9.

Psihodrama Moreno
Scenete ce reproduc momente de consultatie sau alte interferente cu pacientii care-I deranjeaza.
Psihodrama explorează prin acţiune problemele individului, permite
aducerea în prezent, printr-o reprezentaţie scenică, a evenimentelor
trecute, prezente şi viitoare, creând posibilitatea înţelegerii şi procesării
conflictelor, situaţiilor şi sentimentelor, modificarea atitudinii faţă de
acestea şi identificarea unor noi modalităţi de adaptare. Astfel, psihodrama
nu modifică trecutul şi nu transformă un părinte abuziv şi nici un context
conflictual, însă poate influenţa atitudinea protagonistului faţă de aceste
experienţe şi modul în care ele sunt integrate în personalitatea acestuia,
permiţând asimilarea şi exersarea unor tehnici adecvate de management
emoţional şi comportamental.
Psihodrama este prin excelenţă o metodă de lucru în grup, în care
oamenii află ce înseamnă să înveţi prin a face. Se desfăşoară într-un loc
~ 10 ~
special amenajat, în care un anumit spaţiu circular va deveni o „scenă’’ (care
se poate delimita printr-o mochetă cu un diametru de 2-3 metri), un alt
spaţiu, separat, va deveni „auditoriul”, iar un loc aflat la o oarecare înălţime
se poate constitui în „balcon” (poate fi un scaun, un podium etc). Luminile
colorate, recuzita care cuprinde diferite obiecte (perne, eşarfe ş.a.m.d.) vor
dota spaţiul special amenajat pentru sesiunile de psihodramă.
Grupul de psihodramă creează o atmosferă prietenoasă şi stimulatoare,
care îndeamnă persoana să se exprime prin a pune în scenă diferite
dimensiuni ale vieţii sale. În acest grup, fiecare persoană devine agent
terapeutic pentru ceilalţi membri.
Redând viaţă pe scena situaţiilor problematice, psihodrama facilitează
stabilirea unui echilibru mai armonios între exigenţele intrapsihice
şi cerinţele realităţii, prin redescoperirea şi antrenarea resurselor de
spontaneitate şi creativitate ale persoanei.
Omul devine actorul propriei vieţi, un scenariu care se scrie în vivo. Scena
devine spaţiul în care se pun în acţiune conţinuturile lumii interne. Aici
individul se întâlneşte cu resursele, îndoielile, dorinţele, blocajele şi visele
sale, pe care le explorează într-un cadru securizant.
Psihodrama intervine în mod esenţial asupra relaţiilor; prin tehnicile
sale specifice metodelor de acţiune (dublul, inversiunea de rol, oglinda,
solilocviul, sociometria), ea produce o restructurare a modurilor
disfuncţionale de “a fi” în raport cu ceilalţi, provoacă persoana să descopere
răspunsuri noi la o anume situaţie şi să devină o fiinţă autonomă şi spontană.
Psihodrama clasică, ca şi proces de grup, debutează cu etapa de încălzire

1
care cuprinde o serie de activităţi destinate să stimuleze relaţiile emoţionale
pozitive şi spontaneitatea participanţilor; în urma acestor activităţi, se
identifică o temă a grupului şi se alege protagonistul.
Urmează etapa de acţiune, în care terapeutul şi întregul grup sunt puşi „în
slujba” protagonistului, care îşi explorează şi îşi clarifică aspecte ale propriei
vieţi, se eliberează de tensiunea emoţională şi găseşte noi modalităţi de a
integra insight-urile. Sesiunea se încheie printr-un moment de participare
a auditoriului, în care membrii grupului îşi exprimă emoţiile, gândurile şi
aspectele din propria viaţă, evocate de reprezentaţia scenică. Această
„împărtăşire” are un important rol integrativ pentru protagonist, stimulând
în acelaşi timp şi sentimentul de susţinere şi acceptare din partea grupului.
Prin utilizarea acestor elemente terapeutice, psihodrama implementează
tehnici specifice de intervenţie într-un mediu securizant, prin stimularea
permanentă a spontaneităţii şi a creativităţii persoanei, ca şi premize ale
dezvoltării armonioase şi ale vindecării.
