Sunteți pe pagina 1din 24

SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX

„TEOCTIST PATRIARHUL”
GIURGIU

LUCRARE DE ATESTAT

ÎNFIINŢAREA PATRIARHIEI
BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

COORDONATOR: ELEV
PR. PROF.
CRISTIAN CONSTANTIN

GIURGIU 2011

1
Situaţia Bisericii Ortodoxe Romane de la Marea
Unire la Patriarhat

Unirea cea Mare a constituit nu numai extinderea teritoriului României şi


mărirea numărului locuitorilor ei, ci şi crearea unui stat cu potenţial politic, militar,
economic şi agricol, tara strategică în Răsăritul Europei1.
În timpul regelui Ferdinand I(1914-1927), au avut loc o seamă de înfăptuiri pe
tărâm bisericesc, cultural, naţional între care amintim: unirea provinciilo romaneşti
într-un singur stat România(în 1918); înfiinţarea Episcopiei Oradei(1920), reînfiinţarea
vechilor Episcopii de Văd şi Feleac cu sediul la Cluj, înfiinţarea Episcopiei Armatei cu
sediul la Alba Iulia, Episcopiei Constantei, Episcopiei Hotinului cu reşedinţa la Bălti;
înfiinţarea Episcopiei Cetăţii Albe – Ismailului cu sediul la Ismail, majoritatea cu noi
ierarhi2; în acelaşi timp, au luat fiinţa noi şcoli teologice superioare la Oradea, Cluj,
Chişinău la care au predat cadre didactice pregătite în universităţi din Apus sau din
Grecia şi Rusia: au mai apărut noi ziare şi reviste bisericeşti; au fost publicate cărţi de
slujbă, de spiritualitate ortodoxă românească, cărţi de rugăciuni, calendare; au fost
construite catedrale reprezentative, precum şi lăcaşuri de închinare, păstrându-se, în
general, stilul bizantin, la care s-au adăugat elemente specifice locale, îndeosebi în
Tara Românească şi Moldova.
Pe linie naţionala s-au adoptat o serie de legi şi reforme: votul universal direct
şi secret; ratificarea unirii Basarabiei, Bucovinei şi transilvaniei cu România, reforma
financiară, reforma agrara, legea pentru unificarea teritoriului ţării: legea „primei
electorale”; erau membri de drept în Senatul României mitropoliţii ţării, episcopii
eparhioti ai bisericii Ortodoxe Romane şi Greco-Catolice3.
La 15 octombrie 1922 s-a săvârşit ceremonia de încoronare a regelui Ferdinand
I şi a reginei Maria în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia; slujba religioasă a fost
săvârşită de către mitropolitul primat Miron Cristea de mitropolitul Pimen Georgescu

1 Victor Axenciuc, Vasile Bozga Evoluţia economiei naţionale in „Istoria Romanilor…” vol. III
2 Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe…, vol 3, Ed. aII-a.
3 Ioan Scurtu, Ion Agrigoroaiei, Petre Otu, Instituţiile, in”Istoria Romanilor…”, vol. VIII

2
al Moldovei şi de mitropolitul Nicolae Balan al Transilvaniei; în anul următor a fost
adoptată o nouă Constituţie4. În ceea ce priveşte guvernarea politică a ţării amintim că
de la sfârşitul secolului XIX-lea până după Marea Unire s-au succedat la putere
Partidul Conservator şi Partidul Naţional Liberal, care au provocat mari neajunsuri
Bisericii noaste5.
Cu toate încercările prin care a trecut Biserica noastră în această perioadă de
timp, un fapt rămâne memorabil din viaţa ei: înălţarea la rang de patriarhie, rezultat al
efortului comun dintre clerici şi mireni.

Păşi către înălţarea instituţională a Biserici


Ortodoxe Romane
Înfiinţarea Patriarhiei Romane

· Ce este Patriarhatul?

Noţiunile de Patriarh şi Patriarhie6 sunt realităţi ale structurii şi vieţii Ortodoxe,


implicate în acelaşi timp şi în noţiunea de Autocefalie.
Principiile definitorii ale Instituţiei patriarhale sunt următoarele:
a) Principiul etnic;
b) Principiul ierarhic sacerdotal, exprimat prin autocefalie şi sinodalitate;
c) Principiul organizării bisericeşti, care stă în strânsă legătură cu cel de stat 7.
4 In ceea ce priveste Statul, drepturile si libertatile cetateniilor lui, in Constitutia din 1923 se arata intre
altele:”Regatul Romaniei este un stat national unitar si indivizibil; Teritoriul Romaniei este nealineabil. Hotarele
Statului nu pot fi schimbate sau rectificate decat in virtutea unei legi; Romanii, fara deosebire de origine etnica,
de limba sau religie se bucura de libertatea constiintei, de libertatea invatamantului, de libertatea presei, de
libertatea intrunirilor si de toate drepturile si libertatiile stabilite prin legi; deosebirile de credinte religioasa, de
origine etnica si de limba nu constituie in romania o piedica spre a dobandi drepturile civile si politice si a le
exercita;” prin articolul 22 Bisericii Ortodoxe Romane i s-a acordat calificativul meritat de „Biserica
dominanta”, in fata celorlalte Biserici si culte existente in aceea vreme.
5 In ceea ce priveste Bisericiile si cultele recunoscute de stat, in aceasta perioada ele au fost urmatoarele:
Biserica Ortodoxa Romana, Biserica Romano-Catolica, Biserica Greco-Catolica, cultul reformat, cultul
evanghelic-luteran, cultul unitarian cultul armeano-gregorian cel mozaic si cel mahomedan.
6 Magistrand Mihail Constandache, Patriarhia si demnitatea de patriarh in Biserica Ortodoxa,
Pr. Prof. Dr. Nicolae Dura, Intaistatatorul in Biserica Ortodoxa
7 Pr. Conf. Alexandru Stan, Patriarhia – institutie a autocefaliei, in vol. „Autocefalie, Patriarhie…”

3
Cele trei priincipii evidenţiază unitatea în diversitate, proprie Ortodoxiei în care se
încadrează şi Orodoxia românească.

· Acţiuni în vederea unificării bisericeşti.

Înfăptuirea deplină a unităţii de stat a României la 1 decembrie 1918 a dus în chip


firesc la profunde schimbări în viaţa Biserici noastre. Cea dintâi problemă ce trebuia să
fie rezolvată de către Biserica era aceea a unificării ei administrative, unitare sub
cunducerea Sfântului Sinod din Bucureşti. Unificarea bisericească era imperios
necesară, deoarece Biserica se conducea diferit dintr-o provincie într-alta a ţării; erau
patru regimuri de organizare bisericească precum şi tot atâtea mentalităţi după care
trebuia să fie condusă Biserica Ortodoxă Romană. În biserica din România , există un
adevărat absolutism ierarhic precum şi o dependentă sau subordonare aproape totală
faţă de stat… în biserica din Bucovina există o mentalitate ultra ierarhista şi tributara
împăratului de la Viena... iar în Basarabia , Biserica trăia în forme tipic ruseşti
moştenire a absolutismului ţarist.
Biserica Ortodoxă din Transilvania avea o organizare corespunzătoare bazată pe
Statutul Organic al mitropolitului Andrei Şaguna, care prin autonomia faţă de stat o
apăra de orice amestec sau aservire din partea conducerii lumestiisi sinodalitatea,
colaborarea dintre clerici şi mireni la conducerea treburilor bisericeşti o apăra de orice
încercare de absolutism ierarhic8. Prin urmare dintre toate rânduielile după care se
conduceau bisericile din Provinciile romaneşti, cea mai echilibrată „lege” era în
Biserica Ortodoxă din Transilvania, fiindcă în Statutul Organic se găseşte acea
admirabilă conlucrare între cler şi poporul din sânul Biserici lui Hristos.
Cei mai însemnaţi paşi către unificarea bisericească i-au făcut, în primul rând
clerici transilvăneni.
Astfel că, prin intermediul revistei „renaşterea romana” din Sibiu 24 februarie
1919, a fost convocat primul Congres preoţesc din Transilvania, de după Marea Unire
din 1918, pentru a se discuta problema organizării unitare a Bisericii Ortodoxe
8 Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe…vol. 3, Bucuresti Ed. a II-a, 1997

