Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Un An La Malul Marii - Joan Anderson
Un An La Malul Marii - Joan Anderson
ANDERSON
UN AN LA MALUL
MĂRII
Gândurile unei femei care mai are ceva
de spus
BUCUREȘTI, 2007
Modelului meu și celei mai bune prietene –
minunatei mele mame, care mai are ceva de spus –,
care continuă să evolueze și să se autodepășească.
Înțelepciunea ei, precum și cea a mamei ei
se pot auzi în șoaptă în toate aceste pagini.
MULȚUMIRI
Refluxul
Septembrie
Era ora 5 dimineața când m-am trezit, cu o oră mai târziu pentru
soțul meu, și ne-am grăbit să ducem bagajele în cele două mașini,
înainte ca el să-și ia zborul la noul lui serviciu și la noua lui viață.
— Nu pot să cred că facem asta, am spus, complicând astfel
despărțirea și știind ce aș putea primi ca răspuns.
— Tu nu poți să crezi, a replicat printre dinți. A fost numai ideea
ta!
Cuvintele mele l-au înfuriat, ca de obicei, și limbajul corpului
trăda mânie când a îndesat ultimele bagaje în portbagajul meu deja
plin și a trântit capota.
— Trebuie să plec, a spus, atenuându-și duritatea cu un zâmbet,
să mă îndrept spre viața mea, așa cum și tu te îndrepți spre viața ta.
În timp ce pleca fără să privească înapoi, eram pregătită pentru
lucruri mai grave. Dar s-a întors totuși și ochii lui negri, în pofida
durerii, erau straniu de liniștiți:
— La revedere, a spus, și asta a fost tot.
Povara plecării lui a fost copleșitoare. Mi-am pus capul pe
mașină și am început să plâng, fără alt remediu pentru durerea mea,
mai apoi înăbușindu-mi suspinele, când două prietene au trecut pe
la mine cu un termos cu cafea, mâncare pentru drum și îmbrățișări.
Aceste soții celibatare, ale căror căsnicii s-au transformat în mânie și
răceală de mult timp, veniseră aici cu ochi plini de încurajări. Au
spus că am fost curajoasă, că și ele ar fi vrut să aibă curajul să facă
acest pas, că au visat să poată să-și ducă viața pe cont propriu. Mi-
am ridicat bărbia și mi-am pus un deget sub nas pentru a împiedica
lacrimile să-mi mai curgă, dorind așa de tare să protestez.
„Disperată” ar fi cuvântul care ar fi caracterizat cel mai bine starea
în care eram în acel moment. Am fost educată să cred în „dacă vei
pleca tu, voi pleca și eu<” și acum pornisem în direcția opusă.
Fiecare clipă pe care o petreceam aici mă aducea periculos de
aproape de gândul schimbării deciziei.
Prietenele au fost mereu ajutorul meu, o mângâiere în zilele
negre. Dar de data aceasta mă aflam într-o criză căreia trebuia să-i
acord întreaga mea atenție, nu aveam nevoie de distragerea
prietenilor. Dacă rămâneam în lumea familiară nu aș fi făcut decât
să-mi prelungesc inerția. Așa că m-am urcat în vechiul meu Volvo
care începea să ruginească, înțesat mai ales cu cărți, articole,
manuscrise neterminate și alte accesorii scriitoricești, și am plecat,
aruncând o privire tăbliței din fața curții, pe care scria DE
VÂNZARE. Ultima mea oprire va fi la bancă, de unde voi lua ce
mai rămăsese din economiile mele, 3 782,42 de dolari. El trebuia să
plătească facturile, iar eu trebuia să mă întrețin, o înțelegere corectă,
din moment ce, de-a lungul anilor, din veniturile mele de scriitor
am plătit pentru educația băieților și partea cea mai mare a
cheltuielilor neprevăzute.
Când ieșeam din Nyack și mă îndreptam spre podul Tappan Zee,
mi-am repetat de câteva ori: „Faci pasul cel bun, mergi mai departe,
faci pasul cel bun.” După ce am plătit taxa de pod și am văzut
indicatorul pentru New England, umerii au început să mi se lase și
spatele mi s-a lipit de scaun. Eram până la urmă pe drumul meu și
mă simțeam de parcă această mișcare ar fi fost pregătită de mult
timp.
Poate că așa și era. Au mai fost și starturi false, momente când am
fugit din impuls, dar mai apoi mi-am dat seama că, dacă fugi prea
des, efectul dramatic se duce. De data aceasta era diferit, chiar
monumental. Mi-am încheiat cum trebuie socotelile înainte de
plecare. Dintr-odată mă simțeam machiavelică, un mare maestru al
planurilor, sau parcă eram cineva care, pe moarte fiind, și-a pus la
punct treburile. Viețile tuturor celor de care eram responsabilă erau
în ordine. Mă tem uneori că, din cauza nerăbdării mele de a avea
libertate personală, i-am alungat prea repede pe băieți, încurajându-
l pe fiul meu cel mare să facă pasul în căsnicie cu mult timp înainte
ca prietenii lui să ia măcar în calcul o asemenea mutare, dându-i
inelul meu de logodnă celui tânăr, astfel ca diamantul să poată fi
transformat într-un inel pentru mireasa lui.
Ce mi-au spus ei? Dacă nu mai voiam să mă ocup de fericirea
mea personală, poate voi dori să o asigur pe a lor. Nunțile lor,
venind astfel pe fundalul deziluzionării noastre, ne-au distras de la
probleme pentru o vreme. I-am văzut pe mulți dintre prietenii
noștri intrând în „mașinăria căsătoriei”, cu toate detaliile ei aferente.
Soțul meu și cu mine nu am fost o excepție. Dacă demult nu mai
puteam trăi beția iubirii, atunci poate că premiul nostru de
consolare a fost să renunțăm la ea, dând-o mai departe. Adesea m-
am întrebat dacă acesta era motivul pentru care mulți oameni plâng
la nunți. Văd iubire și vor și ci puțină pentru sine, știind totuși că
acest vis este imposibil. Ne-am simțit bine în calitate de părinți
mândri la nunta fiului nostru, fiind o parte a scenografiei. Oare
speranța pe care o aveam pentru ei era speranța pe care o mai
aveam încă pentru noi?
Dar magia s-a evaporat imediat după ce peste însurăței s-a
aruncat cu orez și totul a revenit la normal. Până și pisica, ultima
care ne ținea legați, a murit, făcând infarct într-o duminică, în
subsol, când noi eram la biserică. Nimic nu mai părea să ne țină
împreună.
