Următorii 100 de ani

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Următorii 100 de ani

Informații generale

Autor George Friedman

Ediția originală

Limba Engleză

Țara primei apariții Statele Unite

Data primei apariții 2009

ISBN 0-385-51705-X

Modifică date / text

Următorii 100 de ani (titlu original în engleză: The Next 100 Years) este o carte din 2009, scrisă
de George Friedman. În carte, Friedman încearcă să prezică evenimentele geopolitice majore și
tendințele secolului XXI. De asemenea, autorul vorbește și despre schimbările culturale,
economice, sociale, precum și despre inovațiile tehnologice care ar putea avea loc în această
perioadă.
 Cuprins

 1Rezumat
o 1.1Al Doilea Război Rece
o 1.2Fragmentarea Rusiei și a Chinei
o 1.3Noi mari puteri
o 1.4Apariția unor tensiuni
o 1.5Schimbări demografice
o 1.6Al Treilea Război Mondial
o 1.7După Război
o 1.8Conflictul SUA-Mexic
o 1.9Noi tehnologii
 2Recenzie
 3Legături externe

Rezumat[modificare | modificare sursă]

Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.

Friedman prezice că Statele Unite vor rămâne superputerea globală dominantă pe parcursul
secolului XXI și că istoria acestui secol va consta în principal în încercările altor puteri de a
destabiliza dominația americană.
Al Doilea Război Rece[modificare | modificare sursă]
În anii 2010, conflictul dintre SUA și fundamentaliștii islamici va înceta, iar între Rusia și SUA se
va declanșa un nou Război Rece, mai scurt decât primul. Pe fundalul încercărilor Rusiei de a-și
extinde zona de influență în Europa Centrală și de Est, SUA se va alia cu unele state din această
regiune, care vor încerca să reziste presiunilor geopolitice ruse. Friedman speculează că SUA
probabil va deveni un aliat apropiat al unor țări est-europene,
precum Polonia, Cehia, Slovacia, Ungariași România. În jurul anului 2015 se va forma o alianță
militară condusă de polonezi, care pe parcursul cărții este denumită „Blocul polonez” ("Polish
Bloc").
Fragmentarea Rusiei și a Chinei[modificare | modificare sursă]
Către începutul anilor 2020, Al Doilea Război Rece se va termina, după ce sancțiunile economice
și presiunile politice asupra Rusiei, acumulate cu declinul demografic și infrastructura proastă, vor
duce la colapsul Federației Ruse, la fel cum s-a destrămat Uniunea Sovietică. Și alte țări ex-
sovietice se vor fragmenta.
Tot în această perioadă, China (RPC) se va fragmenta la rândul său, pe criterii politice și
culturale, în urma tensiunilor tot mai mari dintre regiunile de coastă prospere și cele sărace din
interior. China va rămâne un stat unitar, însă guvernul central își va pierde tot mai mult puterea,
diferitele provincii căpătând tot mai multă autonomie.
Noi mari puteri[modificare | modificare sursă]
În anii 2020 – 2030, pe fundalul decăderii Rusiei și a Chinei, trei mari puteri vor apărea
în Eurasia: Turcia, Polonia și Japonia.
Inițial sprijinită de SUA, Turcia își va extinde sfera de influență, devenind o putere regională, ca în
vremea Imperiului Otoman. În sfera de inluență a Turciei se va afla Lumea
arabă și Caucazul până în Rusia.
Între timp, Japonia își va extinde influența economică spre regiunile de coastă ale Chinei, Orientul
Îndepărtat Rus și insulele din Pacific. Friedman prezice că Japonia va deveni mult mai agresivă
din punct de vedere geopolitic.
De asemenea, Polonia va continua să conducă Blocul polonez și își va extinde sfera de influență
în fosta Rusie Europeană, concurând cu Turcia.
Apariția unor tensiuni[modificare | modificare sursă]
După sfârșitul celui de-Al Doilea Război Rece, Turcia și Japonia vor deveni mari puteri spațiale,
concurând cu SUA. Creșterea puterii militare și a influenței economice a acestor două țări va
duce în final la destrămarea alianței lor cu SUA. Turcia și Japonia vor forma apoi probabil o
alianță anti-americană, la care este posibil (dar nu foarte probabil) să adere și Germania,
și Mexicul. Între timp, SUA se va alia cu Blocul polonez, China, India, Coreea reunificată
și Regatul Unit. În anii 2040 se vor intensifica tensiunile între cele două alianțe.
Schimbări demografice[modificare | modificare sursă]
Natalitatea scăzută din țările dezvoltate, în special din Europa, va duce la schimbări majore de
ordin social, cultural și politic în prima jumătate a secolului, aceste țări confruntându-se cu
îmbătrânirea populației și cu o criză a forței de muncă. Astfel, în anii 2020-2030, țările occidentale
vor recurge la forța de muncă străină, stimulând imigrația.
În a doua jumătate a secolului însă, totul va deveni extrem de robotizat, ceea ce va mări
considerabil rata șomajului în lume, determinând din nou țările occidentale, în special SUA, să
limiteze imigrația.
Al Treilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]
Către mijlocul secolului XXI va izbunci Al Treilea Război Mondial între SUA, Blocul polonez,
Regatul Unit, India și China pe de o parte, și Turcia și Japonia de cealaltă parte, cărora li se vor
alătura spre sfârșitul războiului Germania și Franța. Războiul, care va dura în jur de doi-trei ani,
se va încheia cu victoria Statelor Unite și a aliaților săi. Friedman prezice că războiul va fi limitat
și nu total, precum Al Doilea Război Mondial, asta deoarece ambele tabere vor deține arme
nucleare, prin urmare nu se va recurge la ele.
După Război[modificare | modificare sursă]
În deceniile de după război SUA va progresa. Va avea loc un boom economic, care va duce la
dezvoltarea de noi tehnologii și la extinderea influenței americane în lume. SUA va rămâne
superputerea dominantă din punct de vedere politic și militar și va deține controlul și în spațiu.
Turcia va stagna, iar Japonia își va pierde influența.
Între timp, Blocul polonez se va extinde, Polonia devenind tot mai puternică, într-atât încât SUA
va ajunge să o considere o amenințare. Drept urmare, SUA se va alia cu Turcia și cu Regatul
Unit pentru a împiedica o hegemonie poloneză în Europa.
Conflictul SUA-Mexic[modificare | modificare sursă]
Până la sfârșitul secolului, în urma a decenii întregi de imigrație masivă, numeroase regiuni din
SUA vor fi locuite preponderent de etnici mexicani, care nu se vor mai integra în societatea
americană, ci vor dori să se lipească de Mexic. Între timp, Mexicul va deveni la rândul său o mare
putere militară și economică și, profitând de tendințele separatiste ale mexicanilor din SUA, va
iniția un conflict cu Statele Unite. Friedman estimează că acest conflict va continua și în secolul
XXII.
Noi tehnologii[modificare | modificare sursă]
Pe plan tehnologic, Friedman prezice că vor fi dezvoltate avioane și rachete hipersonice și vor fi
înființate baze militare pe Lună. Oamenii vor folosi tot mai mult energia solară, nemaifiind
dependenți de hidrocarburi. Se vor înregistra progrese imense în robotică, ceea ce va duce la
creșterea productivității muncii și, implicit, la creșterea șomajului, pe măsură ce roboții vor înlocui
munca umană. Totodată, progresele din genetică vor duce la prelungirea vieții umane.

