Remedierea şi consolidarea

structurilor din oțel

 1. TIPURI DE INTERVENŢIE

Reabilitările care constau în totalitatea intervenţiilor necesare

aducerii construcţiei la parametrii ceruţi de beneficiar cu
respectarea condiţiilor de siguranţă prevăzute de lege.

Reparaţiile care constau în intervenţii prin care performanţele

structurii sunt readuse la parametrii iniţiali.

Consolidările care constau în intervenţii prin care sunt mărite

performanţele structurii faţă de cele avute iniţial
 CONSOLIDĂRI
Consolidările sunt intervenţii care se aplică elementelor, prinderilor
acestora şi structurilor de rezistenţă, care necesită sporirea capacităţii de
rezistenţă, cerută în general de condiţii noi, mai severe decât cele avute în
vedere la proiectarea şi executarea structurii, dar şi din motive de
întreţinere defectuoasă care au condus la pierderi de material (ex.
ruginire, diferite improvizaţii).

La alegerea soluţiei de intervenţie se vor avea în vedere următoarele:

- stabilirea cauzei care a podus defectul;
- descărcarea parţială de eforturi a elementului înainte de a se face
intervenţia (îndepărtarea încărcărilor variabile şi cvasipermanente,
introducerea de reazeme intermediare active);
- menţinerea poziţiei centrului de greutate şi a axialităţii barei ;
- stabilirea proprietăţilor fizico-mecanice şi a sudabilităţii oţelului
(materialului de bază).
 Mijloace generale de consolidare
Consolidarea elementelor din oţel şi a prinderilor acestora se poate
efectua utilizând ca mijloace de realizare sudarea sau prinderea cu
şuruburi.

Metode de consolidare a elementelor

1. Metode de consolidare a elementelor
1.1 Consolidarea secţiunilor prin adăugare de material

Metoda constă în adăugarea de platbande, profile sau subansamble

aplicate pe toată lungimea sau pe o porţiune a elementului care trebuie
consolidat.

Mărirea secţiunii prin adăugarea de material este o metodă simplă,

care poate fi aplicată majorităţii elementelor structurale, însă din motive
financiare este recomandabilă doar dacă este necesară aplicarea pe
porţiuni restrânse, la un număr redus de elemente.
 La aplicarea metodei trebuie respectate anumite condiţii tehnice
generale :
− distribuirea materialului adăugat secţiunii originare se face în funcţie
de natura şi mărimea solicitărilor, astfel încât elementul consolidat să se
comporte optim sub încărcările aferente, atât din punct de vedere al
tensiunilor, cât şi al stabilităţii generale şi locale : la elementele
încovoiate materialul se adaugă la tălpi spre a creşte momentul de
inerţie al secţiunii, în cazul elementelor comprimate materialul trebuie
adăugat cât mai departe de centrul de greutate, astfel încât să se
mărească raza de inerţie a secţiunii consolidate, în cazul secţiunilor
supuse la forţe tăietoare mari, materialul se adaugă pe direcţia acestora,
consolidările barelor la flambaj pot fi aplicate numai în zona centrală a
elementelor,etc. ;
− materialul adăugat se dispune în mod simetric faţă de secţiunea
existentă pentru a se evita apariţia eforturilor suplimentare datorate
excentricităţilor ;
− între materialul adăugat şi cel existent trebuie asigurată o conlucrare
perfectă prin utilizarea sudurii sau şuruburilor, prinderea cu sudură fiind
preferabilă întrucât asigură o durabilitate sporită faţă de şuruburi care se
slăbesc în timp, dând naştere la deplasări ale elementelor secţiunii unele
faţă de altele ;
− dacă distribuirea materialului adăugat poate crea variaţii bruşte de
secţiune sau o schimbare a raportului de rigidităţi între componentele
structurale, aceste aspecte trebuie luate în considerare la efectuarea
calculelor ;
− la confecţionarea şi punerea în operă a materialului de adaos, se
respectă aceleaşi reguli ca şi pentru construcţiile noi. În mod particular la
aplicarea acestei metode, elementele de adaos trebuie ca să fie
confecţionate în ateliere, în strânsă concordanţă cu măsurătorile
efectuate la faţa locului, astfel încât să se obţină un contact perfect al
pieselor de adaos pe conturul elementelor existente ;
− înainte de aplicarea pieselor de adaos, este obligatorie curăţarea
suprafeţelor comune elementelor vechi şi noi, insistând asupra curăţării
elementelor existente, care sunt acoperite cu straturi succesive de
vopsea, sau pot fi corodate ;
− după consolidarea elementelor prin această metodă trebuie să fie
refăcută protecţia metalului.

Modul de calcul al secţiunii materialului adăugat necesar este

particularizat în funcţie de domeniul elastic sau plastic în care urmează
să lucreze secţiunea consolidată. De aceea, pentru elementele
consolidate sub sarcină şi la care s-a considerat că secţiunea consolidată
lucrează în domeniul elastic, este necesar să se respecte o condiţie
suplimentară care să asigure rezultate optime din punct de vedere
tehnic şi financiar, anume ca elementul structural la care se intervine să
fie descărcat de sarcinile pe care le suportă într-o măsură cât mai mare
posibilă, astfel încât materialul adăugat să preia o pondere cât mai mare
din încărcările aferente elementului.

(a) Consolidarea stâlpilor

Dacă este depăşită capacitatea de rezistenţă a stâlpilor metoda utilizată

de regulă este mărirea secţiunii acestora prin adăugare de material.
De obicei această soluţie se aplică stâlpilor aflaţi sub sarcină, din cauza
dificultăţilor presupuse de descărcarea lor.
Pentru utilizarea eficientă a materialului de consolidare este preferabilă
descărcarea parţială a acestora.
Un efect suplimentar, care influenţează în mod favorabil atât rezistenţa
cât şi comportarea la stabilitate se poate obţine prin considerarea
tensiunilor reziduale care iau naştere la sudarea plăcilor de consolidare
pe stâlpi.
Sudurile aplicate la marginile tălpilor profilelor dublu T schimbă
distribuţia tensiunilor remanente de la extremităţile tălpilor din
compresiune în întindere, ceea ce conduce la capacitate portantă
superioară a secţiunii comprimate a stâlpului astfel consolidat.
Efectele favorabile induse prin sudare sunt importante numai în cazul
secţiunilor laminate de dimensiuni mici sau medii, fiind direct
proporţionale cu mărimea zonei influenţate termic. Pentru a putea ţine
cont în calcul de efectul favorabil descris, se poate considera la
verificarea acestor stâlpi o curbă de flambaj superioară (în loc de curba B
se poate folosi curba A).
 Soluții recomandate

Soluții nerecomandate
Efectele nu mai sunt semnificative în cazul secţiunilor laminate de
dimensiuni mari şi a secţiunilor realizate din table tăiate cu flacăra.

Tehnologia de sudare trebuie să asigure păstrarea parametrilor de siguranţă

pe timpul consolidării.

Din acest motiv se interzice realizarea sudurilor transversale pe talpa

stâlpului fără sprijinire, deoarece prin încălzire la temperatura de sudare
capacitatea portantă a tălpii respective devine nulă.

În cazul stâlpilor deformaţi plastic prin lovire se poate utiliza soluţia de

consolidare care constă în aplicarea pe tălpi a unor table sudate în relief,
aplicate simetric pe toate tălpile.

