JOAN

ANDERSON
UN AN LA MALUL
MĂRII
Gândurile unei femei care mai are ceva
de spus

Traducere din limba engleză de ANTOANETA

OLTEANU

BUCUREȘTI, 2007
 Modelului meu și celei mai bune prietene –
minunatei mele mame, care mai are ceva de spus –,
care continuă să evolueze și să se autodepășească.
Înțelepciunea ei, precum și cea a mamei ei
se pot auzi în șoaptă în toate aceste pagini.
 MULȚUMIRI

Sunt profund îndatorată prietenei mele Cheryl Lindgren, care mi-

a dat cartea Women Who Run with the Wolves1, cu următoarea
dedicație: „Să nu ne uităm niciodată rădăcinile.” împreună am
format un grup de femei care ne-am împărtășit situația nefericită și
am încercat să revenim la șinele nostru autentic. Le sunt profund
recunoscătoare acestor originale căutoare de suflet și de drum: Virginia
Dare, Joya Verde, Joan Daniels, Judy Greenberg, Hazel Goodwin,
Julie Hansen. Am contribuit împreună la maturizarea și la
schimbarea noastră timp de mai mulți ani, și această poveste este nu
numai a mea, ci și a lor.
Localnicele din Cape Code, Marilyn Leugers, Nancy Cole, Geri
Appleyard, Loni Ebersold, Marcia West și Judy Corkum au venit cu
încurajări și opinii personale pe măsură ce călătoria continua.
Părerile lor sunt dispersate în numeroasele variante ale cărții. Alte
persoane familiile Snyder, Emmerling și Borman – mi-au oferit
ascunzătorile și cabanele lor unde m-am retras pentru a-mi selecta
însemnările și pentru a da formă acestui manuscris.
Nu am cuvinte pentru a-mi exprima recunoștința față de
Nicholas Monsarrat, Barbara Curcio și Rebecca Anderson, trei
editori intuitivi și foarte scrupuloși, scriitori și ei, care au șlefuit
fiecare capitol, au lucrat la ortografia mea, au insistat să nu elimin
adevărul, incitându-mă să fac mai mult, atunci când voiam să fac
mai puțin. Le mulțumesc pentru că mi-au fost niște antrenori
extraordinari în timpul maratonului meu literar!

1Autoarea cărții, Clarissa Pinkola Ester, pledează pentru recuperarea

integrității feminine prin întoarcerea la natura instinctuală reprimată (n.
red.).
 Și mulțumiri speciale lui Hannah Andrychowski, care a transcris
însemnările, a dactilografiat ciornă după ciornă, a stabilit termene
imperative și m-a încurajat, pentru că și ea credea în mesajul meu.
Desigur, cartea aceasta nu ar fi putut să apară fără viziunea clară
și neclintită a agentului meu, Olivia Blumer, fără intuiția ei că
trebuie să scriu această carte, fără credința ei că pot să o fac și, în
mod deosebit, că a pus-o pe biroul Patriciei Mulcahy și al lui Harriet
Rubin, editori respectabili care, cunoscând piața, au putut să mă
îndrume să scriu în acest sens; și, de asemenea, mulțumiri lui Denell
Downum, care a condus manuscrisul spre port.
Și mai este și familia mea: verișoara mea Judy, o cutie de
rezonanță și o voce în sălbăticie care m-a împins departe de Texas
pentru a-mi termina treaba; Wendy, sora ei, care a fost mereu plină
de admirație și m-a încurajat; fiii mei, care au continuat să mă
îndemne în direcția autenticității, și soțiile lor, a căror independență
și hotărâre fermă de a deveni ce erau cu adevărat, în limitele
mariajului, m-au inspirat permanent. Dar cea mai mare recunoștință
o am pentru soțul meu, care a consimțit să fac publice adevărurile
dureroase și a pornit și el în căutarea lor în această perioadă.
Niciodată nu m-a întrerupt de la scris, a fost mereu gata să citească
următorul capitol cu un ochi critic și cuvinte de încurajare.
Mulți oameni m-au susținut de la distanță: familiile Geiger,
Chertok, Jan, Dan și Martha Masterson, mai ales Pamela Brown, un
suporter adevărat și o buna prietenă, care au crezut în mesajul meu
și sunt cei mai buni specialiști în relații publice pe care i-am avut.
În sfârșit, am fost așa de norocoasă sa mi găsesc un mentor și un
tovarăș în persoana regretatei Joan Erikson, care și-a asumat sarcina
de a-mi împărtăși viața ei zi după zi, până ce și-a dat sufletul.
 Știm valul cum ne bate, el ne duce
Înspre noroc, dar dacă nu luăm seama,
Călătoria vieții ocolește
Printre nevoi și stânci. Așa e marea
Pe care navigăm și dacă valul
Ne saltă, se cuvine-a-l folosi;
Zădărnicim altfel prilejul bun.

Shakespeare, Iuliu Cezar,

ACTUL IV, SCENA 32

2Traducere de Tudor Vianu, Editura de Stat pentru Literatură Artă,

București, 1955 (n. red.).
 Un an la malul mării

Refluxul

Septembrie

Să aveți răbdare față de lucrurile nesoluționate

ale inimii dumneavoastră și să încercați
să îndrăgiți întrebările însele ca pe niște
odăi închise sau cărți scrise într-o limbă
foarte străină. Nu cercetați acum
după răspunsuri care nu vor fi date, pentru că
nu le-ați putea trăi. Trebuie să trăiți totul.
Trăiți acum în întrebări. Poate că așa o să trăiți
cu timpul, fără s-o observați,
Într-o zi îndepărtată, spre miezul răspunsului.3

Rainer Maria Rilke,

Scrisoare către un tânăr poet

3Traducere de Ulvine și Ioan Alexandru, Editura Facla, 1977, Scrisoarea

IV (n. red.).
 Decizia de a ne separa părea să fi venit dintr-odată. Soțul meu a
venit într-o zi de la serviciu și mi-a spus că a acceptat un post la
câteva mii de kilometri depărtare de casă. În timp ce el îmi tot
dădea detalii, m-am așezat, palidă, căutând o scuză ca să nu-l
urmez. În fond, cei doi fii ai noștri erau deja mari, vechea casă a
familiei în care locuisem 17 ani își pierduse demult utilitatea, iar
serviciul meu nu era fix. Deci, de unde apăruse împotrivirea mea?
De ce eram înghețată, îngrozită și plină de mânie?
Nu mi-a luat mult să-mi dau seama care era de fapt adevărul. Pur
și simplu nu mai aveam chemarea sau energia de a pleca împreună
cu el. Să încerc să pornesc o viață nouă, într-un loc ciudat, când
căsătoria își cam pierduse din prospețime, era prea mult. M-am
surprins până și pe mine când am dat glas singurei soluții. Nu mă
puteam gândi decât să mă retrag la căsuța noastră de la Cape Code4
pentru a vedea ce e de făcut. Eram îngrijorată de insensibilitatea
mea, de aparenta mea lipsă de înțelegere, dar asta era situația.
În mod conștient, nu mă gândeam că ar fi fost vorba de o
separare legală, ci numai de o anumită distanță care ar fi însemnat
un fel de vacanță, un fel de pauză pe care o lua relația noastră. De
fapt, urma să fim din nou împreună după câteva luni.
Soțul meu a primit propunerea mea aproape fără nicio emoție,
devenind distant, aproape blazat. Am început să ne facem planuri
despre viitorul nostru fără de viitor cu o politețe înspăimântătoare,
anunțându-i întâmplător pe prieteni, prezenți în sufrageria noastră
golită de lucruri, străină și complet diferită, după o scurtă sesiune
de vânzare a obiectelor de prisos. În timp ce majoritatea erau în
picioare, șocați, unul a rupt tăcerea, zicând: „Ei bine, ce amintiri
aveți voi despre locul acesta?”

4 Cape Code este o peninsulă nisipoasă în sud-estul statului

Massachusetts, situată între Cape Cod Bay și Oceanul Atlantic, în care
sunt numeroase stațiuni turistice (n. trad.).
 Am început să tremur după ce unul dintre fiii noștri s-a pornit să-
și amintească de aniversările pe care eu le-am organizat. Au urmat
și alții și am continuat să ne amintim până ce toți din cameră au fost
cuprinși de nostalgie. Abia atunci ni s-a părut potrivit că acest
capitol din viața noastră se încheia. Am dus-o greu și ne-a plăcut
mult acest loc și, poate cel mai important lucru, l-am împărțit și cu
alții.
După ce am stins luminile și ne-am trântit pe salteaua noastră,
acum pusă pe jos, pentru că tocmai ne vândusem patul cu
baldachin, am intrat în panică, gândindu-mă la destinul meu
imediat. Momentele plăcute au tendința de a le șterge din memorie
pe celelalte. M-am întors de pe partea mea de pat și mi-am pus
mâna în jurul taliei lui pline, așteptând ceva. Îmi va lipsi confortul
familiarității, mă gândeam, apropiindu-mă și mai mult de spatele
lui.
S-a mișcat și, pentru o clipă, am crezut că poate se va întoarce, va
spune ceva, poate chiar mă va lua în brațe. Dar el a adormit imediat
și am rămas legănată de respirația lui regulată.
Câte nopți am stat lângă el întrebându-mă care erau visele lui, ce-
l frământa pe el! Știam de la început că în copilărie a fost foarte
singur, crescut într-o familie de alcoolici, trimis de acasă la o vârstă
fragedă, la 12 ani, la un internat episcopal pe care îl ura. Când ne-
am îndrăgostit, a avut grijă să-mi spună despre toate loviturile pe
care le-a primit, de povara pe care o ducea, dar eu, ultima
protectoare a lui, am fost cea mai încercată de umbrele lui. Am
descoperit un fel de confort într-o căsătorie în care rolul meu de
rezident întreținător fusese deja definit și am crezut că l-am
vindecat cumva de această melancolie, ridicându-l deasupra
întunericului în care crescuse și pe care era așa de obișnuit să-l
poarte cu el.
Dar vai, de-a lungul anilor am ajuns să mă obosească durerea lui,
care părea imposibil de exorcizat. De prea multe ori am interpretat
indisponibilitatea lui emoțională ca pe un fel de respingere și am
început să atrag atenția asupra mea: „Și eu am nevoi, să știi!”
Repetam aceste cuvinte, avidă de legătura noastră și afirmarea ei. Se
uita pe deasupra cărții pe care o citea și-mi spunea: „Nevoi
înseamnă un acoperiș deasupra capului și stomacul plin. Punct.” în
general, mă bloca acest tip de răspuns, ca, de altfel, și alte remarci
ale lui, care sunau mereu atât de clar încât mă făceau să mă simt ca
o proastă pentru că puneam întrebări. Îmi banaliza aceste ieșiri cu
un spirit practic sănătos, potrivit unei persoane pragmatice, căreia îi
place semantica. De-a lungul anilor, era mai mult decât frustram să
te afli de partea cealaltă a unei conviețuiri artificiale.
Dar s-a întâmplat de câteva ori să fie chiar gelos pe mine. După o
petrecere unde i-am încântat pe musafiri cu povești și glume,
rămânând la fel de calm și reținut, a spus: „Tu ești în culori, iar eu
sunt alb-negru.” „Și? am replicat. De ce nu adaugi și tu culori vieții
tale?”
Răspunsurile mele erau rareori așa de inteligente și umorul
apărea mult prea rar în discuțiile noastre. M-am simțit tot mai
strivită de un rol pe care, fără îndoială, l-am creat. Modul meu
ciudat de a iubi era să dau, să dau, să dau până vedeam plăcerea
eforturilor mele pe chipul celuilalt, așa că fericirea mea luase
înfățișarea satisfacerii lui. Cred că el se gândea că eram mai drăguță
când mă prosteam. Nevoile mele probabil că adesea sunau a
solicitări pe care el a ales să nu le onoreze. Când a încercat,
inițiativele lui au fost mult sub așteptări. În orice caz, bucuria de a
trăi îi era de-acum străină și am renunțat la orice tentativă de a o
resuscita.
Pentru mine, o relație trebuia să se bazeze pe aventură, distracție,
împărtășire a sentimentelor. A considerat că rolul lui principal este
de întreținător al familiei și de participant ocazional la periferia
vieții noastre de familie. Umpleam weekendurile cu oameni și
petreceri, sperând să-i incit interesul, dar cu aceste ocazii el se
retrăgea și mai mult. Când am încercat să-l scot din cochilia lui, a
replicat: „Când o să te mulțumești și tu cu situația aceasta? Dacă ai
nevoie de senzații tari, du-te și caută-le în altă parte!”
Așa am și făcut, dezvoltând rapid o pasiune pentru un bărbat
însurat, fugind de intensitatea acelor sentimente la o conferință a
scriitorilor tocmai la Mâine, revenind de acolo cu noi contracte care
să-mi impulsioneze cariera, angajându-mă în proiectul unor cărți,
îngropându-mi astfel nevoile personale în strălucirea profesiei de
scriitor. Deși fiecare escapadă mi-a oferit o satisfacție de moment,
toate au eșuat în a-mi genera ceva după care eu tânjeam – intimitate
și apropiere.
Deci asta e situația, având o singură posibilitate: refuzarea
temporară a relației sau poate căutarea unei relații cu mine însămi.
E târziu. Mâine este o zi mare. Am lăsat gândurile la o parte și m-
am cufundat în somn.

Era ora 5 dimineața când m-am trezit, cu o oră mai târziu pentru
soțul meu, și ne-am grăbit să ducem bagajele în cele două mașini,
înainte ca el să-și ia zborul la noul lui serviciu și la noua lui viață.
— Nu pot să cred că facem asta, am spus, complicând astfel
despărțirea și știind ce aș putea primi ca răspuns.
— Tu nu poți să crezi, a replicat printre dinți. A fost numai ideea
ta!
Cuvintele mele l-au înfuriat, ca de obicei, și limbajul corpului
trăda mânie când a îndesat ultimele bagaje în portbagajul meu deja
plin și a trântit capota.
— Trebuie să plec, a spus, atenuându-și duritatea cu un zâmbet,
să mă îndrept spre viața mea, așa cum și tu te îndrepți spre viața ta.
În timp ce pleca fără să privească înapoi, eram pregătită pentru
lucruri mai grave. Dar s-a întors totuși și ochii lui negri, în pofida
durerii, erau straniu de liniștiți:
— La revedere, a spus, și asta a fost tot.
 Povara plecării lui a fost copleșitoare. Mi-am pus capul pe
mașină și am început să plâng, fără alt remediu pentru durerea mea,
mai apoi înăbușindu-mi suspinele, când două prietene au trecut pe
la mine cu un termos cu cafea, mâncare pentru drum și îmbrățișări.
Aceste soții celibatare, ale căror căsnicii s-au transformat în mânie și
răceală de mult timp, veniseră aici cu ochi plini de încurajări. Au
spus că am fost curajoasă, că și ele ar fi vrut să aibă curajul să facă
acest pas, că au visat să poată să-și ducă viața pe cont propriu. Mi-
am ridicat bărbia și mi-am pus un deget sub nas pentru a împiedica
lacrimile să-mi mai curgă, dorind așa de tare să protestez.
„Disperată” ar fi cuvântul care ar fi caracterizat cel mai bine starea
în care eram în acel moment. Am fost educată să cred în „dacă vei
pleca tu, voi pleca și eu<” și acum pornisem în direcția opusă.
Fiecare clipă pe care o petreceam aici mă aducea periculos de
aproape de gândul schimbării deciziei.
Prietenele au fost mereu ajutorul meu, o mângâiere în zilele
negre. Dar de data aceasta mă aflam într-o criză căreia trebuia să-i
acord întreaga mea atenție, nu aveam nevoie de distragerea
prietenilor. Dacă rămâneam în lumea familiară nu aș fi făcut decât
să-mi prelungesc inerția. Așa că m-am urcat în vechiul meu Volvo
care începea să ruginească, înțesat mai ales cu cărți, articole,
manuscrise neterminate și alte accesorii scriitoricești, și am plecat,
aruncând o privire tăbliței din fața curții, pe care scria DE
VÂNZARE. Ultima mea oprire va fi la bancă, de unde voi lua ce
mai rămăsese din economiile mele, 3 782,42 de dolari. El trebuia să
plătească facturile, iar eu trebuia să mă întrețin, o înțelegere corectă,
din moment ce, de-a lungul anilor, din veniturile mele de scriitor
am plătit pentru educația băieților și partea cea mai mare a
cheltuielilor neprevăzute.
Când ieșeam din Nyack și mă îndreptam spre podul Tappan Zee,
mi-am repetat de câteva ori: „Faci pasul cel bun, mergi mai departe,
faci pasul cel bun.” După ce am plătit taxa de pod și am văzut
indicatorul pentru New England, umerii au început să mi se lase și
spatele mi s-a lipit de scaun. Eram până la urmă pe drumul meu și
mă simțeam de parcă această mișcare ar fi fost pregătită de mult
timp.
Poate că așa și era. Au mai fost și starturi false, momente când am
fugit din impuls, dar mai apoi mi-am dat seama că, dacă fugi prea
des, efectul dramatic se duce. De data aceasta era diferit, chiar
monumental. Mi-am încheiat cum trebuie socotelile înainte de
plecare. Dintr-odată mă simțeam machiavelică, un mare maestru al
planurilor, sau parcă eram cineva care, pe moarte fiind, și-a pus la
punct treburile. Viețile tuturor celor de care eram responsabilă erau
în ordine. Mă tem uneori că, din cauza nerăbdării mele de a avea
libertate personală, i-am alungat prea repede pe băieți, încurajându-
l pe fiul meu cel mare să facă pasul în căsnicie cu mult timp înainte
ca prietenii lui să ia măcar în calcul o asemenea mutare, dându-i
inelul meu de logodnă celui tânăr, astfel ca diamantul să poată fi
transformat într-un inel pentru mireasa lui.
Ce mi-au spus ei? Dacă nu mai voiam să mă ocup de fericirea
mea personală, poate voi dori să o asigur pe a lor. Nunțile lor,
venind astfel pe fundalul deziluzionării noastre, ne-au distras de la
probleme pentru o vreme. I-am văzut pe mulți dintre prietenii
noștri intrând în „mașinăria căsătoriei”, cu toate detaliile ei aferente.
Soțul meu și cu mine nu am fost o excepție. Dacă demult nu mai
puteam trăi beția iubirii, atunci poate că premiul nostru de
consolare a fost să renunțăm la ea, dând-o mai departe. Adesea m-
am întrebat dacă acesta era motivul pentru care mulți oameni plâng
la nunți. Văd iubire și vor și ci puțină pentru sine, știind totuși că
acest vis este imposibil. Ne-am simțit bine în calitate de părinți
mândri la nunta fiului nostru, fiind o parte a scenografiei. Oare
speranța pe care o aveam pentru ei era speranța pe care o mai
aveam încă pentru noi?
Dar magia s-a evaporat imediat după ce peste însurăței s-a
aruncat cu orez și totul a revenit la normal. Până și pisica, ultima
care ne ținea legați, a murit, făcând infarct într-o duminică, în
subsol, când noi eram la biserică. Nimic nu mai părea să ne țină
împreună.
Capul mi se învârtea când am luat-o pe Merritt Parkway și am
început să caut un pix să-mi notez gândurile. „În una din zilele
astea o să mori scriind în mașină”, mi-a spus odată o prietenă bună.
„Știu, știu”, am zis, fără să dau prea mare atenție avertismentului ei.
***
Înghesuită în Volvo-ul meu, lăsând în urmă tot ce fusese până
acum, gândesc mai clar și mă simt uimitor de ușoară. Am dat
drumul la radio pe un post de muzică clasică, care difuzează
Anotimpurile lui Vivaldi, pe care mereu îmi plăcea să le ascult, un
semn bun, mai ales că acum mă îndrept spre o viață nouă. Am auzit
odată că antrenorii de la olimpiadă ascultă muzică barocă în
vestiare înaintea competițiilor importante, pentru a potoli anxietatea
atleților. Am tras adânc aer în piept și am dorit ca și eu să fiu
cuprinsă de o asemenea liniște.
Totuși mă simt prost, chiar rău. Cel care pleacă este mereu de
vină, în timp ce partenerul celălalt, care este forțat să facă acest pas,
se bucură de toată simpatia. Cei mai mulți bărbați, am observat, nu
doresc să plece. Poate că ar vrea să scape de căsnicie, dar fac în așa
fel încât, de fapt, soția lor face primul pas. Sigur, când băieții încep
să te întrebe ce se întâmplă, ei mai degrabă vor fi preocupați mai
mult de ce se întâmplă cu tatăl lor, nu de mamă. Foarte rar i-au
văzut greșelile lui, poate din cauza caracterului lui rațional,
responsabil, onest. Eu, de partea cealaltă, sunt cea nemulțumită, cu
gura mare, cu toane strigătoare la cer, care în toate situațiile ajunge
să țipe la toți, dar foarte rar la bărbatul care poate le-a produs.
Acum gonesc spre nord, pe Interstate 95, departe de orice care să-
mi mai aducă aminte de oraș, încercând să ajung din urmă viorile
din porțiunea de allegro a Primăverii lui Vivaldi. Totuși, încă nu pot
scăpa de vocile rele care îmi spun că sunt o răsfățată. În fond, soțul
meu nu mă bate, nu mi-a spus niciodată „cățea” (deși îmi spunea
uneori „cățelușă”) și părea așa de neajutorat. „Chiar ai făcut-o de
data asta, Joan!” spun, lovind volanul de parcă aș fi dat în mine. Aș
vrea să am ceva de băut, sau niște Valium, sau măcar un sac de box!
Tocmai atunci atenția îmi este distrasă de un indicator mare:
NEW HAVEN. Doamne, am trecut pe aici de sute de ori și niciodată
nu am făcut legătura cu trecutul meu. Aici ne-am întâlnit. La Yale a
fost începutul. Apăs cu grijă frâna și alunec spre o ieșire, grăbindu-
mă să-mi văd trecutul, căutând câteva locuri din preferatele noastre.
În câteva minute mă uit la White Tower Diner, chiar vizavi de
Green, unde cafeaua ne făcea să rămânem până noaptea târziu să
vorbim, și unde ne-am descoperit pentru prima dată. Având
încredere în memoria mea ruginită, am luat-o pe Trinity pentru a
Vedea Drama School, ușa ei de culoare roșu-aprins, așa cum mi-o
aminteam, și alături aleea pe care obișnuiam să ne sărutăm. Doi
copii se apleacă spre perete, făcând cam același lucru. Pornesc cu
mașina în jurul cartierului și zăresc o casă unde am avut un
apartament la subsol și unde ne tot pipăiam, dar nu îndrăzneam să
facem mai mult.
Peste tot există intenție și provocare, așa cum ar trebui să fie
toamna, la începutul anului școlar. Văd elevi cu fețe frumoase, unii
făcând conversații spirituale, alții mergând cu pas vioi spre clasă.
Așa cum eram și noi; dar îmi amintesc deodată cum a fugit el când
relația noastră devenise prea serioasă. Poate că ar fi trebuit să-l las
să plece, dar eram hotărâtă să mă căsătoresc și el mi se părea a fi cel
mai bun pretendent. Așa că l-am vânat până m-a prins el pe mine și
în scurt timp ne-am logodit, primind un inel pe care i-l dăduse
mama lui. Era o „căsătorie aranjată” sau cel puțin așa mi se pare
când mă gândesc acum la asta. Știam deja că adusese acasă alte
femei, dar, în ceea ce o privea pe mama lui, eu am luat premiul.
Mama mea, pe de altă parte, era foarte impresionată, pentru că el
era fiul unui doctor, fiind prin urmare înstărit. A trecut cu vederea
alcoolismul părinților lui în favoarea casei drăguțe și a clubului de
la plajă, concentrată numai pe aparențe, de departe cel mai prost
îngrășământ pe care să-l întinzi pe un pat matrimonial.
O mașină din spate începe să claxoneze, atenționându-mă că se
făcuse verde. Pornesc motorul și bag în viteză, ridicând un deget
spre tânărul grăbit, amintindu-mi că de fapt încerc să merg mai
departe și să nu mă mai cramponez de trecut. Odată ajunsă pe
autostradă, deschid geamul mașinii pentru a da voie aerului să-mi
vâjâie prin păr și să simt viteza, în timp ce accelerez spre viitorul
meu.
Niciodată nu m-am simțit cu adevărat în New England, până
când nu am trecut granița dintre Connecticut și Rhode Island.
Atunci m-am simțit înflăcărată, chiar entuziasmată, știind că
punctul final al călătoriei mele este peste numai două ore de mers.
Să mergi acasă sau într-un loc pe care îl simți ca acasă îți dă un
sentiment inconfundabil de stabilitate. Cape permite apariția unor
asemenea sentimente, pentru că aici mi-am petrecut fiecare vară,
încă din copilărie.
Un nou început într-un loc cunoscut. Îmi place cum sună.
Deasupra chiuvetei din căsuța noastră de vară am pus un citat din
Wendell Berry: „Dacă nu știi unde te afli, atunci nu știi cine ești.”
Odată ajunsă aici, mă simt de fiecare dată mai sigură în legătură cu
cine sunt, poate pentru că bătutele cărări îmi sunt familiare. Mai
mult, pot accepta un mod de cunoaștere care nu presupune
antrenarea minții mele, ci a sentimentelor. Nu există aici un canal,
dună sau mlaștină care să nu fie legată de un moment sau de o
persoană din trecutul meu și cred că mă bazez pe aceste amintiri
pentru a-mi readuce aminte cine am fost înainte – acea ființă brută
pe care se pare că am pierdut-o.
Cred că a devenit cu adevărat casa mea după ce tata a murit și a
fost îngropat în cimitirul de lângă biserica First Congregational,
ridicată în jurul anului 1746, alături de un bunic, două bunici, o
mătușă și un văr. Mai întâi am fost șocată să văd o grămadă de
pietre de mormânt pe care era gravat numele ANDERSON, dar în
curând m-am simțit cumva legată de acest lucru. Toate celelalte
orașe și orășele în care locuisem până atunci păreau a fi mai degrabă
niște escale temporare pe drumul spre casă.
Schimbarea se face mai greu pe o bucată de pământ înconjurată
de mare. Știu unde să găsesc afine în august și lăsnicior în
septembrie, unde se adună aricii și stelele de mare. Nici măcar
sentimentele mele de anticipare a faptului că mergeam acolo nu se
deosebeau de cele pe care le aveam acum câțiva ani, când eu și
fratele meu ne-am înghesuit pe bancheta din spate a vechiului Buick
al tatălui nostru, uitându-ne la semnele magice care ne arătau că
sosirea era iminentă. În primul rând am observat să pământul de la
marginea autostrăzii se transformase în nisip; apoi am zărit unul-
doi pescăruși plutind pe deasupra noastră; în cele din urmă am
văzut podul Sagamore, poarta către paradisul nostru. Când eram pe
pod și după ce ajungeam pe partea cealaltă, deschideam geamurile,
indiferent dacă era ploaie sau soare, inspiram aerul umed cu aromă
de ace de pin uscate, știind că în curând ne vom continua drumul
prin oraș, pe lângă biserica al cărei clopot sună din oră în oră, pe
lângă fântâna arteziană de peste drum de locul unde ne sorbeam
café-frappé-urile, pe lângă portul unde era mica noastră barcă și, în
cele din urmă, spre drumul nisipos care ducea la căsuța noastră.
Cum eram pierdută în gânduri, m-a luat prin surprindere să văd
așa de repede podul. Parcă numai ce am plecat din New Haven și e
abia amiază! Soarele îmi urează bun venit, dar sunt dezorientată, ca
un pescăruș zburând în cerc înainte de furtună, neștiind unde să
aterizez. Parcă aș fi vrut să amân aterizarea, și am ajuns aici prea
devreme, îmi reamintesc că nu am niciun program. În fond, nimeni
nu mă așteaptă la căsuța noastră. Numai acest gând îți produce
anxietate. O să merg spre mal, o să-mi dau puțin timp pentru a mă
acomoda cât de cât și o să mă gândesc la ce înseamnă asta – să las
ritmul oceanului să mă legene și să mă aducă la stadiul de om
simplu.
Ajunsă în parcarea de pe plaja mea preferată, mă descalț imediat
pentru a simți sub tălpi nisipul umed și pentru a alerga mai apoi pe
o dună, de parcă mi-aș marca teritoriul. Din moment ce sunt total
nepregătită pentru ce va urma în viața mea, sunt obligată să mă
mulțumesc cu ce se află în fața mea. Cred că Thomas Merton a spus
că cea mai ușoară cale de a scăpa de nevroze este să te înconjori de
natură sau mai ales de copaci. „Nu poți fi nevrotic în fața unei
mulțimi de copaci”, spune el; nici, mă grăbesc să adaug, dacă te afli
în fața dunelor, a mării sau a unui pin modest, pitic. Când stau așa,
la marginea lumii, îmi dau seama cât de exagerate par să fie
emoțiile mele. Acest loc puternic, liniștit, înlătură confuzia, furia și
depresia și acum mă simt mult mai acasă înconjurată de acest peisaj
decât de oameni.
Mă tot uit la plaja maronie de toamnă, încadrând farul alb vechi,
care se înalță în stânga mea, la apa care se lovește de mal în dreapta
mea și, sub picioarele mele, la iarba de pe dună, ruginiu-maronie. În
jurul capului meu zboară un fluture imperial, care demult ar fi
trebuit să fie pe drumul spre Brazilia. „Poată că și tu ai nevoie de un
pic mai mult timp la malul mării”, zic, în timp ce el își mișcă aripile
cu repeziciune și se așază pe umărul meu. În cele din urmă cobor de
pe deal spre porțiunea de mal în care apa liniștită a mării nu se mai
duce nicăieri, nici nu vine spre mal, nici nu se depărtează, reflux,
bănuiesc – marea e în impas, așa cum sunt și eu. De fiecare dată
nimicnicia refluxului mă amuza, când vântul își ținea respirația și
apa era nemișcată, când ea nu era suficient de adâncă pentru a înota
cum trebuie și nici curentul nu era destul de puternic pentru a te
provoca.
Fluxul ne plăcea cel mai mult mie și verișoarei mele. Familia ei
avea o căsuță la marginea unei mlaștini, lângă un canal minunat,
care cotea chiar spre mare. Când eram copii, acolo înotam, dar
numai când mareea era potrivită, când crestele înspumate ale
valurilor începeau să se miște și oceanul se încărca cu energie.
Alergam la capătul unui promontoriu foarte lung, săream în apa
rece, sărată, și lăsam curentul să ne poarte înapoi, până la ușa casei
ei.
În zilele de furtună, când treceau mai puține ambarcațiuni, ne
dădeam jos costumele de baie și, în pielea goală, lăsam șuvoaiele de
apă și algele să ne mângâie trupurile. Bucuria noastră era punctată
de țipete puternice când una dintre noi nimerea într-un loc mai rece
sau din întâmplare punea piciorul pe o zonă nisipoasă în care se
adunau crabii, așteptând să ne ciupească de degete.
Acceptam mareea mică numai pentru că aveam ce face – adunam
scoici, melci sau pur și simplu ne omoram timpul. Dar tot era mai
bună decât refluxul, când nu puteai face nimic, trebuia să stai liniștit
și să te uiți, în timp ce marea dădea înapoi. Am impresia acum că
poate refluxul ar putea fi interpretat ca o perioadă de odihnă, un fel
de „inactivitate psihică” pe care o iei după o viață în care ai învățat
să fii femeie. Nu m-am gândit niciodată să rămân așa, nemișcată,
fiind preocupată de fuga mea și de toate consecințele pe care le
presupune.
Am obosit să tot înot în sus, împotriva curentului, doar pentru a
ajunge la o destinație nefirească, neștiind unde să muncesc, când să
semăn, ce să întreb, cum să caut. Mai mult decât orice aș vrea să fiu
luată pe sus de spuma valurilor și să plutesc pe apa sărată. Dar
realitatea mă ține deocamdată la mal. Am nevoie să stau jos, ca un
crab în cuib sau ca o scoică umflată, și să-mi fac bilanțul, în timp ce
mareea mă acoperă.
Este o liniște stranie. Sufletul meu este la fel de întunecat ca plaja
de septembrie pe care stau. Trebuie să stau liniștită și să ascult
țipetele primitive ale păsărilor, să inspir adânc aerul umed, curat și
să fiu deschisă la orice mi se va întâmpla.
 2

Chemarea focii

Octombrie timpuriu

Când cineva este proaspăt informat, are o

experiență extraordinară, dispoziția i se schimbă,
inima i se schimbă. Dacă îți faci timp să vezi, să
auzi, să te deschizi imaginilor și limbajului ce
răsar din noile experiențe, vei avea puterea de a
te schimba.

Clarissa Pinkola Estes,

Women Who Run with the Wolves

Este dimineață, dimineață devreme, înnoptată. Ascult păsările

care, de regulă, încep să gângurească la patru și jumătate. Este
liniște, se aude numai picuratul ploii care lovește luminatorul de
deasupra patului meu. Să mă întorc pe partea cealaltă și să mă culc
din nou sau să mă trezesc? Mereu există o dilemă.
Sunt aici de trei săptămâni, zilele trecând una după alta. Fără
obiective sau rutină. Pierd noțiunea timpului. N-am pe aici niciun
calendar, în caz că aș vrea să știu ce dată e, dar nici nu vreau. Totuși,
mă lupt cu joaca de-a diletantul. Instinctul îmi spune s-o las mai
moale cu minciunile, să dau drumul tristeții care este partenerul
schimbării, dar, de asemenea, sunt conștientă că trebuie să încep să
fac ceva.
 Singura mea ocupație regulată este o excursie zilnică la poștă,
unde sper să găsesc un cec-două, drepturile de autor lunare. Fără să
am în lucru vreun nou proiect, mă bazez numai pe cărțile mele
vechi pentru a mă susține un timp. Poștărița, a cărei pisică, Zipcode,
stă întinsă pe tejghea, mă știe și ca scriitor, și ca turist. Are o falsă
impresie legată de întoarcerea mea în oraș, imaginându-și că lucrez
la un roman deocheat.
Un nou fel de singurătate se instaurează când stau întinsă aici, cu
flash-uri ale unor adevăruri grele, începuturi eșuate, în cea mai
mare parte gânduri întunecate apărute după telefoanele de la soțul
meu, care îmi amintesc de unele chestiuni de familie, sau ale
prietenilor care mă întreabă cum mă simt. Fără a avea vreun
răspuns convingător, după telefoane mă simt frustrată. Contactele
cu lumea pe care am lăsat-o în urmă îmi produc confuzie și mă fac
să nu mă simt chiar așa de atrăgătoare.
Acum mult timp aș fi dat orice pentru asemenea zile ploioase,
când îmi făceam o cană de cacao, mă urcam din nou în pat, mă
cuibăream sub cuvertură și pur și simplu ascultam furtuna de afară.
Poate că voi face acest lucru și astăzi. De curând, când am cerut un
sfat unei prietene pastor, ea mi-a confirmat concluzia că m-am
blocat. „Ești în pustie”, mi-a spus, „și te-ai uscat, dar încă nu te-ai
ars.” Când vorbea, m-am imaginat stând pe o buturugă în mijlocul
unui deșert întins, de nimic înconjurată, cu excepția pământului
cărămiziu, uscat, fără să se întrevadă nicio portiță de salvare. „Nu ai
nicio șansă, trebuie pur și simplu să stai nemișcată și să asculți, în
timp, vei auzi răspunsurile.”
Îmi cobor picioarele și mă ridic încet din pat. Mijlocul a început
să mă doară în ultimele zile. Nu mă miră, un maseur profesionist
mi-a spus odată că acolo ne concentrăm energiile viscerale. A trecut
mult timp de când nu m-am dedat plăcerilor lumești. Rezultă că
mijlocul meu ar trebui să protesteze.
Picioarele goale pe podeaua rece mă trezesc complet și mă duc la
bucătărie după cafea. Vai, cutia de cafea e goală! Rămăsesem fără
provizii în cămară, tot evitând magazinul alimentar, întorcând
spatele îndatoririlor de gospodină. Dar acum vreau niște cafea și
singurul loc în care pot bea una la ora asta este Larry’s PX, cârciuma
unui pescar. De ani de zile mi-am dorit un motiv justificat pentru a
merge acolo, și acum îl am. Îmi pun blugii și un pulover albastru
vechi, recuperat de pe podea, de lângă pat, iau cheile mașinii și plec.
O ceață deasă mă obligă să parcurg drumul de zece minute într-
un sfert de oră, dar parcarea te întâmpină plăcut, ca un far, plină de
camionete, echipamente de pescuit și câini credincioși care așteaptă,
pe scaunele din față, întoarcerea stăpânilor lor.
Intrarea mea întrerupe orice conversație. Mă fac totuși că nu văd
și respir adânc mirosul de șuncă prăjită. Singurul loc liber lângă
tejgheaua în formă de U este la un capăt al ei și mă strecor spre
scaunul pivotant, așezându-mă în spatele unui bărbat uriaș, cu o
față acoperită de un bronz permanent și o barbă blondă. Mă simt
ciudat să intru într-o crâșmă locală, dar obiceiurile matinale sunt
obiceiuri matinale. Chelneri ța îmi toarnă repede o cană de cafea, în
timp ce eu mă uit la simplitatea locului – pereți văruiți în alb,
tejghea acoperită cu mușama roșie, farfurii de plastic pe care se află
grămezi de gogoși, exemplare ale ziarului local așezate teanc, cu
grijă, alături.
Peste câteva minute conversația se reanimă și îmi bag capul în
meniu, prefăcându-mă că nu ascult. Ei vorbesc despre vreme,
despre prinderea și otrăvirea pescărușilor, când cineva aduce în
discuție focile care s-au adunat în port. Comand două ochiuri doar
pentru a asculta în continuare.
Foci aici? Nu se poate, dar localnicii continuă să trăncănească
despre focile care sunt acum aproape o mie și le mănâncă tot
peștele! Acum mă uit, îndreptându-mi capul de la un pescar la altul,
ca și cum aș urmări mingea la un meci de tenis. Ei știu că ascult.
Poate că acum încep să brodeze, nu știu, dar conversația lor a ajuns
să fie cel mai bun spectacol din oraș.
Focile se găsesc în Baja sau în Patagonia, în locuri exotice, nu în
orășelul meu de pescari. Sunt fascinată de felul cum vorbesc despre
focile gri și despre focile din port și despre felul cum migrau spre
Nova Scoția într-un du-te-vino.
Nu mai mănânc și nu mai beau, pentru că nu vreau ca mestecatul
și înghițitul să mă împiedice să aud; îmi imaginez o mare plină de
foci și dintr-odată vreau să înot alături de ele. Sunt mai mult decât
intrigată, sunt înnebunită. Trebuie neapărat să mă duc acolo. Fără să
ezit, îmi iau inima în dinți și-l întreb imediat pe individul de lângă
mine dacă mă duce până acolo.
— Glumești? spune el, luând o gură de cafea. Mă uit la el cu o
privire hotărâtă, în același timp mirându-mă și eu de cât de
îndrăzneață sunt.
— Zici că azi? adaugă el încet, întorcându-și scaunul turnant spre
bărbatul care se află lângă el, de parcă ar vrea ca acesta să-i
confirme că a auzit bine. O să stau acolo șapte-opt ore, continuă el,
convins că această informație mă va face să dau înapoi. Trebuie să
văd cât reușesc să strâng cât ține mareea, adaugă el clipind din ochi.
Ultimul comentariu chiar mă enervează. Imaginează-ți, să-mi
cronometrez ziua nu după ceas, ci după ciclurile mării!
— Pentru mine nu e nicio problemă, zic.
Toți cei de la tejghea urmăresc schimbul nostru de replici,
așteptând-o pe următoarea, a lui sau a mea.
— Mai bine ți-ai lua niște haine groase și un sandvici, sugerează
el, provocându-mă. Dar nu dau înapoi. Ne întâlnim la debarcader
peste o jumătate de oră. Numele vasului meu este „Seal Woman”.
Dau la o parte farfuria, las doi dolari pe tejghea și o zbughesc
afară, ajungând acasă într-un timp record, înșfac de acolo un borcan
cu unt de arahide și o baghetă veche, arunc o revistă, un prosop și
un alt pulover în geanta mea de pânză și zbor înapoi la debarcader
cu un minut înainte de ora fixată.
 — Ai reușit, spune, părând surprins, de parcă era mare lucru. Dă-
mi bagajul și hopa sus.
Dintr-odată îmi înghit limba, chiar am roșit când s-a oferit să-mi
dea mâna și să mă ajute să urc pe punte. Sunt șocată că această
atingere mă electrizează. A trecut chiar așa de mult de când nu m-a
atins cineva?
„Ai grijă, Joan”, mă gândesc când norii îndoielii încep să acopere
spiritul meu de aventură. „Ce dracu’ fac, cum plec eu cu un străin?”
Mă uit în jur la celelalte bărci, și ele pregătite pentru o nouă zi pe
mare, și observ o urmă de zâmbet pe fața pescarului din barca de
alături. Nimic nu trece neobservat în micile orașe, mai ales în afara
sezonului. Mă întreb ce fel de scandal voi declanșa. Nici măcar nu
știu dacă individul ăsta e căsătorit sau nu. Ei, eu încă sunt, îmi
reamintesc, deși îmi dau seama că asta nu sună tocmai distractiv.
Da, distracție – cuvântul cu „d”, cum îi spuneam eu și prietenii mei,
tachinându-ne ca să ne asigurăm distracția de fiecare zi. Rareori
reușeam – nevoile altcuiva stăteau mereu în calea distracției noastre.
S-a nimerit să-l aleg pe omul ăsta! Incredibil la vârsta mea, și
totuși, de ce nu? îmi aduc aminte că am pescuit numai un singur tip
în toată viața mea, un „bătrân” pe care I am îmboldit la conversație
când zburam cu avionul de la New York la Dallas, Forth Worth. S-a
oferit să mă conducă la hotel, pentru că el închiria o mașină și eu nu.
Când am ajuns la biroul Hertz și eu am verificat locația hotelului
meu, el a fost îndrumat către Dallas, în timp ce eu mergeam la Forth
Worth și așa s-a încheiat toată povestea. Am mai agățat odată pe
cineva, la fel de trecător, într-o cursă internațională, la clasa întâi;
stăteam lângă un bărbat care semăna cu un jucător de fotbal cu care
mă întâlneam în liceu. Am vorbit tot drumul cât am traversat
Atlanticul, spre disperarea celor din jurul nostru, și am stabilit să
cinăm cândva împreună în timpul șederii noastre la Sevilla. Dar
afacerea lui nefinalizată a stat în calea cinei la care mă invitase.
— Vrei să dezlegi nodul ăla? mă roagă pescuitorul meu de scoici,
întrerupându-mi meditația.
— Sigur, zic, dorind să-i fac pe plac. Îmi îndeplinesc misiunea ca
un marinar bine antrenat cât timp el pornește motorul. Nici nu știu
cum te cheamă, spun, întinzând mâna. Eu sunt Joan.
— Eu sunt Josh, spune Joshua Cahoon.
Ieșim din port escortați de pescărușii care dau din aripi deasupra
noastră. Doi bâtlani albi, care stau pe o grămadă de lemne, își întorc
capetele spre noi fără teamă și lipsiți de interes. Se pare că ne
îndreptăm spre o fâșie lungă de nisip aflată lângă bolta cerului.
Dintr-odată simt plăcerea de a mă afla exact acolo unde voiam să
fiu. Inima mea gonește. Cu greu pot să-mi aduc aminte care a fost
ultima dată când am renunțat la autocontrol – am acceptat o
provocare, într-adevăr, și am plecat spre un loc pe care nu-l cunosc,
încredințându-mă unui străin care să mă ducă acolo.
După ce ieșim de pe canal, pornește motorul și se mișcă puțin
pentru a-mi putea oferi protecție în spatele parbrizului lui subțire,
într-un spațiu în care poate sta comod numai o singură persoană.
Stăm umăr lângă umăr și îi simt pieptul bine făcut și spatele lat și
mă trece un nou frison. O, Doamne, ce jalnic! Chiar și așa, trebuie să
recunosc că-l găsesc foarte sexy. După anii în care am trăit în lumea
gulerelor albe și a costumelor cu dungi fine, a ochelarilor din baga și
a ziarului Wall Street Journal, un individ mai puțin finisat mi se pare
mai atrăgător.
Poate că am un nume WASP5, dar niciodată nu aș putea să mă
comport așa. A fi o astfel de persoană presupune să fii sobru, șters,
cu buze subțiri, fără expresie. Îmi aduc aminte că, atunci când am
văzut-o pentru prima dată pe Catherine Deneuve într-un film, mi-
am dorit să fiu ca ea. Am încercat să îi imit comportamentul tot
drumul de la cinematograf până acasă, fiind când dură, când

