Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Sindromul Wolf-Hirschhorn (SWH) sau monosomia 4p este o boală genetică rară, descoperită de doi medici:Wolf şi Hirschhorn
care fac cunoscută această boală în lumea medicală pentru prima dată în anul 1965.
Acest sindrom mai este cunoscut şi ca: sindromul Deleţiei 4p, sindromul Pitt-Rogers-Dank, sindromul Pitt sau deleţia 4p.
Boala este datorată unui defect genetic – lipsa parţială sau totală a unui braţ scurt dintr-unul din cromozomii din perechea 4.
Sindromul Wolf-Hirschhorn afectează numeroase sisteme de organe din corp. Caracteristicile principale ale sindromului sunt:
aspect facial caracteristic, întârzieri în creştere şi dezvoltare, intelect afectat şi convulsii.
Cauze
Sindromul Wolf-Hirschhorn este consecinţa deleţiei unei porţiuni de material genetic de la nivelul unui cromozom din perechea 4.
Această deleţie poate apărea prin două metode:
poate fi moştenită de la părinţi
poate apărea spontan, fără a fi moştenită de la părinţi
De obicei părinţii sunt purtătorii unei translocaţii robertsoniene echilibrate între cromozomul 4 şi un alt cromozom. (Exemplu: un
segment de pe cromozomul 4 este transferat pe cromozomul (ex:) 10, şi invers: un segment de pe cromozomul 10 este transportat
pe cromozomul 4). Rezultatul este un schimb de material genetic fără pierdere sau câştig de informaţie; singura modificare fiind în
structura cromozomilor, fără afectarea genelor. Totuşi, în momentul transmiterii informaţiei genetice către copii, translocaţia devine
neechilibrată. Bolnavii moştenesc translocaţia neechilibrată care a suferit o deleţie la nivelul unui braţ scurt al cromozomului 4.
Sindromul mai poate fi notat ca 4p-. Sunt eliminate astfel gene esenţiale de la nivelul cromozomului 4: LETM1, MSX1, WHSC1,
importante în timpul dezvoltării embrionare. De cele mai multe ori, deleţia este moştenită de la mamă: 2:1
2. Mutaţii de novo
În 85-90% din cazuri, mutaţia apare spontan, la nivelul unuia dintre gameţi (ovul sau spermatozoid) sau devreme în dezvoltarea
embrionară, fără a exista cazuri cu acest sindrom în istoricul familiilor.
Semne şi simptome
Există 3 nivele de gravitate a simptomatologiei, fiind corelate cu proporţia deleţiei.
Deleţie mică (< 3,5 Mb - informaţia deţinută în gene este măsurată în bytes) - Bolnavul nu are malformaţii majore, sau extrem
de grave
Deleţii mari (5-18 Mb) - cu o frecvenţă mai mare în rândul celor ce suferă de sindromul Wolf-Hirschhorn
Deleţie uriaşă (> 22-25 Mb) - semnele şi simptomele sunt extrem de grave şi astfel, dificil de asociat caracteristicilor comune
ale acestui sindrom
Primii doi ani de viaţă sunt critici în viaţa copiilor, defectele prezente la nivelul inimii fiind definitorii în speranţa de viaţă a pacienţilor.
Dacă copii supravieţuiesc primilor doi ani de viaţă, există şanse ca prin tratamentul celorlalte defecte şi cu ajutor specialiştilor să
ajungă la maturitate.
În timpul copilăriei, defectul psihmotor este notabil la copiii cu sondrom Wolf-Hirschhorn: dezvoltare motorie (mişcările și
coordonarea) şi senzorială, intelectuală, afectivă şi socială (construcţia vieții psihice). Pe toată perioada vieţii acestor copii, ei vor
avea nevoi speciale, având nevoie de atenţia şi dragostea celor din jur. Copiii au dinţi lipsă şi au o înălţime scăzută. Ei suferă des
convulsii şi doar în 50% din cazuri acestea se opresc în timpul copilăriei. Jumătate din copii se nasc cu probleme la nivelul inimii;
jumătate din băieţi au hypospadias sau criptorhidism. Statul în picioare sau mersul poate fi realizat abia la vârsta de 3-5 ani.
Frecvenţe sunt stereotipurile şi înţelegerea limitată a comenzilor. Legarea cuvintelor într-o propoziţie este extrem de rară printre cei
cu Wolf-Hirschhorn, pronunţând de obicei doar simple cuvinte. Odată cu creşterea în vârstă, caracteristicile faciale se atenuează.
