Introducere

Care au fost cauzele ce au determinat Uniunea să devină principalul negociator în

soluţionarea crizei nucleare iraniene?
Lucrarea aduce în discuţie conceptul de securitate nucleară, relaţia marilor puteri
cu Iranul, axându-ne pe o analiza a Programului nuclear Iranian, dar şi pe motivele pentru
care Uniunea Europeană a ales să intervină în această criză internaţională. Este de
precizat, încă de la început, că în crize internaţionale, statele membre vor acţiona
împreună doar atunci când vor avea interese.
Teza are drept scop ilustrarea motivelor pentru care Uniunea Europeană a ales să se
implice în rezolvarea acestei chestiuni de politică externă, prin utilizarea mijloacelor diplomatice
şi politice.
Securitatea a fost şi va fi un concept central în relaţiile internaţionale, mai ales
datorită schimbărilor de pe arena internaţională, cât şi datorită fenomenului globalizării.
Sfârşitul Razboiului Rece şi globalizarea au condus la o modificare a conceptului de
securitate, astfel incât securitatea nu mai are doar o singură dimensiune, cea militară, ci
şase, la fel de importante. Pot fi astfel menţionate ca dimensiuni ale securităţii
următoarele: dimensiunea militară, dimensiunea politică, dimensiunea economică,
dimensiunea socială, dimensiunea culturală, dimensiunea ecologică.
Ne vom axa pe dimensiunea militară care se referă, conform lui Frunzetti, „la influenţa
reciprocă între capacităţile militare ofensive şi defensive ale statelor şi percepţiile acestora faţă
de intenţiile celuilalt”.1 Această dimensiune a securităţii este importantă şi în zilele noastre,
pentru că în ciuda apariţiei unor noi pericole, nici cele clasice nu au dispărut de pe arena
internaţională. Există numeroase ameninţări militare cu care se confruntă statele, dintre care
amintim armele de distrugere în masă, armele nucleare, problemele din Orientul Mijlociu, care
ne demonstrează că puterea militară continuă să aiba semnificaţie.
Putem afirma că securitatea a devenit în contemporaneitate un concept tot mai complex,
însă cu siguranţă evoluţia acestui concept nu se va opri aici, depinzând nu doar de evoluţiile

1
Nicoleta Lăşan - Securitatea: concepte în societatea contemporană, Revista de Administraţie Publică şi Politici
Sociale, An II, Nr. 4(5)/Decembrie 2010, p. 44.
tehnologice şi din domeniul militar, ci şi de evoluţiile din mediul cultural, social, ecologic şi
politic al statelor.
În acelaşi timp, securitatea nucleară a fost şi va rămâne o preocupare esenţială a
comunităţii internaţionale, mai ales dacă avem în vedere apariţia după finalul Războiului Rece a
celei de a doua ere nucleare, care presupune răspândirea armelor nucleare cu o mai mare
rapiditate decât în trecut în special în rândul statelor aflate în curs de dezvoltare.

Proliferarea armelor nucleare

Conceptul proliferării poate fi definit ca „dezvoltarea de către un stat sau o grupare, prin
mijloace şi tehnologii proprii, a armei nucleare şi/sau a vectorilor nucleari ori achiziţionarea
acestora de la state care deja le deţin“ .2
Proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă una dintre ameninţările majore ale
noului mediu internaţional de securitate. Consecinţele pierderii controlului asupra proliferării
nucleare se pot dovedi fatale pentru specia umană. Pacea este dificil de garantat într-o lume cu
prea mulţi deţinători de arme nucleare. Arma nucleară este cea mai puternică armă de distrugere
în masă, capabilă să producă în scurt timp, pierderi mari umane şi materiale şi să aibă un impact
negative pe termen lung asupra factorilor de mediu.
Pericolul proliferării armelor nucleare a determinat încheierea Tratatului de Neproliferare
Nucleară NPT, deschis pentru semnare la 1 iulie 1968 şi intrat în vigoare la 5 martie 1970.
Primul stat care a semnat Tratatul a fost Finlanda, iar în prezent este semnat de 191 de state.
Tratatul are trei obiective esenţiale: neproliferarea, dezarmarea şi folosirea energiei nucleare în
scopuri paşnice. Timp de mai mulţi ani, Tratatul de Neproliferare Nucleară a constituit piatra de
temelie a acordurilor internaţionale asupra neproliferării mondiale şi a procesului de realizare a
dezarmării nucleare. În această perioadă existau cinci state nucleare, numărul acesta crescând la
nouă în zilele noastre.
Tratatul de Neproliferare Nucleară a fost semnat pentru a asigura condiţiile de pace şi
stabilitate a mediului internaţional de securitate. Statele semnatare care deţin arme nucleare s-au

