilor aflaţi în stadiul de acţiune, dar,
de regulă, eşuează la cei care se găsesc în etapele de precontemplaţie şi de
contemplaţie. Pe de altă parte, pacienţii precontemplativi răspund bine la
strategiile interviului motivaţional, precum ascultarea reflexivă sau
sintetizarea (DiClemente şi Velasquez, 2002). De asemenea, pentru
pacienţii ambivalenţi, aflaţi în stadiul de contemplaţie, automonitorizarea sau
sarcinile observaţionale sunt probabil mai eficiente decât cele
comportamentale.
Doar în stadiul de pregătire şi în cele ulterioare, temele
comportamentale sunt potrivite cu nivelul de motivaţie pentru schimbare a
pacientului. Aprecierea corectă a acestuia şi elaborarea împreună cu
pacientul a unor teme corespunzătoare, va creşte complianţa pacientului la
planul de tratament. În plus, va reduce probabilitatea de abandonare a
programului psihoterapeutic. Alegerea unui tip adecvat de sarcină va ajuta
pacientul să progreseze către stadiul următor de motivaţie.
În continuare, prezentăm următorul caz referitor la modul în care tema
pentru acasă trebuie să fie în conformitate cu nivelul de motivaţie a
pacientului pentru schimbare.
Este vorba despre o femeie singură, în vârstă de 50 de ani, care
suferea de o stare accentuată de depresie, după moartea subită a mamei
sale în urmă cu doi ani. Tatăl său, decedat de opt ani, fusese un alcoolic
abuziv. Doi fraţi ai pacientei părăsiseră familia, dar mama sa locuia împreună
cu ea. În seara morţii mamei, pacienta a auzit un zgomot venind din camera
acesteia, dar nu a mers imediat în cameră. Atunci când a făcut acest lucru,
şi-a găsit mama deja decedată. Pacienta s-a simţit vinovată în legătură cu
207
moartea mamei, deşi a fost asigurată de prieteni şi de medicul său de familie
că nu avea nici o vină. Deşi depresia a devenit de nesuportat, pacienta a
rămas cu convingerea că merita să sufere. Terapeutul a apreciat că, în acest
moment, pacienta nu era pregătită să renunţe la sentimentul de vinovăţie
(aflându-se, deci, în stadiul de contemplaţie, exprimat printr-o puternică
ambivalenţă faţă de ideea schimbării). El a considerat că, dacă i-ar fi dat
pacientei teme cognitiv-comportamentale, de contestare a gândurilor
iraţionale, ori alte teme adecvate pacienţilor din stadii de pregătire sau de
acţiune, atunci pacienta ar fi devenit şi mai mult prizoniera remuşcărilor.
Dimpotrivă, terapeutul a sesizat sentimentele de culpabilitate ale pacientei şi
dorinţa ei de a se autopedepsi. Ca urmare, drept temă pentru acasă,
terapeutul i-a cerut pacientei să aprecieze care ar trebui să fie durata
„pedepsei” pentru „crima” comisă, pe baza estimării gradului propriu de vină,
precum şi de gradele atribuite celorlalţi. Pacienta a revenit săptămâna
următoare, declarând că ea se simte responsabilă în proporţie de 20%. Ea a
atribuit 50% din vină tatălui ei, care a maltratat-o în permanenţă pe mama ei,
20% mamei, care a tolerat aceste abuzuri, şi 10% fraţilor ei, care nu s-au
implicat în îngrijirea mamei. Pacienta a decis, de asemenea, că doi ani au
reprezentat o pedeapsă suficientă şi că acum era pregătită să-şi reia viaţa
normală. Faptul că terapeutul a aprobat sentimentele de vinovăţie ale
pacientei şi a admis dreptul ei de a suferi, în loc să-i recomande schimbarea,
i-a permis pacientei să-şi evalueze obiectiv rolul şi răspunsul. În loc de a
presupune că pacienta era în faza de pregătire ori de acţiune şi de a încuraja
prematur schimbarea, terapeutul a sesizat nivelul de motivaţie al pacientei şi
i-a prescris acesteia o temă adecvată.
9.4.3 Prezentarea problemei de către pacient
Ultimul model scoate în evidenţă importanţa adaptării temei pentru

acasă la stilul pacientului de prezentare a problemei cu care se confruntă.
Brown-Stanbridge (1989, cit. din R. Kamins, 2006) descrie o matrice 2 x 2 x
2 care poate fi folosită în scopul formulării unei teme pentru acasă adecvate
pentru pacient. Cele trei dimensiuni ale matricei sunt: direct versus indirect,
208
comportamental versus noncomportamental, paradoxal versus
nonparadoxal.
Determinarea poziţiei pacientului în funcţie de fiecare dimensiune, prin
interpretarea modului în care îşi expune problema, devine utilă terapeutului
pentru a concepe sarcina, astfel încât să crească şansele acesteia de a fi
acceptată de pacient. Pot fi formulate mai multe tipuri de teme pentru acasă,
în funcţie de modul în care pacientul se situează pe fiecare dimensiune. De
exemplu, un cuplu care are dificultăţi în discutarea unor probleme maritale
(indirect), care din punct de vedere emoţional suferă suficient de intens
pentru a trece la acţiune (comportamental) şi care are o atitudine cooperantă
cu privire la tratament, va beneficia probabil de o sarcină metaforică sau de
sugestii indirecte.
O paradigmă pentru construirea sarcinilor în terapia de familie (Brown-

