UNIVERSITATEA VALAHIA

din TÂRGOVIŞTE
Facultatea de Ingineria Mediului şi Ştiinţa Alimentelor
Departamentul de Ingineria Mediului
Adresa: Aleea Sinaia nr. 13, Târgovişte, jud. Dâmboviţa,
tel.: 0245.206.108 http://fimsa.valahia.ro

TOPOGRAFIE

CURS
pentru uzul studenţilor
Autor: Conf. dr. ing. Dunea Daniel
 Introducere

Obiectivul cursului:
Elementele cuprinse în acest curs vizează asimilarea cunoştinţelor utile
studenţilor specializării Ingineria şi protecţia mediului în agricultură privind
metodele şi tehnicile de analiză aplicate în cadrul măsurătorilor terestre, în
vederea întocmirii judicioase a planurilor şi hărţilor topografice, cât şi a utilizării
acestora în scopul determinării elementelor de ordin general, planimetrice şi
altimetrice, cu aplicabilitate în domenii multiple conexe supravegherii mediului
înconjurător şi amenajării teritoriului din spaţiul funciar.

Activitatea aplicativă asistată urmăreşte formarea unor deprinderi practice în

vederea utilizării instrumentaţiei topografice specifice (tehnici şi instrumente
clasice, cât şi digitale = resurse hardware – staţii totale, receptoare GPS; software
şi IT - instrumentele informaţionale cuprinse în pachetul Autodesk Land
Desktop necesare pentru a proiecta, implementa şi gestiona proiecte de amenajare
teritorială şi pentru a evalua problemele de mediu din domeniul agriculturii).

Proiectul reprezintă un suport eficient pentru dezvoltarea ulterioară a unor

lucrări complexe prin familiarizarea studenţilor cu modul de prelucrare a datelor
topografice obţinute din teren şi ridicarea planimetrică a suprafeţelor măsurate.

Exemplu de staţie totală, goniometru modern utilizat pentru măsurarea unghiurilor şi

distanţelor în teren

2
Cuprins
Cap. Tematica Pag.

Noţiuni de bază ale topografiei. Obiectul, definiţia şi ramurile

1
măsurătorilor terestre.
Forma şi dimensiunile Pământului. Puncte, linii, direcţii şi unghiuri
2
caracteristice pe globul terestru.
3 Sisteme de proiecţii cartografice. Reţele geodezice topografice.
4 Nomenclatura foilor hărţii şi planurilor topografice.
Puncte topografice. Determinarea planimetrică şi nivelitică a
5
punctelor topografice.
6 Planimetrie – Marcarea şi semnalizarea punctelor topografice
7 Măsurarea directă a distanţelor
Măsurarea unghiurilor – Instrumente şi aparate pentru măsurarea
8
unghiurilor; Metode de măsurare; Precizia măsurării unghiurilor.
Măsurarea indirectă a distanţelor – Măsurători stadimetrice;
9
Măsurători electromagnetice
Metode de ridicare în plan a unei suprafeţe: Triangulaţia. Metoda
10
intersecţiei. Metoda drumuirii. Metoda radierii. Metoda echerării.
Nivelment – Nivelmentul geometric şi nivelmentul trigonometric -
11
Principii, aparate şi metode.
12 Noţiuni de topografie inginerească.
13
Tehnici digitale de ridicare planimetrică.
14
Sistemul Informaţional Geografic

3
 NOŢIUNI DE BAZĂ
ALE TOPOGRAFIEI 1
1.1. OBIECTUL, DEFINIŢIA ŞI RAMURILE MĂSURĂTORILOR
TERESTRE
Măsurătorile terestre sunt definite ca fiind un ansamblu de ştiinţe aplicate care
se ocupă cu determinarea formei şi dimensiunilor Pământului, precum şi cu
elaborarea de planuri şi hărţi, folosind metodele şi tehnicile următoarelor domenii:
geodezia, topografia, fotogrammetria, teledetecţia, holografia şi cartografia.
Ştiinţele măsurătorilor terestre se ocupă cu măsurarea şi reprezentarea
suprafeţelor de teren în vederea obţinerii planurilor şi hărţilor.
Dacă la început măsurătorile se executau pe suprafeţe mai mici, cu timpul,
datorită perfecţionării metodelor şi instrumentelor de măsurat, cât şi datorită
necesităţii de cunoaştere cât mai precisă a dimensiunii şi formei Pământului s-a
trecut la măsurători pe suprafeţe mari ale globului terestru.
Fig. 1.1 Succesiunea
măsurătorilor terestre
efectuate în cadrul
programelor de
monitorizare a
mediului

Geod ezia este

ştiinţa care se
ocupă cu studiul
formei şi
dimensiunilor în
ansamblu sau a
unor părţi întinse
din suprafaţa Pământului, şi a metodelor de determinare precisă a unor puncte
situate pe suprafaţa acestuia. Datorită suprafeţelor mari pe care se execută
măsurătorile, în geodezie se ţine seama de influenţa curburii Pământului şi de
refracţia atmosferică, ceea ce se cunoaşte sub numele de corecţia de curbură şi de
refracţie.
Etimologia denumirii provine din îmbinarea a două cuvinte greceşti: geo =
pământ şi daisia = împart.
Rolul geodeziei este de a determina poziţia exactă a unor puncte de pe teren,
care în totalitatea lor alcătuiesc reţeaua geodezică. De asemenea, deţine
importanţă în stabilirea sistemelor de proiecţie cartografică.

