Sunteți pe pagina 1din 22

Universitatea Politehnica din Bucureşti

Facultatea de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei


Master Telecomunicații, Anul II, Semestrul I

SISTEME DE COMUNICAȚII PRIN SATELIT

Tehnici de acces multiplu în comunicațiile satelitare

Student: Bărbulescu Ileana-Alexandra

2019
CUPRINS

1. Introducere ................................................................................................................................... .3

2. Sateliți de telecomunicații ............................................................................................................. 3

2.1. Privire generală .......................................................................................................................... 3

2.2. Principiile radiocomunicaţiilor prin satelit ................................................................................ 5

3. TEHNICI DE ACCES MULTIPLU ............................................................................................. 7

3.1. Accesul multiplu ...................................................................................................................... 10

3.2. Accesul multiplu cu divizare de frecvenţă (FDMA) ............................................................... 10

3.3. Accesul multiplu cu divizare în timp (TDMA) ....................................................................... 12

3.4. Accesul multiplu cu divizare în cod (CDMA)......................................................................... 16

4. CONCLUZII ............................................................................................................................... 20

a) Avantaje FDMA .......................................................................................................................... 20

b) Avantaje TDMA .......................................................................................................................... 20

c) Avantaje CDMA ......................................................................................................................... 21

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………….22

2
1. INTRODUCERE

Satelitul reprezintă orice obiect care parcurge o traiectorie circulară (care poartă numele de
orbită) în jurul altui obiect. Sateliții Pământului pot fi naturali (Luna) sau artificiali (construiți de
om, apoi lansați pe orbită). Exista mai multe tipuri de sateliți artificiali, în funcție de obiectivele pe
care le au de atins:
 sateliți astronomici – folosiți pentru cercetare astronomică;
 sateliți de telecomunicații – folosiți pentru a facilita comunicațiile la distanță;
 sateliți de recunoaștere – folosiți mai mult în scopuri militare și de spionaj;
 sateliți de observare a Pământului – folosiți pentru studii geografice;
 sateliți meteorologici – folosiți pentru măsurări și prognoză meteorologică;
 stații spațiale - compuse din mai multe module; transportul materialelor și echipajelor către și
de la stația spațială este efectuat de alte navete spațiale.

2. SATELIȚII DE TELECOMUNICAȚII

2.1.Privire generală

Sateliții de telecomunicații, după cum spune și numele, au fost creați pentru a face posibilă
realizarea unor canale de telecomunicații. Sateliții de telecomunicații activi sunt echipați cu
aparatură electronică de recepție și emisie, efectuând anumite modificări semnalului primit. Sateliții
de telecomunicații pasivi retransmit semnalele primite în urma reflexiei acestora de suprafața lor.
Pentru serviciile fixe, sateliții de telecomunicații contribuie cu o tehnologie complementară la
comunicațiile prin cablu submarin cu fibra optică. Sateliții sunt foarte importanți pentru aplicații
mobile, cum ar fi comunicațiile către vase sau avioane. Unul din avantajele majore este acoperirea
globală pe care o au majoritatea sateliților. În limbajul de specialitate se folosește abrevierea
ComSat (de la Communications Satellite).
Sateliții de telecomunicații sunt întrebuințați în aproape toate domeniile comunicațiilor:
televiziune, radio, telefonie, transmisii de date, videoconferințe, învățământ la distanță, internet.

3
Avantajele sunt date de:
 Lipsa obstacolelor în calea undelor primite sau transmise.
 Acoperirea mare, chiar globală, a serviciilor.
Pentru a asigura o acoperire și o promptitudine cât mai mare a serviciilor, companiile
lansează pe orbită nu un satelit, ci "rețele de sateliți". Astfel, în orice moment există un satelit care
să răspundă unui pachet de date trimis de pe Pământ.
Sistemele de comunicații prin satelit, prin însăși natura lor, acoperă arii imense și asigură
orice tip de conectivitate fără comutare – din acest punct de vedere, avantajul este formidabil. De
asemenea, Sistemele de comunicaţii prin satelit sunt sisteme de radiocomunicaţii care lucrează la
frecvențe foarte înalte, formate din staţii finale şi o singură staţie intermediară amplasată pe satelit
(fig. 2.1). Staţiile finale sunt amplasate pe Pământ şi se numesc staţii de sol, reprezentând segmentul
de sol; satelitul reprezintă segmentul spaţial. În cazul comunicaţiilor spaţiale, intervalul dintre o
staţie de sol şi satelit se numeşte traiect (link) – există un traiect ascendent (uplink) pentru transmisii
de la sol la satelit şi un traiect descendent (downlink) pentru transmisiile de la satelit la sol.

fig. 2.1

Exemplu: semnalele de televiziune, (video, sunet, teletext, etc) specifice transmisiei prin
intermediul sateliților artificiali ai pământului, parcurg peste 70000 km, pe traseul: studioul tv, stația
de emisie-recepție terestră, traseul ascendent, satelit, traseul descendent, receptorul de semnal tv
transmis prin satelit și în final televizorul. Înainte de a fi emis în spațiu de către stația de emisie
terestră, semnalul tv provenit din studioul tv modulează în frecvență, o “purtătoare” de frecvență
foarte înaltă, de ordinal gigaherților. Aceasta purtătoare transportă semnalul tv pe traseul ascendent.