Următorii 100 de ani este o carte înspăimântătoare. Are în ea ceva din misticismul lui
Nostradamus, dar previziunile sunt mult prea apropiate şi mult prea argumentate ca să le iei în
râs. Înainte de a vă da spre citire un pasaj consistent din această carte, vreau să ţineţi cont de faptul
că Friedman a lucrat în industria jocurilor video, mai exact, în cea a jocurilor de război. Viziunea sa
este una conflictuală, dar, mă tem, de cele mai multe ori, aceasta este şi esenţa fiinţei umane.
Conflictele la care se referă nu sunt, întotdeauna, războaie în sensul clasic al termenului… Pot fi
conflicte de interese sau chiar războaie reci.

În acelaşi timp, Friedman este un eurosceptic. Probabil, cei mai mulţi americani sunt aşa. Viziunea
sa pleacă de la ipoteza unei Europe anchilozate, fără şanse de a perpetua pacea sub presiunea
Rusiei, pe de o parte, dar şi sub interesul SUA, de cealaltă parte, de a nu lăsa Uniunea Europeană să
devină un actor politic global. Ideea destrămării UE şi a NATO, par a fi premise pentru Friedman. Eu
nu cred în ele. Dar trebuie să recunosc faptul că Istoria (iar Friedman este un bun cunoscător al ei)
ne-a demonstrat că, şi Franţa, şi Germania, pot tranzacţiona Europa de Est pentru interese
superioare.