5 Abreviere de la White Anglo-Saxon Protestant (n. trad.).

liniștită, delicată, ca petalele unui trandafir de culoarea coralului,
chiar având o tentativă de a-mi da afară soțul, de a-l pune să facă ce
voiam, așa cum făcea Catherine mereu cu bărbații în filmele ei. Dar
am eșuat lamentabil.
Probabil că într-o viață anterioară am fost o chelneriță zdravănă,
probabil am locuit într-un oraș mediteraneean unde marinarii beau
mult și din greu, dar sunt plini de curaj și umor. Poate că de aceea
îmi place să fiu acum, aici. Trebuie să fiu mult mai sălbatică și mai
cu picioarele pe pământ.
Zgomotele vântului și ale motorului fac imposibil dialogul. Mă
uit la mâinile lui puternice care țin cârma și arunc o privire spre
ochii lui albaștri, acum mijiți, pentru că avem în față globul
portocaliu al soarelui. Barca lui e micuță, dar puternică. Dispune de
un echipament minimal, dar poți să îți faci treaba cu ea. Pescarii nu
sunt tentați de excese. Nu și le pot permite. Acest lucru mă
impresionează. Oamenii care se descurcă mă pun mereu în
încurcătură. Îmi aduc aminte de tatăl meu, un geniu umil care putea
face aproape orice din nimic.
Zburăm pe suprafața apei, tăind val după val. Nu sunt sigură
dacă acum fug de ceva sau pur și simplu îmi ofer un refugiu
temporar. Cui îi pasă? Aventura este extraordinară. Mă uimește
faptul că perspectivele mi se schimbă acum, când sunt într-o barcă,
uitându-mă înapoi spre țărm. Acolo sunt nenumărate căi invizibile
pe care numai Josh pare să le știe și suntem liberi să ne mișcăm
după bunul plac. Nicio confuzie, niciun control, nicio frontieră,
niciun fel de constrângeri sociale.
În depărtare zăresc o insulă, o movilă mare maronie care se ridică
de nicăieri, cu un punct mai negru în centru. Peste câteva minute
Josh oprește motorul.
— Acolo, șoptește, arătând drept înainte. Și atunci le văd – sute
de trupuri grase pe mal, cu pete, fără blană, cenușii, maro și bej, care
fac parte din peisaj.
 — Cât de aproape putem ajunge? întreb. Imediat o față cu
mustăți se saltă din mare.
— Este destul de aproape? întreabă Josh.
— Bună, spun spontan. Mi se pare firesc să mă adresez astfel unei
fețe care mă privește fix în ochi, fără să clipească. Și apoi, la fel de
repede cum a apărut, foca dispare sub apă, ieșind din nou undeva la
200 de metri mai încolo, uitându-se în spate să vadă dacă o
urmăresc. Cum mișcarea apei ne împinge mai aproape de mal,
câteva foci din colonie încep să se miște, ridicându-și capetele,
adulmecând și supraveghindu-ne. În cele din urmă, un mascul mare
se rostogolește, își întinde trupul plin de grăsime și îl trezește pe
altul. Ca niște piese de domino, se trezesc unul după altul până ce
pătura de catifea care acoperă plaja învie. Buf. Buf Buf. Sunetul a
sute de labe care traversează nisipul întărit este bubuitor și mi se
face pielea de găină. Încep să alunece de pe mal, unde par ciudate și
nu se simt în siguranță, și se duc în apa translucidă, albastră, unde
sunt agile și au situația sub control. Înoată spre noi, curioase din
cauza bărcii noastre, dar și a intențiilor noastre, sărind în sus și în
jos ca niște hopa-mitică. De fiecare dată când ies la suprafață se uită
în ochii noștri, apoi își ridică gâturile, de parcă ar spune: „Vino
după mine.” Sunt fascinată.
Joshua rupe vraja.
— E timpul să te dau jos, spune el brutal.
— Ce? Cred că glumești, izbucnesc.
— Aici poți să intri în apă, continuă el. Sunt obișnuite cu
vizitatorii ocazionali.
— Mă lași aici< singură! Am crezut că te duci să pescuiești!
— Mă duc mai departe, până spre capăt – acolo malul e jos. Așa
cum am spus, o să revin când se schimbă mareea.
Nu mai are rost să mă cert cu el. Eram consemnată pentru toată
ziua și nu știam cu ce se va solda asta. Îmi rulez repede în sus
blugii, mă las pe o parte a bărcii și sar în apa rece ca gheața.
 — Bravo, exclamă el când îmi dă lucrurile. Ne vedem puțin mai
târziu – și după aceea barca dă înapoi și pleacă.
Da, sigur, mă gândesc. Judecând după poziția soarelui, nu este
mai mult de 8 sau 9 dimineața. Mai era încă maree, deci vor fi cel
puțin opt ore până se va întoarce. Și tocmai asta mă enervase. Să
petrec o zi cronometrată de maree!
O pornesc cu greu spre mal, ținându-mi geanta de pânză
deasupra capului. Din fericire apa este destul de mică. Au! Mă
lovesc de o stâncă verticală. Acum m-am udat până sus. Naiba să-l
ia! Putea să mă fi lăsat mai aproape de mal. Era o prostie să te
îmbraci cu blugi. Nu se întind, se lipesc de tine și sunt grei. Trebuia
să-i fi dat jos în barcă, dar n-ar fi fost deloc recomandabil în fața
unui străin.
În sfârșit, ultimul pas. Ajung la mal și mă prăbușesc pe nisip să-
mi trag sufletul, impresionată de frumusețea primitivă a acestui loc
lipsit de vreo limită. Cu siguranță, fusesem blocată în locuri mult
mai rele. Cred că va fi o zi frumoasă. În orice caz, învăț repede să
mă bucur de orice îmi aduce destinul.
 3

Simțul focii

În aceeași zi

Animalele ne pot ajuta în viețile noastre

cotidiene, în visurile noastre, în meditații.
Deoarece au fost create înaintea oamenilor, ele
sunt mai apropiate de SURSĂ și pot acționa ca
niște aliați, îndrumători și prieteni în căutarea
plenitudinii noastre.

O femeie inuit

Este una din acele zile de vară indiană, când ești ademenit pe mal
pentru o ultimă adulmecare a verii. Dar astăzi am venit pentru alte
motive, fără șezlong și umbrelă și, dintr-odată, am senzația că nu
am ce căuta aici. Sunt în locul nepotrivit, aruncată fără preaviz într-
o colonie de foci, pe o fâșie ciudată de plajă.
Nu știu la ce mă așteptasem. Dacă e să mă gândesc, nu am avut
deloc timp pentru idei preconcepute. Din moment ce am acționat
din impuls, acum sunt obligată să suport consecințele. Mă simt
ciudat de singură, dorind să fi fost și Josh cu mine. Vreau oare să am
o aventură cu el? Nu cred, dar poate sper la o scânteie.
Nu sunt nerecunoscătoare că mă aflu aici. O, Doamne, nu! Asta
este cea mai extraordinară plajă din lume și, mai mult, foarte puțini
știu de existența ei! Când o să învăț să accept ce mi se oferă, în loc să
cer și mai mult? Așteptările mele nemăsurate eclipsau adesea
lucrurile minunate de care aveam parte. Chiar acum focile, cel puțin
patruzeci, se uită la mine de sus, în timp ce lovesc apa. Cred că vor
să eliberez spațiul, pentru a-și lua în primire plaja și soarele. Fără să
mă simt prea bine în rolul de intrus, plec din locul acela pentru a
explora restul insulei. Mama m-a învățat cât este de importantă
acomodarea. Mi-am dezvoltat instinctele pentru un comportament
egoist, căci ne-am mutat de atâtea ori în copilărie. „Ca să te
adaptezi”, spunea ea, „trebuie să joci după regulile lor, să pui
întrebări și să contribui cu ceva.” Mi-am însușit sfatul ei, pentru că
mereu eram copilul nou-venit din diferite cartiere, oferind mereu,
doar pentru a fi acceptat.
Se face cald și totul se lipește de mine. Trebuie să-mi dau jos
blugii uzi, atât de plini de nisip. Îi pun pe un smoc de iarbă de pe o
dună pentru a se usca și încep să mănânc. În timp ce îmi întindeam
untul de arahide pe pâine, m-am gândit că ar fi fost mult mai bine
dacă aș fi avut un sandvici cu carne de curcan, cu avocado și varză
de Bruxelles. Uite, din nou sunt nemulțumită de minunea din fața
mea. Desigur, puteam să mă fi pregătit mai bine, dar prea des mi-
am folosit timpul prețios pentru a mă pregăti pentru experiențe
decât pentru a le trăi. Trebuie să învăț să mă supun momentului,
dar chiar cuvântul supun mă face să mă gândesc la renunțare și la
supunere, care nu erau ușor de făcut pentru un fan al planificării
cum eram eu, care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții
orchestrând spectacolele celorlalți, în timp ce așteptam în culise să
vină și vremea mea. Și uite ce s-a întâmplat! A învins destinul, așa
cum face mereu. Nu-mi mai exercit controlul asupra căsniciei mele,
a copiilor sau a viitorului meu. Nimic nu mai este sigur.
De fapt, poți simți o oarecare ușurare dacă recunoști că totul îți
iese de sub control. Este greu să încerci să fii tot timpul o fată bună.
Din când în când, dacă ești îngrozitor de rea, oamenii manifestă
înțelegere. Mi-am amintit când am primit ultima dată amendă
pentru încălcarea vitezei. Când am zărit mașina poliției, cu
girofarurile ei rotindu-se în oglinda retrovizoare, inima mi-a
înghețat. Mi-am luat imediat piciorul de pe pedala accelerației,
nedorind să recunosc viteza și prefăcându-mă că nu veneau după
mine. Dar când a pornit sirena, știam că trebuie să scap de toată
povestea asta. Fusesem prinsă și cel mai simplu era să recunosc.
Poate că aș fi reușit să-mi țin sub control frica dacă, în acest caz,
familia mea s-ar fi aflat în pericol. Am fost considerată puternică,
chiar flexibilă, două caracteristici minunate care nu-mi erau
familiare. Dar într-o zi m-am trezit cu povara pe care o presupune
controlul: cel care deține controlul face și cea mai mare parte a
treburilor! Destul de straniu, aceasta era calitatea care l-a atras pe
soțul meu la mine. „Nu m-am gândit niciodată că trebuie să am
grijă de tine”, a spus el nonșalant, după douăzeci și cinci de ani de
căsnicie, când mă uitam total perplex la el. „Mereu ai părut așa de
puternică și de controlată!” După ce am auzit această mărturisire,
am ajuns să urăsc să mi se spună că sunt puternică, să fiu mereu cea
pe care toți se bazează că poate face ceea ce nu fac alții.
Trebuie să pun capăt acestei vorbării și să-mi dezvolt pur și
simplu pofta de a trăi. Mângâiată ușor de foșnetul îndepărtat al
mării, încep să mă îndrept spre muzica ei, pășind pe vârfuri pe
lângă iarba cu mlădițe tinere de pe dune, încercând să nu-i distrug
munca de a ține laolaltă, prin kilometri întregi de rădăcini, chiar
plaja aceasta. Iarba de pe dune este impresionant de autosuficientă.
Îmi aduc aminte de un picnic în familie de acum mulți ani, pe o
plajă la fel de îndepărtată, unde adusesem copiii, jucăriile,
leagănele, grătarul, mâncarea, tot ce ne trebuia pentru a petrece o zi
împreună în aer liber. Atunci aveam un singur copil, care se și
apucase de construcția castelelor de nisip, cu verii și unchii
respectivi, în timp ce soțul meu și cu mine ne îndepărtasem pentru a
face dragoste în mijlocul dunelor. Pericolul ne producea o excitație
de neuitat. Îmi parc rău să spun, a fost un moment izolat. Am atins
maturitatea înainte de a începe să iau pilule contraceptive, ceea ce m
a făcut precaută, rece, nu sălbatică și liberă.
Înainte de căsătorie am jucat un fel de „ruletă rusească sexuală”,
făcând orice, dar fără să merg până la capăt. Această situație mi-a
oferit o excitare-surogat, asistând la plăcerile bărbatului, în timp ce
recompensa mea era puterea de a ști că și eu contribuisem la euforia
lui. Astfel de sex sigur sau sex pe jumătate m-a păstrat pură, dar
mai puțin satisfăcută. Abandonul sălbatic era practic imposibil în
noaptea nunții mele. Pur și simplu nu-l puteam lăsa să se producă
pentru că un preot a sancționat actul odată interzis. Eram prinsă
într-un cerc vicios care, în cele din urmă, l-a făcut pe soțul meu să
mă considere frigidă.
Acum merg mai repede, prin nisipul cald și alb, dându-mi seama
că și picioarele mele ard de nerăbdare să fie stimulate. Întreaga
insulă iradiază strălucire și eu îmbrățișez căldura ei. Deși îmi plac
aceste clipe pe care le petrec singură, am o dorință de moment să le
împărtășesc cu un iubit pasionat. În schimb, primesc un substitut
suculent din partea mării care mă întâmpină, a spumei ei și a
stropilor de apă care țâșnesc în sus, ca o fântână arteziană,
invitându-mă să intru în joc.
Un nor negru acoperă soarele și îmi stăpânesc tremuratul,
alergând spre apă, nedorind să intru în ea, dar făcând până la urmă
acest lucru. După șocul inițial, îmi dau seama că apa este mai caldă
decât aerul și mă hotărăsc să stau în apă până va apărea din nou
soarele. Sunt valuri puternice totuși. Nu pot doar să plutesc. Trebuie
să mă mișc hotărâtă, pentru a mă feri de curenții de dedesubt.
Niciodată să nu înoți dacă nu e cineva care să se uite la tine de pe mal era
regula obișnuită; acum o încalc și pe ea, așa cum mai încălcasem și
altele. Un val ușor se ridică deodată și mă acoperă. Din impuls, mă
scufund, ieșind din apă în partea cealaltă. N-am mai îndrăznit să fac
asta de ani de zile. De fapt, aveam o fobie de a sta sub apă un timp.
De ce sunt mai precaută pe măsură ce îmbătrânesc în loc să fiu
contrariul? Mă întreb dacă nu cumva toate acestea se leagă de eșec.
Am tendința de a uita lucrurile bune și de a-mi aminti doar
pierderile. Eșecurile s-au adunat, distrugându-mi încrederea până
când, ca adult, a început să-mi fie teamă să mai profit de ocazie.
Înnebunită, i-am văzut totuși pe fiii mei asumându-și riscuri.
Unul a traversat de câteva ori țara pe bicicletă, celălalt este actor de
comedie. Nu le e teamă de eșec, pe care de multe ori îl trăiesc. Cred
că și eu eram la fel de curajoasă la 20 de ani: am fost la o școală de
actorie, fiind singura liceană de acolo, am lucrat în junglă, în Africa,
am devenit secretara soției unui ambasador american când abia
știam să scriu la mașină, mi-am făcut drum spre biroul unui editor
pentru a vinde un reportaj fără să mai fi publicat ceva până atunci.
Drace, am crezut pentru o vreme! că sunt invincibilă și dintr-odată
am început să nu-mi mai asum riscurile. Inexplicabil, fusese vorba
de o erodare treptată a credinței, în principal în mine, pe măsură ce
obiceiul supunerii creștea ca un cancer în sufletul meu, până ce
lucrurile pe care le avusesem îmi scăpaseră din mână.
Cred că Picasso a spus că și-a petrecut prima jumătate a vieții
devenind adult și ultima jumătate învățând să fie copil. De aceea am
petrecut oare ultimele veri privind cu jind la copiii care aveau ochii
mari deschiși? Eram total fascinată de o asemenea fetiță de pe plajă,
căreia mama îi tot spunea: „Victoria, fă asta< Victoria, fă ailaltă.”
Victoria nu făcea nimic din toate acestea, pur și simplu era prea
preocupată de mediul înconjurător pentru a mânca, a dormi sau
pentru a face parte din familie. Nu, Victoria era în lumea ei,
încălcând toate regulile, în pielea goală până la brâu, cu părul plin
de nisip și sare, personificare a fericirii.
Cred că în acest moment am și eu parte de o asemenea fericire și
mi-ar plăcea să mă vadă copiii mei. Fără îndoială, ar aplauda,
pentru că eu cred că fiii noștri doresc să-și vadă părinții fericiți,
ghiduși, chiar lipsiți de griji. Odată mi-au dat un citat din Emerson
despre succes, citindu-l cu voce tare, flatându-mă, zicându-mi că
parcă fusese scris pentru mine. „Oamenii de succes trăiesc bine, râd
des și iubesc mult. Ei umplu un gol și îndeplinesc misiuni pentru a
face lumea mai bună decât atunci când au găsit-o, căutând ce e mai
bun în ceilalți și dând ce e mai bun din ei.”
„Îmi elaborez drumul înapoi spre succes”, încep să strig, de parcă
băieții se uită la mine de pe mal, și iau o gură de apă sărată.
Aud un pufăit, apoi un sforăit și mă bag la fund pentru a înota în
apă mai adâncă. Focile sunt aici – nu una, multe! M-au urmărit de
pe partea cealaltă? Probabil că acum îmi verifică prezența; în orice
caz, deocamdată manifestă o oarecare încredere în mine. Îndrăznesc
să înot puțin mai aproape, pentru că mă atrag ca un magnet. Mă
aflu sub vraja lor și încep să le imit, sărind în sus și în jos,
rostogolindu-mă împreună cu valurile, apoi plutind ușor, eu și
focile, suspendate în afara timpului. Pe neașteptate, un val mare
înspumat mă scoate la suprafață și mă poartă spre plajă, unde
nisipul aspru îmi atinge coapsele. Ajung la mal râzând – singură și
râzând –, stând întinsă pe spate, cu mâinile și picioarele depărtate,
uitându-mă la cerul infinit, simțind că mă prostesc cu mare plăcere.
O, Doamne, mi-am permis prea multe zile să mă comport ca un
snob și am lăsat ca prea multe părți ale trupului meu să rămână
nefolosite. Poate că într-o viață viitoare voi reveni ca focă și o să fiu
obligată să îmi folosesc tot trupul. Dacă, bineînțeles, nu este prea
târziu pentru această viață!
În clipa asta îmi doresc să am o haină suplimentară, din carne, ca
a focilor. E frig și alerg pe plajă după prosop și pulover, apoi mă
cuibăresc într-o adâncitură în nisip, dorind să stau așa, cu focile, și
să mă uit la gesturile lor. Mă iau de mână și mă duc înapoi în
copilăria mea, alterând sentimentul timpului, vorbind cu mine prin
intermediul trupurilor lor. Una se scufundă și iese din nou la
suprafață cu un pește mare, pe care îl mănâncă, în timp ce alte două
se distrează fără nicio grijă. Sunt mari maestre la jucat, uitându-se în
urmă la mine înainte de a face una din scufundările lor elegante,
delicate, ca și cum ar spune: „Despre asta e vorba.”
Un concert de sunete pune acum stăpânire pe mine – pescărușii
țipând, focile pufnind, valurile spărgându-se din ce în ce mai
departe de mal. Este maree de lună plină și ar trebui să fie mai mare
decât de obicei; poate că va acoperi toată această limbă de pământ.
Voi fi abandonată aici? mă întreb. Mă calmez, știind că momentul
mareei puternice este doar acum, o scurtă perioadă în care apa se va
revărsa, după care va scădea. Așa se întâmplă și cu mine, stau între
fosta mea viață și etapa următoare. Alerg către un loc mai înalt,
încercând să prind momentul.
Invidiez felul în care focile își mișcă trupurile grase, îmblănite,
instrumente care într-adevăr funcționează pentru ele. De ce nu mă
simt bine în trupul meu? Probabil pentru că sunt o femeie masivă și
societatea le aplaudă numai pe cele subțiri. Ce păcat să simți doar
rușine și dezgust față de ceva ce ar trebui celebrat.
Aversiunea pentru trupul meu a început demult, când am
început să mă îngraș, pe la 9 sau 10 ani. Mama mi-a scos din
alimentație snacks-urile și mâncarea calorică și mi-a raționalizat
porțiile. Mi-am dat seama că formele mele o făceau să se simtă prost
când am fost la cumpărături după o haină de iarnă și a refuzat să
mi-o cumpere pe cea strălucitoare, de culoarea apei, pe care o
doream. „Nu e pentru corpul tău”, a spus. „O haină din păr de
cămilă, cu o tăietură dublă ce acoperă pieptul, ți s-ar potrivi mai
bine.”
În primii ani ai adolescenței mele, m-am mai deșirat și eram
încântată de noua mea fustă cloș și de bluza roz în care mă
îmbrăcasem pentru a-mi scoate în evidență talia. „Ce crezi?” l-am
întrebat pe tata, făcând o piruetă în sufragerie. „E drăguț”, a spus,
cumva jenat, „mai puțin chestia de sus.”
Sânii mei conturându-se erau „chestia de sus”. Până la urmă s-a
dezvoltat ceva acceptabil, dar atunci aș fi dorit ca și ei să fi intrat
puțin la apă. Imaginea trupului meu era din ce în ce mai proastă pe
măsură ce creșteam. Mamele, în anii ’50, erau hotărâte să creeze
produse finite până la vremea la care fiicele lor ajungeau la vârsta
măritișului. Întorcând spatele trupului meu, am învățat să joc tot
felul de jocuri sofisticate de flirt, arătând că sunt supusă, pentru a fi
considerată mai atrăgătoare.
Prietena mea cea mai bună mi-a spus că în ziua nunții ei se
simțea ca o vită având certificat de la Ministerul Agriculturii pentru
a fi dusă la abator. A fost inspectată de doctori și dentiști, apoi
înmânată mirelui ca un animal oferit drept premiu.
Opiniile femeilor referitoare la corpurile lor nu s-au schimbat
prea mult. Emanciparea este impetuoasă, înfometarea e totul! Nu
poți fi niciodată prea bogată și prea slabă și frumoasă, dar ele
continuă să se forțeze, chiar și când sunt în vârstă. Nimeni nu pare
să fie atât de real și de liber ca focile din fața mea. Ce păcat!
Ce mă atrage cel mai mult la aceste creaturi adorabile este
vulnerabilitatea lor și lipsa constrângerii. Domesticirea pare să le
forțeze pe femei să ajungă într-o stare atât de nefirească. Și totuși, în
anii ’60 și ’70 jucam cu plăcere și bucurie rolul de stăpână a casei;
rolurile de soție și de mamă erau acte pline de virtuozitate. Făceam
pâine, pregăteam mâncăruri sănătoase, organizam petreceri
memorabile; eram matroana perfectă. Chiar puneam imediat
receptorul jos când auzeam mașina soțului meu intrând pe alee ca
să fiu și mai pregătită pentru el, adaptându-mă dispoziției lui, dacă
era bună, ridicându-i moralul, dacă era scăzut!
Nimeni nu m a rugat să mă comport așa. Era de așteptat, mai
mult sau mai puțin, ca o femeie să se consacre în primul rând
relației și mai apoi sieși. Încep să-mi dau seama că totul e pe dos, că
în primul rând trebuie să ne preocupăm de noi înșine. Dacă mi-ar fi
trecut prin cap că această plecare la Cape era ceva narcisistic, aș fi
abandonat imediat aceste gânduri. Acum, de maximă importanță
pentru mine este să regăsesc acele laturi ale mele îngropate – calități
precum spiritul ludic, vulnerabilitatea, capacitatea de a mă simți
bine în propria piele, de a mă ghida mai mult după instincte. Ca și
cu piesele unui puzzle, trebuie să găsesc un mod de a recrea
întregul.
Mareea se apropie asemeni unui vizitator neanunțat și îmi spală
picioarele, amenințând că mă înghite. Mă dau înapoi, recuperându-
mi geanta de plajă și ducându-mă spre marginea dunei,
permițându-i fiecărei senzații să pătrundă în mine.
Acum merg cu intenții mai clare, înapoi spre locul de pe insulă
unde a început aventura, având în spate imensul ocean care
unduiește în spatele meu. Îmi dau seama când se apropie fericirea.
Josh a promis că se întoarce când mareea va li la apogeu și, foarte
precis, când ziua scade și soarele la apus pătează cerul în portocaliu,
roz și purpuriu, vasul lui se îndreaptă spre acest loc. Alerg să-mi
pun blugii și-i fac semn. Ieșind din apă, mă urc pe vas cu capul
înainte, strecurându-mă printre gentile din pânză, pline cu scoici
proaspăt culese. Josh a avut o recoltă bogată, ca și mine, de altfel.
Când ne îndepărtăm, focile își ridică privirea pentru a puncta
plecarea noastră. Câteva alunecă ușor spre noi de pe mal, înotând și
jucându-se în siajul vasului nostru. Dar, pe măsură ce ne apropiem
de oraș, se opresc. Ochii lor plini de suflet se mai uită la noi o dată;
se scufundă și se întorc.
— Deci, întreabă Josh, ai găsit ce căutai?
Nu știu ce să-i spun. Cum să-i explic acestui om pragmatic că mi-
am petrecut ziua înotând cu focile? Poate o să creadă că mi-am
pierdut mințile, ca și jumătate din oamenii din viața mea. Încerc să
ocolesc răspunsul:
— Ce loc incredibil! spun. Și când te gândești că mi-am petrecut
aici atâtea veri și n-am fost niciodată acolo!
Zâmbește și dă din cap, iar eu mă cufund în tăcere. Un val de
melancolie mă cuprinde, pentru că știu că o asemenea zi nu poate fi
repetată. Am dat frâu atâtor dorințe înăbușite! Sper doar să pot
alimenta pasiunea rezultată. Mi-am găsit îndrumare de-a lungul
momentelor critice din viață în cărți și în lectură, dar niciodată nu
am primit-o de la o colonie de animale.
În foarte scurt timp, prea scurt, Josh oprește motorul și plutim
spre acostament. Îmi adun lucrurile și mă cațăr pe bord, în timp ce
el desface plasele și-mi dă un coș cu scoici comestibile.
— Ți-ai făcut azi poftă de mâncare, mănâncă-le sănătoasă! spune
el.
— Sunt preferatele mele, zic. Mi-ai oferit așa de mult astăzi! Ești
sigur?
— E plăcerea mea.
Plec, cu gândul la o masă numai din scoici, salivând, și dându-mi
deodată seama că nu știu cum să le desfac; asta a fost mereu treaba
soțului meu. Dar nu e niciodată prea târziu să învăț.
Este șocant să te afli la volanul unei mașini, conducând prin oraș,
luând parte la viața lui intensă. Sunt recunoscătoare că merg acasă,
în colțișorul meu liniștit, la adăpostul unei păduri de pini pitici
aflată pe partea continentală, la capătul unui drum îngust, acoperit
cu nisip.
Căsuța este drăguță, ca o matrice: tavan din grinzi, lemn vechi
care miroase a sare, lămpi cu cherosen, pe care le prefer luminii
electrice. Este deosebit de primitoare, mai ales după o zi petrecută
afară. Îmi arunc hainele ude în cadă, îmi pun un trening și iau o
sticlă de vin din frigider. Arunc o privire unei fotografii de familie,
concentrându-mă asupra femeii de cincizeci de ani. Abia o
recunosc, cu maxilarul încordat, zâmbetul forțat, ochii căzuți, părul
decolorat, mai degrabă cenușiu decât blond.
Se spune că ai fața pe care ți-ai format-o până spre patruzeci de
ani – toate aceste expresii pline de tristețe, de supărare, ascunse
mult timp în spatele machiajului, devin adevărul adevărat. Este ca o
oglindă care îți arată cine ești, ce ai ajuns, un caleidoscop al unor
modele nesfârșite. Ei bine, de azi măcar încep să mă relaxez și-mi
place cine aș putea deveni.
 Destup sticla și îmi torn vin într-un pahar. Așezându-mă pe
pervazul ferestrei, mă pregătesc să admir noaptea cu lună.
Aventura de azi m-a învățat cât de simplu este să te implici și să-ți
fie mai bine, făcând ceva nu atât de complicat pe cât mă așteptam.
Eu, femeia programată care nu suporta plictiseala! Ridic paharul
pentru viitor, când începe să sune telefonul. Sunt puțini cei care au
numărul meu de telefon de aici. Mă gândesc să-l las să sune, dar
curiozitatea primează. Întind mâna spre receptor.
— Bună, eu sunt, spune soțul meu. Vocea lui goală îmi
diminuează dispoziția optimistă.
— Bună, zic, prudentă. Am învățat din celelalte telefoane că
trebuie să ascult mai întâi și să vorbesc abia după aceea. Pe măsură
ce realitatea separării noastre se strecoară aici, el a devenit mai
puțin prietenos, mai rece. Vocea lui de tenor din această seară mă
face să nu mă simt bine.
— Ce faci? mă întreabă, adresându-mi deocamdată o întrebare
nevinovată.
Dacă spun bine și el nu e bine, voi avea de tras. Îmi dau seama că
oamenilor nefericiți nu le place să audă vești bune de la cei
mulțumiți. Îmi înăbuș impulsul de a-i povesti despre ziua mea,
preferând să-i ofer cât mai puține informații posibil, așteptând să
aud ce vrea el să-mi zică.
— S-a vândut casa, spune el foarte banal.
— O, răspund, dându-mi seama că, în calitate de cuplu ce
suntem, avem fiecare câte o casă – a lui și a mea – și niciuna veche,
în care să revenim.
— O să avem niște bani în plus, continuă el. Pot închiria aici ceva
frumos și poți să vii și tu.
Mă fac că nu aud. Nu înțelege că nu sunt interesată să mă mut,
punct. Totuși, soția din mine se simte obligată să ofere ceva:
— Poate că o să te vizitez într-un weekend, zic, nefăcând, pe cât
posibil, nicio promisiune.
 — Bine, cum vrei, spune, retrăgându-se.
Fără să facem niciun fel de aranjament când ne-am separat,
probabil s-a gândit că după două săptămâni o să-mi bag mințile în
cap și o să vin după el. Problema e că încep să mă obișnuiesc cu
singurătatea mea și, după o zi ca cea de azi, nu numai că îmi place,
dar și văd avantajele acestui fapt.
Ceea ce mă enervează este nu ceea ce spune, ci ceea ce nu spune.
Am obiceiul de a completa spațiile goale și fac greșeala
monumentală de a vorbi despre foci.
— Foci, spune el iritat. Unde sunt?
— Pe Monomoy.
— Cine te-a dus acolo?
— Un prieten pescar.
— Cum ai dat de el?
Indiferent cât de mult încerc să salvez conversația, atitudinea
noastră începe să se schimbe. Acum eu mă simt vinovată și încep să-
mi justific ziua, explicând mai mult decât ar trebui. Mă simt în mod
straniu datoare față de el.
Admite că ar fi dat orice să fie impetuos și liber, „dar, în fond,
unul dintre noi tot trebuia să fie pragmatic”, zice. Îmi înăbuș
impulsul de a fi în continuare drăguță, cu entuziasmul distrus.
Realitatea zilei mele minunate s-a risipit, confortul singurătății mele
a fost tulburat. Cât de des am permis cuiva să-mi strice dispoziția
perfectă? Apoi, într-o secundă, îmi dau seama unde mă aflu. Revin
la perna de pe pervazul ferestrei și vorbesc cu luna.
 4

CURENTUL DE SUPRAFAȚĂ

Noiembrie

Femeia trebuie să se maturizeze singură. Ea

trebuie să găsească singură adevărul din ea.