~ 11 ~
II.2 Concepte fundamentale în psihodramă:
• Scena
Scena constituie centrul teatrului de psihodramă şi spaţiul terapeutic
care, prin caracteristicile sale, ajută individul în concretizarea propriilor
conţinuturi mentale (situaţii de viaţă, relaţii semnificative, părţi ale sinelui
etc.) şi exprimarea spontană a rolurilor sale.
• Construirea scenei
Scena în psihodramă este constituită dintr-un spaţiu circular ce conţine
obiecte şi persoane care, prin situarea lor, stimulează protagonistul să
aducă în prezent acele imagini pe care le va clarifica prin experienţa
psihodramatică.
• Directorul sau terapeutul (facilitatorul)
Directorul de psihodramă este persoana care conduce sesiunea de
psihodramă şi direcţionează protagonistul în exploatarea conţinuturilor
sale interne. Termenul de director exprimă rolul activ care caracterizează
prezenţa sa în interiorul unei sesiuni.
• Protagonistul
Protagonistul este persoana care exprimă pe scen
~ 12 ~
• Semirealitatea
Metodologia psihodramatică prevede stabilirea pe scenă a unei realităţi
ce se naşte din interioritatea noastră şi care se numeşte semirealitate: este
doar o parte realitate pentru că este fictivă în construirea sa obiectivă (scena
jucată), dar adevărată în emoţiile care apar.
Semirealitatea este construită ca un joc, după reguli consimţite. Ea va fi
pe măsura capacităţilor de răspuns ale persoanelor implicate, într-un mod

2
ce favorizează un comportament spontan, adică inventat atunci şi acolo,
dar adecvat.
• Spontaneitatea
Spontaneitatea stimulează transformarea realităţii, ruperea schemelor şi
evitarea cristalizărilor; conduce la confruntarea cu riscurile schimbării. Din
acest motiv, se află în opoziţie cu tendinţa de conservare securizantă, atât
individual, cât şi social. Persoana poate fi ajutată să ia contact cu propria
spontaneitate, fără să o simtă ca o forţă explozivă şi periculoasă, ci ca o stare
pozitivă, în care poate să trăiască fără a se pierde.
• Tele
Tele se constituie drept cea mai simplă unitate de sentiment, transmisă
de la un individ la altul. El este expresia tendinţei naturale a fiinţei umane
de a se pune în relaţie emoţională cu ceilalţi. Calitatea emoţiilor care există
în această legătură invizibilă conferă caracteristica atracţiei sau respingerii
într-o gradualitate diferită, de la maxim spre minim, până la indiferenţă (ce
exprimă absenţa de tele). O relaţie de atracţie presupune un tele pozitiv, iar
una de respingere – unul negativ.
Termenul tele cuprinde ceea ce se exprimă în mod obişnuit prin
cuvinte diverse: empatie reciprocă, comunicare emoţională în dublu sens,
sensibilitate faţă de o persoană care trăieşte emoţii variate, căldură afectivă,
punte afectivă.
• Conceptul de rol
În psihodramă rolul este văzut ca o formă de a fi, de a răspunde unei
situaţii în care fiecare individ se regăseşte la un moment dat. Rolul întruneşte
atât elemente personale, cât şi sociale.
Dinamica rolurilor aduce o serie de beneficii, deoarece se adresează
tuturor dimensiunilor existenţei umane.
~ 13 ~
III. PRINCIPALELE TEHNICI PSIHODRAMATICE
CARE POT FI APLICATE ÎN PROGRAMELE
EDUCAŢIONALE
• Autoprezentarea
Tehnica prezentării este aplicată membrilor grupului, care sunt invitaţi să
se “arate” colegilor. Autoprezentarea constituie modalitatea de cunoaştere
a aspectelor unei persoane şi este realizată, de obicei, în momentele care
preced activitatea propriu-zisă de lucru cu grupul.
• Inversiunea de rol
Inversiunea de rol este tehnica centrală a psihodramei care permite ca
o persoană (membru al grupului) să îşi asume, pentru un anumit timp,
rolul unui “altul“. Acesta este de obicei o persoană reală, dar poate fi şi
personificarea unui obiect, a unei idei, a unei fantezii, a unui simbol, a unei
părţi din sine.

