Cuprins

I. Introducere………………………………………………………………..................3
II. AND-UL…………………………………………..………………...................4
III. ARN-UL………………………………………….…….........6
IV. Sinteza proteinelor………………………………………….…….........6
V. Transcriptia AND-ULUI .................................................................................................................. 7
Bibliografie .... 15
OPIS……..……………………………………………………………………………………16
ANEXE ………………………………………………………………………………………17
 I. INTRODUCERE

Trăsăturile (caracterele) ereditare se caracterizează prin capacitatea de a se transmite de la o

generaţie la cealaltă.
Caracterele ereditare sunt determinate de “factorii” genetici, iar totalitatea acestora alcătuiesc
genotipul unui organism. În timpul vieii oricărui organism genotipul acestuia functionează (adică
se exprimă), iar din interacţiunea genotipului cu mediul rezultă manifestarea “vizibilă”, denumită
fenotip.
Toate funcţiile unui organism, fie el unicelular, fie pluricelular, sunt îndeplinite cu ajutorul
materialului genetic.

Acidul nucleic este o macromoleculă complexă, ce conține informația genetică din celula dată.
Acesta este alcătuit din mii de nucleotide.

Termenul de acid nucleic a fost propus pentru prima dată de Richard Altmann, pentru a desemna
substanțele complexe pe care acesta le observase în nucleu.
Acizii nucleici sunt compuşi macromoleculari cu structură complexă şi mase moleculare
cuprinse între câteva zeci de mii şi milioane. Sunt, împreună cu proteinele, componentele
nucleoproteidelor, compuşi de importanţă biologică, existenţi în celulele vii.

După provenienţa lor, respectiv după materialele din care au fost extrase, acizii nucleici erau
consideraţi de două tipuri: acizi timonucleici (acizi nucleici din timus sau acizi nucleici animali)
şi acizi zimonucleici (acizi nucleici din drojdie sau acizi nucleici vegetali).

Întrucât s-a constatat că deosebirea dintre ei constă în natura componentului glucidic (acizii
timonucleici conţin în molecula lor dezoxi-D-riboza, iar acizii zimonucleici conţin D-riboza),
denumirile lor au fost înlocuite cu denumirile de acizi dezoxiribonucleici (ADN), şi acizi
ribonucleici (ARN).

Cercetări ulterioare au dovedit, însă, că aceste două tipuri de acizi nucleici sunt prezente în toate
organismele vii, având rol important în desfăşurarea proceselor vitale normale şi patologice;
acizii dezoxiribonucleici sunt substanţele de bază în aparatul genetic, care asigură ereditatea şi
variabilitatea, pe când acizii ribonucleici au mai mult rol funcţional legat de sinteza proteinelor.
În celulă, acizii nucleici se găsesc asociaţi cu proteinele în nişte complexe numite
nucleoproteine. Prin tratare, în anumite condiţii, cu acizi sau cu săruri, acizii nucleici se pot
separa de proteinele respective.

Odată separaţi, acizii nucleici sub forma lor de polimeri pot fi hidrolizaţi, în condiţii potrivite
până la mononucleotide (pe scurt nucleotide), unităţile de bază, pietrele de construcţie ale
acizilor nucleici.

Mai departe, mononucleotidele pot fi hidrolizate până la fosfat şi nucleozide sau până la fosfat,
pentoze şi baze purinice şi pirimidinice.
Pentozele sunt zaharuri. În ADN pentoza se numeşte deoxiriboză, iar în ARN pentoza se
numeşte riboză.
 II. ADN-UL

ADN-ul a fost descoperit în 1869. Cea mai mare parte a ADN-ului din celule este conţinut în
cromozomi. ADN-ul este chimic foarte diferit de o proteină. ADN-ul este structurat ca o dublă
spirală formată din două laturi care se înfăşoară în jurul unei axe comune. Fiecare latură este un
foarte lung lanţ de nucleotide de patru tipuri, A,C, T şi G.