Anne Morrow Lidbergh,

Gift from the Sea

Am ales să vânez lumina, adică să mă trezesc când este încă

întuneric și să mă duc pe cheiul pescarilor cuprins de flăcările
zorilor. De fiecare dată sunt uimită să-i găsesc pe alții acolo, oameni
care doresc să aducă un omagiu când o planetă se înclină în fața
celeilalte, pentru a vedea mai întâi o fâșie roz, îngustă, care separă
apa și cerul, urmată de o pată lată de un portocaliu-aprins. Pe
măsură ce soarele aruncă un licăr de lumină pe fețele celor de
alături, iau o gură de cafea din termosul meu și inspir aerul curat al
dimineții.
Este una dintre acele dimineți de la Cape Code când soarele nu
mai apare așa de repede, curajos și de neînvins, când înaintea lui
năvălesc norii. Ce era mai întâi cer albastru, senin, se umple imediat
cu norișori pufoși roz, care treptat devin de culoarea lavandei și
apoi gri-intens, până ce tabloul lor original pălește, ca și cum cineva
ar fi lăsat o umbră înainte de a stinge lumina. Zorii colorați au durat
numai opt minute și acum cerul e alb-negru. Pescarii sunt pregătiți
să se adapteze la asemenea semnale amestecate, citind semnele
subtile ale vremii când se pregătesc să-și pornească vasele. Deși
cerul s-a schimbat, marea rămâne calmă, cel puțin aici, în port. Este
diferită în depărtare, unde apa liniștită se întâlnește cu marea din
larg. Dar totuși este vital pentru acești oameni să iasă în fiecare zi.
Își iau deciziile lor solitare simțind ce este mai bine pentru ei și
pentru cei pe care-i lasă în urmă. Cerul acoperit nu este pentru ei un
semnal că trebuie să-și schimbe planurile pentru acea zi, doar fac
totul cu mai mare precauție, neluând nimic de bun. Deci depinde de
fiecare dintre noi cum începem o nouă zi.
Mi-am adus aminte de o după-amiază caniculară de august de
acum câțiva ani, când eu și soțul meu ne-am dus la un picnic
departe, spre mare. Apa mică de la mal ne tot invita, ca și soarele
fierbinte, așa că am tot intrat și ieșit din apa revigorantă. La ultima
scufundare devenisem și mai agresivi, înotând departe de mal, fără
să luăm seama la curentul de suprafață care ne îndepărta. Indiferent
cât de mult am încercat să ne apropiem, părea că suntem blocați în
direcții diferite. Pe măsură ce valurile din ce în ce mai mari
începuseră să se spargă de țărm, devenise destul de clar că a te
întoarce la mal în siguranță era o chestiune individuală. Fiecare
trebuia să înoate pentru a se salva.
Același lucru pare să fie la fel de adevărat și pentru viețile
noastre de acum. Aflându-ne pe niște direcții diferite, nu avem altă
opțiune decât pe aceea de a regăsi fiecare drumul înapoi, împreună
sau separat. Nu sunt salvamari, nu sunt colaci de salvare care să ne
salveze, doar puterea interioară și voința sunt singurii noștri
salvamari. Privesc cum pescarii își manevrează încet, cu grijă vasele,
în interiorul și în jurul cheiurilor, ca și cum ar face slalom. Este un
meșteșug, o formă de artă să ieși din port, dar îi cheamă murmurul
îndepărtat al mării și ei par ademeniți de el. Unii se duc singuri, dar
cei mai mulți au un echipaj, fiecare având o abilitate extraordinară
care le va fi de folos când își vor pune toți la un loc resursele și vor
lucra împreună. În felul acesta vei pune mâna pe o pradă bogată. În
felul acesta vei avea o viață plină de succes.
Dacă eu și soțul meu am fi învățat să lucrăm mai mult împreună!
Chiar de la început am simțit nevoia de a împărtăși mai intens
trăirile. Poate viața celor din Corpul Păcii6 din Africa funcționează
cum trebuie, pentru că depind unii de alții pentru aproape orice. Cu
siguranță fiul nostru și soția lui, în circuitele lor pe bicicletă, au
stabilit o legătură mai strânsă decât o au cei mai mulți semeni ai lor.
Dar mulți dintre noi am intrat în căsnicie ca o jumătate de persoană,
așteptându-se să fie completați de celălalt. Țineam foarte mult la
fantezia prin care omul care mă aștepta la capătul drumului avea
toate răspunsurile.
Odată, când am ajuns să nu ne înțelegem asupra unui lucru, soțul
meu a răbufnit: „Nu ne descurcăm, drăguțo.” Adevărul acestor
cuvinte m-a îngrozit și m-am făcut că nu-l aud, dublându-mi
eforturile de a transforma în bine ceea ce era rău. Erau zilele în care
copiii erau mici și miza era mare – nici nu-mi putea trece prin cap să
devin o mamă singură. Dar pe ascuns au apărut îndoielile. Am fost
învățată să le țin ascunse. Eram obsedată de relație și-mi păstram
iluziile despre ce trebuia să fie o căsnicie. Poate că acum deplâng nu
moartea căsniciei mele, ci pur și simplu iluzia căsniciei.
S-a făcut mai frig și mai umed. Cea mai mare parte a vaselor a
plecat din port. Aș fi vrut să fiu și eu acolo, cu ele, având un obiectiv
pe ziua respectivă. Nu este deloc ușor să fii singur, pentru cineva
căruia mereu i-a plăcut tovărășia. Să ieși dintr-o căsnicie este la fel
de greu ca atunci când te abții să sari în ajutorul unui copil care are

6 În original, Peace Corps, organizație civilă constituită în 1961,

sponsorizată de guvernul american, care trimite voluntari pentru a instrui
populația din țările Lumii a Treia în domeniul industriei, agriculturii,
învățământului și sănătății (n. trad.).
nevoie de susținere. Am avut nevoie de mai mult de o lună s. I
înțeleg ce am făcut, ce mai trebuie să fac.
Dar, de fiecare dată când îmi amintesc telefonul de noaptea
trecută, mă simt ușurată, chiar privilegiată să fiu acum liberă, fără
niciun fel de program, să fiu departe de cei care atâta timp au
așteptat de la mine ca eu să fac totul să meargă. În schimb, stau aici
și visez, și mă minunez, și mă uit cum se golește marea și cum se
umple din nou.
Chiar în acest moment mă aflu printre oameni diferiți, care toți
par să se afle, în grade diferite, într-o căutare. Mă gândesc la
tovarășii mei cu care privesc venirea zorilor, îmi imaginez viețile lor
ca fiind mult mai interesante decât a mea. În pofida lipsurilor vieții
mele, fabulez la ceea ce deja au acești străini – sex sălbatic, seri
plăcute lângă șemineu, servicii perfecte, copii capabili. Dar, dacă la
început aceste proiecții mă bine dispun, în curând ajung să mă
deprime și îmi reamintesc de discuțiile tainice pe care le aveam cu
prietenele mele, care-și mărturiseau adevărul și secretele – femei
forțate la prea mult sex, sau care n-au avut parte de sex, sau care au
îmbrăcat cămăși de noapte provocatoare și s-au purtat „deocheat”
pentru a anima un bărbat, sau care au avut parte de un ménage à
trois, sau care sunt victime ale unor agresiuni pasive, sau care
trebuie să îndure pe cineva care le înșală, sau pe cineva care este
pus și simplu anost.
Totuși, e mai greu acum să privești la pasiunea a doi tineri
îndrăgostiți dintr-o camionetă din apropiere, înveliți într-o pătură,
unul lângă altul, sau pe alergătorul cu trup ferm care face jogging
pentru a se menține în formă, despre care îmi imaginez că trebuie să
fie un partener la fel de minunat, sau pe acel cuplu adăpostit într-un
Mercedes, tăcând, stând pur și simplu în liniște.
Mă năpădește invidia și pe moment îmi doresc să fiu și eu legată
de cineva, când atenția îmi este atrasă de un cuplu de vârstă
mijlocie. El se uită fix înainte, cu un chip de piatră, cu mâinile
înfundate în buzunarele pantalonilor, singur cu gândurile lui. Soția
lui a plecat de acolo cu fața ascunsă de o glugă, tot singură,
înstrăinată. Mi-am amintit de o seară cu soțul meu, de acum câțiva
ani. Am plecat pentru o aventură romantică la un motel, sperând să
ne realimentăm sentimentele slăbite. Stăteam așa, într-un cadru
perfect, la o sticlă de Pinot Noir. Soțul meu și-a îndreptat atenția
către mine. Măgulită de a fi fost întrebată despre lecturile și
cercetările mele de la vremea respectivă, care presupuneau
senzualitate și sexualitate, deveneam și mai poetică atunci când era
vorba de semnificația erotismului. Nebunia mea avea un scop.
Speram ca el să se prindă și să acționeze în consecință. Dar el a
crezut că e vorba de o dezbatere. Am văzut un om însetat de sex și
alimentat de o femeie care trăise prea mult cu iluziile ei. Eu am
tăcut, iar el a împietrit. Între noi s-a lăsat o cortină.
De acum trebuie să arăt compasiune când mă uit la trecătorii din
jur, mai ales femei între două vârste ca mine. Pe fețele lor se citește o
hotărâre care pare liberă de orice constrângeri, nu mai este
împiedicată de viețile celorlalți. Pașii lor sugerează încredere și
respect de sine; sunt ușurate, poate, de faptul că s-au îndepărtat de
tumultul relației lor. Singure, suferă mai puțin decât în prezența
unui partener indiferent.
Dar totuși, este un preț pe care trebuie să-l plătești pentru
indulgența față de sine. Stau aici ținând într-o mână libertatea și în
cealaltă vina – vină nu numai pentru pierderea soțului, ci și, într-o
oarecare măsură, pentru a fi avut gânduri ascunse care nu-l
includeau și pe el. Eram îndemnată să mă asigur că am fost la fel de
hotărâți și că am muncit din greu pentru a întinde un pod peste
orice prăpastie. Diferențele noastre mă înspăimântau. Cu siguranță
ele erau semnale, în ceea ce mă privește, ale unei infidelități vagi.
Chiar și acum, părăsirea lui pare să fie un păcat dureros – atentat
prostesc la o adolescență întârziată. Criticul din personalitatea mea
continuă să mă învinovățească pentru a fi călcat în afara normei. De
ce ar trebui să mi se permită să manifest indulgență față de mine
într-un asemenea abandon sălbatic, când el nu poate face acest
lucru?
Săracul! Vine dintr-o generație de bărbați care se bazau pe faptul
că soția va fi soție, care aveau nevoie de o soție nu numai pentru a
avea grijă de lucruri, ci și de dragul respectabilității. Nu e bine
pentru noi să fim singuri. Am impresia că nu va mai fi așa de
supărat dacă ne vom întoarce unul la celălalt și ne vom lua viața de
la capăt.
Și eu mă întreb cât de mult voi putea prelungi această separare,
menținând sentimentul de vinovăție la cote mici, în timp ce îmi
revin și mă mobilizez. Îmi aduc aminte de cuvintele unei prietene
care a insistat, la o cină, nici mai mult, nici mai puțin, că cine
pretinde că este îndrăgostit tot timpul este un mincinos. „Am fost
extraordinar de fericită timp de cinci sau șase ani”, a zis ea, „am
considerat tolerabilă relația timp de zece ani, ea a fost pe jumătate
nefericită patru ani și în rest așa și așa.” Am fost uimită de
sinceritatea ei, crezând că soțul ei nu este de aceeași părere. Dar și
eu am ajuns să cred că nu mă pot preface că simt altceva, și că
irosim prea multă forță încercând.
Oare schimbarea nu are loc numai atunci când ne oprim din a
trăi o viață impusă? Cu siguranță, căsnicia, ca oricare altă instituție,
nu poate mulțumi și nu poate limita pe nimeni. Chiar, orice căsnicie
are nevoie de suportul comunității! Cum ar putea un partener,
indiferent cât de deosebit ar fi, să fie totul pentru celălalt? Este
ridicol să crezi așa ceva. Nu mai am nicio altă posibilitate decât
aceea de a mă îndrăgosti cât de curând posibil – nu de un bărbat, ci
de viața mea imediată și, eventual, de mine însămi. Sunt liberă să-
mi iau propriile decizii și chiar să suport consecințele. Pot să fiu
dură și să spun că te eliberează faptul că ești indiferent, că nu ai
sentimente. Cel puțin, a fi așa îmi permite să-mi cultiv cealaltă
jumătate a întregului meu. Deci mi-am proclamat libertatea și sunt
oarecum împăcată cu ea. Nu a mai rămas decât să mă asigur că nu
mai există niciun fel de vină reziduală.
Este 8 dimineața și ziua este în toi. Acțiunea mă învăluie de peste
tot. Sunt trezită la realitatea imediată: am nevoie de un serviciu, nu
numai pentru a-mi spori veniturile, ci pentru a-mi păstra sănătatea
mintală. Să-l rog pe soțul meu să-mi plătească până și cele mai
neînsemnate cheltuieli mi se părea ridicol. Vreau să-mi plătesc
singură rujul, lenjeria și distracțiile; nu vreau să mă simt constrânsă.
În fața mea, în vitrina de la Nickcrson’s Pish Market este un anunț
că se angajează personal. Caut ușa și intru după o clipă de ezitare.
Proprietarul este ocupat să tranșeze pește pe o tejghea de marmură.
Se uită la mine pe deasupra ochelarilor săi, în timp ce clopoțelul de
la intrare se aude.
— Cu ce vă pot fi de folos? mă întreabă, așteptând să cumpăr
pește, presupun, nu să-i spun că vreau slujba. În spate, bărbați
puternici, cu șorțuri galbene de cauciuc, manevrează cutii uriașe de
pește învelit în gheață; nu se vede nicio femeie. Ce fel de slujbă ar fi
asta pentru mine, mă întreb?
— Am nevoie< adică aș vrea să aplic pentru slujba din anunțul
afișat pe fereastră, izbucnesc.
— Vrei să lucrezi aici? mă întreabă, amuzat de această idee. Sunt
între două vârste și nici măcar nu sunt, oficial, din partea locului.
Cheiul pescarilor este înțesat aproape în totalitate de bărbați. De ce
vrei să lucrezi aici? mă întreabă.
— Îmi place să fiu în preajma apei, zic și apoi adaug, fără să mă
gândesc: Sunt o scriitoare aflată mereu în căutarea unei povești.
Cuvintele iar au ieșit din gură înainte să se fi format.
Își lasă jos cuțitul, își șterge mâinile cu o cârpă și vine mai
aproape, uitându-se la mine din spatele ochelarilor.
— Este o muncă grea, știi, să ridici și să cântărești peștele, să te
urci pe rezervoarele cu creveți, să ai de-a face cu clienții.
— Sunt conștientă de asta, mint eu. În plus, la Crăciun închideți
pentru toată iarna, nu? Dacă nu mă descurc, puteți scăpa de mine
atunci, fără niciun fel de resentimente.
— Cred că ai dreptate, zice el. Ce-ar fi să te prezinți la treabă
mâine-dimineață?
Și așa am început să muncesc. Am găsit un punct de pornire,
pentru moment.
 5

TERAPIE ACVATICĂ

Noiembrie târziu

Nu putem scrie în apă… nu putem sculpta în apă.

Natura apei este să curgă și așa ar trebui și noi să
tratăm emoțiile vieții, negative sau pozitive. Să
nu le negăm, ci să le lăsăm mereu să plutească și
să se ducă mai departe.

Anonim

Mersul la serviciu cu mașina sub cerul de culoarea cimentului

face ca sosirea mea acolo să-mi încălzească și mai mult inima. Piața
de pește este însă înecată în lumină, totul înăuntru fiind vopsit în
alb lucios, care strălucește chiar și în zilele întunecate. Călătoria este
scurtă și fără peripeții, de-a lungul drumurilor de țară în bătaia
vântului, până ajung la mare și mă strecor de-a lungul coastei încă
vreo câțiva kilometri. Astăzi este foarte rece, cu un vânt dinspre
nord-est care ia pe sus creasta valurilor albe ce decorează suprafața
apei cât vezi cu ochii. Oceanul e plin de energie, de care, la rândul
meu, mă încarc și eu. Când intru în piață, ușa laterală este lovită de
vânt și se trântește în spatele meu. Camera din spate trepidează
când podeaua se umple de cod, calcan și halibut7, așteptând să fie
făcut file. Mă strecor printre bucățile de pește, cu ochii ațintiți
asupra mea, îmi pun haina într-un cuier și mă duc în față, unde
așteaptă câțiva clienți.
— Cu ce vă pot fi de folos? îi întreb pe cei doi bărbați care par
hipnotizați de ceva ce văd în bazinul cu creveți.
— Ne întrebam dacă nu cumva aveți acolo un crevete mort,
spune unul dintre ei. Mă uit acolo. Un crevete de un kilogram se
află într-un colț, izolat, nemișcat. Privind mai atent, detectez o
ondulație ușoară, carcasa lui pare că se mișcă ușor deasupra
corpului.
— Năpârlește, spune indiferent proprietarul. Își dă jos o piele
pentru a-i putea crește mai multă carne și a deveni mai mare.
— Uimitor, șoptesc cu, încă uitându-mă la el. Am impresia că nu
ești prea des martor la creștere și la schimbare. Respect instinctele
crevetelui care năpârlește, ascunzându-se cât timp este în schimbare
și vulnerabil, până ce devine la fel de rezistent.
Lucrul în sau în preajma apei, cu sunetele ei gâlgâitoare,
pleoscăitoare și șuvoaiele ei transformă o activitate de altfel
cotidiană într-o experiență senzuală. Parcă e un joc în apă. Faptul de
a fi aici, zi de zi, începe să-mi ușureze seceta spirituală, rutina
muncii alungându-mi depresia, înviorându-mă.
Merg pe a treia săptămână și încă mai aflu lucruri noi. Simpla
menționare a locului unde lucrez determină ridicarea din
sprâncene. Sunt amuzată de reacția oamenilor: „Faci ce?!” mă
întreabă o vecină. Crede că pescăria e treaba bărbaților. Dar nu
reușesc să conving de contrariu – ridicarea și cântărirea găleților cu
creveți, desfacerea scoicilor pentru a obține baza pentru supă –
știind tot timpul că bărbații din sala din spate, ca și vecina mea, se

7 Specie de pește de mari dimensiuni, Hippoglossus hippoglossus, care

trăiește în Oceanele Atlantic și Pacific (n. trad.).
uită la mine de sus în jos și se miră de unde naiba vin.
Ce nu știe nimeni, și am uitat și eu, este că am fost atrasă de locul
ăsta de ani buni. Baraca asta șubredă, care se află pe malul apei și
care nu s-a schimbat de când o știu, este extrem de reconfortantă
pentru mine. În trecut mă uitam la soțiile pescarilor care desfăceau
scoicile pe doc, în timp ce ei aranjau cârligele și năvoadele în
apropiere, dar n-am crezut niciodată că peste un timp o să fac și eu
același lucru. Eram opusul a ceea ce fusesem înainte de a mă
deschide spre noi perspective.
Chiar și așa, sunt și dezavantaje. Codul vestimentar, de exemplu
– blugi sau pantaloni kaki, și un pulover bleumarin băgat în ei.
Neavând niciodată o talie decentă, de regulă îmi maschez silueta cu
pulovere mult mai largi. Am dat însă satisfacție vanității mele,
punându-mi în față un șorț din plastic purtat cel mai adesea de
bărbați. Apoi e casa de bani, care, plină de temperament, bâzâie și
huruie când ating tasta nepotrivită, lucru care se întâmplă de câteva
ori pe zi. Zgomotul determină sosirea soției proprietarului, care se
uită la prostia mea când îmi anulează erorile, în timp ce clienții
nerăbdători privesc și așteaptă. Și apoi o iau de la capăt cu aceste
operațiuni, simțindu-mă inconfortabil și jenată, așa cum mă
simțeam în colegiu când îmi luam slujbe part-time care erau peste
puterile mele și până la urmă sfârșeam prin a fi concediată.
Când voi reuși până la urmă, dacă voi reuși, să fac asta? Totuși,
perseverez, mascându-mi nesiguranța prin a fi mai implicată și mai
entuziastă, chiar dacă obrajii mei lăsați și fața transpirată arată
rușine și disperare.
Încerc să nu-mi iau prea în serios munca, dar trebuie să-mi
plătesc întreținerea și alte facturi. Sunt condamnată la perfecționare
și vreau să fac pe plac, dar simt din ce în ce mai des că dezamăgesc.
Prea mândră și săracă pentru a renunța la slujbă, mă revanșez
pentru greșelile mele venind devreme și plecând târziu, fără a cere
plata suplimentară pentru orele pe care le muncesc în plus. De ce
cred că atunci când cineva mă angajează îmi face mie un serviciu, și
nu invers? Cât de repede sunt redusă la sentimentele unui copil,
implorând laude și apreciere, având nevoie de încurajare pentru
performanțele mele! Tata obișnuia să-mi spună că sunt extrem de
sensibilă. Ei bine, cui îi place să i se spună că greșește mereu? Cui îi
place critica?
Mereu am vrut să fiu ca fratele meu mai mare, inteligent, care a
stat numai lângă telefon într-o zi din aprilie, în ultimul său an de
liceu, fiind mereu sunat de colegiile din Ivy League, care îi ofereau
tot felul de burse și distincții. Când a venit și rândul meu, un
consilier profesional i-a spus mamei mele îngrijorate unde erau
acceptați elevii slabi, ca mine. Am fost trimisă la un colegiu de
scurtă durată – un fel de completare a studiilor, așa cum se zicea
atunci – proiectat pentru blonde proaste și atractive care trebuiau
cizelate și aranjate și mai apoi trimise în lume, într-o lume nu prea
mare, dar în cadrele căsniciei. Problema era că școala a dat greș în
ceea ce privește cizelarea mea. În schimb, a lăsat goluri în inima și în
sufletul meu, goluri pe care acum încerc să le umplu.
Egoul meu a fost cel afectat de această slujbă. Îți ia ceva timp să
fii servitor, nu stăpân. Yankeii nativi îmi dau ordine fără să se uite
în ochii mei sau insistă să fie serviți de proprietar, despre care sunt
siguri că le va face niște favoruri. La început mă simțeam insultată
de asemenea oameni însemnați. Și eu am o valoare! Ca și ei, am
călătorit în lume, am fost educată, chiar am scris două cărți. Dar cui
îi pasă ce cred ei? Ce vreau să fac aici nu este o chestiune de
impresie. În schimb, îmi văd de treabă, vorbesc când trebuie să o
fac, le tai peștele și mă prefac că îmi place să-i servesc.
Singura mea pretenție se referă la soția proprietarului, care crede
că sunt o soție fericită pe jumătate boemă, care se învârte pe-aici
prin preajma apei pentru a scrie o carte. Dacă ar ști< Dar nu am de
gând să mă confesez ei despre statutul meu marital, mai ales când
ea și soțul ei par să fie un cuplu unit, dependent unul de celălalt. În
plus, îmi dau seama din ce în ce mai mult că femeile măritate nu
prea se încred în cele nemăritate. Noi două sporovăim cel mai
adesea despre soți și copii, atunci când ea nu ascultă poveștile triste
ale clienților. Piața este un veritabil centru al orașului. Oamenii nu
vin aici doar pentru a cumpăra pește; ei caută aprobare și vin să
împrăștie vești. Aflăm mereu cine se căsătorește și cine este
înmormântat.
Văzându-le zilnic fețele, acum chiar pot să ghicesc adevărul
vieților lor. Sunt văduve cu venituri fixe care vin doar pentru câteva
uncii de cod, și văduve ale muncitorilor, tinere mame care vor să
cumpere pește-spadă, dar își permit numai pisică-de-mare. Sunt și
persoane care cer capete de pește și trupuri de creveți, pretinzând că
le vor pentru momeală; îmi imaginez că își fac o supă pe care vor
trebui să o lungească pentru a le ajunge la două mese. Sunt și
persoane sănătoase, eu le spun „femei întreținute”, care locuiesc în
case șubrede de pe marginea oceanului, cu mobilă veche pe
verandă, care primesc săptămânal flori, au haine de la Neiman
Marcus8, care se scaldă în cadă și folosesc bideul și comandă fileuri
întregi de somon, spunându-mi când ies pe ușă: „Trece-o în cont”.
Niciodată nu am avut privilegiul să fiu „întreținută”, dacă, de
fapt, acesta poate fi considerat un privilegiu. Mă uit la fețele îngrijite
cu atenție ale acestor femei ca niște manechine și mă întreb dacă
aceasta le face să fie mai fericite sau mai triste. Dacă le face mai
libere.
Mă doare spatele, dar câteva bazine de creveți trebuie spălate.
Cred că sunt un pic geloasă pe ele. Încă cred că există niște reguli de
bază după care trebuie să trăiască, reguli stabilite de soții lor și de
societate pe care trebuie să le respecte. Dacă ajungi sa te bucuri
astfel de bunurile unei persoane înseamnă că ai făcut ceva ca să

8Rețea de magazine foarte întâlnită în America, de tradiție, recunoscută

pentru prețurile destul de mari ale produselor sale (n. trad.).
meriți asta.
Îmi tot reamintesc de fiecare dată când vreau să renunț la slujba
asta că este vorba de independența mea, dar și de a mă ridica
împotriva criticilor, de a-mi depăși ignoranța și de a mă confrunta
cu aroganța ocazională. Și, înconjurată de o viață mai simplă, îmi
găsesc bucuria în lucruri mărunte, pe care alții le pot considera
prostești.
În seara asta se iese în oraș. Nu îmi doream să petrec seara
singură. Unul dintre tipii din camera din spate mă oprește la ușă:
— Vrei o bere? mă întreabă, ca în fiecare seară.
— Știi că nu beau bere, îi răspund. Ei, dacă îmi oferi vin<
— Dacă vrei să știi, da, zice el, ridicând capacul unei lăzi cu
gheață și scoțând o sticlă de Gallo Chablis. Nu era marca mea
preferată, dar invitația de a rămâne puțin mi se părea minunată. În
plus, sunt atrasă de cel care anticipează o nevoie sau o dorință.
Însetai. I de legături, cutez să-mi pierd puțin timpul, dându-mi jos
haina și așezându-mă pe căldarea cea mai apropiată. Nu mai trebuie
să mă arăt distantă. Băieții ăștia sunt singura companie pe care o am
în acest moment.
Vinul nepretențios este la fel de răcoritor ca și conversația
presărată cu aluzii și glume deocheate. Râd, lucru pe care nu l-am
mai făcut de săptămâni. Râsul cere companie, dacă nu dorești,
desigur, să râzi de tine! E un sentiment plăcut să lenevesc, nu să dau
fuga acasă sau să alerg după ceva. Desigur, nici aici, dar nici în
cealaltă viață, nu eram o persoană guvernată de calendar. Mă bucur
de acești bărbați trecuți de treizeci de ani, care arată de patruzeci,
care-și fac timp pentru celălalt și pun preț pe prietenie.
Iau o gură de vin, apoi alta. Se tot întreabă de familia mea, de
viața mea singură, dar ezită să pună prea multe întrebări. Pescarii
sunt singuratici. Țin totul în sine și acordă același privilegiu și
altora. Simt că mă plac, chiar respectă faptul că îmi fac treaba bine.
Îmi place să fiu spectatorul, cel care privește din culise, să știu mai
mult despre viețile necunoscute. Stând aici cu acești tineri bărbați
mi se face dor de băieții mei. Mă întreb ce fac acum, mi-ar fi plăcut
să ieșim împreună. Băieții ăștia n-au nici cea mai mică idee câtă
plăcere îmi fac. Mă simt ca fiind o parte a ceva. De acum, sunt una
de-a lor.
 6

Valurile adevărului

Decembrie târziu

Pentru a ajunge să fii, pentru apleca de

acolo de unde nu exiști, trebuie să mergi pe un drum al
durerii.

T. S. Eliot,
„East Cooker” Four Quartets

Frigul din casă mă trezește în fiecare dimineață și mă grăbesc să

mai pun un lemn în sobă înainte să se transforme în scrum cărbunii
de un roșu-aprins, după care pun pe plită un ceainic cu apă și stau
ghemuită lângă el până începe să fluiere.
Acesta e ritualul meu matinal, deloc complicat, cu excepția
momentelor în care uit să aduc lemne de afară de cu seară. Mă
cufund în extrasezonul vieții mele, unde se pare că cel mai bine este
să fii de un pasiv activ, implicat în puține lucruri, conștient de multe
însă. Instinctul mi-a spus să plec și să privesc cu atenție la darurile
nedesfăcute pe care mi le-a oferit natura. Lumea naturală
hibernează, la fel și eu.
În alți ani, zilele și nopțile de iarnă însemnau să stăm împreună,
acasă, cu șemineul trosnind, cu chili clocotind pe aragaz și băieții
transpirați și plini de energie de la jocurile de baschet, umplând
casa cu magia tinereții lor. Acum sunt singură la cină, conversând
cu mine însămi, ridicând și tăind lemne și continuându-mi
pelerinajul personal, pe măsură ce mă lupt cu întunericul, sperând
să văd puțină lumină. Această peninsulă îndepărtată, pre-
lungindu-se în mare, îi ușurează pelerinului rămânerea fermă pe
poziție în căutările sale, chiar în cel mai festiv moment al anului,
pentru că aici spiritul anotimpului este inclus oarecum.
Întotdeauna mi-a plăcut intenția Crăciunului, dar în ultimul timp
am cam fost depășită de caracterul lui excesiv. Când văd expresiile
exasperate de pe fețele femeilor când aleargă pretutindeni pentru a-
i satisface pe toți, îmi dau seama că în zilele noastre Crăciunul pare
să se petreacă pe socoteala femeilor. Ne-am luat în grijă să ne
umplem casele cu bucurie, fie că familia vrea sau nu asta. În ultimii
ani am fost așa de marcată de acest imperativ, încât am organizat o
petrecere de Crăciun pentru vreo două/ci i de (amilii, completă, cu
decorații, colinde și hulei suedez, alăturând oamenii și bucuria lor,
pentru a ne asigura ea vom fi plini de fericire.
Și chiar dacă aș fi o femeie care ar putea să-i întrețină pe ceilalți
fără efort (dar nu sunt așa), aș fi fost ultima care ar fi trăit spiritul
Crăciunului, preocupată să le asigur celorlalți bucuria. Vechiul meu
club de cărți se încheia mereu cu anularea întâlnirilor din
decembrie. „Nu avem timp”, spuneau femeile, „nici pentru
întâlniri, darămite pentru lecturi.” Ce păcat, mă gândeam. Cu
siguranță producătorii Crăciunului aveau nevoie de mai mult timp
ca oricine altcineva. Câțiva am reușit totuși să facem o singură
întâlnire anul trecut. Am băut sherry și ne-am împărtășit amintiri de
Crăciun. S-a dovedit a fi cea mai reușită seară din tot sezonul.
Sunt bucuroasă că am acea simplă amintire pe care să o
rememorez în acest moment, evitând orice chestiune sezonieră, în
loc să alunec de una singură ca pe un patinoar, dintr-o parte în alta,
într-un contrast frapant cu aglomerația obișnuită de sărbătoare.
Cu siguranță anul acesta nu voi trimite felicitări și scrisori de
Crăciun. Am primit câteva și nu trimit niciuna, lăsând robotul să
înregistreze atât urări, cât și întrebări. Din moment ce încă nu mi-e
clar viitorul, am ajuns să urăsc chestionările care mă fac să dau
răspunsuri logice. În loc să vorbesc, îmi înregistrez ideile în jurnal,
apoi îmi păstrez gândul: „A trăi înseamnă a schimba, și a te lupta
pentru o viață mai bună înseamnă să faci des schimbări.” Dar,
sincer, chiar trebuie să ajung la aceste extreme?
Mă hotărăsc să plec astăzi mai devreme de la serviciu pentru a
mă opri la micuța capelă la care merg de obicei. Este așezată între
niște pini de la marginea orașului și, ajunsă înăuntru, îngenunchez
în sanctuarul întunecat, rugând pe oricine mă ascultă să mă ierte
pentru astfel de lucruri precum părăsirea soțului meu, dorința de a
avea mai mult decât merit și alegerea unei direcții care în continuare
mi se pare narcisistă.
Bisericile au asupra mea un efect de smerenie, uneori chiar mă
stabilizează. Nu m-aș gândi să încerc să vând o povestire sau o carte
înainte de a intra mai întâi într-o biserică, pe drumul către editori.
Astăzi se pare că vreau doar să stau jos și să absorb orice mesaj pe
care spiritele au grijă să mi-l ofere. Am devenit obsedată de staulul
gol care se află lângă altar, așteptând să fie umplut cu Sfânta Familie
și oaspeții ei. Părăsindu-mi casa și soțul, mi-am golit pentru
totdeauna cuibul, ca acest staul? Sper că nu, dar problema cu
Crăciunul este că el produce asemenea amintiri și declanșează
asemenea întrebări.
O iau din loc, simțind neliniște în locul calmului și sperând că
drumul prin oraș mă va mai însenina puțin. Acolo sunt ghirlande
care împodobesc streșinile, lumânări electrice strălucind pe pervaz
și un magazin de unelte revărsând lumina roșie a cărucioarelor și a
săniuțelor. Din fericire, această enclavă liniștită este lipsită de cea
mai mare parte a strălucirii și a abundenței care mă deprima de
fiecare dată. Acum pot evita bombardamentul psihic. Totuși nu mă
pot proteja singură de nostalgia sezonului de câte ori un client de la
piața de pește face o comandă mare. Poți să spui, după kilogramele
de creveți și de scoici comandate, câți oameni vor fi la petrecere și
când anume va sosi familia. Mă cuprinde melancolia când îmi dau
seama că băieții mei nu vor fi acasă. Era așa de bine când, de
Crăciun, îmi povesteau despre planurile lor, care nu ne includeau
pe noi, iar în sinea mea mă simțeam abandonată. Dar pentru că nu
doream să par prea posesivă, le-am acceptat deciziile și am sperat că
vor fi acasă anul viitor. Știam că, după ce se vor căsători, va trebui
să ne împărțim cu ei timpul, dar a ști și a trece prin ceva sunt lucruri
diferite. Nu ne-am bucurat de sărbătorile acestea ca o familie
adevărată în ultimii trei ani. Ritualurile păreau să se fi oprit, ca și
alte finaluri firești, ca ultima dată când unul dintre băieți s-a
strecurat în pat alături de noi, sau când îi duceam în brațe, sau chiar
când i-am văzut în pielea goală. Asemenea momente se evaporă așa
discret, încât nici nu-ți dai seama că a fost ultima oară, decât mult
timp după aceea. Îi invidiez pe oamenii care au divorțat și care sunt
obligați să-și împartă timpul cu copiii și sunt astfel nevoiți să
rămână împreună.
În acest moment la radioul de la piața de pește se aude „I’ll be
home for Christmas” și sunt destul de marcată, încât mă duc la
toaletă să plâng. Soțul meu va veni și el, lucru care mă face să plâng
și mai tare. Suntem oare acum pregătiți pentru o întâlnire? Nu știu,
dar varianta ca fiecare să fie singur acum pare de neacceptat.
Lacrimile îmi năpădesc repede ochii când sunt tristă. Îmi șterg ochii,
îmi înăbuș tristețea și mă întorc înapoi la clienți, unde observ un
bărbat cu barbă albă care poartă un fes lung împletit manual. Se uită
la mine prin ochelarii cu ramă de metal.
— Trebuie să fii Moș Crăciun, spun eu, forțându-mă să zâmbesc
binevoitoare.
— Am fost numit așa, răspunde el.
— Pun pariu că te-ai mai costumat cândva, zic.
— Abia ieri, zice cu o strălucire în ochi.
 — Ei bine, am fost obraznică și drăguță, spun eu în continuare,
plăcându-mi poanta. Știi ce aș vrea de Crăciun?
— Ai tot ce-ți trebuie, zice el, fără să ezite, după care a plecat din
magazin.
Ce naiba a fost asta? Mă întreb, rămasă fără replică. Ce știe el
despre mine? Cum ar putea el pretinde că am tot ce îmi trebuie?
Sunt agitată, chiar irascibilă și nu știu de ce. Poate că oamenilor li se
pare că am de toate – sunt sănătoasă, creativă, am o carieră, timp
liber, copii mari, un soț loial. De ce mai am nevoie?
De multe, gândesc eu, în timp ce arunc o bucată de file de cod în
lada cu gheață. Vreau să fiu fericită, asta pentru început, să simt din
nou și nu doar să fiu amorțită, să râd mai mult și să am pe cineva
alături cu care să pot plânge. Ce tupeu pe Moșu’ ăla, să-și bată așa
joc de mine! Am dintr-odată această senzație tâmpită care-mi spune
că am tot ce mi s-a spus că ar trebui să vreau, dar este cu totul altceva
decât voiam cu adevărat! Este foarte greu pentru multe femei pe
care le cunosc să recunoască ce anume doresc, pentru că demult s-
au obișnuit să vrea numai ce este accesibil.
Cel puțin încep să văd ce nu mai vreau: lucruri care le fac viața
plăcută celorlalți, în timp ce eu renunț la dorințele mele, să scriu
scenariul pentru ultimul capitol al căsniciei noastre fără participarea
soțului meu. Nu vreau să mai am de-a face cu zilele proaste ale
partenerului meu, cu tăcerile lui împietrite, întrebându-mă dacă
sunt din cauza mea, în timp ce spontaneitatea mea este strivită.
Totuși, mă urăsc pentru că nu am fost satisfăcută niciodată. Ar fi
trebuit să fiu mai recunoscătoare și să accept starea lucrurilor, dar
evident că nu aș fi ajuns aici dacă aș fi putut. Poate că întâlnirea cu
Moșul nu a fost întâmplătoare. Este cel mai potrivit moment să-mi
pun aceste întrebări dificile înainte de a sosi soțul meu, cu
întrebările lui despre sine.
În curând va începe viscolul și piața se închide devreme.
— Ar fi mai bine să pleci, mă avertizează proprietarul, știind i a
nu am o mașină cu tracțiune pe spate. Nu uita de petrecerea noastră
de Crăciun, de vineri, mai adaugă. Va fi ultimul strigăt de bucurie
înainte de a trage obloanele până pe 30 Mai, când sărbătorim
Memorial Day9.
O petrecere! Ultimul lucru pe care îl doream era să-mi fac
apariția singură, socializând cu oameni pe care abia îi cunosc. Cu ce
să mă îmbrac? Mi-am lăsat în depozit toate lucrurile bune. O să
verific imediat ce ajung acasă, îmi spun, ieșind repede în viscolul
șuierător, ridicându-mi gulerul scurtei cât mai sus posibil și
cufundându-mă în căldura lui.
Când am lăsat luminile satului în spate, m-am pierdut pe
moment, ca astronauții în perioada lor de amnezie după ce revin în
atmosfera terestră. Zăpada este aruncată de-a lungul șoselei goale.
Intru în viteza a doua și încep să mă târăsc. Zgomotul bobițelor de
gheață care se lovesc de parbriz produce un fel de muzică ciudată.
Abia mai pot vedea înainte, dar totuși reușesc s-o fac. Mă aflu în
interiorul unui glob de sticlă, precum acele jucării de Crăciun
agitate de copii. Să te afli în mijlocul furtunii este înspăimântător,
dar revigorant. Tocmai am reușit să-mi găsesc aleea prin zăpada
învârtejită și mă simt ușurată când, în cele din urmă, ajung acasă.
Când am ajuns înăuntru, trântesc ușa, cu putere, de parcă aș vrea
să las în urmă toată lumea. O cană de cacao și focul proaspăt aprins
vor fi tonifiantul meu pentru moment. Voi sta pur și simplu numai
cu jurnalul meu, chiar dacă în tăcere mintea va continua să
trăncănească. Mă gândesc la cea mai repetată întrebare a sezonului:
ce îți dorești? De regulă răspundem la ea indicând un obiect anume.
Imaginați-vă cum ar fi dacă am spune că dorim o stare mai bună de
spirit, sau să fim împreună, sau, pur și simplu, să fim înconjurați de

9 Sărbătoare națională, celebrată în America pe 30 mai sau în ultima luni

din luna mai, în cinstea eroilor care și-au dat viața pe câmpul de luptă (n.
trad.).
râsete. Anul trecut fiul meu m-a întrebat prin telefon de dorințele
mele de Crăciun. Am răspuns imediat așa: „O casetă cu tine,
cântând muzică de Crăciun.” A râs când a auzit răspunsul meu, dar
chiar asta era dorința mea, să-i aud vocea mângâietoare ca siropul
de arțar, care suna pentru mine și mai mângâietoare decât aria celor
trei tenori.
C. S. Lewis vorbea despre ceea ce el numea „satisfacție
împlinită”, pe care o interpreta drept o „calitate de împliniri< o
imanență care merită perpetuată”. Încerc să-mi imaginez ce ar putea
fi. Să stau aici singură îmi produce destulă satisfacție, dar noaptea
ar fi mult mai bună dacă aș împărți-o cu cineva, cu cineva a cărui
dispoziție să se potrivească cu a mea, care se bucură de moment, ale
cărui întrebări rămân nevinovate, care apreciază lucrurile simple și
spune acest lucru, care râde mult, iartă din inimă, are un spirit
spontan, este ușor de acceptat și vede bucuria ca pe ceva
obligatoriu!
Of, dragă, acum chiar că am mers prea departe. Cine ar putea fi
așa? Totuși, câteva dintre aceste calități ar fi suficiente. Nu asta
lipsește în căsnicia mea? Sunt uimită că dorințele mele pot fi atinse.
Mai mult chiar, ele nu necesită bani sau putere, că numai o
schimbare de atitudine. Deci, de ce nu pot obține asta?
Aha, pentru că nu e vorba de obținut, poate de atins, d u nu
printr-o preocupare excesivă. De aceea am eșuat m 11ci iii,
așteptându-mă ca ceilalți să fie într-un anume fel și încercând să-i
împing și să-i conving să meargă în acea direcție. Lucrurile bune par
să se întâmple ¡11 timp. Starea de sentiment împlinit este atinsă mai
ales când nu plângi după ea. Dacă aș putea să renunț la stereotipuri,
aș putea vedea noi posibilități într-o relație.
Încep să îmi conturez o părere despre ceea ce vreau. Pentru
început, vreau să nu fac nimic, „să continui ceea ce nu este
indiscret”, spune filosoful chinez Lao Tzi. De când am plecat, sunt
într-o stare în care vreau să aștept și să văd, în loc să fac și să
direcționez. Trăind în mijlocul naturii, am învățat demnitatea
existenței simple, fără niciun motiv. Locuind în căsuța aceasta fără
niciun fel de învălmășeală, numai cu lucrurile esențiale, am reușit să
descopăr mai mult în mai puțin.
Vorbind de mai puțin, trebuie să găsesc niște haine decente
pentru petrecere. Dulapul meu gol arată jalnic. Am un costum cu
pantalon din velur verde, câteva perechi de jeans kaki și albaștri, un
blaizer din tweed, o fustă-pantalon în carouri și, ascuns sub o sacoșă
de plastic, venit tocmai de la curățătorie, costumul din crep negru,
de care aproape că uitasem. Perfect, mă gândesc, dezbrăcându-mă și
probând pantalonii, descoperind că era imposibil să mă închei la
nasturi. Drace! Nu mi-am dat seama că mă îngrășasem, dar, trăind
acoperită de atâtea rânduri de haine și mâncând tot ce pofteam, s-a
adăugat, evident, niște grăsime nedorită. Intrând acum în panică,
temându-mă că nimic nu mi se mai potrivește, încep să combin
diferite piese vestimentare, într-un efort de a pune ceva cap la cap,
luându-mă de câteva ori căldurile în timpul acestui proces. Până
acum nu avea importanță cum mă îmbrăcam și nu-mi plăcea că,
dintr-odată, sunt îngrijorată de acest lucru. Din fericire, pantalonii
din velur cu elastic în talie se potrivesc bine cu un pulover cu guler
șal. Câteva bijuterii și voi fi foarte prezentabilă. Pfui! Acum să ne
întoarcem la liniștea anotimpului.
Bunica mea spunea de obicei: „Când mâinile sunt ocupate,
spiritul se ridică deasupra mișcărilor agitate ale minții.” Trebuie să
fac cozonac, tarte, sos Newburg10 și fursecuri. Cum ar fi un
decembrie fără aroma de scorțișoară, nucșoară și cuișoare? Mă duc
după oală, pun în ea niște cidru vechi, adaug condimentele
preferate și le las să clocotească pe sobă, pentru a degaja aroma
după care tânjeam.