Acum vă las să citiţi. Intertitlurile şi sublinierile îmi aparţin. (Moise Guran)

SLĂBICIUNEA MILITARĂ A RUSIEI NU MAI ESTE DE ACTUALITATE

În ultimii ani s-a tot discutat despre slăbiciunea armatei ruse, discuţii care, în deceniul de după
căderea Uniunii Sovietice, nu erau departe de adevăr. Dar iată cum stau lucrurile mai nou – acea
slăbiciune nu prea mai este de actualitate încă din anul 2000, iar prin 2015 va fi chiar de domeniul
trecutului. Viitoarea confruntare din nord-estul Europei nu se va petrece brusc, dar va fi o
confruntare extinsă. Puterea militară rusă va avea timp să se dezvolte. Domeniul în care Rusia a
continuat cercetarea şi dezvoltarea în anii ’90 a fost tocmai cel al tehnologiilor militare avansate.

În 2010, ruşii vor avea, cu certitudine, cea mai eficientă armată din
regiune. Între 2010 şi 2020, forţa lor va fi o provocare serioasă pentru oricare altă putere care va
încerca să se impună cu forţa în regiune, chiar şi pentru cei din afara acesteia. Chiar şi pentru
Statele Unite.

Rusia se va afla faţă în faţă cu ţări care nu se pot apăra şi cu o alianţă NATO care este eficientă doar
dacă Statele Unite decid să folosească forţa. După cum am văzut, Statele Unite au o singură politică
de bază pentru Eurasia – să împiedice orice putere să o domine. În cazul în care China devine slabă
sau se scindează, iar europenii sunt slabi şi divizaţi, Statele Unite vor avea un interes fundamental:
să evite războiul general, menţinând atenţia Rusiei concentrată pe baltici şi pe polonezi, astfel
încât să nu mai poată gândi global. Statele Unite vor folosi metoda tradiţională de a sprijini aceste
ţări: transfer de tehnologie.

(nota Moise: mai târziu, în carte, Friedman vorbeşte despre un bloc politico-militar creat în jurul
Poloniei, extrem de puternic, unul din care va face parte şi România)
CAUCAZUL – O DIVERSIUNE. MIZA ESTE EUROPA DE EST

Statele Unite vor fi nerăbdătoare să sporească puterea Poloniei şi a ţărilor baltice şi să le

impulsioneze să-i răpună pe ruşi. Când vine vorba despre răspunderea Rusiei, aceasta ar fi cea mai
bună metodă de-a o face. Georgia, plasată în Caucaz, reprezintă un al doilea punct fierbinte iritant
pentru ruşi şi, prin urmare, va fi o zonă în care Statele Unite vor interveni. Cu toate acestea,
importantă va fi Europa, nu Caucazul.

Dată fiind puterea americană, nu va exista un atac direct al ruşilor, iar americanii nu vor permite
vreo aventură de-a aliaţilor lor. Ruşii vor încerca, mai degrabă, să creeze presiune asupra Statelor
Unite altundeva în Europa şi în alte părţi ale lumii. De exemplu, vor urmări să destabilizeze ţări cum
ar fi Slovacia şi Bulgaria.Confruntarea se va întinde de-a lungul întregii graniţe dintre Rusia şi restul
Europei.

Strategia de bază a Rusiei va consta în încercarea de a destrăma NATO şi de a izola Europa de

Est. Cheia reuşitei vor fi germanii, urmaţi de francezi. Sunt naţiuni izolate,

iar Germania este dependentă de Rusia pentru gazul natural.

Germanii încearcă să reducă această dependenţă şi poate chiar vor reuşi, într-o oarecare măsură, dar
vor continua să depindă de livrarea unei cantităţi substanţiale de gaz natural, fără de care nu se vor
putea descurca. Ruşii le vor reproşa germanilor că le permit americanilor să îi folosească pentru a
asupri Rusia, dar că ei, ruşii, departe de a fi o ameninţare la adresa Germaniei, au un interes comun –
o zonă-tampon stabilă şi neutră între ei, formată dintr-o Polonie independentă. Chestiunea ţărilor
baltice nu ar trebui, vor spune ruşii, să aibă vreo legătură aici. Singurul motiv pentru care
americanilor le-ar păsa de baltici ar fi agresiunea împotriva Rusiei. Rusia va fi pregătită să garanteze
ţărilor baltice autonomie în contextul unei confederaţii extinse, iar Poloniei securitate, în schimbul
reducerii înarmării şi al neutralităţii. Alternativa – războiul – nu ar fi în interesul germanilor şi nici al
francezilor.