4
Romane. Menţionăm că acest congres a fost organizat de un Comitet pregătitor,
condus de către protopopul Salistei Sibiului, Dr. Ioan Lupas.
Congresul amintit şi-a deschis lucrările în data de 6 martie 1919 cu o Sfânta
Liturghie, în Catedrala mitropolitană din Sibiu, după care au început lucrările celor
aproximativ 700 de preoţi din sala Palatului judeţean din Sibiu.
În cadrul acestui Congres, în zilele de 6, 7 şi 8 martie au fost prezentate mai multe
referate, dintre care a reţinut atenţia , în mod deosebit, cel al protopopului Dr.
Gheorghe Ciuhandu din Arad, intitulat: Împreunarea Bisericilor Ortodoxe pe teritoriul
României Mari ontr-o singure Biserica Ortodoxă Romana şi raportul acestei Biserici
faţă de Stat9; prin urmare, referatul Prof. Dr. Gheorghe Ciuhandu a pus pentru prima
dată în mod ferm problema înfiinţării Patriarhatui românesc. Dintre alte acţiuni ale
clerului transilvănean amintim Sinodul ierarhilor Mitropoliei Ortodoxe Romane din
Transilvania, din 23 aprilie 1919, de la Sibiu, de sub preşedenţia episcopului Ioan I.
Papp al Ardealului(1903-1925) pe acea vreme şi locţiitor de mitropolit al Transilvaniei,
care în spiritul canonului 34 apostolic, precum şi ale vechilor legături canonice
existente încă dinaintea veacului al XVIII-lea între Biserica Ortodoxă din Transilvania
şi Mitropolia Ungrovlahiei a luat următoarea hotărâre:

„I. Biserica Ortodoxă Romana din Ardeal, Banat şi părţile romaneşti din Ungaria,
cuprinsă de o adâncă bucurie, revine din nou în sânul Biserici Ortodoxe Romane…,
de care o rupsese vitregia timpurilor şi reînnoieşte vechile sale legături de unitate cu
Mitropoliu Ungrovlahiei, dorin a forma parte integrantă a Bisericii mame din
România unită cu Basarabia şi Bucovina.
II. În scopul acesta, episcopatul nostru roagă, cu adâncă smerenie, pe Prea
Sfinţitul Sinod episcopesc central de la Bucureşti să primească cu frăţeasca dragoste,
pe episcopii Mitropoliei noastre în şirul membrilor Sinodului episcopesc, statorind
împreună locul şederii lor după ordinea ierarhică.
III.Sinodul nostru constată necesitatea de a se uniformiza organizarea bisericii în
întreaga (ţara), introducându-se o autonomie perfecţionată pe baza experienţelor, ce

9 Actele primului congres al preotimii din Mitropolia romanilor ortodocsi din Ardeal, Banat, Crisana,
Maramures, tinut la Sibiu au fost publicate in „Analele Asociatiei<Andrei Saguna> a clerului Mitropoliei
Ortodoxe din Ardeal, Banat, Crisana si Maramures”

5
le avem noi după o practică de de ani a vieţii bisericesti-constitutionale, având a se
admite şi mireni în corporaţiunile bisericeşti de natură administrativă, culturală,
financiară, umanitară, socială şi electorală şi susţinându-se drepturile ierarhice ale
preoţilor şi episcopilor, respectiv ale Sinodului episcopesc, ca supremă autoritate
conducătoare a Bisericii.
IV. Până când se va face o organizare uniformă, Mitropolia noastră îşi păstrează
organizaţia sa pe temeiul <Statutului Organic>, dar ca parte integrată a Bisericii
romaneşti din statul român întregit10”

Aceleaşi idei de unificare bisericească, pe baza Statutului sagunian pot fi găsite în


presă transilvăneana a vremii, susţinătorul acestora fiind, îndeosebi mitropolitul Dr.
Nicolae Balan al Transilvaniei mai târziu el va avea un rol decisiv în Parlament în
apărarea autonomiei Bisericii Ortodoxe Romane.
În paralel, în luna mai 1919, Congresul superior bisericesc, alcătuit din membrii
Sfântului Sinod Bucureşti, din reprezentanţi ai Facultăţilor de Teologie din Bucureşti
şi Cernăuţi ai Seminariilor Teologice, ai manăstirilor, ai clerului de mir, au început
acţiunile de pregătire a unificării bisericeşti. În acest sens s-a înfiinţat o comisie
alcătuită din reprezentanţi ai eparhiilor care au intrat în „componenţă noului stat
unitar”,România11. Sub conducerea mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei
comisia12 a lucrat la Sinaia, în zilele de 12-15 iunie 1919, pentru unificarea
bisericească.
În cadrul discuţiilor au fost stabilite câteva priincipii:

„1. să se decreteze unificarea ierarhică şi canonica a Bisericilor Ortodoxe


Romane din toate provinciile reunite ale Patriei mame şi anume să se înceapă această
lucrare cu forul suprem de conducere bisericească, Sfântul Sinod;
10 Hotarare semnata si de Episcopul Caransebesului, Dr. Elie Miron Cristea. Document in original – Arhiva
Sfantului Sinod, Dosar nr. 147/1919
11 Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe, vol. 3 ed. a II-a
12 Au fact parte Mitropolitul Pimen al Moldovei si Sucevei,Episcopul Miron Cristea al Caransebesului,
Arhiepiscopul Nicodim al Chisinaului si Hotinului,Arhiereu Vartolomeu Bacauanul, raportor al Comisiei
Sfantului Sinod, Dr.Stefan Saghin, decanul Facultatii de Teologie din Cernauti Dr. C. Angelescu, ministrul
Cultelor, Vasile Gildis, ministru, I. Inculet, Dr. Valeriu Braniste, Prof. Ioan Lupas, membru al Academiei
Romane, profesorii universitari de teologie: Dr. Valerian Sesan, Dr. D. Boroianu, Ec. C. Nazarie, C. Dobrescu,
administratorul Casei Bisericii, Ec. C. Georgescu, profesor in bucuresti si Arhim. Dionisie, staretul Manastirii
Sinaia

