Sunteți pe pagina 1din 4

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc

la sărbătoarea Sfintei Maria,


Născătoare de Dumnezeu
Vatican, 1 ianuarie 2019

„Toți cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori” (Lc 2,18). A ne
mira: la asta suntem chemați astăzi, la încheierea Octavei de Crăciun, cu
privirea încă îndreptată spre Pruncul născut pentru noi, sărac în toate și bogat
în iubire. Mirarea: este atitudinea pe care trebuie s-o avem la începutul anului,
pentru că viața este un dar care ne dă posibilitatea de a reîncepe mereu, chiar
și de la condiția cea mai joasă.

Dar astăzi este și ziua în care să ne mirăm în fața Născătoarei de Dumnezeu:


Dumnezeu este un prunc mic în brațele unei femei, care-l hrănește pe
Creatorul ei. Statuia pe care o avem în fața noastră o arată pe Mama și pe
Prunc așa de uniți încât par un singur lucru. Este misterul de astăzi, care
provoacă o mirare infinită: Dumnezeu s-a legat cu omenirea, pentru
totdeauna. Dumnezeu și omul mereu împreună, iată vestea bună de început de
an: Dumnezeu nu este un stăpân distant care locuiește solitar în ceruri, ci
Iubirea întrupată, născut ca și noi dintr-o mamă pentru a fi fratele fiecăruia,
pentru a fi aproape: Dumnezeul apropierii. Stă pe genunchii mamei sale, care
este și mama noastră, și de acolo revarsă asupra omenirii o duioșie nouă. Și
noi înțelegem mai bine iubirea divină, care este paternă și maternă, ca aceea a
unei mame care nu încetează să creadă în copii și nu-i abandonează niciodată.
Dumnezeu-cu-noi ne iubește independent de greșelile noastre, de păcatele
noastre, de modul în care facem să meargă lumea. Dumnezeu crede în
omenire, unde se evidențiază, prima și inegalabilă, Mama sa.