Stanbridge)
Cele trei modele descrise evidenţiază metode prin care sarcina pentru
acasă poate fi adaptată optim la necesităţile pacientului. Atribuirea unor teme
doar pe baza diagnosticului ar presupune că o “singură măsură se potriveşte
tuturor” (R. Kamins, 2006), că pacienţii se află deja în stadiul de pregătire ori
de acţiune şi că sunt capabili pentru schimbare. Ideal ar fi să identificăm
toate particularităţile pacientului, astfel încât fiecare temă propusă să fie pe
măsura pacientului respectiv, ţinând cont nu numai de nivelul său de
motivaţie, dar şi de nivelul său educaţional şi social, apartenenţa etnică şi
209
religioasă, gânduri cu privire la simptomele sale, suportul familial, forţele
proprii etc. În plus, I. Holdevici (2009) consideră că sarcinile pentru acasă
devin eficiente în situaţia în care terapeutul aplică acele strategii care sunt
congruente cu stilul de învăţare al pacientului.
Chiar şi folosirea sintagmei temă pentru acasă, pentru a desemna
sarcinile din afara şedinţelor de terapie, trebuie evitată în faţa unui pacient
care a avut o imagine negativă cu privire la şcoală. În astfel de cazuri, este
de preferat ca terapeutul să utilizeze termeni precum sarcină ori exerciţiu,
mai acceptabili pentru pacient.
9.5 Elaborarea temei pentru acasă
Deşi implementarea cu succes a temelor pentru acasă presupune un

