O tema care intra si in fenomenogia ulterioara deductia transcedentala a categoriilor (critica

ratiunii pure) spune ca diversul sensibil, care e o pura eterogenitate, in lipsa unui concept care sa
sintetizeze, care sa lege parti din acest divers,

El foloseste un “predicat” care uneste intreg acest divers, dar care nu este un predicat cum sunt
toate categoriile sau conceptele [el spune tot diversul este al meu; pentru ca daca nu ar fi al meu,
din doua una ar fi mine sau nefiind mine nici nu pot sa imi dau seama ca exista]. Eu un lucru
foarte tulburator si anume ca in chiar momentul in care eu tematizez raul radical, limitele
maxime ale lumii sunt ale mele si daca nu ar fi ale melee u nu as putea sa gandesc, ceea ce
inseamna frontier inglobeaza aceste ganduri, iar aceste ganduri sunt infinite si care pot sa mearga
pana la contrarietate (maxima eterogenitate este maxima contrarietate). Si atunci faptul ca ele
sunt toate ale mele aceste elemente ale diversului sensibil asta a dat in filosofie ceea ce se
numeste iemainiscat (mineitate/al meutate). Ceea ce inseamna ca acest solus, acest subiect este
presupozitia oricarei deveniri in spatiu sit imp a exeprientei noastre.

Ceea ce introduce nou Kant este ca aceasta constiinta aperceptiva (ca un fel de judecata
eu gandesc care insoteste toate celelalte judecati) el spune aceasta udecata fiind o judecata (o
forma de minifestare, nu e originea constiintei ceea ce se actualizeaza in aceasta constiinta
originara) cand spun eu gandesc / sunt toate ale mele si prin asta inteleg constiinta nu inseamna
ca eu am atins originea constiintei mele ci doar ca tot universal este un mod de aparitie eterogen
și conștiinta care inglobeaza acest tot univers este un mod de aparitieș si ca deci trebuei sa
presuopunem ca originea constiintei ca si originea lucrurilor scapa constiintei, ca exista deci un
fel de gaura in interiorul constiintei, care este marca faptului ca ea nu se poate cunoaste prin
autocunoastere – daca Imm. Kant a demosntrat ceva a demonstrat ca nu exista autocunoatere a
constiintei, este inposibil pentru ca nu ai acces la transcedental decat indirect

Solitudinea – aceasta mineitate e doar aperceptiva, nu inseamna ca o constiinta se are pe ea insesi

intr-un fel de spontaneitate, ci ca ea este gaurita si ca in aceasta gaura care este propria intimitate
de fapt se gaseste ceea ce este cel mai strain de ea, adica cea mai mare alteritate (pentru ca este
gaura, este neant). Si acest tip de abordare a solitudinii in psihinaliza, la Lacan, a dat un
oximoron si avem termenul de extemitate. In interioritatea mea aperceptiva, forumul meu exista
un gol unde se m anifesta alteritatea radicala, lumea transcedentalitatii. Si atunci nu se mai spune
intimitate, ci se patreaza termenul de extimitate. Nu mai traiesc eu in mine, ci Isus trăiește în
mine... Am asumat acest loc de vid, kenos, particip la kenoza lui Hristos. Conceptul de solitudine
luat asa nu inseamna singuratate, inseamna singuratate gaurita, deschisa celui asemenea ei, adica
Unului: numai eu si Dumnezeu suntem aici... Ma duc sa il intalnesc pe Dumnezeu, nu sa fiu
singur pentru ca daca sunt singur innebunesc. Intr-o adaptare a textului kantian, el vorbeste mai
degraba de faptul ca suntem inscrisi de ceva de ordinul unicitatii care lasa urma. In arhitectonica
transcedentala a criticii ratiunii pure vorbeste despre astaș; si caundeva in strafundurile nostre
exista un termen intususpectionem = un fel de germene al nostru insine / o urma a unicului care
ne depaseste, dar urma care nu este indolatrizabila. Mai are o imagine (Kant) despre ce ar putea
sa fie aceasta instanta a transcedentalitatii: ea nu poate sa se miște decat odata cu ruinele
propriiei noastre cunoastere. Atunci se intra in ceea ce se cheama acedia sau stare de dez-lipire
de lumea asta. Care presupune ca tot ceea ce a fost fundament se deconstruieste – destructia
logica a vietii tale, Gheothe....

Oamenii il citesc din e in ce mai putin pe Iov....Kant spune intr-o nota romantica duhul
bantuie printre ruine; Solitudinea presupune deconstructie (Derrida, Hegel ruina istoriei pre
care eventual s-ar putea construi o civilizatie)

Ce se intampla cand intram in deconstructia asa-ziselor judecati stiintifice care sunt pure
determinari, pentru ca ele nu pot sa fie luate drept absolute si ce se intapmla inainte ca ele se se
stabilizeze sau ce se intampla cand ele se destabilizeaza lasand loc altora si atunci acest tip de
sensibilitatea a cerut ca acest lucruru sa se dezvolte.