Consolidarea trebuie aplicată de la baza stâlpului până cel puţin la 150 mm

deasupra defectului, după care secţiunea tablelor de consolidare se va
micşora treptat astfel încât să se realizeze trecerea gradată de la secţiunea
consolidată la secţiunea iniţială.
(b) Consolidarea fermelor (grinzilor cu zăbrele)
Defectele fermelor (grinzilor cu zăbrele) constau de regulă în deformaţii
plastice ale barelor, produse în timpul montajului, sau în corodarea
elementelor componente şi îmbinărilor.
Un alt aspect care influenţează capacitatea portantă a fermelor este
încărcarea suplimentară produsă prin agăţarea de acestea a
monoraiurilor, conductelor, sau altor echipamente tehnologice, care nu
au fost considerate la proiectare.
În urma reevaluării influenţei pe care zăpada o are asupra acoperişurilor
metalice, acţiunea zăpezii de calcul a fost majorată.
În situaţiile descrise mai sus, verificările prin calcul evidenţiază de obicei
necesitatea consolidării fermelor.
Metoda cea mai frecvent utilizată este mărirea secţiunii.
Consolidarea barelor fermelor trebuie gândită şi realizată efectiv după
descărcarea acestora în cea mai mare măsură posibilă, pentru a da
posibilitatea materialului de adaos să preia o parte mai mare din efortul
total aferent barei.
(b.1) Consolidarea barelor întinse
Defectele fermelor (grinzilor cu zăbrele) constau de regulă în deformaţii
plastice ale barelor, produse în timpul montajului, sau în corodarea
elementelor componente şi îmbinărilor.
Consolidarea barelor întinse trebuie să se realizeze pe întreaga lungime
a acestora, astfel încât nodul fermei să fie depăşit cu lungimea necesară
sudurii pentru a transmite efortul din secţiunile de adaos.
(b.1.1) Soluţiile de consolidare pentru tălpile întinse ale fermelor
constau în aplicarea simetrică faţă de inima tălpii a unor profile
laminate, care pot fi executate dintr-un material cu rezistenţă mai mică
decât cel din care este alcătuită secţiunea de bază, date fiind eforturile
mai reduse la care sunt supuse suplimentele secţiunii.
Consolidarea acestor secţiuni se poate realiza prin ataşarea prin sudură
de colţ a unor bare cu secţiune pătrată ori circulară, sau a unor
platbande.
Avantajele folosirii profilelor cu secţiune pătrată, faţă de cele cu secţiune
circulară, constă în faptul că la dimensiuni egale aria profilelor pătrate este
mai mare, iar sudurile de îmbinare se pot executa în bune condiţii.
Pe de altă parte, la laminatele pătrate este necesară îndepărtarea unui colţ
pe toată lungimea barei, astfel încât să permită apropierea de inima
secţiunii şi sudarea pe aceasta.
În cazul în care diagonalele sau montanţii sunt atât de apropiaţi de talpa
secţiunii, încât nu este posibilă aplicarea uneia dintre soluţiile descrise, se
poate ataşa la partea inferioară liberă a tălpii, o platbandă sudată.
Dezavantajul faţă de folosirea profilelor este, în acest caz, imposibilitatea
menţinerii axei neutre a tălpii la poziţia iniţială sau cât mai aproape de
aceasta.
(b.1.2) consolidarea diagonalelor întinse
Pentru diagonalele întinse, executate de regulă din câte două corniere,
soluţiile prezentate nu permit sudarea profilelor de adaos de gusee,
astfel încât este recomandabilă următoarea soluție

care permite echilibrarea secţiunii, astfel încât poziţia axei neutre să

rămână neschimbată.

Platbandele adăugate se pot introduce în furculiţă pe guseu şi suda,

transmiţându-şi direct eforturile la acesta.
(b.2) Consolidarea barelor comprimate
În cazul barelor comprimate cedarea se produce prin pierderea
stabilităţii generale. De aceea este suficientă consolidarea în zona
centrală a barei pe circa 75% din lungimea sa, urmărindu-se totodată ca
prin modul de amplasare a adaosurilor în secţiune să se mărească raza
de giraţie a secţiunii fără să se deplaseze axa neutră.
În cazul (b.2.1) tălpilor comprimate, soluţiile de consolidare
recomandate sunt

cu platbande
cu profile
În cazul (b.2.2) diagonalelor și montanților comprimați, soluţiile de
consolidare recomandate sunt

3- zona consolidată

cu profile

cu platbande
(b.3) Consolidarea prinderilor la noduri
Necesitatea consolidării prinderilor la noduri apare, de obicei, la barele
întinse consolidate.
Soluţia constă, în acest caz, în completări ale guseelor din nodurile
adiacente barei şi sudarea barei de acestea.
1- plăci suplimentare; 2-suduri în adâncime 3- suduri în relief
 Metode de consolidare a elementelor
1.2. Schimbarea schemei statice a elementelor

Prin schimbarea schemei statice se urmăreşte redistribuirea eforturilor în

elementele structurale existente şi transferul surplusului de efort asupra
unor elemente nou introduse în sistem.

Aplicarea metodei poate consta fie în schimbarea gradului de nedeterminare

al structurilor existente,
- prin transformarea celor static determinate în structuri static
nedeterminate sau
- prin mărirea gradului de nedeterminare a elementelor static nedeterminate
prin introducerea unor reazeme suplimentare, crearea de legături
corespunzătoare, introducerea unor bare noi în structurile triangulate, etc.

Având în vedere că acest tip de consolidare se execută asupra elementelor

aflate sub sarcină, la aplicarea metodei trebuie respectate căteva condiţii
care să-i asigure calitatea şi eficienţa :
─ structura sau elementul structural supuse schimbării schemei statice
trebuie să fie descărcate în cea mai mare măsură posibilă, pentru ca
elementele nou introduse să se încarce într-o măsură cât mai mare, direct
proporţională cu reducerea eforturilor în barele existente ;
─ calculul static se efectuează în două etape:
o în etapa 1, pe schema neconsolidată se calculează eforturile în
elementele existente din încărcările existente în acel moment,
o iar în etapa a II-a, pe schema statică consolidată se calculează pe de o
parte suplimentul de efort în barele existente, iar pe de altă parte
efortul din barele noi, ambele provenind din încărcările suplimentare
celor existente în momentul aplicării consolidării ;
─ detaliile constructive trebuie să corespundă schemei statice nou adoptate;
─ prin schimbarea schemei statice nu trebuie să fie induse în nici un element
structural, în nici o fază a procesului de consolidare, tensiuni pe care acestea
să nu le poată prelua;
─ dacă prin schimbarea schemei statice apare riscul pierderii stabilităţii
elementelor, trebuie luate măsuri de asigurare corespunzătoare împotriva
producerii acestui fenomen.
Consolidarea elementelor prin modificarea schemei statice se pretează
elementelor triangulate şi grinzilor indiferent de alcătuire.

Procedeele uzuale de consolidare a grinzilor şi cadrelor dublu T prin

modificarea schemei statice sunt :

- introducerea unor reazeme suplimentare în deschiderile grinzilor;

- tasarea controlată a reazemelor, pentru uniformizarea eforturilor;

- transformarea grinzilor simplu rezemate în grinzi continui ;

- introducerea unor tiranţi nepretensionaţi în schema statică a elementelor;

- introducerea unor tiranţi pretensionaţi în schema statică a elementelor;

În cazul elementelor triangulate tipul de modificare a schemei statice constă

în introducerea unor bare suplimentare în sistemul de bare existent.
Dacă elementele triangulate sunt grinzi, cele două tipuri de procedee se pot
combina.
a) Introducerea de reazeme suplimentare în deschiderile grinzilor

Metoda constă în utilizarea unor contrafise sau stâlpi, amplasaţi sub grinda
care trebuie consolidată astfel încât să-i micşoreze acesteia deschiderea de
calcul.
Avantajul principal al metodei constă în faptul că în urma micşorării
deschiderii de calcul, eforturile în elementul astfel consolidat se reduc
exponenţial astfel încât pot fi preluate de element fără alte intervenţii.

Un alt avantaj constă în mărirea gradului de nedeterminare al grinzilor, ceea

ce oferă rezerve superioare de rezistenţă în cazul solicitării acestora în
domeniul elasto- plastic.

Dezavantajele metodei constau în condiţiile pe care structura trebuie să le

îndeplinească:

- metoda se poate aplica numai atunci când elementele suplimentare de

reazem nu stânjenesc activitatea ;
a) Introducerea de reazeme suplimentare în deschiderile grinzilor

- de obicei nu este o metodă ieftină, din cauza costului elementelor noi de

rezemare ;

- corectitudinea realizării presupune controlarea permanentă a eforturilor

din grinda existentă, ceea ce se obţine doar prin introducerea festă a
elementului de reazem sub secţiunea deformată a grinzii existente
- elementele de rezemare pot să descarce la rândul lor pe structuri
existente care trebuie să fie capabile să preia încărcările suplimentare, în
caz contrar necesitând ele însele consolidări.