10Sos făcut din unt de creveți, smântână, gălbenuș de ou, dres cu ceapă și
sherry sau madeira (n. trad.).
 Apoi pun CD-ul de Crăciun al lui Pavarotti, deschid o sticlă de
vin și de-acum înainte aleg fericirea în locul principiilor. Dacă ai
prea multe principii, vei sfârși de fiecare dată într-o izolare
splendidă. Acum e momentul să las în urmă trecutul mă simt puțin
ca Scrooge11 care a avut o revelație –, nouă, și fericită, și
recunoscătoare pentru cele câteva valuri de adevăr.

11Un personaj din povestirea lui Dickens, Christmas Carol, veșnic

nemulțumit, zgârcit, sinonim celor care nu se bucură de spiritul pozitiv al
Crăciunului (n. trad.).
 7

Mări tăcute, nopți tăcute

Crăciun

Pentru câteva zile, o dată pe an, sufletele

atrofiate ale adulților se umplu din nou de
spiritul care inspiră înțelepciunea nebunilor și a
copiilor.

Michael Harrison,
The Story of Christmas

Este ajunul ajunului Crăciunului. El o să ajungă aici în câteva ore.

Am agățat o ghirlandă făcută de mine de un copac la capătul aleii și
voi aprinde lămpi cu kerosen și lumânări înainte de sosirea lui. Sunt
nervoasă, temându-mă că mă voi întoarce la rolul de soție tocmai
când mă obișnuisem să fiu fericită singură. Am gătit mâncarea
noastră tradițională într-o orgie absolută de spirit casnic, pentru a
ne satisface simțurile, dar și pentru a ne înmuia sufletele. Hrana
spiritului pentru Crăciun – îmi place cum sună asta. Dându-mi
seama că vom trăi numai vreo șaptezeci sau optzeci de Crăciunuri
în viață, m-am hotărât să mă bucur de acesta în felul meu, indiferent
cine este sau nu este aici. Am citit undeva că rolul unei femei
franceze este să-i satisfacă pe ceilalți, dar în același timp să se
satisfacă pe sine! Acest concept este nou pentru mine, că propria
mea bucurie este responsabilitatea mea. Numai eu o pot primi și,
prin urmare, numai eu le pot permite altora să mi-o ia. Nu și de
Crăciunul acesta! Am avut destule sărbători de iarnă cenușii și
acum mi-am concentrat simțurile pe bucurie.
Îi aud mașina, văd farurile pe fereastră, prin geamurile înghețate.
Îmi pun haina, îmi înfășor un fular în jurul gâtului și pornesc în
întâmpinarea lui. Timp de trei luni mi-am pus la încercare
singurătatea. Acum sunt pusă în fața faptului de a fi împreună. E
viața adevărată care își face simțită prezența, dar și o aventură
adevărată, Crăciunul și noi doi singuri!
Are loc o tentativă de îmbrățișare care mă tulbură, așa că iau
valiza și mă grăbesc înăuntru, reamintindu-mi că a făcut drum lung
și nu și-a petrecut aceste ultime luni meditând, cum am făcut eu –
sau a făcut-o? Cum e viața lui de burlac? A fost un singuratic cea
mai mare parte a vieții lui. Mă întreb dacă se bucură de această
singurătate. Mă voi abține să pun acum această întrebare și o să las
seara să decurgă în ritmul ei.
Avea obiceiul de a inspecta fiecare centimetru al căsuței noastre
de fiecare dală când venea, și nu face excepție nici în seara asta. Îi
pregătesc un whisky, pe care îl ia cu el, mergând din cameră în
cameră. Odată ce vede că totul e la locul lui, se așază într-un
balansoar și-și sprijină picioarele lungi pe un scaun din față. I ’u
stau pe canapea, cu picioarele strânse. Oftează, bea din pahar și
pare destul de mulțumit. Eu sunt însă împietrită, cu mintea golită,
așa că aștept să văd ce urmează. Va dura ceva timp, mă tem, până
vom identifica lucrurile pline de tandrețe, vii din noi. A albit
considerabil din toamnă și fața lui pare îmbătrânită și trasă. Mă
întreb cum mă vede el. Arăt odihnită și cu ochii strălucind de
încordare, ca în ziua în care ne-am despărțit? Cum el e zgârcit cu
complimentele și criticile, probabil nu voi afla asta niciodată.
Băutura lui se duce repede și mă ofer să-i mai torn un pahar. „Te
rog”, spune, când mă duc țâșnind după gheață, lăsând în urmă
povara tăcerii. Tăcerea este un prieten bun, îmi repet, ca și cum aș
repeta o litanie. Ajuta la evoluția naturală a lucrurilor. Totuși sunt
nervoasă, fiind neliniștită să umplu vidul, ca de obicei, cu
întrebările care mă interesează, cu bârfe, nimicuri drăguțe pe care
fetele ca mine erau învățate să le rostească. Cu siguranță am avut
acea imagine prefăcută de fată drăguță. Acum, cu ce va fi înlocuită
drăgălășenia? mă întreb.
— Ce faci? întreb. Pe bune.
— Lucrurile sunt în ordine, zice el amabil. Am intrat într-un club
de sănătate, joc tenis pe teren acoperit, încercând să reduc asta –
arată spre burta lui. Este de vină numai mâncarea frugală, din
semipreparate, din fața televizorului.
Simt un val de vinovăție; a atins coarda maternă din mine. Dintr-
odată, vreau să gătesc pentru el, să-l trimit înapoi cu un frigider plin
de caserole.
— Ar trebui să vii și tu într-un weekend. O să-ți placă unde stau
eu, continuă, chinuindu-mă cu descrierea. Este o cazarmă veche
care arată de parcă ar fi fost proiectată de Ralph Lauren.
— Poate luna viitoare, răspund, încercând să fiu amabilă, acum
că tot am terminat lucrul la piața de pește.
— Piața de pește, spune el. Joan, specialista în pește! Are inima
ușoară când își manifestă sarcasmul, și pare, de fapt, fascinat. Ce
faci acolo? întreabă și pune și mai multe întrebări, de parcă este într-
adevăr intrigat de pescari, de apă, de tot.
Ne comportăm foarte bine, conversația nu este artificială sau
planificată. Mă gândesc ce plăcut este când doi oameni încearcă să
fie amabili unul cu celălalt!
— Mai vrei un pahar cu vin? mă întreabă, observând că paharul
meu e gol. Dau din cap și se duce să aducă sticla.
Gândurile mele zboară la o prietenă care a pregătit călugărițe
pentru ritual. „Când au început Comuniunea”, mi-a explicat ea, „ele
luau cupa fără niciun fel de gând, pur și simplu ca pe un obiect care
trebuie să fie folosit, nu considerat drept ceva sfânt. Ce trebuiau să
învețe era importanța dezvoltării unei relații cu lucrurile liturgice și
implicare lor în acestea. Numai atunci ceremonia are un sens.”
Când o ascultam, nu puteam să mă abțin să nu-mi imaginez cum ar
fi fost dacă m-aș fi uitat la oamenii de care eram foarte apropiată ca
la ceva sfânt și să-i tratez cu același respect. Aceste gânduri îmi trec
prin minte până când se întoarce. Încerc să privesc mai adânc în
inima lui, la ființa umană din spatele rolului de soț, tată, educator.
A-l vedea dincolo de preocupările zilnice ale oamenilor permite
unui fel de autenticitate a spiritului să plutească prin cameră. Orice
duritate pe care a adus-o cu el pare să se topească. Poate va reuși să
găsească un teren neutru.
După masă propun un joc de cărți. Spune că este obosit și că e
pregătit să meargă la culcare. Simt deja primul val de respingere.
Obosit, pentru mine, a fost mereu sinonim cu plictisit. Totuși, sunt
de acord, este târziu. Suflu în lumânări și mă îndrept spre etaj,
întrebându-mă dacă vom dormi în același pat. Mă pupă ușor pe
obraz și se duce în camera de oaspeți. Vântul urlă. Ilară, în spatele
pereților noștri subțiri. Mă gândesc la sex. Deși nu sunt deloc sigură
dacă îmi doresc asta. Să fie o altă femeie? Să aibă vreo legătură cu
iubita lui din colegiu, care păstrează mereu legătura cu noi, sau cu
femeia căreia i-a trimis flori anul trecut, din greșeală factura
ajungând la mine? Oftez și mă duc în ceea ce a devenit camera mea,
îndepărtând aceste gânduri. A fost o seară plină de evenimente, o
seară care ar fi putut să fie dură, dar a fost plăcută. Poate că de vină
este Crăciunul.

S-a trezit cu mult înaintea mea. Aud scârțâitul lopeții care

încearcă să taie drum în stratul gros de zăpadă. Mirosul cafelei se
simte în toată casa și, pentru prima dată în aceste luni de zile, nu a
trebuit s-o fac eu. Mi-a lăsat o cană pe noptieră, un vechi obicei. Am
și uitat cum era. Casa este caldă. Pot auzi buturugile sfârâind în foc
și mai lenevesc în pat puțin, înainte de a mă îmbrăca și a coborî. El
este încă afară, așa că bat în geam și-i zic bună dimineața.
Este înnorat, dar nu mai ninge. Pregătesc un mic dejun cu costiță
și ouă. După cea de-a doua cană de cafea, spun:
— Vrei să mergi pe plajă?
Se uită la mine:
— Cred că glumești.
— Nu, vorbesc serios. Nu am fost niciodată pe plajă după o
furtună de zăpadă. O să fie o aventură!
La începutul căsătoriei noastre cita mereu un vers din The
Matchmaker12, despre importanța faptului de a avea aventuri.
— Drace, de ce nu? spune el, surprinzându-mă.
În câteva minute suntem în mașină, patinând pe drumul
înghețat. Nu pot să cred! Urăște frigul, merge la plajă numai în cele
mai bune condiții. Poate gestul lui este o ramură de măslin, poate
este pregătit pentru ceva, poate că jucătorul din el nu vrea să
renunțe la îndrăzneala de a merge mai departe. Indiferent care e
situația, am plecat și natura pare să genereze într-un anume fel
unitate.
Țin strâns de volan. Când ajungem pe plajă, pe poteca îngustă
care se conturează printre dune, ne îndreptăm spre marginea lumii
mele. Unii spun că următoarea oprire este Portugalia! Sunt sigură că
se gândește că mi-am pierdut mințile din moment ce conduc pe
nisipul pe jumătate înghețat. Spune deci:
— Dacă ne împotmolim?
— Fac des asta, spun. Vremea a fost foarte rece în ultima
săptămână, o să fie bine.
Totuși, simt că nu e în apele lui. Ca de obicei, tot eu sunt precaută
din cauza vântului, în timp ce el se joacă bine-mersi. Suntem

12 Piesă de teatru scrisă de Thornton Wilder (n. trad.).

acoperiți de o lume albă, straturi după straturi de zăpadă s-au
așezat încet pe vârful dunelor, făcându-le să semene cu niște bezele.
Îmi manifest încântarea față de această maiestuozitate, sperând să
obțin un răspuns și din partea lui, un fel de aprobare.
— Să ne oprim aici? îl întreb.
— Cum vrei, răspunde el, neasumându-și nicio responsabilitate.
Ne oprim într-un loc destul de lat pentru a putea întoarce
mașina.
— Hai, zic, dornică să cobor și să explorez.
Totul e liniștit, chiar ciudat, parcă e o fundătură a lumii, dar
strălucitoare și frumoasă. Merg înainte, convingându-l să vină spre
vârful dunei. În fața noastră se întinde Nantucket Sound13, care se
profilează ca un câmp deschis, ca un peisaj de iarnă, înghețat, cu
țurțuri decorându-i suprafața, arătând precum coamele înspumate
ale valurilor pe o mare agitată, vara. Nu am mai văzut niciodată așa
ceva, un curs de apă de regulă agitat, acum un tablou tăcut, o natură
moartă – oceanul părând a fi nemișcat și înghețat, ca și căsnicia
noastră. Pericolul, cred, stă în refuzul de a accepta că este înghețat,
păstrând ascunsă lipsa satisfacției, astfel că într-o zi ajungi să te
trezești în mijlocul unei suprafețe înghețate fără să știi când se va
sparge gheața și se va topi.
Pot spune că el e mai puțin mișcat. Are o privire detașată care îmi
arată că se gândește la altceva, nu este aici cu mine. Îi iau mâna și-l
trag mai aproape de mal. Constatăm cu uimire că nu e înghețat de
tot. Straturi subțiri de gheață se mișcă ușor în ritmul mareei, o
vălurire subtilă. Această mare care se mișcă cu încetinitorul, de
regulă urlând, acum șoptește. Aud de undeva un pleoscăit liniștit,
de sub suprafața de gheață, care sună ca foșnetul unei rochii din

13Nantucket Sound este o regiune triunghiulară a Oceanului Atlantic, în

dreptul statului Massachusetts, în ale cărei vârfuri se află localitățile Cape
Cod (în nord), Nantucket (în sud) și Martha’s Vineyard (în vest) (n. trad.).
tafta. Apoi observ o focă, nu înotând, ci stând ridicată pe un banc de
gheață, mișcându-se în ritmul apei.
— O vezi? zic, arătându-i-o cu o mână, strângând cu cealaltă
mâna soțului meu. Își scutură surprins mâna. Un zâmbet timid i se
citește pe față. Pentru o clipă parcă am fi niște suflete înrudite. Apoi
o pală de aer arctic și o pală de zăpadă ne întrerupe încântarea
noastră de moment.
— Mă întorc, zice el. Stai cât vrei. Știu că îți place.
Dispare în vârtejul de fulgi de zăpadă, părând o fantomă pe o
carte poștală pictată cu umbre.
Când mă întorc din nou spre mare, observ două vase și o barcă
prinse în gheață. Vor rămâne așa până se va topi gheața. Proprietarii
lor nu le mai pot elibera din strânsoarea gheții, așa cum nici eu nu-
mi pot dezgheța căsnicia. Mi-am reamintit să rămân pur și simplu în
spiritul sărbătorii și să nu mă mai joc de-a Dumnezeu. În timp,
mareea va reveni și dezghețul va înlocui frigul arctic. Pornesc
înapoi spre mașină, gândindu-mă că sunt multe lucruri de luat de
pe vasele înghețate și de pe mările acoperite de gheață.
Un văl de zăpadă acoperă tot ce se află dincolo de mine. Sfioasă,
nesigură, îmi pun un picior în fața celuilalt, nu ca în ziua nunții
noastre, când mă aștepta în fața altarului, pe atunci zâmbind și cu
lacrimi în ochi. Acum este ascuns în spatele unei mașini cu
parbrizul aburit și a unei pături de zăpadă. Imaginea este la fel de
tulbure ca și viitorul nostru. Dintr-odată, sunt melancolică și
obosită, dar totuși îmi mai fac timp pentru o ultimă poftă, făcând un
înger în zăpadă14, dând din mâini și din picioare în timp ce mă uit la
cerul alb, făcând o clipă pauză, în speranța că-l voi auzi pe înger
vorbind.
— Ce faci, femeie nebună? mă strigă din mașină, cu o voce

14Este vorba de urma pe care o lasă în zăpadă o persoană care se culcă în

ea, cu mâinile și brațele întinse; de regulă, un joc de copii (n. trad.).
uimită, dar amuzată.
— Nu vezi îngerul meu? spun, ridicându-mă ușor din acel loc,
pentru a nu distruge urmele.
— Vino aici, unde este cald! spune el, deschizând ușa și dând jos
zăpada de pe scaun.
Îi sunt recunoscătoare. A pornit motorul și în mașina e cald. Îmi
scutură tare umerii, încălzindu-mă în timp ce dinții îmi clănțăne.
Când plecăm, reușesc să fac o întoarcere dificilă și aduc mașina
înapoi pe urmele înghețate de mai înainte. El e într-o dispoziție mai
bună.
— Te-ai schimbat, știi? spune el, iar observația vine hodoronc-
tronc. Vreau să spun că, într-adevăr, te-ai schimbat.
— Cum așa?
— Nu știu cum exact, continuă el, dar ești mai liberă. Asta este,
ești un spirit liber! E foarte bine! spune el, sunând melancolic, ca și
cum ar fi dorit același lucru și pentru el. Cum ai reușit?
— Nu prea ai de ales dacă locuiești aici, zic. Sunt puține distracții,
aproape că nu există oameni. Am fost obligată să-mi fac prieteni din
afară. Te face să fii puțin sălbatic.
Ieșim de pe partea dificilă a drumului, îndreptându-ne spre
parcare, când mă roagă să opresc mașina:
— Dă înapoi, numai puțin.
Sare afară, alergând spre o mică pădurice, cu fularul fluturând,
cu părul în vânt. Când revine are în mână un pin amărât.
— Nu crezi că avem nevoie de un brad? mă întreabă, înainte de a
îndesa copăcelul în portbagaj. Asta îmi aduce aminte de cum
suntem noi acum.
Râdem amândoi. Un gest spontan și vidul începe să se umple.
— Dar nu avem ornamente, zic.
— O, da, avem, zice el, scoțând o mână de scoici din buzunar. Le-
am adunat când te plimbai.
Împreună și separai facem ca lucrurile să fie ca înainte – un
Crăciun încropit, în curs de devenire. Și așa, ziua trece repede, ca
majoritatea ajunurilor Crăciunului. Sunt multe de făcut, chiar dacă
acum e numai pentru noi doi. El este ocupat cu împodobirea
pomului, în timp ce eu pregătesc masa și cozonacul. Sunt moduri
diferite de a te ascunde de celălalt și am tot reușit să facem asta în
trecut – să fim ocupați, cu capetele în cărți, alături de alți oameni,
dar azi, deși avem de lucru fiecare separat, colaborăm. Mă simt la
fel de jucăușă ca și foca aceea încrezătoare, care se tot scufunda
nestingherită ici și colo, bând grog fierbinte și fredonând refrene de
sărbătoare. Mi-am consumat până la urmă toată disperarea? Este
oare o pierdere irecuperabilă?
Bradul este pus într-un ghiveci de flori plin cu nisip, îl privesc
cum se chinuie să agațe scoicile. Mereu a avut sarcina să se ocupe de
lumini, în timp ce băieții puneau globurile.
— Vrei să te ajut? întreb.
— Degetele mele nu sunt așa de flexibile ca ale tale, răspunde el.
Pare bucuros că scapă de grămada de scoici și de ghemul de
sfoară.
— Deci care este programul din seara asta? întreabă, și mă
enervez brusc. De ce e mereu sarcina mea să creez evenimentul și
cadrul? Cred că vrei să te duci la biserică, adaugă el.
Ce afirmație stupidă, mă gândesc. Ajunul Crăciunului și biserica
sunt sinonime, nu? De ce trebuie să întrebe? De ce nu știe ce vreau?
Aș putea transforma întrebarea lui într-o ceartă, dar nu o fac, nu
în seara asta.
— Este o biserică drăguță în apropiere, zic, un loc simplu. Nici nu
avem unde să ne punem hainele.
Ia o gură din grogul lui fierbinte. Pare în ordine pentru el. Ne
hotărâm să mergem devreme la slujbă, lăsând cina pentru mai
târziu.
Chiar și în cele mai bune condiții, intrarea în biserică în ajunul
Crăciunului mă liniștește deoarece îmi aduc aminte de cele mai
frumoase și mai strălucitoare momente de sărbătoare. Dar în seara
asta se pare că va fi un prilej care ar putea ajuta la scoaterea la
lumină a copilului din mine. Mă înec încă de la primele versuri ale
lui O Come All Ye Faithfull15, cuvintele lui sugerând că toți vom fi
„bucuroși și triumfători”, dar îmi revin rapid când o văd pe
Fecioara Maria trecând pe lângă stranele noastre, cu adidași în
picioare, cu o bucată de gumă de mestecat în gură și cu un prunc
Isus în mâini de parcă ar fi fost mamă de când lumea! în spatele ei
vin cei trei crai și o regină, păstorii în halate de baie asortate și niște
pescari cu pelerine de ploaie și undițe, o scenă obișnuită pentru
niște copii care nu știu nimic despre pustiul din Orientul îndepărtat,
însă știu mult mai multe despre oceane și pește.
Aveam nevoie de ceva care să-mi scuture apatia, iar scena ieslei a
reușit să o facă. Este din ce în ce mai bine când îi văd pe tovarășii lor
căscând, uitând de rolul lor, și pe micul băiețel care, când luminile
au scăzut și lumânările s-au stins pentru Silent Night16, a exclamat
tare: „Este Crăciunul!” Fiind așa de dezarmată, cu garda jos,
încântarea băiatului eliberează, în schimb, copilul din mine.
Ieșim înainte de binecuvântare, nedorind ca momentul să se
evapore în luminile strălucitoare și din cauza oamenilor care încep
să vorbească. Bag fluturașul în buzunar, pentru a citi și reciti
rugăciunea din seara aceasta:

„Iartă-ne drumurile noastre prostești

și rătăcitoare. Deschide-ne pe noi din nou,
fă-ne să fremătăm și pune-ne în mișcare

15 Colind de Crăciun, compus probabil de John Francis Wade în 1743 (n.

trad.).
16 În varianta originală, Stille Nacht, în germană, cântec popular de

Crăciun, cântat pentru prima dată în Austria (compozitor Franz X.

Gruber, versuri pastorul Joseph Mohr) (n. trad.).
 pentru a crește<”

Obrajii îmi ard de la căldură și, după întoarcerea acasă, deasupra

căsuței noastre se aștern sentimente simple de tandrețe. Facem
schimb de daruri: îmi oferă cerceii de diamant ai mamei lui,
modificați pentru a se potrivi la urechile mele, un panou cu cărți de
vizită ale unor femei care au reușit, cu un spațiu lăsat pentru cartea
mea de vizită, și o focă de ceramică având în jurul gâtului o
ghirlandă de Crăciun. Îi dau o simplă acuarelă cu casa noastră din
New York, cu băieții care joacă baschet pe alee și cu pisica noastră
pe veranda din față.
Până și conversația noastră este presărată de spiritul Nașterii
Sfinte. Când face o remarcă despre căsnicia noastră nereușită (un fel
de glumă), îl opresc înainte de a ajunge până la capăt și spun:
— Relația este cea care a avut de suferit, căsnicia a fost un succes.
Uită-te la ce am reușit să facem împreună: oamenii cu care am intrat
în contact, am crescut doi băieți care au curajul să-și asume un
angajament în epoca în care nu se mai iau angajamente, suntem
niște copii buni pentru părinții noștri – trebuie să mai adaug și
altele?
Am fost eliberați temporar de tensiune, ca și cum mareea s-a
schimbat și apa ar fi năvălit să ne stingă pe amândoi, chiar la timp.
Dar totuși ar fi fost o prostie dacă aș fi sărit în mașina lui și m-aș fi
întors acasă. În timp ce Crăciunul a fost un dar, noul an și deciziile
lui rămân o provocare. Nu vreau să revin în locul în care am fost, ci
să salut necunoscutul care am putea deveni.
 8

CU PICIOARELE UDE

Ajunul Revelionului

Fiecare 1 ianuarie care vine este

o piatră de hotar imaginară și,
în același timp, un moment de răgaz, pentru
gânduri și meditație, dar și un punct de plecare
pentru un nou efort în călătoria noastră.
Omul care nu-și propune măcar să fie mai bun
în acest an față de cel care a trecut trebuie să fie
într-adevăr ori foarte bun, ori foarte rău.

Charles Lamb

Este prima noapte a noului an și ultima noapte a celui vechi și mă

aflu în centrul orașului, având numărul 76, înconjurată de circa o
sută de alergători slabi și amărâți, așteptând cu încăpățânare să
înceapă cursa de trei kilometri. Ce-l îndeamnă pe un ipohondru
neatletic, supraponderal, între două vârste, să facă acest lucru?
Probabil că de vină e reclama făcută acestui eveniment pe care am
tot văzut-o, care m-a provocat să sărbătoresc noul an și să mă
regăsesc într-un altfel. Știu de ceva vreme că trebuie să încep să mă
gândesc și la trup, și cursa aceasta pare să-mi ofere un punct de
plecare perfect.
 Nu numai că este un cros, dar, ca element distractiv suplimentar,
este și un bal mascat. Sunt îmbrăcată într-un trening roșu, cu o față
de masă de Crăciun atârnată pe spate, de parcă aș fi Scufița Roșie.
Chiar am luat pe drum un coșuleț pe care îl țin în mână și am pe cap
o bonetă. Nici nu mai are rost să spun că arăt ridicol. Alergătorii cei
mai experimentați sunt îmbrăcați în accesorii jalnice, cum ar fi șepci
de baseball, au insigne pe tricouri și ochelari cu nasuri de plastic;
nimic care să le împiedice abilitățile de alergători.
Nu am mai alergat niciodată până acum și sunt mai mult decât
conștientă de asta. Îmi mișc trupul greoi mai într-o parte a mulțimii,
ca să-mi pot da seama cum să alerg, să fac comparații cu alți
alergători, să-mi văd imperfecțiunile, să le invidiez condiția fizică,
să le observ adidașii uzați. De câteva ori mi-am adus aminte că mă
simțeam bine în trupul meu, când aveam trei sau patru ani,
rotunjoară și făcând gropițe, sau în timpul sarcinii, când lipsa
liniilor și a curbelor era acceptabilă. Dar imediat după ce am dat
naștere copiilor, abdomenul meu s-a făcut dintr-unul bine întins,
unul moale ca o cocă și am început din nou să-mi urăsc trupul. Nu
are importanță că vergeturile pe care le port acum cu mândrie au pe
ele imprimate numele copiilor mei sau că tocmai am terminat de
conceput și de creat o viață nouă! Tot ce se reflecta în oglindă erau
sânii căzuți, talia abia vizibilă, o siluetă în formă de pară care nu
mai era sexy sau atrăgătoare.
Ei bine, azi mă aflu aici pentru a mă confrunta cu neglijența mea
grosolană și pentru a acoperi prăpastia dintre minte și trup. Mă
retrag spre un aparat de taxare din parcare pentru a mă sprijini de
el în timp ce fac niște exerciții de încălzire. În fiecare an luam
hotărârea de a-mi lucra trupul, dar entuziasmul pălea de regulă la
sfârșitul lui ianuarie. Anul acesta pare altfel, totuși, și nu mai
intenționez să-mi ascund sentimentele și aspirațiile în ceea ce
privește grăsimea. Vreau să mă simt bine în pielea mea și să zbor.
Sunt într-o cursă contra cronometru. Trebuie ca și trupul să mă
ajungă din urmă, să-mi pună la încercare voința și rezistența.
Tocmai atunci, când îmi întindeam piciorul spre spate,
genunchiul drept a cedat. Încep să tremur în urma unui spasm,
înghețând o clipă, permițând încheieturii să se relaxeze înainte de a
lăsa jos piciorul.
Doamne, am pierdut multe! Ar fi trebuit sa mi iubesc trupul mai
mult înaintea acestei curse. Dar lui am fost învățată să-mi văd
aptitudinile fizice. Și mama, și bunica mea își stabileau niște limite
pentru trupurile lor (sau erau fixate pentru ele?). Doamne, când au
născut, erau total sub influența medicamentelor, și doi lorii n-au
luat nicio măsură pentru a le lucra trupurile. Imaginează-ți, au
negat singurul moment cu adevărat glorios, când trupul unei femei
poate străluci eu adevărat. Nu e de mirare că strămoșii mei mi-au
dat așa de puțin sprijin în ceea ce privește propria înfățișare.
Am încetat să-mi mai folosesc trupul după perioada șotronului
din viața mea, am evitat orele de sport pentru că nu voiam să-mi
ciufulesc părul sau să transpir din abundență, lucru care era
considerat nefeminin. Trupul meu a devenit un străin pe care am
ales să nu-l cunosc. Deși atașat de el, ca o pereche de gemeni
siamezi, nu i-am acordat atenție, fiind dezgustata de felul în care
miroase, acoperindu-i erupțiile, negându-i efluviile. Trupul meu a
devenit un fel de bucată de granit care trebuia să fie modelată
pentru a primi o formă acceptabilă. Mi-am îngropat temerile și
emoțiile nesoluționate în mușchi și încheieturi, care acum mă dor
din cauza atrofierii.
Diferiții doctori pe care i-am consultat de-a lungul timpului au
contribuit și ei la aversiunea față de trupul meu. Un medic internist,
după ce a ascultat murmurul funcțional al inimii, m-a trimis să fac
teste de sute de dolari din care a reieșit că nu am nimic serios, cu
excepția unei stări avansate de anxietate. Apoi obstetricianul mi-a
spus să-mi încrucișez picioarele când eram în ultima etapă a
travaliului, în timp ce el aducea pe lume, în patul vecin, niște
gemeni. Și pediatrul copiilor mei, căruia îi plăcea să le pipăie pe
mamele pacienților lui de câte ori veneau la cabinet. Acești bărbați
cu greu puteau manifesta un sentiment de încredere în trupurile lor
sau în al meu. După un timp, pur și simplu am început să neg că am
un trup și nu m-am mai dus la doctor, fapt ce a dat apă la moară
unui alt tip de negație, mai insidios, care a dus la mai puțină
îngrijire și protecție.
Dar, după aceea, trupul a început să-mi trimită mesaje,
transmițând indicii despre nevoile lui prin oasele și carnea mea.
Primele semne mi-au atacat mijlocul, forțându-mă să stau în pat zile
întregi, până treceau spasmele. Apoi erau dureri de cap frecvente,
care apăreau de fiecare dată când eram obsedată sau nerealistă în
ceea ce privește termenele limită. Și, în cele din urmă, zona zoster
care mi-a apărut pe coaste și pe șolduri și se contura de fiecare dată
când sufeream o pierdere sau o respingere. Ani de negare, la care se
adăuga o durere crescândă, m-au făcut până la urmă să iau în
seamă toate aceste semne, ca un copil care mă trăgea de mânecă
făcându-mă atentă. Trupul îmi spunea să nu mai trăiesc în felul
acesta și să încep să îmi conturez un alt mod de viață. Cred că acesta
este motivul real pentru care mă aflu aici, tremurând în frig,
alegând să fac ceva ridicol sau, cel puțin, destul de jenant. Trebuie
să-i dau corpului meu o minte a lui, să ridic restricțiile pe care le-am
stabilit, să încerc măcar o dată să-l tratez ca și cum ar fi fost în
ordine, normal, indiferent de ce înseamnă asta.
Mă trag înapoi în mulțimea de alergători și-mi ocup o poziție în
lateral, cam în spatele grupului. Ziua îmi aparține, o trăiesc sau nu,
tot a mea rămâne. Și apoi realitatea asta matematică: am cincizeci de
ani. O vi am mare noroc dacă ajung la optzeci. Mi-au mai rămas 160
de luni!
Chiar în acel moment se aude pistolul de stan și am tentativa de a
renunța, cu mușchii tremurând, apelând la un mers progresiv,
ciudat. Dar, la auzul încurajărilor venite din mulțime care alimentau
febrilitatea momentului, am devenit în curând ca un cal de i iii se
care dorește să alerge iute, urmărind liderul. Prima jumătate de
kilometru este o coborâre progresiva, slava Domnului, dar extrem
de solicitantă. Fac o încercare jalnică de a continua, cu stomacul
încordat, spatele drept, cel puțin cât mulțimea se uită la mine. Dar
în câteva minute trupul meu își spune cuvântul după tratamentul la
care l-am supus și în urma neglijării; tendoanele nu se mai întind și
mușchii mei de la genunchi au din nou crampe. Când iau colțul la
intersecția dintre Main Street și School Street și zăresc dealul pe care
trebuie să-l urc, îmi spun că nu pot s-o fac.
Totuși, atenția îmi este distrasă de la durere, din cauza junglei de
trupuri din jurul meu. Mă concentrez asupra feselor care se ridică și
saltă cu fiecare pas, observ sânii maturi, legănându-se, ai femeilor
masive, și stomacurile netede ale celor slabe, minunându-mă cum
își pot adăposti măruntaiele în niște învelișuri așa de zvelte. În
schimb, eu alerg în trupul pe care îl merit și abia acum simt
gravitația care mă apasă, centimetrii de grăsime care alunecă
dinspre stomac spre pelvis, apoi spre pulpe, după care se instalează
în picioare, făcându-le să arate ca și cum ar fi niște pungi de zahăr
de 2,5 kilograme.
Îl urmez pe cel din frunte, pe cei mulți din frunte și până acum
cei mai mulți m-au depășit deja, în timp ce eu mă poticnesc și
încetinesc, ca și cum m-aș târî. Este o ușurare să alerg singură, nu
mai e vorba de niciun fel de comparație, nu mai e vorba de nicio
competiție.
Urăsc competiția. Odată așteptam să apar la o emisiune la
televiziune pentru a promova o carte despre care eram sigură că nu
va avea succes, când m-am uitat pe monitor și am auzit o altă
autoare spunând despre cartea ei că deja a vândut cinci sute de mii
de exemplare. M-am întors spre necunoscuta de alături și am
întrebat-o: „Cum mai pot eu să intru după ea?” Ea m-a prins de
umeri, s-a uitat fix în ochii mei și a spus: „Nu te compara cu
nimeni!”
Bine. Bine. Deci nici astăzi nu mă voi compara cu nimeni, o să-mi
găsesc stilul propriu. Dar iată că vine un alt deal! Credeam că orașul
ăsta blestemat este plat! Numai când ajungi pe drum, cu picioarele
pe asfalt, începi să fii conștient de teren. Sunt presată de nevoia de .1
abandona, pe măsură ce sângele îmi transmite mesaje de-a lungul
punctelor de puls și cred că o să mor. Singurătatea alergătorului de
cursă lungă începe să-mi fie evidentă. Ce idee tâmpită am avut!
Dar, ca o femeie care e aproape să nască, și care încă nu vrea să o
facă, sunt confruntată cu realitatea faptului că trebuie să termin ceea
ce am început. Trag în piept o gură de aer rece, gândindu-mă că mă
va răcori în interior, și alerg în continuare. O polițistă în mașină mă
încurajează: „Bravo!”, strigă ea, apăsând pe claxon și făcându-mi
semn cu farurile. Se gândește, probabil, la vârsta mea, la faptul că
sunt ușor supraponderală. Poate că și ea dorește să fi alergat. Cum
am simțit încurajarea ei, mă hotărăsc să continui pentru amândouă.
Dau din cap spre ea și îi fac semn cu mâna, uimită că mai am
destulă energie pentru asta, și cred că nu pot deveni ceva dacă nu fac.
Apoi, cuvintele din cartea mea preferată pentru copii, The Little
Engine that Could, îmi vin în minte și-mi transmit un îndemn subtil:
Cred că pot, cred că pot.
Mi-am pus prea multe haine, plus un trening. Chiar și așa, sunt
sigură că transpirația mea se va transforma în curând în țurțuri de
gheață ce vor atârna de la subsuori și de pe buza superioară. De
unde să știu că, dacă alerg la 12 grade, o să mă înfierbânt?
Relaxează-ți umerii, Joan, întinde-te un pic, uită de spate și respiră.
Ce glumă proastă îi fac acestui trup! Un corp îndesat nu se poate
relaxa dintr-odată. L-am ținut înlănțuit și constrâns așa mult timp,
încât, eliberat dintr-odată din legăturile lui, a ajuns să fie spastic. Nu
poți ca brusc să-i poruncești trupului tău să facă ce îți trebuie ție
într-un anumit moment; o relație trebuie să fie dezvoltată. Trebuie
să mă împrietenesc cu acest străin care-mi vorbește gemând,
scârțâind și oftând, revenind la viață după treizeci și cinci de ani de
hibernare, o femeie întoarsă pe dos, intrând abia acum în contact cu
ceea ce fusese odată invizibil.
Oboseala adevărată se instalează, dar există îndurare. Zăresc linia
de finiș, îmi trag umerii înapoi, îmi ridic bărbia spre cer și-mi
relaxez șoldurile. Când mă năpustesc spre sosire, primesc deodată
un avânt de energie și nu mai simt efortul și tensiunea de la start.
Apoi totul s-a terminat. Mă îndrept spre o bancă din apropiere,
auzind rapid aplauze adevărate de la ultimii spectatori, și mă
prăbușesc. Epuizată, tușind din cauza răcelii din piept, încerc să
respir din nou ritmic. Dacă am intrat în această cursă pentru a scăpa
de apatie, cu siguranță am reușit.
Am obținut o victorie ciudată. Ce a început ca o provocare devine
acum un pas înainte. Tata îmi spunea mereu că, dacă nu a fost greu,
înseamnă că nu a fost corect. Acum am de ales: să mă bucur de
această zi sau să fiu victimizată de ea. Darul pe care îl primisem era
de a avea șansa de a merge dincolo de limitele mele perceptibile.
Am avut încredere în necunoscut, m-am sprijinit pe un trup de care
am fost învățată să mă tem și acest lucru m-a surprins cel mai mult.
Ar trebui să renunț la ideea de a avea un corp modern sau unul
olimpian. Vreau doar un corp care funcționează, care este rezistent
și flexibil, care poate urca pe un munte, care poate purta în spate
nepoți, care poate fi plin de viață și de energie chiar și după o zi
grea.
O paradă zgomotoasă se adună în parcul de alături, o mulțime
pestriță de petrecăreți ce au în mâini căni și oale, fluiere și bețe. Vor
face un zgomot infernal, având ca scop alungarea a tot ce e vechi,
demonii cei vechi, ca să facă astfel loc noului. Am senzația că tocmai
am fost inițiată în a doua jumătate a vieții mele, trecând pragul
trecutului, îndreptându-mă spre frontiere necunoscute, care
inevitabil mă vor conduce spre mine însămi.
De regulă mă simțeam tristă în ajunul anului nou, ținându-mă
strâns de cel vechi, nedorind niciodată să se încheie. Am evitat din
același motiv să-mi iau la revedere, ținându-mă cu dinții de ce
fusese, pur și simplu pentru că era cunoscut, în timp ce viitorul era
necunoscut și, deci, generator de îngrijorări. Ce multă teamă mi-a
controlat viața! Gata cu ea!
Obrajii îmi ard și degetele mă înțeapă. Intru într-un bar și
comand cidru fierbinte, de data asta simțindu-mă foarte confortabil
printre străini. Îmi bat ușor coapsele și promit să renunț de acum
încolo să mai gândesc negativ, încântată de hotărârile mele din
ajunul anului nou, ridic paharul și-mi urez să fiu mare, frumoasă,
feminină și să mă schimb mereu, îmi promit să lucrez asupra
oaselor și a cărnii mele. În fond, oasele devin ca noi dacă sunt
lucrate, pielea se retrage pentru a face loc unei cărni proaspete,
mușchii se întind și-și recapătă forța. Cu adevărat am revenit în
rândul oamenilor.
 9

Învăluită în ceață

Februarie

Mă trezesc din somn, și mă trezesc încet,

Îmi simt destinul în lucrurile de care nu mă tem.
Învăț mergând încotro trebuie să merg.