Fig. 1.2 – Aspectul unei reţele de puncte geodezice

4
Deci, geodezia nu furnizează, în mod direct, planuri şi hărţi, ci numai o reţea de
puncte pe care se sprijină măsurătorile sau ridicările topografice. Această reţea
poate avea formă de triunghiuri, de patrulatere, etc.

Pentru fiecare punct de sprijin geodezia determină coordonate în diferite

sisteme de referinţă. Determinările de coordonate se realizează prin metoda:
 triangulaţiei, prin care se determină o bază geodezică şi unghiurile
reţelei de triunghiuri;
 trilateraţiei, prin care se
măsoară laturile reţelei de
triunghiuri formată de
punctele geodezice;
 combinată;
 determinări GPS (sistem de
poziţionare globală cu
ajutorul sateliţilor).

Topogra fia este ştiinţa care se ocupă cu studiul instrumentelor şi metodelor

utilizate pentru efectuarea măsurătorilor pe suprafeţe relativ reduse, în vederea
întocmirii planurilor şi hărţilor topografice.
Etimologia denumirii provine din îmbinarea a două cuvinte greceşti: topos =
loc şi graphein = descriere.
Datorită suprafeţelor mici pe care se execută, măsurătorile topografice nu sunt
influenţate de forma sferică a Pământului, ceea ce permite ca acestea să se facă
mai simplu şi mai uşor decât în geodezie.
Măsurătorile de pe teren împreună cu reprezentarea lor pe plan se numesc
ridicări topografice. Rezultatul concret al unei ridicări topografice este planul
topografic sau harta topografică, pe care punctele de pe suprafaţa terestră sunt
redate prin cele trei coordonate x, y, h (z), respectiv atât în plan cât şi în spaţiu. Ca
urmare, în cadrul topografiei se disting două părţi: planimetria şi altimetria.
Pe lângă topografia propriu-zisă, cunoscută şi sub numele de topografie
generală, care se execută pe suprafaţa terestră, mai există şi o topografie subterană
sau minieră.
De asemenea, mai există o serie de denumiri legate de domeniile în care
topografia se aplică aşa cum sunt: topografia hidrologică, topografia forestieră,
topografia militară, etc.
În prezent, în numeroase limbi topografia este arondată geodeziei, cu
specificarea de inferioară pentru topografie şi superioară pentru geodezia propriu-
zisă.

Fig. 1.3 Exemplu de

hartă topografică
digitală cu elemente de
planimetrie şi nivelment
(cote şi curbe de nivel)

5
 Fotogrammetria este o ştiinţă
aplicată care are ca obiect
măsurarea exactă şi determinarea în
spaţiu şi în timp a obiectelor fixe sau
mobile, precum şi reprezentarea lor
grafică numerică sau fotografică pe
baza unor fotografii speciale numite
FOTOGRAME obţinute pe teren
sau din avion.
Fig.1.4 Detaliu din fotograma preluată cu
cameră fotografică clasică a
Combinatului de Oţeluri Speciale din
Târgovişte (1:10.000).

Principalele utilizări ale fotogrammetriei sunt următoarele:

 Măsurarea planimetrică şi altimetrică a suprafeţelor;
 Determinarea suprafeţelor în mişcare/supuse deformaţiilor;
 Studierea evoluţiei culturilor agricole;
 Studierea factorilor de poluare a mediului înconjurător.
Sunt îndeobşte cunoscute multiplele şi intensivele aplicaţii ale fotografiilor
preluate din spaţiul aerian, pentru fotogrammetrie şi fotointerpretare aeriană
tematică, la elaborarea de hărţi topografice sau tematice, ca şi a altor produse ca:
fotoasamblaje, fotoplanuri, fotohărţi etc. Înregistrările fotografice metrice şi
stereoscopice sunt utilizate cu precădere în fotogrammetrie, imaginile singulare
redând dimensiunile obiectelor în plan, iar cele stereoscopice dimensiunile în
relief. Înregistrarea fotografică se face din staţii terestre sau aeriene,
fotogrammetria topografică subdivizându-se în:
1. Fotogrammetria terestră (geofotogrammetria) – perspectivarea suprafeţelor de
teren accidentat (a versanţilor) folosind fototeodolitul din staţii fixe ale căror
coordonate spaţiale X, Y, Z se determină pe cale indirectă;
2. Aero-fotogrammetria – folosirea camerelor fotogrammetrice cu rolfilm sau
digitale amplasate pe vehicule aeriene.
Poziţia centrelor de perspectivă (punctele de
intersecţie ale proiecţiilor) din care se obţin
fotogramele se determină ulterior pe cale
indirectă deoarece nu este posibilă
materializarea lor.