6
2. în virtutea acestui principiu de reîntregire, la cea mai apropiată sedinda a
Sfântului Sinod să fie convocaţi, ca mambri de drept istoric ai acestei înalte
corporaţiuni, toţi ierarhi Bisericii Ortodoxe Romane din provinciile României
Întregite
3. în lucrarea de organizare bisericească, pe baze c anonice şi autonome, din
punct de vedere reprezentativ, administrativ , legislativ şi judecătoresc, se ia ca punct
de plecare pentru dezbateri Statutul organic al Mitropoliei Ortodoxe Romane din
Transilvania…”13

Pe baza propunerilor de la Sinaia, ierarhii romani ortodocşi, din provinciile


României Mari au participat la Bucureşti la şedinţa extraordinra a Sinodului Centralal
Bisericii Ortodoxe Romane, din 30 decembrie 1919. În cadrul acestei mari întâlniri
fiind prezenţii: arhiepiscipul şi mitropolitul Dr. Vladimir Repta, Ipolit Vorobchievici,
episcop de Rădăuţi, Nicodim, arhiepiscop al Chişinăului, Dr. Elie Miron Cristea,
episcopul Caransebesului, arhiereu Gurie Basarabeanul, arhiereu Dionisie Ismaileanul,
au făcut Sinodului Central următoarea propunere: „Unirea naţiunii romane-cea din
1918- să se extindă şi asupra Sfintei noastre Biserici strămoşeşti aşa că Biserica
Ortodoxă a Basarabiei, a Bucovinei, a Ardealului, a Banatului, a Crisanei şi cea din
părţile ungare să alcătuiască o singură Biserica Autocefală Naţională Romana, a cărei
autoritate supremă este Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe Autocefale a
României întregite”.
Propunerea făcută de ierarhii pomeniţi a fost analizată şi însuşită de Sfântul Sinod
în aceiaşi zi.
Prin acceptarea propunerii ierarhilor din provinciile României Întregite, Sfântului
Sinod a făcut un pas important spre unificarea ierarhică şi canonica a Bisericii noastre.
Între timp episcopul Dr. Elie Miron Cristea al Caransebesului a fost ales în scaunul
de Mitropolit primat la Bucureşti şi înscăunat a doua zi, 19 decembrie 1919.
După aproape două luni de zile de la alegerea lui Miron Cristea ca itropolit primat,
Congresul Naţional Bisericesc al Romanilor Ortodocşi din Mitropolia Transilvaniei, de
asemenea a declarat că:

13 Arhiva Sfantului Sinod, dosar nr. 147/1919 f 106

7
„Mitropolia romanilor ortodocşi din Transilvania şi fosta Ungarie se uneşte
pentru vecie cu Biserica vechiului regat, a Basarabiei siBucovinei , alcătuind o
singură Biserica ortodoxă romana autocefală, însă aşa că până la crearea unei
organizaţii bisericeşti unitare, Biserica din provincia noastră mitropolitana îşi susţine
în întregime actuală sa organizaţie autonomă, călăuzită de conştiinţă că principiile
depuse în Statul nostru organic trebuie să servească drept temelie la viitoarea
organizaţie unitară a Bisericii Ortodoxe din România Întregită”14

În ultimul paragraf al „protocolului ” sau, Congresul Naţional amintit precizia


ca „unica cale de a proceda la unificarea deplină este convocarea de către Înalt Prea
Sfinţia Sa Mitropolitul Primat al unei comişi constituite din reprezentanţi designaţi
de autorităţile competente ale bisericilor din vechiul regat şi provinciile reunite
pentru a stabili proiectul de lege fundamentală a organizaţiei unitare”.
Din primăvara anului 1920 se pot identifica cel puţin două căi care au dus către
întemeierea patriarhatului românesc:
a) prin „constituanta bisericească” alcătuită din reprezentanţi dim toate
provinciile romaneşti întregite
b) prin acţiunile clericilor ortodocşi din toate provinciile romaneşti întregite
Pe de altă parte începând cu 1924 importanţi oameni de cultură şi de stat şi-au
exprimat dorinţa înfiinţări Patriarhiei Romane.

Tot cam în aceeaşi perioadă, Prof. univ. dr. Alexandru Lapedatu, ministrul Cultelor,
referindu-se la această problemă declară: „Crearea patriarhului roman e reclamata de
situaţia actuală de superioritate numerică şi morală a bisericii ortodoxe romane faţă de
celelalte Biserici ortodoxe străine, de rolul mai însemnat uneori decât al tturor
Patriarhatelor împreună, pe care Biserica noastră l-a avut în trecut, timp de secole, c
apărătoare şi protectoare a Creştinilor din Orient şi de prestigiul politic de care se
bucura Statul român în dandul celorlalte State ortodoxe, prestigiu ce trebuie să şi-l
păstreze şi prin poziţia Bisericii sale”.
Pe lângă prestigiul moral, cultural şi material câştigat de biserica noastră în fata
ortodoxiei, Alexandru Lapedatu invoca şi: „prestigiul politic de care se bucura Statul

14 Arhiva Sfantului Sinod, dosar nr. 151/1920 f. 262

8
român în rândul celorlalte State ortodoxe şi… care… reclamă cu necesitate că Biserica
sa naţională să nu rămână, în relaţie cu Bisericile acestora şi acţiunile comune cu ele,
în situaţie de inferioritate, numai prin faptul că, în ordinea să ierarhică, nu are încă un
Patriarhat naţional ca şi acelea”.
În continuare, Al. Lapedatu şi-a pus întrebarea dacă: „Poate Biserica Ortodoxă şi
Statul Român să instituie însăşi un Patriarhat?” Răspunsul i; da tot el, arătând ca:
„Biserica noastră e autocefala, iar Statul suveran. Biserica şi Statul îşi pot da aşadar
organizaţia că cred că convine mai bine necesitaţilor şi intereselor lor. Pentru
chestiunea de faţă, cu atât mai vârtos, cu cât, prin instituirea unui Patriarhat roman, nu
se schimbă absolut nimic în constituţia organică actuală a Bisericii noasre şi nu se
aduce nici o atingere, de nici un fel, în raporturile sale cu Biserica ecumenică a
Răsăritului, singură cu csre Bisarica romana ortodoxă se găseşte în legătură, ce
priveşte unitatea dogmelor”.
Prin urmare, prin afirmaţiile sale Prof. Alexandru Lapedatu, ministrul cultelor,
susţinea ideea înfiinţării Patriarhiei Romane, ca un act de prestigiu atât pentru Biserică
cât şi pentru ţară.
În 16 decembrie 1924, Consiliul profesoral al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din
Cernăuţi a înaintat un memoriu preşedintelui Sfântului sinod, prin care îl rugă să facă
„<propunere> atât acestui înalt for biserices cât şi guvernului ţării ca în viitoarea
legislaţie bisericească să i se recunoască Mitropolitului-primat al Bisericii noastre în
conformitate cu tradiţia Bisericii, cu învăţătura Sfintelor canoane şi cu importanţa
Bisericii noastre naţionale”.
Memoriul cadrelor didactice amintite avea, prin urmare, atotsustinere de ordin
istoric, cât şi baza canonica.
Din Moldova de peste Prut, Dionisie, episcopul-vicar al Eparhiei Chişinăului şi
Hotinului scria tot în decembrie 1924, mitropolitului primat că, în urma înfăptuirii
României Întregite, ar fi bine ca romanii ortodocşi de pretutindeni, să vadă cât mai
repede cu putinţă Biserica lor „încununată cu un părinte al părinţilor şi a striga din
adâncul sufletului tânărului Patriarh Miron: <axios>”.
La începutul anului 1925, un alt mare istoric roman, Prof. univ. dr. Ioan Lupas,
susţinând ideea înfiinţării Patriarhiei Romane afirmă: „Anul 1925 – care va vedea pe