Capul mi se învârtea când am luat-o pe Merritt Parkway și am
început să caut un pix să-mi notez gândurile. „În una din zilele
astea o să mori scriind în mașină”, mi-a spus odată o prietenă bună.
„Știu, știu”, am zis, fără să dau prea mare atenție avertismentului ei.
***
Înghesuită în Volvo-ul meu, lăsând în urmă tot ce fusese până
acum, gândesc mai clar și mă simt uimitor de ușoară. Am dat
drumul la radio pe un post de muzică clasică, care difuzează
Anotimpurile lui Vivaldi, pe care mereu îmi plăcea să le ascult, un
semn bun, mai ales că acum mă îndrept spre o viață nouă. Am auzit
odată că antrenorii de la olimpiadă ascultă muzică barocă în
vestiare înaintea competițiilor importante, pentru a potoli anxietatea
atleților. Am tras adânc aer în piept și am dorit ca și eu să fiu
cuprinsă de o asemenea liniște.
Totuși mă simt prost, chiar rău. Cel care pleacă este mereu de
vină, în timp ce partenerul celălalt, care este forțat să facă acest pas,
se bucură de toată simpatia. Cei mai mulți bărbați, am observat, nu
doresc să plece. Poate că ar vrea să scape de căsnicie, dar fac în așa
fel încât, de fapt, soția lor face primul pas. Sigur, când băieții încep
să te întrebe ce se întâmplă, ei mai degrabă vor fi preocupați mai
mult de ce se întâmplă cu tatăl lor, nu de mamă. Foarte rar i-au
văzut greșelile lui, poate din cauza caracterului lui rațional,
responsabil, onest. Eu, de partea cealaltă, sunt cea nemulțumită, cu
gura mare, cu toane strigătoare la cer, care în toate situațiile ajunge
să țipe la toți, dar foarte rar la bărbatul care poate le-a produs.
Acum gonesc spre nord, pe Interstate 95, departe de orice care să-
mi mai aducă aminte de oraș, încercând să ajung din urmă viorile
din porțiunea de allegro a Primăverii lui Vivaldi. Totuși, încă nu pot
scăpa de vocile rele care îmi spun că sunt o răsfățată. În fond, soțul
meu nu mă bate, nu mi-a spus niciodată „cățea” (deși îmi spunea
uneori „cățelușă”) și părea așa de neajutorat. „Chiar ai făcut-o de
data asta, Joan!” spun, lovind volanul de parcă aș fi dat în mine. Aș
vrea să am ceva de băut, sau niște Valium, sau măcar un sac de box!
Tocmai atunci atenția îmi este distrasă de un indicator mare:
NEW HAVEN. Doamne, am trecut pe aici de sute de ori și niciodată
nu am făcut legătura cu trecutul meu. Aici ne-am întâlnit. La Yale a
fost începutul. Apăs cu grijă frâna și alunec spre o ieșire, grăbindu-
mă să-mi văd trecutul, căutând câteva locuri din preferatele noastre.
În câteva minute mă uit la White Tower Diner, chiar vizavi de
Green, unde cafeaua ne făcea să rămânem până noaptea târziu să
vorbim, și unde ne-am descoperit pentru prima dată. Având
încredere în memoria mea ruginită, am luat-o pe Trinity pentru a
Vedea Drama School, ușa ei de culoare roșu-aprins, așa cum mi-o
aminteam, și alături aleea pe care obișnuiam să ne sărutăm. Doi
copii se apleacă spre perete, făcând cam același lucru. Pornesc cu
mașina în jurul cartierului și zăresc o casă unde am avut un
apartament la subsol și unde ne tot pipăiam, dar nu îndrăzneam să
facem mai mult.
Peste tot există intenție și provocare, așa cum ar trebui să fie
toamna, la începutul anului școlar. Văd elevi cu fețe frumoase, unii
făcând conversații spirituale, alții mergând cu pas vioi spre clasă.
Așa cum eram și noi; dar îmi amintesc deodată cum a fugit el când
relația noastră devenise prea serioasă. Poate că ar fi trebuit să-l las
să plece, dar eram hotărâtă să mă căsătoresc și el mi se părea a fi cel
mai bun pretendent. Așa că l-am vânat până m-a prins el pe mine și
în scurt timp ne-am logodit, primind un inel pe care i-l dăduse
mama lui. Era o „căsătorie aranjată” sau cel puțin așa mi se pare
când mă gândesc acum la asta. Știam deja că adusese acasă alte
femei, dar, în ceea ce o privea pe mama lui, eu am luat premiul.
Mama mea, pe de altă parte, era foarte impresionată, pentru că el
era fiul unui doctor, fiind prin urmare înstărit. A trecut cu vederea
alcoolismul părinților lui în favoarea casei drăguțe și a clubului de
la plajă, concentrată numai pe aparențe, de departe cel mai prost
îngrășământ pe care să-l întinzi pe un pat matrimonial.
O mașină din spate începe să claxoneze, atenționându-mă că se
făcuse verde. Pornesc motorul și bag în viteză, ridicând un deget
spre tânărul grăbit, amintindu-mi că de fapt încerc să merg mai
departe și să nu mă mai cramponez de trecut. Odată ajunsă pe
autostradă, deschid geamul mașinii pentru a da voie aerului să-mi
vâjâie prin păr și să simt viteza, în timp ce accelerez spre viitorul
meu.
Niciodată nu m-am simțit cu adevărat în New England, până
când nu am trecut granița dintre Connecticut și Rhode Island.
Atunci m-am simțit înflăcărată, chiar entuziasmată, știind că
punctul final al călătoriei mele este peste numai două ore de mers.
Să mergi acasă sau într-un loc pe care îl simți ca acasă îți dă un
sentiment inconfundabil de stabilitate. Cape permite apariția unor
asemenea sentimente, pentru că aici mi-am petrecut fiecare vară,
încă din copilărie.
Un nou început într-un loc cunoscut. Îmi place cum sună.
Deasupra chiuvetei din căsuța noastră de vară am pus un citat din
Wendell Berry: „Dacă nu știi unde te afli, atunci nu știi cine ești.”
Odată ajunsă aici, mă simt de fiecare dată mai sigură în legătură cu
cine sunt, poate pentru că bătutele cărări îmi sunt familiare. Mai
mult, pot accepta un mod de cunoaștere care nu presupune
antrenarea minții mele, ci a sentimentelor. Nu există aici un canal,
dună sau mlaștină care să nu fie legată de un moment sau de o
persoană din trecutul meu și cred că mă bazez pe aceste amintiri
pentru a-mi readuce aminte cine am fost înainte – acea ființă brută
pe care se pare că am pierdut-o.