Exemplu care prezintă cazul unor pane consolidate prin introducerea unor
contrafise rezemate în ferme. După cum se poate observa, dezavantajele
descrise anterior nu se regăsesc în această situaţie.
b) Tasarea controlată a reazemelor
Metoda constă în tasarea controlată a reazemelor grinzilor continue în scopul
uniformizării eforturilor din secţiunile de câmp şi reazem ale acestora. Din
acest motiv, metoda este recomandată numai grinzilor continue cu secţiunea
constantă pe lungime. Prin tasarea lor se obţine în grindă un moment de
sens contrar celui produs de încărcările exterioare. Metoda este relativ
simplu de aplicat în cazul grinzilor cu două deschideri
c) Transformarea grinzilor simplu rezemate în grinzi continue
Metoda se poate aplica numai succesiunilor de grinzi simplu rezemate
solicitate static precum panele de acoperiş. Prin aplicarea acestei metode se
obţine atât micşorarea eforturilor din câmpul grinzilor cât şi mărirea
rezervelor de rezistenţă consecinţă a creşterii gradului de nedeterminare
statică al acestor grinzi.
Pentru realizarea continuităţii grinzilor cu inimă plină se pot utiliza eclise
aplicate secţiunilor de reazem, în timp ce pentru grinzile cu zăbrele este
necesară pe lângă eclisarea tălpii superioare şi asigurarea continuităţii tălpii
inferioare.
Grinzi cu zăbrele

Grinzi cu macaz
d) Introducerea unor tiranţi nepretensionaţi pe deschiderea grinzilor
Micşorarea eforturilor în grinzile existente prin introducerea unor tiranţi se
poate realiza prin transformarea grinzilor în grinzi cu macaz sau în grinzi cu
catarg.

Prin introducerea tiranţilor se schimbă în sens favorabil şi schema statică a

elementului la care se intervine, prin creşterea gradului de nedeterminare.

Pentru realizarea continuităţii grinzilor cu inimă plină se pot utiliza eclise

aplicate secţiunilor de reazem, în timp ce pentru grinzile cu zăbrele este
necesară pe lângă eclisarea tălpii superioare şi asigurarea continuităţii tălpii
inferioare.

d.1.) Transformarea unei grinzi existente în grindă macaz constă în

adăugarea sub aceasta a unui tirant nepretensionat, distanţat de talpa întinsă
prin unul sau mai mulţi montanţi.

Această metodă se poate aplica pentru consolidarea grinzilor cu zăbrele sau

cu inimă plină, ca şi pentru consolidarea cadrelor.
În funcţie de eforturi, tiranţii se pot realiza atât din oţel rotund, cât şi din
profile laminate sau din table sudate.

Prin transformarea în grindă macaz, momentul încovoietor în grinda

existentă scade mult, apărând în schimb un efort de compresiune a cărui
valoare este invers proporţională cu înălţimea grinzii macaz.

Eforturile din elementele componente ale unei grinzi macaz depind de

deschiderea şi de înălţimea sa, precum şi de numărul de montanţi intoduşi
Relaţii de calcul pentru eforturile din grinzile macaz
Eforturile din grindă calculate pe schema statică a grinzii cu macaz se
suprapun peste eforturile existente în grindă înainte de aplicarea macazului.

Pentru ca sistemul macaz să fie utilizat cât mai eficient, se impune

descărcarea grinzilor existente. Aceasta se realizează de obicei prin utilizarea
unor prese hidraulice rezemate pe eşafodaje speciale, prin intermediul
cărora se descarcă grinda, dar se poate utiliza pentru descărcare şi
pretensionarea tirantului.

În cazul grinzilor cu zăbrele schimbarea schemei statice în grindă cu macaz

introduce în toate barele grinzii existente un efort de compresiune, astfel
încât barele solicitate la întindere se descarcă, în funcţie de valorile iniţiale
ale eforturilor existente.

Dacă bare întinse ale grinzii neconsolidate se transformă în bare comprimate

este obligatorie asigurarea lor împotriva pierderii stabilităţii generale. De
aceea, pe cât posibil tirantul va fi astfel dimensionat încât să nu modifice
sensul eforturilor din barele grinzii cu zăbrele.
La aplicarea acestei metode se va ţine cont de tendinţa macazului de a-şi
pierde stabilitatea în sens perpendicular axului său, asigurarea împotriva
acestui eveniment realizându-se prin contravântuiri verticale amplasate în
dreptul montanţilor grinzii macaz.

Transformarea grinzilor cu zăbrele în grinzi cu macaz

d) Introducerea unor tiranţi nepretensionaţi pe deschiderea grinzilor

d.1.) Transformarea unei grinzi existente în grindă macaz

d.2.) Transformarea unei grinzi existente în grindă cu catarg constă în

amplasarea unui tirant deasupra grinzii existente, distanţat prin intermediul
unui montant denumit catarg.

Catarg cu tirant
d) Introducerea unor tiranţi nepretensionaţi pe deschiderea grinzilor

d.2.) Transformarea unei grinzi existente în grindă cu catarg

Schimbarea schemei statice în sistem catarg se utilizează pentru reducerea

săgeţilor şi eforturilor în console ca de exemplu la acoperişurile peroanelor,
copertine de mari dimensiuni, etc.

Schema statică a acestui sistem este alcătuită dintr-un catarg peste care este
întins un tirant prins cât mai aproape de vârful consolei.

Această metodă se poate aplica pentru consolidarea grinzilor cu zăbrele sau

cu inimă plină, ca şi pentru consolidarea cadrelor.
d) Introducerea unor tiranţi nepretensionaţi pe deschiderea grinzilor

d.2.) Transformarea unei grinzi existente în grindă cu catarg

Efortul în tirant se determină cu relaţia:

𝑞𝑙 2 ℎ
𝑀≤ − 𝑇(𝑙1 sin 𝛼 + cos 𝛼)
2 2
 M - moment încovoietor capabil al grinzii
 q - încărcare pe metru liniar de grindă
 T - efortul în tirant.
d) Introducerea unor tiranţi nepretensionaţi pe deschiderea grinzilor

d.2.) Transformarea unei grinzi existente în grindă cu catarg

Impunând o săgeată y la capătul consolei, se poate determina efortul de

pretensionare necesar:
𝑦∙𝐸∙𝐴
𝑇1 = 𝑇 −
𝑙 ∙ sin 𝛼
unde: E, A sunt modulul de elasticitate şi aria grinzii în consolă.
e) Consolidare prin post - tensionare

Metoda reprezintă o modificare adusă celei descrise anterior, în sensul că în

tiranţi se introduce un efort de pretensionare care are drept efect
descărcarea elementelor structural de eforturile provenie din încărcările
existente.

Domeniul de aplicabilitate al acestei metode este similar cu cel al metodei

anterioare, în plus putându-se aplica pentru consolidarea barelor întinse
care nu-şi pot prelua integral efortul.

În acest caz tirantul trebuie să fie amplasat în centrul de greutate al secţiunii

pentru ca ansamblul bară – tirant să fie solicitat centric.
e) Consolidare prin post - tensionare
În acest caz tirantul trebuie să fie amplasat în centrul de greutate al secţiunii
pentru ca ansamblul bară – tirant să fie solicitat centric.
e) Consolidare prin post - tensionare
Pretensionarea presupune o proiectare şi o execuție mult mai pretențioase
decât în cazul utilizării altor metode, însă prezintă şi avantaje cum ar fi
consumul redus de oțel şi mărirea domeniului elastic de lucru al
materialului.

La grinzile simplu rezemate tirantul se amplasează la talpa inferioară, efortul

de pretensionare putându-se introduce
- prin strângerea şuruburilor de la capetele tirantului sau
- prin dilatatare termică a tirantului şi blocare înainte de răcire
e) Consolidare prin post - tensionare

Grinzi simplu rezemate consolidate cu tirant pretensionat

e) Consolidare prin post - tensionare

Grindă continuă consolidată cu tiranți pretensionați

Aceeaşi metodă se poate aplica şi la grinzile cu zăbrele sau cadre
f) Suplimentarea barelor din alcătuirea grinzilor cu zăbrele

Sistemele cu zăbrele sunt des întâlnite în alcătuirea elementelor clădirilor

industriale, în special sub formă de ferme, contravântuiri orizontale şi
verticale.