Theodore Roethke,
The Waking

Stau, la masa veche de bucătărie, șubredă, a bunicii mele, bând a

treia cană de cafea după cel mai important moment al zilei mele – o
plimbare stimulatoare pe jos de 7 kilometri. În general, sunt
mulțumită în timpul plimbării, având ca singure obiective să-mi iau
pulsul și să încerc să-mi depășesc recordul de ieri. Activitățile de
început, mijloc și sfârșit mă stimulează și-mi oferă puțină
adrenalină, dar, când se termină, dispoziția mea e la pământ. A nu
avea niciun obiectiv clar îmi îngreunează spiritul și apoi se
instalează letargia, oprindu-mă de tot.
Este o călătorie mai singuratică decât mă așteptam. În ultimele
zile am petrecut nenumărate minute privind nisipul cum curge într-
o clepsidră – durează cincisprezece minute să se golească o parte,
după care întorc clepsidra și privesc cum procesul se reia. Mă
limitez la a privi timpul cum se scurge pe lângă mine.
Scuza mea pentru blocajul de azi este furtuna de zăpadă care a
venit acum două zile, punând la pământ atât cablurile electrice, cât
și cele de telefonie. De regulă îmi plăceau zilele în care ningea de pe
vremea când copiii erau mici – când mai leneveau în pat pentru încă
o oră, când îi ademeneam la bucătărie cu miros de șuncă prăjită și
de clătite. Dar să fiu singură și blocată într-o fundătură de drum pe
care orașul nu o deszăpezește nu este deloc așa de amuzant, mai
ales de când lemnele de foc sunt din ce în ce mai puține și a trebuit
să învăț să fur de la vecini. Am încercat să tai un copac căzut în
pădurea din spate, dar lumina nu ținea suficient demult pentru a
tăia cantitatea de lemne de care aveam nevoie pentru a menține
focul aprins în sobă măcar o noapte întreagă.
Anxietatea mea crește cu fiecare zi – totuși, ce doream să
demonstrez cu această jumătate de an de recluziune? Pun punctele
finale la două cărți pentru copii, dar după aceea viitorul meu
profesional este nesigur. Colaboratorul meu de doisprezece ani a
plecat, s-a mutat în partea cealaltă a țării, fără să-i pese deloc sau
prea puțin de reputația pe care ne-am câștigat-o sau de banii pe care
i-am obținut împreună. Dacă doresc să-mi salvez cariera (lucru de
care nu sunt deloc sigură), trebuie să-mi găsesc singură un alt
fotograf. E ca un divorț, încă unul dintre lucrurile pierdute anul
trecut, care m-a lăsat cu o durere cruntă, persistentă.
Cu siguranță, cea mai devastatoare lovitură a fost moartea tatălui
meu, pe care nu am avut timp să-l plâng. Mama și văduvia ei au
avut întâietate față de durerea mea. Mai mult, mi-am pierdut
legătura cu singurul frate pe care l-am avut – un frate a cărui a doua
nevastă nu era interesată de niciun aspect al istoriei familiei lui în
care nu era și ea implicată. L-am urât pe fratele meu pentru că nu a
venit la înmormântarea tatălui nostru, fapt ce a declanșat o serie de
certuri care au culminat cu scoaterea mea afară pentru totdeauna
din casa și din viața lui. Având la activ un mariaj obosit, atât de
multă tristețe acumulată contribuie cu siguranță la imobilitatea mea
de acum. Poate că nu ar trebui să mă biciuiesc chiar așa de tare
pentru că umblu dintr-o cameră în alta, ronțăind din prăjiturile
vechi de la Crăciun, începând proiecte, dar neterminându-le. Vreau
să am încredere în ore, dar în schimb le pierd. Nu am fost niciodată
așa de apropiată de mine însămi, dar, nu știu cum, nu ne putem
împrieteni deloc.
Am făcut o încercare de a mă regăsi săptămâna trecută, când am
dat de o cutie de fotografii din copilărie, pe capacul căreia scria
TRECUTUL. Am petrecut o zi întreagă fascinată de metamorfozele
mele, împrăștiind micile fotografii alb-negru pe podeaua din
sufragerie, aranjându-le în ordine cronologică, uitându-mă uneori
cu o lupă pentru a citi expresiile fețelor. Până la 6 sau 7 ani par a fi
simbolul inocenței, al lipsei de grijă și al uimirii: jucându-mă în
zăpadă, pe plajă, în curte; cățărându-mă în copaci; agățându-mă de
barele de metal ale construcțiilor din locurile de joacă; mergând pe
tricicletă, mereu alături de fratele meu.
Dar apoi totul s-a schimbat – departe de casa copilăriei din
Buffalo, New York, tocmai pe dealurile Pennsylvaniei, apoi încă de
șaptesprezece ori, de fiecare dată eliminându-se altă bucată de
istorie din viața noastră, dezrădăcinându-ne necontenit din cochilia
în care ne-am format, până la creșterea permanentă a înstrăinării.
Dintr-odată, cum îmi priveam viața pe podeaua sufrageriei, am
văzut o fetiță cu o expresie distantă în privire, care fusese odată
micuță și veselă, era acum grasă și tristă, un zâmbet forțat
înlocuindu-l pe cel sincer, o expresie a feței încordată, plină de
teamă, dar încă plină de curaj, ca și cum profita de orice impuls al ei
pentru a-și păstra cumpătul. Până la urmă, în fotografiile din
adolescență am văzut o persoană drăguță, dar rigidă, pe care nu mi-
o amintesc, dar o persoană despre care știu că era teatrală. Mutarea
nu numai că m-a catapultat în zone ciudate, dar m-a și îndepărtat
de o vecină, o femeie fără copii, care mă iubea necondiționat, care
devenise aproape a doua mea mamă.
Mutându-mă tot timpul, trebuie să se fi produs o deplasare
interioară mai profundă, astfel că, după un timp, imaginile și
valorile familiare au început să se disipe. Am văzut în aceste
fotografii că mă adaptasem și supraviețuisem devenind ceea ce
oamenii din jur doreau să fiu, lăsând permanent cicatrici în eul meu
adevărat, în ceea ce privește încrederea în sine. Trebuie să-l iau de
mână și să recuperăm timpul pierdut sau măcar să apreciez
hotărârea și încăpățânarea lui, calități pe care le dovedește în
fotografii.
— Cu siguranță am pierdut destul pentru a mă regăsi, zic,
repetând cuvintele unui poem al lui Robert Frost. Destul cu dansul
ăsta pe tema noutății, Joan! Gata cu plimbatul dulce pe aleile
necunoscute ale conștiinței, ocolind problemele, sperând că ele vor
dispărea.
Mă lepăd de gândurile mele sumbre și stau pe podea turcește, cu
ochii închiși, legănându-mă înainte și înapoi, închizându-mi mintea,
care prea des mă atrage în jocuri ale decepției pe care le joc cu mine
însămi.
Îmi redeschid ochii și văd atârnând în fața mea o cruce pe care
am cumpărat-o în New Mexico. Este făcută dintr-un mesquito17
neregulat, strâmbă și aspră, nu netedă și îngustă. Îmi plac muchiile
ei necizelate. Mă uit lung la mijlocul ei din metal prelucrat cu
ciocanul, gândindu-mă că în acest moment mă aflu la o răspântie
care îmi oferă trei drumuri (cel din spatele meu reprezintă trecutul
spre care nu mă mai pot întoarce). Brațul scurt din stânga mă duce
la soțul meu, evident, un loc în care nu aleg să mă duc. Celelalte
două posibilități care mai sunt au destinații necunoscute. O putere
calmă pune stăpânire asupra mea și pulsul îmi încetinește. Mâinile
mi se relaxează și palmele se desfac spontan, ca și cum aș fi redusă
la o claritate binecuvântată. Simt o chemare subtilă a aventurii, așa

17Copac spinos din familia Prosopis, care crește în vestul Americii de Nord
(n. trad.).
cum am simțit toamna trecută. Nu m-am gândit că voi găsi și alte
căi? Nu există oare ele din belșug în jurul nostru?
Mi-am reamintit cuvintele unei analiste a lui Jung, care vorbea în
fața unui grup de femei aliate într-un moment de răscruce. „Multe
dintre noi vom alege mai degrabă din soluțiile deja prevăzute
pentru noi, spune ea, dar o eroină, când se află la o asemenea
răspântie, își alege singură drumul; neeroinele îi lasă pe ceilalți să
aleagă pentru ele.”
Undeva, în această splendoare mută, trebuie să fie ceva care se
vrea găsit de mine. De ce tot pierd timpul? Mă uit pe fereastră la
ceața deasă – probabil că Gulf Stream18 suflă un vânt cald deasupra
pământului, acoperit de ieri cu gheață, înlocuind albeața totală cu
un gri trist. Troienele de zăpadă înghețată s-au transformat în
zloată. Poate că este posibilă o evadare.
Se aude sirena de ceață – a tot țipat toată dimineața. Poate că ar
trebui să răspund la această chemare, să redau valoarea zilei mele,
să părăsesc locul acesta sigur din centru. Îmi pun pelerina galbenă,
sar în mașină și mă strecor prin zăpada topită, care mă face să
derapez uneori de pe drumul principal, urmărindu-i sunetul ca și
cum ar fi fost o mamă care își strigă copiii, profunzimea urletului ei
ghidându-l până și pe cel mai neajutorat om care s-a pierdut,
aducându-l înapoi în siguranță. Am fost mânată spre oraș și spre
plajă. Ajunsă acolo, merg pe jos cu mare atenție, abia putând să-mi
văd mâna întinsă în față. După ce ocolesc cotul drumului, de unde,
de regulă, se vedea bine marea, pot auzi zgomotul valurilor și
urmăresc sunetul mișcării lor, imaginându-mi crestele înspumate,
intrând în curând cu cizmele în nisipul subțire, ușor înghețat.
În mijlocul ceții precauția pune stăpânire pe mine, atentă la
fiecare pas, și cu simțurile mai ascuțite ca niciodată. Mă mișc

Curent de aer cald al Oceanului Atlantic, format în nordul Golfului

18

Mexic și care se îndreaptă spre estul coastelor americane (n. Trad.).

hotărâtă totuși, pentru că știu acest loc și parcă aș avea în minte o
hartă invizibilă a lui. În acest moment nu există trecut, nici viitor,
numai prezentul. Pornesc spre mal, intenționând să merg de-a
lungul lui. Sunt la marginea tărâmului de nicăieri, învăluită în ceață
densă, mișcându-mă în ritmul valurilor care se unduiesc,
îndreptându-mă spre un promontoriu care intră adânc în mare – un
loc sacru, cu adevărat. Este un braț puternic de protecție pentru
port, o peninsulă izolată, perfectă pentru contemplare, un loc în care
nu prea sunt șanse să dea cineva de tine și să încerce să-ți schimbe
cursul. Fac plimbarea de aproape doi kilometri în foarte scurt timp
și mă cațăr pe pietre, pășind cu atenție, deoarece mareea înaltă care
se lovește de ele le face să fie alunecoase. Complet singură și
simțindu-mă al dracului de liberă, începe să-mi placă această
aventură solitară, când, deodată, atenția îmi este atrasă de profilul
bine conturat al unei femei în vârstă care stă în picioare, cu o
pelerină neagră atârnându-i pe spate.
Își întoarce spre mine ochii albaștri scânteietori când mă apropii.
— Bună! Suntem singurele din acest oraș care ne aflăm în
mijlocul ceții? remarcă ea, râzând de propria glumă.
— Cred că da, răspund. Bună. Sunt Joan Anderson.
— Și eu sunt tot Joan, răspunde ea, nesimțind nevoia să mai
adauge și numele de familie. Sunt pentru prima dată aici. Nu este
un loc minunat?
Dau doar din cap, fascinată de rafinamentul ei – o față delicată,
pomeți înalți, un nas patrician. Sunt uluită să găsesc o asemenea
persoană în vârstă, stând aici la malul mării. Instinctul îmi spune că
are vreo 85 sau 90 de ani, mâna dreaptă strânge un baston de lemn,
ascuns parțial de rochia lungă din jerseu indigo, în care era
îmbrăcată.
— Ne plimbăm? întreabă ea, deja punându-se în mișcare,
chemându-mă s-o urmez.
Câțiva pescăruși încep să țipe când ne văd venind, dar mergem
mai departe, atrase de sunetul balizei sonore care se află chiar în
vârful promontoriului. Cu cât mergem mai departe, cu atât vedem
mai puțin portul sau plaja. Un vas mic se smulsese din locul în care
era ancorat și acum se lovea de promontoriu, la fiecare mișcare a
valurilor.
— Mă simt ca un mic vas, murmur încet, neintenționând să spun
cu glas tare gândurile mele intime.
— Cum așa? întreabă ea.
— Mă simt de parcă sunt și eu dezlegată, chiar liberă, dar nu am
în acest moment o vâslă cu care să controlez vasul.
— Aș zice că și eu mă aflu la mal, admite ea, dar eu continui să
merg. Nu te uita înapoi, uită-te doar înainte. Am lăsat o grămadă de
lucruri în urmă, pe mal, sperând că voi găsi și mai multe în față.
— Așa gândesc și pescarii, adaug eu. Pleacă în fiecare zi, având
încredere în călătorie, aruncându-și plasele la noroc și mereu par să
se întoarcă cu ceva.
— Este vorba de acțiune și de pricepere, spune ea, de parcă ar ști
despre ce vorbește. În asta constă înțelepciunea, în simțuri, să pleci
într-o zi mohorâtă, cutezând să fii altfel. Nu e nimic mai prostesc
decât ce facem noi acum. Slavă Domnului! Putem să fim noi însene,
în ceața asta! îmi place cenușiul ăsta al ei. Negura ne învăluie și
gândurile și, în felul acesta, ele pot prinde, cumva, contur.
— Niciodată nu am privit lucrurile așa, zic, înaintând cu și mai
mare atenție, căci valurile se ciocneau de noi.
Ceața fără contururi ne înconjura. Nici noi nu aveam formă, nicio
trăsătură, eram pur și simplu fluide și expansive. A merge alături de
o bătrână fragilă, într-un loc nesigur, mă provoacă să îndrăznesc să
merg mai departe.
— Uneori cred că femeile sunt precum ceața, comentez eu.
— Cum adică, draga mea?
— Avem cunoștință de ceea ce este dedesubt, dar șinele nostru
real este acoperit de ceea ce cred ceilalți despre noi.
 — Ei bine, cred că așa este. Femeia misterioasă – e cel mai bine să
privim lucrurile așa.
Am râs la auzul feminismului ei moderat.
— Am fost aici de o sută de ori și niciodată nu am întâlnit pe
cineva asemeni ție, zic, ajutând-o să treacă peste niște pietre.
— E în ordine, drăguțo, spune ea, respingându-mi ajutorul.
Corpul ăsta bătrân încă nu m-a dezamăgit, adaugă ea sigură pe
sine, sărind mereu în pas de dans deasupra locurilor mai dificile.
— Cum de te-ai păstrat așa de bine? o întreb.
— O, draga mea, este foarte ușor. Mișcare, multă mișcare. Merg
pe jos în fiecare zi trei kilometri. Trupul meu este forța mea
principală, așa că am grijă mare de el.
Ajungem la capăt și ne îndreptăm spre baza balizei. Gândurile
acestei femei sunt încântătoare. Vreau să știu mai mult, aș putea s-o
ascult toată ziua. Când elevul este pregătit, apare și profesorul, spune
proverbul. Și când te gândești că am ezitat să mă aventurez aici
astăzi!
Pare să-mi împărtășească sentimentele și îmi spune,
surprinzându-mă:
— Îmi place de tine! Ce faci aici, de fapt?
Îi povestesc pe scurt viața mea – căsătorită, doi băieți, scriitoare
de cărți pentru copii – și-i spun că am venit aici să mă regăsesc.
— Ei bine, cu siguranță te poți regăsi aici. Niciodată nu am putut
înlocui cuvintele cu experiența, trebuie numai să mergi și să faci
ceva, așa cum facem noi acum.
Cuvintele ei sunt la fel de liniștitoare, cum sunt și fasciculele de
lumină care taie acum ceața, calme, puternice, vii, un punct de
lumină în mijlocul cenușiului din jur.
În cele din urmă pornim înapoi de unde am venit, mergând una
în spatele celeilalte.
— Aș fi încântată să ne mai vedem, spune ea. Poate bem niște
Porto, într-o după-amiază târzie.
 — Mi-ar plăcea, spun, când ne apropiem de parcarea în care o
aștepta taxiul să o ducă acasă, indiferent unde stătea.
— Nu-mi place să nu am mașina mea, spune ea, evident
nemulțumită că trebuie să apeleze mereu la cineva. Primăvara asta
vreau să-mi iau o mașinuță de golf și o bicicletă cu trei roți.
Dau din cap în semn de uimire. Nu am văzut niciodată atâta
determinare la cineva atât de bătrân.
— Când ne vom revedea, să-mi spui care este numele tău, zic, în
timp ce ea se așază grațios pe canapeaua din spate.
— Erikson, răspunde ea. Joan Erikson. Locuiesc spre Bank Street,
pe Parallel. O să-mi dai telefon, draga mea, nu? Și, spunând asta,
ușa s-a închis și a plecat.
Sunt înmărmurită. Cât de mult mi-am dorit să dau de cineva care
mi-ar putea arăta drumul sau, cel puțin, să-mi dea niște indicii.
Înțeleg acum că, dacă te afli în mijlocul ceții, nu înseamnă neapărat
că te-ai și rătăcit.
 10

Femeia-focă

Martie

La început a fost gândul

și numele ei a fost femeie.
Este femeia BĂTRÂNĂ
cea care întreține focul vieții.
Este femeia BĂTRÂNĂ
păianjenul care ne leagă unii de alții.
Este cea mai bătrână zeitate și cea care
își amintește și ne face să fim împreună.

Anonim

Ea a apărut în viața mea ca o maree pe lună plină, ale cărei valuri

înspumate se lovesc de țărm, țâșnind în sus, răcorind călcâiele celor
de pe plajă. După prima noastră întâlnire, următoarea – garnisită cu
un apus de soare oranj și purpuriu și câteva pahare de Porto – a
pecetluit prietenia, înlăturând ceața care mă cuprinsese.
Eram reticentă, chiar timidă la primele noastre întâlniri,
observând fotografia răposatului ei soț pe coperta revistei Time
atârnată deasupra biroului ei – faimosul psihanalist Erik Erikson,
care a introdus sintagma „criză de identitate”. Celebritatea mă
demoralizează, mă face să mă întreb dacă mă pot măsura cu ea.
Trebuia să-mi înăbuș dorința de a o impresiona și, în schimb, să fac
eforturi de a fi eu însămi, cu toate lipsurile mele. Din fericire, Joan
m-a încredințat că perfecțiunea a ocolit-o și pe ea. În orice caz, nu
aveam prea multe opțiuni, decât de a fi sau nu prietenă cu ea; s-a
atașat de mine, așa cum am făcut-o și eu, ca o scoică de o piatră.
Vom rămâne „lipite” atât timp cât nu va veni nicio furtună să ne
lovească și să ne despartă – pe mine și pe femeia în vârstă cu inima
unei tinere, care și-a deschis sufletul pentru că ne-a simțit spirite
înrudite.
Adevăratele legături par să aibă loc așa – două suflete care
gândesc la fel se întâlnesc și se adulmecă unul pe celălalt ca niște
cățeluși, apoi pffff, vine un moment în care se produce apropierea,
amabilitățile sunt lăsate la o parte, sentimentele înrudite ies la
suprafață și așa se naște o relație. Au trecut șase săptămâni din acea
după-amiază de pe promontoriu; am trecut de faza de început a
prieteniei, dorind să sărim în locurile mai adânci, în care intimitățile
și vulnerabilitățile așteaptă să fie împărtășite.
— Dacă nu ne putem împărtăși sentimentele adevărate, am putea
la fel de bine să fim bărbați, a glumit ea cândva săptămâna trecută,
lăsând să-i scape una dintre perlele ei verbale. Toată lumea e
așaaaaa de serioasă, când, de fapt, toți suntem o glumă.
A fi „lipită” de noua mea prietenă este ca și cum zâna-nașă a
Degețicăi sau a Cenușăresei ar fi venit aici și ar fi insistat să-și ofere
ajutorul. Aveam deja o afinitate pentru făpturile magice, pentru
puterile lor de a transforma indivizii obișnuiți în spirite eliberate.
Era ca și cum m-ar fi sărutat o muză – nu de un Făt-Frumos, ci mai
degrabă de o femeie de 92 de ani care își toarce înțelepciunea,
așteptând să prind vibrațiile.
— Fă-ți loc pentru tine însăți, insistă ea când ne petrecem
numeroase după-amiezi lucrând împreună la războiul de țesut.
M-a învățat cum să țes și acum facem mici tapiserii care
reprezintă stadiile vieților noastre. În mod caracteristic, eu grăbeam
procesul, combinând prea repede culorile fără a înțelege cu
adevărat ce înseamnă ele: calități cum ar fi autonomia, inițiativa,
răbdarea, intimitatea.
— Trebuie să te uiți mai atent la semnificația pe care o are o
culoare când o întâlnește pe cealaltă, spune ea, pentru a vedea câtă
forță ai pentru a o folosi și pentru a o influența.
Prin intermediul ei am început să văd că fiecare fir are
importanță. Să cred că, dacă iau de acolo o culoare sau adaug o alta,
ar putea să altereze țesătura care sunt eu. Mă învață că plăcerea este
dată de continuitate – să iau tot ce știu și sunt, ca să topesc această
experiență în țesătura vieții de zi cu zi, să-mi amintesc mereu să-mi
fac loc pentru mine însămi.
— Te rog, dragă, mi-a spus nu doar o singură dată, țese strâns,
pentru a avea loc pentru ce vei deveni. Ai acoperit două treimi din
țesătură și încă ți-a mai rămas jumătate de viață.
Fiecare femeie ar trebui să aibă un mentor, nu pe mama ei, ci pe
cineva care nu are niciun interes asupra a ceea ce va fi, care să o
încurajeze să riște, care o ridică atunci când eșuează sub ochii ei.
Joan mă provoacă, mă îndeamnă și mă convinge de fiecare dată
când suntem împreună, ca o mamă care încearcă să-și trezească
copilul somnoros pentru a ajunge la școală la timp. Telefoanele ei
vin dimineața devreme, odată cu zorii, când sunt între trezie și
visare.
— Bună, dragă, spune ea, cu vocea ei dulce ca siropul de arțar.
Vrei să-ți faci de lucru astăzi?
— La ce te gândești? întreb, zâmbind la auzul malițiozității ei.
— O, nu știu, pur și simplu să ieșim și să câștigăm puțină
experiență!
Ieșirea de azi va fi o plimbare prin dumbrava din apropiere. În
jurul prânzului ajung la căsuța ei așezată lângă o mlaștină și mă
înclin spre o statuie a Sf. Francis, a cărui datorie este de a proteja
numeroasele specii de păsări care vin să mănânce la unul dintre
multele locuri special amenajate de ea. În loc de clopoțel, la ușă are
un triunghi de metal care atârnă de un cârlig în fața ușii, cu
instrucțiuni pentru folosirea baghetei de sunat: SUNAȚI CU
PUTERE. După câteva lovituri apare și ea, îmbrăcată confortabil în
hainele ei de casă – colanți, adidași negri comozi și o jachetă pe care
și-a făcut-o din cravatele vechi ale soțului ei.
— Bună, exclamă ca, deschizându-și brațele și îmbrățișându-mă.
O îmbrățișez și eu cu grijă, temându-mă să nu-i strivesc oasele
fragile.
— O, nu, nu, murmură ea, simțind că mă retrag, și mă
îmbrățișează și mai tare. Intră. Am să-ți citesc ceva.
Îmi ia mâna, mă conduce prin hol, trecem pe lângă o bandă de
alergare și un altar improvizat pentru un Buddha dansând, către
sufrageria mobilată foarte puțin, unde un lemn uriaș adus de mare
este singura podoabă.
Mă așez pe un scaun împletit lângă picioarele ei, în timp ce ea se
așază pe un scaun turnant de lângă birou, plin de un talmeș-balmeș
de cutioare ticsite cu însemnări, obiecte de papetărie drăguțe,
stilouri și o notiță lipită pe veioză, care spune: ZÂMBEȘTE
ORICUM.
— Acum hai să vedem unde dracu’ este chestia aia, spune,
scotocind printre hârtii, până o găsește. Am scris aseară o poezie
pentru tine. Spune-mi ce părere ai.

RECOMANDARE

Doamnă neliniștită, dornică acum să știe

Cum să intre în contact cu acea pasăre de noapte
Înainte chiar ca gerul timpuriu să-i fi atins părul.
O minte deschisă cu profunzimi care cresc
Numai ca niște umbre în lumină,
 Lasă Devenirea să vină – încet
Încet să crești și să știi, Răbdare.

Sunt puțin jenată, știind că ca a surprins nevoia mea urgentă de a

afla acum răspunsurile. Deși nu și-a băgat nasul în viața mea – lucru
pe care eu îl fac în legătură cu soțul ei –, sunt sigură că intuiește
lupta din mine.
— Răbdarea nu este virtutea ta, nu i așa, draga mea? spune ea,
după ce se lasă tăcerea. Nu trebuie să te mâhnești. Nu e vorba de
nicio sosire. Este vorba numai de o devenire perpetuă.
Lacrimile îmi umplu ochii când îmi dau seama că ea mă vede așa
cum sunt.
— O mare parte din tine s-a trezit, adaugă ea. Te văd cum
freamăți toată, ești exuberantă și cred că asta e extraordinar!
Cred că are dreptate, deși încă nu pot scutura inerția care mă
cuprinde de fiecare dată când mă gândesc la viitor.
— Probabil că ai fost așa de atentă în legătură cu tot ce ai făcut și
ai spus în viața ta anterioară, încât ți-ai strivit chiar esența firii tale.
Nu mă mir că te afli aici, și ești atât de grăbită.
Lacrimile îmi alunecă pe obrajii plini, pentru că mă simt ușurată
să fiu scoasă la lumină. Mereu am vrut să cunosc pe cineva care să
se încumete să vadă dincolo de aparența mea, fără ca eu să-i dau
prea multe indicii.
Ca și cum ar fi știut la ce mă gândesc, spune:
— Știi, așa vor ei să fim, predictibile și cum se cuvine. Problema
este că ajungem să nu mai fim potrivite pentru nimic!
Râdem amândouă, împrăștiind tristețea. Este prima dată de când
am venit aici când mă simt încurajată pentru decizia pe care am
luat-o.
— A fost așa de greu să plec de acasă, îi spun, dar instinctul m-a
îndemnat să merg acolo unde natura își poate relua cursul ei firesc.
— Și pentru mine a fost la fel, adaugă ea. Am venit aici
părăsindu-mi prietenii și Cambridge-ul, pentru a mă îngriji de
infirmitatea soțului meu, fără niciun ajutor din afară. Niciodată nu
ești liber să faci ce vrei când stai cu cei din familie.
Mi-am dat seama că situația noastră este curioasă. Ea a fugit cu
soțul ei, eu am fugit de al meu. Aș fi vrut ca alegerea mea să-l fi
inclus și pe el, dar nu am făcut-o. Înainte de a mă cufunda în
disprețul meu, ea mă salvează.
— A fi aici e o chestiune de alegere, dragă, nu de a te ascunde,
așa cum o fac multe soții, smiorcăindu-se, temându-se să nu-și
piardă securitatea. Multe femei cred că iubirea este sentimentul de a
fi dependent! Uneori a avea un soț poate fi un fel de alibi pentru o
femeie. Uite, ai trântit o ușă, dar, o, ai deschis alta! Oamenii se
formează în singurătate și ajung la adevăr numai după ce sunt
deziluzionați.
Panica mea se potolește pe măsură ce ea continuă să vorbească.
— Am fugit toată viața mea, zice ea. Când eram mică, alergam în
pădure, singurul loc în care puteam fi eu însămi, apoi spre Europa –
lucru de neauzit pentru o femeie de 21 de ani, mi-am schimbat
numele și am devenit ceea ce am vrut și am fost cu oricine am vrut
să fiu. Trebuie să devii tu însăți. În orice caz, este foarte păcat să nu
fii!
— Deci, ce așteptăm? zic eu. Vorbești mereu despre o supradoză
a simțurilor. Nu e timpul să mergem?
— Este momentul potrivit, este ca de acord, luându-și haina,
pălăria și mănușile pentru a rezista în frig, într-o după-amiază
cenușie.
Suntem în mașină și ajungem imediat la Stage Harbor. Parchez
lângă far și, imediat, ea sare din mașină, mergând la pas drept către
mlaștina pustie. Este un loc pustiu, dar noi credem că este frumos,
așa plin cum este el de licheni, mușchi, iarbă, un loc plin de semne
ale începuturilor. Aici vizitatorul este tentat nu numai să se întindă,
ci să și devină altcineva.
 Ne prefacem că suntem într-o căutare a comorilor pentru
sufletele noastre, fără să căutăm nimic anume, dar sperând că vom
găsi acea bucată de scoică sau de piatră, sau de lemn adus de ape,
care să ne spună ceva. Furtunile de iarnă au depozitat aici mari
cantități de alge, care ne fac să mergem ca și cum ne-am afla pe un
burete uriaș. O văd în depărtare, aplecându-se să culeagă câteva
alge. Se întoarce să vadă dacă mă uit la ea, apoi agită mănunchiul
deasupra capului.
— Mereu am visat să fiu o sirenă! strigă ea, extrem de amuzată
de nebunia pe care o făcea și de părul ei încâlcit de vânt. Ce crezi că
ar zice oamenii dacă ar vedea ce facem noi?
Am impresia că se simte ca acasă în acest mediu, pe care parcă îl
cunoaște într-un mod intim. În acest moment comportamentul ei
îmi amintește de foci. Ele aud ce alții nu pot auzi, cunosc ce se află
dedesubt, sălbăticia le dă energie. Așa este și Joan, în fond: o femeie-
focă, ce traversează lumea oamenilor și a animalelor? În orice caz,
poznele ei nu încetează să alunge adultul din mine și să mă readucă
la vârsta copilăriei. Deodată, totul este joc și lumină. Cui îi pasă că
apa se oprește sau că vântul începe să bată?
Observ o vulpe roșie uitându-se fix într-o baltă, la vreo trei metri
de noi, și o prind pe Joan de mână să o avertizez. În câteva clipe
creatura ne observă și, după ce stăm față în față aproape un minut,
vulpea se întoarce la baltă, mai interesată de imaginea ei reflectată
decât de noi.
— Bravo ție, zice Joan, aplaudând vulpea. Toți am putea să
reflectăm mai mult.
Mergem spre o adâncitură în care s-au adunat mii de scoici albite
și alte suveniruri ale vieții marine. Căutând cu bastonul, ea observă
un obiect, apoi altul, cu cât sunt mai sparte și mai învechite, cu atât
mai bine. Eu stau satisfăcută pe un ciot și examinez acest loc
singuratic.
Ar fi un loc numai bun pentru a avea o viziune, gândesc eu cu
voce tare. Mi-a explicat un bătrân indian navajo acum câțiva ani.
Pleacă în pustie o dată pe an și petrece douăzeci și patru de ore într-
un loc solitar, unde natura i se oferă. Mi-a spus că până și cea mai
închisă minte este golită de gânduri neînsemnate în prima oră și că,
din tăcere, se profilează limbajul adevărului.
— Da, ar fi un loc potrivit, este ea de acord, părând interesată să
ia parte la așa ceva, chiar acum.
Plec de acolo, retrăgându-mă în spațiul meu, găsind niște
ochelari de soare și acum dorind să caut mai multe. Când bag
obiectele în buzunar, îmi dau seama că odată ele erau parte dintr-un
întreg. Acum sunt ciobite și sparte, dar timpul le-a netezit
marginile, fiecare devenind nou în felul său, o metaforă frumoasa
pentru o femeie care a trecut prin diferite stadii, care și a integrat
părțile moi și dure ale personalității, care acum începe să se relaxeze
încercând să vadă ce e cu viața ei.
Astăzi o scoică comestibilă19, întreagă, cu o balama care o ținea la
un loc, mă îndeamnă să o iau. Are o imagine imperială, o dungă
purpurie îi cuprinde marginile, îmi imaginez centrul zemos pe care
l-a avut cândva și cred că o asemenea scoică este ca o femeie care își
petrece anii ținând familia reunită, apoi este scoasă din balamale
când membrii ei pleacă, nemaiavând nevoie să fie atașați de cealaltă
jumătate; nu ca un soț și o soție într-un mariaj de durată, în care
amândoi urmăresc ceea ce nu a fost trăit în viețile lor.
Nasul mă îndreaptă spre o grămadă de scoici care zac pe nisipul
care se usucă, prinse una în alta. Sunt împietrită de mirosul ce vine
dinspre înlănțuirea aceasta a scoicilor, care continuă să se mențină
împreună când ar fi mai bine să se separe. De câți oameni m-am
atașat eu sau i-am lăsat să se atașeze de mine mult timp după ce
acest gest nu mai avea rost? O parte din libertatea pe care o simt

19 În original, quahog sbell (n. trad.).

astăzi vine tocmai din detașarea aceasta.
După un timp Joan vine la mine, luându-mi mâna fără să zică
nimic, și stăm cu fața la mare, privind-o în toată vastitatea ei. Ne
ajutăm una pe alta să fim niște oameni reali; nevoia ei de companie,
pentru a avea parte de libertate și de aventură, mă obligă să am
același obiectiv. Vânătoarea noastră de comori revelează rareori
doar o singură perspectivă de mare importanță. Mai degrabă putem
spune că plecăm cu noi atitudini. În ceea ce mă privește, energia
mea este redirecționată, mi se reactivează umorul, trupul și mintea
se reconectează.
În cele din urmă plecăm spre casă, două persoane care au făcut o
cură la mare, mai proaspete decât atunci când au sosit.
 11

Flux și reflux

Aprilie

De poți vorbi cu gloata și să-ți păstrezi tăria,

Ori de-i umbla cu regii să nu-ți pierzi omenia,
De n-o putea niciunul să-ți dea vreo lovitură
Și toți te-or ține-n seamă, dar nu peste măsură,
De poți să umpli bine momentul trecător
Cu șaizeci de secunde cât ține drumul lor,
Al tău va fi pământul cu-a sale bogății
Și mai mult decât asta, OM, fiule vei fi!20

Rudyard Kipling,
Dacă

Stau în bucătărie într-o dimineață de primăvară timpurie, cu

mâinile în apa cu detergent, spălând o chiuvetă plină cu vase
rămase de la petrecerea de aseară, una dintre multele pe care le-am
pregătit luna asta pentru diferiții oameni care au apărut la ușa mea,