3
• Jocul de rol
Jocul de rol reprezintă un act intenţionat şi oarecum experenţial, care nu
implică autenticitate în întregime, în sensul în care protagonistul, aflat în
locul altcuiva, proiectează în acţiunile sale parte din propriile conţinuturi
interne.
• Interviul
Interviul permite explicitarea anumitor conţinuturi mentale (imagini,
gânduri, afecte, dorinţe, etc.), care se pretează a fi transformate în
reprezentaţie scenică. Acesta poate fi realizat în mod direct, de către
directorul grupului sau de către membrii grupului.
• Concretizarea
Concretizarea este o tehnică psihodramatică prin car
~ 14 ~
decât de a le suporta. Concretizarea este posibilă pentru că individul nu
dispune doar de cuvinte pentru a-şi exprima lumea internă, el poate
construi o situaţie care să arate o imagine a sa, utilizând propriul corp,
spaţiul înconjurător, obiectele, relaţiile cu persoanele prezente pe scenă.
• Dublul
Dublul este una din tehnicile fundamentale utilizate în psihodramă.
El constă în “a da voce” sentimentelor pe care protagonistul nu reuşeşte
să le spună din diverse motive: timiditate, ruşine, inhibiţie, angoasă,
sentiment de vinovaţie, educaţie. Tehnica cere intervenţia unei persoane
care să joace rolul de dublu, de obicei un membru al grupului din auditoriu
care, trăind un puternic sentiment de identificare cu protagonistul, se
oferă şi se poziţionează alături de el pentru a funcţiona ca un alter ego.
Acesta exprimă cu voce tare gândurile, dorinţele, sentimentele pe care
protagonistul nu poate să le verbalizeze. Uneori directorul este cel care
dublează protagonistul, dar aceasta este bine să se întâmple cu măsură,
dat fiind faptul că directorul nu trebuie să depăşească anumite limite în
identificarea cu protagonistul.
În cazul dublului, individul îşi îmbogăţeşte reprezentarea despre sine
prin orientarea atenţiei asupra lumii sale interne.
• Oglinda
Oglinda este o tehnică care permite distanţarea de propria persoană
prin ieşirea de pe scena psihodramatică şi preluarea perspectivei unei
alte persoane, fie prin ochii altcuiva care este martor la reprezentaţia sa,
fie urmărind (de exemplu de la balcon) propria sa reprezentaţie, jucată de
eurile auxiliare.
În cazul oglinzii individul priveşte în afara sa, pentru a constata cum este
perceput de ceilalţi. Funcţia de oglindă apare ulterior, odată cu maturizarea
structurilor cognitive, necesare în formarea experienţei asupra lumii interne
şi a celei externe. De asemenea, aceasta se activează şi în cadrul unui grup,

4
unde comportamentul fiecăruia exprimă şi percepţia pe care aceştia o au
asupra celorlalţi.
~ 15 ~
• Amplificarea
Amplificarea este o tehnică ce urmăreşte să accentueze la nivelul
structurii bazale a protagonistului emoţiile specifice: furia, bucuria, invidia,
plictiseala, ura, ruşinea, astfel încât acestea să apară şi să se distingă într-un
context emoţional care anterior părea opac şi nediferenţiat.
Tehnica poate fi folosită în două feluri:
- Persoana este rugată să-şi amplifice emoţia respectivă, folosind
expresia corporală, vocea, intonaţia, mimica, gestica, postura;
- Ceilalţi membri ai grupului, fie că sunt Eu-ri auxiliare sau
auditoriu, acţionează în concordanţă cu instrucţiunile
directorului.
• Solilocviu
Tehnica psihodramatică presupune un dialog cu propria persoană,
protagonistul dând astfel libertate de exprimare tuturor gândurilor care îi
traversează mintea, fără a pune bariere logice. În acest fel, emoţiile sunt
aduse în prim plan şi persoana se poate conecta la ele.