Argumentul probabil va funcţiona, dar cred că va da rezultate neaşteptate. Statele Unite,

întotdeauna excesiv de agresive din punct de vedere european, vor stârni probleme inutile în Europa
de Est, ca ameninţare la adresa Rusiei. Dacă Germania va permite NATO să facă acest lucru, va fi
atrasă într-un conflict pe care nu şi-l doreşte. Prin urmare, consider că va bloca sprijinul NATO către
Polonia, ţările baltice şi restul Europei de Est – pentru a funcţiona, NATO are nevoie de
unanimitate, iar Germania este o putere importantă.

(nota Moise: argumentele referitoare la interesele Germaniei sunt valide, dar pot fi exagerate.
Totuşi, deşi eu însumi filogerman, cred că autorităţile noastre ar trebui să fie foarte atente în
crearea de noi axe, care s-ar putea dovedi o capcană în acest context. După ce a devenit
nominalizat pentru şefia SRI, Eduard Hellvig şi-a închis blogul. Mai bine!)

ŞI DACĂ NATO NU VA REZISTA TESTELOR RUSIEI?

Rusia va spera ca şocul retragerii sprijinului NATO să-i determine pe polonezi şi pe ceilalţi să cedeze.

Lucrurile se vor întâmpla cu totul altfel: Polonia, prinsă între Rusia şi Germania, va deveni și mai
dependentă de Statele Unite. Statele Unite, simţind ocazia de a sufoca Rusia şi de a scinda Europa
în două, slăbind astfel Uniunea Europeană, îşi va spori sprijinul acordat Europei de Est. În jurul
anului 2015, se va forma un nou bloc de naţiuni, în principal din vechii sateliţi ai fostei Uniuni
Sovietice cuplaţi cu ţările baltice. Acest bloc, mult mai energic decât Europa Occidentală, cu mult
mai multe de pierdut, şi sprijinit de Statele Unite, va dezvolta un dinamism surprinzător.

Ruşii vor răspunde acestei maniere americane subtile de a acapara puterea, încercând să crească
presiunea asupra Statelor Unite altundeva în lume. În Orientul Mijlociu, de exemplu, unde
interminabilele confruntări dintre israelieni şi palestinieni vor continua, ruşii vor întări sprijinul militar
acordat arabilor. În general, oriunde există regimuri antiamericane, va apărea şi sprijinul militar rus.
O confruntare mondială de intensitate medie se va declanşa în jurul anului 2015, intensificându-se în
2020. Nici una dintre părţi nu va risca un război, dar ambele vor face manevre.

În 2020, această confruntare va constitui tema mondială dominantă – şi toţi o vor privi ca pe o
problemă permanentă. Confruntarea nu va avea proporţiile Războiului Rece. Ruşii nu vor mai fi în
poziţia de a recuceri Eurasia şi nici nu vor mai constitui o ameninţare mondială. Totuşi, ei vor
reprezenta o ameninţare regională, acesta fiind contextul în care Statele Unite vor reacţiona. Vor
exista tensiuni de-a lungul întregii frontiere ruse, dar Statele Unite nu vor putea (sau nu vor trebui) să
creeze un cordon de apărare în jurul Rusiei, aşa cum au făcut pe vremea Uniunii Sovietice.

(nota Moise: Aşa cum v-am arătat la tv, săptămâna aceasta, Rusia îşi creează ea un cordon de
apărare, prin Bulgaria, Serbia, Ungaria şi, posibil Slovacia. Ar fi al doilea, primul, e clar de acum –
Novo Rosia, în estul Ucrainei şi Belarus)

BOGĂŢIA RESURSELOR BLOCHEAZĂ AVANSUL TEHNOLOGIC AL RUSIEI

Dată fiind confruntarea, dependenţa europenilor de hidrocarburi, provenite în mare măsură din
Rusia, va deveni o chestiune de strategie. Situaţia va fi mult mai dureroasă decât în trecut. Strategia
americană va fi de întărire a concentrării lor asupra surselor de energie.