Cred că a devenit cu adevărat casa mea după ce tata a murit și a
fost îngropat în cimitirul de lângă biserica First Congregational,
ridicată în jurul anului 1746, alături de un bunic, două bunici, o
mătușă și un văr. Mai întâi am fost șocată să văd o grămadă de
pietre de mormânt pe care era gravat numele ANDERSON, dar în
curând m-am simțit cumva legată de acest lucru. Toate celelalte
orașe și orășele în care locuisem până atunci păreau a fi mai degrabă
niște escale temporare pe drumul spre casă.
Schimbarea se face mai greu pe o bucată de pământ înconjurată
de mare. Știu unde să găsesc afine în august și lăsnicior în
septembrie, unde se adună aricii și stelele de mare. Nici măcar
sentimentele mele de anticipare a faptului că mergeam acolo nu se
deosebeau de cele pe care le aveam acum câțiva ani, când eu și
fratele meu ne-am înghesuit pe bancheta din spate a vechiului Buick
al tatălui nostru, uitându-ne la semnele magice care ne arătau că
sosirea era iminentă. În primul rând am observat să pământul de la
marginea autostrăzii se transformase în nisip; apoi am zărit unul-
doi pescăruși plutind pe deasupra noastră; în cele din urmă am
văzut podul Sagamore, poarta către paradisul nostru. Când eram pe
pod și după ce ajungeam pe partea cealaltă, deschideam geamurile,
indiferent dacă era ploaie sau soare, inspiram aerul umed cu aromă
de ace de pin uscate, știind că în curând ne vom continua drumul
prin oraș, pe lângă biserica al cărei clopot sună din oră în oră, pe
lângă fântâna arteziană de peste drum de locul unde ne sorbeam
café-frappé-urile, pe lângă portul unde era mica noastră barcă și, în
cele din urmă, spre drumul nisipos care ducea la căsuța noastră.
Cum eram pierdută în gânduri, m-a luat prin surprindere să văd
așa de repede podul. Parcă numai ce am plecat din New Haven și e
abia amiază! Soarele îmi urează bun venit, dar sunt dezorientată, ca
un pescăruș zburând în cerc înainte de furtună, neștiind unde să
aterizez. Parcă aș fi vrut să amân aterizarea, și am ajuns aici prea
devreme, îmi reamintesc că nu am niciun program. În fond, nimeni
nu mă așteaptă la căsuța noastră. Numai acest gând îți produce
anxietate. O să merg spre mal, o să-mi dau puțin timp pentru a mă
acomoda cât de cât și o să mă gândesc la ce înseamnă asta – să las
ritmul oceanului să mă legene și să mă aducă la stadiul de om
simplu.
Ajunsă în parcarea de pe plaja mea preferată, mă descalț imediat
pentru a simți sub tălpi nisipul umed și pentru a alerga mai apoi pe
o dună, de parcă mi-aș marca teritoriul. Din moment ce sunt total
nepregătită pentru ce va urma în viața mea, sunt obligată să mă
mulțumesc cu ce se află în fața mea. Cred că Thomas Merton a spus
că cea mai ușoară cale de a scăpa de nevroze este să te înconjori de
natură sau mai ales de copaci. „Nu poți fi nevrotic în fața unei
mulțimi de copaci”, spune el; nici, mă grăbesc să adaug, dacă te afli
în fața dunelor, a mării sau a unui pin modest, pitic. Când stau așa,
la marginea lumii, îmi dau seama cât de exagerate par să fie
emoțiile mele. Acest loc puternic, liniștit, înlătură confuzia, furia și
depresia și acum mă simt mult mai acasă înconjurată de acest peisaj
decât de oameni.
Mă tot uit la plaja maronie de toamnă, încadrând farul alb vechi,
care se înalță în stânga mea, la apa care se lovește de mal în dreapta
mea și, sub picioarele mele, la iarba de pe dună, ruginiu-maronie. În
jurul capului meu zboară un fluture imperial, care demult ar fi
trebuit să fie pe drumul spre Brazilia. „Poată că și tu ai nevoie de un
pic mai mult timp la malul mării”, zic, în timp ce el își mișcă aripile
cu repeziciune și se așază pe umărul meu. În cele din urmă cobor de
pe deal spre porțiunea de mal în care apa liniștită a mării nu se mai
duce nicăieri, nici nu vine spre mal, nici nu se depărtează, reflux,
bănuiesc – marea e în impas, așa cum sunt și eu. De fiecare dată
nimicnicia refluxului mă amuza, când vântul își ținea respirația și
apa era nemișcată, când ea nu era suficient de adâncă pentru a înota
cum trebuie și nici curentul nu era destul de puternic pentru a te
provoca.
Fluxul ne plăcea cel mai mult mie și verișoarei mele. Familia ei
avea o căsuță la marginea unei mlaștini, lângă un canal minunat,
care cotea chiar spre mare. Când eram copii, acolo înotam, dar
numai când mareea era potrivită, când crestele înspumate ale
valurilor începeau să se miște și oceanul se încărca cu energie.
Alergam la capătul unui promontoriu foarte lung, săream în apa
rece, sărată, și lăsam curentul să ne poarte înapoi, până la ușa casei
ei.
În zilele de furtună, când treceau mai puține ambarcațiuni, ne
dădeam jos costumele de baie și, în pielea goală, lăsam șuvoaiele de
apă și algele să ne mângâie trupurile. Bucuria noastră era punctată
de țipete puternice când una dintre noi nimerea într-un loc mai rece
sau din întâmplare punea piciorul pe o zonă nisipoasă în care se
adunau crabii, așteptând să ne ciupească de degete.
Acceptam mareea mică numai pentru că aveam ce face – adunam
scoici, melci sau pur și simplu ne omoram timpul. Dar tot era mai
bună decât refluxul, când nu puteai face nimic, trebuia să stai liniștit
și să te uiți, în timp ce marea dădea înapoi. Am impresia acum că
poate refluxul ar putea fi interpretat ca o perioadă de odihnă, un fel
de „inactivitate psihică” pe care o iei după o viață în care ai învățat
să fii femeie. Nu m-am gândit niciodată să rămân așa, nemișcată,
fiind preocupată de fuga mea și de toate consecințele pe care le
presupune.
Am obosit să tot înot în sus, împotriva curentului, doar pentru a
ajunge la o destinație nefirească, neștiind unde să muncesc, când să
semăn, ce să întreb, cum să caut. Mai mult decât orice aș vrea să fiu
luată pe sus de spuma valurilor și să plutesc pe apa sărată. Dar
realitatea mă ține deocamdată la mal. Am nevoie să stau jos, ca un
crab în cuib sau ca o scoică umflată, și să-mi fac bilanțul, în timp ce
mareea mă acoperă.