9
reprezentanţii ortodoxiei răsăritene întruniţi la Ierusalim spre a comemora a 1600-a
aniversare a celui dintâi sinod ecumenic ţinut la Niceea, luând în acelas[i] timp şi
măsuri organizatorice potrivite cu duhul vremii de azi, - va avea de înregistrat şi
înălţarea bisericii ortodoxe romane la rang de patriarhie. Acest eveniment de mare
importanţă în viaţa naţiunii romane şi a bisericii sale nu va surprinde pe nimeni.
Progresul firesc al organizaţiunii noastre bisericeşti ar fi trebuit să accelereze de mai
înainte pasul spre înfăptuirea acestui deziderat”.
Bazat pe dovezi şi realităţi istorice de necontestat şi animat de un profund şi curat
spirit românesc, Ioan Lupas arata în continuare: „din moment ce mitropolitul Ungro-
Vlahiei exercita şi funcţia de <exarh al plaiurilor> având în această calitate a sa
jurisdicţia asupra mitropolitului ortodox roman din Arseal, era evident că organizarea
bisericească unitară a neamului românesc înfăţişează două categorii de mitropoliţi,
fiind cel din nordul Carpaţilor oarecum sufragan celui din Sud. Dacă mitropoliţii
Ungro-Vlahiei ar fi urmat exemplul conducătorilor bisericeşti ai bulgarilor sau ai
sârbilor; dacă neamul românesc ar fi fost însufleţit de tendinţe imperialiste similare cu
ale popoarelor învecinate, ar fi trebuit să procedeze la înfiinţarea patriarhiei romane
încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea, când sabia lui Mihai Viteazul crease şi
condiţiile politice necesare, prin înfăptuirea unităţii naţionale, cele bisericeşti fiind încă
de mai înainte consolidate cel puţin între biserica munteană şi între cea ardeleana de-o
parte, între această şi cea moldoveana de alta”.
Referindu-se apoi, la prefaţa Evangheliei cu învăţături, care a fost tipărită la Braşov
în anul 1581, Ioan Lupas observă că mitropolitul Ungrovlahiei este numit
„Arhimitropolit”, pe când cel al Transilvaniei, numai „Mitropolit”, ceea ce denotă că
primul era, de fapt, într-o treaptă ierarhică superioară faţă de cel de al doilea; astfel că
titlul de Arhimitropolit, după opinia sa ar corespunde celui de „Patriarh” sau „Exarh
patriarhal”.
Istoricul Ioan Lupas arată apoi că marii domnitori Mihai Viteazul, Matei Basarab,
Vadile Lupu, Şerban Cantacuzino sau Constantin Brancoveanu, dacă s-ar fi aplecat cu
mai multă atenţie asupra prestigiului Bisericii noastre, ar fi putut realiza înălţarea
acesteia la rang de patriarhat, „onoare deplin meritata din partea acestei biserici prin
serviciile aduse ortodoxiei răsăritene, obişnuite a primi nu numai nesfârşitele ajutoare

10
de bani, ci şi binefacerile de ordin cultural, religios şi moral, cari se revărsau cu
îmbelşugare din ţările romane asupra întregului Orient ortodox”.
Dacă vestitiii înaintaşi nu s-au gândit să înfăptuiască atunci acest lucru, Ioan Lupas
insista că a sosit momentul prielnic că „după înfăptuirea unităţii naţionale, când patru
organizaţiuni mitropolitane deosebite trebuiau închegate într-un sistem unitar de
constituţie şi administraţie bisericească, proprie a chema la colaborare sistematică toate
elementele constitutive ale clerului şi poporului ortodox roman din patria intraga”.
După ce a arătat că o comisie alcătuite din 15 reprezentanţi ai Mitropoliilor din
România Întregită a făcut pregătiri în vederea organizării unitare a Bisericii Ortodoxe
Romane, era firesc că tot în cadrul ei „să se insiste asupra necesităţii istorice şi
canonice de a se înfiinţa patriarhia românească”. De aceea, problema înfiinţării
Patriarhiei romaneşti trebuia, mai întâi,să fie „soluţionată prin o lege specială în
momentul pe care factorii de conducere bisericească şi politica ai statului naţional
roman îl vor socoti oportun”.
Ioan Lupas socoteşte, apoi, că momentul legiferării înfiinţării Patriarhiei Romane
este deja foarte aproape, un fapt normal şi binemeritat de Biserică şi neamul românesc.
În încheierea articolului sau, istoricul transilvănean arata că, dacă primul Patriarhal
Bisericii noastre „va fi un Ardelean, vedem un semn de înaltă răsplată a dreptăţii
divine, pentru toate suferinţele şi împilările pe cari le-a îndurat poporul nostru – fie-ne
îngăduit a o spune – de la toţi conducătorii politici ai Transilvaniei, pentru tenacitatea
exemplară şi eroismul mucenicesc, ce l-a însufleţit în lupta milenara de apărare a
credinţei străbune”.

· Înfiinţarea Patriarhiei Romane

Problema înfiinţării Patriarhiei Romane o găsim şi pe agenda de lucru a Sfântului


Sinod al Bisericii noastre ale cărui lucrări au fost deschise spre sfârşitul anului 1924 şi
care s-au încheiat abia la începutul luni februarie 1925.

11
La deschiderea lucrărilor, arhiereul Grigorie Botoşăneanul, vicar al Mitropoliei din
Iaşi a făcut cunoscut membrilor Sfântului Sinod că a adus un mesaj din partea
mitropolitilui Pimen al Moldovei prin care a făcut o propunere de înfiinţare a
Patriarhiei Romane, document semnat şi de către alţi membri ai Sfântului Sinod.
Propunerea mitropolitului Pimen de înfiinţare a Patriarhatului roman a fost citită în
Sfântul Sinod de către mitropolitul Nectarie al Bucovinei.
Dacă parcurgem cu atenţie conţinutul propuerii mitropolitului Pimen ajungem la
concluzia că el este un scurt istoric al Bisericii şi al neaamului românesc. Din conţinut
se desprinde ideea vechimii creştinismului la romani, şi anume că el este de origine
apostolică, prin evanghelizatorul ţinuturilor noastre, Sfântul Apostol Andrei, motiv
pentru care se explică şi apariţia unei organizări şi administrări bisericeşti, în Sciţia
Mică (dobrogea de azi), încă de timpuriu, de la sfârşitul veacului al III-lea, centrul
vieţii creştine de aici fiind Episcopia, respectiv Mitropolia Tomisului (Constantă).
Apoi, istoricii romani şi străini au dovedit că strămoşii noştri şi-au apărat cu tărie legea
şi neamul (uneori cele două realităţi constituiau o singură noţiune), dar, în acelaşi timp,
voievozii şi domnii romani au fost susţinători nu numai ai Orientului creştin, dar şi ai
Europei apusene, de invadatorii barbari şi păgâni.
Lumea răsăriteană a beneficiat, apoi, de pe urma daniilor conducătorilor noştri,
bunuri ce au ajutat la apărarea şi păstrarea credinţei dreptmăritoare, la susţinerea
lăcaşurilor de cult, la menţinerea valorilor spirituale ale creştinismului primar.
Datorită acestor înfăptuiri, „jertfe şi fapte mari creştineşti săvârşite de Voievozii şi
neamul nostru în interesul creştinătăţii – arată mai departe mitropolitul Pimen – ne dau
dreptul, incontestabil, că acum, - când prin marele război, neamul nostru s-a întregit,
alcătuind o singură ţară ROMÂNIA MARE cu o UNICĂ BISERICĂ ORTODOXĂ,
care are 14 milioane de credincioşi, cu 5 Mitropolii şi 14 Episcopii, ca Bisericii noastre
Ortodoxe Romane să i se dea o nouă situaţie legală şi canonica, în rândul celorlalte
patriarhii ortodoxe de Răsărit şi pentru aceste motive a propus ca… Mitropolia
Ungroslaviei (Munteniei), cu scaunul Mitropolitan din Bucureşti, să fie ridicată la rang
de PATRIARHIE; iar mitropolitul Ungroslaviei ca primat al României, care de drept e
şi preşedintele Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de PATRIARH AL BISERICII
ORTODOXE ROMANE cu reşedinţa la Bucureşti”.