mod de abordare specific pentru fiecare pacient, există şi anumite
caracteristici comune. R. Kamins (2006, cit. din Tompkins, 2002) a evidenţiat
următoarele elementele esenţiale care pot optimiza complianţa pacientului la
sarcinile pentru acasă:
Semnificaţia
Pacienţii sunt mai predispuşi să accepte temele care sunt relevante
pentru obiectivele principale ale terapiei, semnificative pentru tema şedinţei,
agreabile pentru pacient şi pentru terapeut şi adecvate contextului socio-
cultural al pacientului.
Fezabilitatea
Sarcinile trebuie să fie concrete, specifice şi potrivite cu abilităţile
practice reale ale pacientului. Sarcinile concrete şi specifice sunt cu mai
mare probabilitate duse la îndeplinire decât cele evazive şi generale (Shelton
şi Levy, 1981). De asemenea, sarcinile care folosesc calităţile personale ale
pacientului sunt mai frecvent realizate. O temă fezabilă trebuie să cuprindă
indicaţii precise referitoare la timpul, locul, modul, durata şi persoanele
implicate în efectuarea acesteia (când, unde, cum, cât timp, cu cine).
De pildă, o temă corect formulată pentru un pacient care învaţă să se
relaxeze, ar trebui enunţată astfel: „Ascultaţi prima parte a înregistrării, timp
de 15 minute, o dată la două zile, seara, în pat, înainte de culcare şi utilizaţi
210
fişa de răspunsuri pentru a nota experienţele dvs. din timpul şedinţei de
relaxare”.
O recomandare vagă şi puţin folositoare ar fi: „Când aveţi timp,
practicaţi câteva dintre exerciţiile de relaxare.”
Implementarea progresivă
Ca regulă generală, este bine să se înceapă cu sarcini mai mici. Acest
lucru măreşte şansele de reuşită, ceea ce, la rândul său, sporeşte
încrederea pacientului în terapie, în terapeut şi în sine însuşi. În acelaşi timp,
sarcinile trebuie să fie provocatoare, stimulative, oferindu-i pacientului un
sentiment de satisfacţie.
Prezentarea clară a scopului urmărit
Pacienţii care înţeleg scopul temelor pentru acasă au o probabilitate
mai mare de a progresa şi de a încheia cu succes terapia (Addis şi
Jacobson, 2000). Psihoterapeutul trebuie să încerce să elaboreze sarcini
care să fie conforme cu viziunea pacientului cu privire la problema sa şi la
soluţia pe care el o întrezăreşte. Atâta timp cât terapeutul nu este sigur că
pacientul este de acord cu motivele pentru care o sarcină este prescrisă, el
poate formula următoarea întrebare : „Înţelegeţi motivul pentru care vă
recomand această temă?”
Planul de rezervă
Terapeutul trebuie să discute cu pacientul posibilele dificultăţi în
realizarea sarcinii şi să propună un plan de a face faţă acestora. La nevoie,
terapeutul şi pacientul pot exersa, în timpul şedinţelor de terapie, diferite
metode de depăşire a obstacolelor anticipate.
Introducerea temei pentru acasă în programul psihoterapeutic
După ce terapeutul a conceput tema pentru acasă, ţinând cont de
caracteristicile menţionate anterior, aceasta va fi prezentată pacientului.
Elaborarea detaliilor temei
Înainte de a încredinţa pacientului prima temă (în discuţia directă, se
pot folosi şi alţi termeni similari, acceptabili pentru pacient), terapeutul trebuie
să-i explice acestuia importanţa terapeutică a metodei. Unui absolvent de
liceu, care s-a descurcat bine la şcoală, terapeutul îi poate spune: „Având în
vedere că succesul dv. ca elev s-a datorat faptului că aţi studiat acasă ceea
ce vi s-a predat în clasă, mă întreb ce aţi spune dacă v-aş recomanda
211
anumite activităţi pe care să le exersaţi acasă, pe baza a ceea ce am
discutat noi aici?”
În schimb, unui pacient care a avut probleme şcolare, propunerea
unei sarcini se poate face prin analogie cu un anumit aspect al vieţii în care
pacientul a avut succes. Cu un sportiv de performanţă, de exemplu,
terapeutul poate discuta despre faptul că exersarea loviturilor libere la
antrenamente este esenţială pentru a şuta bine în cursul unui meci.
Dacă pacientul are o atitudine pozitivă şi înţelege scopul temelor
pentru acasă, terapeutul va proceda la atribuirea primei sarcini.
Prezentarea temei
După ce s-a asigurat că pacientul apreciază importanţa temei pentru
acasă, terapeutul poate trece la explicarea detaliilor pe care le implică
sarcina respectivă. Pentru început, terapeutul şi pacientul trebuie să confirme
că sunt de acord cu obiectivele principale ale terapiei. Apoi, terapeutul
trebuie să-i explice pacientului în ce fel tema pentru acasă se subordonează
acestor obiective. O temă dată trebuie să fie în concordanţă atât cu nivelul
motivaţiei, cât şi cu preferinţele pacientului. Astfel, cuiva căruia nu îi place
cititul, nu trebuie să i se ceară să citească. Dimpotrivă, unui pacient care
iubeşte gimnastica aerobică, i se pot recomanda exerciţii fizice de acest gen.
Având în vedere că pacienţii preferă să aleagă, trebuie să li se prezinte mai
multe variante ale unei teme.
De asemenea, după descrierea temei, terapeutul poate întreba
pacientul dacă o apreciază drept potrivită pentru el şi dacă doreşte să
sugereze vreo modificare. O metodă eficientă de a estima dacă pacientul
este dispus să realizeze sarcina este de a-i solicita chiar acestuia să
evalueze personal, pe o scală de la 1 la 100, probabilitatea de a duce la bun
sfârşit sarcina respectivă. Dacă pacientul indică o probabilitate redusă,
terapeutul îl poate întreba care sunt obstacolele pe care le întrevede şi îl
poate ajuta să găsească metode de a le depăşi. Ca alternativă, în loc de a
încerca depăşirea obstacolelor, terapeutul poate modifica sarcina, până când
pacientul va deveni încrezător în ducerea la bun sfârşit a sarcinii.
Terapeutul este dator, din mai multe motive, să expună în scris