2
Andrei Miroiu, Simona Soare, „Război şi securitate nucleară“, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu
(coord.), Manual de relaţii internaţionale, Iaşi, Polirom, 2006, p. 299
angajat să nu le tranfere către alte state, sau să încurajeze producerea acestora, iar cele care nu le
deţin, să nu producă, să nu primească şi să nu obţină în niciun fel arme nucleare.3
Proliferarea armelor nucleare reprezintă un fenomen care poate genera grave
ameninţări la adresa securităţii internaţionale, şi totuşi, acest fenomen continuă în
întreaga lume. În ciuda eforturilor comunităţii internaţionale pentru prevenirea utilizării
armelor nucleare, există o continuă proliferare ce poate scăpa de sub control şi provoca
În lume, principalii actori politici, cum ar fi Uniunea Europeană, NATO şi Statele
mari dezastre.
Unite ale Americii, dar şi alte state, s-au concentrate pe luare de măsuri pentru
descurajarea proliferării şi folosirii armelor nucleare.

Programul nuclear Iranian

În prezent există state suspectate că desfăşoară programe nucleare secrete, cum ar

fi Iranul şi Arabia Saudită. Ne vom opri asupra analizei Iranului, şi mai exact a
Programului Nuclear Iranian.
Deşi derularea programelor de nimicire în masă este păstrată în secret de ţările
respective, Iranul a fost suspectat încă din anul 2002, ţinând cont si de faptul că deţinea
capacitate nucleară. În ultimii ani se remarcă o îngrijorarea semnificativă faţă de
continuarea programului nuclear Iranian. Conform unor inspecţii ale Agenţiei
Internaţionale pentru Energie Atomică IAEA, acest program este folosit de către actuala
conducere iraniană în scopuri politice, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern.
Pe plan intern se presupune că energia nucleară este folosită pentru a produce
energie electrică, întrucât există o cerere energetică în creştere, din cauza creşterii masive
a populaţiei. Pe plan extern, se consideră că programul nuclear Iranian este folosit ca un
element forte de negociere în atingerea unor obiective politice strategice în Orientul
Mijlociu şi în relaţiile cu alte puteri.
Motivele pentru care statul Iranian invocă dezvoltarea armelor nucleare sunt
nevoile energetice, mândria naţională şi dorinţa statului de a-şi asigura hegemonia
regională, dar şi securitatea.

3
http://www.mae.ro/node/2015?page=2
 Primele zvonuri privind existenţa unui program nuclear iranian complex au apărut în anul
2002, deşi Iranul a fost suspectat de către statele occidentale timp de mulţi ani că ar fi dorit să
dezvolte arme nucleare Investigaţiile au arătat că Iran a dezvoltat capacitatea de a îmbogăţi
uraniu şi a încercat să producă plutoniu, ambele activităţi fiind indispensabile unui program
nuclear.
Interesul Iranului pentru tehnologie nucleară datează din anii 1950, când şahul Reza
Pahlavi a început să primească sprijin de la Statele Unite ale Americii prin programul Atomi
pentru Pace. În mod ironic, una dintre primele ţări care a sprijinit Iranul în vedere atingerii
acestui obiectiv a fost chiar Statele Unite ale Americii, cea mai mare ameninţare contemporană
la adresa securităţii statului iranian. După o perioadă de stagnare care a urmat revoluţiei
teocratice, Iranul a redevenit interesat de un program nuclear la mijlocul anilor 1980, şi după
unele experimente întreprinse în anii 1990 dar şi la începutul anilor 2000 programul nuclear
iranian a început să acapareze întreaga atenţie a comunităţii internaţionale, fiind considerat cel
mai grav caz de proliferare nucleară alături de cel al Coreei de Nord.
În ultimii ani se remarcă o îngrijorare din ce în ce mai mare, manifestată public, faţă de
continuare şi dezvoltarea programului nuclear iranian.
Iranul a fost sancţionat în numărate rânduri pentru încălcări ale rezoluţiilor Agenţiei
Internaţionale pentru Energie Atomică de către ONU, de aceea în ultimii ani a acceptat verificări
la unele obiective ale programului său nuclear.
SUA şi principalii săi aliaţi din Europa consideră că principalul obiectiv al Iranului este
înarmarea nucleară, având în vedere încălcarea timp de aproape două decenii a obligaţiilor NPT.
În acest context, pe scena internaţională, marile puteri nu au ezitat să reacţioneze, întrucât
consecinţele pe care le-ar putea avea dezvoltarea unui program nuclear militar asupra regimului
internaţional al neproliferării nucleare dar şi asupra securităţii internaţionale ar fi iremediabile.
Atât Uniunea Europeană, cât şi marile puteri au încercat soluţionarea crizei nucleare iraniene
prin negocieri, oferirea de stimulente, dar şi sancţiuni.
Pentru a convinge Iranul să renunţe la Programul său nuclear şi să dea dovadă de
transparenţă, Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat la 9 iunie 2010,
Rezoluţia 1929 4 privind neproliferarea armelor nucleare prin care se amplifică regimul de