Este o liniște stranie. Sufletul meu este la fel de întunecat ca plaja
de septembrie pe care stau. Trebuie să stau liniștită și să ascult
țipetele primitive ale păsărilor, să inspir adânc aerul umed, curat și
să fiu deschisă la orice mi se va întâmpla.
2
Chemarea focii
Octombrie timpuriu
Simțul focii
În aceeași zi
O femeie inuit
Este una din acele zile de vară indiană, când ești ademenit pe mal
pentru o ultimă adulmecare a verii. Dar astăzi am venit pentru alte
motive, fără șezlong și umbrelă și, dintr-odată, am senzația că nu
am ce căuta aici. Sunt în locul nepotrivit, aruncată fără preaviz într-
o colonie de foci, pe o fâșie ciudată de plajă.
Nu știu la ce mă așteptasem. Dacă e să mă gândesc, nu am avut
deloc timp pentru idei preconcepute. Din moment ce am acționat
din impuls, acum sunt obligată să suport consecințele. Mă simt
ciudat de singură, dorind să fi fost și Josh cu mine. Vreau oare să am
o aventură cu el? Nu cred, dar poate sper la o scânteie.
Nu sunt nerecunoscătoare că mă aflu aici. O, Doamne, nu! Asta
este cea mai extraordinară plajă din lume și, mai mult, foarte puțini
știu de existența ei! Când o să învăț să accept ce mi se oferă, în loc să
cer și mai mult? Așteptările mele nemăsurate eclipsau adesea
lucrurile minunate de care aveam parte. Chiar acum focile, cel puțin
patruzeci, se uită la mine de sus, în timp ce lovesc apa. Cred că vor
să eliberez spațiul, pentru a-și lua în primire plaja și soarele. Fără să
mă simt prea bine în rolul de intrus, plec din locul acela pentru a
explora restul insulei. Mama m-a învățat cât este de importantă
acomodarea. Mi-am dezvoltat instinctele pentru un comportament
egoist, căci ne-am mutat de atâtea ori în copilărie. „Ca să te
adaptezi”, spunea ea, „trebuie să joci după regulile lor, să pui
întrebări și să contribui cu ceva.” Mi-am însușit sfatul ei, pentru că
mereu eram copilul nou-venit din diferite cartiere, oferind mereu,
doar pentru a fi acceptat.
Se face cald și totul se lipește de mine. Trebuie să-mi dau jos
blugii uzi, atât de plini de nisip. Îi pun pe un smoc de iarbă de pe o
dună pentru a se usca și încep să mănânc. În timp ce îmi întindeam
untul de arahide pe pâine, m-am gândit că ar fi fost mult mai bine
dacă aș fi avut un sandvici cu carne de curcan, cu avocado și varză
de Bruxelles. Uite, din nou sunt nemulțumită de minunea din fața
mea. Desigur, puteam să mă fi pregătit mai bine, dar prea des mi-
am folosit timpul prețios pentru a mă pregăti pentru experiențe
decât pentru a le trăi. Trebuie să învăț să mă supun momentului,
dar chiar cuvântul supun mă face să mă gândesc la renunțare și la
supunere, care nu erau ușor de făcut pentru un fan al planificării
cum eram eu, care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții
orchestrând spectacolele celorlalți, în timp ce așteptam în culise să
vină și vremea mea. Și uite ce s-a întâmplat! A învins destinul, așa
cum face mereu. Nu-mi mai exercit controlul asupra căsniciei mele,
a copiilor sau a viitorului meu. Nimic nu mai este sigur.
De fapt, poți simți o oarecare ușurare dacă recunoști că totul îți
iese de sub control. Este greu să încerci să fii tot timpul o fată bună.
Din când în când, dacă ești îngrozitor de rea, oamenii manifestă
înțelegere. Mi-am amintit când am primit ultima dată amendă
pentru încălcarea vitezei. Când am zărit mașina poliției, cu
girofarurile ei rotindu-se în oglinda retrovizoare, inima mi-a
înghețat. Mi-am luat imediat piciorul de pe pedala accelerației,
nedorind să recunosc viteza și prefăcându-mă că nu veneau după
mine. Dar când a pornit sirena, știam că trebuie să scap de toată
povestea asta. Fusesem prinsă și cel mai simplu era să recunosc.
Poate că aș fi reușit să-mi țin sub control frica dacă, în acest caz,
familia mea s-ar fi aflat în pericol. Am fost considerată puternică,
chiar flexibilă, două caracteristici minunate care nu-mi erau
familiare. Dar într-o zi m-am trezit cu povara pe care o presupune
controlul: cel care deține controlul face și cea mai mare parte a
treburilor! Destul de straniu, aceasta era calitatea care l-a atras pe
soțul meu la mine. „Nu m-am gândit niciodată că trebuie să am
grijă de tine”, a spus el nonșalant, după douăzeci și cinci de ani de
căsnicie, când mă uitam total perplex la el. „Mereu ai părut așa de
puternică și de controlată!” După ce am auzit această mărturisire,
am ajuns să urăsc să mi se spună că sunt puternică, să fiu mereu cea
pe care toți se bazează că poate face ceea ce nu fac alții.
Trebuie să pun capăt acestei vorbării și să-mi dezvolt pur și
simplu pofta de a trăi. Mângâiată ușor de foșnetul îndepărtat al
mării, încep să mă îndrept spre muzica ei, pășind pe vârfuri pe
lângă iarba cu mlădițe tinere de pe dune, încercând să nu-i distrug
munca de a ține laolaltă, prin kilometri întregi de rădăcini, chiar
plaja aceasta. Iarba de pe dune este impresionant de autosuficientă.
Îmi aduc aminte de un picnic în familie de acum mulți ani, pe o
plajă la fel de îndepărtată, unde adusesem copiii, jucăriile,
leagănele, grătarul, mâncarea, tot ce ne trebuia pentru a petrece o zi
împreună în aer liber. Atunci aveam un singur copil, care se și
apucase de construcția castelelor de nisip, cu verii și unchii
respectivi, în timp ce soțul meu și cu mine ne îndepărtasem pentru a
face dragoste în mijlocul dunelor. Pericolul ne producea o excitație
de neuitat. Îmi parc rău să spun, a fost un moment izolat. Am atins
maturitatea înainte de a începe să iau pilule contraceptive, ceea ce m
a făcut precaută, rece, nu sălbatică și liberă.