prezentarea temei şi să înmâneze pacientului o copie a acestei prezentări
(R. Kamins, 2006). Ca urmare, va exista, în primul rând, un risc mai mic ca
212
pacientul să uite ori să nu înţeleagă elementele specifice ale temei pe care o
va avea de realizat. În al doilea rând, prin prezentarea scrisă, terapeutul îi
comunică indirect pacientului seriozitatea şi importanţa sarcinii încredinţate.
În acest fel, pacientul nu va mai risca să uite, pur şi simplu, că are de făcut o
temă. Studiile au demonstrat că probabilitatea realizării temei este mai mare
dacă aceasta este prezentată în scris, în loc de a fi prezentată doar verbal
(Cox, Tisdelle şi Culbert, 1988). Pentru pacienţii mai în vârstă poate fi
necesar, de asemenea, să li se reamintească sarcina, printr-un apel telefonic
în cursul săptămânii. Dacă doreşte, terapeutul poate oferi pacientului
posibilitatea de a-l contacta în cazul în care are anumite nelămuriri cu privire
la temă.
După ce pacientul a realizat cu succes câteva sarcini mai uşoare,
terapeutul poate avea în vedere prescrierea unor sarcini mai complexe. Ca
regulă esenţială, sarcina încredinţată trebuie să fie suficient de dificilă pentru
ca realizarea ei să creeze pacientului un sentiment de mândrie, dar nu atât
de grea încât pacientul să nu o poată duce, cu suficient de mare
probabilitate, la bun sfârşit. Dacă o temă este complexă prin natura sa,
terapeutul trebuie să ia serios în considerare opţiunea exersării ei de către
pacient în timpul şedinţei de terapie. În acest mod, clinicianul se poată
asigura de capacitatea pacientului de a efectua sarcina respectivă.
Momentul prezentării temei
De regulă, temele pentru acasă sunt date către sfârşitul şedinţelor de
terapie. Trebuie însă lăsat suficient timp, pentru ca pacientul să poată să
pună întrebări şi să înţeleagă clar ce are de făcut.
În continuare, prezentăm un scurt dialog terapeutic menit să ilustreze
prezentarea şi selecţia unei teme în prima şedintă de terapie (R. Kamins,
2006).
Un bărbat de vârstă medie, om de ştiinţă, se prezintă la terapeut
acuzând o irascibilitate manifestată din ce în ce mai frecvent. După o
evaluare diagnostică, terapeutul ajunge la părerea că izbucnirile nervoase
ale pacientului sunt legate de un abuz progresiv de alcool. Când terapeutul îl
întreabă dacă întrezăreşte vreo relaţie între crizele sale de furie şi consumul
de băuturi alcoolice, pacientul nu o neagă a priori, dar se arată extrem de
ambivalent cu privire la o asemenea legătură. La sfârşitul primei şedinţe,
213
după stabilirea unui bun contact cu pacientul, terapeutul îi propune acestuia
o temă pentru acasă.
Terapeutul: Deci, în esenţă, dvs. consideraţi că aveţi o problemă
legată de aceste accese de furie care tind să se agraveze.
Pacientul: Da, aşa este. Mă enervez ca din senin, iar apoi spun sau
fac lucruri pe care ulterior le regret.
Terapeutul: Şi se pare că nu puteţi identifica motivul pentru care vă
enervaţi astfel, dar simţiţi nevoia să cunoaşteţi acest motiv, înainte de a
învăţa cum să-l controlaţi.
Pacientul: Da, exact.
Terapeutul: Aţi menţionat că sunteţi meteorolog. Mă întrebam dacă aţi
accepta să faceţi un experiment.
Pacientul: Sigur (râzând), dacă este de folos.
Terapeutul: Bine, în regulă. Lăsaţi-mă să vă explic despre ce este
vorba, iar dv. îmi veţi spune dacă credeţi că poate fi util. De fiecare dată când
vă enervaţi, aş vrea să scrieţi pe o bucată de hârtie ce anume se petrece în
acele momente. Este imposibil să fiţi conştient de tot ce se întâmplă, de
aceea vă rog să notaţi în mod special data, ora, cu cine şi unde vă aflaţi, ce
anume beţi sau mâncaţi (dacă este cazul), precum şi presiunea atmosferică.
Sper că, după câteva săptămâni, veţi fi capabil să sesizaţi anumite legături.
Pacientul: Da, până acum nu m-am gândit să urmăresc ce anume ar
putea fi asociat cu izbucnirile mele, dar aş dori să mai adaug ceva. Când aţi
menţionat presiunea atmosferică, mi-am amintit că s-ar putea să fiu sensibil
şi la alte aspecte climatice, precum vremea închisă sau însorită, aşa încât voi
nota şi aceste lucruri.
Terapeutul: Mi se pare logic. De asemenea, vă rog să notaţi orice
altceva consideraţi dvs. relevant.
În această discuţie terapeutică, terapeutul introduce o temă pentru
acasă adaptată obiectivului terapiei (respectiv, identificarea motivului
irascibilităţii) şi trasează o sarcină, în acord cu convingerile pacientului.
Terapeutul nu încearcă să-şi impună părerea că accesele de furie ale
pacientului sunt asociate abuzului de alcool, ceea ce ar putea fi interpretat
drept o atitudine inadecvată şi lipsită de respect din partea terapeutului. În
plus, această atitudine ar fi condus la abandonarea terapiei de către pacient.
214
Dimpotrivă, terapeutul propune un experiment adaptat profilului
profesional al subiectului, menţinând astfel colaborarea şi diminând
rezistenţa acestuia. Intervenţia este în conformitate cu nivelul de motivaţie al
pacientului (aflat în stadiul contemplaţiei), fiind o sarcină observaţională şi nu
una comportamentală. În fine, terapeutul nu prescrie tema înainte de a stabili
o bună alianţă terapeutică cu pacientul. Doar în acest moment, terapeutul
poate desemna o temă pentru acasă centrată pe scopul pacientului de a
înţelege sursa irascibilităţii sale, o premisă esenţială a schimbării. Terapeutul
reuşeşte să propună o sarcină agreabilă pacientului, care să-i permită
acestuia să descopere anumite conexiuni cu cauzele acceselor sale de furie.
9.6 Verificarea efectuării temei
În general, temele prescrise la încheierea unei şedinţe trebuie