4
2.2.Principiile radiocomunicaţiilor prin satelit

Sistemele de comunicații prin satelit realizează legătura între staţii în radiofrecvenţă prin
unde electromagnetice de înaltă frecvenţă, de regulă microunde, cu frecvenţe peste 0,4GHz. Staţiile
de sol din sistemele de comunicații prin satelit realizează patru funcţii principale:
1) primirea, prelucrarea semnalelor utile şi suprapunerea lor pe un semnal de RF purtător;
2) emisia semnalului de RF sub formă de unde electromagnetice;
3) recepţia undelor electromagnetice de RF;
4) extragerea semnalelor utile din semnalul RF şi trimiterea lor spre utilizatori.

Semnalele utile sunt variate: telefonice (vocale), de radiodifuziune, de televiziune, digitale


etc., cu variate surse şi destinaţii.
Într-un sistem de comunicații prin satelit, subsistemul de radiocomunicaţii de pe satelit are
rolul unei staţii intermediare, care asigură numai recepţia semnalelor de RF de la mai multe staţii de
sol, translarea pe o altă frecvenţă purtătoare şi retransmisia semnalului de RF spre mai multe staţii
de sol. Acest subsistem utilizează una sau mai multe antene care recepţionează una sau mai multe
frecvențe purtătoare, într-o bandă destul de largă în jurul unei frecvenţe medii şi emit pe frecvenţe
purtătoare în altă bandă, în jurul altei frecvenţe medii, întotdeauna mai mică decât frecvenţa de
recepţie. Pentru fiecare frecvenţă purtătoare există o unitate (un sistem) de recepţie şi emisie numit
transponder – fig. 2.2. Un transponder este format din:
 filtrul de bandă de intrare (FTBin) pentru separarea purtătoarei;
 amplificatorul cu zgomot redus (LNA – Low Noise Amplifier);
 schimbătorul de frecvenţă (SF) cu oscilator local (OL) şi filtru de bandă (FTBo);
 lanţul de amplificatoare de RF (ARF);
 amplificatorul de putere (ARFP) final. Pe satelit se pot afla mai multe transpondere (până la
24).

5
fig. 2.2. - Subsistemul de radiocomunicaţii de pe satelit şi structura unui transponder

Se menţionează că unele sisteme realizează translarea cu o singură schimbare de frecvenţă


(ca în fig. 2.2.) dar altele, care lucrează la peste 10GHz, utilizează două schimbări de frecvenţă.
Toţi sateliţii sunt echipaţi cu încă un sistem de radiocomunicaţii, cu antenă (antene) separată
pentru urmărire, telemetrie şi comandă (TT&C - Traking, Telemetry & Command); În prezent
aceste operaţii se realizează, de regulă, cu staţii de sol anume destinate.

6
3. TEHNICI DE ACCES MULTIPLU ÎN COMUNICAȚIILE
SATELITARE

În ultimele decade comunicaţiile digitale au cunoscut o creştere rapidă. Noile servicii de


telecomunicaţii, cum ar fi serviciile de voce de bază, emailul, accesul la internet, transferul de
fişiere, serviciile multimedia, au schimbat modul de viaţă al oamenilor.
Dezvoltarea comunicaţiilor şi a tehnologiilor de procesare a informaţiei a deschis mai multe
pieţe pentru noile servicii de comunicaţii. Datorită cererii de servicii de comunicaţie fără fir în
continuă creştere acestea s-au dezvoltat continuu. Cerinţele stringente de capacitate ale sistemelor de
comunicaţii sunt puse în legătură cu numărul de utilizatori care pot fi deserviţi simultan sau altfel
spus cât de multă informaţie este posibil a fi transferată.
Una dintre modalităţile în care poate creşte rata de date totală este realizarea unei alocări a
resurselor mai eficientă. În cazul sistemelor de comunicaţii fără fir (de orice fel) apare dorinţa ca un
număr cât mai mare de utilizatori să poată transmite şi recepţiona în acelaşi timp semnale de la una
sau mai multe staţii corespondente (stație de bază, satelit, acces point, etc.).
Pentru ca mai mulţi utilizatori să poată folosi simultan resursele de comunicaţii trebuie
stabilit un mod în care aceste resurse să fie alocate fiecărui utilizator în parte. Tehnica prin care este
împărţit un canal de comunicaţii comun între utilizatori multiplii poartă numele de acces multiplu.
Aşa cum se observă, un număr mare de utilizatori împart un canal de comunicaţie comun în
scopul de a-şi transmite informaţiile la un receptor. De exemplu, canalul comun poate fi o bandă de
frecvenţă din spectrul radio pe care utilizatorii multiplii o utilizează pentru a comunica cu receptorul
radio. Într-un sistem de comunicaţie avem o cantitate fixă de resurse, de spectru, pe care acesta
trebuie să o gestioneze în mod corespunzător astfel încât toţi abonaţii să poată fi găzduiţi de sistem.
Un sistem cu acces multiplu este prezentat în figura 3.1.

