MECANISMELE DE

APĂRARE ALE
ORGANISMULUI
MECANISMELE DE APĂRARE
ALE ORGANISMULUI
De-a lungul evoluției, organismul uman și-a dezvoltat o serie
de mecanisme de apărare împotriva agresiunilor și infecțiilor:
• Tegumentul și mucoasele
• Sistemul monocito-macrofagic
• Inflamația
• Imunitatea
1. Piela și mucoasele
• Constituie prima linie de apărare
• Acționeaă ca o barieră de protecție împotriva diverșilor
agenți lezionali
2. SISTEMUL MONOCITO-
MACROFAGIC

• Este format din monocite, macrofage și precursorii

acestora
• În trecut era numit sistem reticulo-histiocitar
• Nu este vorba de un sistem propriu-zis, cu organe sau
țesuturi distincte
• Este format din celule cu capacitate fagocitară, care se
găsesc răspândite în diferite țesuturi și organe
• Aceste celule sunt fixe și mobile (libere)
• celule fixe: sunt celule macrofage care se găsesc în ficat,
splină, plamâni, măduva hematopoietică, ganglioni
limfatici, SNC
• celule mobile: monocitele din sânge și macrofagele din
țesutul conjunctiv
• Monocitele și macrofagele se formează în
măduva hematopoietică. Monocitele petrec
câteva zile în sânge, după care pătrund în
țesuturi transformându-se în macrofage
• Macrofagele sunt mai mari și au o putere
fagocitară mai mare decât monocitele
FUNCȚIILE SISTEMULUI
MONOCITO-MACROFAGIC
• Recunoaște și fagocitează materialul
străin organismuli (non-self); de
exemplu: microorganismele
• Elimină celulele îmbătrânite sau distruse
(ex.: rol în apoptoză)
• Are rol în reacția imună
Localizarea și denumirea macrofagelor
Localizare Denumire
Țesut conjunctiv (tegument, țesut Histiocite
subcutanat)
Ficat Celule Kupfer
Splină Macrofage libere (mobile) și fixe
Plămân Macrofage alveolare
Măduva osoasă Macrofage fixe
Ganglioni limfatici Macrofage libere (mobile) și fixe
Țesut osos Osteoclaste
Sistem nervos central Celule microgliale
Cavitatea pleurală Macrofage pleurale
Cavitatea peritoneală Macrofage peritoneale
Piele Histiocite, celule Langerhans
Sinovială Celulele tip A
FIZIOPATOLOGIA
INFLAMAŢIEI
INFLAMAȚIA
(lat. inflammare = a arde)

• Este o reacție de apărare a organismului la stimuli

care pot provoca leziuni tisulare
• Este o reacție secvențială ca răspuns la o agresiune
celulară
• Este parte a sistemului imunitar nespecific, înnăscut
• Inflamaţia este poate mai bine definită ca fiind o
reacţie a ţesutului vascularizat de localizare a
unei agresiuni
• Prin modificările induse de inflamaţie
organismul încearcă să:
• inactiveze agentul cauzal,
• înlăture produsele de degradare
• refacă ţesutul lezat - să inducă un proces
de vindecare
• Uneori aceste fenomene se cronicizează
şi se stabileşte un circuit continuu:
inflamaţie-distrucţie tisulară-inflamaţie.
Termenul de inflamație se utilizează în mod frecvent, dar
incorect, sinonim cu cel de infecție!
Infecția este mereu însoțită de inflamație, dar inflamația poate
să fie prezentă fară infecție
Infecția= o invadare a țesuturilor sau celulelor de către
microorganisme patogene precum: bacterii, fungi sau
virusuri
În contrast cu infecția, inflamația poate fi cauzată și de alți
agenți patogeni precum: radiațiile, traumatismele, alergeni
etc.
CAUZELE INFLAMAŢIEI
SUNT NUMEROASE:
• microorganisme (bacterii, virusuri, paraziţi
etc.),
• imunobiologică (produşi implicaţi în reacţia
antigen-anticorp),
• fizică (traumatisme, radiaţii, corpi străini,
temperaturi joase, înalte etc.),
• chimică (acizi, baze) etc.
Deși cauzele inflamației sunt multiple, cascada de
reacții pe care le declanșează organismul este
aceeași, numai intensitatea fenomenelor diferă.
În funcție de durata fenomenelor inflamatorii și a
celulelor implicate se distinge:
• Inflamația acută
• Inflamația cronică
Inflamația acută se manifestă sub forma unei
reacții:
• locale
• generale
MODIFICĂRILE LOCALE
INDUSE DE INFLAMAȚIE
(MACROSCOPICE)
La nivel macroscopic, răspunsul este însoţit de semnele
clinice cunoscute sub demnumirea de semne cardinale ale
inflamației, descrise cu peste 2000 de ani în urmă de către
Cornelius Celsus: rubor et tumor cum calore et dolore.
SEMNELE CARDINALE ALE
INFLAMAȚIEI
• rubor et tumor cum Aulus Cornelius Celsus
calore et dolore. (25 î.Hr. - 50 d.Hr.)