Înainte de căsătorie am jucat un fel de „ruletă rusească sexuală”,
făcând orice, dar fără să merg până la capăt. Această situație mi-a
oferit o excitare-surogat, asistând la plăcerile bărbatului, în timp ce
recompensa mea era puterea de a ști că și eu contribuisem la euforia
lui. Astfel de sex sigur sau sex pe jumătate m-a păstrat pură, dar
mai puțin satisfăcută. Abandonul sălbatic era practic imposibil în
noaptea nunții mele. Pur și simplu nu-l puteam lăsa să se producă
pentru că un preot a sancționat actul odată interzis. Eram prinsă
într-un cerc vicios care, în cele din urmă, l-a făcut pe soțul meu să
mă considere frigidă.
Acum merg mai repede, prin nisipul cald și alb, dându-mi seama
că și picioarele mele ard de nerăbdare să fie stimulate. Întreaga
insulă iradiază strălucire și eu îmbrățișez căldura ei. Deși îmi plac
aceste clipe pe care le petrec singură, am o dorință de moment să le
împărtășesc cu un iubit pasionat. În schimb, primesc un substitut
suculent din partea mării care mă întâmpină, a spumei ei și a
stropilor de apă care țâșnesc în sus, ca o fântână arteziană,
invitându-mă să intru în joc.
Un nor negru acoperă soarele și îmi stăpânesc tremuratul,
alergând spre apă, nedorind să intru în ea, dar făcând până la urmă
acest lucru. După șocul inițial, îmi dau seama că apa este mai caldă
decât aerul și mă hotărăsc să stau în apă până va apărea din nou
soarele. Sunt valuri puternice totuși. Nu pot doar să plutesc. Trebuie
să mă mișc hotărâtă, pentru a mă feri de curenții de dedesubt.
Niciodată să nu înoți dacă nu e cineva care să se uite la tine de pe mal era
regula obișnuită; acum o încalc și pe ea, așa cum mai încălcasem și
altele. Un val ușor se ridică deodată și mă acoperă. Din impuls, mă
scufund, ieșind din apă în partea cealaltă. N-am mai îndrăznit să fac
asta de ani de zile. De fapt, aveam o fobie de a sta sub apă un timp.
De ce sunt mai precaută pe măsură ce îmbătrânesc în loc să fiu
contrariul? Mă întreb dacă nu cumva toate acestea se leagă de eșec.
Am tendința de a uita lucrurile bune și de a-mi aminti doar
pierderile. Eșecurile s-au adunat, distrugându-mi încrederea până
când, ca adult, a început să-mi fie teamă să mai profit de ocazie.
Înnebunită, i-am văzut totuși pe fiii mei asumându-și riscuri.
Unul a traversat de câteva ori țara pe bicicletă, celălalt este actor de
comedie. Nu le e teamă de eșec, pe care de multe ori îl trăiesc. Cred
că și eu eram la fel de curajoasă la 20 de ani: am fost la o școală de
actorie, fiind singura liceană de acolo, am lucrat în junglă, în Africa,
am devenit secretara soției unui ambasador american când abia
știam să scriu la mașină, mi-am făcut drum spre biroul unui editor
pentru a vinde un reportaj fără să mai fi publicat ceva până atunci.
Drace, am crezut pentru o vreme! că sunt invincibilă și dintr-odată
am început să nu-mi mai asum riscurile. Inexplicabil, fusese vorba
de o erodare treptată a credinței, în principal în mine, pe măsură ce
obiceiul supunerii creștea ca un cancer în sufletul meu, până ce
lucrurile pe care le avusesem îmi scăpaseră din mână.
Cred că Picasso a spus că și-a petrecut prima jumătate a vieții
devenind adult și ultima jumătate învățând să fie copil. De aceea am
petrecut oare ultimele veri privind cu jind la copiii care aveau ochii
mari deschiși? Eram total fascinată de o asemenea fetiță de pe plajă,
căreia mama îi tot spunea: „Victoria, fă asta< Victoria, fă ailaltă.”
Victoria nu făcea nimic din toate acestea, pur și simplu era prea
preocupată de mediul înconjurător pentru a mânca, a dormi sau
pentru a face parte din familie. Nu, Victoria era în lumea ei,
încălcând toate regulile, în pielea goală până la brâu, cu părul plin
de nisip și sare, personificare a fericirii.
Cred că în acest moment am și eu parte de o asemenea fericire și
mi-ar plăcea să mă vadă copiii mei. Fără îndoială, ar aplauda,
pentru că eu cred că fiii noștri doresc să-și vadă părinții fericiți,
ghiduși, chiar lipsiți de griji. Odată mi-au dat un citat din Emerson
despre succes, citindu-l cu voce tare, flatându-mă, zicându-mi că
parcă fusese scris pentru mine. „Oamenii de succes trăiesc bine, râd
des și iubesc mult. Ei umplu un gol și îndeplinesc misiuni pentru a
face lumea mai bună decât atunci când au găsit-o, căutând ce e mai
bun în ceilalți și dând ce e mai bun din ei.”
„Îmi elaborez drumul înapoi spre succes”, încep să strig, de parcă
băieții se uită la mine de pe mal, și iau o gură de apă sărată.
Aud un pufăit, apoi un sforăit și mă bag la fund pentru a înota în
apă mai adâncă. Focile sunt aici – nu una, multe! M-au urmărit de
pe partea cealaltă? Probabil că acum îmi verifică prezența; în orice
caz, deocamdată manifestă o oarecare încredere în mine. Îndrăznesc
să înot puțin mai aproape, pentru că mă atrag ca un magnet. Mă
aflu sub vraja lor și încep să le imit, sărind în sus și în jos,
rostogolindu-mă împreună cu valurile, apoi plutind ușor, eu și
focile, suspendate în afara timpului. Pe neașteptate, un val mare
înspumat mă scoate la suprafață și mă poartă spre plajă, unde
nisipul aspru îmi atinge coapsele. Ajung la mal râzând – singură și
râzând –, stând întinsă pe spate, cu mâinile și picioarele depărtate,
uitându-mă la cerul infinit, simțind că mă prostesc cu mare plăcere.
O, Doamne, mi-am permis prea multe zile să mă comport ca un
snob și am lăsat ca prea multe părți ale trupului meu să rămână
nefolosite. Poate că într-o viață viitoare voi reveni ca focă și o să fiu
obligată să îmi folosesc tot trupul. Dacă, bineînțeles, nu este prea
târziu pentru această viață!