Figura 3.1. Sistem cu acces multiplu

7
În mediile cu acces multiplu este nevoie ca semnalele utilizatorilor diferiţi să fie diferite
(identificate) unul faţă de altul. În acelaşi timp semnalul fiecărui utilizator trebuie să fie identificat
printr-o “etichetă” unică care să poată fi extrasă (identificată) corespunzător la recepţie. Eticheta
utilizatorului poate fi atribuită în unul din domeniile: timp, lungime de undă (frecvenţă), cod, sau
spaţiu.
La sistemele de comunicații prin satelit, prin acces multiplu se înţelege abilitatea unui mare
număr de staţii să se conecteze simultan cu acelaşi transponder. În sistemele de comunicaţii prin
satelit, accesul multiplu este o problemă esenţială, această tehnică permiţând exploatarea eficientă a
capacităţii sateliţilor de a acoperi arii foarte mari, influenţând proiectarea şi realizarea sistemelor,
flexibilitatea acestora şi costurile.
Problema care trebuie rezolvată este: cum se poate realiza conectarea unui grup de
staţii de sol cu componenţă variabilă la acelaşi satelit astfel încât să se optimizeze:
 capacitatea de comunicaţie a satelitului şi capacităţile de interconectare;
 spectrul disponibil;
 puterea disponibilă pe satelit;
 flexibilitatea;
 adaptabilitatea la varietatea de semnale vehiculate;
 costurile;
 posibilităţile utilizatorilor de a se adapta la sistem

Evident, optimizarea tuturor aspectelor nu este posibilă – întotdeauna este necesar un


compromis.
În prezent se folosesc 3 tehnici de acces multiplu: prin divizare în frecvenţă (FDMA),
prin divizare în timp (TDMA) şi prin divizare în cod (CDMA).
În tehnica de acces multiplu cu divizare în frecvenţă – fig. 3.2.a, toţi utilizatorii accesează
satelitul în acelaşi timp, dar fiecare în propria bandă de frecvenţe (propria purtătoare); uneori se
alocă mai multe purtătoare (benzi) aceluiaşi utilizator cu capacitate foarte mare. Tehnica este foarte
folosită în comunicaţiile cu modulaţie analogică, în care semnalele sunt permanent prezente.
În tehnica de acces multiplu cu divizare în timp, toţi utilizatorii folosesc aceeaşi bandă de
frecvenţe (aceeaşi purtătoare) dar fiecare transmite un interval de timp determinat – fig. 3.2.b.
Natura intermitentă a procedeului îl face foarte potrivit pentru transmisiile cu modulaţie digitală.
8
Fig. 3.2. Acces multiplu cu divizare în frecvenţă (a) şi în timp (b)

În tehnica de acces multiplu cu divizare în cod, mai multe staţii transmit simultan semnale
codate ortogonal cu spectru împrăştiat (spread spectrum) care ocupă aceeaşi bandă de frecvenţe –
fig. 3.3. O staţie recepţionează toate semnalele, le decodează şi reface numai semnalul care îi este
destinat. De fapt, în CDMA, utilizatorii îşi împart acelaşi interval de frecvenţe şi acelaşi timp. O
staţie transmite într-o bandă (Bc) din jurul unei purtătoare fk un timp determinat (Tc = ti+1 – ti), după
care realizează un salt pe altă purtătore; la fel procedează şi celelalte staţii. Frecvenţele fk se
modifică, după secvenţe pseudoaleatoare specifice fiecărui utilizator.

Fig. 3.3. Acces multiplu cu divizare în cod

Toate cele trei tehnici de bază se folosesc în diverse variante. De asemenea prin combinaţia
acestor tehnici pot fi obţinute alte metode hibride. Fiecare tehnică de acces multiplu are avantajele şi
dezavantajele sale faţă de celelalte, acestea depinzând de aplicaţie, caracteristicile canalului şi alţi
parametri.
În toate cele trei procedee are loc o împărţire (divizare) a resurselor de comunicaţie: bandă
de frecvenţe, timp de transmisie sau ambele. Dacă proporţie din resursa divizată alocată fiecărui
utilizator este fixă, sistemul este numit cu acces fix sau cu acces pre-asignat. Dacă resursa se alocă
9
utilizatorilor în funcţie de necesităţi, sistemul este numit cu acces la cerere. Se observă că în
sistemul cu acces la cerere, distincţia între FDMA şi TDMA nu mai este foarte clară, deoarece acces
la cerere în FDMA înseamnă că staţiile transmit numai când există trafic.