La începutul anului, să-i cerem ei harul mirării în fața Dumnezeului


surprizelor. Să reînnoim mirarea de la începuturi, când s-a născut în noi
credința. Născătoarea de Dumnezeu ne ajută: Mama care l-a născut pe
Domnul, ne naște și pe noi Domnului. Este mamă și renaște în copii mirarea
credinței, deoarece credința este o întâlnire, nu este o religie. Viața, fără
mirare, devine cenușie, previzibilă; tot așa și credința. Și Biserica are nevoie să
reînnoiască mirarea de a fi locuință a Dumnezeului celui viu, Mireasa
Domnului, Mamă care naște copii. Altminteri, riscă să se asemene cu un
muzeu frumos al trecutului. „Biserica muzeu”. În schimb, Sfânta Fecioară
Maria aduce în Biserică atmosfera de casă, a unei case locuite de Dumnezeul
noutății. Să primim cu uimire misterul Născătoarei de Dumnezeu, ca locuitorii
din Efes în timpul Conciliului. Ca și ei o aclamăm „Sfântă Născătoare de
Dumnezeu”. De ea să ne lăsăm conduși, să ne lăsăm îmbrățișați, să ne lăsăm luați
de mână.
Să ne lăsăm conduși. Asta mai ales în momentul de nevoie, când suntem
încâlciți în nodurile cele mai încurcate ale vieții, pe bună dreptate să
privim la Sfânta Fecioară Maria, la Mama. Dar este frumos înainte de toate să
ne lăsăm priviți de Sfânta Fecioară Maria. Când ne privește, ea nu vede niște
păcătoși, ci niște fii. Se spune că ochii sunt oglinda sufletului; ochii celei pline
de haroglindesc frumusețea lui Dumnezeu, reflectă asupra noastră paradisul.
Isus a spus că ochiul este „candela trupului” (Mt 6,22): ochii Sfintei Fecioare
Maria știu să lumineze orice întuneric, reaprind peste tot speranța. Privirea sa
îndreptată spre noi spune: „Dragi fii, curaj; sunt aici eu, mama voastră!”.
Această privire maternă, care revarsă încredere, ajută să creștem în credință.
Credința este o legătură cu Dumnezeu care implică întreaga persoană, și care
pentru a fi păzită are nevoie de Născătoarea de Dumnezeu. Privirea sa
maternă ne ajută să ne vedem fii iubiți în poporul credincios al lui Dumnezeu
și să ne iubim între noi, dincolo de limitele și de orientările fiecăruia. Sfânta
Fecioară Maria ne înrădăcinează în Biserică, unde unitatea contează mai mult
decât diversitatea, și ne îndeamnă să ne îngrijim unii de alții. Privirea Mariei
amintește că pentru credință este esențială duioșia, care stăvilește
lâncezeala. Duioșie: Biserica duioșiei. Duioșie, cuvânt pe care astăzi mulți vor
să-l șteargă din dicționar. Când în credință este loc pentru Născătoarea de
Dumnezeu, nu se pierde niciodată centrul: Domnul, pentru că Maria nu se
indică niciodată pe ea însăși, ci pe Isus; și pe frați, pentru că Maria este mamă.
Privire a Mamei, privire a mamelor. O lume care privește la viitor fără privire
maternă este mioapă. Poate că va mări profiturile, dar nu va mai ști să vadă în
oameni niște fii. Vor fi câștiguri, dar nu vor fi pentru toți. Vom locui în aceeași
casă, dar nu ca frați. Familia umană se întemeiază pe mame. O lume în care
duioșia maternă este redusă la simplu sentiment va putea să fie bogată în
lucruri, dar nu bogată în ziua de mâine. Născătoare de Dumnezeu, învață-ne
privirea ta asupra vieții și îndreptă-ți privirea ta spre noi, spre mizeriile
noastre. Întoarce spre noi ochii tăi cei milostivi.
Să ne lăsăm îmbrățișați. După privire, intră în joc aici inima, în care, spune
Evanghelia de astăzi, „Maria păstra toate aceste cuvinte, meditându-le”
(Lc 2,19). Adică Sfânta Fecioară Maria avea totul la inimă, îmbrățișa totul,
evenimente favorabile și contrare. Și totul medita, adică ducea la Dumnezeu.
Iată secretul său. În același mod are la inimă viața fiecăruia dintre noi: dorește
să îmbrățișeze toate situațiile noastre și să le prezinte lui Dumnezeu.
În viața fragmentată de astăzi, în care riscăm să pierdem firul, este esențială
îmbrățișarea Mamei. Există atâta dispersare și solitudine în jur: lumea este în
întregime conectată, dar pare tot mai neunită. Avem nevoie să ne încredințăm
Mamei. În Scriptură ea îmbrățișează atâtea situații concrete și este prezentă
acolo unde este nevoie: merge la verișoara Elisabeta, vine în ajutorul mirilor
din Cana, îi încurajează pe discipoli în cenacol… Maria este remediu la
singurătate și la dezagregare. Este Mama consolării, care con-solează: stă cu
cel care este singur. Ea știe că pentru a consola nu sunt suficiente cuvintele,
este nevoie de prezență; și acolo este prezentă ca mamă. Să-i permitem să
îmbrățișeze viața noastră. În Salve Regina o numim „viața noastră”: pare
exagerat, pentru că Cristos este viața (cf. In 14,6), însă Maria este așa de unită
cu El și așa de aproape de noi încât nu există nimic mai bun decât să punem
viața în mâinile sale și s-o recunoaștem „viața, dulceața și speranța noastră”.
Și apoi, pe drumul vieții, să ne lăsăm luați de mână. Mamele îi iau de mână pe
copii și îi introduc cu iubire în viață. Dar câți copii astăzi, mergând pe cont
propriu, pierd direcția, se cred puternici și se rătăcesc, se cred liberi și devin
sclavi. Câți, uitând de afectul matern, trăiesc supărați pe ei înșiși și indiferenți
față de toate! Câți, din păcate, reacționează la tot și la toți cu otravă și răutate!
Viața este așa. A ne arăta răi uneori pare chiar simptom de tărie. Dar este
numai slăbiciune. Avem nevoie să învățăm de la mame că eroismul se află în
dăruire, tăria se află în a avea milă, înțelepciunea se află în blândețe.
Dumnezeu nu s-a lipsit de Mamă: cu atât mai mult avem nevoie noi de Mamă.
Isus însuși ne-a dat-o, nu într-un moment oarecare, ci de pe cruce: „Iată
mama ta!” (In 19,27) i-a spus discipolului, fiecărui discipol. Sfânta Fecioară
Maria nu este ceva opțional: trebuie primită în viață. Este Regina păcii, care
învinge răul și conduce pe căile binelui, care readuce unitatea între fii, care
educă la compasiune.
Ia-ne de mână, Marie! Agățați de tine vom depăși turnantele cele mai înguste
ale istoriei. Du-ne de mână pentru a redescoperi legăturile care ne unesc.
Adună-ne împreună sub mantia ta, în duioșia iubirii adevărate, unde se
reconstituie familia umană: „Sub ocrotirea ta alergăm, Sfântă Născătoare de
Dumnezeu”. Să spunem asta toți împreună Sfintei Fecioare Maria: „Sub
ocrotirea ta alergăm, Sfântă Născătoare de Dumnezeu”.