12
După citirea propunerii mitropolitului Pimen, ea a fost pusă, apoi, în dezbaterea
Sfântului Sinod.
Cel dintâi care a luat cuvântul a fost arhiepiscopul Gurie al Basarabiei, care
salutând propunerea istorică, a afirmat, între altele: „Noi Basarabenii – când ne-am
regăsit în România întregită şi când am venit să lucrăm la legislaţia de organizare
unitară a Bisericii, cei dintâi am cerut, că Biserica să fie ridicată la rangul de
Patriarhie; şi am spus că Mitropolitul Primat al ţării să fie ridicat la rangul de
Patriarh…”,conform canonului 34 Apostolic.
În continuare, episcopul Lucian al Romanului a citit memoriul Consiliului
profesoral al Facultăţii de teologie Ortodoxă din Cernăuţi, prin care se argumenta
dreptul de înălţare a Bisericii noastre la rang de patriarhat (memoriu amintit mai sus).
I-a urmat apoi, episcopul vicar Dionisie al Chişinăului care şi-a citit propria-i
scrisoare (declaraţie), din 11 decembrie 1924, de care s-a mai făcut pomenire.
La invitaţia arhiepiscopului Gurie, preşedintele de şedinţă, ministrul Cultelor, Prof.
univ. dr. Alexandru Lapedatu a prezentat, în continuare, poziţia Guvernului roman
referitoare la înfiinţarea Patriarhiei Romane.
Cuvântul mainistrului Alexandru Lapedatu a scos în evidenţă evenimente
reprezentative din istoria Bisericii şi Ţării, etape ce au dus la recunoaşterea autocefaliei
Bisericii noasre, la înfăptuirea unităţii statale, la creşterea prestigiului ei în ţară şi peste
hotare, fapte ce au îndreptăţit-o să fie ridicată la rang de patriarhat. Expozeulsau n-a
fost numai o solidă argumentare personală, ci însăşi poziţia Guvernului roman pe care-
l reprezenta şi dorea cu tot dinadinsul că Biserica Romana să fie inasltata la rang de
patriarhat; prin aceasta, creştea, de fapt, şi prestigiul ţării în fata statelor vecine şi din
întreaga lume. Era un moment din care aveau de câştigat Biserică şi Tara.
După ce ministrul Alexandru Lapedatu şi-a încheiat cuvântul, episcopul
Vartolomeu al Râmnicului Noul Severin a dat citire Actului oficial de înfiinţare a
Patriarhiei Romane.
În act se evidenţiază faptul că, în urma înfăptuirii României Întregite (în 1918),
prestigiul ţării cerea, implicit şi înălţarea Bisericii noastrre la rang de Patriarhie, mai
ales că şi numărul Eparhiilor şi al credincioşilor a sporit (de la opt Eparhii la 18, toate
însemnând 14 milioane de credincioşi). De asemenea, România, „o puternică tara

13
ortodoxă” a fost de mare sprijin Orientul creştin în vremi de restrişte. Pe baza acestor
motive (şi cu acordul Guvernului ţării), Sfântul Sinod a hotărât că Biserica Ortodoxă
Romana să fie înălţată la rang de Patriarhie, iar întâi stătătorul ei să se intituleze
„Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al României”.
După citirea Actului oficial de înfiinţare a Patriarhului Ortodox Roman, Sfântul
Sinod al Bisericii noastre a luat următoarea hotărâre:

„1. Se înfiinţează în Tara-Romaneasca pentru Biserica ortodoxă autocefala


Romana demnitatea de PATRIARH;
2. Arhiepiscopul şi Mitropolitul Ungrovlahiei se ridică în calitatea sa de Primat al
României, la rangul de PATRIARH al Bisericii ortodoxe autocefale romane;
3. Înalt Prea Sfinţitul D. D. MIRON actualul arhiepiscop şi mitropolit al
Ungrovlahiei devine în calitatea sa de Primat al României, PATRIARH al Bisericii
ortodoxe romane;
4. Patriarhul Bisericii ortodoxe romane se va bucura de toate drepturile
recunoscute de Sfintele Canoane şi legile ţării;
5. Hotărârea aceasta va fi înaintată Onoratului Guvern spre legiferare printr-o
lege specială şi sancţionata de Majestatea Sa Regele;
6. Alegerea , confirmarea şi investirea viitorilor patriarhi se va face potrivit unei
legi speciale;
7. Nu vor putea fi eligibili la demnitatea de Patriarh decât Mitropoliţii şi episcopii
în funcţiune ai Sfintei noastre Biserici;
8. Se va comunica această hotărâre şi tuturor celorlalte Biserici surori ortodoxe de
răsărit;
9. Se dezlega o comisiune alcătuită din I.P.S. mitropolitul Nectarie şi P.P.S.S.
episcopi, Vartolomeu al Râmnicului Noul Severin şi Lucian al Romanului, care să
întocmească actul de notificare ce se va face celorlalte biserici surori şi care se va
înscrie în Condica Sfântă a Sf. Sinod”.

Prin urmare, hotărârea Sfântului Sinod stipula ridicarea Bisericii noastre la rang de
Patriarhie, iar titulatura de Patriarh i se acorda, în mod explicit, arhiepiscopului şi