3.1.Accesul multiplu cu divizare de frecvenţă (FDMA)

Iniţial, sistemul FDMA a fost copiat după sistemul terestru de multiplexare în frecvenţă,
utilizat în radiorelee. Procedeul utilizează tehnologia relativ simplă şi ieftină a separării semnalelor
analogice prin filtrare şi asigură o bună calitate a semnalului. În schimb, este lipsit de flexibilitate în
privinţa exploatării capacităţilor de acoperire şi interconectare a sistemelor de sateliţi. De asemenea,
nu utilizează eficient puterea disponibilă la transpondere deoarece accesul fiind fix, se consumă
energie şi când semnalul util lipseşte (factorul de umplere, adică procentul mediu de timp în care
există semnal util pe purtătoare, este destul de mic).
Sistemele FDMA tipice sunt cu pre-asignare, fiecărui utilizator (staţie terestră) fiindu-i alocată
o bandă, în jurul unei frecvenţe purtătoare, eventual mai multe. Frecvenţele purtătoare şi benzile
alocate fiecărei staţii de sol formează planul de frecvenţe al satelitului.
FDMA se foloseşte în mai multe variante. În sistemul FDMA original, o purtătoare de IF
este modulată cu semnal de bază obţinut prin multiplexarea semnalelor din mai multe canale.
Procedeul este numit cu canale multiple pe purtătoare (MCPC – Multiple Channels Per Carrier) iar
ocuparea spectrului disponibil pentru transponder apare reprezentat în fig.3.4.a. În altă variantă,
semnalul din fiecare canal modulează propria purtătoare. Procedeul este numit “cu un singur canal
pe purtătoare” (SCPC – Single Channel Per Carrier) iar spectrul apare în fig. 3.4.b.

Fig. 3.4. Spectrele transponderelor în FDMA: a – MCPC/FDMA; b – SCPC/FDMA

În cazul MCPC (mai multe canale pe purtătoare), purtătoarea este modulată cu semnal
multiplex:
10
 în cazul transmisiei semnalelor analogice (vocal, etc.) semnalele sunt multiplexate în
frecvenţă (FDM – Frequency-Division Multiplexing) iar semnalul multiplex modulează în
frecvenţă (FM) purtătoarea de IF; tehnica este numită FDM/FM/FDMA;
 în cazul transmisiei semnalelor de date, acestea sunt multiplexate în timp (TDM – Time-
Division Multiplexing) iar semnalul multiplex modulează digital (de obicei PSK)
purtătoarea; tehnica este numită TDM/PSK/FDMA.

Accesul multiplu cu divizare de frecvenţă cu pre-asignare, se foloseşte în sisteme cu


multiplexare în frecvenţă (FDM) în care purtătoarele modulate în frecvenţă (FM) se alocă câte una
sau câteva fiecărei staţii de sol; sistemul este numit FDM/FM/FDMA. Frecvenţele
purtătoare şi benzile alocate fiecărei staţii de sol formează planul de frecvenţe al satelitului.
Fiecare staţie care lucrează în sistemul FDM/FM/FDMA trebuie să poată recepţiona cel puţin o
purtătoare de la fiecare din staţiile din reţea; ca urmare, multe asemenea staţii au un mare număr de
receptoare şi demultiplexoare. În sistemul MCPC benzile ocupate în jurul diferitelor purtătoare au
lărgimi diferite. Între benzi există zone de separare, neutilizate, reprezentând un important procent
din banda totală (până la 10%); chiar şi aşa, tot există interferenţe între canalele din benzile
adiacente.
În cazul SCPC/FDMA (un singur canal pe purtătoare), se folosesc multe purtătoare,
fiecare modulată de semnalul de pe un canal; pentru semnale analogice se foloseşte MF, mai rar
BLU iar pentru semnale digitale se foloseşte PSK. Evident, şi în acest caz există benzi de separare
între benzile ocupate şi interferenţe între canale adiacente. Adesea sistemul SCPC/FDMA pentru
transmisii vocale funcţionează “în rafale”, transmisia pe o purtătoare fiind activată de prezenţa
semnalului vocal; în pauzele de semnal, emisia este blocată. În acest fel se economiseşte putere (cam
4dB pe întregul sistem) iar intermodulaţia este mai redusă, deoarece apare numai între canale
alăturate, simultan active.

11
3.2.Accesul multiplu cu divizare în timp (TDMA)

În sistemele TDMA clasice, pentru toate canalele se foloseşte o singură purtătoare cu o


bandă alocată care ocupă toată banda disponibilă la transponder; acest sistem este cel mai utilizat. În
prezent se folosesc şi alte sisteme, în care numai o parte din banda transponderului este folosită
pentru TDMA, restul fiind utilizat în alte scopuri, de exemplu pentru FDMA.
Principiul TDMA rezultă din fig.3.5. Mai multe staţii de sol transmit semnale spre satelit în
secvenţe limitate în timp. Satelitul transmite secvenţele în succesiune, spre toate staţiile de sol;
evident, frecvenţele purtătoarelor de emisie şi recepţie sunt diferite. Sincronizarea se realizează
stabilind o staţie de sol de referinţă, care emite un semnal bază de timp către întregul sistem;
secvenţele emise de această staţie sunt de referinţă pentru toate staţiile.