Metoda de consolidare prin suplimentarea barelor se poate realiza în două

moduri:
- suplimentarea barelor se realizează păstrând gabaritul iniţial al grinzii

- grinda se consolidează prin mărirea înălţimii sale realizată prin adăugarea

unor tălpi noi şi prelungirea sistemului de zăbrele până la acestea
(consolidare cu mărirea gabaritului iniţial)

În acest caz tirantul trebuie să fie amplasat în centrul de greutate al secţiunii

pentru ca ansamblul bară – tirant să fie solicitat centric.
f) Suplimentarea barelor din alcătuirea grinzilor cu zăbrele

Consolidare păstrând gabaritul inițial al grinzii

f) Suplimentarea barelor din alcătuirea grinzilor cu zăbrele

Consolidare cu mărirea gabaritul iniţial al grinzii

 Metode de consolidare a elementelor
1.3. Descărcarea elementelor prin sprijinire

Metoda constă în transferul încărcărilor asupra unor elemente noi, care să le

preia integral încărcările.

În funcţie de particularităţile construcţiei şi de natura efortului care trebuie

preluat, scoaterea de sub efort a unui element ce urmează a fi înlocuit se
poate realiza în diverse moduri.

Cea mai simplă soluţie constă în realizarea de reazeme adiacente capetelor

elementului deteriorat, prin intermediul

- unor vinciuri cu şurub sau prese hidraulice aşezate pe eşafodaje sau

- altor elemente care să poată prelua efortul.

 Metode de consolidare a elementelor
1.3. Descărcarea elementelor prin sprijinire

De exemplu, în cazul grinzilor orizontale cu zăbrele, pentru descărcarea

diagonalelor sau montanţilor se poate aşeza peste talpa superioară o grindă
rigidă, având o lungime care să acopere minim două panouri complete
adiacente zonei de intervenţie.

În funcţie de particularităţile construcţiei şi de natura efortului care trebuie

preluat, scoaterea de sub efort a unui element ce urmează a fi înlocuit se
poate realiza în diverse moduri.
 1.3. Descărcarea elementelor prin sprijinire

Talpa superioară se prinde în noduri de grinda rigidă prin intermediul unor

juguri, iar transferul efortului aferent elementului ce trebuie descărcat către
grinda rigidă se realizează prin intermediul unor prese hidraulice.

Elementele solicitate la întindere se pot descărca prin intermediul unor

tiranţi din oţel rotund a căror lungime se reglează prin strângerea piuliţelor,
iar rezemarea se face prin intermediul unor profile laminate care descarcă pe
un scaun realizat din elemente sudate.

Scaun pentru fixarea tiranţilor

 1.3. Descărcarea elementelor prin sprijinire
În cazul grinzilor cu inimă plină avariate local, descărcarea zonei avariate se
poate obţine prin intermediul

- unor eşafodaje cu prese hidraulice,

- a unor popi extensibili, sau

- a altor dispozitive, amplasate în funcţie de posibilităţile de la faţa locului şi

de solicitările din elementul respectiv.

Consolele şi stâlpii unei hale cu poduri rulante care necesită consolidări ca

urmare a măririi încărcărilor date de poduri, se pot consolida prin descărcare
directă prin intermediul unui stâlp suplimentar, legat elastic de cel al halei şi
amplasat chiar sub reazemul grinzii de rulare.
 1.3. Descărcarea elementelor prin sprijinire
.
 1.3. Descărcarea elementelor prin sprijinire
Stâlpii şi fundaţiile acestora pot fi descărcate prin grinzi sudate de stâlp care
descarcă prin intermediul preselor hidraulice rezemate pe elemente noi.
 1.3. Descărcarea elementelor prin sprijinire
Pentru descărcarea grinzilor deteriorate se utilizează transferarea parţială a
încărcărilor aferente acestor grinzi asupra altor grinzi metalice noi denumite
grinzi de transfer. Acestea se amplasează deasupra celor deteriorate,
transferul eforturilor realizându-se prin intermediul unor tiranţi din oţel
dimensionaţi la întreaga încărcare aferentă grinzilor deteriorate.
 1.4. Consolidarea elementelor metalice cu beton
Metoda de consolidare constă în umplerea cu beton sau înglobarea în beton
a elemetelor verticale sau uşor înclinate, aplicându-se în special stâlpilor.

Stâlpi înglobaţi în beton

 1.4. Consolidarea elementelor metalice cu beton
Metoda de consolidare constă în umplerea cu beton sau înglobarea în beton
a elemetelor verticale sau uşor înclinate, aplicându-se în special stâlpilor.

Stâlpi umpluţi cu beton

 1.4. Consolidarea elementelor metalice cu beton
Prin aplicarea metodei se obţine mărirea capacităţii de rezistenţă şi
rigidităţii elementului consolidat.

Cămăşuirea stâlpilor metalici se realizează prin îmbrăcarea acestora în beton

armat.

Dacă între metal şi beton se realizează conlucrarea prin intermediul

conectorilor, atunci sistemul constructiv devine de tip B.A.R. (beton armat
cu armătură rigidă).

În cazul în care consolidarea stâlpului se realizează sub sarcină, secţiunea

elementului consolidat este capabilă să preia doar sarcinile care intervin
după intrarea în lucru a betonului, adică încărcări suplimentare celor
existente în momentul consolidării.

Un dezavantaj al metodei îl reprezintă sporul important adus de beton

încărcării permanente a construcţiei.
 1.4. Consolidarea elementelor metalice cu beton
Dacă nu se realizează conlucrarea beton-metal, intervenţia nu poate fi
considerată consolidare, ci protecţie a elementului necesară împotriva
coroziunii sau incendiului.

Consolidarea prin umplerea cu beton a elementelor metalice se foloseşte

numai pentru secţiuni închise sau pentru secţiuni alcătuite din elemente
depărtate la care solidarizarea ramurilor este făcută cu plăcuţe.
 1.5. Îmbunataţirea comportării elementelor la pierderea
stabilităţii generale
Metoda constă:
- fie în prevederea de legături care reduc lungimile de flambaj ale
elementelor comprimate, încovoiate sau comprimate şi încovoiate,
- fie în modificarea secţiunii elementelor comprimate, încovoiate sau
comprimate şi încovoiate
astfel încât să se comporte mai bine la stabilitate generală.

Prin utilizarea metodei se obţine îmbunătăţirea rigidităţii întregii structuri.

Metoda se utilizează numai dacă sunt îndeplinite două condiţii:

• pe de o parte elementele care şi-au pierdut stabilitatea trebuie să fie
solicitate în domeniul elastic,
• iar pe de altă parte, prevederea de legături sau modificarea secţiunilor
trebuie să se realizeze după descărcarea elementului afectat de pierderea
stabilităţii şi revenirea lui la poziţia iniţială.

Dacă elementele au fost deformate în domeniul plastic, acestea se

înlocuiesc.
 1.5. Îmbunataţirea comportării elementelor la pierderea
stabilităţii generale

Consolidarea stâlpilor unei hale industriale care aveau tendinţa de flambaj

 1.6. Îmbunataţirea comportării elementelor la pierderea
stabilităţii locale prin rigidizarea pereţilor
Metoda este utilizată pentru îmbunătăţirea comportării la stabilitate locală a
pereţilor elementelor metalice.

Pereţii elementelor care fac parte din clasa 4 de secţiuni sunt proiectaţi
ţinându-se cont de zona activă a acestora care poate prelua încărcările în
situaţia în care restul pereţilor au voalat.

La halele construite din table groase şi profile laminate la cald voalarea nu

este acceptată.

Dacă stabilitatea generală este asigurată, atunci voalarea nu este

periculoasă, însă afectează capacitatea de rezistenţă a elementului.

Pentru consolidarea acestor elemente se rigidizează pereţii voalaţi.

 1.6. Îmbunataţirea comportării elementelor la pierderea
stabilităţii locale prin rigidizarea pereţilor
Dacă după descărcare se constată că deformaţia nu este permanentă,
tablele voalate se pot consolida

o fie prin prevederea unor rigidizări care reprezintă reazeme pentru tabla
respectivă,

o fie prin adăugare de material în zona centrală a panoului de tablă.