4
Sancţiunile prevăzute de rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU 1929 (2010) privind neproliferarea, disponibil
la http://www.dce.gov.ro/Materiale%20site/Sanctiuni_ONU/Rez_1929.htm
sancţiuni împotriva Iranului. În această rezoluţie, se stipulează sancţiuni privind activităţile
nucleare prin care statele membre ONU vor interzice investiţiile realizate pe teritoriul lor de
către Iran, cetăţeni sau entităţi iranieni sau aflate sub jurisdicţie iraniană privind activităţi
comerciale implicând extragerea uraniului, producerea sau utilizarea materialelor şi tehnologiilor
nucleare; sancţiuni privind armele prin care se interzice furnizarea către Iran de tancuri, vehicule
de luptă, aeronave şi artilerie de luptă, rachete sau sisteme de rachete ori componente ale
acestora, precum şi a asistenţei tehnice sau financiare pentru arme sau materiale conexe;
sancţiuni privind transporturile care specifică faptul că se vor inspecta toate încărcăturile din şi
înspre Iran, în porturile şi aeroporturile lor, dacă există indicii temeinice că transportă bunuri
interzise; sancţiuni financiare/comerciale prin care se interzice furnizarea de servicii financiare şi
sancţiuni bancare care interzic deschiderea de noi filiale, sucursale sau reprezentanţe ale băncilor
iraniene precum şi interzicerea de a dezvolta noi parteneriate.
În urma sancțiunilor impuse s-a putut observa o schimbare a politicii
internaționale a Iranului, acceptând să participe la negocieri și să își suspende producția
de uraniu îmbogățit. Pentru ca Occidentul să renunţe la sancţiunile militare, financiare, de
transport dar şi la embargoul comercial, Iranul trebuie să renunţe la ideea de a fabrica
bomba atomică. După mai bine de 12 ani, Occidentul şi Iranul au ajuns la un acord în
privinţaDupă
programului
ani de nuclear
dispute,iranian.
Iranul şi marile puteri au ajuns pe 14 iulie 2015 la o
înţelegere prin care statul Iranian accepta limitele pentru programul nuclear, în schimbul
ridicării sancţiunilor legate de exportul de petrol care afecta economia ţării. Iranul va
avea posibilitatea de a continua dezvoltarea uraniului, dar numai cu scopuri paşnice.
Principalele prevederi ale acordului privind programul nuclear Iranian5:

- Iranul a acceptat să nu construiască noi instalații de îmbogățire a uraniului timp de 15

ani;
- Numărul centrifugelor va fi redus de la 19.000 în prezent la 6.104, în interval de 10
aniIranul își va reduce drastic stocurile de uraniu slab îmbogățit, de la 12 tone la 300
kg, prin exportarea restului de material către Rusia;

5
Irina Cristea, Agerpres, Principalele prevederi ale acordului încheiat cu privire la programul nuclear iranian, disponibil la
http://www.agerpres.ro/externe/2015/07/14/principalele-prevederi-ale-acordului-incheiat-cu-privire-la-programul-
nuclear-iranian-18-55-16
 - Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) va efectua inspecții la
intervale scurte pentru a garanta că instalațiile nucleare nu sunt folosite în scopuri
militare;
- Sancțiunile economice care vizează exporturile de țiței și gaze, sectorul financiar,
transporturile și alte domenii vor fi ridicate gradual, de îndată ce Iranul va pune în
aplicare angajamentele asumate;
- Embargoul ONU asupra importurilor și exporturilor de arme convenționale va mai
rămâne în vigoare timp de 5 ani, dar Consiliul de Securitate va putea aproba unele
excepții.