Fig. 3.5. Accesul TDMA în comunicaţiile prin sateliţi

Se reaminteşte că în sistemele TDMA se transmit numai semnale de date. Pentru controlul


intervalelor dintre secvenţe, transmisiile sunt organizate în cadre (frames). În fiecare cadru se
transmit secvenţe separate în timp – grupe, rafale (burst) cu conţinut diferit. O structură tipică de
cadru apare în fig. 3.6. Fiecare cadru începe cu una sau două rafale de referinţă (reference burst),
după care urmează rafale de trafic (traffic burst) provenite de la diverse staţii de sol; toate rafalele
sunt separate prin intervale de timp de siguranţă (guard time). Toate rafalele includ o secvenţă de

12
început numită preambul (preamble), necesară sincronizării şi pentru pregătirea receptorului.
Rafalele de referinţă conţin numai acest preambul. Prima secvenţă din preambul este destinată
sincronizării de bit. Următoarea secvenţă constă într-un cuvânt (secvenţă) de 48 biţi cu bune
proprietăţi de corelaţie, destinată sincronizării de grup (secvenţă Barker, de exemplu). Din acest
moment se poate trece la recunoaşterea datelor transmise. Următoarele secvenţe conţin informaţii de
control şi necesare serviciului. Sunt incluse: o secvenţă telex pentru schimb de informaţii de
serviciu, o secvenţă cu informaţii pentru analiza erorilor şi secvenţe pentru controlul traficului de
date (semnale vocale şi semnale de date); în final este inserată o secvenţă pentru controlul
întârzierilor introduse prin propagarea pe canal.

Fig. 3.6. Structura cadrelor şi rafalelor în sisteme TDMA

În rafalele de trafic, preambulul este urmat de datele de trafic. Se va observa că rafalele


provin de la diverse staţii terestre şi, de asemenea, au ca destinaţii diverse staţii.
Un terminal TDMA dintr-o staţie terestră asigură comunicaţia între echipamentul de RF şi
sistemul de intrare – ieşire semnale utile. Semnalele utile sunt vocale, video, date, fax etc. Pentru
fiecare tip de semnal este prevăzută o interfaţă specifică. În funcţie de semnal, interfeţele realizează
diverse funcţii. În cazul semnalelor analogice (vocale, de exemplu), se realizează eşantionarea,
codarea (sisteme cu MIC) şi eventual multiplexarea în timp a canalelor – la emisie şi

13
demultiplexarea şi refacerea semnalului analogic – la recepţie. În cazul semnalelor de date se asigură
memorarea şi citirea în tactul potrivit sistemului TDMA – la emisie, respectiv memorarea şi
retransmiterea în tactul cerut de utilizator – la recepţie. În terminalul propriu-zis se vehiculează
(intră şi ies) semnale numai sub formă de date (şiruri de biţi).
Pentru emisie, datele sunt mai întâi introduse într-un sistem de procesare a datelor (DSP)
pentru compresie, care furnizează subrafale (subgrupe) de biţi; la ieşirea acestuia se află 2 registre
buffer A şi B, lucrând în sistem “ping-pong”: când A se încarcă cu date de la DSP, B debitează spre
multiplexor şi invers. În continuare, subrafalele de la diverse interfeţe sau de la diferite module din
interfeţele dedicate sunt multiplexate în timp şi se adaugă secvenţele preambul; multiplexorul
furnizează un şir continuu de date formând rafalele din fiecare cadru. Un circuit scrambler amestecă
aleator biţii, pentru a elimina şirurile lungi de 0 sau 1 care determină componente cu nivel mare în
spectrul semnalului modulat. Urmează un codor diferenţial, de la care se atacă modulatorul PSK cu
4 nivele pe o purtătoare de frecvenţă intermediară (tipic 70MHz).
La recepţie, mai întâi se demodulează semnalul PSK de pe purtătoarea de frecvenţă
intermediară şi se decodează. Apoi, datele se introduc în circuitul descrambler pentru așezarea
biților în ordinea inițială (cum au fost înainte de amestecare aleatorie de la emisie).
După demultiplexare, secvenţele din preambul sunt extrase şi prelucrate în controlerul
sistemului iar celelalte secvenţe se introduc în sistemul de procesare pentru decompresie. Aici există
două registre buffer lucrând în sistem “ping-pong” ca şi la emisie, care asigură furnizarea datelor la
interfeţele dedicate.
Toate operaţiile din sistem – multiplexările şi demultiplexările, stabilirea lungimii
subrafalelor, introducerea rafalelor din preambul etc., sunt monitorizate de un controller TDMA
accesibil de la consola operatorului sau/şi de la un sistem de control de la distanţă (remote control).
Una dintre cele mai importante probleme în TDMA este sincronizarea de bit care trebuie
realizată de toţi utilizatorii din reţea. Sincronizarea, la o staţie de sol, se face în două faze: achiziţia
fazei la intrarea în sistem şi apoi urmărirea fazei în timpul în care staţia recepţionează rafalele.
Urmărirea fazei este simplificată cât timp se foloseşte acelaşi transponder urmărit cu acelaşi
fascicul, deoarece o staţie recepţionează toate cadrele, atât cele care îi sunt destinate cât şi pe cele
destinate altor staţii. Astfel se stabileşte o buclă de reacţie: staţie – satelit – staţie; staţia
recepţionează propriile rafale retransmise de satelit pentru alte staţii. Transponderul de pe satelit este
sincronizat pe tactul staţiei de referinţă (baza de timp).
14
O nouă staţie intrată în sistemul TDMA trebuie să se sincronizeze cu tactul sistemului, pe
care îl foloseşte pentru stabilirea unei referinţe locale. Când o staţie intră în sistem, comunicaţia
începe cu perioada de achiziţie a fazei. Mai întâi staţia emite rafale de referinţă, plasate oriunde în
cadrele sale, care nu conţine altceva. Satelitul retransmite rafalele cu tactul de referinţă folosit de
sistem, plasând rafalele staţiei undeva în cadre. Staţia îşi caută rafalele, încercând să determine
poziţiile lor în cadre – care în general nu coincid cu cele prevăzute.
Pentru aceasta, staţia îşi ajustează faza tactului în funcţie de estimări ale întârzierilor de
propagare, până ce eroarea dintre poziţia prevăzută şi aceea determinată este destul de mică. De aici
mai departe se trece la faza de urmărire, staţia emiţând rafale de trafic (cu preambule de
sincronizare). Evident, cu cât întârzierile de propagare (datorate mişcării satelitului) sunt mai precis
predeterminate, cu atât achiziţia fazei este mai rapidă.
În unele cazuri, satelitul trimite informaţii referitoare la poziţia sa şi modificările în poziţie,
în timp real; acestea servesc la achiziţie rapidă.
Sistemele TDMA tipice, care folosesc întreaga bandă a transponderului şi PSK cu 4 nivele
asigură debite de date de 60Mb/s (36MHz bandă) sau 120Mb/s (72MHz bandă).
În unele cazuri, semnalele în sistem TDMA sunt transmise într-o sub-bandă a
transponderului – acestea sunt numite sisteme TDMA de bandă îngustă. În fig. 3.7 se arată alocarea
resurselor de frecvenţă pentru un transponder care asigură mai multe servicii: MCPC/TDMA,
SCPC/TDMA, video, ..., într-un sistem FDMA. Banda alocată pentru TDMA de bandă îngustă este
redusă 2 – 5MHz şi ca urmare debitele de date nu pot fi prea mari (1,544 – 6,312Mb/s). Această
tehnică se foloseşte în aplicaţii care nu necesită debite mari de date, dar sunt foarte diverse. Un
avantaj major constă în costul redus al echipamentelor din staţiile de sol, care în acest caz sunt
specializate pe anumite servicii (reţele locale, centre INTERNET, teleconferinţe, transmisii de
imagini etc.); de asemenea, sistemele sunt foarte flexibile.