1 - rigidizare

Rigidizarea inimii unei grinzi de cadru

 1.6. Îmbunataţirea comportării elementelor la pierderea
stabilităţii locale prin rigidizarea pereţilor
Dacă deformaţia este permanentă, se poate combina metoda refacerii
geometriei elementelor deformate în domeniul plastic cu metoda rigidizării.

a) vedere în plan balcon susţinut de grinzi metalice voalate

1-sală ; 2-balcon ; 3-balustradă balcon ; 4-stâlpi; 5-scară; 6- fisuri în placă ;
7-grinzi voalate
 1.6. Îmbunataţirea comportării elementelor la pierderea
stabilităţii locale prin rigidizarea pereţilor
Aceasta constă în îndreptarea deformaţiilor pereţilor prin intermediul unor
rigidizări diagonale prevăzute cu şuruburi sau cu bride în care se introduc
pene.
După îndreptarea pereţilor rigidizările diagonale se sudează pe perete pe
întreaga lungime, devenind astfel reazem pentru aceasta şi prevenind o
voalare ulterioară.

b) grindă consolidată
A-A deformaţii inimă; B-B deformaţii tălpi; C-C secţiune
 2. Metode de consolidare a ansamblurilor structurale
Structurile clădirilor industriale necesită consolidări în următoarele situaţii:
- este necesară extinderea lor;
- s-au schimbat condiţiile de solicitare avute în vedere la proiectare ;
- construcţia nu se comportă bine în exploatare

2.1 Extinderea structurilor

Reabilitarea halelor industriale poate necesita extinderi pe oricare dintre
cele trei direcţii.
Extinderile pot să fi fost luate sau nu în consideraţie la proiectarea iniţială
a halei.
În cazul în care s-a ţinut cont de posibilitatea extinderii halei, detaliile de
execuţie ale elementelor existente sunt realizate astfel încât să permită
ataşarea extinderii la hala existentă (fundaţiile existente sunt excentrice,
stâlpii sunt prevăzuţi cu console simetrice pentru podul rulant şi acoperiş,
etc.), iar dacă extinderea a fost gândită să fie realizată fără rost de dilataţie,
elementele comune celor două structuri au fost dimensionate astfel încât
să fie capabile să preia încărcările provenite din cele două structuri.
 2.1 Extinderea structurilor
Dacă proiectul iniţial este disponibil, este suficientă realizarea unei structuri
în conformitate cu acesta, după efectuarea verificărilor impuse de
modificările normelor sau ale încărcărilor tehnologice.

În orice caz, structura extinderii va urmări sistemul structural al halei

iniţiale.
Există situaţii în care beneficiarul, deşi posedă o hală a cărei extindere a fost
prevăzută din faza de proiectare, să dorească din anumite motive
(economice sau de fezabilitate) să modifice sistemul structural al extinderii.

În această situaţie, dacă nu pot fi prevăzute rosturi, este obligatorie

verificarea întregului ansamblu structural format din hala iniţială şi
extindere.

În cazul în care extinderea cerută nu a fost prevăzută de la început, diferitele

tipuri de extindere se pot rezolva astfel:
 2.1 Extinderea structurilor
În cazul extinderii pe direcţie longitudinală, aceasta se poate realiza fără
rost dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

o în zona extinsă a halei să se desfăşoare o activitate similară cu cea din

hala existentă, ceea ce presupune gabarite şi încărcări asemănătoare ;

o să existe posibilitatea procurării şi montării unor elemente structurale

similare cu cele existente;

o să se poată păstra sistemul structural şi dimensiunile halei existente;

o lungimea halei cu tot cu extindere nu trebuie să depăşească lungimile

care impun prevederea de rosturi de dilataţie;

o hala existentă să fie aptă pentru exploatare;

o cadrele şi fundaţiile halei existente alăturate extinderii trebuie să fie

capabile să preia încărcările provenite din cele două structuri sau să fie
apte să suporte consolidări acceptabile ca volum şi importanţă
 2.1 Extinderea structurilor
Dacă una sau mai multe condiţii nu sunt îndeplinite extinderea se va realiza
cu prevederea unui rost între cele două structuri.

Dimensiunea rostului este de obicei impusă de gabaritul fundaţiei existente;

Extinderea pe direcţia longitudinală a unei hale existente necesită de obicei

desfacerea închiderii de fronton şi mutarea sa la capătul extinderii;

Dacă la capetele halei sunt amplasate elemente rigide precum contravântuiri

verticale şi orizontale care din motive tehnologice trebuie desfiinţate, este
obligatorie analizarea prin calcul a comportării de ansamblu a construcţiei
extinse, luând în considerare modificările aduse structurii.

Extinderea pe direcţie transversală a halelor presupune adăugarea uneia

sau mai multor deschideri.

Se pot utiliza două metode de extindere în direcţie transversală a halelor:

 2.1 Extinderea structurilor
- structurile extinderii şi halei existente sunt independente;

- structura extinderii este comună cu structura halei existente.

Prima metodă constă în proiectarea unei structuri noi, în conformitate cu

cerinţele beneficiarului şi cu normele în vigoare la data proiectării.

Cu toate acestea, proiectarea unei structuri noi alăturată alteia existente

poate să determine situaţii care necesită expertizarea şi consolidarea
structurii existente:

o cele două structuri trebuie să fie fundate la aceeaşi adâncime, în cazul în

care structura nouă necesită adâncime mai mare de fundare este
necesară consolidarea fundaţiilor de calcan ale halei existente;

o în situaţia în care construcţia nouă este mai înaltă decât construcţia

existentă se produce o supraîncărcare a celei vechi datorată aglomerării
de zăpadă.
 2.1 Extinderea structurilor
În cazul în care cele două structuri nu sunt independente este obligatorie
analizarea implicaţiilor alipirii structurii extinderii la structura existentă, atât
din punctul de vedere al capacităţii acesteia de a prelua şi transmite
încărcările gravitaţionale, dar mai ales în ceea ce priveşte comportarea
ansamblului extins la seism.

Pentru extinderi de dimensiuni mici soluţia uzuală este realizarea unui

semicadru articulat pe structura existentă.

Pentru extinderi comparabile cu hala existentă este convenabil să se

continue sistemul structural al acesteia.

În cazul extinderii pe direcţie transversală a halelor, dacă se cere desfiinţarea

închiderii laterale, trebuie verificat dacă aceasta face sau nu parte din
sistemul structural al halei existente, caz întălnit de obicei la structurile de tip
uşor, la care stâlpii sunt împiedicaţi să flambeze de structura rigidă a
închiderii.
 2.1 Extinderea structurilor
Extinderea pe verticală este cea mai dificil de realizat întrucât presupune
ridicarea acoperişului şi înălţarea stâlpilor. Aceasta poate implica consolidări
ale stâlpilor şi completarea contravântuirilor verticale.

Ca exemplu este prezentat cazul unei extinderi realizate numai pe verticală,

dar dublată de o mărire a încărcărilor tehnologice, care a necesitat
construirea unei structuri noi ( fundaţii, stâlpi, acoperiş) montate intercalat
cu cea existentă.

După montarea acoperişului nou s-a întrerupt producţia pe o perioadă

scurtă, necesară demontării vechii structuri şi finalizării celei noi.
 2.1 Extinderea structurilor
Extindere pe verticală

1-hala veche; 2-stâlpi; 3- grinzile podurilor rulante; 4- fermă; 5- fundaţie veche; 6-fundaţie nouă
 2.2 Utilizarea conlucrării spaţiale
Conlucrarea reprezintă proporţia în care elementele componente ale
oricărei structuri se încarcă în funcţie de rigidităţile proprii şi de legăturile pe
care le au între ele.

Sistemele constructive ale clădirilor industriale au fost proiectate până în anii

’70 pe modele plane, dezvoltate pe cele două direcţii ale halei.

Cele două sisteme plane erau alcătuite din cadre transversale încastrate la
bază şi cadre longitudinale contravântuite vertical.

Conlucrarea spaţială a cadrelor transversale are loc prin intermediul a două

subansamble:
- acoperişul contravântuit
- şi ansamblul grinzilor de rulare.