În clipa asta îmi doresc să am o haină suplimentară, din carne, ca
a focilor. E frig și alerg pe plajă după prosop și pulover, apoi mă
cuibăresc într-o adâncitură în nisip, dorind să stau așa, cu focile, și
să mă uit la gesturile lor. Mă iau de mână și mă duc înapoi în
copilăria mea, alterând sentimentul timpului, vorbind cu mine prin
intermediul trupurilor lor. Una se scufundă și iese din nou la
suprafață cu un pește mare, pe care îl mănâncă, în timp ce alte două
se distrează fără nicio grijă. Sunt mari maestre la jucat, uitându-se în
urmă la mine înainte de a face una din scufundările lor elegante,
delicate, ca și cum ar spune: „Despre asta e vorba.”
Un concert de sunete pune acum stăpânire pe mine – pescărușii
țipând, focile pufnind, valurile spărgându-se din ce în ce mai
departe de mal. Este maree de lună plină și ar trebui să fie mai mare
decât de obicei; poate că va acoperi toată această limbă de pământ.
Voi fi abandonată aici? mă întreb. Mă calmez, știind că momentul
mareei puternice este doar acum, o scurtă perioadă în care apa se va
revărsa, după care va scădea. Așa se întâmplă și cu mine, stau între
fosta mea viață și etapa următoare. Alerg către un loc mai înalt,
încercând să prind momentul.
Invidiez felul în care focile își mișcă trupurile grase, îmblănite,
instrumente care într-adevăr funcționează pentru ele. De ce nu mă
simt bine în trupul meu? Probabil pentru că sunt o femeie masivă și
societatea le aplaudă numai pe cele subțiri. Ce păcat să simți doar
rușine și dezgust față de ceva ce ar trebui celebrat.
Aversiunea pentru trupul meu a început demult, când am
început să mă îngraș, pe la 9 sau 10 ani. Mama mi-a scos din
alimentație snacks-urile și mâncarea calorică și mi-a raționalizat
porțiile. Mi-am dat seama că formele mele o făceau să se simtă prost
când am fost la cumpărături după o haină de iarnă și a refuzat să
mi-o cumpere pe cea strălucitoare, de culoarea apei, pe care o
doream. „Nu e pentru corpul tău”, a spus. „O haină din păr de
cămilă, cu o tăietură dublă ce acoperă pieptul, ți s-ar potrivi mai
bine.”
În primii ani ai adolescenței mele, m-am mai deșirat și eram
încântată de noua mea fustă cloș și de bluza roz în care mă
îmbrăcasem pentru a-mi scoate în evidență talia. „Ce crezi?” l-am
întrebat pe tata, făcând o piruetă în sufragerie. „E drăguț”, a spus,
cumva jenat, „mai puțin chestia de sus.”
Sânii mei conturându-se erau „chestia de sus”. Până la urmă s-a
dezvoltat ceva acceptabil, dar atunci aș fi dorit ca și ei să fi intrat
puțin la apă. Imaginea trupului meu era din ce în ce mai proastă pe
măsură ce creșteam. Mamele, în anii ’50, erau hotărâte să creeze
produse finite până la vremea la care fiicele lor ajungeau la vârsta
măritișului. Întorcând spatele trupului meu, am învățat să joc tot
felul de jocuri sofisticate de flirt, arătând că sunt supusă, pentru a fi
considerată mai atrăgătoare.
Prietena mea cea mai bună mi-a spus că în ziua nunții ei se
simțea ca o vită având certificat de la Ministerul Agriculturii pentru
a fi dusă la abator. A fost inspectată de doctori și dentiști, apoi
înmânată mirelui ca un animal oferit drept premiu.
Opiniile femeilor referitoare la corpurile lor nu s-au schimbat
prea mult. Emanciparea este impetuoasă, înfometarea e totul! Nu
poți fi niciodată prea bogată și prea slabă și frumoasă, dar ele
continuă să se forțeze, chiar și când sunt în vârstă. Nimeni nu pare
să fie atât de real și de liber ca focile din fața mea. Ce păcat!
Ce mă atrage cel mai mult la aceste creaturi adorabile este
vulnerabilitatea lor și lipsa constrângerii. Domesticirea pare să le
forțeze pe femei să ajungă într-o stare atât de nefirească. Și totuși, în
anii ’60 și ’70 jucam cu plăcere și bucurie rolul de stăpână a casei;
rolurile de soție și de mamă erau acte pline de virtuozitate. Făceam
pâine, pregăteam mâncăruri sănătoase, organizam petreceri
memorabile; eram matroana perfectă. Chiar puneam imediat
receptorul jos când auzeam mașina soțului meu intrând pe alee ca
să fiu și mai pregătită pentru el, adaptându-mă dispoziției lui, dacă
era bună, ridicându-i moralul, dacă era scăzut!
Nimeni nu m a rugat să mă comport așa. Era de așteptat, mai
mult sau mai puțin, ca o femeie să se consacre în primul rând
relației și mai apoi sieși. Încep să-mi dau seama că totul e pe dos, că
în primul rând trebuie să ne preocupăm de noi înșine. Dacă mi-ar fi
trecut prin cap că această plecare la Cape era ceva narcisistic, aș fi
abandonat imediat aceste gânduri. Acum, de maximă importanță
pentru mine este să regăsesc acele laturi ale mele îngropate – calități
precum spiritul ludic, vulnerabilitatea, capacitatea de a mă simți
bine în propria piele, de a mă ghida mai mult după instincte. Ca și
cu piesele unui puzzle, trebuie să găsesc un mod de a recrea
întregul.
Mareea se apropie asemeni unui vizitator neanunțat și îmi spală
picioarele, amenințând că mă înghite. Mă dau înapoi, recuperându-
mi geanta de plajă și ducându-mă spre marginea dunei,
permițându-i fiecărei senzații să pătrundă în mine.
Acum merg cu intenții mai clare, înapoi spre locul de pe insulă
unde a început aventura, având în spate imensul ocean care
unduiește în spatele meu. Îmi dau seama când se apropie fericirea.
Josh a promis că se întoarce când mareea va li la apogeu și, foarte
precis, când ziua scade și soarele la apus pătează cerul în portocaliu,
roz și purpuriu, vasul lui se îndreaptă spre acest loc. Alerg să-mi
pun blugii și-i fac semn. Ieșind din apă, mă urc pe vas cu capul
înainte, strecurându-mă printre gentile din pânză, pline cu scoici
proaspăt culese. Josh a avut o recoltă bogată, ca și mine, de altfel.
Când ne îndepărtăm, focile își ridică privirea pentru a puncta
plecarea noastră. Câteva alunecă ușor spre noi de pe mal, înotând și
jucându-se în siajul vasului nostru. Dar, pe măsură ce ne apropiem
de oraș, se opresc. Ochii lor plini de suflet se mai uită la noi o dată;
se scufundă și se întorc.
— Deci, întreabă Josh, ai găsit ce căutai?