14
mitropolitului Ungrovlahiei şi Primat al româniei, în funcţiune, Dr. Miron Cristea;
decizia Sfântului Sinod trebuia însă să fie aprobată de autorităţile vremii. Această
hotărâre, de înălţare a Bisericii Ortodoxe Romane la rang de Patriarhie, urma însă să
fie apoi transmisă şi celorlalte Biserici Ortodoxe.
Prin aceaste decizie, Biserica noastră intră deja în rândul Patriarhatelor ortodoxe,
impunându-se ca o Biserică naţională de prestigiu.
În urma hotărârii pomenite, a luat cuvântul cel care avea să devină primul patriarh
al României, Dr. Miron Cristea.
În cuvântul său, mitropolitil primat, Dr. Miron Cristea, după ce a adus mulţumiri
tuturor celor implicaţi în săvârşirea acestui act epocat, înălţarea Bisericii Ortodoxe
Romane autocefale la reng de Patriarhie, şi, implicit ridicarea sa la rang de Patriarh şi-
a expus câteva nobile gânduri de viitor: a) pregetirea de tineri peste hotare, pentru
interese superioare bisericeşti; b) crearea de noi catedre la Facultatea de Teologie
Ortodoxă din Bucureşti, la care să vină tineri din întreaga Ortodoxie şi, îndeosebi,
catedre care să aibă deschidere către lumea ortodoxă greacă şi slava; c) înfiinţarea unei
Academii de Muzică bisericească, în vederea revigorării muzicii bizantine în Biserica
noastră şi d) înălţarea unei catedrale, pe măsură măreţiei Patriarhului roman, numită
„Catedrala mântuirii neamului”.
Prin urmare erau proiecte măreţe, şi care, în parte, s-au concretizat încă pe vremea
patriarhatului sau.
Propunerea de înfiinţare a Patriarhiei Române a fost înaintată Senatului României,
de către ministrul Cultelor Alexandru Lapedatu, în şedinţa din 12 februarie 1925. În
expunerea de motive, aproape identică cu cea prezentată în Sfântul Sinod, a susţinut cu
argumente istorice şi canonice ideea ridicării Bisericii Ortodoxe Romane la rang de
Patriarhie.
Menţionăm că propunerea pentru pentru înfiinţarea Patriarhiei Romabe a fost apoi
pusă în Camera deputaţilor, la 17 febroarie 1925. Dacă în Senat Proiectul a fost primit
cu 89 de voturi (două împotriva), în Camera deputaţilor, cu unanimitate de voturi
(156).
De remarcat că atât senatorii cât şi deputaţii care au luat cuvântul pe marginea
acestui proiect au avidentiat originea apostolică a creştinismului românesc, rolul

15
moral, cultural şi social al Bisericii în sânul neamului nostru şi în lumea Ortodoxă,
înfăptuiri ce îi conferă dreptul Bisericii Ortodoxe Romane să fie înălţată la rang de
Patriarhie.
Pe baza voturilor din Senat şi Camera la 23 februarie 1925, regele Ferdinand I a
promulgat „Legea pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal şi Mitropolitan al
Ungrovlahiei, ca Primat al României, la rangul de Scaun Patriarhal”.
Prin legea promulgată de regele Ferdinand I, Statul nostru i-a dat prin urmare o
formă legală actului ridicării Bisericii noastre la rang de Patriarhie.
Potrivit datinei, patriarhul Miron Cristea a trimis, la 12 martie 1925, o scrisoare
ierarhică tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, comunicându-le ridicarea Bisericii
Ortodoxe Romane la rang de Patriarhie.
Prin scrisoarea să ierarhică, patriarhul României Dr. Miron Cristea a făcut un
scurt „istoric al dezvoltării şi organizării bisericii romanesi… a susţinut instituţia
patrirhului cu argumente de ordin… istoric, etnic şi canonic…, l-a asigurat pe
Patriarhul ecumenic ca el va lucra pentru progresul şi întărirea Ortodoxiei, ca
raporturile cu Patriarhia ecumenică… vor rămâne aceleaşi – de unitate şi de soliditate
spirituală şi dogmatica… toate… spre binele şi folosul Ortodoxiei… de pretutindeni”.
Scrisoarea ierarhică a fost trimisă Patriarhiei ecumenice, prin profesorul
Dragomir Demetrescu, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti (după 6 mai 1925);
din cauza evenimentelor politice patriarhul ecumenic Constantin IV (17 decembrie
1924 – mai 1925) se afla atunci cu sediul la Dalonic. Ecumenicul a fost de acord cu
înfiinţarea Patriarhiei Romane, fapt relatat profesorului roman amintit în 20 mai 1925,
dar că, în această problemă, în viitorul apropiat, urma să se pronunţe Constantin IV
fiind nevoit să se retragă din scaun, nu s-a putut finaliza recunoaşterea înfiinţării
patriarhului roman. Însă în cursul lunii iulie 1925, când a fost numit în fruntea
patriarhiei ecumenice, Vasile III (13 iulie 1925 – 29 septembrie 1929), noul ecumenic
a luat cunoştinţă de schimbările întâmplate în România şi a decis împreună cu Sinodul
sau (în 30 iulie 1925), prin tomosul nr. 1579, recunoaşterea înfiinţării Patriarhiei
Romane.
Spre sfârşitul lunii septembrie, o delegaţie oficială a Patriarhiei din
Constantinopol, alcătuită din mitropoliţii Ioachim al Halcedonului şi Ghermanos al

16
Saredonului şi primul dragoman al patriarhiei Sp. Constantinidis su adus la Bucureşti o
scrisoare şi Tomosul patriarhal de recunoaştere a Patriarhiei Romane. Înmânarea
acestor acte oficiale patriarhale s-a dacut într-un cadru festiv. Astfel că, în 26
septembrie a fost săvârşită slujba privegherii în Catedrala patriarhală din Bucuresi, la
care au fost prezent, pe lângă Înalţii Oaspeţi ai Paatriarhiei ecumenice, patriarhul
Miron şi membrii Sfântului Sinod aflaţi atunci în capitala ţării, clerici şi un număr
mare de credincioşi. La strana s-au dat răspunsuri alternative în româneşte şi greceşte.
În ziua următoare (duminică, 27 septembrie 1925) a fost slujita Sfânta Liturghie
de către mitropoliţii Ioachim şi Ghermanos, din partea Patriarhiei ecumenice şi
arhiereii Platon şi Teofil din partea Bisericii noastre şi numeroşi clerici în cadrul
Patriarhiei; patriarhul Miron a stat îmbrăcat în mantie arhierească, în tronul patriarhal.
La această slujbă au fost de faţă, între alţii, Prof. Univ. Dr. Alexandru Lapedatu, Dr. C.
Angelescu, minisrul Instrucţiunii publice, ministrul Poloniei şi alţi înalţi demnitari ai
Statului român. La încheierea Sfintei Liturghii, mitropolitul Ioachim al Halcedonului a
dat, mai întâi, citire scrisorii de împuternicire a patriarhului ecumenic.
După prezentarea scrisorii, Mitropolitul Ghermanos al Sardealului a citit Tomosul
Patriarhiei ecumenice din Constantiopol, prin care s-a recunoscut înfiinţarea Patriarhiei
Romane.
Trimişilor Patriarhiei ecumenice le-a răspuns patriarhul Miron Cristea. După ce
şi-a manifestat bucuria prezenţei reprezentanţilor Patriarhiei ecumenice, Întâistătătorul
Bisericii noastre a accentuat dreptul Bisericilor naţionale la autocefalie, dar şi obligaţia
acestora de a menţine unitatea cu celelalte Biserici Ortodoxe din lume. Mulţumind,
apoi, respectuos delegaţiei Patriarhiei ecumenice pentru aducerea la Bucureşti a
Tomusului patriarhal, patriarhul Miron Cristea a rostit şi aceste cuvinte – deziderat:
„Fie, ca misiunea celor din centrul unităţii spirituale a ortodoxismului – la Bucureşti şi
în alte ţări – să contribuie la delăturarea piedicilor din calea unei întruniri a întregi
ortodoxii în lume, care să-i întărească unitatea, să-i învioreze viaţa, pentru o mai
eficientă infiltrare a Duhului Evanghelic în toate acţiunile individuale şi colective ale
credincioşilor ei.
Numai astfel închegaţi vom putea, cu deplină demnitate, lua parte la mişcările
crestin-sociale mondiale, arătând confesiunilor firimitate, cum unitatea de credinţă