În urma considerării conlucrării cadrelor la aceste niveluri se constată

reduceri importante ale eforturilor aferente unui cadru transversal calculat
pe modelul plan.
 2.2 Utilizarea conlucrării spaţiale
Există situaţii în care subansamble nelegate fizic pot fi făcute să conlucreze
în aşa fel încât să micşoreze volumul de consolidări necesar în caz contrar.

1-ferme; 2-ferme consolidate; 3-stâlpi marginali; 4-stâlpi centrali; 5-căi de rulare monorai;
6-bare existente ; 7- bare introduse
 2.2 Utilizarea conlucrării spaţiale
În exemplul prezentat în loc să se consolideze toate fermele unei hale, s-a
adoptat soluţia consolidării a 3 ferme (din 13), amplasate la câte trei travei.
Restul fermelor erau descărcate pe fermele consolidate prin grinzi
longitudinale continui, obţinute prin rigidizarea contravântuirilor verticale de
acoperiş.

2.3 Exploatarea rezervelor plastice ale structurii

Existenţa rezervelor plastice de rezistenţă ale structurilor static

nedeterminate poate fi exploatată dacă se acceptă incursiunile în domeniul
inelastic în anumite zone ale elementelor.
Prin formarea articulaţiilor plastice are loc o modificare a schemei statice
soldată cu redistribuirea eforturilor în structură.

Condiţiile în care se poate conta pe redistribuirea plastică se referă la

capacitatea oţelului şi secţiunilor de a dezvolta articulaţiile plastice înainte
de pierderea stabilităţii locale sau generale a oricărei componente
aparţinând structurii.
 2.3 Exploatarea rezervelor plastice ale structurii

De asemenea trebuie respectată condiţia ca prin formarea articulaţiilor

plastice deformaţiile să se menţină în limite care să nu stânjenească
activitatea şi să nu producă interacţiuni cu structuri vecine independente.

În anumite cazuri deformaţiile plastice ale unor elemente structurale pot fi

acceptate fară consolidări sau cu intervenţii minime.

Un exemplu se referă la grinda cu zăbrele a unei estacade la care două dintre

barele comprimate, executate din profile mai mici decât cele prevăzute în
proiect, au flambat.

S-a efectuat calculul fără a considera existenţa celor două bare flambate şi
s-a constatat că grinda avea suficientă capacitate portantă chiar în aceste
condiţii.
Eforturile s-au redistribuit între elementele structurale prin deformare
plastică, iar structura nu a ajuns în situaţia de colaps datorită rezervelor
plastice de care a dispus.
Exploatarea rezervelor plastice ale structurilor static nedeterminate poate să
micşoreze volumul intervenţiilor până la anularea lor.
 3. Consolidarea structurilor avariate din încărcări seismice
Avarii frecvente:
a) ruperea îmbinărilor grindă – stâlp realizate cu sudură
b) ruperea îmbinărilor de continuitate a grinzilor de cadru realizate cu
eclise şi şuruburi de înaltă rezistenţă
c) pierderea stabilităţii locale a tălpilor şi/sau a inimii grinzilor în
vecinătatea îmbinării grindă – stâlp
d) pierderea stabilităţii locale a elementelor componente ale secţiunii
stâlpilor în vecinătatea prinderii în infrastructură a acestora
e) pierderea stabilităţii locale a inimii nodului de cadru
f) pierderea stabilităţii generale a diagonalelor contravântuirilor verticale
g) ruperea diagonalelor întinse ale contravântuirilor verticale şi/sau a
prinderii acestora de cadru
h) pierderea stabilităţii generale a grinzilor cadrelor
i) deformarea remanentă a structurii;
 3. Consolidarea structurilor avariate din încărcări seismice
Soluţii de consolidare:
a) Refacerea continuităţii îmbinării grindă – stâlp şi mărirea capacităţii de
rezistenţă a acesteia se realizează prin prevederea unei vute la talpa
inferioară a grinzii şi a unor rigidizări verticale amplasate în lungul grinzii
la talpa superioară.
 3. Consolidarea structurilor avariate din încărcări seismice
Soluţii de consolidare:
a) Refacerea continuităţii îmbinării grindă – stâlp şi mărirea capacităţii de
rezistenţă a acesteia se realizează prin prevederea unei vute la talpa
inferioară a grinzii şi a unor rigidizări verticale amplasate în lungul grinzii
la talpa superioară. Se vor prevedea rigidizări transversale pe stâlp, sudate
în adâncime de tălpi, la nivelul vutei. De asemenea se vor prevedea
rigidizări transversale pe stâlp, în zona nodului de cadru mărindu-se
rigiditatea acestuia.
 3. Consolidarea structurilor avariate din încărcări seismice
Soluţii de consolidare:
b) Îmbinările de continuitate a grinzilor, amplasate în zonele potenţial
plastice, realizate cu eclise şi şuruburi se consolidează prin

o Înlocuirea ecliselor şi a şuruburilor de prindere;

o Îndepărtarea zonelor cu deformaţii plastice şi înlocuirea acestora cu
elemente noi care care au caracteristici mecanice superioare, astfel
încât fenomenul să nu se mai repete;
 3. Consolidarea structurilor avariate din încărcări seismice
Soluţii de consolidare:
b) Îmbinările de continuitate a grinzilor, amplasate în zonele potenţial
plastice, realizate cu eclise şi şuruburi se consolidează prin
o Adăugarea la partea inferioară a unei secţiuni „T” (cu talpa în jos) pe o
lungime care să depăşească îmbinarea deteriorată cu cel puţin jumătate
din înălţimea grinzii. Eclisele existente se vor suda de grindă cu
cordoane de sudură în relief. Se va mări capacitatea de rezistenţă a
stâlpului funcţie de noua capacitate plastică de rezistenţă a grinzii
consolidate pe înălţimea etajelor adiacente grinzii consolidate.
 3. Consolidarea structurilor avariate din încărcări seismice
Soluţii de consolidare:
b) Îmbinările de continuitate a grinzilor, amplasate în zonele potenţial
plastice, realizate cu eclise şi şuruburi se consolidează prin
o Consolidarea stâlpului se face prin mărirea secţiunii tălpilor prin adaos
de material sudat
Soluţii de consolidare:
c) Zonele de grindă care sunt afectate de pierderea stabilităţii locale a
tălpilor şi/sau inimii vor fi consolidate în conformitate cu soluţiile

a) soluţie de reparare în cazul

deformaţiilor mici

b) soluţie de reparare în cazul

deformaţiilor mari

c) soluţie de consolidare în
cazul deformaţiilor mari
Soluţii de consolidare:
c) Zonele de grindă care sunt afectate de pierderea stabilităţii locale a
tălpilor şi/sau inimii vor fi consolidate în conformitate cu soluţiile

a) rigidizarea inimii voalate

b) rigidizarea şi placarea inimii

voalate
Soluţii de consolidare:
d) Zonele voalate din vecinătatea prinderii stâlpilor în infrastructură se
vor consolida conform cu soluţiile

Repararea stâlpilor voalaţi

Soluţii de consolidare:
d) Zonele voalate din vecinătatea prinderii stâlpilor în infrastructură se
vor consolida conform cu soluţiile