Structurile chimice care disting nucleotidele se numesc baze. Bazele împreună cu o porţiune
comună formată dintr-un zahăr (numit dezoxiriboză) şi un grup fosfat. Pe zahăr (pentoză) există
două poziţii, notate 3’ şi 5’.

Fiecare fosfat este legat cu două pentoze succesive, la poziţia 3’ a unuia şi 5’ a celui următor.
Aceste legături zahăr-fosfat formează scheletul celor două laturi ale ADN-ului. Bazele celor
două lanţuri sunt slab legate împreună în perechi complementare fie CG Fie AT. Astfel lanţurile
au direcţionalitate (de la 3’ la 5’), şi secvenţa de baze de pe un lanţ determină secvenţă de pe
celălalt, prin regula de complementaritate de mai înainte.

Ordonarea liniară a nucleotidelor determină informaţia genetică. Datorită complementarităţii cele

două lanţuri conţin aceeaşi informaţie, şi această redundanţă stă la baza mecanismului de
reparare a ADNului.

O genă este o porţiune a secvenţei de nucleotide care codează o proteină într-un mod care va fi
detaliat în continuare. Variaţii în secvenţa unei gene constituie ceea ce numim alele, şi mutaţiile
(modificări ale secvenţei, datorate unui agent perturbator, de exemplu, luminii ultraviolete)
crează noi alele.
Genomul este totalitatea ADN-ului stocat în cromozomii tipici ai fiecărei specii. Genomul
conţine cea mai mare parte a informaţiei care determină proprietăţile unui organism. ADN-ul
suferă replicări, reparări, rearanjări şi recombinări. Aceste reacţii sunt catalizate deenzime.
Molecula de ADN este formată din două catene polinucleotidice răsucite una în jurul celeilalte
în spirală, cu bazele azotate spre interior.

Totodată, dacă pe o catenă într-un anumit punct, este adenina, pe catena opusă în dreptul
adeninei este timina. Între ele sunt două legături de hidrogen. În dreptul guaninei este citozina,
între ele fiind trei legături de de H. Adenina cu timina şi ganina cu citozina formează perechi,
sunt complementare şi se atrag între ele. Legăturile C5’à C3’ au sensuri opuse pe cele două
catene (care sunt antiparalele). Acest amănunt este foarte important deoarece informaţia genetică
este lecturată totodată în sensuri
C5’à C3’. În molecula de ADN complementaritatea dintre bazele purinice şi cele pirimidinice
ţine cele două catene alăturate, oricât ar fi ele de lungi. Datorită ei, molecula, este foarte stabilă
deşi foarte complexă. De aici rezultă stabilitatea informaţiei eriditare făra de care viaţa ar fi
imposibilă. Legăturile de H sunt mai slabe decât cele esterice şi se rup dacă ADN este încălzit
peste 100 grade C(denaturare) rezultând DN monocatenar. Prin răcire treptată, cele două catene
se atrag datorită complementarităţii bazelor azotate şi revin în vechile poziţii(renaturare). Dacă
răcirea este bruscă, ADN rămâne denaturat. Amestecând monocatene ADN de origini diferite se
formează prin renaturare parţială hibrizi moleculari.
Pocedeul este folosit de oamenii de stiinţă în studiul relaţiilor filogenetice dintre specii. Speciile
înrudite au temperature apropiate de denaturare a ADN şi realizează o renaturare rapidă şi de
mari proporţii când li se amestecă monocatenele deoarece secvenţele polinucleotidice sunt
identice pe mari proporţi. Ereditatea nu presupune doar stocarea informaţiei genetice dar şi
transmiterea ei. ADN ca purtător de informaţie are o proprietate care ţine de însăşi esenţa vieţii:
se autocopiază!
Replicaţia(autocopierea) ADN are loc atunci când o celulă se pregăteşte de diviziune: cantitatea
de ADN dublându-se, celulele fiice vor moşteni în mod egal întreaga informaşie genetică de la
celula mamă. În acest proces intervin mai multe enzime. Una dinte ele este DN polimeraza. Ele
acţionează precum cursorul unui fermoar despărţind cele două catene.