• rubor (înroşirea),
• calor (căldura
locală, hiperemia),
• tumor (tumefacţia,
edemul inflamator),
• dolor (durerea)
• + functio laesa
(pierderea funcţiei)
– Virchow (1821-
1902)
RUBOR
• este primul semn care se observă
• în zona agresată, arteriolele se dilată, capilarele
se vor umple de sânge (în mod normal ele sunt
goale sau umplute parțial) fenomen numit
hiperemie sau congestie.
• conferă culoarea roșiatică zonei inflamate.
CALOR
• în mod normal suprafața corpului este
mai rece decât cele 37ºC din interiorul
corpului
• zona cutanată inflamată va fi mai caldă
decât zonele învecinate datorită sângelui
care vine din interiorul corpului (37ºC)
• acest semn nu se va observa în cazul
unei inflamații din interiorul corpului,
deoarece acolo sunt 37ºC iar hiperemia
nu modifică temperatura locală
DOLOR (DUREREA,
HIPERALGIA)
• apare prin mai multe mecanisme:
• modificări ale pH-ului,
• eliberarea de mediatori chimici (histamina),
• anumiți ioni excită terminațiile nervoase libere
• edemul crește presiunea intratisulară locală
producând durere
TUMOR (TUMEFACŢIA,
EDEMUL INFLAMATOR)

• Tumefacția zonei se produce datorită trecerii de

lichid și celule din sângele circulant în țesutul
interstițial.
• Acest amestec de lichid și celule care se
acumulează în focarul inflamator se numește
exsudat
• În prima fază exsudatul este lichidian.
• Exemplul: formarea unei vezicule pline de lichid
(exsudat) în caz de arsură
FUNCTIO LAESA
(AFECTAREA FUNCŢIEI)
• se datorează edemului, durerii, modificărilor
circulatorii și chimice
• mecanismul intim de afectare funcțională nu
este pe deplin explicat
INFLAMAŢIA ACUTĂ
include o participare:
• vasculară
• celulară
• umorală (eliberarea de mediatori
chimici)
I. PARTICIPAREA VASCULARĂ

• Implică modificări la nivelul arteriolelor,

capilarelor și venulelor din țesutul
agresat.
• În ordine se produc:
A. modificări de calibru vascular şi
de flux sanguin
B. modificări de permeabilitate
vasculară
A. MODIFICĂRILE DE CALIBRU
VASCULAR ŞI DE FLUX SANGUIN
a. Vasoconstricţie arteriolară tranzitorie - dispare
rapid (3-4 secunde)
b. Vasodilataţie - duce la creşterea fluxului sanguin
– se exprimă clinic prin creşterea temperaturii
locale (calor) şi hiperemie (rubor)
c. Presiunea locală creşte şi determină
transsudarea în spaţiul extravascular de lichid
(plasmă) sărac în proteine
d. Consecinţa acestei etape este creşterea
vâscozităţii sângelui, creşterea concentraţiei de
globule roşii la nivelul vaselor mici (stasis)
PARTICIPAREA VASCULARĂ
B. MODIFICĂRILE
PERMEABILITĂŢII VASCULARE
• Transsudarea produsă în primele stadii ale
inflamaţiei, este rapid depăşită de creşterea
permeabilităţii vasculare → conexiunile dintre
celulele endoteliale devin mai laxe -
→ Permite exsudarea de lichid bogat în proteine
plasmatice și a leucocitelor (diapedeză) fapt
exprimat clinic prin apariţia edemului inflamator
(tumor).
* Datorită permeabilităţii mai mari a capilarelor din
zona afectată, antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS)
tind să se acumuleze în ţesuturile inflamate. AINS pot
extravaza sub formă legată de proteinele plasmatice.
 II. PARTICIPAREA CELULARĂ:
MIGRAREA LEUCOCITELOR ŞI
FAGOCITOZA
Acumularea de
leucocite
(globule albe)–
în principal
neutrofile şi
monocite – este
cea mai
importantă
caracteristică a
reacţiei
inflamatorii
ACTIVITATEA LEUCOCITARĂ
PARCURGE URMĂTOARELE ETAPE:

1. marginaţia leucocitară
2. adeziunea
3. migrarea sub acţiunea factorilor chemotactici
= chemotactism
4. fagocitoza şi degradarea (degranularea)
intracelulară
5. eliberarea extracelulară de produşi leucocitari
1. MARGINAŢIA
LEUCOCITARĂ
• În condiţii normale, elementele figurate ale
sângelui circulă în axul central al coloanei de
sânge, fiind separate de endoteliu prin plasmă
• La câteva minute după apariţia leziunilor, odată cu
încetinirea vitezei de circulaţie a sângelui,
leucocitele părăsesc axul central pentru a adera
la endoteliu vascular
• La început ele se rostogolesc lent de-a lungul
pereţilor capilarelor şi venulelor, ca în final să
adere într-un anumit punct
• În timp, endoteliul pare a fi „căptuşit” de
asemenea celule, fenomen denumit „pavimentare”
2. ADEZIUNEA LEUCOCITELOR
Procesul de adeziune leucocite-endoteliu are loc
datorită unor molecule de adeziune celulară şi a unor
mediatori.
3. MIGRAREA SUB ACŢIUNEA
FACTORILOR CHEMOTACTICI=
CHEMOTACTISMUL
• Globulele albe mobile părăsesc patul vascular
ajungând în ţesuturi
• Neutrofilele, eozinofilele, bazofilele,
monocitele şi limfocitele folosesc unul și
acelaşi mecanism:
• după adeziune, emit pseudopode
inserându-le la nivelul joncţiunilor
intercelulare endoteliale, ca apoi să
traverseze membrana bazală
• în leziuni severe cu afectare vasculară şi
globulele roşii pot părăsi în mod pasiv
patul vascular
CHEMOTACTISMUL

• Migrarea leucocitelor este una țintită

• Ele sunt atrase de o serie de ”semnale”
chimice
• Acest fenomen de deplasare orientată spre o
substanță se numește chemotactism
• Factorii chemotactici (chemotaxinele) pot fi
reprezentaţi de:
• substanţe endogene
• substanţe exogene (substanțe bacteriene,
componente ale proteinelor din plasma
extravazată etc.)
4. FAGOCITOZA ŞI
DEGRANULAREA

• globulele albe (leucocitele), care circulă în

sânge și care migrează în exudatul inflamator
sunt produse de măduva hematogenă
• măduva eliberează în mod normal un număr
relativ constant de leucocite (5000-9000 ±
1000/mm³)
• în cazul unei inflamații prin feed back se
”comandă” producția crescută a unui anumit
tip sau a mai multor tipuri de leucocite
• granulocitele constituie o clasă de leucocite
care după colorarea în laborator, prezintă
granule în citoplasmă
• granulocitele sunt reprezentate de:
• neutrofile, eozinofile și bazofile
• monocitele și limfocitele nu prezintă granule
• granulele vizibile la microscop reprezintă lizozomi
plini de enzime (proteaze, lipaze, fosfataze) și
substanțe antibacteriene
• neutrofilele sunt capabile de mișcări de amibă
(amoeba) (gr.amoibos=schimbător) neutralizând
agentul patogen prin fagocitoză
FAGOCITOZA
5. ELIBERAREA EXTRACELULARĂ
DE PRODUŞI LEUCOCITARI

• alterările membranare ale neutrofilelor şi

monocitelor - în cursul fenomenului de
chemotactism şi fagocitoză - duc la eliberarea unor
produşi intra-și extracelulari
• Cele mai importante substanţe sunt reprezentate
de: enzimele lizozomale, radicali liberi (oxygen-
derived activ metabolites) şi derivaţi ai acidului
arahidonic (prostaglandine şi leucotriene).
Antiinflamatoarele nesteroidiene acţionează prin
scăderea producerii de prostaglandine!
INFLAMAȚIA
III. PARTICIPAREA UMORALĂ