Fig. 3.7. TDMA de bandă îngustă în configuraţie de transponder multiservicii

15
3.3.Accesul multiplu cu divizare în cod (CDMA)

Tehnica spread spectrum este un procedeu de modulare prin care semnalul în banda de bază
este codat într-un semnal modulat a cărui bandă este “împrăştiată”, acoperind o bandă cu cel puţin
un ordin de mărime mai mare decât aceea normal necesară transmisiei semnalului din banda de
bază. Procedeul poate fi folosit pentru acces multiplu alocând fiecărui utilizator o unică secvenţă
(cod) pseudo-aleatoare de identificare (în locul unei purtătoare în FDMA sau al unui interval de timp
în cadru, în TDMA); acelaşi cod este folosit şi pentru “împrăştierea” semnalului destinat staţiei
respective. Toţi utilizatorii, cu semnalele emise în bandă largă, contribuie la formarea unui zgomot
“de bază”, foarte asemănător cu zgomotul Gaussian alb aditiv. Pentru detecţia semnalului dorit în
prezenţa tuturor interferenţelor, semnalul recepţionat este corelat cu secvenţa pseudo-aleatoare
cunoscută. Rezultatul net este o îmbunătăţire a performanţelor cu raportul benzilor ocupată de
semnalul împrăştiat şi al semnalului transmis normal (fără împrăştiere).

Fig. 3.8. Diviziunea mixtă timp-frecvenţă în sistemele CDMA

Tehnica spread spectrum este foarte sigură şi iniţial s-a folosit în comunicaţiile militare.
Deoarece spectrul radio sub 3GHz este aproape saturat, orice tehnică capabilă să realizeze
comunicaţii sigure în prezenţa interferenţelor puternice, prezintă interes deosebit. În continuare, se
va exemplifica aplicarea tehnicii spread spectrum pentru asigurarea accesului multiplu.

16
Împrăştierea spectrului se poate face prin mai multe tehnici; uzuale sunt: cu secvenţă de
pseudo-zgomot directă (PN – pseudo-noise), cu salt de frecvenţă (FH – frequency hopping), cu salt
în timp (TM – time hopping).
Principiile sistemelor CDMA (spread spectrum) cu secvenţă pseudo-aleatoare reies din fig.
3.9 şi 3.10.