Fiecare catenă atrage acum nucleotide libere care se aflau gata sintetizate în lichidul înconjurător.
Datorită complementari-tăţii, nucleotidele libere se vor organiza formând o catenă nouă pe lânga
fiecare din cele
două catene vechi(care funcţionează ca o matriţă). Vor rezulta două molecule bicatenare de
ADN, identice cu cea iniţială, fiecare având o catenă având o catena veche şi una nouă
sintetizată. Cele două catene ale macromoleculei de ADN nu se separă tot de la începutul
replicării. Separarea totală este treptată, pornită fiind din punctul de iniţiere al replicării şi
continuată progresiv spre un punct terminus.
Astfel, în plin proces de replicare, macromolecula de ADN capătă forma literei Y.
Punctul de ramificare a macromoleculei de ADN se numeşte bifurcaţie de replicare. Înalta
fidelitate a replicaţiei ADN asigură transmiterea nealterată a informaţiei genetice de la o
genetaţie de celule la alta, condiţie esenţială a continuităţii vieţii.
În timpul replicării, cele două laturi se desfăşoară într-o anumită zonă de-a lungul dublei elice.

În prezenţa unei enzime numită polimeraza ADN (DNA-polymerase) lanţul desfăşurat serveşte
drept matriţă pentru formarea unei secvenţe complementare de nucleotide, care sunt adăugate la
lanţul complementar una câte una. Multe segmente scurte sunt formate, şi acestea sunt legate
împreună într-o reacţie catalizată denumită ligaza ADN (DNA ligase). Există mecanisme pentru
repararea erorilor care apar în timpul procesului de replicare, ce apare în timpul mitozei.
 III. ARN-UL

Un alt acid nucleic, numit ARN, guvernează procesele prin care informaţia unei gene este utilizată
la producerea proteinei.

ARN este asemănător ADN-ului cu excepţia că zahărul său este o riboză în loc de dezoxiriboză,
bazele sale sunt de patru tipuri A, U, C, şi G, şi el apare tipic sub forma unui singur lanţ decât ca
spirală dublă.

Există câteva tipuri de ARN: m-ARN (mesagerul ARN - messenger RNA) şi t-ARN (ARN de
transfer - transfer RNA), dar cel mai abundent tip este rARN (ARN din ribozomi - ribosomal
RNA).

ARN-ul, spre deosebire de ADN, este o macromoleculă alcătuită, de regulă, dintr-o singură
catenă polinucleotidică care se formează tot prin legăturile diestericedinte radicalul fosfat şi
pentoză. Moleculele ARN nu pot avea dimensiuni foarte mari deoarece, cu cât creşte numărul
nucleotidelor (peste câteva mii ) cu atât stabilitatea moleculei scade.
Sinteza ARN (transcrierea) se realizează tot pe baza complementarităţii bazelor azotate ca şi în
cazul replicaţiei ARN.
Cele două catene ale moleculei ADN se despart pe intervalul care urmează a fi transcris, numai
că de data aceasta va acţiona enzima ARN polimeraza. Acum se va transcrie numai una din
catene din molecula ADN:catena sens care va servi ca matriţă. Nucleotidele libere care se vor
alinia pe baza complementarităţii vor conţine riboză. În dreptul adeninei de pe catena veche
acum se va ataşa uracilul în catena nou sintetizată.
După formarea catenei, molecula ARN părăseşte locul transcrierii iar catenele ADN revin la
poziţia iniţială.
ARN este purtător unic al informaţiei ereditare la virusurile ARN(ribovirusur) şi la viroizi.
Aceştia din urmă au doar o moleculă mică da ARN fără înveliş proteic. Ei produc unele boli la
plante (boala tuberculilor fusiformi la cartofi).
La restul organismelor, ARN contribuie în diferite moduri la structura si funcţionarea
materialului genetic existând de aceea mai multe tipuri de ARN.
ARN mesager(ARNm) are rolul de a copia informaţia genetică dintr-un fragment de ADN şi de a
o aduce, ca pe un mesaj, la locul sintezei proteice.