• fenomenele dramatice, vasculare,

lichidiene și celulare, care însoțesc
inflamația sunt sub un control riguros
• acest control este exercitat de către
mediatorii chimici
• o multitudine de agresiuni induce
activarea acelorași mediatori ceea ce
explică caracterul stereotip al
răspunsului inflamator indiferent de
factorul cauzal
De la descoperirea histaminei de către
Lewis (1924) numeroase cercetări au
evidenţiat şi continuă să descopere o
multitudine de mediatori.
Aceşti mediatori pot proveni din:
• plasmă
• celule
• ţesuturile lezate
Clasificarea mediatorilor chimici

1. Amine vasoactive: histamina

2. Proteaze plasmatice (substanțe produse de sistemul
enzimatic plasmatic)
• sistemul kininelor (bradikinina)
• sistemul complementului seric
• sistemul coagulării (factorul XII - Hageman)
3. Metaboliţi ai acidului arahidonic:
• via ciclooxigenază:
• prostaglandine
• tromboxani=agent proteic agregant
• via lipooxigenază:
• leucotriene
4. Constituenţi lizozomali (proteaze)
5. Radicali liberi
6. Factorul activator plachetar (PAF)
7. Citokine
8. Factorii de creştere (GF)
1. AMINELE VASOACTIVE:
HISTAMINA

• histamina joacă rolul cel mai important

• este depozitată în celule ale țesutului conjunctiv,
numite mastocite
• este prezentă și în bazofilele și trombocitele din
sânge
• histamina stocată este inactivă; ea se activează
prin degranularea mastocitelor. Ea poate fi
activată și de complementul seric sau de reacțiile
imunologice
• medicamentele antihistaminice blocheză
activitatea ei
• histamina este implicaţă în faza activă imediată
de creştere a permeabilităţii vasculare
2. PROTEAZELE PLASMATICE
(SUBSTANȚE PRODUSE DE SISTEMUL
ENZIMATIC PLASMATIC)

• sistemul kininelor, al complementului (un

grup de 15 proteine implicate în reacția
imună) şi cel al coagulării (Factorul
Hageman activat - factorul XIIA) – roluri :
• duc la creşterea permeabilităţii
vasculare,
• acţionează ca factori chemotactici,
• iniţiază sistemul coagulării, fibrinolitic şi
cel al kininelor
3. METABOLIŢI AI ACIDULUI
ARAHIDONIC

• prostaglandinele şi leucotrienele - joacă un rol important într-o

serie de procese fiziologice şi patologice printre care şi în
inflamaţie.
• prin diferiţi stimuli chimici sau mecanici se activează anumite
enzime lipolitice, mai ales fosfolipaza A2, care desface acidul
arahidonic din fosfolipidele membranare. (Glucocorticoizii
acţionează la acest nivel inhibând fosfolipaza A2).
• în continuare, acidul arahidonic este transformat printr-o
cascadă de reacţii metabolice, care se ramifică în două căi:
• calea ciclooxigenazei
• calea lipooxigenazei.
Ciclooxigenaza există în 2 izoforme:
ciclooxigenaza – 1 (COX-1) şi ciclooxigenaza – 2
(COX-2):
• COX1 este o enzimă constitutivă, prezentă în multe
ţesuturi, unde determină formarea de prostanoizi
necesari unor procese fiziologice (citoprotecţia
mucoasei gastrointestinale, homeostazia
vasculară, funcţia renală, funcţia plachetară).
• COX2 nu se găseşte în ţesuturile normale, ea este
indusă de stimuli inflamatori (ex: citokine).
• consecutiv în ţesutul supus agresiunii se formează
cantităţi mari de prostaglandine (PG).
Lipooxigenaza acționează formând leucotriene care:
• cresc permeabilitatea vaselor sangvine mici;
• produc contractia muschilor netezi și
• atrag neutrofilele la locul inflamației.
PROSTAGLANDINELE

• au un spectru larg de acţiune,

• sunt sintetizate în funcţie de nevoi,
• nu se depozitează intracelular,
• sunt active în vecinătatea locului de sinteză şi
nu sunt transportate pe cale sanguină,
• sunt repede inactivate metabolic (un rol
important jucându-l în acest sens plămânii).
• sunt niște ”hormoni locali”
PROSTAGLANDINELE

sunt sintetizate în toate ţesuturile şi intervin într-o serie de

tulburări care interesează practic toate aparatele şi sistemele
existente:
• în inflamaţia acută şi cronică,
• durere,
• HTA, cardiopatia ischemică, insuficienţa circulatorie
cerebrală şi periferică,
• ateroscleroză,
• insuficienţă renală,
• avort spontan, sindrom premenstrual,
• migrenă etc.
Implicarea metaboliţilor acidului arahidonic în
inflamaţie poate fi rezumată astfel:
• prostaglandina E şi prostaciclina sunt probabil
cei mai importanţi mediatori ai vasodilataţiei
inflamatorii
• cresc permeabilitatea vasculară
• efecte chemotactice
• sunt implicate în patogeneza durerii şi a febrei
care însoţesc procesul inflamator.
SOARTA INFLAMAȚIEI