20 Traducere de Lucia Brem.

topindu-mi, ca gheața de deasupra lacului, granițele pe care le-am
trasat cu atâta grijă.
Aceste intruziuni întâmplătoare au început destul de inocent, cu
vizitele de o zi ale unei vechi colege de cameră de la colegiu și ale
unei verișoare îndepărtate în căutarea unei case pe care să o
închirieze pentru vară. În curând, distracția a început să fie și mai
serioasă: rudele lui Joan Erikson pentru un weekend, o vizită a
bunei mele prietene Hazel și opt zile de cină pentru o echipă de
filmare independentă. Am fost obligată să pun capăt solitudinii
mele!
Când spăl farfuriile, clătesc paharele și sortez vesela, mă tot uit la
țesătura pe care am făcut-o eu cu Joan, atârnată pe peretele de
deasupra chiuvetei, și mă întreb dacă, așa cum spune ea mereu, am
lăsat loc pentru mine în timpul acestor vizite sau m-am supus
voinței mulțimii.
Deși nu am dorit nicio companie de niciun fel, descrierea făcută
de Joan vărului ei și soției lui, care veneau din Est pentru a ține o
conferință, era destul de tentantă; el este psihanalist și ea este preot
episcopal. Cum aș putea să nu-i primesc? Am simțit că oricum e
timpul să-mi deschid ușa, să las să intre idei noi. Mă ademenea
îndeosebi ideea de a fi gazda unui psihiatru, pe măsură ce
începusem să-mi imaginez toate întrebările pe care i le puteam
adresa în legătură cu mine.
Soția lui mai întâi m-a enervat, până când mi-am dat seama că
pur și simplu mă studia, asigurându-se că Joan ajunsese pe mâini
bune. El, pe de altă parte, mi-a înlăturat imediat armura, un tip
extrem de amabil gata să se implice, care m-a întrebat el pe mine
diferite lucruri, și nu invers.
Au sosit după lăsarea întunericului și, în timp ce beam vin,
mâncam brânză și ne împărtășeam povești din viețile noastre până
târziu în noapte, mi-am amintit că o conversație plăcută poate fi
mereu un afrodiziac. Discuția noastră a ajuns până la filosofia lui
Jung, în timp ce discutam despre echilibrarea femininului și a
masculinului din personalitățile noastre, despre a te confrunta cu
umbrele tale și despre alte subiecte la fel de erudite.
— La vârsta și la experiența noastră ar trebui să pornim în
căutarea aurului umbrelor noastre, a spus el. Să ne uităm la mizeria
din viața noastră și să ne confruntăm cu ea, în loc să o evităm.
— Stai puțin, m-am băgat eu, fără să mă abțin, așa cum fac de
obicei pentru a-mi ascunde ignoranța. În primul rând, ce naiba e
umbra mea?
— Partea ta întunecată, răul din tine, a răspuns el. Uite un
exemplu: pot fi atras de o clientă de 21 de ani, situație care nu e atât
de rară pentru un bărbat de vârsta mea, și, dacă aș ceda fanteziilor
mele păcătoase, poate aș plăti foarte scump. Dar să neg pur și
simplu aceste gânduri înseamnă o reprimare totală. Poate că a
trebuit să-mi reprim asemenea gânduri când eram proaspăt însurat
și ne creșteam copiii, dar acum am mai multă libertate și nu voi
avea nimic de câștigat dacă îmi neg fanteziile. Mai degrabă mă ajută
să le aduc la suprafață, să văd ce aș pierde și apoi să merg mai
departe pentru a aduce, să zicem, mai multă pasiune în viață, în
limitele mariajului meu.
Stăteam cu picioarele încrucișate pe podea și-mi tot schimbam
poziția, mai puțin conștientă de mine, întrebându-mă care este de
fapt opinia lui despre faptul că mi-am părăsit soțul, că trăiesc
singură, încercând să mă regăsesc. Am cutezat să întreb nu despre
opinia lui referitoare la mine, ci despre cum ar putea lupta cineva în
situația mea cu umbrele lui.
— De fapt, chiar în acest moment îți îmbrățișezi umbra, a zis el,
făcând ceva neobișnuit, privind lucruri de care probabil ți-a fost
teamă să te atingi ani de zile.
Avea dreptate, desigur, dar nu am vrut să spun ce era în
străfunduri, pentru că atunci chiar nu mă simțeam în apele mele,
împărtășindu-i asemenea gânduri unui străin, în pofida faptului că,
în scurt timp, am devenit apropiați. Chiar și așa, fiecare seară
petrecută cu aceste două persoane a fost intensă și revigorantă.
Totuși eram conștientă că eu eram cea care întreținea buna
dispoziție, gazda care avea masa pregătită când reveneau în fiecare
seară de la conferință și de la plimbare, cea care se ocupa de
planificare și făcea și munca lor, preț pe care, evident, încă mai cred
că trebuie să-l plătesc pentru a avea parte de asemenea experiențe.
Am rămas deci șocată când, așezându-mă să notez conversația
noastră în jurnal, am început să caut răspunsuri care desigur că au
apărut după toate acele discuții. Cum nu reușeam să găsesc nimic
demn de scris, am început să mă întreb dacă între noi s-au spus
adevăruri notabile. Fusese oare discuția noastră mai mult teorie,
lipsită de sentimente? Preocupată și mai apoi agitată, m-am dus la
Joan să discutăm de ce atât de mult efort ne aduce așa de puțin în
schimb.
— Nu poți afla răspunsuri de la autorități, prostuțo, mai ales
când acestea sunt bărbați! a spus ea, puțin dezamăgită că nu m-am
prins încă. Totul vine numai de aici, insistă ea, arătând spre inima
ei, nu de acolo. Este vorba de a da și a lua, de a trage și de a
împinge, de a lucra, așa cum am țesut noi.
M-am criticat tot drumul înapoi spre casă pentru că am avut
așteptări așa de prostești. Deodată eram nemulțumită și iritată de
tot acest efort pe care l-am făcut. Solitudinea elimină servitudinea,
cu siguranță. Deși îmi place ideea unei politici a ușilor deschise și
îmi dau seama că asemenea lecții utile pot fi învățate de la oameni și
din experiențe noi, trebuie să-mi amintesc că e necesar să fiu mai
bună cu mine însămi. Voi spăla cearșafurile și prosoapele, voi
închide ușa camerei de oaspeți și-mi voi recupera spațiul personal.
Tocmai când mă obișnuisem să merg din nou prin casă în chiloți
și să nu mai trag apa la toaletă dacă nu am chef, am auzit o mașină
care bâzâia în apropierea căsuței mele. M-am uitat afară pe fereastra
de la bucătărie, crezând că este mașina de benzină sau poștașul, dar
am descoperit fața de spiriduș a prietenei mele bune Hazel prin
parbrizul mașinii ei. Tulburată și bucuroasă de această nouă
întrerupere, am ieșit să o întâmpin.
— Vocea ta sunase așa de îngrozitor de neutră ultima dată când
am vorbit, s-a confesat ca, explicându-și venirea neanunțată. Am
fost la Boston sa o vizitez pe mătușa mea Bessie și nu am putut
rezista să nu văd cu ochii mei dacă ești într-adevăr bine.
Am lăsat-o să intre cu toată grija ei. Sosirea ei a fost un pas
curajos. În pofida prieteniei noastre de opt ani, încă nu are încredere
în faptul că o iubesc necondiționat și că niciodată nu i-aș refuza
vizita. Cu toate acestea, uite-o în fața mea: într-o rochie largă
Putumayo21, cu brațele pline de mâncare și de daruri, arătând mai
degrabă ca o hippie îmbătrânită, la care se mai adăugau saboții și
ochelarii de bunicuță, decât ca un pediatru cu capul pe umeri cum
era ea. Mereu plătind pentru tot, mai mult decât generoasă, Hazel
dă prea mult, compensând, probabil, ceea ce crede că lipsește din
calitățile ei personale. Cum ar putea o femeie așa de împlinită ca ea
să aibă așa de puțină stimă de sine? Mă întreb și apoi râd. Suntem la
fel. Poate că de aceea suntem prietene, de aceea nu m-a deranjat
sosirea ei. Hazel este la fel de însetată de aprobare și de afecțiune
așa cum sunt și eu; amândouă avem multe de dat celorlalți.
— Te-am văzut ultima dată când ai plecat din New York, a zis ea
melancolică atunci când ne-am așezat seara să ne împărtășim
noutățile. Am fost așa de geloasă! încă mai sunt, dacă mă gândesc,
acum când văd ce faci tu aici.
— Dar nu puteai pleca nici dacă ai fi vrut, i-am adus aminte, așa
cum ești tu măritată cu cariera ta și cu soțul tău, pe care nu încetezi
să-l tot mulțumești.
A dat din cap, fără să spună nimic. De obicei, în discuțiile

21 Cu motive nord-africane (n. trad.).

noastre, lăsam la urmă soții și copiii, după ce vorbeam de detaliile
din viețile noastre.
— Cât poți sta aici? am întrebat, sperând că va rămâne măcar
vreo două zile.
— Numai în noaptea asta, a răspuns, deși, odată ce m-am instalat
în această cameră de oaspeți drăguță din pod, poate că nu mai plec
deloc de aici. Parcă e o căsuță într-un copac.
Am intrat în faza de lamentație a serii, în timp ce pregăteam
masa și beam ceva. Am și uitat cât de amuzant este să ai pe cineva
căruia să i te plângi și cu care să bârfești, să faci aceste comparații
inevitabile între viețile noastre și cele ale prietenilor noștri. Ne plac
mai mult prietenii noștri rebeli și avem mai puțină răbdare cu cei
care ezită să riște. Îi încurajăm pe cei care se împiedică mereu, care
trec prin starturi false și care nu pot fi perfecți nici când încearcă.
În dimineața următoare o mare parte a aceleiași conversații a
continuat până după prânz. Hazel a început să facă prăjituri cu
afine, „pline cu tărâțe și făină integrală”, a insistat ea, „care nu
îngrașă deloc”.
— Data viitoare când vei veni va trebui să stai mai mult, i-am
spus, când se pregătea să plece.
Lacrimile, ascunse parțial în spatele ochelarilor de soare, îi
curgeau pe obraji când ne-am luat la revedere. Te simți așa de bine
și de ușurată când faci schimb de adevăruri cu un prieten drag,
când ești cu cineva căruia nu trebuie să-i justifici totul!
Vizita ei a confirmat viața pe care am ales să o trăiesc și limitele
pe care le-am stabilit. Nu a stat mai mult decât era cazul și nu m-a
rugat să-i fiu gazdă. Mi-a oferit timp și companie și, ca de obicei, a
lăsat în urmă un teanc de cărți pe care trebuia să le citesc pentru a le
discuta când ne vom întâlni data viitoare, hram nerăbdătoare să mă
retrag în apele mele, când a sunat telefonul.
— Bună, Joan, a zis nepotul meu mai mare, sunt la Cape, turnez
un film și trebuie să vorbesc cu tine. Pot să trec pe la tine?
 — De ce nu? am răspuns, chiar dacă am simțit că venea după
bani, adăpost, ceva în genul ăsta, cuvântul de ordine fiind „îmi
trebuie”. Pe jumătate mă așteptam să aud asta, întrucât toată familia
îi urmărea cariera promițătoare în cinematografie și știam că ultimul
lui scenariu se filma la malul mării. Cu toate acestea, eram curioasă
cum puteam eu să-l ajut. Are o mare putere de convingere și eu
mereu am cedat rugăminților lui, încă de când am fost prezentă la
nașterea lui. M-am pregătit pentru întâlnire.
Peste câteva ore a venit cu problema lui.
— Femeia pe care am angajat-o să gătească pentru echipa de
filmare a primit o altă slujbă, a zis el, și am nevoie rapid de
altcineva. Există vreo posibilitate să te ocupi tu de asta?
Pe moment am fost flatată că avea așa de mare încredere în mine
și am simțit imediat adrenalina de odinioară care se ridica de sub
machiaj. Romantismul și încântarea care învăluie platoul de filmare
sunt pentru mine paradisiace, o formă de viteză care mereu mă
pune în mișcare, pune stăpânire pe întreaga mea personalitate. Cu
toate acestea, el nu mă rugase să țin proiectoarele, să proiectez
scenografia, să-l ajut cu producția. În fond, eu eram numai
bucătarul. Mi-am calmat entuziasmul inițial și am cerut mai multe
detalii.
— Am o mie de dolari buget pentru mâncare, a continuat el, și un
salariu minim pentru bucătar. Și ăsta ai fi tu, a adăugat el, arătând
spre mine cu zâmbet obraznic.
Să o fac sau nu? Doi băieți minunați, membri ai echipei, stăteau
în preajma noastră când discutam, și ale căror ambiții lipsite de
experiență erau contagioase. Eram gata să accept, tentată de toată
această aventură și de perspectiva unui câștig suplimentar.
— Casa ta e suficient de mare pentru toată echipa?
— Casa mea?! Nu am înțeles că vor mânca aici.
Vom filma în următoarele șase zile. Masa e servită în locația în
care filmăm și apoi venim la cină acolo unde o vei pregăti tu, a
adăugat.
Entuziasmul meu scădea vertiginos pe măsură ce contemplam
logistica, precum și invadarea intimității așa de atent calculată. Mi-a
oferit detalii suplimentare, presupunând că aș fi putut să-l întreb:
— Trei sunt vegetarieni, șase nu mănâncă maioneză, unul are
intoleranță la lactoză, altul este alergic la alune. De fapt, cei mai
mulți mănâncă alimente sănătoase, a adăugat, așa că trebuie să fie o
grămadă de sucuri, iaurturi și salate.
— Stai puțin, am zis, acum în mod clar nemulțumită de toate
restricțiile. Ai o problemă și se întâmplă să fiu dispusă să te ajut.
Dar am și eu regulile mele. O să primiți 1 dieta yankee de bază –
supă de scoici, pește fiert, budincă de mălai, fasole prăjită. Cei cu
idiosincrazii dietetice vor trebui să mănânce chestiile lor. Există
niște limite ale bunăvoinței mele, am turuit, surprinsă, dar
mulțumită că am luat cuvântul.
S-a gândit câteva momente, preocupat nu atât de problemele
ridicate de mine, cât mai ales de satisfacerea membrilor echipei. Cu
toate acestea, ce altă posibilitate avea decât să accepte condițiile
mele?
— Bine, s-a făcut. Mulțumesc că mă ajuți, Joan, a spus cu o notă
de ușurare resemnată. Am deschis un cont la magazin, mi-a spus.
Semnează cu numele meu și al tău.
Și, după ce a zis asta, au plecat.
Mintea mea examina posibilitățile meniului pe măsură ce
contemplam bugetul minuscul, dar și posibilele delicatese. Taco22 cu
fasole și orez în loc de carne de vită va fi primul fel de mâncare, o
cină pe care o puteai prepara singur, cu foarte puțin efort și multe
bucățele de carne. Alte feluri de mâncare: pizza, lasagna

22Specialitate mexicană, un fel de clătită din porumb, împăturită și

umplută cu carne, salată, roșii și brânză (n. trad.).
vegetariene, bouillabaisse23 am făcut o listă de cumpărături pe
drumul spre magazin: tăiței, brânzeturi, legume pentru salată, sos
de spaghetti, cremă de brânză, băuturi. Băuturi! în afară de sucuri,
ce să iau? M-am oprit la apă minerală și vin ieftin. Peste o oră,
trăgând spre casă după mine două cărucioare cu alimente,
obținusem ingredientele pentru patru cine și mai multe mese de
prânz și cheltuisem numai 492,43 dolari.
Diminețile erau cele mai agitate, din cauza preparării preliminare
a cinei și a pregătirii prânzului care trebuia să fie împachetat pentru
transport și dus pe platoul de filmare, apoi aranjat ca bufet în
spatele unui jeep pe care l-am împrumutat special pentru asta.
Dar avantajul era că eram spectator, savurând scenă după scenă,
privind doi actori, un regizor, o femeie director artistic, ingineri de
sunet, lumini, scenografi care se ocupau de magia lor, unii făcând-o
pentru foarte puțin, pentru cei din cameră, pentru scenă, pentru
dragostea de meserie. Cea mai mare parte a timpului am fost uimită
de cât de bine își armonizau simțurile, fiecare cu specializările lor, și
cum își puneau în comun sensibilitatea pentru a produce o creație
unitară.
Cum apreciez eu sensibilitatea aceasta? Chiar o aud? Și, în
general, sunt eu oare conștientă de subtilitățile luminii? Observ oare
culoarea și forma? Poate că data viitoare când o să fac ceva simplu,
cum ar fi să merg la plajă, ar trebui să țin cont de ceea ce văd și aud,
ca și cum aceste imagini și sunete ar fi imortalizate într-un film. În
orice caz, cele opt zile în care i-am observat pe oameni trecând
dincolo de suprafața lucrurilor, încercând să pătrundă în sufletul
lucrurilor, m-au inspirat.
În plus, am văzut cum acești trubaduri își trăiau visele – chiar
dacă de azi pe mâine, dar călătorind unde îi duce slujba pe care o

23Supă sau mâncare din pește și scoici, la care se adaugă ulei de măsline,
roșii și șofran, de proveniență provensală (n. trad.).
au, lucrând cu necunoscutul și prosperând. Nu știu dacă regret că
am abandonat teatrul acum vreo treizeci de ani, dar sunt bucuroasă
să-mi regăsesc pasiunea pe care o am pentru el și să știu că nu e
niciodată prea târziu să visez.
Când șterg mesele și duc afară gunoiul sunt uimită că am
supraviețuit acestei luni de socializare destul de bine. Poate pentru
că am mers cu fluxul și refluxul fiecărei vizite, permițându-mi
pentru un timp să dau și să primesc, oferind și retrăgându-mă,
unduindu-mă înaintea și înapoia fiecărei întâlniri.
Nu sunt nemulțumită să o fac pe gazda generoasă în fața oricui.
Dar o să fiu mai bucuroasă s-o fac pentru familia mea, pentru
prietenii buni și pentru oamenii creativi, în doze mici și cât de des
îmi va permite energia.
Pentru moment, totuși, sunt bucuroasă că mi-am recăpătat
timpul și spațiul. În seara aceasta o să deschid o cutie de supă și o să
iau bucuroasă cina singură. Învăț să mă descurc singură, să nu mai
fiu servitor, ci stăpân al timpului și destinului meu. Totul este
numai intenție – să știi când să deschizi ușa și când s-o închizi din
nou.
 12

Mareea mică

Mai

O femeie nu se naște, ci devine una.

Simone de Beauvoir,
Jurnalul unei femei

M-am apucat să culeg scoici nu pentru că vreau să mă confrunt cu

vremea capricioasă de primăvară care se anunță, ci pentru că am
mare nevoie de bani.
Criza a început acum vreo câteva săptămâni, când mă pregăteam
să spăl o chiuvetă plină de vase și mi-am dat seama că nu era apă
caldă. M-am dus în pivniță, sperând că flacăra de veghe se stinsese,
dai am călcat deodată în apă. Instalatorul mi-a confirmat cea mai
mare temere a mea: era spart boilerul. Unul nou costa 1 200 de
dolari, întotdeauna mi-a fost greu să cer ajutor, dar nu aveam ce
face. Trebuia să-mi calc mândria câștigată cu greu, autosuficientă, și
să-i dau telefon soțului meu.
Aveam câțiva prieteni cărora puteam să le telefonez pentru că mă
ajutau necondiționat, dar nu soțului meu și, cu siguranță, nu acum.
— Dacă am trăi împreună, așa cum am planificat eu, asta nu s-ar
fi întâmplat, a spus după ce a auzit care e problema. Cu siguranță că
ai suprasolicitat boilerul. Ți-am spus eu că această căsuță n-a fost
bine pregătită pentru iarnă.
— Știu, spun, cufundându-mă în tăcere, simțindu-mă slabă când
sunt încolțită, încă o dată vinovată pentru tot ceea ce nu fac.
— Uite, a continuat, nu avem bani chiar acum. Înțelegerea a fost
că îți plătesc ipoteca pe casă și tu vei face restul. Casa pe care am
închiriat-o aici pentru noi doi mă suprasolicită din punct de vedere
financiar. Apoi, cu veninul lui de scorpion, a adăugat: De ce nu-l
suni pe unul dintre prietenii tăi pescari? Se pare că fac orice pentru
tine.
Era mai mult decât o săgeată de gelozie în vocea lui, care m-a dat
total peste cap. Mintea mi s-a umplut de amintirea altor momente,
când nu mi-a sărit în ajutor – în cazul unui avort spontan, când m-a
lăsat în dureri să aștept terminarea ședinței de consiliu; când a uitat
să reînnoiască asigurarea automobilului deși știa că mașina mea
veche se strica mereu; când m-a așteptat odată la o altă ieșire a gării,
în timp ce eu stăteam în picioare de trei ore, iar din cauza durerilor
menstruale abia mai rezistam.
Am vrut să-mi trag o palmă pentru că l-am sunat, agățându-mă
de iluzia copilărească de a fi salvată, crezând că o să-i pară rău
pentru mine.
— Nu-i nimic, o să mă descurc eu într-un fel, și apoi am închis
telefonul, hotărâtă să nu renunț.
„Pot să trec prin furtuna asta”, îmi repetam încet, de data asta ca
o provocare. Probabil că aveam nevoie de înțelegere, dar haosul și
respingerea, așa cum erau ele amestecate cu speranță, ofereau tot ce
era mai bun din ele. Cel puțin, mânia mă incită să acționez, lucru
care mă face să fiu inventivă.
Când îmi cântăresc opțiunile, sunt inspirată de poveștile altor
oameni care s-au aflat în situația mea – femei puternice care s-au
confruntat cu o situație mult mai dificilă, care nu-și mai puteau plăti
facturile. Bunica mea, care l-a părăsit pe soțul ei afemeiat după o
ceartă, i-a dus pe cei doi copii ai ei cu un landou din Brooklyn până
în Manhattan, pentru a se adăposti la o mătușă; mama, care mințea
în privința vârstei pentru a fi angajată și a ajuns în cele din urmă pe
Wall Street; și o mătușă, care, când tatăl ei a făcut-o să respingă o
bursă la o universitate bună, gândindu-se că acolo va avea numai
probleme, i-a nesocotit spusele și a fugit în Europa, unde era liberă
să facă ce voia.
Poveștile lor m-au salvat de capcana victimizării, scoțându-mă
afară și îndrumându-mă către piața de pește, având în minte mai
multe posibilități de angajare. Puteam să pregătesc momeală pentru
pești, punând-o pe kilometri de fir pentru a ușura munca pescarilor,
sau să împachetez și să pun la gheață peștele, la cooperativă, sau să
găsesc o altă slujbă, la docuri. Cu cât mă apropiam de port, cu atât
mai dornică eram să fac ceva, sperând să fie ceva deosebit.
„Simplul act al căutării pune lucrurile în mișcare”, îmi spunea
tatăl meu și se pare că a avut dreptate. Imediat ce ajung în parcare îl
zăresc pe Joshua Cahoon.
— Nu pot să cred că tu ești! strig de pe fereastra mașinii,
bucuroasă să-l revăd pe prietenul meu culegător de scoici. Nu te-am
văzut de când s-a închis piața. Ce ai mai făcut?
— Binișor, binișor, mormăie el în graiul lent yankeu. Acum, că
vremea s-a îndreptat, mă duc în larg aproape în fiecare zi. Dar tu?
Credeam că până acum te-ai întors în orașul cel mare!
— Nu, nu eu, răspund plină de superioritate. A fost o iarnă foarte
bună, dar doar până acum. Sunt cam în criză de bani.
— Ai putea oricând să culegi scoici, sugerează el. Trebuie numai
să-ți iei o autorizație. Ți-aș împrumuta cu plăcere o greblă și un coș.
— Cât costă autorizația? întreb.
Am fost șocată când am auzit că e vorba de o sută de dolari.
— Dar îi recuperezi într-o singură zi. Trebuie numai să aduci
vreo 40 de kilograme sau așa ceva. O faci în vreo două ore.
— Pentru mine pare îngrozitor demult, spun. Chiar crezi chiar că
aș putea face asta?
 — Sunt multe femei care culeg scoici, îmi spune el. Trebuie să ai
numai puțină voință și tărie de caracter. Pari să ai destul din
amândouă, adaugă el cu un clipit jucăuș.
Sunt surprinsă, nu numai pentru că el este neobișnuit de
comunicativ, dar și pentru că încearcă să mă ajute să-mi rezolv
problema financiară.
Dar, nevăzând în vitrine niciun anunț de angajare, cred că e mai
bine să accept șansa, ca un surfer care prinde creasta oricărui val
pentru a ajunge la țărm. Mama repeta cu religiozitate vechiul
proverb: „Cine nu riscă nu câștigă.” Fără alte discuții, alerg după
licență și pornesc în căutarea norocului meu.

Au trecut două săptămâni. Am ieșit în larg până acum de șase

sau șapte ori, devenind aproape culegător profesionist, având acum
propria mea greblă și o amuletă indiană cu pene pe care o purtam la
gât, agățată de un șnur de piele.
Prima zi a fost un dezastru, cu vânt puternic și ceață deasă. Am
încercat să învăț cum să pescuiesc, îmbrăcându-mă cu mai multe
rânduri de haine și cu o pelerină de ploaie. Nu eram descurajată, ci
demoralizată, neputând să mă laud cu nimic după prima oră de
muncă.
Joshua nu mă băga în seamă, preocupat să-și facă rația de o sută
cincizeci de kilograme. Din fericire, chiar înainte de amiază a
observat starea mea și a venit să-mi dea niște indicații.
— În primul rând, trebuie să calci puțin în jur, să faci scoicile să
scuipe, lucru care produce găuri în nisip. Ai înțeles ce vreau să
spun? a spus, arătând spre găurile pe care le producea. Dedesubt,
aici, sunt multe scoici.
În câteva secunde a săpat repede cu grebla lui cu coadă scurtă și
le-a scos afară una după alta.
— Trebuie numai să-ți dai seama unde se află și apoi să le scoți.
Bine, acum încearcă și tu.
 M-am lăsat în jos, cu trupul aplecat ca pentru o rugăciune și am
înfipt grebla într-un loc cu milioane de găuri. Apoi am ridicat
nisipul ud de deasupra noroiului și am găsit o scoică!
— Continuă, m-a încurajat Josh, fă-o din nou.
În curând am făcut câțiva metri de movilițe de nisip și un
morman de scoici decora suprafața.
— Cred că ai prins ideea, m-a lăudat el, foarte bucuros pentru
mine. Nu va fi așa de ușor peste o oră sau cam așa ceva. Mâinile o
să te doară, spatele o să te doară, dar gândește-te numai la bani. Un
coș de scoici costă cincisprezece sau douăzeci de dolari! Stabilește-ți
un obiectiv – un coș va fi bine pentru astăzi – și apoi atinge-l!
Un calcul scurt pe care mi l-am făcut în acea primă zi era că în
felul acesta nu voi reuși să scap de criza mea. Instalatorul îmi va
pune un boiler nou doar dacă îi plăteam în avans o treime din cost.
În ritmul acela îmi trebuia o lună, în care să muncesc în fiecare zi, ca
să obțin banii de avans! Trebuia să culeg cel puțin două căldări în
prima zi și apoi să încerc să cresc norma zi de zi. Disperată, am
început să sap neîndurător. Norocul începătorului era de partea
mea. La fiecare lovitură de greblă dădeam de o scoică sau două.
Începusem să fiu motivată. „Cine nu riscă, nu câștigă”, îmi repetam
mereu.
După o oră de muncă susținută, nu mai aveam putere. Pentru că
nu mi-am folosit niciodată în felul acesta partea superioară a
trupului, brațele începuseră să fie cuprinse de spasme. M-am retras
spre dune, ca să mănânc un sandvici și să beau puțină cafea. Josh a
mai stat mult până sa și ia prima gustare – și-a adus trei.
— Am slăbit 15 kilograme în primul an în care am cules scoici, a
spus el. Nu pare așa de solicitant pe cât este.
— Asta văd și eu acum, am fost eu de acord, întinzându-mă pe
duna uscată și ridicându-mi brațele deasupra capului, având grijă
să nu stau prea confortabil, pentru că mai aveam de umplut o
căldare și jumătate.
 — Nu ar trebui să faci o pauză prea mare, m-a avertizat Josh.
Doar dacă te miști îți va fi cald.
Mi-am reluat munca și am început să țopăi pe loc ca un indian în
timpul unui ritual magic, devenind și mai activă când mi-am dat
seama că sute de scoici probabil se spărgeau pe dedesubt. M-am
aplecat pentru runda a doua, de data aceasta rugându-mă sfântului
Anton, care găsește obiecte pierdute, și, destul de sigură pe mine,
am început să scot la lumină blestematele astea mici. Devenisem
dependentă, ca atunci când mâncam alune: cu cât găseam mai
multe, cu atât îmi doream să mai găsesc. Pe la ora 3 umplusem
căldarea a doua.
Mi-a luat ceva timp până să-mi găsesc un ritm mai lent și mai
susținut, dar, cu cât intram și mai mult în rolul culegătorului de
scoici, cu atât mă relaxam mai mult în locurile astea. Josh zice că aici
e biroul lui. Pentru mine era mai mult ca la biserică. Este ceva
spiritual în fâșia asta de plajă care apare de nicăieri pentru o
perioadă de timp limitată și apoi dispare din nou, niciodată ieșind
la lumină exact în același fel. Învăț să fac față atât muncii epuizante,
cât și insolației. Când trebuie să mă concentrez, cânt imnul meu
favorit, Spiritul lui Dumnezeu pogoară asupra inimii mele24 lucru care
îmi permite să intru în dialog cu spiritul meu și să îi ascult șoaptele.
În zilele proaste iese la lumină numai aversiunea față de sine.
Când lucrez în nisipul acesta umed încerc să mă concentrez pe
latura mea întunecată, pe toate greșelile și viciile cu care soțul meu
și ceilalți au trebuit să se confrunte. Mă deprimă să mă gândesc că
dorința mea de a găsi claritate în anul trecut a complicat poate și
mai mult relația mea, rănită de ego-ul soțului meu, și m-a
îndepărtat de copii. Dar când e soare, când norma mea e bună,
spiritul plutește ușor la suprafață. Simt o mândrie care apare când

24 În original, Spirit of God descend upon my heart (n. trad).

rezolv problemele și când muncesc din greu. De fiecare dată când
mă aventurez în locul acesta ciudat, devin și mai puțin din ce am
fost odată – o persoană care ținea totul sub control, încăpățânată – și
mai mult din persoana spontană care vreau să fiu.
Joan Erikson este de acord cu noul meu serviciu. Ea spune că
munca ar trebui să fie un joc, că altfel totul e sortit eșecului.
— Mă bucur că nu mai ești dominată de minte și te îndrepți mai
mult spre trup, dragă. Așa e când înveți. Teoria nu înseamnă nimic
dacă nu o pui în practică, repetă ea.
Are dreptate. Nu mi-am dat seama cât de mult îmi place să-mi
folosesc mâinile. Culesul scoicilor îmi amintește de faptul că, în
copilărie, construiam castele de nisip, totul numai cu ajutorul
mâinilor și al ochilor mei. O sarcină care la început era monotonă a
devenit mai creativă pe măsură ce mă concentram pe ce se afla în
fața mea: nuanțări imperceptibile ale tonurilor și culorilor – mov,
negru, maro, gri, o lume de reflexe produse pe nisipul umed de
lumina perpendiculară a cerului acoperit de nori. Intru într-o stare
ce amintește de zen, transformând, adesea, persoana care eram când
am ajuns aici, la începutul fiecărei zile.
Învăț că lucrul care este cel mai important nu este ce anume fac
pentru a mă întreține, ci ce anume voi deveni în acest proces.
Munca simplă îmi netezește muchiile, învățându-mă să o doresc nu
pentru că mă face să fiu specială sau sănătoasă, ci pentru că
activitatea aceasta încântă spiritul, mă face o persoană mai plăcută
și vine în întâmpinarea nevoilor melc financiare. Satisfacția acestor
zile vine din faptul că văd coșurile din nuiele pline vârf cu scoici, pe
trei sferturi cufundate în apa mareei din apropiere, la șase ore după
ce am ajuns aici.
La fel de subtil cum se retrage marca pentru a ne arăta
dedesubturile, tot așa de discret se și întoarce. Mai întâi observ că
pata uscată pe care stau devine apoasă. Apa începe să se ridice din
străfunduri, creând pârâiașe care devin afluenți ai puternicului
ocean. În câteva minute apa se învolburează în jurul meu.
— Vine mareea! strigă Josh.
Într-adevăr, vasul lui mic, care fusese tras la mal, culcat pe o
parte timp de câteva ore, s-a îndreptat acum și e pregătit să ne ducă
înapoi pe continent. Îmi înșfac coșurile și echipamentul și plec,
pregătită pentru sfârșitul zilei. Măsurarea zilei în funcție de maree
m-a ajutat să suspend obiceiul meu frustrant de a-mi forța și
manipula viața. Înțeleg acum de ce am fost enervată când o vecină a
trecut pe la mine zilele trecute cu un braț de forsythia.
— Ceva să-ți lumineze ziua! a spus ea binevoitoare, vorbind cu
mândrie despre cum a cules ea crengile acum o lună, le-a adus în
căldura casei și a obligat bobocii să înflorească mai devreme.
O ascultam, simțindu-mă în același timp nemulțumită de ceea ce
îmi spunea. Culesul scoicilor m-a învățat că toate vin la vremea lor.
Să forțezi lucrurile înseamnă să acționezi împotriva instinctului și a
elementelor naturale. Este o formă de artă pe care am fost învățată
să o perfecționez – conversație forțată, sentimente, chiar și orgasm,
rugăciune – dar nu mă simt deloc bine să o mai pun în practică. Să
lucrez sub acțiunea mareei și a legilor universului este de departe
ceea ce prefer să fac.
Iau o ultimă gură de aer curat și îl expir încet, în timp ce Josh
pornește motorul. Înconjurată de viața maritimă, scoțându-mi
noroiul de sub unghii, lingându-mi sarea de pe buze, știu, știu cu
adevărat valoarea zilei, care îmi devine și mai clară când buzunarele
mi se umplu de bani, destui pentru a fi îndesați într-o cutie de cafea,
iar o parte dintre ei ascunși printre proviziile din cămară.
Mi-e frig, sunt udă, mă doare totul, dar sunt nerăbdătoare să-l
chem pe instalator. Norma de azi m-a făcut să depășesc cota de
patru sute de dolari. Dacă m-ar putea programa mâine, voi putea în
sfârșit să fac o baie binecuvântată! Până acum am făcut-o umplând
cu apă o oală pentru creveți și punând-o pe sobă dimineața, intrând
în cadă abia noaptea. Balsamul chinezesc și vinul ieftin sunt
celelalte favoruri pe care mi le fac, vindecându-mi trupul la timp
pentru culesul de a doua zi. Aștept cu bucurie o baie adevărată.
 13

CURENTUL DE SUPRAFAȚĂ

Memorial Day

Este ușor să trăiești în lume după opinia

generală; este ușor să trăiești în singurătate
după opinia ta; dar un om mare este cel
care, în mijlocul mulțimii, își păstrează în cel
mai plăcut mod independența singurătății.

Ralph Waldo Emerson,

Self-reliance

Memorial Day mă așteaptă, cu reuniunea anuală a familiei. După

ce băieții s-au căsătorit, am ales un weekend pe an în care să se
reunească familia. Vacanța aceasta de vară timpurie se potrivește
numai bine, pentru că nu are ritualuri și nu presupune obligații față
de rudele prin alianță. O consideram anulată anul acesta, dată fiind
situația mea neclară, dar îi văd pe băieți așa de rar, încât consider că
orice ocazie e un dar, indiferent de prețul acesteia.
De regulă eram destul de nervoasă când îi felicitam după ce se
întorceau de la colegiu, pentru serviciul nou, pentru o nouă
călătorie; fiecare s-a schimbat puțin de când nu ne-am văzut ultima
dată. Când îi vezi rar pe cei pe care îi iubești, ai nevoie de ceva timp
pentru a reînnoda legătura. Era ca și cum ai fi potrivit nivelul la
stereo, acordând basul și sunetele înalte pentru a obține armonia
perfectă.
Dar să le felicit pe soțiile lor mă enerva și mai mult, mai ales de
când am început să am cu ele micile dispute inevitabile. Fiecare pas
greșit mă punea în gardă. Oricât de naturală voiam să fiu cu ele,
comportamentul meu devenea inevitabil forțat și mi-am dat seama
că mă adaptam ritmurilor și ideilor lor.
Când mi-au fost prezentate pentru prima dată prietenele fiilor
mei, fiecare s-a comportat cât se poate de bine. Au urmat câteva
scrisori de mulțumire după vizite, mici gesturi de apreciere, chiar și
cadouri. După treizeci de ani într-o casă numai cu bărbați, eram
încântată de ideea de a avea prin preajmă și femei. Dar, după ce s-
au căsătorit, lucrurile s-au schimbat puțin; dorința de a fi deschise a
fost înlocuită de o politețe reținută. În fiecare caz am simțit o
competiție între noi, două femei având o legătură cu același bărbat.
Temându-mă de reputația unei mame prea autoritare și tic
înțepăturile glumelor acelea îngrozitoare referitoare la soacra cea
rea, m-am distanțat. Dar asta nu a făcut decât s. I mi exacerbeze
sentimentul că totul s-a schimbat dintr-odată.
— Am crezut că voi câștiga o fiică! m-am plâns odată fetei
verișoarei mele.
— Este absurd, a replicat ea. Când mă căsătoresc, de ce aș mai
vrea o altă mamă? Deja am una.
Observația ei era justă și m-a făcut să privesc corect lucrurile.
Soțiile fiilor mei se bucurau de autonomia lor, chiar făceau paradă
de ea, așa că am încetat să mai încerc să fiu altceva decât un
susținător, și să fiu bucuroasă să iau parte la ceva dacă mi se
propune. Au făcut ca lucrurile să fie simple, cu limitele pe care le-au
trasat cu atenție și cu activitățile din timp pregătite. Dar să rămân la
periferia vieților lor este foarte greu pentru mine care mi-am
consumat o mare parte a vieții mele adulte fiind indispensabilă și
responsabilă.
 Aveam obiceiul să pun întrebări, dorind să știu mai mult decât se
hotărâseră ele să-mi arate, până ce una dintre nurori a pus capăt
acestui lucru.
— Mereu mă întrebi ce simt despre una sau despre alta, a spus ea
hotărâtă, dar cu un zâmbet convingător. Nu știi că sentimentele nu
sunt gânduri? Nu sunt mereu ceva despre care poți vorbi sau pe
care să-l poți exprima. Sunt ceea ce sunt – sentimente!
Puteam doar bănui că ajunsese la această concluzie pentru că este
dansatoare și transmite emoții prin intermediul trupului ei, nu prin
cuvinte. În orice caz, de acum mă abțin să le întreb despre
sentimente sau să le arăt pe ale mele.
Cu toate acestea, doresc să fiu apropiată de fiii mei și de soțiile
lor și mă tot întreb de ce. Prietena mea Joan îmi spune că este destul
de greu să renunți la ce îți place cel mai mult.
— De aceea mergi ca pe ouă, încercând să nu rănești sau să nu
judeci greșit, spunea ea.
— E adevărat, am fost eu de acord, când vorbeam despre
reticența mea în fața acestui weekend apropiat al reuniunii. Dar nu
mai vreau să-mi reiau vechiul comportament, dându-mă peste cap
ca un acrobat.
— Nu o vei face, m-a asigurat ea. Acum, că ai gustat și altceva, nu
vei mai dori să dai înapoi. Va fi mai bine ca altădată, o să vezi.
Filtrează totul prin tine și dă-i drumul mai departe. Știi, toată lumea
dorește același lucru. Este vorba de intimitate. Singurul mod de a
ajunge la ea este să fii tu însăți.
Oricum, abia aveam timp să fiu îngrijorată. Ieri a fost ultima mea
zi de cules scoici și nu aveam energia de a face altceva în afara
curățeniei. Iată că presiunile financiare și simpla existență au avut
întâietate asupra anxietății autoinduse. Am făcut pentru cină
bouillabaisse, plină de scoici culese cu mâna, dar mă bazez pe ceilalți
să mă ajute cu celelalte feluri de mâncare. Dau din cap amuzată,
amintindu-mi de producțiile culinare ridicole pe care obișnuiam să
le regizez, transformând gospodăria într-o fantezie de perfecțiune
imposibilă, pentru a sfârși obosită și iritată.
Mă uit la ceas. Mai sunt două ore până la sosirea lor. O, Doamne,
fă-mă să mă bucur de plăcerea de a fi drăguță! Când mă uit la
grădinița cu plantele perene înflorite care rezistă an după an, mă
răsfăț spunându-mi că sunt și eu tot un fel de plantă perenă care
asigură structura decorului luxuriant pentru familia ei și pentru cei
din jur. A fost nevoie de ani de maturizare și creștere pentru a
deveni așa de colorată și de abundentă cum sunt. Nu sunt vreo
plantă de casă, care cere căldură, fiind forțată să înflorească, ci mai
degrabă o femeie matură care vrea să știe ce se întâmplă cu ea. Nu
am nevoie să mă preocup și de tinerele mlădițe.
Instinctul îmi spune că mă raportez la acest weekend ca și cum
m-aș menține pe linia de plutire, ținându-mi trupul drept, privind
acțiunea, ascultându-mi instinctele, rămânând concentrată să nu mă
îndrept într-o direcție sau alta. Intenționez să ascult mai mult, să
vorbesc mai puțin, să primesc tot ce mi se oferă și apoi, ca o femeie
ce am devenit, să las fructul copt să cadă unde o să vrea.

Fiul meu mai mare ajunge primul. Este un tradiționalist, un

entuziast, cel care va da tonul sărbătorii în acest weekend, și care
mă tot presează. Fiul nostru mai mic și soția lui vin după aceea, ca și
cum și-ar fi aranjat sosirea, apărând într-un punct mort al acțiunii,
permițându-mi să-i întâmpin în reprize mici.
Băieții se salută și încep să vorbească de parcă nici nu ar fi fost
așa de departe unul de altul până acum. Îmi aduc aminte de dineul
de la repetiția ceremoniei de la nunta băiatului nostru mai mare,
când, scoțându-și ochelarii, a toastat pentru fratele lui mai mic,
susținând sentimentalismul bunicii din partea tatălui pentru feciorii
ei: „Nicio femeie nu se va interpune între mine și fratele meu.” Mă
întreb, după ce au trecut anii, dacă va putea să-și țină promisiunea.
Peste o oră vine și soțul meu și căsuța liniștită se trezește, ca din
somnul lui Rip Van Winkle25. Locul acesta, care a fost folosit ca o
înmănuncherea a bogățiilor vieții, nu poate decât să strălucească,
fiind plin de energia pozitivă din vremea când locuiam cu toții aici:
nopți de cântece și ghicitori, podele de pin care și-au pierdut pentru
totdeauna luciul din cauza celor care și-au petrecut ziua pe vas și pe
plajă, sosiri acasă după-amiaza târziu, cu oameni plini de nisip
stând la coadă la dușul de afară. Este un spirit general pe care îl
împărtășește toată lumea nu ca apropierea drăguță din Ajunul
Crăciunului. Este bine că-mi invadează izolarea. Sunt mult mai
lacomă de familia mea decât am crezut.
Soțul meu debordează de un spirit neobișnuit de generos, cu
ochii în lacrimi, cu îmbrățișări pentru toată lumea, chiar și pentru
mine. În mod automat mă retrag din îmbrățișarea lui și apoi mă
întreb de ce, din moment ce atingerea mă face să mă simt bine.
Reprimarea sentimentelor pe care am practicat-o nu mai are ce
căuta în noua mea viață, așa că îmi pun mâna în jurul mâinii lui.
Replicile dintre băieți și tatăl lor mă fac să-mi dau seama că ei au
comunicat frecvent. Nu există nicio îndoială că băieții țin cont de
partea lui cea mai bună. Afecțiunea lor pentru el este mai mult decât
clară, comparativ cu sentimentele lor pentru mine, și el le răspunde
ca orice om care se simte iubit. Sunt mulțumită că el nu a permis să
se instaleze un vid între ei. Orice fel de conversație ar fi avut, se
pare că nu se referea la mine sau la căsnicia noastră. Sunt foarte
surprinsă să mă simt ușurată.
Sunt prea puține secrete într-o căsuță mică așa cum e aceasta și
foarte puțina intimitate prețioasă, dar sunt deconcertată când fiul
meu cel mic vine în bucătărie cu coșul meu pentru scoici și cu
grebla.