Moleculele sunt todeauna monocatenare şi au lungimi diferite, în funcţie de marimea

moleculelor care urmează a fi sintetizate. A fost găsit în strânsă legătură cu ADN-ul
cromozomal. mARN are următoarele caracteristici: este foarte repede sintetizat, are o singură
catenă, complementară uneia dintre catenele ADN-ului propriu, la nivelul căreia a fost sintetizat.

În mARN mesajul este înscris codificat în codoni care conţin triplete de baze azotate
(ribonucleotizi). La capătul 3’, moleculele de mARN conţin o secvenţă de acid poliadenilic-poly-
A (între 70-250
nucleotizi). Aceste “cozi” poly-A sunt adăugate posttranscripţional. Terminaţia 5’ a mARN-
urilor sunt blocate prin adiţia unor capete de m7 Gppp (7-metilguanozine reziduale legate de
mARN prin legături trifosfat).
ARN ribozomal(ARNr) intră în alcătuirea ribozomilor asociat cu diferite proteine. El este
sintetizat tot prin transcrierea din ADN, după care catena ARNn se pliază formând porţiuni
bicatenare datorită complementarităţii bazelor azotate. Un ribozom este format din două
subunităţi care vor recunoaşte (tot pe baza complementarităţii) şi vor ataşa într ele nucleotidele
de recunoaştere de la începutul moleculei de ARNm. Ribozomii au fost descoperiţi de savantul
George Emil Palade, laureat al premiului Nobel. Lanţul rARN-ului este constituit atât din
porţiuni monocatenare cât şi din porţiuni bicatenare helicoidale cu bucle monocatenare. În lanţul
polinucleotidic al rARN-ului raportul molar între bazele azotate componente este în favoarea
bazelor purinice. Astfel conţinutul în adenină/uracil=21:19, guanină/citozină=36:25, iar raportul
general purine/pirimidine circa 1,3. Molecula de rARN are peste 1000 de nucleotizi.
ARN de transfer(ARNt) este specializat pentru aducerea aminoacizilor la locul sintezei proteice.
Molecula este formată din 70-90 de nucleotide. Are porţiuni bicatenare care îi dau forma unei
frunze de trifoi.

Are doi poli funcţionali:

a) unul la care se ataşează un anumit aminoacid;

b) altul care conţine o secvenţă de 3 nucleotide care recunoaşte o anumită secvenţă a ARNm
unde se ataşează pe baza complementarităţii.
sARN-ul sau tARN-ul este similar ca structură cu orice acid ribonucleic. Este caracterizat
printr-o slabă polimerizare , are rolul de a activa enzimele din citoplasmă. Apoi reacţionează
cu aminoacizii specifici –prin formarea grupărilor aminoacil-sARN- care sunt transferaţi la
locul de biosinteză a proteinelor: complexe mARN-ribozomi sau poliribozomi.

Anumite părţi din catena de sARN, constituite din serii scurte de nucleotizi, reprezintă bazele
complementare ale codului mARN pentru un aminoacid caracteristic. În asemenea porţiuni
reprezentate de tripleţi de baze, denumite anticodoni, sARN-ul diferitelor specii este identic.