întotdeauna verificate la începutul şedinţei următoare. Acest lucru
demonstrează pacientului că terapeutul ia în serios sarcina şi o consideră
importantă pentru succesul tratamentului. Terapeutul recapitulează pe scurt
tema propusă şi se interesează cum a decurs efectuarea ei. Există mai multe
răspunsuri posibile: pacientul a realizat-o fie complet, fie parţial sau deloc, fie
a modificat-o.
În cazul în care pacientul a îndeplinit sarcina, terapeutul nu trebuie să
dea o notă pacientului, ci mai degrabă să-şi exprime susţinerea şi
curiozitatea, punând întrebări de genul: Cum a mers? Ce aţi învăţat?
Pacienţii trebuie, de asemenea, apreciaţi pentru faptul că au realizat sarcina
respectivă. Dacă pacientul consideră că tema a fost utilă, următoarea temă
va trebui construită pornind de la succesul obţinut. Dacă, dimpotrivă,
pacientul crede că sarcina nu a fost folositoare, terapeutul va trebui să-i ofere
acestuia argumente suplimentare. În cele din urmă, specialistul trebuie să
privească tema pentru acasă ca pe un experiment din care se obţin informaţii
valoroase, indiferent dacă sarcina a fost dusă la bun sfârşit sau nu. Ce
anume nu a fost folositor? Ce se poate face pentru ca tema să devină mai
folositoare?
Când pacientul realizează doar parţial sarcina, terapeutul trebuie să
capete informaţii în legătură cu acest aspect. Pacientul nu a exersat atât de
215
mult pe cât i se ceruse? A efectuat pacientul doar o parte a sarcinii şi
cealaltă deloc? Dar, înainte de a afla de ce sarcina a fost realizată doar
parţial, terapeutul trebuie să felicite pacientul pentru ceea ce a făcut (R.
Kamins, 2006). Tema pentru acasă nu trebuie să devină o sursă de
controverse între terapeut şi pacient, ci o modalitate de a obţine schimbarea
pacientului.
Numai după ce terapeutul a dat încurajări pacientului, cei doi vor
analiza motivele pentru care activitatea nu a fost finalizată. Aceste motive pot
fi reprezentate de impedimente de ordin practic (absenţa mijloacelor de
transport), bariere atitudinale (perfecţionism) sau alegerea unei teme
inadecvate. Sau, ar putea fi posibil ca pacientul să fi realizat doar o parte a
sarcinii şi să fi modificat cealaltă parte, dar să se limiteze la a declara doar
partea care a fost realizată. Cunoscând cauzele modificării, terapeutul şi
pacientul pot discuta despre dificultăţile întâmpinate de pacient, precum şi
despre modul în care poate fi pregătită mai bine următoarea sarcină.
Atunci când pacientul modifică tema încredinţată, ceea ce se întâmplă
destul de frecvent, aceasta poate fi din cauză că nu a înţeles-o. În acest caz,
terapeutul trebuie să explice de ce s-a produs această neînţelegere. Nu a
expus terapeutul tema în scris? A fost aceasta prea complicată pentru
pacient? Cel mai adesea, însă, pacientul modifică deliberat instrucţiunile.
Dacă există o bună alianţă terapeutică, atunci modificarea este, de regulă, în
bine, pacientul realizând că poate învăţa mai multe dacă face această
modificare. Terapeutul trebuie să urmărească mai mult obiectivele şi scopul
sarcinii decât detalii specifice.
În fine, este posibil ca pacientul să nu-şi fi făcut deloc tema pentru
acasă. După R. Kamins (2006), noncomplianţa parţială sau totală a
pacientului ar putea fi determinată de o insuficientă alianţă terapeutică, de
absenţa unei comunicări empatice dintre terapeut şi pacient, de lipsa
aderenţei pacientului la obiectivele tratamentului sau de respingerea de către
pacient a modului în care a fost concepută respectiva sarcină. De asemenea,
este posibil ca terapeutul să fi evaluat greşit nivelul motivaţiei pentru
schimbare a pacientului.
A.A. Lazarus (1987) consideră că esenţa unei terapii eficiente constă
în capacitatea terapeutului de a-l determina pe pacient să se angajeze în
216
activităţi noi şi diferite, îndeosebi între şedinţele de psihoterapie. Măsura în
care pacientul se angajează în aceste activităţi, stabileşte diferenţa dintre
succes şi eşec în terapie. “Fără sarcini specifice pentru acasă (activităţi in
vivo) este puţin probabil să se producă modificări semnificative în tulburările
fobice, obsesivo-compulsive sau în disfuncţiile sexuale” (G. T. Wilson, C. M.
Franks, K. D. Brownell şi P. C. Kendall, 1984).
În finalul prezentării noastre, vom reda un fragment de dialog menit să
ilustreze modul în care sunt prescrise temele pentru acasă în programul
terapeutic.
Terapeutul: Crezi că ar trebui să abordezi o discuţie deschisă cu soţul
tău în legătură cu incidentul legat de fosta lui secretară?
Pacienta: Ştiu că nu este nimic serios între ei. Deşi am aflat că ea nu
mai lucrează acolo, aş vrea totuşi să ştiu ce a simţit pentru ea în acel
moment.
Terapeutul: Sunt de acord cu tine. Cred că dacă vei lăsa lucrurile aşa,
istoria se va repeta, deoarece soţul tău nu va fi conştient de una din regulile
de bază ale căsniciei voastre.
Pacienta: Ar fi trebuit să deschid discuţia acum două săptămâni, dar
am amânat această discuţie. Cred că aştept momentul potrivit sau ceva de
genul ăsta.
Terapeutul: După ce am repetat şedinţa trecută despre ce anume îi
vei spune soţului tău, am crezut că te vei duce direct acasă să discuţi
această problemă cu el.
Pacienta: Acest lucru ar fi fost necesar. Nu ştiu ce mă face să tot
amân discuţia.
Terapeutul: Ei bine, ceva te împiedică. Care crezi că este cel mai rău
lucru care s-ar putea întâmpla?
Pacienta: Nu ştiu (pauză). Cred că nu vreau să par năzuroasă.
Terapeutul: Crezi că opinia ta în legătură cu acestă problemă ţine de
faptul că eşti năzuroasă şi cauţi nod în papură? După părerea mea, eşti
îndreptăţită să ai asemenea sentimente şi ai tot dreptul să ţi le exprimi.
Pacienta: Aşa este!
Terapeutul: Asta înseamnă că diseară vei deschide discuţia cu soţul
tău despre această problemă?
217
Pacienta: Da. De fapt, eu consider că sunt şi alte moduri de a câştiga
încrederea colegilor de birou decât să ieşi cu ei la masă sau să-i iei cu
maşina ta de la şcoală pe copiii lor.
Terapeutul: Spune-mi sincer, temerea ta se leagă de faptul că aceste
servicii se pot transforma într-un interludiu romantic? Obiecţia ta majoră este
faptul că aceste amabilităţi au fost făcute pentru o femeie?
Pacienta: Nu chiar! Obiecţia mea se leagă de faptul că Bill încearcă
din răsputeri să fie mereu tipul drăguţ. Exact ca ultima dată când a plecat
dintr-o conferinţă ca să conducă pe nu ştiu cine cu maşina la gară …
Terapeutul: În regulă! Aşadar, nu vei vorbi cu soţul tău doar despre
secretară, ci vei aduce în discuţie şi alte probleme legate de faptul că
încearcă prea mult să facă celorlaţi pe plac. Hai să jucăm rolul din nou. Eu
voi juca rolul soţului tău. Tocmai am luat masa de seară şi mă anunţi că vrei
să discuţi ceva important cu mine. (Jocul de rol continuă timp de 10 minute).
Pacienta: Ei bine, cred că voi putea să fac acest lucru.
Terapeutul: Foarte bine! Aşadar, când anume? Nu vreau să mai
amâni.
Pacienta: Mâine seară este cel mai bine. Nu astă-seară, pentru că
vom lua masa cu nişte prieteni. Dacă vom discuta înainte de culcare, mă tem
să nu se transforme într-o discuţie mai lungă.
Terapeutul: Ţi-e teamă că discuţia va conduce la o ceartă?
Pacienta: Nu, dar vreau să fiu sigură că Bill va înţelege ce vreau să-i
spun şi nu vreau să pretindă că este de acord cu mine doar ca să-l las în
pace.
Terapeutul: Hai să vedem! Astăzi este marţi (îşi deschide agenda).
Poţi să-mi dai un telefon joi între orele 13 şi 14 ca să-mi spui cum a decurs
discuţia?
Pacienta: Desigur!
Terapeutul: Am sentimentul că vei discuta aceste probleme cu Bill
datorită faptului că eu sunt cea care te presează şi te împinge de la spate.
Vreau să faci acest lucru pentru tine, nu pentru mine.
Pacienta: Nu! Pentru mine deschid această discuţie! După cum ştiţi,
am tendinţa să amân lucrurile şi am nevoie din când în când de nişte
imbolduri.
218
REZUMAT
Specialiştii în psihoterapie comportamentală recunosc importanţa şi