Fig. 3.9. Principiul generării semnalelor spred spectrum cu secvenţă de pseudo zgomot: schemă bloc
şi un exemplu
La emisie – fig. 3.9, datele (biţii) sunt furnizate cu o viteză Rb (bit/s) de o sursă digitală şi,
dacă ar fi transmise direct cu modulaţie BPSK, acestea ar necesita o bandă Bb≈Rb; în BPSK fiecare
bit este divizat în două impulsuri (chips), existând o tranziţie pe durata bitului. O sursă de secvenţă
pseudo-aleatoare, unică pentru fiecare emiţător, furnizează impulsuri (chips) cu o viteză N*Rb mult
mai mare decât Rb; aceasta este secvenţa de pseudo-zgomot.
Datele (biţii) sunt sumate modulo-2 (modulate) cu o impulsurile secvenţei pseudoaleatoare,
rezultând un şir de impulsuri – fig. 3.9, cu care se execută modulaţia BPSK.
Se observă că fiecare impuls de date este transformat în N impulsuri, deci semnalul la ieşirea
modulatorului BPSK va ocupa banda Bss≈N*Rb (în fig. 3.9, N = 7) şi se poate spune că este cu
spectru împrăştiat. Toţi biţii din şirul de date sunt modulaţi cu aceeaşi secvenţă.
La receptor – fig. 3.10, şirul de impulsuri provenite din împrăştiere este refăcut după
demodulare BPSK. Apoi, biţii de date se obţin cu un filtru adaptat. Acesta conţine o linie (registru)
de întârziere serie – paralel, la ieşirile căruia se procedează la defazare prin sumare modulo-2 cu
secvenţa pseudo-aleatoare utilizată la emisie; impulsurile astfel obţinute sunt apoi sumate rezultând
biţii de date. Toate aceste operaţii pot fi realizate chiar dacă în RF raportul semnal-zgomot este
considerabil mai mic decât 1.

17
Fig. 3.10. Schema bloc simplificată a unui receptor CDMA cu secvenţă de pseudo zgomot

Dacă biţii de date sunt furnizaţi cu viteza Rb şi semnalul ocupă în RF o bandă BRF, se
defineşte câştigul de procesare sau factorul de împrăştiere:

Deoarece se vehiculează date, este logic să se utilizeze raportul dintre energia bitului (Eb) şi
densitatea de zgomot (N0): Eb/N0 care trebuie să fie destul de mare pentru asigurarea unui procent de
erori destul de mic.
În sistemul CDMA, M surse transmit simultan semnale modulate, dar numai una este de
interes pentru un receptor dat. Ca urmare, toate celelalte M - 1 semnale modulate reprezintă
interferenţe cu semnalul de interes, semnale de bruiaj (jamming). Puterea totală a semnalelor de
bruiaj este proporţională cu câştigul de procesare (J ~ BRF/Rb) iar puterea semnalului util este
proporţională cu energia de bit raportată la zgomot (S ~ Eb/N0) şi rezultă:

Practic, fiecare din cele M surse furnizează aceeaşi putere P. Puterea de bruiaj provine de la
M – 1 surse care care furnizează impulsuri cu durata TS (fig. 5.8), cu viteza RS = 1/TS; evident Gp =
Tb/TS. Energia impulsului recepţionat fiind ES, densitatea de putere la recepţie corespunzătoare
semnalelor celor M – 1 surse care emit cu viteza RS în banda BRF este evident (M - 1)·RS·ES/BRF.
Rezultă zgomotul total la receptor:

18
Pe de altă parte, puterea unui bit de date Eb/Tb este aceeaşi cu a unui impuls de la ieşirea
sumatorului modulo-2, de unde rezultă: EbRb = ESRS; din relația zgomotului total la receptor se
obţine:

În ultima relaţie, al doilea termen este mult mai mare decât 1; folosind raportul putere
purtătoare (C) – densitate de zgomot, se obţine:

De exemplu, fie: banda RF disponibilă BRF = 10MHz (evident RS=1/TS ≈ BRF), raportul
energie bit (Eb) – densitate de zgomot total (N0’ ) necesar la recepţie (pentru o rată de erori
acceptată) Eb / N0’ = 4,5dB şi o creştere a zgomotului în prezenţa celor M –1 emiţătoare de 10 ori
faţă de situaţia din lipsa acestora (N0’ / N0 = 10); pentru transmisia semnalului vocal cu o rată de
8kbit/s (după compresie) şi ţinând seama că se codează bifazic, rezultă:

Rezultă aproximativ 200 de canale, în ipoteza că se transmite fără pauze (timp de utilizare
100%). Dacă transmisiile se fac cu pauze (pentru vorbire, cam 40% din timp este fără semnal),
capacitatea poate fi şi mai mare (440 canale pentru 40% factor de utilizare).
Se observă că eficienţa în utilizarea benzii este de cca. 20canale/MHz, o valoare
comparabilă cu cele realizate în FDMA şi TDMA; în schimb, imunitatea la interferenţe este
mult mai mare iar echipamentul considerabil mai simplu.
În sistemul CDMA (spread spectrum) cu salt de frecvenţă (frequency hopping), frecvenţa
instantanee de emisie este deplasată în salturi în întreaga bandă RF disponibilă (mult mai mare decât
banda necesară pentru semnal). Secvenţa frecvenţelor de purtătoare (secvenţa de salt) este pseudo-
aleatoare. Cum secvenţele de salt ale diverşilor utilizatori sunt diferite şi necorelate, probabilitatea
suprapunerii a două purtătoare este foarte redusă. Pe ansamblu, sistemul se comportă exact ca în
cazul CDMA (spread spectrum) cu secvenţă pseudo-aleatoare.