Faptul că în citoplasmă există toţi sau aproape toţi cei circa 20 de aminoacizi proteici,
presupune că trebuie să existe un număr de minimum 20 de tipuri de sARN, câte unul pentru
fiecare aminoacid (maximum 64, câţi codoni se pot forma de cele patru baze azotate).
Moleculele de sARN constau dintr-o singură catenă, alcătuită din 75-80 de ribonucleotizi. La
un capăt al catenei (capătul 5’) se găseşte acid guanilic (G), iar la capătul 3’ se găseşte un
triplet format din bazele CCA (citozină-citozină-adenină). Între braţul scurt, cu G, şi braţul
lung la nivelul primului nucleotid C, se formează punţi de hidrogen.
Regiunile bicatenare includ trei bucle monocatenare intermediare. Regiunea de curbură a
lanţului polinucleotidic reprezintă celălalt capăt al moleculei de sARN. Curbura este
constituită dintr-un segment de trei nucleotizi necomplementari, deci legaţi prin punţi
hidrogenice. Acest triplet de baze a căpătat denumirea de anticodon tocmai pentru a indica
complementaritatea lui faţă de codonii mARN. Alte tipuri de ARN intră în constituţia
cromozomilor atât la procariote cât şi la eucariote.
 IV. SINTEZA PROTEINELOR

Sinteza proteinelor - Proces care constă în polimerizarea aminoacizilor, în celule sau în

vitro.

Intr-o celulă pot exista circa 10000 proteine care au rol esenţial în funcţionarea şi
reproducerea celulei şi organismului.

Biosinteza proteinelor se desfăşoară în următoarele momente:

1. În primul moment are loc transcripţia, care constă în sinteza mARN de

către una dintre catenele de ADN dintr-o genă. Acest mARN are o structură
complementară catenei de ADN matrice, reprezentând o “imagine în oglindă” a acestuia,
o transcriere mecanică a codonilor catenei de ADN, respectiv a mesajului genetic, cu
simboluri complementare.

2. În al doilea momEnt are loc translaţia care constă în migrarea mARN în citoplasmă
şi asocierea mARN cu ribozomii activi în sinteza proteică. Catena de mARN se fixează
simultan prin absorbţie pe mai mulţi ribozomi la distanţa între ei de 300-350A, formând
poliribozomi.

3. În al treilea moment are loc activarea aminoacizilor, care constă în reacţia unui
aminoacid cu adenozin-trifosfat (ATP) catalizată de aminoacil-ARN sinteza, şi formarea
de aminoacil-adenilat (aminoacil AMP), care se ataşează de o moleculă de tARN,
determinând apariţia unui
complex aminoacil-tARN. Acest complex este transportat în locul lui propriu în lanţul
proteic, determinat de mARN din polizomi. Pe catena mARN din polizom, se vor
amplasa, la nivelul fiecărui ribozom, numai acele complexe aminoaciltARN care, pe
bucla centrală, reprezentând anticodonul, posedă o secvenţă de trei ribonucleotizi
complementară codonilor mARN din complexul polizomului. În acest fel aminoacizii
sunt legaţi enzimatic într-o ordine impusă de ADN care a matriţat mARN şi care joacă un
rol direct în biosinteza proteinelor.
4. În al patrulea moment are loc translaţia, polimerizarea sau asamblarea aminoacizilor.
Legătura se realizează între gruparea COOH a primului aminoacil care reprezintă punctul
activ al biosintezei progresive, cu gruparea NH2, a celui de al doilea aminoacil, în
prezenţa enzimei
peptid-polimeraza, care catalizează formarea legăturilor peptidice între aminoacizi;
încorporarea aminoacizilor este ireversibilă; iau astfel naştere lanţuri polipeptidice care se
eliberează de polizom, prin translocarea ultimului complex aminoacil-tARN de ultimul
ribozom din polizom, când acesta a ajuns în urma rotirii la extremitatea matricei mARN
decare se detaşează.

Un lanţ polipeptidic se sintetizează într-un minut.

Procesul prin care o genă conduce producţia unei gene este numit expresie genetică (gene
expression).

Genele sunt exprimate prin transcriere din ADN în m-ARN urmată de traducerea din m-
ARM în proteină.

Cantitatea de expresie a unei gene este fin acordată de o serie de mecanisme de control
pentru a îndeplini nevoile temporale ale unei celule.
Multe studii ale transcripţiei sau focalizat asupra bacteriei e-coli. În general, transcrierea la
procariote este mai simplă decât la eucariote.