eficacitatea utilizării timpului din afara şedinţelor de terapie, în scopul
îmbunătăţirii rezultatelor acestora.
observaţie, înregistrarea unei convorbiri extraterapeutice, citit etc.
Ca metodă de valorificare a intervalului dintre şedinţe, tema pentru
acasă a devenit baza terapiilor cognitiv-comportamentale, în conformitate cu
accentul pus de aceste terapii pe creşterea abilităţii pacienţilor de a găsi
singuri soluţii pentru problemele lor.
Tema pentru acasă poate ajuta pacienţii să se restabilească mai rapid şi să
se menţină astfel timp mai îndelungat, iar complianţa pacienţilor la această
formă de tratament este un factor predictiv important pentru rezultatul
favorabil al terapiei.
Utilizarea timpului extraterapeutic, prin teme pentru acasă, poate
influenţa favorabil rezultatele terapiei, într-o multitudine de moduri (Kamins,
2006): posibilitatea de exersare a abilităţilor proprii, extinderea rolului
terapiei, estimarea nivelului de motivaţie a pacientului şi a dorinţei sale de
schimbare, contribuţia la prevenirea recăderilor, implicarea partenerilor de
viaţă, forţa proprie.
S-a demonstrat că alianţa terapeutică joacă un rol esenţial pentru
reuşita terapiei. Alianţa terapeutică reprezintă un parteneriat, un acord între
pacient şi specialist referitor la obiectivele terapiei şi la sarcinile pe care
aceastea le implică.
Terapeuţii ştiu că o temă pentru acasă nu poate fi elaborată şi
prescrisă decât după ce a fost realizat acordul respectiv. Nerespectarea
acestei condiţii are adesea drept consecinţă noncomplianţa pacientului la
sarcina propusă. O temă pentru acasă nu trebuie administrată înainte de
stabilirea alianţei terapeut-pacient.
219
Având în vedere că temele se bazează pe obiective, cu cât obiectivele
sunt mai relevante pentru terapie, cu atât temele respective vor fi mai utile.
Obiectivele pot fi fundamentate pe orice orientare teoretică, dar ele trebuie
să fie legate direct de problemele pentru care pacientul urmează terapia, să
facă posibilă evaluarea rezultatelor obţinute şi, ca urmare, să permită
terapeutului şi pacientului să decidă asupra momentului în care terapia va fi
încheiată. Obiectivele semnificative asigură implicarea efectivă a pacienţilor
în realizarea lor. Pacienţii vor fi mai predispuşi să-şi facă temele atunci când
terapeutul indică teme adecvate în raport cu viziunea proprie a pacientului
asupra problemelor sale. Obiectivele trebuie să fie realiste şi realizabile.
Există numeroase tipuri de teme posibile, în funcţie de obiectivele
terapiei. Aceste tipuri de teme trebuie fixate de comun acord de terapeut şi
pacient si sunt: modelul euristic de complianţă, modelul schimbării si
prezentarea problemei de către pacient. Cele trei modele descrise
evidenţiază metode prin care sarcina pentru acasă poate fi adaptată optim la
necesităţile pacientului. Atribuirea unor teme doar pe baza diagnosticului ar
presupune că o “singură măsură se potriveşte tuturor”.
Sarcinile pentru acasă devin eficiente în situaţia în care terapeutul
aplică acele strategii care sunt congruente cu stilul de învăţare al pacientului.
Elementele esenţiale care pot optimiza complianţa pacientului la
sarcinile pentru acasă: semnificaţia, fezabilitatea, implementarea progresivă,
prezentarea clară a scopului urmărit, planul de rezervă, introducerea temei
pentru acasă în programul psihoterapeutic, elaborarea detaliilor temei,
prezentarea temei, momentul prezentării temei.
Temele prescrise la încheierea unei şedinţe trebuie întotdeauna
verificate la începutul şedinţei următoare. Acest lucru demonstrează
pacientului că terapeutul ia în serios sarcina şi o consideră importantă pentru
succesul tratamentului. Când pacientul realizează doar parţial sarcina,
terapeutul trebuie să capete informaţii în legătură cu acest aspect. Atunci
când pacientul modifică tema încredinţată, ceea ce se întâmplă destul de
frecvent, aceasta poate fi din cauză că nu a înţeles-o. Este posibil ca
pacientul să nu-şi fi făcut deloc tema pentru acasă. După R. Kamins (2006),
noncomplianţa parţială sau totală a pacientului ar putea fi determinată de o
insuficientă alianţă terapeutică, de absenţa unei comunicări empatice dintre
220
terapeut şi pacient, de lipsa aderenţei pacientului la obiectivele tratamentului
sau de respingerea de către pacient a modului în care a fost concepută
respectiva sarcină. De asemenea, este posibil ca terapeutul să fi evaluat
greşit nivelul motivaţiei pentru schimbare a pacientului.
Măsura în care pacientul se angajează în aceste activităţi, stabileşte
diferenţa dintre succes şi eşec în terapie.
CUVINTE CHEIE
 Timp extraterapeutic
 Tema pentru acasa
 Alianta terapeutica
 Noncomplianta
 Obiective semnificative
 Modele de concepere a temelor pentru acasa
 Optimizarea compliantei
 Verificarea temei pentru acasa
1) Ce reprezintă tema pentru acasă? (p.201)
2) Relaţia dintre alianţa terapeutică, complianţă, tema pentru acasă şi succesul terapiei.
(p.203)
3) Care sunt modelele de concepere a temelor pentru acasă? (p.206)
4) Ce presupune verificarea temei pentru acasă? (p.215)
CONCLUZII
Următoarele cerinţe sunt esenţiale pentru conceperea şi implementarea
unei teme pentru acasă eficiente:
221
 Construirea unei relaţii strânse cu pacientul, prin folosirea
eficientă a ascultării reflexive, empatiei, respectului şi
autenticităţii;
 Stabilirea obiectivelor de comun acord cu pacientul;
 Luarea în considerare a nivelului de motivaţie a pacientului
pentru schimbare şi ajustarea intervenţiilor în funcţie de acest
aspect;
 Adaptarea temelor pentru acasă la particularităţile pacientului;
 Stabilirea de comun acord a sarcinilor pentru acasă;
 Prescrierea iniţială a unor teme simple şi limitate;
 Construirea sarcinilor pe baza punctelor tari şi atuurilor
pacientului;
 Asigurarea că pacientul înţelege, este apt şi suficient de
încrezător pentru a realiza sarcinile respective;
 Elaborarea unor teme „bine alcătuite”;
 La nevoie, exersarea temei în timpul şedinţelor şi prezentarea
în scris a detaliilor.
222
BIBLIOGRAFIE
 Dafinoiu, I., Elemente de psihoterapie integrată, Editura Polirom,