Diagnostic paraclinic
Diagnosticul de Sindrom Wolf-Hirschhorn poate fi pus prin unul din următoarele teste:
In uter
Ecografie fetală
Unele anomalii fetale pot fi evidenţiate şi prin intermediul ultrasunetelor. Doctorul poate suspiciona o boală dacă va observa:
Dezvoltare intrauterină întârziată
Mişcări fetale rare
Placentă hipotrofică
Cariotiparea fetală
Dacă ecografia fetală evidenţiază anormalităţi, cel mai frecvent este indicată o cariotipare fetală. Aceasta evidenţiază dacă numărul
de cromozomi este normal şi dacă există modificări structurale vizibile în cromozomi. Mostra prelevată este reprezentată de câteva
celule; în funcţie de ele, există mai multe tipuri de teste prin care se poate face cariotiparea:
Amniocenteză:
Fluidul prezent în sacul amniotic din interiorul cavităţii uterine este prelevat cu ajutorul unui ac lung introdus prin peretele abdominal
cu ajutorul ecografului, pentru a minimiza riscurile.
Mostră din sângele ombilical
Sânge poate fi extras din cordonul ombilical, prin inserţia unui ac prin peretele abdominal şi uterin al mamei.
Biopsia vilozităţilor corionice
transcervical prin introducerea unui tub subţire de plastic
transabdominal prin introducerea unui ac lung prin abdomen
Dacă părinţii află că viitorul lor copil va fi afectat, s-ar putea să nu îl mai dorească şi să apeleze la avort. Ca medic, este important
ca părinţii să fie informaţi cu privire la toate celelalte opţiuni pe care le au şi să nu se grăbească. Există multe societăţi care oferă
sprijin acestor familii, sunt alături de ele şi le împărtăşesc situaţia. De asemenea, dacă în familie au mai existat cazuri cu acest
sindrom, părinţii trebuie să consulte sfatul genetic şi să efectueze teste genetice pentru a afla riscurile la care este expus un posibil
nou copil.
După naştere
Teste de sânge: imunoglobulinele şi limfocitele T în număr mic indică imunodeficienţă
Elecroencefalogramă: absenţa undelor normale, se pot evidenţia convulsii
Ecocardiografie: dacă pacienţii au defecte congenitale cardiace, acestea pot fi evidenţiate: Defecte de sept atrial sau ventricular
MRI sau CT pentru evidenţierea posibilelor patologii cerebrale: agenezia corpului calos, ventriculi cerebrali măriţi
Diagnostic diferenţial
Deseori, medicul poate pune un diagnostic greşit la naştere datorită faptului că acest sindrom are o incidenţă extrem de rară şi
simptomatologia este variabilă. Pentru a evita un diagnostic eronat, este important ca medicul să aibă în vedere mai multe boli cu
simptomatologie asemănătoare:
Sindromul Cri-du-chat
Sindromul Patau
Sindromul Smith-Lemli-Opitz
Trisomia 18
Tratament
Sindromul Wolf-Hirschhorn nu are tratament specific sau curativ. Nu se poate ataşa la nivelul cromozomilor genele lipsă.
Tratamentul poate fi doar simptomatic:
Tratarea epilepsiilor: Antiepileptice ca acid valproic
Anomaliile scheletice caracteristice fiecărui pacient trebuiesc evaluate de medicul ortoped
Deoarece unii pacienţi sunt suspectaţi a avea probleme auditive sau oftalmologice, părinţii trebuie să ia legătură cu medici
specialişti pentru un consult şi să ia măsurile indicate de aceştia
Fiind copii cu nevoi speciale, este necesar ca aceştia să urmeze şcoli cu programe speciale, unde pot creşte şi se pot dezvolta
în ritmul lor propriu.
Incidenţă şi prognostic
Sindromul Wolf-Hirschhorn este din fericire o boală genetică extrem de rară, cu o frecvenţă de 1 caz la 50.000 de naşteri. Fiind o
boală care afectează multiple sisteme de organe, inclusiv cele vitale: inima, copiii nu au un prognostic bun de fiecare dată. Unii
copii se nasc morţi. Primii doi ani sunt critici; cu o mortalitate in randul acestor pacienti de 35% datorită defectelor cardiace
congenitale. Dacă copiii trec de acest prag, există o şansă mai mare de a ajunge în adolescenţă sau chiar în perioada adultă (20-
40 de ani). O astfel de persoană are nevoie aproape în permanenţă de ajutor; activităţile sale sunt restrânse datorită retardului
mental sever şi limitărilor fizice.
Concluzii
Sindromul Wolf-Hirschhorn sau Sindromul 4p- este o boală genetică extrem de rară cu o frecvenţă de 1 caz la 50.000 de naşteri.
Boala este cauzată de deleţia parţială sau totală a unui braţ scurt de la nivelul unui cromozom din perechea 4. Caracteristicile
principale ale sindromului sunt: aspectul feţei asemănător cu o „cască de luptător grec”, întârzieri în creştere şi dezvoltare, intelect
afectat, probleme ale sistemului imun şi convulsii. Mulţi copii se nasc morţi sau nu trec de vârsta de doi ani datorită defectelor
cardiace congenitale. Dacă depăşesc această vârstă, copiii pot ajunge în adolescenţă sau în perioada adultă (20-40 ani). Este
foarte important să reţineţi că aceşti copii au nevoi speciale şi îngrijiri medicale speciale şi au depind de sprijinul şi iubirea celor din
jur pentru a duce o viaţă frumoasă.