Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea Tehnică a Moldovei

Facultatea Calculatoare, Informatică și Microelectronică
Departamentul Microelectronica și Inginerie Biomedicală

RAPORT
La Lucrarea de Laborator №1
La Disciplina: Biofizica Medicală
Tema: DETERMINAREA MOBILITĂŢII IONILOR
PRIN METODA ELECTROFORETICĂ

A efectuat: st. gr IBM-181M Zgherea Mihail

A verificat: prof.univ., dr.hab. Aramă Efim
Chișinău 2018
 2

1. Scopul lucrării
● Studiul fenomenelor ce stau la baza metodei electroforetice;
● Familiarizarea cu aplicaţiile metodei electroforetice în medicină şi farmacie;
● Studiul construcţiei aparatului de electroforeză;
● Separarea electroforetică a ionilor anorganici;
● Vizualizarea mişcării ionilor coloraţi în câmpul electric.
2. Noțiuni introductive
Fenomenul electrocinetic, în care are loc mişcarea orientată într-un anumit
mediu a particulelor încărcate electric, indiferent de provenienţa lor (ioni, particule
coloidale, alte particule şi bule de gaz în suspensie etc.), sub acţiunea câmpului
electric exterior, se numeşte electroforeză. Electroforeza a fost descoperită
de F. Reiss în anul 1807.
Deplasarea particulelor se datoreşte faptului că ele, absorbind sau adsorbind
din jurul lor ioni, devin încărcate electric. În mod obişnuit prin electroforeză se
înţelege migrarea particulelor coloidale purtătoare de sarcină electrică într-un
câmp electric constant. Un caz particular al electroforezei prezintă separarea
particulelor încărcate cu sarcină electrică de acelaşi semn, într-un câmp electric
constant.
În funcție de natura mediului în care are loc migrarea particulelor, purtătoare
de sarcină, sub acţiunea câmpului electric se distinge:
a) electroforeza în coloane de lichid;
b) electroforeza în corpuri poroase (hârtie de filtru, răşini sintetice etc.);
c) electroforeza în gel.
Mărimea care se exprimă prin raportul dintre viteza mişcării orientate a unei
particule încărcate într-un câmp electric şi intensitatea acestui câmp se numeşte
mobilitatea particulei (M). Deci conform definiţiei:

Dacă în relația (11.1) vom considera E = 1, atunci sensul fizic al mobilităţii

este dat de expresia M = Ʋ , adică mobilitatea particulei este o mărime numeric
egală cu viteza mişcării ei uniforme, sub influenţa câmpului electric a cărui
intensitate este unitară. Unitatea de măsură a mobilităţii în S.I. este:

În practică mobilitatea se exprimă în

Pentru a nu confunda noțiunea de intensitate a câmpului electric (E)
cu
noțiunea de intensitate a curentului electric (I ), reamintim:
– prin definiție intensitatea curentului electric reprezintă cantitatea de sarcină electrică q
care traversează secțiuna unui conductor într-o unitate de timp, și se exprimă prin relația:
𝑞 𝑐 𝐶𝑜𝑢𝑙𝑜𝑚𝑏
𝐼 = 𝑡 , unitatea de măsură in SI este [𝑠] = 𝑠𝑒𝑐𝑢𝑛𝑑ă = 𝐴(𝐴𝑚𝑝𝑒𝑟𝑒)

Biofizica Medicală
 – prin definiție intensitatea câmpului electric reprezintă forța F care acționează asupra unei
unități de sarcină electrică introdusă în punctul dat al acestui câmp și se exprimă prin relația: 𝐸 =
𝐹 𝑁 𝑁𝑒𝑤𝑡𝑜𝑛
, unitatea de măsură în SI este [ ] = .
𝑞 𝐶 𝐶𝑜𝑢𝑙𝑜𝑚𝑏
La mișcarea unei particule (sau a unui ion) care posedă sarcina electrică
q sub acțiunea câmpului electric cu intensitatea E (în plan orizontal) asupra ei
acționează două forțe: forța electrică Fe produsă de câmp și forța de frecare (de
rezistență) Fs .
Forța electrică de accelerare se determină din relația:

unde: e – sarcina elementară și Z – numărul sarcinilor elementare din particulă.