2000, pp. 125-128.
David, D., Psihologie clinică şi Psihoterapie. Fundamente, Editura
Polirom, 2006, p. 140.
Comportamentală, Editura ASCR, 2003, p. 7.
 Ellis, A., Reason and emotion in psychotherapy, New York, Lyle
Stuart, 1962, p. 16.
 Ellis, A., Overcoming Destructive Beliefs, Feelings, and Behaviors:
New Directions, for Rational Emotive Behavior Therapy, Prometheus
Books, 2001.
2004.
 Haley, J., Why Not Long-Term Therapy?, în : Zeig, J.K, Gilligan, S.G.
(Eds.), Brief Therapy. Myths, Methods and Metaphors, Brunner/ Mazel
Publishers, New York, 1990.
Editura Trei, 2009.
 Holdevici, Irina, Hipnoza Clinică, Editura Trei, 2010.
 Kamins, R., Designing and Assigning Effective Homework, în
O’Donohue, W., Cummings, N.A., Cummings, J.L. (Eds.), Clinical
Strategies for Becoming a Master Psychotherapist, Academic Press,
2006 Lazarus, A.A., The Practice of Multimodal Therapy, The John
Hopkins University Press, 1989.
 Lazarus, A.A., Patterns of Adjustement, New York, San Francisco,
Washington, London, Jossey Bass, 1984.
223
Zeig, J.K., The Evolution of Psychotherapy, New York, Brunner/ Mazel
Inc., 1987.
 Zeig, J.K., The Evolution of Psychotherapy. The second Conference,
New York, Brunner/ Mazel Inc., 1992.
 Zeig, J.K., Using tasks in Ericksonian Psychotherapy, în O’Donohue,
W., Cummings, N.A., Cummings, J.L. (Eds.), Clinical Strategies for
Becoming a Master Psychotherapist, Academic Press, 2006, p. 223.
 Zeig, J.K. (Ed. And Commentary), A Teaching Seminar with Milton
Erickson, New York: Brunner/Mazel, 2006.
224