Hegel, kiekegard - clipa – diferenta dintre acumul succesiv si clipa unica; asta ar fi o deschidere
spre cea ce inseamna solitudinea, totul tine de experienta noastra; altfel spus singura modalitatea
de a avea alteritatea in experienta noastra este ca acesta alteritate sa fie centru acestei bule,
pentru ca niciodata nu voi putea lua locul celuilalta, deci la nivelul asta, spune Lacan, nici un act
sexual nu este implinit pentru ca totdeauna juisam de propriul corpul, nu de al aceluilalt; pista
este in interiorul tau (sfera – inca din antichitate) aceasta este sansa, de a face loc de inscriere a
ceea ce depaseste – aceasta e solitudinea. Solitudinea este sa lupt cu alteritatea radicala, avantajul
de a lua alteritatea radicala in piept pentru ca ... daca il percep ca alteritate raportul cu alteritatea
radicala s-a schimbat, iar de aici se schimba raporturile si cu cel din fata ta, restituindu-i
caracterul de unicitate;

AGUSTIN – CONFESIUNI - 7

Deosebirea dintre abordarea occidentala si cea orientala, pentru ca natura la orientali este rupta
de har , pentru orientali natura nu e reductibila la un rataj al creatiei; asa cum in fiinta umana
exista o prezneta transcedenta, asa si in natura exista forme determinate ale duhului care sunt
harurile; in tradtia ortodoxa harul este etern. Privirea occidentala asupra naturii – in momentul in
care natura e obiectivitata pusa in fata unei constiinte indeterminata, atunci ea poate sa observe
aceasta natura cu obiectivitate ca fiind neimplicata; o constiinta trebuie sa studieze sine ira et
studio, trebuei sa fii detasat de orice fel de efectivitate si poate fi detasata doar pentru ca este
indeterminata, de aici vine asa-zisa obiectivitate (lipsa a interesului) - sunt o pura atentie; asta nu
a fost singura varianta de raportare intre subiectul uman si natura pentru clasicii filosofiei
germana: Hegel, Scheling - natura este o forma de exterioritate a duhului; S. (idealism absolut)
ideea ca avem un fel de istoricizare a sfintei treimi, avem mai intai o exterioritate pura – care este
natura, avem dupa aceea un subiect care cunoaste natura si momentul in care subiectul cunoaste
natura, spune Hegel, universalitatea conceptelor lui din interiorul lui se regasesc in exterioritatea
legilor obiective ale naturii universale si atunci el isi da seama ca acelasi universal este odata
interior, sub forma de concept si alteori sub forma exterioare de lege universala. Si ca de fapt
cunoasterea este forma sub care duhul se manifesta a fi acelasi si in natura si in subiect; si atunci
el scrie o fenomenologie a spiritului – un fel de regasire a ceea ce era in sine, in natura, dar nu
era explicit si atunci omul face explicit acest lucru prin cunoastere; cunoasterea are o valoare d
emantuire a naturii, in sensul ca ii reduce exterioritatea (iata un exeplu de lege universale, un
exemplu......) Si acest pasaj in care universalul se regaseste a fi acelasi odata in interior alta data
in exterior este natura – de aceea exista o filosofie a naturii. La sfarsit o fenomenologie a
sprititului pentru ca spiritul apare si in interior si in exterior, facad trecerea dintre cele doua:
stiinta logicii ca fiind posibilitatea in sine a logicii si avem doua forme: exterioritatea si
interioritatea - natura si viata omului si pasajul dintre cele doua sau istoria raporturilor dintre om
si natura regaseste succesiunea conceptelor din logica. Mai intai este data logica, dar noi o sagim
la sfarsit, ceea ce la inceput (la inceput a fost cuvantul in sine, adica a fost logosul). Apoi logosul
se va intrupa, se va exterioriza sub forma de creatie naturala, ve veni El insusi sub forma de om
(Adam), care va incepe actul de cunoastere; se reia problema unitatii dintre interior si exterior si
in momentul in care acest lucru este deja asumat istoria, succesiunile, etapele raporturilor dintre
om si natura coincide cu succesiunea conceptelor din logica. Putem lua pe de o parte stiinta
logicii ca succesiune de pure determinatii conceptuale: egaliate, cantitate, masura, etc. Este
tocmai ceea ce Hegel face - ia stiinta logicii si istoria filosofiei si arata cu stiinta logicii