19
4. CONCLUZII

a) Avantaje FDMA

Avantajul esenţial al procedeului constă în simplitate. Staţiile terestre lucrează independent


fără a fi necesară acea sincronizare, care este necesară în alte sisteme (de exemplu în sistemele
TDMA).
FDMA este aplicabilă atât modulaţiei digitale cât şi analogice. Totuşi nu este o tehnică foarte
flexibilă în a furniza debite variabile ceea ce constituie o cerinţă importantă a serviciilor de
comunicaţii. Mărirea debitului cere ca mai multe canale de frecvenţă să fie alocate pentru un
utilizator. Aceasta implică însă nevoia utilizării filtrelor trece-bandă.
Faptul că un canal este folosit la un moment dat de un singur utilizator, deci resursele nu sunt
utilizate judicios, precum şi utilizarea filtrelor trece-bandă (complicate - au pantă foarte abruptă
pentru a elimina interferenţa intercanal; şi scumpe) poate determina o creştere a preţului
echipamentelor folosite. Un alt motiv care duce la creşterea costului este că emiţătorul şi receptorul
funcţionând în acelaşi timp necesită utilizarea unor circuite duplexoare.
FDMA permite transmisii complet necoordonate în domeniul timp, nu este realizată
sincronizarea în timp printre utilizatori. Comunicaţia este continuă.

b) Avantaje TDMA

Faptul că intervalele de timp predefinite sunt atribuite fiecărui utilizator elimină în parte
riscul interferenţei cu alte semnale, dar poate conduce la reducerea capacităţii legăturii. Dacă
utilizatorii nu au nimic de transmis, unele sloturi pot să fie lăsate goale. Pentru a înlătura această
problemă au fost definite alte protocoale care permit alocarea dinamică a intervalelor de timp și care
conduc la o creştere semnificativă a eficienţei folosirii resursei. În cazul accesului multiplu cu
alocare la cerere sau dinamică a canalelor pachetele de date folosesc toate segmentele temporale
putând accepta şi alte transmisiuni în spaţiul disponibil sau putând folosi o resursă de comunicaţie
cu o capacitate mai mică.

20
TDMA este relativ simplu de implementat şi este foarte flexibil în a furniza rate de bit
variabile. Creşterea ratei de bit poate fi implementată atribuind unui utilizator mai multe intervale de
transmisie, deci se poate modifica cantitatea de date transmisă în funcţie de necesităţile utilizatorilor.
Spre deosebire de FDMA, în cazul TDMA transmisiile tuturor utilizatorilor trebuie să fie
sincronizate. Din acest motiv trebuie trimisă pe lângă informaţia utilă şi o cantitate însemnată de
informaţie suplimentară pentru realizarea sincronizării corespunzătoare. Altă caracteristică a
sistemelor de tip TDMA este că transmisia nefiind realizată în mod continuu, ci în pachete,
consumul bateriei staţiei mobile va fi mai redus utilizatorul transmiţând doar pe durata intervalului
de timp alocat
Transferul convorbirii de la o staţie de bază la o alta (handover) este uşurat de faptul că
transmisia se face discontinuu.
Preţul de cost poate fi scăzut datorită faptului că sistemele TDMA nu trebuie să utilizeze
filtre de radiofrecvenţă de bandă îngustă.

c) Avantaje CDMA
Inventarea tehnicilor cu spectru împrăştiat pentru sistemele de comunicaţii, tehnici care au o
bună rezistenţă la interferențe şi probabilitate mică de interceptare, a condus la ideea accesului
multiplu cu diviziune în cod. Astfel semnalul de informaţie care este de bandă îngustă este lărgit cu
ajutorul unei secvenţe de împrăştiere. La receptor datele sunt refăcute (comprimate) prin corelare cu
secvenţa de cod alocată fiecăruia. Deci, pentru a detecta corespunzător mesajul care îi este adresat,
receptorul respectiv trebuie să cunoască secvenţa de cod folosită la emisie şi de asemenea să fie
sincronizat cu aceasta.
Sistemele CDMA nu au un număr fix de utilizatori. Capacitatea sistemului depinde de
calitatea legăturilor existente. Însă nivelul zgomotului recepţionat creşte cu numărul utilizatorilor
conducând astfel la descreşterea calităţii legăturilor curente. Creşterea numărului de canale face ca
performanţele să se degradeze în aceeaşi măsură pentru toţi utilizatorii.

21
BIBLIOGRAFIE

 S. Halunga-Fratu, O. Fratu, D. N. Vizireanu, „Sisteme de comunicaţie cu acces multiplu cu


diviziune în cod (CDMA) – Noţiuni fundamentale. Tehnici de codare”, ETF Bucureşti, 2000
 Public Safety Radio Frequency Spectrum: A Comparison of Multiple Access Techniques,
Nov. 2001, www.pswn.gov/admin/librarydocs9/ SIAR_Multiple_Access_Techniques.pdf
 Giovanni Santella, Roberto De Martino, Enrico Russo - The european satellite
Telecommunications Regulatory framework for broadband Communications
 M.Richharia, L.D. Westbrook, “Satellite Systems for Personal Applications – Concepts and
Technology, Wiley Series on Wireless Communications and Mobile Computing
 Louis J. Ippolito, Jr., Satellite Communications Systems Engineering - Atmospheric Effects,
Satellite Link Design and System Performance
 Documentaţii STS – Direcţia Radiocomunicaţii
 INTERNET – articole şi publicaţii despre sistemele de comunicații prin satelit

22