Direcţia acestei forţe corespunde direcţiei câmpului electric, când particula posedă sarcină
pozitivă, în caz contrar, direcţia câmpului şi cea a forţei sunt de sens opus. Sub influenţa acestei
forţe, particula, conform legii de bază a dinamicii, obţine o mişcare accelerată. Concomitent creşte
şi forţa de frecare pe care o exercită mediul înconjurător asupra particulei. Valoarea forţei de
frecare poate fi determinată conform legii lui Stokes, valabilă numai pentru particule de formă
sferică:

unde: r – este raza particulei, Ʋ – viteza particulei, η – coeficientul de vâscozitate al mediului în

care se mişcă particula (vezi lucrarea Determinarea vâscozității lichidelor).
După un scurt timp, forţa de frecare devine egală după volum cu forţa electrică.
Din acest moment, mişcarea accelerată se transformă în mişcare uniformă (Ʋ = const.), deoarece
rezultanta acestor două forțe devine nulă și are loc relaţia:

2.1. Aparate și materiale

Aparatul de electroforeză; benzi de hârtie de filtru Whatman; soluţii de cercetat: clorură de fier
FeCl3 – 10% în apă şi clorură de cupru CuCl2 – 10% în apă; soluţie colorant – ferocianură de
potasiu C6 N6 Fe K4 – 5% în apă; pipetă; soluţie tampon – acid clorhidric diluat; coală de hârtie
de filtru; pensetă; cronometru; riglă cu gradaţii.
2.2. Descrierea aparatului de electroforeză
Acest aparat este format din două părţi:
a) camera electroforetică;
b) sursa de curent continuu.

În interiorul camerei electroforetice (Fig. 11.1), la fiecare capăt se află cuvele pentru soluţia
tampon. Fiecare cuvă are două compartimente, unul în care pătrunde electrodul de platină, iar
celălalt în care pătrunde capătul benzii de hârtie. Cele două compartimente comunică între ele
prin orificii. Camera electroforetică se alimentează de la o sursă de curent continuu cu tensiune
reglabilă (Fig. 11.2). Sursa conţine dispozitive de măsură (voltmetru «0 + 500V» şi mi-
liampermetru «0 + 40 mA». Schema simplificată a camerei electroforetice este reprezentată în
Fig. 11.3.

Realizarea unei analize proteice a serului sanguin, prin metoda electroforetică, în procesul de
studii este dificilă, deoarece numai timpul necesar pentru separarea fracţiunilor este de 7– 8 ore,
la care evident se mai adaugă timpul de pregătire anterioară şi prelucrare a rezultatelor obținute.
Însă principiul metodei poate fi studiat şi prin separarea ionilor anorganici, de exemplu, a ionilor
de Cu 2 + şi Fe 3 +. Timpul necesar pentru separarea unor astfel de ioni (din cauza dimensiunilor
mult mai mici) nu depăşeşte 0,5 ore, concomitent se reduce numărul materialelor necesare şi se
simplifică tehnica de lucru.
3. Modul de lucru
– se umectează în soluţie tampon trei benzi de hârtie de filtru;
– benzile de hârtie umectate se trec în camera electroforetică, fiind aşezate pe benzile de
sticlă organică, astfel încât capetele libere să se cufunde în soluţia tampon din cuve;
– se conectează sursa de curent la camera electroforetică şi apoi la reţeaua electrică şi se
lasă să treacă curentul prin benzi 5 –10 secunde, stabilind, după indicaţia voltmetrului,
tensiunea de lucru U = (300 – 400 ) V;
– se întrerupe curentul cu ajutorul comutatorului de pe panoul frontal al redresorului;
– se aplică amestecul soluţiilor de cercetat. Pentru aceasta se folosesc fâşiile înguste de
hârtie de filtru, care se ţin de un capăt cu penseta şi se îmbibă cu amestecul cercetat, apoi
se aşază pe benzile de hârtie de filtru mai aproape de polul pozitiv;
– se introduce din nou sursa de curent, fixând concomitent timpul după cronometru. În
decursul experimentului tensiunea se menţine constantă. Intensitatea curentului variază
în limitele 2 – 8 mA. În aceste condiţii, timpul necesar pentru separare este de 20 –25
minute;
– fixând timpul final, se deconectează redresorul;
– se scot benzile de hârtie de filtru din camera electroforetică, se aşază pe coala de hârtie
de filtru şi se revelează cu soluţia colorant, folosind pentru aceasta bastonaşul de sticlă cu
tampon de vată la un capăt. Pe fond alb apare electroforegrama alcătuită din două fâşii
corespunzătoare fracţiunilor separate: albastru pentru ionii de fier şi portocaliu pentru ionii
de cupru;
– se determină l, măsurând distanţa parcursă de ioni de la locul depunerii până la mijlocul
fâşiilor colorate;
– se determină d, măsurând şi adunând lungimea benzii de sticlă organică cu înălţimile de
la capetele ei până la nivelul soluţiei din cuve;
– datele experimentale obţinute se introduc în tabelul 11.1.
Reieşind din expresia de definiţie ,

mobilitatea ionilor se calculează din formula:

unde: l – distanţa medie parcursă de ioni în timpul electroforezei; t – intervalul de timp în care a
acţionat câmpul electric asupra ionilor; U – tensiunea aplicată la electrozi; d – distanţa dintre electrozi
care, în acest caz, este egală cu lungimea benzii de la nivelul soluţiei tampon în una din cuve până la
nivelul soluţiei tampon din cealaltă cuvă.
Denumirea Nr. U1, V l1, m d, m t, s M, 𝑐𝑚2 /𝑉 ∗ 𝑠 −1
ionilor exp
1 300 1,9*10−2 30,8*10−2 1500 1,3*10−8
Fe 3+ 2 300 1,0*10−2 30,2*10−2 1500 0,7*10−8
3 300 1,7*10−2 30,3*10−2 1500 1,1*10−8
1 300 3,3*10−2 30,8*10−2 1500 2,3*10−8
Cu 2+ 2 300 2,5*10−2 30,2*10−2 1500 1,7*10−8
3 300 3,5*10−2 30,3*10−2 1500 2,4*10−8