Acest lucru va da un impuls extraordinar interesului americanilor de a dezvolta surse de energie

alternativă. Rusia se va concentra, ca şi până acum, mai degrabă pe industriile deja existente decât
pe dezvoltarea altora noi. Asta va însemna producţie sporită de petrol şi gaze naturale şi nu noi surse
de energie. Drept rezultat, Rusia nu va fi fruntaşă în dezvoltarea de noi tehnologii, care vor domina
ultima parte a secolului.
În schimb, Rusia va trebui să-şi dezvolte capacitatea militară. Astfel, aşa cum a făcut-o în ultimele
două secole, ea va dedica cea mai mare parte a banilor pentru cercetare şi dezvoltare descoperirii de
noi tehnologii în scopuri militare şi dezvoltării industriilor existente, ceea ce o va face să rămână în
urma Statelor Unite şi a restului lumii în ceea ce priveşte tehnologiile nonmilitare valoroase. În mod
paradoxal, Rusia va suferi cel mai mult exact de pe urma bogăţiilor ei de hidrocarburi – întrucât nu va
fi motivată să dezvolte noi tehnologii, ajungând să fie copleşită de cheltuieli în scopuri militare.

În prima fază a relansării puterii ruse, aproximativ până în anul 2010, Rusia
va fi subestimată. Va fi percepută drept o ţară scindată, cu o economie care bate pasul pe loc, slabă
din punct de vedere militar. În jurul anului 2020, când confruntarea se va intensifica la graniţele ei,
iar vecinii ei imediaţi se vor alarma, marile puteri vor continua să o trateze la fel.

Statele Unite, în special, au tendinţa ca, mai întâi, să-şi subestimeze adversarii, pentru ca, mai apoi,
să şi-i supraestimeze. Pe la mijlocul anilor 2010, Statele Unite vor ajunge din nou obsedate de
Rusia. Avem aici un fenomen foarte interesant de observat. Statele Unite oscilează între stările de
spirit, când, în realitate, aşa cum am văzut deja, au o politică externă foarte consistentă şi raţională.
În acest caz, Statele Unite vor intra în starea lor maniacală, dar îşi vor concentra atenţia asupra
paralizării Rusiei, fără să intre în război.

(nota Moise: deja se întâmplă asta, prin scăderea preţului ţiţieului, înarmarea Ucrainei, a Poloniei
şi, probabil şi a României)

Va conta foarte mult unde se va stabili falia. Dacă resuscitarea Rusiei se va dovedi o criză de
proporţii minime, rușii vor domina Asia Centrală şi Caucazul şi vor absorbi, probabil, Republica
Moldova, dar nu vor putea să absoarbă şi statele baltice, nici să domine vreo naţiune aflată la vest de
Caucaz.

ŞI DACĂ PUTIN A PRELUAT DEJA INIŢIATIVA?

Totuşi, în final, nu prea va mai conta, cu adevărat, ce se va întâmpla. Puterea militară rusă va fi
drastic epuizată după confruntarea cu segmentul puterii americane pe care Statele Unite vor decide
să îl implice în acţiunile de răspuns la mişcările Rusiei. Indiferent de ce face restul Europei, Polonia,
Cehia, Ungaria şi România vor rezista avansurilor Rusiei şi vor fi gata să accepte orice înţelegere cu
Statele Unite pentru a câştiga sprijinul acestora.

(nota Moise: originar din Ungaria, Friedman nu îşi putea imagina în 2009 că Ungaria va juca cu
Rusia. Probabil şi Putin a citit această carte 🙂 )

Astfel, de data aceasta, falia o vor reprezenta mai degrabă munţii Carpaţi decât Germania, aşa cum s-
a întâmplat în timpul Războiului Rece. Câmpiile poloneze de nord vor fi principala zonă a
confruntărilor, dar ruşii nu vor interveni cu trupe.
Cauzele ce au aprins această confruntare – şi războiul rece de dinaintea ei – vor determina aceleaşi
rezultate ca şi Războiul Rece, de data aceasta cu mai puţin efort pentru Statele Unite. Ultima
confruntare a avut loc în Europa Centrală. De data aceasta, va avea loc mult mai în est.

În ultima confruntare, Rusia avea o populaţie numeroasă, de data aceasta, are o populaţie mai mică
şi în scădere. Presiunile interne, mai ales în sud, vor distrage atenţia Rusiei de la Occident şi, în cele
din urmă, aceasta va claca, la fel cum a făcut în 1917 şi, din nou, în 1991. Armata ţării va ceda, o
dată în plus, imediat după 2020.