17
nestramutabila, ce o are Biserica Ortodoxă, este absolut necesară pentru a nu devia de
la calea lui Hristos şi a nu cădea în greşelile care au provocat sângeroasele şi lungile
războaie de odinioară, şi mai ales pentru a putea menţine legătura cu buciumul
credinţei Aceluia, care a întemeiat religia iubirii pentru toate popoarele lumii.
Pe temeiul acesta – al adevăratului creştinism – se vor putea apropia încetul cu
încetul deosebitele şi multele confesiuni într-o unitate spirituală mondială, care să
netezească multele patimi şi asperităţi şi să contribuie la coborârea pe întreg pământul
a Împărăţiei lui Hristos”.
În încheiere şi-a arătat deplină recunoştinţa faţă de patriarhul ecumenic Vasile III,
încredinţându-l că Biserica Ortodoxă Romana, ca o ramură a Ortodoxiei, va lucra
pentru progresul acesteia, a creştinismului în lume, pentru mărturisirea şi apărarea
Bisericii lui Hrisos.
Spre sfârşitul aceleiaşi luni (la 20 septembrie 1925), patriarhul ecumenic Vasile
III a înştiinţat printr-o „scrisoare enciclica” celelalte Biserici Ortodoxe autocefale că a
fost de acord cu hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane ca aceasta să
fie înălţată în rang de Patriarhie, căreia, printr-o delegaţie oficială de la Constantinopol
i s-a înmânat Tomosul patriarhal de recunoaştere a Înaltei Instituţii Bisericesi din
România; totodată, ruga aceleaşi Biserici autocefale, să-şi dea şi ele consimţământul şi
să transmită acordul lor, întâiului patriarh al României, Miron Cristea, acte ce vor
contribiu la întărirea legăturilor cu Biserica Romana, la unitatea şi propăşirea întregii
Ortodoxii.
În urma acestei enciclice, a patriarhului ecumenic Vasile III, dar şi în urma
scrisorii irenice, trimisă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane au început să
ajungă la Bucureşti scrisori de recunoaştere a patriarhului roman, din partea vechilor
patriarhate Răsăritene precum şi a Bisericilor Ortodoxe autocefale.
La 1 noiembrie 1925 a avut loc Sfânta Liturghie la Catedrala Patrtiarhala, oficiată
de câţiva arhierei şi clerici ortodocşi la care au asistat Patriarhul Miron Cristea
membrii Sfântului Sinod ai biserici noiastre, delegaţii Bisericilor ortodoxe de peste
hotare, înalţi demnitari de stat şi numeroşi credincioşi.
În prezenţa curţii regale prof. univ. Alexandru Lepadatu, Ministrul Cultelor a dat
citire decretului regal de investitura a patriarhului Miron Cristea. Pentru statornicirea

18
unităţii politice şi bisericeşti patriarhul româniei consideră că era nevoie de sprijin şi
din partea statului în vederea consolidării aşezămintelor cultural-bisericesti, o pregătire
cât mai temeinică a viitorilor slujitori ai altarelor. În încheiere după ce i-a mulţumit
Suveranului roman Patriarhul Miron Cristea la asigurat de loialitatea sa faţă de Tara şi
Tron. Regele Ferdinand a răspuns printr-o impresionantă cuvântare exprimându-şi
bucuria: „Istoria Naţională ne dovedeşte că la noi Romanii, naţiunea şi religia au fost
pururi strâns unite. Biserica s-a înfiripat pe încetul la adăpostul codrilor odată cu
formarea limbei, a naţionalităţii şi a statului. Statul a crescut împreună cu Biserica.
Voievozii apărau Biserică şi Biserica era mângâierea şi întărirea voievozilor. Limba sa
creat una şi nedespărţita prin Biserica şi peste hotarele vremelnice, de la Oltenia
întâilor locaşuri manăstireşti până la Maramureşul care ne-a dat întâile monumente de
limba românească. În spiritul naţional au urmat acestei dezvoltări unitare a limbei şi a
culturii.”15

După terminarea ceremoniei de investitura acelaşi cortegiu fastuos să reîntors în


Catedrala patriarhală unde să săvârşit slujba de instalare în scaunul patriarhal, în cadrul
careea patriarhului Miron sau oferit însemnele patriarhale. Întâiul patriarh al româniei
a făcut mai întâi o scurtă privire asupra activităţii sale pastorale afirmând că a fost în
vrednicit de Dumnezeu să propovăduiască cuvântul Evangheliei în toate provinciile
romaneşti, în calitate de păstor de suflete. De această dată însă mărturiseşte că slujba
încredinţată de patriarh al româniei este mult mai grea şi plină de responsabilităţi. Cu
acest cuvânt să încheiat ceremonia oficială de investitura şi intronizare a primului
patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane, eveniment ce a conferit bisericii noastre glorie
şi prestigiu în ţară şi străinătate în rândul bisericilor ortodoxe,dar şi în fata creştinătăţii
apusene.

15 Cu acest prilej mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei a rostit cuvantare

19
Aspecte din viaţa bisericii Ortodoxe Romane de
la ridicarea ei la rang de Patriarhat

Pe baza Legii şi a Statutului de organizare din 1925 s-a „consfinţit autocefalia”


Bisericii noastre ca Patriarhie Romana ce cuprindea sub jurisdicţia sa următoarele
eparhii:
Mitropolia Ungrovlahiei cu cinci eparhii: Arhiepiscopia Bucureştilor, Episcopia
Ramnicului- Noul Severin, Episcopia Buzăului, Episcopia Argesului şi Episcopia
Tomisului;
Mitropolia Moldovei şi Sucevei cu patru eparhii: Arhiepiscopia Iaşilor, Episcopia
Romanului, Episcopia Huşilor, Episcopia Dunării de Jos (Galaţi);
Mitropolia Ardealului cu cinci eparhii: Arhiepiscopia de Alba-Iulia şi Sibiu,
Episcopia Aradului, Episcopia Caransebeşului, Episcopia Oradei şi Episcopia Vadului,
Feleacului şi Clujului;
Mitropolia Bucovinei cu două eparhii: Arhiepiscopia Cernautilor şi Episcopia
Hotinului;
Mitropolia Basarabiei cu două eparhii: Arhiepiscopia Chişinăului şi Episcopia
Cetăţi Albe-Ismailului; amintim că din 1921 există o Episcopie a armatei cu reşedinţa
la Alba-Iulia.
La câteva luni după înălţarea Biosericii noastre la rang de patriarhat, prin
renunţarea la tron a prinţului Carol şi proclamarea ca succesor la Regatul României, a
fiului său, Mihai. Parlamentul ţării l-a pus sub ocrotirea unei regente din care a făcut
parte şi patriarhul Miron Cristea; era o recunoaştere firească a prestigiului pe care îl
avea atunci Biserica dominantă din România, dar şi a cinstirii de care Înaltul Ierarh
roman se bucură în rândul majorităţii fiilor neamului nostru.