Soluţie de reparatie recomandată în cazul pereţilor voalaţi

Soluţii de consolidare:
e) Nodurile de cadru care au inima voalată se consolidează prin
prevederea a două plăci de dublare a inimii, sudate de tălpile stâlpului,
care să depăşească înălţimea nodului sus şi jos pe o distanţă egală cu cel
puţin lăţimea tălpii stâlpului
Soluţii de consolidare:
f) Grinzile cadrelor care şi-au pierdut stabilitatea generală în zona
îmbinării grindă – stâlp (talpa inferioară fiind comprimată) se
consolidează prin transformarea secţiunii dublu T a grinzii într-o secţiune
cheson, prin sudarea a două inimi laterale şi o talpă inferioară
suplimentară, care să depăşească cu cel puţin hgrindă/2 zona afectată.
Soluţii de consolidare:
f) Grinzile cadrelor care şi-au pierdut stabilitatea generală în zona
îmbinării grindă – stâlp (talpa inferioară fiind comprimată)
Lungimea efectivă a consolidării va fi stabilită astfel încât cordoanele de
sudura a inimilor suplimentare de talpa inferioară a grinzii existente
nedeformată să aibă capacitatea de rezistenţă necesară transmiterii forţei
tăietoare.
Soluţii de consolidare:
f) Grinzile cadrelor care şi-au pierdut stabilitatea generală în zona
îmbinării grindă – stâlp (talpa inferioară fiind comprimată)
Se va mări capacitatea de rezistenţă a stâlpului funcţie de noua capacitate
plastică de rezistenţă a grinzii consolidate pe înălţimea etajului inferior şi
superior faţă de grinda consolidată. Consolidarea stâlpului se face prin
mărirea secţiunii tălpilor prin adaos de material sudat.
Cedarea structurilor sudate prin rupere fragilă este rară, dar ea poate fi
dramatică. Probabil exemplul cel mai dramatic şi cel mai bine cunoscut
este ruperea fragilă a navelor maritime de tip Liberty în timpul celui de-al
doilea război mondial.
Ruperile s-au iniţiat de la discontinuităţile sudurii şi s-au propagat prin
tablă de oţel carbon care a constat din perlită grosieră formată la răcirea în
cuptor. În acest caz fisurarea a fost minimizată prin folosirea tablei
normalizate, care are perlită cu granulaţie fină şi care este mult mai
tolerantă faţă de iniţierea fisurii la discontinuităţile de sudare
 5. Comportarea sudurilor
Comportarea sudurilor la acțiuni statice
Diferitele îmbinări sudate se pot grupa în următoarele tipuri de bază:
- îmbinări cap la cap
- îmbinări cu piese suprapuse
- îmbinări în T
- îmbinări în cruce
- îmbinări de colț.
 5. Comportarea sudurilor
Comportarea sudurilor la acțiuni statice
Cordoanele de sudură cu care se realizează îmbinările pot fi:
- în adâncime
- în K
- în relief.

a) Sudurile în adâncime se execută pe toată grosimea pieselor dintr-o

îmbinare cap la cap și pe toată lățimea pieselor.
Nu este admis să se lase porțiuni din îmbinare nesudate, care ar apare la
începutul și la sfârșitul cordonului de sudură. Pentru a evita aceasta se
întoarce sudura pe marginile piesei sau se folosesc piese de adaos
(preferabil din cupru), peste care se prelungește cordonul de sudură.
Sudura care depășește marginile piesei se îndepărtează prin tăiere.

Sudura se poate face dintr-o parte sau din ambele părți ale fețelor piesei.
Sudarea pe o singură parte se aplică la piesele subțiri sau la cele groase,
când una din fețe nu este accesibilă.
Comportarea sudurilor la acțiuni statice

a) Sudurile în adâncime
Marginile pieselor nu se prelucrează decât pentru grosimi mai mari de
4 mm.
La sudurile în V trebuie dată o atenție deosebită executării primului strat
din fundul șanțului, care constituie ceea ce se numește rădăcinii sudurii.
Aici se produc aproape în mod obișnuit neregularități din topirea
marginilor piesei, unele nepătrunderi sau se poate aduna zgură.
Se creează o situație similară unei crestături , foarte dezavantajoasă pentru
rezistența sudurii.
Comportarea sudurilor la acțiuni statice

a) Sudurile în adâncime
Când pe parte rădăcinii există altă piesă, marginile de îmbinare se
depărtează puțin, pentru a se executa o trecere care să pătrundă și în
piesa a doua.
Când partea rădăcinii este liberă, se folosește uneori un suport care
permite ca sudura să iasă în afara piesei și să lege bine muchiile.
În cazul în care sudarea se face fără suport se sudează primul strat cu un
electrod mai subțire.
Comportarea sudurilor la acțiuni statice

a) Sudurile în adâncime
Nu este indicată nici utilizarea unor electrozi prea subțiri din cauză că
aceștia necesită mai puțină energie electrică, iar sudura depus se răcește
prea repede după sudare, ceea ce dăunează piesei prin efectul de călire.
Un electrod prea subțire depune puțin material, care nu poate rezista
eforturilor de contracție și poate crăpa. Rădăcina sudurilor în V se
resudează.
Comportarea sudurilor la acțiuni statice
a) Sudurile în adâncime

La sudurile în X se realizează diferitele straturi prin treceri succesive.

Când piesele care se sudează au grosimi diferite se realizează prin sudură o
racordare, dacă diferența de grosime nu depășește 3-4 mm.
Comportarea sudurilor la acțiuni statice
a) Sudurile în adâncime

Când piesele care se sudează au grosimi diferite se realizează prin sudură o

racordare, dacă diferența de grosime nu depășește 3-4 mm.
Când diferența este mai mare racordarea se face în afara sudurii prin
teșirea piesei mai groase cu o înclinare de 1:4 sau mai mică.
b) Sudurile în K se realizează de obicei la unele îmbinări în T și în cruce. Din
punct de vedere al comportării sunt echivalente sudurilor în adâncime.
La aceste suduri există pericolul să rămână un spațiu gol între sudurile
depuse pe o parte și alta când pătrunderea nu este suficientă.
Comportarea sudurilor la acțiuni statice

b) Sudurile în K

Un astfel de spațiu este deseori umplut cu zgură și este dezavantajos în

cazul pieselor solicitate dinamic.
În locul sudurilor în K la piese subțiri se fac suduri în jumătate de K și se
resudează rădăcina.
Comportarea sudurilor la acțiuni statice
c) Sudurile în relief

Sudurile în relief se realizează în unghiul format de marginile pieselor care

se îmbină.
Sudurile în relief se fac fără prelucrarea marginilor pieselor.
Cordoanele de sudură în relief așezate perpendicular pe direcția eforturilor
se numesc frontale, iar cele așezate paralel cu direcția eforturilor se
numesc laterale.
Comportarea sudurilor la acțiuni statice
Sudurile prin forma lor și prin modul cum sunt așezate într-o îmbinare pot
transmite eforturile într-un flux regulat sau cu unele perturbări.
Sudurile se pot afla în unele cazuri într-o stare de eforturi plană sau chiar
spațială defavorabilă.

O astfel de solicitare, în mod special de exemplu starea de eforturi triaxială

de întindere, duce foarte repede la scăderea proprietăților de deformare
plastică și ca urmare la o rupere fragilă.

În figură se vede cum se reduc proprietățile plastice când starea de

eforturi trece de la o solicitare liniară la o solicitare spațială cu eforturi de
întindere din ce în ce mai apropiate ca valoare.
 5. Comportarea sudurilor
Comportarea sudurilor la acțiuni statice
Sudurile în adâncime asigură scurgerea eforturilor în îmbinare cu un flux
direct.
Totuși când au un bombament pronunțat se produc unele unele perturbări
și apar concentrări de eforturi, care sunt mai accentuate dacă sudurile au
crestături la margine sau rădăcina prezintă defecte de sudare.
 5. Comportarea sudurilor
Comportarea sudurilor la acțiuni statice
Sudurile în relief dau o îmbinare mai rigidă decât sudurile în adâncime.
Scurgerea eforturilor se face mai puțin uniform și deseori apar concentrări
de eforturi.

În cazul unei suduri frontale apar concentrări mari de eforturi la rădăcina

sudurii, care nu se pot controla direct.
 5. Comportarea sudurilor
Comportarea sudurilor la acțiuni statice
Asemenea concentrări de eforturi și existența unor defecte de sudare
micșorează rezistența sudurii.

În sudură apar eforturi de forfecare, întindere și datorită excentricității cu

care eforturile apar și eforturi din momente. Ruperea sudurilor frontale
este foarte diferită, de cele mai multe ori se rup după o secțiune apropiată
de bisectoarea unghiului drept.
 5. Comportarea sudurilor
Comportarea sudurilor la acțiuni statice
Sudurile laterale transmit solicitările printr-o deviere a fluxului de eforturi.

Se produc concentrări de eforturi, sudura se încarcă cu eforturi în lungul ei

în mod inegal.

Sudurile laterale se rup prin forfecare după bisectoarea unghiului drept.

 5. Comportarea sudurilor
Comportarea sudurilor la acțiuni statice
Când în aceeași îmbinare sunt în adâncime și în relief eforturile nu se mai
repartizează uniform la cele două tipuri de suduri. Sudurile în relief fiind
mai rigide se încarcă mai mult. Pe măsură ce solicitările trec în domeniul
plastic se produc uniformizări.