PSIHOTERAPII DE SCURTĂ DURATĂ TUTOR Conf Univ DR Odette Dimitriu 2013 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PSIHOTERAPII DE SCURTĂ DURATĂ TUTOR Conf Univ DR Odette Dimitriu 2013 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

TUTOR: Conf. univ. dr. Odette Dimitriu

1. Scopul şi obiectivele disciplinei

3. CONŢINUTUL MATERIALULUI DE STUDIU. ORGANIZAREA PE

Unitate de studiu 8: Psihoterapia scurtă strategică

Unitate de studiu 9: Valorificarea timpului extraterapeutic prin

DURATA MEDIE DE PARCURGERE

6. TEST DE EVALUARE INIŢIALĂ

1.Psihoterapia comportamentală p.11

RESURSE NECESARE SI RECOMANDARI DE STUDIU

DURATA MEDIE DE PARCURGERE A UNITATII DE STUDIU

1.2 Relaţia terapeutică în psihoterapia comportamentală

1.3 Tehnicile psihoterapiei comportamentale

1.3.2 Inhibiţia condiţionată (practica negativă)

1.3.3 Aversiunea condiţionată

1.3.4 Desensibilizarea sistematică

1.3.5 Imersia sau inundarea (tehnica stingerii comportamentelor

1.3.6 Training-ul asertiv

Premisa fundamentală de la care porneşte psihoterapia

 Menţionaţi caracteristicile relaţiei terapeutice în psihoterapia

Premisa fundamentală de la care porneşte psihoterapia

RESURSE NECESARE SI RECOMANDARI DE STUDIU

DURATA MEDIE DE PARCURGERE A UNITATII DE STUDIU

De la debutul lor (începutul anilor 1920), psihoterapiile de relaxare tind

2.1 Origini şi caracteristici generale

În continuare, ne propunem să realizăm o scurtă trecere în revistă a

2.2.1 Relaxarea analitică

După R. Abrezol (1990), metoda se realizează în trei timpi:

2.2.2 Antrenamentul autogen

Exerciţiile individuale durează între 3-12 minute, apreciindu-se că

2.2.3 Hipnoza activă în trepte

Diferenţa esenţială faţă de hipnoza clasică este aceea că se pune un

2.2.4 Reeducarea psihotonă

Într-o primă fază sunt însuşite exerciţiile de greutate şi căldură din

2.2.5 Psihoterapia de sinteză şi reconstrucţie

2.2.6 Pedagogia relaxării sau eutonia

Eutonia presupune următoarele etape: reeducarea simţului tactil, a

Sofrologia este o ştiinţă şi metodă de studiere a conştiinţei, în scop

Psihoterapiile de relaxare reprezinta tehnici de terapie sugestiva, cu

 tehnici de terapie sugestiva

1. Menţionaţi principalele caracteristici ale psihoterapiilor de relaxare (p.23-24)

Psihoterapiile de relaxare reprezintă tehnici de terapie sugestivă, cu

RESURSE NECESARE SI RECOMANDARI DE STUDIU

DURATA MEDIE DE PARCURGERE A UNITATII DE STUDIU

3.1. Scurtă introducere

3.2. Evenimente, procese şi structuri cognitive

3.3. Tehnici cognitiv-comportamentale

Formarea unor convingeri disfuncţionale

Incidentul critic (S-stimul)

Gânduri negative automate

somatic cognitiv afectiv motivaţional comportamental

În CBT se consideră că schimbarea rezultă din autocunoaştere, din

Mă simt moderat Sunt extrem de

Un accent deosebit de important este pus pe procesele de colaborare

3.4. Psihoterapia cognitiv-comportamentală de cuplu

Există, din păcate, puţine aprecieri cu privire la strategiile de

Pentru exemplificare, redăm următorul caz menit să ilustreze aplicarea

1) Ce vreau de la actuala mea relaţie?

Prin intermediul exerciţiilor de conştientizare, Richard îşi dă seama că

2) Cum exprim ceea ce vreau de la o relaţie?

Richard mărturiseşte că întotdeauna a vrut să-i facă pe plac soţiei

Richard şi Debra nu obişnuesc să discute despre relaţia lor. Mai mult,

4) Care sunt pattern-urile recurente pe care le aduc în actuala