25Personaj dintr-o poveste a lui Washington Irving, un om neterminat,

depășit de vremuri, care doarme douăzeci de ani și după aceea constată
cât de mult s-a schimbat lumea (n. trad.).
 — Cine este culegătorul? Nu-mi spune că o faci și pe asta! spune
el, deja jenat de serviciul meu de la piața de pește.
Ceilalți sunt și ei intrigați, și își alină curiozitatea întrebând.
— Deci de aceea ai bronzul ăsta așa de timpuriu, spune unul.
— Hai, mamă, ce s-a întâmplat? Nu am avut impresia că asta ar fi
fost unul dintre scopurile vieții tale.
— S-a stricat boilerul, mărturisesc eu. Culesul scoicilor a fost
modul în care am putut face repede rost de niște bani.
— Dar ai probleme cu spatele, spune una dintre fete. Cum te-ai
descurcat?
— De fapt, munca nu a făcut decât să-mi întărească mușchii, am
răspuns. Oricum, cei mai mulți vă folosiți partea superioară a
trupului.
Am impresia că fiii mei mă consideră bătrână și terminată. Cel
mai adesea mă văd în rolul de mamă, nu ca Joan, persoana. Stând
aici, răspunzând la întrebările lor, simt o anumită superioritate,
chiar triumf. Sunt mândră să fiu văzută ca o persoană care încearcă
să-și depășească greutatea.
Soțul meu, care se întinde peste masa de bucătărie pentru a-și
pune un pahar de vin, a ascultat cu atenție, cu o expresie confuză a
feței. Nu spune nimic, dar, când îmi întâlnește privirea, ridică
paharul în direcția mea.
Încet, această zi foarte obișnuită capătă strălucire și începe
weekendul. Se trage cortina, începe piesa – trei zile întregi, ca o
piesă în trei acte care nu se va juca niciodată la fel. Toată lumea
parcă așteaptă ceva – nurorile, care nu au petrecut niciodată atâta
timp împreună; frații, impulsionați de legăturile de sânge, dar
schimbați de tranziție; părinții, confruntați cu ideea separării,
întăriți de singurătate. Fiecare pare plin de speranțe, pur și simplu
bucuros de ritualul însuși al weekendului. Timiditatea mea este
sensibil atenuată când una dintre nurori îmi dă un cadou, un tablou
pictat de mână pe care scrie TRADIȚIE. Îl pun pe peretele din
bucătărie și știu că dorința mea de a-i readuce împreună în fiecare
an este corectă, că suntem legați într-un mod imposibil de definit.
Gestul ei mă face să respir din nou, mai ferm, mai ritmic.
***
De parcă această căsuță nu era pregătită să ne încapă pe toți
împreună, vremea promite să fie călduroasă în mai și ne
binecuvântează cu o zi de plajă. Nu că nu ne-am fi mulțumit cu
ceața și ploaia, dar oricum, să fii afară, sub cerul senin, cu zgomotele
ușoare ale apei și ale vântului, te face să te simți bine, bucuros și
liber.
— Care plajă? întreabă băieții, de parcă eu aș fi din partea locului.
Aleg South Beach, formată de o furtună, ca să fie acum terenul
nostru de joacă. Plajele mari ale oceanului au fost mereu preferatele
mele când băieții erau mici, ocupați și gălăgioși. Mă bazam pe mare
să le atenueze sunetele și nebuniile.
Ne înghesuim în Volvo, soțul meu spunându-mi să urc în față,
lângă el, și mi se pare că am un déjà vu, al tuturor acelor ani în care
am mers la plajă într-o mașină plină cu mâncare, băutură, mingi și
bețe de baseball și, mai ales, de nerăbdarea de a ajunge și de a sta
acolo toată ziua.
Am ales adăpostul unei dune și ne-am despachetat bagajele chiar
lângă o colonie de fluierari, pe care prezența noastră nu părea să-i
deranjeze. După un timp tuiul, apoi altul încep să se ridice și fiecare
dintre noi, în felul lui, le urmează exemplul. Una dintre fete aleargă
după un bâtlan alb, ca un copilaș după un zmeu, în timp ce cealaltă
caută scoici albite.
— Cu cât e mai spartă, e mai bine, spune ea, pentru că poți vedea
chiar până în centru.
Pe la amiază, prosoapele și păturile care ne-au protejat de răceala
dimineții au fost date la o parte și ne dăm jos rândurile de haine și
de pretenții. Artificialitatea se topește, ca și cum am fi căzut sub
incidența vrăjii acestui loc sălbatic. Darul unei asemenea zile se
cufundă în lumea neîntreruptă a unui timp continuu, unde ceasurile
nesfârșite permit să crească orice, din nimic.
Mă uit ca și cum aș privi prin lentilele unei camere video,
focalizându-mă de pe un cadru pe altul. Adevărurile, odată ce sunt
ținute secrete, alunecă. Asemănările și deosebirile devin tovarăși
plăcuți, în acest loc primitiv, unde violența și pacea merg mâna în
mână.
Îl aud pe soțul meu cum își recunoaște mânia și letargia, pentru
care face terapie; unul din băieți admite că se prostește la serviciu;
celălalt mărturisește că există un conflict în căsnicia lui. Îmi place să-
i văd cum își împărtășesc diferite lucruri, nu numai pe cele bune, ci
și pe cele neplăcute. Deși băieții mei sunt feminiști, i-am crescut
inoculându-le dorința de a obține perfecțiunea. În felul acesta, mă
tem că ei sunt acum reticenți să-și împărtășească momentele
proaste, bucuroși numai să raporteze succesele care îi fac să-și
cunoască din ce în ce mai greu șinele matur.
Când eram tânără soție, le-am trimis părinților mei scrisori pline
cu minciuni, dorind să-i conving, nu numai pe ei, ci și pe mine, că
eram fericită. Mi se pare că voi continua să-i cunosc din ce în ce mai
puțin pe copii dacă ei cred că vreau ca ei să fie mai mult decât sunt.
A căuta perfecțiunea este un lucru teribil, când te îndepărtează de
adevăr. Mă întreb dacă nu cumva interpretarea unor roluri și faptul
că trebuie să fii mereu atent nu sunt tocmai cauzele principale ale
singurătății.
Este numai o chestiune de timp până când băieții încep să înoate
în marea rece, de primăvară, nu doar pentru că odinioară erau
marinari și au crescut lângă apă, dar și pentru că s-au provocat unul
pe altul. Stau jos înfrigurată, știind că apa în care se hârjonesc are
doar 15 grade, și mă minunez de frumusețea tinereții lor, tocmai
când soțul meu o pornește în fugă spre ei. Câteva minute mai târziu
un val îi aruncă pe toți trei pe mal și băieții aleargă să se
rostogolească pe o movilă de nisip cald, moale. Dacă existase vreo
urmă de tensiune în noi, acum ea se evaporase.
În momente ca acestea mă întreb cum de am avut parte de acești
copii deosebiți. Sunt ei oare ce am așteptat? Sunt oare total
răspunzătoare pentru ce au devenit? Unul este profesor, celălalt este
actor. Mi-e teamă pentru siguranța financiară a celui din urmă și mă
îngrijorează că profesorul o să se plictisească de serviciul lui. Știu că
i-am răsfățat și că i-am tot presat, contribuind la nevrozele lor,
încurajându-le sensibilitatea, forțând limitele voinței lor. Dar, cu
toate slăbiciunile lor, sunt în continuare încântată de esența lor, de
viețile lor ca indivizi și sunt îngrozitor de curioasă de tot ce nu știu
despre ei, mai ales despre interacțiunea lor cu soțiile care s-au
așezat pe o altă moviliță de nisip, sculptând o sirenă. Aplecate
asupra lucrului, săpând cu atenție, ele sunt legate prin intermediul
soților lor.
Soțul meu și cu mine ne plimbăm cu pretextul căutării unor scoici
din care să facem coada sirenei, dar, de fapt, vrem să rămânem
puțin singuri. Suntem doi oameni care au pornit-o pe calea
cunoașterii de sine anul acesta și au nevoie să-și împărtășească ce au
devenit.
El pare să aprecieze familia așa cum nu a făcut-o până acum;
retras pentru o vreme ca un urs care hibernează, revine, dornic să o
redescopere. Mă trezesc mergând de-a lungul plajei cu cineva care
pare un vechi prieten. Am preferat să mergem pe nisip ferm, în
preajma malului, unde valurile se sparg în jurul nostru, ridicând
mereu nisipul de pe picioarele noastre.
Am ajuns să cred că iubirea apare atunci când îți dorești să apară.
Este o intenție, și nu o întâmplare extraordinară. Numai când cineva
este deschis să primească și să absoarbă iubirea ea poate să apară.
— Știi, încep să cred că adevărata maturizare începe după ce
facem lucrurile pe care adulții se presupune că trebuie să le facă, zic
eu.
— Cum ar fi? întreabă el.
 — Să muncești, să ai o familie, să participi la activitățile
comunitare – toate lucrurile care te țin departe de șinele tău
adevărat, de persoana pe care ai lăsat-o în urmă.
— Și?< întreabă el, așteptând completarea.
— Vreau să fiu o femeie care mai are ceva de spus. Acum, când
am început să trăiesc cu adevărat< lipsa de formă a acestei vieți<
Nu înțelege ideea de „a mai avea ceva de spus” și nu consideră
că e ceva pozitiv. O parte a lui vrea să fie spus totul, departe de
slujba lui plicticoasă și de nevoia de a lua salariul lunar. Vrea ca
toate astea să rămână undeva în spate. Și totuși, cum ar fi el fără
această definiție? Tocmai asta consideră el că e înspăimântător.
— Mai avem multe de spus, așa cum țărmul acestei plaje mai are
multe de spus, îi spun. Nu este uimitor? Până acum am făcut tot ce
au vrut ceilalți să facem și acum e rândul nostru. Sper să continui să
mă perfecționez cât timp voi trăi.
Îmi dau seama, pe măsură ce vorbesc, că poate cuvintele mele nu
au găsit terenul potrivit. Niciunul dintre noi nu are nici cea mai
mică idee spre ce ne îndreptăm. Și totuși, există un grad de
încântare în faptul că nu știm, ca și tinerele cupluri pe care le-am
lăsat în urmă. Ce este clar în privința viitorului lor?
Se oprește și mă întorc să-i surprind privirea. Lacrimile îi curg pe
obraji. Armonizarea unei relații presupune mult de lucru. Mi se
pare curios că totul se întâmplă primăvara, când totul se trezește la
viață. Mi se pare că nimic nu se termină cu adevărat. Faptul că am
locuit la malul mării m-a învățat asta.
— Uite, spun, rupând tăcerea, tot ce știu este că am petrecut cea
mai mare parte a acestui an lăsând la o parte toate regulile,
condițiile și obiectivele care mi-au fost fixate de altcineva. În cele
din urmă mă simt destul de matură pentru a mă descoperi – acea
persoană care am fost sortită să vin pe lume.
Îmi ia mâna și mergem înapoi spre ceilalți, culegând scoici ca și
mai înainte. Este una dintre acele plimbări când, după ce totul s-a
terminat, știi că s-a schimbat ceva.
Vedem familia și forfota activităților care au loc când cineva
trebuie să alerge împotriva curentului pentru a ridica o operă de
artă. Așa cum am găsit diferite piese pentru a crea sirena perfectă,
tot așa trebuie să ne consacrăm mult timp pentru a pune cap la cap,
cu grijă, piesele vieților noastre. Un artist are posibilități
nenumărate când materialele lui sunt nisipul și apa. Așa se întâmplă
și în cazul sculpturii umane. Suntem la fel de maleabili ca și sirena
din nisip – bărbați și femei care mai au ceva de spus care facem noi
creații din șinele nostru vechi.
Îmi place pasiunea care țâșnește din această familie când punem
toți umărul. „Viețile pline de energie presupun acțiune”, îmi spunea
Joan Erikson. „Nu poți simți căldura dacă nu ai produs-o, nu poți
simți satisfacția dacă nu joci, nu poți cunoaște norocul dacă nu
riști.” încerc să aduc mai mult din spontaneitatea de pe plajă și în
căsuță, și să o încorporez în viața mea cotidiană.
Poate că satisfacția pe care o simt acum este în legătură cu
vederea diversității, a felului în care evoluează, se schimbă și cresc
două generații de bărbați și femei. Deodată întrebarea despre cum
ne schimbăm pare irelevantă. Ceea ce este mai important e că toți ne
îndreptăm spre niște finaluri necunoscute. Deși văd esența fiilor
mei, ce vor deveni ei va fi o surpriză. Sarcina mea este să aplaud
fiecare surpriză ca și când în fața mea ar fi un cadou aniversar,
bucurându-mă de savoarea ficțională a poveștilor noastre de viață,
așa cum evoluează ele.
Băieții îmi reproșează constant idiosincraziile. Ei cred că sunt
pretențioasă, gălăgioasă, nepotrivită. Așa cred ei. Și eu văd la ei și la
soțiile lor caracteristici și atitudini care ar mai putea fi îndreptate.
Dar ce îi face interesanți sunt tocmai imperfecțiunile lor. Sunt
perfecți în imperfecțiune! Se poate așa ceva?
Deși strălucirea rozalie a după-amiezii târzii ne ademenește să
rămânem pe loc, soarele va apune în foarte scurt timp și e vremea să
ne strângem lucrurile. Mă simt mulțumită – am ajuns când mareea
era puternică, în aplauzele oceanului, am văzut cum se transformă
marea în timpul fluxului și acum ne pregătim să plecăm când se
retrag și valurile. Pentru a avea experiența acestui ciclu complet al
mareei trebuie să vezi schimbarea, să urmărești cum trece timpul. În
timpul acestui proces simt presiunea și efortul universului.
Nu pregătim cina înainte de opt și jumătate. Spun „noi”, când, de
fapt, fetele sunt la bucătărie, în timp ce eu mă comport mai degrabă
ca un ajutor de bucătar. Una face un sos pentru paste din mai multe
cutii de suc de roșii, tarhon și smântână, în timp ce cealaltă face o
salată cu verdețuri, avocado, grapefruit și fabulosul ei sos vinaigrette
din zmeură. Pregătirea mesei împreună poate semăna cu un balet,
toți venind în contact cu ideile celuilalt. Factorul perturbator este
femeia care insistă că anumite feluri de mâncare nu se pot prepara
decât într-un anumit fel – în cel cunoscut de ea. A fi deschis, în loc
să fii încăpățânat, îmi oferă mai multe conexiuni.
Nu avem desert, lumânările au flacăra mică, am deschis ultima
sticlă de vin, căscăturile susținute sunt înlocuite de o conversație
alertă. Cineva spunea odată că un soț bun este rodul unei mame
bune. Deci, pentru moment, îmi asum meritul pentru felul în care
au evoluat băieții, mai ales în acțiunile lor sincere în ceea ce privește
căsnicia.
Dacă am dorit să simt satisfacția din perioada Crăciunului, în
sfârșit o trăiesc. Adunați în jurul mesei, mâncând împreună pâinea,
oferind celor care iau parte la acest moment o bucată de ceva sacru.
De acum sunt eliberată rapid prin simplul act al trăirii. Văd privirile
furișe pe care și le aruncă cuplurile când este vorba de o chestiune
sau de alta și mă bucur de dovezile ample de afecțiune. Eram
invidioasă pe dragostea celor tineri, dar în seara asta mă încântă
căldura ei.
Și atunci soțul meu se ridică pentru a ține un toast:
 „Pentru soțiile și iubitele noastre.
Fie ca iubitele noastre să ne fie soții
Și soțiile noastre să ne fie mereu iubite.”

Îl ascult cu inima, aducându-mi aminte că o parte a atitudinii

fiilor mei trebuie să se fi modelat după cea a tatălui lor.
 14

Un port sigur

Sfârșitul lui iunie

Dacă menirea unei femei este de a da, și

aceasta trebuie răsplătită.

Anne Morrow Lindbergh,

Gift from the Sea

Este dimineață devreme, aerul e foarte umed, este o vreme care

întâmpină rezistență în fața luminii. Chiar și așa, sar din pat când
aud cântatul păsărilor și mă furișez la bucătărie pentru a face un
termos de cafea. Fiul meu cel mare cu soția pleacă azi, ci rămânând
mai mult după plecarea celorlalți, petrecând aici câteva zile fericite
cu mine, înainte de a porni inii o călătorie cu bicicleta în Estul
îndepărtat.
Chipurile lor somnoroase își fac apariția înainte de ivirea zorilor
și mă duc la Dodge-ul lor supraîncărcat, cu bicicletele puse
deasupra, și-i îmbrățișez eu putere, reținându-l pe fiul meu pentru o
clipă. Apoi, ca soția unui căpitan de vas, le fac din mână, cu un
zâmbet curajos pe față și un nod în gât. Nu e vorba ca aș vrea să mă
agăț de ei. Numai că încă nu m-am confruntat cum se cuvine cu
caracterul inevitabil al maturizării copiilor și cu plecarea lor așa
departe. Am tendința de a întârzia momentul final, sperând să creez
o impresie de neuitat, nu neapărat legată de experiențele trăite, dar
și de sentimente. Sfârșiturile mă fac să mă cufund într-o sălbăticie
emoțională, dar nu și de data asta.
Acum sunt mai puține lacrimi, poate pentru că încep să-mi dau
seama că nu mai sunt ai mei. Ei își aparțin unul altuia; „micului lor
popor”, zic, vizualizându-i înghesuiți în cortul lor, lângă vreo
cultură de orez. Au în mâini puterea destinelor lor. Nu le pot dărui
decât urări de bine. E o realitate puțin amară, dar ajung să înțeleg că
iubirea înflorește unde este o cantitate potrivită de tandrețe,
combinată cu o legătură puternică.
A fost bine să fie aici cu mine, dar sunt surprinsă de cât de
nerăbdătoare sunt să-mi recâștig singurătatea. Nu pot să fiu
bucuroasă pentru toate frivolitățile care au avut loc în toată
perioada în care am fost împreună. Nici nu aș vrea să fiu, din
moment ce o asemenea bucurie și distracție nu vine niciodată fără
efort. Deși nu am intenționat să-mi controlez comportamentul, am
făcut-o totuși, supraveghindu-mi atitudinea, ținându-mi gura,
abținându-mă de la judecăți de valoare.
Totuși, simt un gol, nu pentru că toți au plecat, ci pentru că ei se
reîntorc la viețile lor, cu un program bine stabilit. A fost la fel de
ciudat să-i fac semn de la revedere și soțului meu, ca și cum s-ar fi
dus numai într-o călătorie de afaceri, când, în realitate, se întorcea la
lumea lui separată, deși a vorbit de mai multe ori de pensionare,
presărându-și destul de liber conversația cu aluzii la „noi” și „al
nostru”. Din moment ce părea că restabilim legăturile, am ezitat să
distrug apropierea de moment cu întrebări despre viitor. Dar era
ceva ce lipsea, o dovadă a distanței care nu putea fi negată.
Mă întreb acum dacă avea vreo legătură cu faptul că nu făcusem
dragoste. Nu că aș fi vrut neapărat să se întâmple, dar am fost
tulburată că nici măcar nu a părut ca o variantă posibilă. În ultimul
timp am fost obsedată de gânduri despre sex, dorind ca acea parte a
vieții mele să fie refăcută, tresărind la vederea scenelor de dragoste
din filme, întorcându-mi privirea când vedeam îndrăgostiți care se
îmbrățișau. Chiar m-am surprins întrebându-mă ce se întâmpla
între fiii mei și soțiile lor în spatele ușilor închise în fiecare noapte.
Dar adevărul este că sexul nu a fost niciodată printre prioritățile
mele. Gândul că vreau ceva este complet diferit de faptul că îmi
place. Mitul din jurul sexului în această cultură este că ar trebui să-l
vrem, că suntem anormali sau frustrați dacă nu îl avem, așa că lipsa
lui mă face să mă simt ca o inadaptată.
Poate că am încetat sa fiu disponibilă pentru dragoste pur și
simplu pentru că nu mi-a plăcut. Mi se părea normal să accept asta
cu un bărbat care era soțul meu, ba cu atât mai mult pentru că
voiam copii. Apoi a devenit o rutină, o obligație pe care trebuia s-o
îndeplinesc după ce spălam vasele și se culcau copiii. Am fost
învățată că o soție trebuie pur și simplu să-i satisfacă plăcerile
soțului.
Acum, parcă mii de ani mai târziu, stau aici și mă întreb ce am
pierdut. Multe dintre prietenele mele recunosc că și ele sunt ușurate
după ce a trecut nevoia de a-și îndeplini „obligația”. Una a renunțat
la sex pentru că soțul ei nu a reușit să o facă într-un mod mai
personal; i se părea că pentru el și gaura cheii era bună. Alta nu mai
putea suporta fornăitul și pufniturile soțului ei. O alta se plictisise
de ceea ce înțelegea prin romantism soțul ei: să stea în pat citind
ediția cu costume de baie din Sports Illustrated în timp ce se
atingeau, așteptând ca ea să fie excitată privind acele lucruri.
Mai devreme sau mai târziu, mâhnirea și vina de a nu face sex
mă va împinge spre distracție. De ce să nu las inima mea înghețată
să se topească și să se bucure și ea? Cel mai rău lucru care s-ar putea
întâmpla este că ar putea fi ca înainte. Dar acum, că am reușit să-mi
recuperez câte ceva din șinele meu originar, cine știe? Ce-ar fi dacă,
măcar o dată, i s-ar permite trupului meu să simtă pasiunea pe care
o dorește mintea mea? Sau dacă, așa cum fac chinezii, o să încep să
consider sexul regulat ca un element important pentru sănătate și
longevitate? Acestea ar constitui un motiv suficient pentru a-mi
consuma dorința?
O, bine, nu au niciun rost aceste speculații dacă oricum nu e
nimeni cu care să fac sex. Poate că simpla confruntare cu asemenea
fapte simple este un pas înainte pentru găsirea unei soluții.
Astăzi s-a nimerit să fie solstițiul de vară, moment semnificativ
pentru schimbare, cu cea mai lungă zi din an, și voi trăi aceste ore
cu mai multă forță.
Alături este bicicleta mea, cu cauciucurile ei umflate și cu lanțul
ruginit, un vehicul pus la treabă care mă poartă în drumurile mele
la poștă și la cumpărături. Poate că o călătorie mai lungă mă va
ajuta să-mi pun ordine în gânduri și-mi va spulbera melancolia. O
să fac o călătorie simbolică, cu cât mai departe, cu atât mai bine, în
cinstea copiilor mei.
O iau prin pădure, pe lângă aleea noastră, și ajung până la urmă
pe drumul pietruit. Îmi amintesc de vremea când eram mică și o
porneam fără nicio destinație – curioasă, încântată, cu părul în vânt,
ca acum. Bicicleta mă conduce, devenind o prelungire a corpului
meu, purtându-mă înapoi.
Merg spre Lovers Lane, acum plină de trandafiri roz și albăstrele.
O pajiște de alături este plină de trifoi purpuriu. Treptat, toate
culorile, aromele, umbrele, pantele și văile devin un amalgam ce
invită la descoperire. Sunt pe un drum cu două benzi, foarte puțin
circulat, care traversează Cape. Mă duce spre continent, departe de
traficul plajei, prin tufe de merișor, lacuri reci și păduri de pini
pitici. Abia acum înțeleg de ce nora mea preferă bicicleta în locul
oricărui alt vehicul: „Nu pierzi nimic când mergi cu 3 kilometri pe
oră”, zice ea. „Până și cel mai mic fir de iarbă îți poate atrage
atenția.” Chiar în acest moment simt mirosul tic mirt, de mâna-
Maicii-Domnului și de pin care pun stăpânire pe mine.
Limba îmi atinge buza de sus, sărată. Sunt surprinsă ce gust bun
are sudoarea! Toată această mișcare, de întindere și de respirație,
armonizează gândurile cu trăirile trupului. Mă întreb dacă aș putea
face o plimbare lungă cu bicicleta alături de soțul meu. Ce s-ar
întâmpla dacă ar trebui să depindem unul de celălalt, așa cum o fac
fiul meu și soția lui? Am făcut-o odată, când eram proaspăt
căsătoriți și am locuit în Africa. Poate că am rezistat așa de mult
fiindcă am învățat să fim după aceea interdependenți.
Nu mă mai gândesc la nimic și pedalez mai tare, pentru a urca o
potecă. În vârful lui îmi iau picioarele de pe pedale, abandonez
orice control și cobor în viteză pe partea cealaltă, alunecând spre
marginea unei borduri de nisip și frânând în fața bisericii metodiste,
unde un anunț glăsuiește: OPUSUL IUBIRII ESTE INDIFERENȚA.
Mesajul este zguduitor, chiar mă atinge. Mă dau jos de pe bicicletă
și mă trântesc pe pajiște, fiind încă umedă și plină de transpirație de
la goana de dimineață. Sudoarea îmi curge pe spate picătură cu
picătură, alunecând printre omoplați; mă întind după sticla mea de
apă pentru a lua câteva înghițituri înainte de a-mi ridica genunchii
spre bărbie și a-mi da o palmă în spate. Încă mă refac după o oră
sau mai mult de cursă dificilă, dar mă mai întorc o dată spre anunț,
pentru a medita la cuvântul „indiferență”.
Am devenit oare indiferentă față de soțul meu și de mariajul
nostru? Urăsc gândul ăsta. Arată că nu ai nici cel mai mic sentiment,
nici cea mai mică afecțiune, că ești rece și dur. Așa sunt eu? Sper că
nu. Poate pur și simplu eram niște suflete obosite care nu au avut
energie decât pentru a trăi din inerție, amândoi închizându-ne și
ferindu-ne sentimentele.
Dar oricum nu am fost indiferenți unul față de celălalt de
Memorial Day, având conversații amicale, schimbând priviri
cunoscute, văzând umorul din viețile noastre. Poate că separarea a
fost lucrul cel mai sănătos pe care-l puteau face doi oameni confuzi
ca noi, așa cum s-a întâmplat la menopauză, hmmm, men-o-pause, o
pauză de bărbați. Poate că toate femeile implicate în i dații de
durată ar trebui să ia în considerare acest lucru. Culturile primitive
insistă asupra lui, știind că o femeie are nevoie să se regenereze, nu
așa cum se întâmplă cu steaua-de-mare, căreia îi crește un braț nou,
sau cu crevetele care năpârlește, crescând mai mare și mai puternic
în interiorul unei noi cruste.
Dacă sunt obsedată de indiferență, înseamnă că încă îmi pasă.
Poate odată am fost indiferentă, dar nu mai sunt, nu în privința lui
sau a căsniciei sau a altui aspect din viața mea. Nu e vorba că nu
vreau ca el să se întoarcă acasă. Numai că vreau acest lucru doar
dacă este dorit, nu ca un gest de conveniență. Dacă e să avem un
viitor, trebuie să fie vorba de o colaborare, în care fiecare are un
cuvânt de spus asupra scenariului și contribuie la indicațiile de
regie. Nu mai am niciun interes să produc și să regizez cel de-al
treilea act al vieților noastre.
Clopotul din turla bisericii îmi tulbură concentrarea prin
concertul său melodios de dimineață, o melodie familiară:

Dimineața a fost tulburată, ca și prima dimineață,

Mierla a vorbit, ca și prima pasăre.
Laudă cântatul, laudă dimineața,
Laudă ivirea lor proaspătă în lume.

Cânt singură, impulsionată de cuvinte, amintindu-mi felul în care

preotul meu preferat mă învăța cum să mă rog sau, mai degrabă,
cum să-mi exprim gândurile: „Mai întâi adu laudă, spunea ea, apoi
recunoștință. Urmează apoi rugămintea, cere ce îți trebuie, și apoi
încheie prin renunțarea la control.” îmi dau seama că, odată ce
închei prima parte, de regulă motivul rugăciunii melc se reduce
semnificativ.
Micul concert se încheie când clopotul bisericii anunță ora 10.
Ziua e la început și mi-am revenit dintr-un sentiment de pierdere,
pentru a mă simți nouă, ca și dimineața.
 Ce să fac în continuare? Nefiind nimeni în jur și fără să am nevoie
de vreo aprobare, doar cerul este limita. Mă urc din nou pe bicicletă
și mă îndrept spre o cărare care mă duce departe de circulația
turiștilor și tot mai în adâncul regiunii Cape. Nostalgia acționează
ca un magnet și mă conduce vreo 8 kilometri la nord, spre răsplata
mea – un magazin care există acolo de când mă știu. Proptindu-mi
bicicleta într-un rastel plin, intru pe veranda din față, unde aceeași
oameni care stau iarna în jurul sobei pântecoase a magazinului se
află acum afară, pe băncuțele de la vechea biserică, bând cafea din
căni uriașe, uitându-se la cei ce trec pe drum și discutând despre
treburile tuturor.
După ce intru, mă așez pe o cutie de lapte lângă ziare, care se află
chiar sub ventilatorul circular amplasat pe tavan. Adierea și
distracția a doi copii mici care au pus ochii pe bomboanele ieftine și
pe cutiile cu jucării ce pot fi cumpărate mă face să uit că sunt
înfierbântată și transpirată. Aici poți primi corespondența, poți
cumpăra timbre, poți citi anunțuri ale evenimentelor apropiate, poți
lua fructe, legume, unt de arahide proaspăt, condimente vândute cu
uncia26, peltea la borcan făcută de o gospodină locală, pâine de casă
și brioșe făcute de altcineva, și alte materiale, cum ar fi ulei de
lampă, ceramică rezistentă și alte bunuri necesare într-o gospodărie.
Aduc aici peste o duzină de mărci foarte diferite din aproape orice
domeniu, făcând alegerea foarte simplă. Aici nimic nu este
complicat sau pretențios, totul e practic și familiar. Este un loc în
care să zăbovești, un microcosmos al unui mic oraș; de fapt,
magazinul acesta este orașul, el și cele câteva biserici din apropiere.
Mă gândesc, când stau aici și beau ceva, de cât de puțin e nevoie, cât
de simplă poate fi viața, cât de plăcut este să te gândești numai la
lucrurile necesare, eliminându-le pe cele luxoase. Chiar acum admit

26 O uncie are 31,103 grame (n. trad).

că asta e tot ce vreau – aceasta este casa mea. Cape este locul meu de
baștină, unde trebuie să rămân. Copiii se pot duce departe, și soțul
meu poate avea alte păreri, dar, în ceea ce mă privește, aceasta este
mulțumirea mea.
După ce am cumpărat o limonada sunt gata pentru călătoria de
întoarcere, de data asta pedalând mai ușor, fără să mă grăbesc.
Clopoțeii de vânt, un dar din partea copiilor mei, mă salută la
întoarcere, alături de o chiuvetă plină cu vase nespălate de ieri, de
prosoape murdare îngrămădite în holul din spate, dar și de
numeroși muncitori pe acoperișul meu!
— Hei, ce faceți acolo, băieți?
— Reparăm o spărtură și apoi înlocuim jumătate din țigle,
răspunde unul dintre ei, ca și cum ar fi uimit de întrebare.
— Sunteți siguri că ați ajuns unde trebuia? întreb. Nu am chemat
pe nimeni să facă asta.
— Da, ei bine, soțul dumneavoastră a făcut-o< ne-a sunat acum
vreo două zile. După asta va trebui să izolăm podul și să vopsim
tâmplăria.
Complet uimită, mă duc la telefon și formez numărul lui.
— Ce e cu muncitorii de pe acoperiș? îl întreb pe soțul meu,
intrând direct în subiect.
— O, bine, răspunde el. Mă bucur că au apărut. Nu erau siguri că
vor putea lucra la noi.
— Că vor lucra la noi!? Despre ce este vorba?
— Credeam că îți voi face o bucurie! spune el, surprins de
vehemența din vocea mea.
— Ei bine, cred că sunt bucuroasă, dar puteai să mă previi. În
plus, interesul tău de acum pentru această casă este foarte diferit de
episodul cu boilerul. Care-i situația?
— Trebuie să păstrăm casa, spune el. Înseamnă așa de mult
pentru toți, chiar și pentru copii.
Convingerea cu care vorbește are intenții evidente. Apoi
mormăie ceva de genul că vrea să reinvestească în noi.
Nu sunt sigură că îmi face plăcere ce aud, dar oricum, asta e
situația. El își contemplă reîntoarcerea, viața aici, alături de mine.
Buimăcită, îl pun la curent cu plecarea fiului nostru și apoi îi spun la
revedere. Pentru o clipă sau două stau așa, cu telefonul în mână.
Mintea îmi aleargă, punând tot felul de întrebări. Când crede că se
va întoarce? Ce intenționează să facă aici? Cât crede el că va dura ca
să ne facem aici o viață, să recreăm una împreună? Ce vreau eu de
fapt? Dar apoi, dintr-odată, îmi dau seama că nu mai vreau să știu
nimic. Pentru moment căsuța este reparată și este suficient, mai ales
după ce tocmai m-am hotărât că acesta este locul în care intenționez
să rămân. A fost o zi lungă. Pentru moment vreau să-mi continui
lauda adusă acestei lungi zile de solstițiu și să las viitorul să
evolueze cum va voi.
 15

Sălbatic și sărat

August

Dacă poți risca să te pierzi undeva toată

ziua, poate poți deschide calea care te pune
în legătură cu profunzimile tale.