Transcrierea ADN-ului în m-ARN la procariote este similară replicării ADN-ului. Ea este

catalizată de către o enzimă numită ARN polimerază. Matriţa de transcripţie este un lanţ
simplu de ADN. Spirală dublă se desface şi o bulă de transcripţie se mişcă de-a lungul ADN-
ului, desrăsucind în mers o mică parte a spiralei duble şi adăugând nucleotide complementare
de ARN matriţie de ADN.

Complementaritatea este definită acum de perechile AU, TA, CG şi GC, unde fiecare pereche
constă dintr-o nucleotidă a ADN-ului, respectiv o nucleotidă a ARN-ului. Transcripţia este
iniţiată numai la anumite secvenţe, ce semnalizează începutul unei gene, numite promotori.
Transcriptia are locîntotdeaună în direcţia 5’-3’, şi numai unul dintre cele două lanţuri
desrăsucite este transcris.
Promotorii au structură specifică; Ei pot fi adesea recunoscuţi prin două secvenţe specifice de
6 nucleotide ce apar, prima cu 35 de baze, iar a doua cu 10 baze înainte de primul nucleotid
care codifică m-ARN-ul. Secvente specifice la sfârsitul unei gene semnalizează
terminarea transcripţiei. Viteza de transcriptie este controlată de proteine care se leagă de
ADN lângă pozitiile promotorilor. Există represori care inhibă transcrierea şi activatori care
stimulează activitatea polimerazei ARN.
EXEMPLU: La bacteria e coli, enzima β-galactosidase descompune lactoza în două zaharuri
simple, glucoza şi galactoza. Gena acestei enzime este exprimată numai în absenţa glucozei
şi prezenţa lactozei. Dacă lactoza este prezentă ea se leagă de o proteină represoare,
împiedicând-o să se lege de ADN. Dacă glucoza este prezentă ea se leagă de o proteină
activatoare, împiedicând-o să se ataşeze de ADN. Astfel descompunerea lactozei în celulă
este controlată printrbuclă de con/trol automat (feedback loop) care poate fi descrisă de
regula de producţie următoare:
“if lactose and not glucose then produce β-galactosidase (dacă există lactoză dar lipseşte
glucoza, atunci produ enzima β-galactosidase!)”.
 V. TRANSCRIPTIA ARN

Procesul transcripţiei este mult mai complicat la eucariote, în special la organisme mari. La
multe organisme eucariote există trei polimeraze ARN diferite ce catalizează producerea a
trei clase diferite de molecula ARN. Regiune ADN-ului care codează o genă este de regulă
discontinuă, alternând între exoni (regiuni care comandă sinteza proteinelor) şi introni
(intervening regions- regiuni care aparent nu au nici un rol în sinteza proteinelor). Atât exonii
cât şi intronii sunt transcrişi în m-ARN în ordinea liniară în care apar, dar intronii sunt apoi
înlăturaţi şi exonii sunt legaţi împreună în ordine.
Principalele etape sunt:
1. transcripţia (transcription) O copie ARN a secvenţei genei este construită, inclusiv
secvenţele complementare
atât pentru exoni cât şi pentru introni;
2. încapsularea şi adenilarea (capping and adenylation) Secvenţe de nucleotide speciale sunt
ataşate la capetele 5’şi 3’ ale t-ARN;
3. înădirea (splicing) ARN-ul este “operat” astfel încât secvenţele corespunzătoare intronilor
sunt tăiate şi înlăturate. Secvenţele de ARN corespunzătoare exonilor sunt apoi înădite
împreună. Poziţia locurilor de înădire este dictată de secvenţe scurte la limita intron/exon din
genă.
Controlul vitezei de transcripţie la eucariote nu este complet înţeles. Deoarece genomul
eucariotelor este mare şi o mai bună selectivitate este necesară la utilizarea polimerazei ARN
la transcrierea genelor decât la ADN-ul necodant (noncoding DNA). O transcriptie eficientă
necesită, de regulă, ca două sau mai multe proteine diferite să se lege în poziţii apropiate
începutului transcripţiei. Anumite poziţii de legătură numite intensificatori pot fi pot fi
localizate la aproximativ 3kb (adică 3000 de baze perechi) de la începutul transcripţie, şi
activarea lor poate creşte viteza de transcriptie de o sută
de ori (transcrierea este un proces rapid de ordinul 60 nucleotide pe secundă). Intensificatorii
se pot întinde atât înainte cât şi după startul transcrierii şi pot exista câţiva intensificatori care
să afecteze o singură genă.
Translaţia = traducerea informaţiei m-ARN în informaţie de constituire a proteinelor.
O proteină este un lung lant de aminoacizi. Există 20 tipuri de aminoacizi ce apar în mod
obişnuit.