Folosirea solilocviului este utilă atunci când este important să se cunoască,
înainte de toate, reprezentarea protagonistului asupra situaţiei care trebuie
arătată, mai degrabă decât elementele descriptive ale persoanei sale. Un
solilocviu eficace presupune existenţa unui bun nivel de încălzire, care să
permită conţinuturilor emotive să se traducă uşor în expresii verbale. Se
obţine, astfel, o prezentare a ”feţei interne” a protagonistului în acel moment:
Simt că…mă gândesc la... Este un discurs solitar, ca şi cum persoana ar vorbi
cu sine, cu voce tare.
• Scaunul auxiliary
În psihodramă se vorbeşte de această tehnică atunci când se utilizează
un scaun ca element “auxiliar“, care ajută protagonistul să dezvolte acţiunea
psihodramatică. Scaunul ocupă un spaţiu bine definit pe scenă, un spaţiu
care trebuie umplut de un interlocutor imaginar în cazul “scaunului gol“, de
protagonist în cazul “scaunului înalt”.
~ 16 ~
• Sociometria
Sociometria este constituită din ansamblul tehnicilor care fac
reprezentabile (şi perceptibile într-un mod bine definit) forţele de atracţie
(tele pozitiv) şi cele de respingere (tele negativ) care se produc între membrii
grupului. Sociometria poate fi grafică şi de acţiune.
• Proiecţia în viitor
Proiecţia în viitor reprezintă o modalitate de lucru care merită o atenţie
particulară. Ea se caracterizează prin punerea protagonistului într-o

5
situaţie în care fiecare eveniment trebuie inventat şi care nu se referă la o
experienţă deja trăită sau la un fapt întâmplat, ca şi în cazul conţinuturilor
unei psihodrame care se referă la trecut.
• Întâlnirea
Tehnica este utilizată pentru a realiza o întâlnire autentică între două
părţi, astfel încât acestea să fie deschise înspre a privi realitatea celuilalt.
Întâlnirea din psihodramă se bazează pe faptul că a vorbi în mod direct
cu o persoană este mult mai eficient decât a povesti despre ce ar putea
persoana să spună.
Tehnicile folosite în întâlnire sunt inversiunea de rol şi scaunul auxiliar.
• Balconul
Este parte din amenajarea psihodramatică, alături de scenă şi auditoriu,
situat în afara scenei, dar la un nivel mai sus pentru a oferi o perspectivă mai
diferită asupra acţiunii care se petrece pe scenă.
Balconul oferă o perspectivă mai detaşată şi globală, care poate fi
folositoare şi poate declanşa schimbarea.
~ 17 ~
IV. FORMAREA GRUPURILOR
IV.1. Principii
În procesul de formare a grupului trebuie respectate anumite principii
de bază:
• Principiul comunicării intersubiective – presupune acordarea pentru
fiecare participant în parte a unui “timp al său” în care să se exprime;
• Principiul parităţii şi al confidenţei – crearea unui climat în grup, prin
secvenţe de acţiuni, care să provoace un sentiment de valorizare şi
de încredere, dorinţa de intimitate, curajul de a experimenta pentru
fiecare participant în parte;
• Principiul stabilirii legăturilor de tele pozitiv – crearea unui cadru care
să poată oferi o relaţie de atracţie reciprocă între membrii grupului;
• Principiul sentimentului de apartenenţă la grup – realizarea coeziunii şi
a unui climat de grup constructiv.