Însă, Iranul și cele șase mari puteri au convenit asupra unui mecanism prin care
sancțiunile vor putea fi reintroduse în situația în care Teheranul va încălca prevederile acordului

Uniunea Europeană şi Iranul

Europenii au dezvoltat relaţii comerciale cu Iranul încă de la sfârşitul Războiului Rece,

oferind mare importanţă acestui stat datorită bogatelor resurse energetice. Dupa 1990, Uniunea
Europeană a devenit principalul partener comercial al Iranului, iar în anul 2001 s-au început
negocierile în vederea încheierii unui Acord de Comerţ si Cooperare între cele două.
Dezvăluirile din anul 2002 cu privire la existenţa unui program nuclear Iranian cladestin
au afectat puternic cooperarea dintre cele două entităţi. Însă, experienţa unui deceniu de relaţii
bune cu Teheranul dar şi interesele statelor membre mari, pe de o parte şi ale întregii UE, pe de
altă parte, au determinat Uniunea să devină principalul negociator în soluţionarea crizei nucleare
iraniene.
Criza nucleară iraniană este un caz de politică externă în care interesele marilor state
membre au avut o importanţă covârşitoare în conturarea unei intervenţii unitare a UE. Intervenţia
Uniunii Europene a fost determinată de interese economice, geostrategice şi de securitate.
Motivele pentru care Uniunea Europeană s-a arătat interesată de preferinţa pentru
mijloacele paşnice în soluţionarea problemelor internaţionale, multilateralismul, respectul pentru
dreptul internaţional şi pentru organizaţiile internaţionale au influenţat într-o măsură
considerabilă abordarea UE în cazul nuclear iranian. De asemenea, statele membre ale Uniunii
Europene au trecut printr-un proces de socializare în ceea ce priveşte chestiunile de politică
externă, astfel încât cooperarea bună din trecut cu statul iranian şi anii de experienţă în domeniul
neproliferării nucleare au determinat statele membre să considere că cea mai adecvată abordare
în soluţionarea crizei nucleare este utilizarea mijloacelor diplomatice şi politice. Pe lângă toate
motivele enumerate mai sus, este evident faptul că au existat interese ale statelor europene şi de
aceea Uniunea a intervenit în această criză internaţională.
Fiind un caz de politică externă, Germania, Franţa şi Marea Britanie s-au arătat
interesate de soluţionarea dosarului nuclear iranian, de aceea cooperarea bună din trecut
a Uniunii cu statul iranian şi anii de experienţă în domeniul neproliferării nucleare au
determinat statele membre să considere că cea mai adecvată abordare în soluţionarea
crizei nucleare este utilizarea mijloacelor diplomatice şi politice.

Concluzii

Îmbogăţirea uraniului în Iran ridică o mare problemă la nivelul securităţii

internaţionale, celelalte mari puteri simţindu-se ameninţate de posibilitatea dezvoltării
unei arme nucleare de către această ţară.
Cazul Iranului este poate cel mai fierbinte şi cel mai semnificativ din punct de vedere al
temerilor americane că un stat islamic aflat în relaţie strânsă cu terorismul internaţional ar avea
disponibilităţi reale de a produce arma nucleară.6
Cooperarea dintre UE şi Iran a fost restricţionată până la încheierea Acordului
datorită relaţiilor politice problematice. UE împărtăşea până de curând preocupările
comunităţii internaţionale privind programul nuclear al Iranului şi s-a implicat în
soluţionarea acestei probleme.
Odată cu încheierea Acordului privind programul nuclear, Iranul acceptă să nu
mai construiască instalaţii de îmbunătăţire a uraniului, deci Uniunea Europeană şi
implicit celelalte organizaţii internaţionale, dar şi celelalte state, pot răsufla uşurate
deoarce securitatea mondială nu va mai fi ameninţată de către Iran.

6
Dr. M. MUREŞAN, Securitate, cooperare şi neproliferare nucleară; Revista Impact strategic nr. 2/2006, p. 12.
 BIBLIOGRAFIE:

Surse:

A. Miroiu, R.S Ungureanu. 2006. Manual de relaţii internaţionale. Iaşi : Polirom, 2006.

Reviste:

Securitate, cooperare şi neproliferare nucleară. Mureşan, Dr. M. 2006. s.l. : Revista Impact
strategic, 2006, Vol. 2.

Securitatea: concepte în societatea contemporană. Lăşan, Nicoleta. 2010. s.l. : Revista de

Administraţie Publică şi Politici sociale, 2010, Vol. 4.

Surse web:

http://www.agerpres.ro/externe/2015/07/14/principalele-prevederi-ale-acordului-incheiat-cu-
privire-la-programul-nuclear-iranian-18-55-16

http://www.bloombergview.com/quicktake/irans-uranium-enrichment

http://www.dce.gov.ro/Materiale%20site/Sanctiuni_ONU/Rez_1929.htm

http://www.mae.ro/node/2015?page=2

http://eurlex.europa.eu/legalcontent/EN/TXT/?qid=1442255097647&uri=CELEX:32015D1336

http://www.world-nuclear.org/info/Country-Profiles/Countries-G-N/Iran/

http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_6.6.4.html