Erori:
−8 2 −1
𝑀1 = 1.3 ∗ 10 𝑐𝑚 /𝑉 ∗ 𝑠
𝑀2 = 0.7 ∗ 10−8 𝑐𝑚2 /𝑉 ∗ 𝑠 −1 𝑭𝒆𝟑+
𝑀3 = 1.1 ∗ 10−8 𝑐𝑚2 /𝑉 ∗ 𝑠 −1
𝑀1 + 𝑀2 + 𝑀3 (1.3 + 0.7 + 1.1) ∗ 10−8
𝑀𝑚𝑒𝑑 = = = 1 ∗ 10−8 𝑐𝑚2 /𝑉 ∗ 𝑠 −1
3 3
∆𝑀1 = |𝑀1 − 𝑀𝑚𝑒𝑑 | = |1.3 ∗ 10−8 − 1 ∗ 10−8 | = 0.3 ∗ 10−8 𝑐𝑚2 /𝑉 ∗ 𝑠 −1
∆𝑀2 = |𝑀2 − 𝑀𝑚𝑒𝑑 | = |0.7 ∗ 10−8 − 1 ∗ 10−8 | = 0.3 ∗ 10−8 𝑐𝑚2 /𝑉 ∗ 𝑠 −1
∆𝑀3 = |𝑀3 − 𝑀𝑚𝑒𝑑 | = |1.1 ∗ 10−8 − 1 ∗ 10−8 | = 0.1 ∗ 10−8 𝑐𝑚2 /𝑉 ∗ 𝑠 −1
∆𝑀1 + ∆𝑀2 + ∆𝑀3 0.3 ∗ 10−8 + 0.3 ∗ 10−8 + 0.1 ∗ 10−8
∆𝑀𝑚𝑒𝑑 = = = 0.2 ∗ 10−8 𝑐𝑚2 /𝑉 ∗ 𝑠 −1
3 3
∆𝑀𝑚𝑒𝑑 0.2 ∗ 10−8
𝜺𝒓 = ∗ 100% = ∗ 100% = 20%
𝑀𝑚𝑒𝑑 1 ∗ 10−8

𝑀1 = 2.3 ∗ 10−8 𝑐𝑚2 /𝑉 ∗ 𝑠 −1

𝑀2 = 1.7 ∗ 10−8 𝑐𝑚2 /𝑉 ∗ 𝑠 −1 𝑪𝒖𝟐+
𝑀3 = 2.4 ∗ 10−8 𝑐𝑚2 /𝑉 ∗ 𝑠 −1

𝑀1 + 𝑀2 + 𝑀3 (2.3 + 1.7 + 2.4) ∗ 10−8

𝑀𝑚𝑒𝑑 = = = 2.1 ∗ 10−8 𝑐𝑚2 /𝑉 ∗ 𝑠 −1
3 3
∆𝑀1 = |𝑀1 − 𝑀𝑚𝑒𝑑 | = |2.3 ∗ 10−8 − 2.1 ∗ 10−8 | = 0.2 ∗ 10−8 𝑐𝑚2 /𝑉 ∗ 𝑠 −1
∆𝑀2 = |𝑀2 − 𝑀𝑚𝑒𝑑 | = |1.7 ∗ 10−8 − 2.1 ∗ 10−8 | = 0.4 ∗ 10−8 𝑐𝑚2 /𝑉 ∗ 𝑠 −1
∆𝑀3 = |𝑀3 − 𝑀𝑚𝑒𝑑 | = |2.4 ∗ 10−8 − 2.1 ∗ 10−8 | = 0.3 ∗ 10−8 𝑐𝑚2 /𝑉 ∗ 𝑠 −1
∆𝑀1 + ∆𝑀2 + ∆𝑀3 0.2 ∗ 10−8 + 0.3 ∗ 10−8 + 0.3 ∗ 10−8
∆𝑀𝑚𝑒𝑑 = = = 0.3 ∗ 10−8 𝑐𝑚2 /𝑉 ∗ 𝑠 −1
3 3
∆𝑀𝑚𝑒𝑑 0.3 ∗ 10−8
𝜺𝒓 = ∗ 100% = ∗ 100% = 14%
𝑀𝑚𝑒𝑑 2.1 ∗ 10−8