Nu știu ce să-i spun. Cum să-i explic acestui om pragmatic că mi-
am petrecut ziua înotând cu focile? Poate o să creadă că mi-am
pierdut mințile, ca și jumătate din oamenii din viața mea. Încerc să
ocolesc răspunsul:
— Ce loc incredibil! spun. Și când te gândești că mi-am petrecut
aici atâtea veri și n-am fost niciodată acolo!
Zâmbește și dă din cap, iar eu mă cufund în tăcere. Un val de
melancolie mă cuprinde, pentru că știu că o asemenea zi nu poate fi
repetată. Am dat frâu atâtor dorințe înăbușite! Sper doar să pot
alimenta pasiunea rezultată. Mi-am găsit îndrumare de-a lungul
momentelor critice din viață în cărți și în lectură, dar niciodată nu
am primit-o de la o colonie de animale.
În foarte scurt timp, prea scurt, Josh oprește motorul și plutim
spre acostament. Îmi adun lucrurile și mă cațăr pe bord, în timp ce
el desface plasele și-mi dă un coș cu scoici comestibile.
— Ți-ai făcut azi poftă de mâncare, mănâncă-le sănătoasă! spune
el.
— Sunt preferatele mele, zic. Mi-ai oferit așa de mult astăzi! Ești
sigur?
— E plăcerea mea.
Plec, cu gândul la o masă numai din scoici, salivând, și dându-mi
deodată seama că nu știu cum să le desfac; asta a fost mereu treaba
soțului meu. Dar nu e niciodată prea târziu să învăț.
Este șocant să te afli la volanul unei mașini, conducând prin oraș,
luând parte la viața lui intensă. Sunt recunoscătoare că merg acasă,
în colțișorul meu liniștit, la adăpostul unei păduri de pini pitici
aflată pe partea continentală, la capătul unui drum îngust, acoperit
cu nisip.
Căsuța este drăguță, ca o matrice: tavan din grinzi, lemn vechi
care miroase a sare, lămpi cu cherosen, pe care le prefer luminii
electrice. Este deosebit de primitoare, mai ales după o zi petrecută
afară. Îmi arunc hainele ude în cadă, îmi pun un trening și iau o
sticlă de vin din frigider. Arunc o privire unei fotografii de familie,
concentrându-mă asupra femeii de cincizeci de ani. Abia o
recunosc, cu maxilarul încordat, zâmbetul forțat, ochii căzuți, părul
decolorat, mai degrabă cenușiu decât blond.
Se spune că ai fața pe care ți-ai format-o până spre patruzeci de
ani – toate aceste expresii pline de tristețe, de supărare, ascunse
mult timp în spatele machiajului, devin adevărul adevărat. Este ca o
oglindă care îți arată cine ești, ce ai ajuns, un caleidoscop al unor
modele nesfârșite. Ei bine, de azi măcar încep să mă relaxez și-mi
place cine aș putea deveni.
Destup sticla și îmi torn vin într-un pahar. Așezându-mă pe
pervazul ferestrei, mă pregătesc să admir noaptea cu lună.
Aventura de azi m-a învățat cât de simplu este să te implici și să-ți
fie mai bine, făcând ceva nu atât de complicat pe cât mă așteptam.
Eu, femeia programată care nu suporta plictiseala! Ridic paharul
pentru viitor, când începe să sune telefonul. Sunt puțini cei care au
numărul meu de telefon de aici. Mă gândesc să-l las să sune, dar
curiozitatea primează. Întind mâna spre receptor.
— Bună, eu sunt, spune soțul meu. Vocea lui goală îmi
diminuează dispoziția optimistă.
— Bună, zic, prudentă. Am învățat din celelalte telefoane că
trebuie să ascult mai întâi și să vorbesc abia după aceea. Pe măsură
ce realitatea separării noastre se strecoară aici, el a devenit mai
puțin prietenos, mai rece. Vocea lui de tenor din această seară mă
face să nu mă simt bine.
— Ce faci? mă întreabă, adresându-mi deocamdată o întrebare
nevinovată.
Dacă spun bine și el nu e bine, voi avea de tras. Îmi dau seama că
oamenilor nefericiți nu le place să audă vești bune de la cei
mulțumiți. Îmi înăbuș impulsul de a-i povesti despre ziua mea,
preferând să-i ofer cât mai puține informații posibil, așteptând să
aud ce vrea el să-mi zică.
— S-a vândut casa, spune el foarte banal.
— O, răspund, dându-mi seama că, în calitate de cuplu ce
suntem, avem fiecare câte o casă – a lui și a mea – și niciuna veche,
în care să revenim.
— O să avem niște bani în plus, continuă el. Pot închiria aici ceva
frumos și poți să vii și tu.
Mă fac că nu aud. Nu înțelege că nu sunt interesată să mă mut,
punct. Totuși, soția din mine se simte obligată să ofere ceva:
— Poate că o să te vizitez într-un weekend, zic, nefăcând, pe cât
posibil, nicio promisiune.
— Bine, cum vrei, spune, retrăgându-se.
Fără să facem niciun fel de aranjament când ne-am separat,
probabil s-a gândit că după două săptămâni o să-mi bag mințile în
cap și o să vin după el. Problema e că încep să mă obișnuiesc cu
singurătatea mea și, după o zi ca cea de azi, nu numai că îmi place,
dar și văd avantajele acestui fapt.
Ceea ce mă enervează este nu ceea ce spune, ci ceea ce nu spune.
Am obiceiul de a completa spațiile goale și fac greșeala
monumentală de a vorbi despre foci.
— Foci, spune el iritat. Unde sunt?
— Pe Monomoy.
— Cine te-a dus acolo?
— Un prieten pescar.
— Cum ai dat de el?
Indiferent cât de mult încerc să salvez conversația, atitudinea
noastră începe să se schimbe. Acum eu mă simt vinovată și încep să-
mi justific ziua, explicând mai mult decât ar trebui. Mă simt în mod
straniu datoare față de el.
Admite că ar fi dat orice să fie impetuos și liber, „dar, în fond,
unul dintre noi tot trebuia să fie pragmatic”, zice. Îmi înăbuș
impulsul de a fi în continuare drăguță, cu entuziasmul distrus.
Realitatea zilei mele minunate s-a risipit, confortul singurătății mele
a fost tulburat. Cât de des am permis cuiva să-mi strice dispoziția
perfectă? Apoi, într-o secundă, îmi dau seama unde mă aflu. Revin
la perna de pe pervazul ferestrei și vorbesc cu luna.