Organizarea Patriarhiei

20
Precum s-a arătat mai înainte, după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 cel mai
însemnat eveniment din viaţa Bisericii Ortodoxe Române a fost înălţarea ei la rang de
Patriarhat; dacă în 1918 s-au aflat pe teritoriul României întregite 15 eparhii, prin legea
şi statutul de organizare din 1925 în anii ce au urmat numărul acestora a crescut la 22
de centre eparhiale .
În ceea ce priveşte modul de organizare a noii Patriarhii Romane, în fruntea ei se
afla Sfântul Sinod „cea mai înaltă autoritate pentru problemele spirituale şi canonice şi
for suprem pentru problemele bisericeşti de orice natură”, alcătuit din patriarh precum
şi din ceilalţi mitropoliţii, episcopii şi ahierei vicari ce erau în funcţi; există apoi un
organ deliberativ şi executiv.
Biserica Ortodoxă Romană avea ca părţi constitutive: parohia, protopopiatul şi
episcopia.
Parohia avea ca organ deliberativ adunarea parohială iar ca organ executiv
consiliul parohial.
Protopopiatul era unitatea dministrativ-bisericeasca format din 20-50 de parohii,
condus de către un protopop ales dintre cei mai vrednici preoţi din protopopiat.
Episcopia avea în fruntea ei un episcop ajutat de adunarea eparhială şi de
consiliul eparhial.

Fragment din actul de înfiinţare a Patriarhiei


Ortodoxe Romane (4 februarie 1925)

Cu vrerea lui Dumnezeu şi prin propriile lui puteri, poporul roman a ajuns să-şi
arate în hotarele străbune întregite şi în libertăţile lui: maturitatea desăvârşită şi
puternicia naţională la care s-a ridicat. Maturitatea şi puternicia acesta sunt în mâinile
lui izbânzi, sunt în mâinile lui podoabe, sunt în mâinile lui zăcăminte de vlagă şi de
înălţare; dar mai presus de orice, sunt drepturi şi datorii, care îl leagă, de astăzi înainte,

21
în modul cel mai firesc, de trupul şi de soarta naţiunilor mari, adică de răspunderile şi
de îndatoririle acelor popoare şi state care au creat şi continuă să creeze prodresul în
civilizaţia întregii omeniri.
Poportul roman de astăzi, prin urmare, s-a,ridicat în văzul lui şi în văzul
omenirii, prin însuşi meritul sau, nu numai peste robia şi neispravile luide ieri, care l-
au împiedicat să-şi reverse în operă de înaintare a lumii, întreaga valoare a propriei
sale firi, dar s-a ridicat la rangul superior şi demn de cooperator şi de garant al acestei
opere de progres general şi de civilizaţie infinită.
Rangul acesta însă, întemeiat, cum văzurăm pe puternicia şi pe maturitatea lui
de azi, îi pune poporului roman obligaţia de a-şi crea şi de a-şi însuşi toate mijloacele
şi instituţiunile, nu numai culturale, politice şi economice, de ordin civil şi laic, dar şi
pe cele bisericeşti, prin care să-şi poată pune în valoare, pentu rolul civilizator la care e
chemat, sufletul, capacităţile şi însuşirile lui lăuntrice şi să-şi asigure, pentru binele
comun, fructificarea trudelor şi a izbândelor sale. Ca o urmare firească deci, a acestui
rang şi rol civilizator, poporul roman îşi infiiteaza, de astăzi înainte, prin propria lui
suveranitate, politica şi bisericească, Patrtiarhatul pentru Biserica Ortodoxă Romana,
recunoscadu-i mitropolitului de Bucureşti al ţării, titlul de patriarh al României, în
locul titlului de până aici de primat al României…
La infiitarea Patriarhatului acesta românesc, Biserică şi Statutul nostru au fost
îndemnate şi îndreptăţite, pe lângă motivele de mai sus şi de sporirea, atât ca număr cât
şi ca populaţie ortodoxă a eparhiilor ţării.
Din opt, câte au fost până la razbaiul întregirii neamului, eparhiile s-au ridicat
astăzi la 18, adică s-au sporit cu 10, avându-şi între ele 5 mitropolii şi numărând toate
la un loc, o populaţie ortodoxă românească de peste 14 milioane.
Prin sporirea aceasta, România de azi a devenit o putere ortodoxă de mână întâi
în Orientul creştin.
Se ştie însă că, pe lângă însemnătatea de azi a Bisericii romaneşti, se cuvine să
se ţină seama, pentru crearea Patriarhatului de azi, şi de însemnătatea ei din trecut,
adică de rolul filantropic şi ocrotitor care l-a jucat în susţinerea Orientului creştin de
sub turci, cu mijloace băneşti ale poporului romanşi cu mângâierile ei, cum şi de rolul
de apărătoare a credinţe ortodoxe în Orient pe care Biserica romana şi le a împlinit în

22
secolul al XVIII-lea împotriva protestantismului, prin Sinodul de la Iaşi şi prin
lucrarea intitulata Mărturisirea Credinţei Ortodoxe a mitropolitului roman Petru
Movilă, aprobată şi folosită după revizuirea ei de către patriarhii orientali, de toate
Bisericile Ortodoxe.
Pe baza acestei consideraţiuni, era firesc, desigur, să i se recunoască Bisericii
Statului român, nu numai dreptul, ci chiar şi datoria de asi crea, în situaţia lui de acum,
un Patriarhat românesc, ca cel pe care-l înfiinţează astăzi Sfântul Sinod.
În vederea, deci, a maturităţi şi a puterniciei neamului românesc, devenit astăzi,
prin vrerea lui Dumnezeu şi prin puterile lui, liber şi întregit, în vederea obligaţiunii
acestui popor de a-şi pune în valoare, pentru progresul şi civilizaţia omeniri,
maturitatea şi puternicia lui şi de azi şi de mâine, prin toate instituţiunile şi mijloacele
pe care le-ar crede el necesare acestui scop, şi pe bază,mai ales, a autocefaliei noastre
bisericeşti, adică a dreptului Biserici Ortodoxe Romane de a dispune liber de sine, cum
va găsi cu cale, în afară, bineînţeles, de dogme, de morală, de cult şi de canoanele în
legătură cu acest depozit comun şi obligatoriu pentru toate bisericile naţionale
ortodoxe,-Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane hotărăşte în şedinţa de azi 4
februarie1925, înfiinţarea Patriarhatului românesc, întâiul stătător al colegiului
episcopal românesc, având a se intitula pe viitor”Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungro-
Vlahiei soPatriarh al României”.
Reproduis din revista Biserica Ortodoxă Romana, an. XLIII,
Nr. 2, 1925 p. 101-102.

-Cuprins -

Situaţia Bisericii Ortodoxe Romane de la Marea Unire la Patriarhat……... 2

Păşi către inaltareaa instituţionala a Bisericii Ortodoxe Romane

23
Înfiinţarea Patriarhiei………………………………………………………...3

Ce este Patriarhatul………………………………………………………….3

Acţiuni în vederea unificării bisericeşti……………………………………...4

Înfiinţarea Patriarhiei……………………………………………………….12

Aspecte din viaţa Bisericii Ortodoxe Romane de la ridicarea la rang


de Partiarhat…………………………………………………………...……20

Organizarea Patriarhiei…………………………………………………….21

Fragment din actul de înfiinţare a Patriarhiei Ortodoxe Romane


(4 februarie 1925)………………………………………………………..…22

24