Anonim

Am învățat să acord atenție instinctelor mele și să observ când mă

simt neliniștită – pentru a scoate pietricica din pantof înainte de a-
mi face o bătătură, pentru a-mi scoate osul de pui din gât – pe scurt,
să fiu atentă la sentimente și la emoții și să lucrez la ele, nu să fug de
ele. De aceea mă aflu acum, în această marți, dimineața devreme, pe
feribotul care mă duce pe partea cealaltă, unde voi rămâne peste
noapte, plecând singură înainte să fiu însoțită de altcineva.
Nu e nicio îndoială că am fost tulburată de discuția cu soțul meu,
legată de pensionare și de reconciliere. După ce mi-am petrecut
ultimul an pendulând între a fi o femeie măritată și un spirit liber,
credeam că este prudent să fac inventarul dorințelor și plăcerilor
mele înainte de a accepta ceva ce nu am negociat. Să fac o cură
sălbatică și sărată petrecând 24 de ore pe o bucată îngustă de
pământ pietros părea să fie extrem de tonic pentru neliniștea mea
generalizată: un loc în care voi fi calmă, unde îmi voi proteja armura
mea spirituală și mă voi întoarce satisfăcută că autonomia mea,
câștigată atât de greu, era intactă.
Acum vasul se mișcă încet. Apuc vechiul meu sac de dormit și
rucsacul, reminiscențe ale unor experiențe mult mai dificile:
escaladarea Anzilor și coborârea în adâncurile Marelui Canion,
ambele aventuri glorioase, care mi-au testat voința și rezistența
fizică, dar, pentru că nu am fost singură, nu mi-am putut testa
atunci independența. Aventura aceasta nu este la fel de dramatică
și, cu siguranță, nu este vorba de kilometri parcurși sau de
escaladarea vârfurilor muntoase, dar, pentru că voi fi total singură
în mijlocul naturii, mă aștept să fie o experiență profundă.
Călătoria de douăzeci de minute trece repede și ajungem curând
într-un mic golf unde pare posibilă debarcarea. Îmi negociez ieșirea
printr-o parte a vasului, ducând la mal cortul și sacul de dormit,
apoi mă întorc după mâncare, apă și celelalte materiale necesare.
— Ne vedem mâine, dimineața târziu, zice căpitanul, întorcându-
și vasul, apoi adăugând o notă amenințătoare: Nu uita, căutarea de
la miezul nopții nu face parte dintre serviciile mele. Sper ca vremea
să o țină așa.
Spunând aceasta, pleacă și sunetul motorului scade, luând cu el
ultimul zgomot din viața reală.
Stau nemișcată, cu picioarele în nisipul umed de la mal, și încerc
o teamă familiară, nimic deosebit, numai o îngrijorare persistentă
care mă cuprinde când rămân singură în orice situație, mai ales într-
una pentru care am insistat cu încăpățânare, în pofida atenționărilor
prietenilor bine intenționați.
— Nu ți-e teamă că vei păți ceva? m-a întrebat o vecină când m-a
văzut că pun bagajele în portbagaj.
— Sper că nu, răspund eu defensiv. Tocmai asta-i treaba.
Păcat că viața ne învață să fim așa de grijulii și de defensivi, mă
gândeam, când plecam cu mașina, dar acum, când mă uit în jur la
sălbăticia asta totală, mă întreb dacă ea știe ceva ce eu nu știu. Cu
siguranță, vremea trebuie să se schimbe, este sezonul uraganelor, în
fond, dar nu în următoarele patruzeci și opt de ore. Am fost
constrânsă să mă încadrez în acest interval de timp din cauza
acestor previziuni, dar și pentru că vreau să profit de luna plină.
Câteva valuri blânde îmi spală vârful cizmelor de cauciuc,
arătând nu numai revenirea mareei, dar și sarcina imediată – să-mi
duc echipamentul într-un punct mai ridicat. Zăresc o bucată ciudată
de lemn adus de apă, cu crengile goale ieșind de peste tot și mi duc
tot bagajul la baza lui. Apoi arunc o privire asupra acestui loc liniștit
și a panoramei de 360 de grade pe care o oferă. Îmi adaptez
respirația la murmurul oceanului care în acest moment este calm și
imperturbabil și pornesc să caut un loc de campare. Pe când merg
de la o dună la alta, mă împiedic cu cizmele mele în nisipul moale,
dar întâmplarea mă face să încetinesc, spre binele meu.
Privirea îmi este atrasă de o cavitate adâncă, apoi de alta, până
aleg un loc complet gol, unde nu crește niciun snop de iarbă de
dune, având pe trei părți niște movile protectoare, înalte, un loc
perfect pentru a-mi amplasa cortul de dormit.
În mai puțin de o oră cuibul meu este gata. Am trecut de la
panică la liniște – anxietatea s-a dus, ca și durerea de cap, mușchii
încep să se relaxeze, creierul să elimine toate gândurile apăsătoare.
Mergând spre o ridicătură din apropiere care avea săpată în ea
forma unui scaun, pe o parte a dunei, sunt relaxată în continuare de
sunetele apei lovindu-se de mal și ale vântului.
Chiar mai jos de unde stau eu există o priveliște remarcabilă: un
cerc perfect trasat în nisipul fin, creat de frunzele înclinate ale ierbii
de pe plajă în bătaia vântului. Parcă cineva a luat un compas al unui
desenator pentru a trasa o rază. Iarba tânără de pe plajă este o
minunăție. Îmi pot doar imagina ce greu i-a fost să aibă rădăcini atât
de adânci, o atât de mare parte a sa să fie ascunsă, un supraviețuitor
al furtunilor, al nisipurilor mișcătoare și al mărilor sălbatice. Poate
că este un semn pentru mine, poate chiar legat de căsnicia în care
am făcut și eu un cerc complet, implicându-mi simțurile la fel ca
atâtea tufe de iarbă de plajă, pentru a mă aduce în centrul sinelui
meu. Mă simt la fel de fermă și sigură ca un ax al unei roți, aflată
atât în interiorul, cât și în exteriorul relației, nemaidorind să mă
implic în elaborarea destinului, ci să rămân în centru, în timp ce
elementele fac restul.
Mesaje puternice sunt disponibile într-un loc în care lupta este
mai frecventă decât calmul, unde domnește provizoratul și viața
este subiect al schimbării și al distrugerii. Mă simt înrudită cu acest
mediu, din moment ce și eu mi-am schimbat prietenul.
Sunt dornică să merg pe jos, să mă întind puțin, să explorez acest
paradis amplasat în mijlocul valurilor, să ajung să-i cunosc timpul și
dispoziția. Începând cu partea protejată a promontoriului, hoinăresc
de-a lungul marginilor țărmului, unde plaja abruptă și marea
violentă se îmbină într-un golf blând. Picioarele trebuie să negocieze
cu mareea care tot crește și care îmi spală urmele aproape la fel de
repede cum le formez. Îmi place ideea de a mă adăposti într-un loc
în care mișcarea cuiva devine un mister tainic, fără niciun fel de
indiciu lăsat în urmă.
Ideea de a pleca fără niciun fel de explicație și de a avea secrete a
devenit centrală în timpul anului petrecut la malul mării. În curând
voi fi obligată să-i explic cuiva rutina mea cotidiană:
— O să-mi lipsească faptul că nu voi mai avea secrete, i-am spus
recent lui Joan.
— O, dar mereu trebuie să păstrezi o parte a ta, care nu privește
pe nimeni. În clipa în care îi aduci pe ceilalți în mijlocul secretelor
talc va trebui să renunți la o parte din tăria ta.
Aici, unde, în cea mai mare parte, lucrurile sunt ascunse, nu
vizibile, mi-am amintit că un tovarăș al misterului este liniștea; că a
ști mai puțin și a te minuna mai mult îți oferă satisfacții. Am ales și
eu să renunț la căutarea neîncetată în favoarea descoperirii
întâmplătoare a răspunsurilor. Așa cum a spus Picasso: „Eu găsesc,
nu caut.” Fără să mai simt nevoia disperată de a cunoaște fiecare
rezultat, zilele acestea vreau să aștept și să văd, un mod cu mult mai
satisfăcător de a exista care nu are specificitate, dar favorizează în
schimb experiența, în detrimentul analizei.
Merg mai departe, având impresia că mă urmărește cineva, o
idee ciudată în acest loc, dar totuși simt ceva pândind. Singura ființă
care m-ar fi putut urmări ar fi o vulpe sau un coyot, dar ambele se
feresc de oameni, nu îi urmăresc. Totuși, aud zgomote ciudate, chiar
simt un fel de vibrații și, după câteva minute, văd ce îmi stârnise
acel simțământ, nu pe pământ, ci în apă. Un alai de foci care și-au
părăsit temporar culcușurile de pe nisip și s-au dus în apă pentru
exercițiile lor zilnice, au înotat în preajma mea în timp ce eu mă
plimbam, jucându-se până acum de-a v-ați-ascunselea, până când
una intră în contact vizual cu mine și eu mă opresc să-i pironesc
privirea.
— Bună! zic eu, cu un zâmbet larg pe față când vorbesc cu aerul,
încercând să port o conversație cu focile cât timp vocea mea le face
să se tot uite. Voi, fetelor, m-ați determinat să fac o grămadă de
lucruri nebunești de când ne-am întâlnit prima oară, zic. Am
devenit, de fapt, puțin cam nebună.
În acest moment ele se dau la fund, apoi ies din nou la suprafață
la vreo cincizeci de metri mai încolo, uitându-se în urmă, de parcă
ar spune: „Vino!”
O pornesc din nou, absorbită total de compania lor, acum onorată
de ea, și mă trezesc că pășesc ușor, mișcându-mă parcă sincronizat
cu salturile lor arcuite, răspunzând impulsurilor lor primare. Îmi
dau seama că eu cred în acel mit celtic care spune că în pupila
adâncă a ochiului unei foci există spirite care îi cheamă la ele pe
anumiți oameni.
Fără îndoială că focile m-au chemat în octombrie, obligându-mă
cu ghidușiile lor să fiu mai jucăușă, mai vulnerabilă, mai liberă,
insistând să văd ce anume lipsea din viața mea. În acest moment
sunt covârșită de realitatea că ele m-au condus pe un nou drum, că
ele au făcut diferența. Lacrimile îmi curg pe obraz, amintindu-mi în
continuare cât de plină de viață sunt acum.
Ne apropiem de vârful insulei, unde oceanul se ciocnește de golf
și năvălește apa. Valurile se unduiesc de partea cealaltă a punctului,
culcându-se, ciocnindu-se, spărgându-se, creând canale
contorsionate. Crestele valurilor se văd dincolo, acum șuierând
printre pietrele lucioase de la mal, și mă uit la minunea
extraordinară a supraviețuirii lor, imaginându-mi muntele cel mare
din care făceau parte odinioară, conștientă de evoluția lor dinspre
pământ spre mare și apoi pe mal.
Mă așez și iau o mână de nisip, lăsând granulele să-mi curgă
printre degete, văzând în ele viitorul meu nelimitat, un contrast
frapant cu situația de acum câteva luni, când mă uitam la clepsidra
care măsura viața în termenii unei cantități de timp mult mai
precise. Deja nu mai sunt un simplu trecător prin această lume, ci
sap adânc în ea și adun evenimente. Timpul este un lucru ciudat.
Acum, când sunt absorbită de viață, nu este niciodată timp
suficient, dar asta a fost înainte de a învăța să comprim un
eveniment într-o oră și să creez numeroase puncte culminante de-a
lungul unei zile. Niciodată nu am văzut posibilitățile și promisiunile
pe care ți le oferă de fapt 24 de ore.
Crestele albe înspumate ale valurilor apar ca o linie ondulată de
cântăreți și dansatori de-a lungul suprafeței mării, scuipând,
șuierând, lovind în toate părțile, comportându-se ca și femeia care
am devenit, nemulțumită până ce nu pipăie stâncile, nu plutește pe
mal și nu îmbrățișează totul cu privirea. Prinde oceanul când se
ridică mareea și te vei regăsi în mijlocul unei forțe care își trage seva
din flux și reflux, care te învață importanța umplerii și a golirii.
Mareea din după-amiaza asta îmi oferă imaginea unei
suprapuneri de modele abstracte, împodobite cu scoici, pietre și tot
felul de resturi. Plaja a devenit o pânză pe care un pictor a creat un
colaj numai pentru a-și schimba viziunea, înainte ca pictura să se
usuce, și compune o nouă imagine suprapusă, odată cu sosirea unui
nou val. Și eu, de-a lungul anilor, am tot suprapus straturi peste
tiparul meu de bază, adaptându-mă la cererile unei culturi, la
idealurile unei mame, proiectând și reproiectându-mi
personalitatea, și acum dau, în sfârșit, la o parte, excesul acesta
pentru a arunca o privire asupra sinelui originar.
Sunt așa de fericită să am o prietenă ca Joan care îmi încurajează
progresele de pe margine, ajutându-mă să văd că, indiferent în ce
stadiu al acestui proiect personal mă aflu, receptarea și răspunsul
sunt un adevărat „comportament mareic”, că orice este adus la mal
este bine-venit, este ridicat, este examinat cu atenție și luat. Când
mă gândesc să trăiesc din nou alături de cineva, trebuie să fiu gata
să accept diferențele noastre și să mă bucur de asemănări, să privesc
șinele nostru cel nou cum iese la suprafață și ne încântă pe ceea ce
pare a fi „țărmul” meu.
Acceptarea pare să fie prima punte pe care oamenii proaspăt
deveniți independenți trebuie să o întindă unii spre ceilalți. Este un
punct tare pe care trebuie să mi-l însușesc, altminteri risc să fiu
îndepărtată de flux și reflux în tot restul vieții mele. Precum mareele
care se duc și vin după bunul lor plac, nu al nostru, noi, cei care
frecventăm plaja, trebuie să avem grijă să ne adaptăm înotul și
plimbările la legile oceanului. Așa trebuie să fie și cu oamenii care
se mișcă înainte și înapoi în viețile noastre.
Repede, această zi călduroasă devine o seară rece. Este timpul să
mă întorc la adăpostul meu temporar, pentru a aduna pe drum
lemne pentru focul de la noapte. Ezit puțin când mă întorc și
părăsesc malul pasionant care coboară în ocean, pentru solul mai
tare, chiar dacă știu că nimeni nu poate trăi numai cu emoții
puternice. Merg de-a lungul coridorului central al insulei mele,
singurul loc care prezintă vreun semn de permanență și unde
probabil voi avea cele mai mari șanse să găsesc lemn uscat. Îmi ia
ceva timp până când ochii mei se adaptează la fasciculele irizante de
lumini și umbre pentru a observa diferite crenguțe, lemne înnegrite,
mici bușteni pe jumătate îngropați în iarba argintie de dună și nisip
bej. Sarcina mea este mai ușoară când ajung la niște resturi încâlcite
de parapeți antifurtună, care îmi oferă suficient material pentru
numeroase focuri. Cu brațele pline, mă târăsc spre mica mea tabără,
bucuroasă să scap de povară, și mă prăbușesc pe movilița mea,
având în mâini brânză și un pahar de vin, și privind cum ziua se
transformă în noapte.
A fost foarte bine să aduc mâncare gata pregătită – pui fript,
legume crude, pâine. Ce valoare mai are bucătăritul dacă pierzi un
apus de soare? Niciodată nu mi-am acordat cu adevărat timp
pentru a admira spectacolul luminii oferit de soare atunci când
apune și când noaptea se instalează. Soarele, care tocmai a dispărut,
a lăsat un cer pictat cu auriu, roz, portocaliu și purpuriu înainte de a
deveni un albastru melancolic, ca mai apoi să se transforme în
tonurile mai închise ale amurgului. Totul este extrem de liniștit și
ridic paharul în cinstea mea, o femeie întoarsă pe dos, care nu mai
vrea să devină fericită pentru că, în sfârșit, este.
Primul meu impuls este să scormonesc în rucsac după o lanternă
pentru a citi, a scrie în jurnal, pentru a înregistra ce simt. Dar apoi
văd luna care își aprinde lumina moale, albă, și mă mulțumesc cu
noutatea luminii naturale, lăsând la o parte dependența mea de a
vedea seara, în favoarea celorlalte simțuri ale mele, în timp ce vocea
lui Joan îmi răsună în minte: „Poți să-ți menții vii simțurile doar
folosindu-le.”
Chiar atunci se aude și muzica de fundal a valurilor care se
sparg, aripile pescărușilor fâlfâind și trosnetul și sfârâitul lemnelor
arzând.
Îmi strâng picioarele la piept, îmi strâng mâinile în jurul
genunchilor și beau în aroma dulce-înțepătoare a lemnelor uscate,
de parcă soarele, sarea și marea ies din ele. Vântul creează o flacără
capricioasă care sare dintr-o parte în alta, ca un roi de licurici. Sunt
hipnotizată de flacără când văd arderea luptei, dansul vieții, știind
că focul trebuie să fie păzit. Nu vreau în niciun caz ca pasiunea
noului meu drum să se răcească. Umplerea pe care o simt poate fi
menținută numai dacă stau în apropierea elementelor – foc, aer,
apă, pământ. Dacă mă înconjor cu ele, voi simți mereu freamătul
sufletului meu.
Cu o noapte așa de luminoasă, în care nicio părticică din cer nu a
rămas nefolosită, ezit să mă duc la culcare, preferând să lenevesc
sub cerul acoperit de briliante. Mă învelesc în sacul de dormit și mă
așez jos, adâncindu-mă în nisipul moale, în timp ce murmurul
oceanului mă liniștește ca un cântec de leagăn. O oră mai târziu mă
trezește un vânt rece, obligându-mă să mă retrag în cortul meu
micuț, ca un melc în cochilia lui.

Strălucirea dimineții mă uimește. Parcă acum câteva clipe mă

răsfățăm cu lumina lunii. Habar nu am cât e ceasul, pentru că l-am
uitat acasă. Adunând indicii de la păsările care ciripesc și de la
soarele portocaliu gata să răsară, aș zice că e cinci și jumătate. Mă
târăsc din cort și fac repede focul. În timp ce aștept să fiarbă apa, mă
dau mai aproape, în speranța că-mi voi zvânta umezeala din haine
pricinuită de dormitul afară. În curând beau prima mea gură de
cafea fierbinte, glorioasă, în timp ce focile prind pește pentru micul
dejun, iar pescărușii așteaptă orice firimitură pe care o voi arunca în
direcția lor.
Sunt extrem de mulțumită, liniștită în singurătatea mea, senină.
Joan mi-a spus odată că, în greacă, rădăcina cuvântului „singur”
înseamnă „întreg”. Este exact ce simt eu acum, un sentiment de
plenitudine. La pacea acestei dimineți se adaugă o maree mică,
liniștită, în golf, care lovește în plin o limbă de nisip ce a apărut de
trei ori în ultimele 24 de ore. Mă provoacă să mă aventurez până
acolo. Mai întâi am ezitat, gândul la apa rece mă face să tremur, dar
apoi, încă o dată, aud vocea bătrânului meu indian navajo: „Ascultă
spiritul călăuzitor când îți vorbește, sau va trece mai departe, și o să
pierzi cuvintele Im, momentul când ai fi putut face ceva.”
Îmi pun cana de cafea în nisip, mă întind după pantaloni și tricou
și plec, căutând apa mai mică și locurile mai ridicate, reușind să stau
pentru un timp cu picioarele în apă. Foarte curând ochii mă
trădează și mă cufund până la coapse. Nu-i nimic. În cel mai rău caz
voi fi obligată să înot. Dorind deocamdată să văd ce îmi oferă
această oază temporară, intru până la coapse prin apă, până ce
reușesc să pun piciorul pe limba de nisip, suprafața ei fiind o
comoară plină de stele de mare și scoici, viață marină care vorbește
de regenerare și eternitate. Pornesc mai departe spre mijlocul
golfului, visând la posibilitate, inspirând momentul, absorbind
frumusețea acestei lumi trecătoare care îmi permite să văd ce
înseamnă să fii dependent de timp. Trebuie să ajungi într-un
asemenea loc chiar la momentul potrivit sau riști să-l pierzi pentru
totdeauna, pentru că, imediat ce apare limba de nisip, el începe să
dispară din nou.
Stând în picioare pe insula asta, simt mișcarea perpetuă a
lucrurilor – mareele, păsările, focile, peștii, linia țărmului, chiar și
eu. Mi se pare că menirea unei femei care mai are ceva de spus este
de a-și da seama că viața ei este o lucrare continuă, permițând ca
fiecare trecere, evoluție, experiență să îi îmbogățească sufletul cu
înțelepciune.
Cum m-am întors în cele din urmă pentru a merge în capătul
celălalt al limbii de nisip, văd că este deja acoperită pe jumătate cu
apă. Nu mai am decât posibilitatea de a înota până la mal. Îmi dau
jos pantalonii și tricoul cu sloganul lui curajos, ASTA ÎNSEAMNĂ
50, și le arunc fără nicio grijă pe nisip, despărțindu-mă de ele. Mă
scufund și alunec cât de mult mă ține respirația.
În pielea goală, acum pot intra cu adevărat în contact cu apa care
îmi îmbrățișează trupul. Mă întorc pe spate și sunt înconjurată de
curenți, în timp ce un banc mic de pești înoată deasupra și
dedesubtul meu. Îmi place să fiu în trupul meu, fără armura
obișnuită. Îmi mișc mâinile în lateral, mângâind mareea blândă, de
parcă aș fi pe așternutul unui pat, un moment primar care îmi
permite să privesc dincolo de limitele mele. Furată pe moment de
fanteziile mele, nu observ cum curentul se mișcă acum repede,
împingându-mă departe de mal. Revin și înot pe o parte, mai
repede, dar rămânând relaxată. Când coapsele se ating una de alta,
simt cum îmi crește încrederea în trupul meu, lovitură după
lovitură.
Poate că a fi senzual și sexy nu este decât o atitudine față de
viață. S-ar putea ca procesul de dezvăluire să ne scape multora
dintre noi, așa cum spunea scriitoarea mea preferată, Nancy Mairs,
„cea mai mare parte a femeilor își poartă organele genitale ca și cum
ar fi plicuri sigilate”. Poate că nu un bărbat trebuie să le deschidă; în
schimb, suntem făcute să le deschidem singure și apoi să ne
bucurăm de ceea ce urmează, alături de un bărbat sau nu. Oricum,
este timpul să uit acum de romantism. Ca pentru a-mi scoate în
evidență gândurile, un val mă lovește, apoi un altul, pe măsură ce
oceanul mă recuperează și mă rostogolește mai aproape și mai
aproape de mal.
Ies din starea epuizantă produsă de înot, goală și firească, stând
pe mal, unde soarele îmi usucă trupul și se oferă să-mi coloreze
sânii care nu au văzut niciodată lumina zilei. Mă simt ca Afrodita,
pentru care plăcerile vieții și deliciile simțurilor au devenit centrul
universului ei. „Ia-ți visul de mână și înoată cu el”, îmi spune mereu
Joan. „Lasă-l să plutească.”
Văd în depărtare ceea ce a mai rămas din tricoul meu plutind în
derivă și, odată cu el, și limitările create de vârste și etape. Aflată la
jumătatea drumului spre o sută de ani, mă simt invincibilă, gata
pentru o nouă viață. Mă duc înapoi la tabăra mea și îmi pun șortul
și o bluză de trening, felicitându-mă că m-am gândit să-mi
împachetez echipamentul dinainte, pentru a mă putea bucura de
meditație toată dimineața.
Un pâlc de nori negri, care nu sunt de bun augur, atârnă
deasupra mării și vântul ce se întețește par a fi semnalul pentru a
auzi în depărtare motorul unui vas.
Îmi duc bagajul în golf și-l urc peste bord, simțindu-mă jumătate
sirenă, jumătate focă, știind că s-a întâmplat ceva veșnic; că
adevărul meu depinde de retrageri regulate în sălbăticie. Îmi promit
în tăcere să-mi amintesc mereu să încerc să ating inimaginabilul.
Trecem pe lângă câteva foci care acum s-au oprit și le fac semn că
le mulțumesc pentru că m-au ajutat să-mi recapăt existența primară.
Lucrurile simple o vor păstra așa. Trebuie să trăiesc câte puțin în
fiecare zi, să salut soarele când răsare și să mă bucur de apusul lui,
să înot goală, să beau o gură de cafea sau de vin pe mal, să dau
naștere unor noi idei, să mă admir, să vorbesc cu animalele, să
meditez, să râd, să am curajul de a accepta aventuri. Trebuie să
încerc să fiu moale, nu tare, fluidă, nu rigidă, tandră, nu rece, mai
degrabă să caut decât să găsesc. Am fost îmbrățișată de mare, pusă
la încercare de elementele ei, golită de anxietate, curățată cu gânduri
proaspete. În acest timp m-am redescoperit pe mine.
A-ți îmbrățișa soțul și a relua o relație trebuie să fie o nimica
toată.
 16

Escală în port

Septembrie

Când cineva a trăit mult timp singur vrea

să trăiască din nou printre bărbați și femei,
să se întoarcă în locul unde s-au rupt
legăturile lui cu oamenii, unde neliniștea
morții și acum și a istoriei își aruncă
scânteierile pe chipuri…

Galway Kinnell,
When One bas Lived a Long Time Alone

De Labour Day27 piața de pește arată ca Grand Central Station28 la

o oră de vârf. Turiștii estivali se vântură pe aici cât e ziua de lungă
ca să cumpere cutii de creveți, scoici, stele de mare ambalate pentru
drum, pentru a se mai bucura încă o dată de gustul acestui oraș,
atunci când ajung în locurile lor de baștină. Fețele lor sunt triste,
pentru că nimeni nu vrea să întoarcă spatele verii. Unii tânjesc să
vorbească despre planurile lor pentru toamnă, alții nu au timp de

27 Ziua Muncii, celebrată în prima zi de luni din septembrie (n. Trad).

28 Cea mai mare gară din New York (n. trad).
discuții, devenind iarăși grăbiți, preocupați și mai sunt câțiva care
sunt curioși să știe ce se întâmplă cu noi – localnicii – după ce ei
pleacă.
— Cum este aici în restul anului? întreabă o femeie când îi pun
codul pe un pat de gheață, îndesând pate de pește răpitor în
colțurile cutiei.
— Este liniște, evident, dar sunt multe alte lucruri de făcut,
răspund.
— Cum ar fi? insistă ea, de parcă ar încerca să se convingă că
viața ei suburbană este mult mai bună decât cea de aici.
— Plaje goale și cărări pentru biciclete, nu sunt cozi la restaurant,
mici evenimente care au loc la muzee și biblioteci. Viața poate
deveni și agitată, dacă asta vrei.
Pleacă cu o privire circumspectă în timp ce eu șterg tejgheaua,
mulțumită că nu am spus prea mult, păstrând astfel secretul
bucuriei iernii de aici, ca să nu fim invadați.
— O să pun o bucată de pește-spadă pentru tine în frigider, îmi
spune proprietarul, arătându-mi o bucată frumoasă pe care o ține în
palmă. M-am gândit că ai vrea să-l întâmpini pe soțiorul tău cu
mare stil.
Sunt intrigată. Nu-și oferă prea des peștele degeaba, cu siguranță
nu pește-spadă, de 12,95 dolari jumătatea de kilogram.
— Abia aștept să-l văd, adaugă el, numai să am certitudinea că
este real, că ai un soț și toate celelalte.
Timpul zboară, fiind cea mai aglomerată zi pentru piața de pește,
cu excepția zilei de 4 Iulie. Plec când se mai golește, pe la 2, și merg
spre casă în urma unei caravane de mașini, pe acoperișurile cărora
sunt tot felul de echipamente, biciclete agățate în stelajele lor, bărci
destinate remorcării în port pentru a rămâne acolo pe perioada
iernii, tot felul de semne că vara s-a terminat.
Ultima oară de Labour Day am fost ocupată cu aceleași activități
amărui – schimbarea lenjeriei de pat, scuturarea nisipului din
covoare, golirea frigiderului, umplerea mașinii, mereu încercând să
fac toate aceste sarcini în timp record pentru a mă putea bucura de
o ultimă plimbare la plajă. Gata. În timp ce alții pleacă, acum cu
sunt cea care le face semne de la revedere. După atâta timp, ziua
aceasta și-a pierdut însemnătatea.
Ieri am plantat o sută de bulbi de lalele, nu pentru e a deodată aș
fi interesată de grădinărit, ci anticipând, știind că voi putea să le văd
înflorind în aprilie – asta și pentru a-mi reaminti că va trebui mereu
să trec prin asta, pentru a înflori peren trebuie să mă trezesc cu
câteva luni mai devreme.
Mă duc la dușul de afară imediat ce ajung acasă, spălându-mi
mirosul de la piața de pește, învelindu-mă într-un prosop de plajă
uriaș, ca să mă așez într-un șezlong cu o carte și un pahar de ceai
rece, dorind să mai profit de cele două ore de viață în singurătate,
pe care le mai am la dispoziție. Soțul meu va sosi la ora 6.
Intenționez să-l întâmpin la un bar din partea locului. Am invitat o
mulțime de oameni acolo ca să ciocnim pentru viitorul lui, dublând
evenimentul cu o petrecere de schimbare a modului de viață,
dorind să ritualizez această pășire a lui într-o nouă viață. Poate că
va fi șocat când va auzi de un asemenea eveniment, poate nu. Îmi
imaginez că asta va fi prima dintre surprizele care ne așteaptă pe
amândoi.
Moțăi un pic, soarele încălzindu-mi și relaxându-mi trupul, apoi
culeg câteva dintre narcisele pe care vecina mea Shasta mi le-a lăsat,
când au plecat dimineață. Le pun într-o vază și apoi mă uit la căsuța
asta, amintindu-mi ce refugiu confortabil a fost ea pentru mine în
ultimul an. Totul rămâne la fel, numai că mi-am creat o cameră doar
pentru mine lângă bucătărie, cu ferestre către pădure, singurul meu
angajament (față de mine) că trebuie să rămân eu însămi. Am avut
ideea aceasta când o prietenă terapeut mi-a arătat camera ei din
turn, prea puțin mobilată, cu vedere spre golful Hudson. „Accept
aici numai obiectele și oamenii pe care îi vreau eu”, a spus ea,
„râvnind un spațiu pur, fără niciun fel de energie negativă, numai
pentru mine.”
Sunt puțin nervoasă, în timp ce vântul scade din intensitate –
nimic serios, numai o neliniște precum cea pe care o simți înaintea
primei zile de școală sau când te prezinți la un interviu de angajare.
Îmi pun uniforma mea – blugi albaștri și un blazer negru de in –,
îmi pieptăn părul ciufulit, îmi reîmprospătez rujul, mă dau cu
parfum cu aromă de lămâie în spatele urechilor și încerc să mă
liniștesc. „Nu arăți chiar așa de rău”, mă gândesc când mă uit în
oglindă. Un bronz puternic îmi accentuează ridurile, dar efectul
general este plăcut și vesel, o femeie de la mare plină de curaj,
sensibilitate și foarte practică.
Stând la volanul mașinii, cu buzunarul plin de un teanc de bani
câștigați cu greu de mine pentru a plăti această mică petrecere,
deschid geamurile și las aerul proaspăt să intre, apoi rememorez
ultimul telefon al soțului meu, când vocea lui suna extraordinar de
bine. Fără îndoială, și el a lucrat puțin asupra propriei persoane
— Terapie, câteva refugii, chiar și yoga. Acum are vocea cuiva
care și-a reanimat pasiunea. Anticipez că voi saluta un bărbat care
mai are ceva de spus, un suflet bun și un prieten vechi, știind în
același timp că viitorul meu și al lui rămâne un mister, care trebuie
descoperit.
Strada principală este încremenită, golită de mașini, liră turiștii
care au plecat. Acum este ora la care recunoști oamenii din
magazine și întârzii mai mult pentru a mai sta la o bârfă cu ei. Când
ajung la bar găsesc un loc de parcare în față și intru, surprinsă să-i
văd pe majoritatea invitaților mei sosiți deja: câțiva angajați de la
piața de pește, o femeie fotograf cu care sper să lucrez de-acum,
poștărița, două cupluri pe care am ajuns să le cunosc, Joan Erikson
și Josh Cahoon. Trebuie să mai vină instalatorul meu și soția lui, doi
vecini și, bineînțeles, soțul meu.
Barmanul a scos o lădiță cu legume și un sos de brânză, „din
partea casei”, după cum mă informează. Mă las prinsă într-o
conversație ușoară, în timp ce sunt cu un ochi ațintit spre ușă și cu
unul spre ceas – este șase și jumătate. Probabil că a fost blocat în
trafic.
Mai târziu, după ce am băut vreo două pahare de vin, omul
momentului apare, ca într-un miraj, puțin obosit după drum, dar la
fel de emoționat. După o îmbrățișare lungă care-i dă ocazia să-și
potolească surpriza, îl prezint fețelor necunoscute lui și apoi mă
retrag puțin, pentru a mă uita la acest bărbat de doi metri care se
relaxează în ambianța serii. Prezența lui palpabilă îmi încălzește
inima, în timp ce îmi amintesc cât de des obișnuia să se retragă din
preajma oamenilor – a efortului și a intimității pe care aceștia o
presupuneau –, dar nu și în seara aceasta. Unul dintre invitați, tot
pensionar, se apropie de el cu o foarfecă în mână și-i taie
ceremonios cravata. Toată lumea îl aclamează când soțul meu o
învârte ca și cum ar fi fost un lasou și o aruncă spre tavan. Mă
apropii și toastez pentru alegerea schimbării modului său de viață,
oferindu-i un ceas de maree în locul ceasului proverbial pe care de
regulă îl primesc bărbații când se pensionează.
Am trecut prin multe, s-ar părea. Acum un an, mânioasă și
disperată, aș fi divorțat bucuroasă. Dar letargia și oboseala au
prevalat. Separarea și singurătatea ne-au vindecat. Nu era vorba de
a pune punct căsniciei, ci rutinei în care ne aflam, care ne
cuprinsese.
Vor urma șocuri emoționale și perioade de instabilitate, pentru că
vom trăi un timp pe o plută neancorată, cu zile și drumuri instabile,
precum cele din adolescență. Din fericire, nu mai doresc ca în viață
să fie totul ușor; această lenevie prețioasă, pe care o doresc așa de
mulți oameni, acum pare să nu mai existe pentru mine. Sunt mai
dispusă să mă bucur de ridicol, așa cum facem acum, în acest
moment.
În orice caz, pentru următoarele luni nu avem nimic stabilit sau
planificat și mi-am promis să nu-i dau indicații sau să-i pun soțului
meu întrebări despre ce va face cu restul vieții lui. Urăsc să văd soții
care le poruncesc soților, transformându-i prematur în niște
bătrânei plângăcioși. O să-i ascult gândurile și ideile, dar voi ezita
înainte de a-mi spune opiniile. Nimeni nu are nevoie să fie învățat la
acest moment al vieții sale; mai degrabă simțurile și sensibilitățile
noastre ar trebuie să-și facă drum. Dacă ne vom întoarce la vechile
tipare nu vom face decât să ne diminuăm simțitor maturizarea
spirituală.
Între timp, mulțimea se împrăștiase și ne-am așezat într-un colț
pentru a comanda ceva de mâncare. El vrea mâncarea lui favorită,
creveți prăjiți; eu aleg stridii crude, după ce el insistă să luăm
împreună o sticlă de șampanie, obiceiul nostru când mâncăm stridii.
— Iubito, ce surpriză! spune el despre petrecere, topindu-mă cu
vorbele afectuoase ale tatălui meu, lucru pe care îl face din când în
când, acum, când tata nu mai e. Dar cât te-a costat asta?
O întrebare tipică pentru un proaspăt pensionar care nu este
sigur cu privire la viitorul lui financiar, cred.
— A fost petrecerea mea, răspund, plătită cu banii câștigați la
piața de pește și cu un cec neașteptat pentru drepturi de autor. În
plus, decizia ta de a-ți schimba viața este un lucru important. Nu
am marcat oare noi mereu asemenea evenimente? Cu siguranță,
copiii au avut și ei parte de asemenea petreceri. Măcar atât am putut
face.
Arată ca un om satisfăcut și mulțumit. Trecerea anilor ne permite
să rămânem tăcuți unul lângă altul. Tocmai când simt un sentiment
de pace instalându-se, el întrerupe momentul.
— Îți aduci aminte cum te-ai supărat când te-am anunțat acum
câțiva ani că am ajuns să mă împac cu mine însumi?
— Cum să uit așa ceva? Din moment ce eu nu mă simțeam
împăcată, nu puteam decât să mă întreb „de ce tu?”.
— Exact, a continuat. Desigur, nu știam ce dracu’ se întâmpla.
Presupun că m-am gândit că, dacă puteam identifica dispoziția pe
care o doream, se putea îndeplini. Ei bine, știi ce? A fi împăcat cu
tine însuți înseamnă să fii lipsit de pasiune, și tocmai asta mi-a lipsit
– nu numai chestia legată de sex, dar și vechea adrenalină care vine
când faci ceva nebunesc. Faptul că am fost încăpățânat și inflexibil
nu m-a ajutat prea mult. Trebuie să mă întorc la definiția pe care am
dat-o căsniciei noastre la început – că mereu trebuie să ne păstrăm
spiritul de aventură, împreună, dar și separat.
— Îmi dau seama că viața nu este un lucru mai puțin important
decât mi-am imaginat că este, spun eu, gândind acum cu voce tare.
Mai degrabă este vorba de mai mult decât am timp să trăiesc.
Marele secret este că nu totul se întâmplă în tinerețe.
Dă din cap. Mi se pare că timpul pentru petrecere a trecut. Dacă
vreunul dintre noi ar fi vrut să părăsească vasul, ar fi trebuit să se
întâmple înainte de a se căsători copiii, înainte de a se lărgi cercul și
neamul și de a vedea potențialul regenerării. Cred că niciodată nu
am avut un motiv mai bun de a fi împreună.
Separarea și-a împlinit menirea – mai puțin din el a făcut mai
mult din mine și invers. Este amuzant cum m-am concentrat pe
chestiunea sexului, de parcă asta ne-ar fi împiedicat să trăim
împreună. O căsnicie trebuie să aibă câteva imperfecțiuni, niște
probleme nerezolvate, unele conflicte care pot fi rezolvate
împreună. Din fericire, căsătoriile pe termen lung oricum trec de la
atracția reciprocă la compatibilitate.
Un moment de adevăr aduce cu el o intensitate care este foarte
plăcută. Chiar acum obrajii mei s-au aprins, în timp ce trăiesc un
sentiment profund de recunoștință. Dacă voi trăi fiecare zi conștient,
sunt convinsă că până și cea mai obișnuită experiență va fi plină de
semnificații.
Casc epuizată când plătim nota și ne pregătim să plecăm.
— Am o idee pentru mâine, spune soțul meu.
— Mâine? spun eu, înspăimântată. Să te gândești la ziua de
mâine acum este foarte greu.
— Vrei să mă duci să văd focile? întreabă el. Vreau să văd de ce
înseamnă ele așa de mult pentru tine. Poate îmi vor vorbi și mie.
— Cu siguranță că o vor face, răspund.
Ca și mine, și el se află pe un nou drum. Nu pot decât să-i stau
alături și să respect ceea ce mai are de spus – ce mai avem cu toții.
 Un an la malul mării
Joan Anderson

Despre carte

Viața este o lucrare continuă, la fel de schimbătoare ca nisipul

țărmului. Un an la malul mării ne spune o poveste captivantă despre
felul în care o femeie a ieșit din inerție prin intermediul energiei
sale, perseverând și având curajul de a-și remodela viața. Este o
narațiune plină de semnificații, foarte directă, despre o evadare la
care visează multe femei – să părăsească teritoriul familial pentru o
perioadă de timp consacrată descoperirii și maturizării.
Joan Anderson și soțul ei s-au căsătorit de tineri, au crescut doi fii
și au trăit în armonie aparentă peste douăzeci de ani – el fiind
principalul întreținător al familiei, ea fiind implicată în proiecte
scriitoricești și având diferite slujbe part-time, pe lângă sarcina
majoră, de a avea grijă ca gospodăria și familia să meargă bine. În
pofida unei aparente fericiri, Joan a început să-și dea seama că și-a
sacrificat inconștient părți importante ale sinelui pentru a confirma
așteptările care i se impuseseră, ¡îi rolul tradițional de mamă și soție.
Într-un efort de a se elibera de rolurile nedorite, s-a decis să se
retragă la căsuța de vară a familiei, în căutarea unei reînnoiri
spirituale. În urma acestui an magic, dificil, plin de transformări, a
apărut această carte, o mărturie a experiențelor ei și o comoară de
înțelepciune pentru cititori.
Deși anul de redescoperire al lui Joan Anderson produce
modificări extraordinare în viața ei, pașii pe care îi face autoarea
pentru a-și reînvia șinele și a-și redescoperi potențialul de „femeie
care mai are ceva de spus” pot ajuta orice femeie să-și elibereze
resursele interne, neutilizate. Unii cititori se pot regăsi în Joan, când
aceasta își dă seama că mariajul îndelungat nu-i mai satisface
nevoile spirituale sau când are sentimentul dureros de îndoială
după bucuria totală a succesului.
În decurs de un an Joan explorează anotimpurile de la Cape Cod
în timp ce-și explorează șinele. Aventurile ei îi revelează
extraordinarele resurse și vitalitatea de femeie aparent obișnuită.
Deși fiecare femeie trebuie să-și întreprindă propria călătorie pentru
a se descoperi, Un an la malul mării ne oferă posibilitatea remarcabilă
de a găsi inspirație și înțelepciune în trăirea altei persoane. Un
cititor a comparat această carte cu „o conversație intimă cu un
prieten apropiat”. Unele femei au continuat să exploreze povestea
lui Anderson prin intermediul conversațiilor cu prietenele și în
grupuri de lectură. Când împărtășești altora experiența lecturii
acestei cărți, ia în considerare următoarele întrebări și exerciții care
se referă la povestea lui Anderson, plină de inspirație, și la modul în
care ea poate genera schimbarea din viața ta.
 ÎNTREBĂRI DE DISCUȚIE
1. La începutul cărții, autoarea pare să se despartă de căminul ei,
un loc familiar, destul de anxioasă din cauza părăsirii unui
teritoriu cunoscut. La sfârșitul povestirii Un an la malul mării, ea
a dezvoltat o afinitate așa de mare pentru căsuța ei de vacanță și
pentru orașul de pescari, încât nu mai dorește să plece de acolo
nicăieri. Ce efect are acest loc special asupra lui Anderson, unde
ca își petrece ultimul an? în ce fel ar fi fost diferite descoperirile
ei dacă ar fi locuit în acel an într-un oraș mare sau altundeva?
2. Autoarea a ajuns să creadă că toate femeile ar trebui să considere
prioritar faptul de a pleca singure pentru măcar două zile pe an.
Crezi că un asemenea „concediu” ar fi de folos pentru orice
femeie? Cum îți imaginezi că ți-ai petrece singură două zile și ce
speri să obții din acest fapt?
3. Când vorbește de diferitele forțe care i-au modelat viața „veche”
și pe cea „nouă”, autoarea descrie așteptările restrictive și
cerințele care i se impuneau din cauza sexului și discuțiile
despre limitările cu care în general se confruntă femeile. Cum s-
au schimbat așteptările față de femei, soții și mame de când a
început căsnicia lui Anderson? Sunt oare femeile de toate
vârstele în același pericol de a-și pierde urma sinelui autentic?
4. Cartea este subintitulată Gânduri ale unei femei care mai are ceva de
spus29. Cu cuvintele tale, ce înseamnă femeie „care mai are ceva
de spus”? Sintagma aceasta are o încărcătură negativă sau
pozitivă? Te sperie gândul că „nu mai ai nimic de spus” sau
acest lucru ți se pare o mare ușurare? Este posibil să fii o
persoană total împlinită sau măcar e de dorit acest lucru?

29În original, Gânduri ale unei femei neterminate. Am ales varianta de mai
sus din cauza conotațiilor exclusiv negative în limba română (n. trad.).
5. Deși era cunoscută ca scriitoare, autoarea își alege două slujbe
care presupun muncă fizică dificilă, în locul unor sarcini
mentale, creative. De ce crezi că a ales aceste două servicii? Ce
crezi că te poate învăța despre șinele tău munca fizică?
6. Prietenia cu Joan Erikson a reprezentat o parte importantă a
anului petrecut aici de Anderson. Discută despre ideea de
mentor, nu numai la locul de muncă, ci și în viață.
7. De-a lungul cărții, autoarea caută reînnoire spirituală și liniște în
preajma apei și, atât la începutul, cât și la sfârșitul anului, este
impresionată de întâlnirea cu focile. Ce crezi că reprezintă focile
și apa? Sunt oare ele un semn al eliberării de responsabilități și al
bucuriei, sau cu totul altceva?
8. Cum te-ai așteptat să se schimbe relația lui Anderson pe măsură
ce avansa narațiunea? Ai anticipat felul în care se va încheia
cartea? Cum va fi afectată relația ei de roadele anului petrecut
aici și, în special, cum îl vor afecta acestea pe soțul lui Joan în
anii următori?
9. Adu-ți aminte de un moment anterior din viața ta, și de visurile
și așteptările pe care le-ai avut legate de el. Așteptările tale din
trecut se potrivesc cu viața ta din prezent? Ce pași mici ai putea
face pentru a încorpora aceste visuri în viața ta prezentă?