4
CURENTUL DE SUPRAFAȚĂ
Noiembrie
TERAPIE ACVATICĂ
Noiembrie târziu
Anonim
Valurile adevărului
Decembrie târziu
T. S. Eliot,
„East Cooker” Four Quartets
10Sos făcut din unt de creveți, smântână, gălbenuș de ou, dres cu ceapă și
sherry sau madeira (n. trad.).
Apoi pun CD-ul de Crăciun al lui Pavarotti, deschid o sticlă de
vin și de-acum înainte aleg fericirea în locul principiilor. Dacă ai
prea multe principii, vei sfârși de fiecare dată într-o izolare
splendidă. Acum e momentul să las în urmă trecutul mă simt puțin
ca Scrooge11 care a avut o revelație –, nouă, și fericită, și
recunoscătoare pentru cele câteva valuri de adevăr.
Crăciun
Michael Harrison,
The Story of Christmas
CU PICIOARELE UDE
Ajunul Revelionului
Charles Lamb
Învăluită în ceață
Februarie
Theodore Roethke,
The Waking
17Copac spinos din familia Prosopis, care crește în vestul Americii de Nord
(n. trad.).
cum am simțit toamna trecută. Nu m-am gândit că voi găsi și alte
căi? Nu există oare ele din belșug în jurul nostru?
Mi-am reamintit cuvintele unei analiste a lui Jung, care vorbea în
fața unui grup de femei aliate într-un moment de răscruce. „Multe
dintre noi vom alege mai degrabă din soluțiile deja prevăzute
pentru noi, spune ea, dar o eroină, când se află la o asemenea
răspântie, își alege singură drumul; neeroinele îi lasă pe ceilalți să
aleagă pentru ele.”
Undeva, în această splendoare mută, trebuie să fie ceva care se
vrea găsit de mine. De ce tot pierd timpul? Mă uit pe fereastră la
ceața deasă – probabil că Gulf Stream18 suflă un vânt cald deasupra
pământului, acoperit de ieri cu gheață, înlocuind albeața totală cu
un gri trist. Troienele de zăpadă înghețată s-au transformat în
zloată. Poate că este posibilă o evadare.
Se aude sirena de ceață – a tot țipat toată dimineața. Poate că ar
trebui să răspund la această chemare, să redau valoarea zilei mele,
să părăsesc locul acesta sigur din centru. Îmi pun pelerina galbenă,
sar în mașină și mă strecor prin zăpada topită, care mă face să
derapez uneori de pe drumul principal, urmărindu-i sunetul ca și
cum ar fi fost o mamă care își strigă copiii, profunzimea urletului ei
ghidându-l până și pe cel mai neajutorat om care s-a pierdut,
aducându-l înapoi în siguranță. Am fost mânată spre oraș și spre
plajă. Ajunsă acolo, merg pe jos cu mare atenție, abia putând să-mi
văd mâna întinsă în față. După ce ocolesc cotul drumului, de unde,
de regulă, se vedea bine marea, pot auzi zgomotul valurilor și
urmăresc sunetul mișcării lor, imaginându-mi crestele înspumate,
intrând în curând cu cizmele în nisipul subțire, ușor înghețat.
În mijlocul ceții precauția pune stăpânire pe mine, atentă la
fiecare pas, și cu simțurile mai ascuțite ca niciodată. Mă mișc
Femeia-focă
Martie
Anonim
RECOMANDARE
Flux și reflux
Aprilie
Rudyard Kipling,
Dacă
23Supă sau mâncare din pește și scoici, la care se adaugă ulei de măsline,
roșii și șofran, de proveniență provensală (n. trad.).
au, lucrând cu necunoscutul și prosperând. Nu știu dacă regret că
am abandonat teatrul acum vreo treizeci de ani, dar sunt bucuroasă
să-mi regăsesc pasiunea pe care o am pentru el și să știu că nu e
niciodată prea târziu să visez.
Când șterg mesele și duc afară gunoiul sunt uimită că am
supraviețuit acestei luni de socializare destul de bine. Poate pentru
că am mers cu fluxul și refluxul fiecărei vizite, permițându-mi
pentru un timp să dau și să primesc, oferind și retrăgându-mă,
unduindu-mă înaintea și înapoia fiecărei întâlniri.
Nu sunt nemulțumită să o fac pe gazda generoasă în fața oricui.
Dar o să fiu mai bucuroasă s-o fac pentru familia mea, pentru
prietenii buni și pentru oamenii creativi, în doze mici și cât de des
îmi va permite energia.
Pentru moment, totuși, sunt bucuroasă că mi-am recăpătat
timpul și spațiul. În seara aceasta o să deschid o cutie de supă și o să
iau bucuroasă cina singură. Învăț să mă descurc singură, să nu mai
fiu servitor, ci stăpân al timpului și destinului meu. Totul este
numai intenție – să știi când să deschizi ușa și când s-o închizi din
nou.
12
Mareea mică
Mai
Simone de Beauvoir,
Jurnalul unei femei
CURENTUL DE SUPRAFAȚĂ
Memorial Day
Un port sigur
Sălbatic și sărat
August
Anonim
Escală în port
Septembrie
Galway Kinnell,
When One bas Lived a Long Time Alone
Despre carte
29În original, Gânduri ale unei femei neterminate. Am ales varianta de mai
sus din cauza conotațiilor exclusiv negative în limba română (n. trad.).
5. Deși era cunoscută ca scriitoare, autoarea își alege două slujbe
care presupun muncă fizică dificilă, în locul unor sarcini
mentale, creative. De ce crezi că a ales aceste două servicii? Ce
crezi că te poate învăța despre șinele tău munca fizică?
6. Prietenia cu Joan Erikson a reprezentat o parte importantă a
anului petrecut aici de Anderson. Discută despre ideea de
mentor, nu numai la locul de muncă, ci și în viață.
7. De-a lungul cărții, autoarea caută reînnoire spirituală și liniște în
preajma apei și, atât la începutul, cât și la sfârșitul anului, este
impresionată de întâlnirea cu focile. Ce crezi că reprezintă focile
și apa? Sunt oare ele un semn al eliberării de responsabilități și al
bucuriei, sau cu totul altceva?
8. Cum te-ai așteptat să se schimbe relația lui Anderson pe măsură
ce avansa narațiunea? Ai anticipat felul în care se va încheia
cartea? Cum va fi afectată relația ei de roadele anului petrecut
aici și, în special, cum îl vor afecta acestea pe soțul lui Joan în
anii următori?
9. Adu-ți aminte de un moment anterior din viața ta, și de visurile
și așteptările pe care le-ai avut legate de el. Așteptările tale din
trecut se potrivesc cu viața ta din prezent? Ce pași mici ai putea
face pentru a încorpora aceste visuri în viața ta prezentă?