O repartiție neuniformă se și între sudurile frontale și laterale când sunt

prevăzute în aceeași îmbinare. Sudurile frontale se încarcă mai mult.
 5. Comportarea sudurilor
Deformații și eforturi proprii din sudare
La o piesă încălzită uniform pe una din margini, marginea încălzită se
dilată.

Zonele vecine mai puțin calde care nu pot urma aceleași alungiri frânează
deformațiile părții mai calde. Piesa se curbează. La răcire, dacă eforturile
care s-au dezvoltat la încălzire nu au atins limita de curgere, piesa revine la
forma inițială.
 5. Comportarea sudurilor
Deformații și eforturi proprii din sudare
În cazul în care încălzirea a dus la eforturi care au atins limita de curgere,
materialul din zona comprimată, deformat plastic, nu se mai poate
contracta liber la răcire, fiind reținut de zonele vecine deformate elastic.

În piesă apar din această cauză eforturi de întindere în zonele care au fost
deformate plastic.
Piesa se va curba invers decât la încălzire.
 5. Comportarea sudurilor
Deformații și eforturi proprii din sudare
Fenomene asemănătoare se produc și în cazul sudării dar într-o formă
mult mai complexă.
Contracția unei suduri în V este diferită pe cele două fețe. Este de așteptat
ca în urma contracției mai mari la fața deschisă, să se producă și o
deformație unghiulară φ.

Forma secțiunii sudurii are o influență mare asupra deformației unghiulare

La sudurile în X deformația unghiulară este mult mai mică decât la sudurile
în V.
Valoarea unghiului φ la sudurile în V se poate considera
𝑏1 +𝑖
tg φ = 0,20
𝑡
 5. Comportarea sudurilor
Deformații și eforturi proprii din sudare
La sudurile în relief materialul depus în unghiul format de piese are
tendința să se contracte în toate direcțiile.

Ca urmare a contracției transversale a sudurilor în relief piesele se îndoaie.

Pentru cazul din figură deformația unghiulară se poate considera
𝑎
tg φ1 =
15𝑡
 5. Comportarea sudurilor
Deformații și eforturi proprii din sudare
La sudarea unui profil dublu T eforturile care se produc după răcire au
distribuția din figură valori foarte mari rezultând chiar în sudurile de
legătură.

Mecanismul producerii eforturilor de contracție este însă mai complicat.

 5. Comportarea sudurilor
Deformații și eforturi proprii din sudare
La sudarea în adâncime dintr-o singură trecere a unui cordon mai lung,
porțiunea de sudură notată cu a, a căpătat contracție di răcire și o
contracție produsă de răsucirea pieselor dilatate în urma încălzirii în
continuare a cordonului.

În zona b contracțiile sunt în desfășurare.

Porțiunea c a cordonului este încă la temperatură înaltă.
Pe măsură ce se deplasează punctul de sudare, noi porțiuni din cordonul
de sudură se răcesc, se dezvoltă compresiuni în sudurile fierbinți, încă în
stare plastică și ca urmare se produce o apropiere a marginilor pieselor
nesudate încă.
 5. Comportarea sudurilor
Deformații și eforturi proprii din sudare

Când s-a sudat și s-a răcit o porțiune suficientă, porțiunile în curs de răcire
mai noi nu mai pot apropia marginile pieselor cu ușurință și în sudurile
răcite se dezvoltă eforturi de întindere transversale, care se măresc în
măsura în care înaintează cordonul de sudură.
Dacă însă în loc să se sudeze într-un singur sens, se sudează cu întreruperi
și în sens invers sensului de înaintare a cordonului general, fenomenul se
produce liber pe porțiunea 1.
Pe porțiunile următoare 2, 3 … apropierea marginilor este împiedicată de
părțile sudate mai înainte. Vor apare și aici vârfuri de eforturi spre sfârșitul
cordonului de sudură, dar mai mici și repartizate pe lungimea cordonului
din porțiunea respectivă.
 5. Comportarea sudurilor
Deformații și eforturi proprii din sudare
Menținerea libertății de deformare a pieselor care se sudează este de
preferat ori de câte ori deformațiile rezultate nu constituie un
inconvenient. Un exemplu de sudare în ordine greșită.

Sudarea rigidizărilor, înaintea de sudarea tălpilor,

va duce la dezvoltarea unor eforturi remanente
de întindere transversale inimii, mari în zonele
dintre rigidizări, care împreună cu eforturile
remanente longitudinale și cu cele din acțiunile
exterioare vor crea o stare de eforturi plană
periculoasă.

Este mai bine să se sudeze întâi echilibrat tălpile

de inimă și apoi rigidizările, care se pot prinde cu
suduri mici, ale căror efecte sunt mai reduse
pentru ansamblul piesei.
 5. Comportarea sudurilor
Deformații și eforturi proprii din sudare
La sudarea unei îmbinări de montaj la o grindă dublu T, apare mai
avantajoasă sudarea mai întâi a tălpilor și apoi a inimii, deoarece în acest
caz în zona inimii vor apărea eforturi de întindere.
 𝑁
𝛾𝑀2 =1,25 𝛽𝑤 =0,8 𝑓𝑢 = 360
𝑚𝑚2

3 ≤ 𝑎 ≤ 0,7𝑡 = 0,7𝑥6 = 4,2 𝑚𝑚 𝑎 = 4 𝑚𝑚

𝐷 = 𝐹𝑤,𝑆𝑑 = 𝐿 ∙ 𝐹𝑤,𝑅𝑑 = 270 𝑘𝑁

𝐷 = 𝐷1 + 𝐷2 = 270 𝑘𝑁 𝐷1 ∙ 𝑒 = 𝐷2 ∙ (𝑏 − 𝑒)

𝑒 𝑏 𝑏−𝑒 𝑏
𝐷 = 𝐷1 + 𝐷1 ∙ = 𝐷1 ∙ 𝐷 = 𝐷2 ∙ + 𝐷2 = 𝐷2 ∙
𝑏−𝑒 𝑏−𝑒 𝑒 𝑒

𝑏−𝑒 70 − 19,3
𝐷1 = 𝐷 = 270 ∙ = 195,56 𝑘𝑁
𝑏 70

𝑒 19,3
𝐷2 = 𝐷 = 270 ∙ = 74,44 𝑘𝑁
𝑏 70
 360
𝐷1 = 2 ∙ 𝐿1 ∙ 𝐹𝑤,𝑅𝑑 = 2 ∙ 𝐿1 ∙ 4 = 195,56 𝑘𝑁
3 ∙ 0,8 ∙ 1,25

𝐿1 = 117, 6 mm

𝐿2 = 44, 7 mm
 𝑓𝑢
𝐹𝑤,𝑆𝑑 ≤ 𝐿 ∙ 𝐹𝑤,𝑅𝑑 = 𝐿 ∙ 𝑎 ∙ 𝑓𝑣𝑤,𝑑 = 𝐿 ∙ 𝑎 ∙
3 ∙ 𝛾𝑀2 ∙ 𝛽𝑤
 𝐴 ∙ 𝑓𝑦
𝑁𝑆𝑑 = 30000 ≤ 𝑁𝑡,𝑅𝑑 = 𝑁𝑝𝑙,𝑅𝑑 =𝐿 ∙𝑎∙
𝛾𝑀0
Calculul îmbinărilor cap la cap solicitate la forfecare
Calculul îmbinărilor cap la cap solicitate la încovoiere
Calculul îmbinărilor cap la cap solicitate la încovoiere, forță tăietoare și
forță axială
Calculul îmbinărilor prin suprapunere solicitate la încărcări excentrice
Calculul îmbinărilor prin suprapunere solicitate la încărcări excentrice
Calculul îmbinărilor prin suprapunere solicitate la încărcări excentrice
Calculul îmbinărilor prin suprapunere solicitate la încărcări excentrice
Calculul îmbinărilor prin suprapunere solicitate la încărcări excentrice
Calculul îmbinărilor prin suprapunere solicitate la încărcări excentrice
Prinderea unui profil dublu T de o piesă
Prinderea unui profil dublu T de o piesă