IV.2. Sarcinile coordonatorului de grup
Coordonatorul unui program trebuie să ţină cont de următoarele
aspecte:
- să pregătească acţiunea, negociată împreună cu membrii grupului;
- să pregătească spaţiul acţiunii sau scena pe care se desfăşoară
sesiunea;
- să determine interacţiuni ce se desfăşoară între două polarităţi bine
definite (rolul şi contrarolul) în interiorul unui context semnificativ;
- să permită individului să se exprime fără riscul de a fi judecat, ci cu
sentimentul că ceea ce exprimă va fi respectat în grup ca adevărul
său subiectiv;

6
- să favorizeze forme de acţiune care mobilizează individul atât la nivel
corporal, cât şi emoţional şi reflexiv;
- să identifice mesajele participanţilor, atât pe cele non-verbale, cât şi
pe cele verbale;
- să dea individului senzaţia de surpriză, ceva nou care, în loc să pară
periculos şi să îl blocheze, îl face curios, stimulându-l să găsească pe
loc o formă de răspuns;
- să furnizeze individului percepţia că se găseşte într-un mediu
favorabil lui (grupul de psihodramă), disponibil/di
~ 18 ~
orice situaţie;
- să stimuleze individul ca, în acţiune cu ceilalţi, să recunoască
înăuntrul său sentimentele reale care tind să-l apropie de ceilalţi sau
să-l îndepărteze de ei, şi să le poată exprima în mod adecvat;
- să dea sarcini individului astfel încât să-l implice în acţiune, dar să îi
inducă şi momente de auto-observare;
- să îndemne individul să îmbogăţească grupul cu propriile conţinuturi
mentale, prin exprimarea lumii sale interioare;
- să ţină cont de dinamica grupului.
IV.3.Scopul sesiunilor dedicate formării grupului:
Sesiunile de formare a grupului urmăresc activarea cunoaşterii reciproce
între participanţi şi modificarea relaţiilor în relaţii de tele pozitiv.
IV.4.Descrierea tehnicilor care pot fi utilizate:
O sesiune de grup este împărţită în mod obişnuit în trei părţi: timpul
grupului, timpul fiecărui participant şi timpul participării finale. În fiecare
din aceste faze, directorul facilitează interacţiunile între membrii grupului.
În cadrul interacţiunilor, individul se află atât în condiţia de realitate, cât
şi în cea de semirealitate, dezvoltând roluri care îl transformă în creatorul
propriei sale existenţe.
IV.4.1. Dinamizarea grupului
Procesul de dinamizare urmăreşte activarea participanţilor pe cele trei
paliere: fizic, mental şi afectiv, presupunând interacţiuni, nu doar verbalizări.
§ Luarea pulsului grupului şi dinamizarea fizică:
Scop: identificarea stării de spirit a grupului, egalizarea, activarea fizică,
scăderea anxietăţii şi stimularea spontaneităţii.
Exerciţiul nr. 1:
Indicaţii metodologice/Consemn:
1. Fiecare participant, pe rând, exprimă non-verbal starea sa de spirit şi
numeşte un coleg care îi repetă postura şi verbalizează trăirea exprimată
~ 19 ~
de aceasta. Ulterior, participantul va spune grupului adevărul său subiectiv,
adică starea sa de spirit din acel moment. (exemplificat video)

7
Variaţiuni: participanţii îşi pot exprima starea de spirit şi printr-un sunet
sau onomatopee, asociind-o cu o culoare sau cu un animal etc.
2. Fiecare dintre participanţi va propune, pe rând, câte un joc care să
implice toţi membrii grupului. La final, se va sonda din nou starea de spirit
a grupului.
Variaţiuni: participanţilor li se poate impune un anume joc care să îi
implice pe toţi, sau fiecare dintre ei poate să imprime o mişcare grupului
etc.
Exerciţiul nr. 2:
Scop: identificarea stării de spirit iniţiale a grupului şi egalizarea nivelului
energetic.
Materiale necesare: 3 eşarfe de diferite culori;
Indicaţii metodologice/Consemn:
1. Toţi participanţii sunt invitaţi pe scenă. Din 3 eşarfe colorate este sugerată
o scală cu 3 nivele energetice (minim, mediu, maxim); fiecare participant se
poziţionează în dreptul unei eşarfe, în funcţie de cât de dinamic se simte.
2. Li se cere participanţilor cu nivel energetic maxim să facă ceva pentru
a-i dinamiza şi mai mult pe cei cu nivel energetic mediu. Ulterior, cei cu nivel
energetic mediu vor trebui să facă şi ei ceva pentru a-i dinamiza şi pe cei cu
nivel energetic scăzut.
3. Aşezaţi în cerc, fiecare participant va împărtăşi celorlalţi cum se simte
şi va impune grupului o mişcare în concordanţă cu starea sa de spirit.
IV.4.2. Autoprezentarea
Acest moment trebuie să respecte principiul intersubiectivităţii.
Scop: cunoaşterea membrilor grupului