Aceşti aminoacizi au o structură asemănătoare diferind între ei prin lanţurile lor laterale
(radicali specifici). Mai exact aminoacidul este un compus organic ce conţine un grup amino
(NH2) un grup carboxil ( O C OH ), un atom de hidrogen şi un radical specific.
Aminoacizii succesivi sunt legaţi la capete lor prin legături peptidice (legătura chimică ce se
realizează între aminoacizi presupune eliminarea unei molecule de apă între grupul carboxil a
unui aminoacid şi gruparea amino a aminoacidului următor), deci proteinele sunt polipeptide.
O proteină se înfăşoară într-o structură tridimensională (3D) prin formarea unor legături
chimice între aminoacizi săi. Această structură determină funcţia sa.
Traducerea lui m-ARN în limbaj proteic este guvernată de codul genetic, care a fost pusa în
evidenţă în 1964. Există 43 = 64 tripleţi de baze diferiţi, numiţi codoni. Şaizeci dintre ei
codează câte un amionoacid. Unul, AUG, codează şi un aminoacid dar este în acelaşi timp şi
un codon de start semnalând începutul translaţiei (traducerii).
Ceilalţi trei râmaşi sunt codoni de stop ce semnalează sfârşitul tranlaţiei. Codul este
degenerate deoarece un aminoacid poate fi specificat de câţiva codoni diferiţi. Astfel nu
există o secvenţă de nucleotide unică pentru o proteină dată. Codonii apar ca tripleţi
consecutivi nesuprapuşi de-a lungul m-RNA.
Translatia are loc în ribozomi: structuri submicroscopice din citoplasmă. În timpul translatiei,
ribozomul se mişcă de-a lungul moleculei m_ARN adaugând câte un amino acid la lanţul
polipeptidic pentru fiecare codon “citit”. Există o moleculă t-ARN specifică fiecărui tip de
codon. Legăturile între nucleotidele t-ARN îi dau acestuia un aspect oarecum asemănător cu
o frunză de trifoi (cloverleaf) care are o de recunoaştere a codonului, numită anticodon, iar la
unul dintre capetele lanţului se va forma aminoacidul corespunzător. Translaţia începe cu
codonul de start AUG şi succesivi t-ARN
transportă succesivi aminoacizi la locul de translaţie, unde fiecare este adăugat la lanţul
polipeptidic. Translaţia se termină când este atins un codon de stop în m-ARN. Câţiva
ribozomi pot traduce m-ARN simultan. În acest mod, mai multe polipeptide identice pot fi
citite din aceeaşi secvenţă m-ARN într-un timp scurt. Translaţia are loc de la capătul 5’ la
capătul 3’ al m-RNA şi de la capătul amino la capătul carboxil al polipeptidei.
Codonii sunt secvenţe de 3 nucleotide mRNA, care codifica un aminoacid specific. Dintre cei
64 de codoni, 61 sunt implicaţi direct în sinteza proteinelor; 3 sunt semnale de oprire (Stop) a
sintezei.