• Prin reacția inflamatorie agentul patogen este

exclus, producția de exsudat scade, capilarele se
recalibrează și devin semipermeabile.
• Exsudatul este resorbit trepatat de vasele limfatice
sau este direct eliminat (ex. prin tuse când
exsudatul este în plămân), iar țesutul se reface așa
cum a fost înainte de agresiune. În această situație
vorbim de rezoluție.
Dacă o cantitate de țesut a fost distrusă rezoluția
nu mai este posibilă, iar țesutul trebuie refăcut prin
proliferarea celulelor adiacente. Vindecarea se
produce în acest caz, prin 2 procese:
1. regenerare – cănd sunt refăcute elementele
parenchimatoase (țesut funcțional al unui organ- în
opziție cu țesutul conjunctiv de susținere sau
stroma) exact cum au fost
2. cicatrizare – proliferarea de țesut conjunctiv
CAPACITATEA DE REGENERARE A
DIFERITELOR ȚESUTURI

• Foarte bună: țesutul epitelial al pielii, mucoasei

bucale, faringiene, tractului gastrointestinal
• Bună : țesutul epitelial din parenchimul hepatic,
tubi renali, elementele secretorii ale anumitor
glande
• Foarte slab sau deloc: mușchii striați și netezi.
Mușchiul cardiac deloc - necroză miocardică
• Nu se regenerează: neuronii din SNC
• Formarea cicatricei presupune proliferarea de țesut conjunctiv
din zonele învecinate focarului inflamator.
• Proliferarea de țesut conjunctiv tânăr în focar se numește:
organizare, iar țesutul conjunctiv care proliferează poartă
numele de: țesut de granulație
• Țesutul de granulație conține: fibroblaști care proliferează,
angioblaști care formează capilarele, leucocite implicate în
inflamație, exsudat, substanță fundamentală semifluidă.
• Fibroblaștii secretă tot mai mult colagen astfel încât țesutul
conjunctiv devine tot mai dens, rezultând o cicatrice. Țesutul
de granulație devine mai puțin celular și vascular, dar mai plin
de colagen. Din aceste motive cicatricea este la început mai
puțin rezistentă și mai roz (datorită prezenței vaselor de
sânge), ca în timp să devină rezistentă și decolorată, prin
regresia vaselor de sânge.
CICATRIZAREA

cicatricele se împart in 3 categorii principale:

• cicatrice cheloide: depasesc marginile leziunii după vindecare
și sunt produse de excesul de substanță
• cicatrice hipertrofice: se disting prin tenta roșie persistentă
• cicatrice atrofice: produc deformări ale țesutului cutanat (lipsă
de substanță) foarte dificil de tratat.
INFLAMAŢIA CRONICĂ

• Apare în cazul în care cauza care a declanşat

inflamația persistă peste o anumită perioadă de
timp.
• Leucocitele care intervin în această situaţie sunt în
special monocite şi plasmocite (plasmocitele sunt
ultima faza de specializare a unor limfocite).
• Se caracterizează prin vasodilataţie, creşteri ale
permeabilităţii şi procese exsudative mai reduse.
• Predomină procesele proliferative care vizează în
special ţesutul conjunctiv (fibroplazie). Astfel ia
naştere un ţesut de granulaţie.
ASPECTE SISTEMICE
ALE INFLAMAȚIEI
Febra - apare datorită pirogenilor endogeni eliberați din
neutrofile și macrofage. Ei resetează termostatul termic din
hipotalamus.
Modificări hematologice
• inflamația influențează procesul de maturație și eliberare
de leucocite din măduva hematogenă, rezultând creșterea
numărului de leucocite în sânge= leucocitoză.
• Se modifică compoziția proteică din sânge ceea ce se
reflectă prin alterarea vitezei de sedimentare a hematiilor =
VSH, care crește (normal: 4-6 mm/1h)
Alte manifestări: stare generală alterată, slăbiciune,
inapetență etc. Mecanismele de producere sunt insuficient
explicate.