Fig.1.5 Schema de principiu a înregistrării cu un

senzor fotografic în fotogrammetria aeriană.

Aplicaţiile fotogrammetriei aeriene

 Specialiştii din agricultură folosesc fotogramele pentru distribuţia şi estimarea
recoltelor, pentru controlul dăunătorilor/paraziţilor, pentru urmărirea folosirii
terenului, a schimbărilor caracteristicilor urbane, dezvoltării industriale şi
pentru cartografierea solurilor.

6
Fig.1.6 Exemplu de vectorizare a fotogramei şi de redactare a hărţilor tematice cu
fotointerpretarea ph-ului parcelelor unei ferme agricole

 În hidrologie şi geomorfologie, fotogramele aeriene se folosesc în studii

privind controlul inundaţiilor, poluarea apelor şi modificările liniei ţărmului.
 Folosind fotograme aeriene, geologii pot identifica tipurile de roci, pot
determina structurile geologice şi pot obţine informaţii ajutătoare în
detectarea depozitelor minerale şi petroliere.
 În silvicultură, fotogramele sunt intens utilizate pentru identificarea speciilor şi
reprezentarea distribuţiei acestora, pentru reprezentarea rezervelor forestiere
şi pentru controlul dăunătorilor.
 Din fotogramele aeriene inginerii constructori culeg datele necesare
construirii de autostrăzi, diguri şi conducte, pentru detectarea variaţiilor de
pantă şi pentru localizarea depozitelor de materiale de construcţii (pietriş,
nisip etc.).

Teled etecţia reprezintă tehnica de obţinere a

datelor despre mediu şi despre suprafaţa
Pământului de la distanţa, culegerea de
informaţii despre un obiect fără a-l atinge
fizic.
Ca tehnică de vârf în investigarea Terrei,
teledetecţia beneficiază de cele mai noi
inovaţii ştiinţifice şi tehnice din domeniile:
aerospaţial, electronică, hardware şi software.
De asemenea, teledetecţia reprezintă prima
etapă în efectuarea analizei geospaţiale.
Etapele analizei geospaţiale cuprind:
1. Colectarea datelor –
TELEDETECŢIE;
2. Organizarea datelor – Sisteme
Informaţionale Geografice (GIS);
3. Analiza datelor – Modele ca suport
decizional;
4. Vizualizarea datelor – hărţi digitale şi vizualizări tridimensionale (3D).

Cele mai largi aplicaţii le au tehnicile de teledetecţie electromagnetică.

7
 După altitudinea vectorilor pe care se amplasează senzorii de teledetecţie
(captorii) se deosebeşte :
 teledetecţia aeriană, cu înregistrări din atmosfera terestră;
 teledetecţia spaţială, cu înregistrări din spaţiul cosmic (adică din sateliţi).
Rezultatele teledetecţiei permit obţinerea reprezentării unei hărţi, însă
obiectivul principal îl constituie detectarea resurselor, a unor fenomene calitative
existente la un moment dat, precum şi la dinamica lor, cu rol deosebit de
important în dezvoltarea durabilă.

22.02.2003 26.03.2003 13.05.2003 12.10.2003

Fig.1.7 Imagini satelitare preluate deasupra teritoriului României (cuprind şi judeţul

Dâmboviţa) prin intermediul captorului Enhanced Thematic Mapper al satelitului
Landsat 7, corespunzătoare poziţiei (Path) 183 şi rândului (Row) 029
(Dimensiunea scenei = 185 x 170 km).

Fig.1.8 Benzile de baleiere ale Satelitului LANDSAT 7 în regiunea României şi exemplu

de imagine procesată după extragerea zonelor acoperite de cuvertură noroasă şi crearea
modelului digital al terenului DTM (după CGCEO-MSU, 2003).

Holografia reprezintă un procedeu de înregistrare şi vedere spaţială a

imaginii corpurilor al cărui rezultat este holograma. Aceasta reprezintă o
înregistrare codificată a particularităţilor unui obiect. Din acest motiv, holograma
văzută cu ochiul liber seamănă cu o placă mată. Descifrarea conţinutului unei
holograme se face cu ajutorul laserului.
8
 Cartografia este ştiinţa care se ocupă cu întocmirea şi utilizarea hărţilor. La
început, cartografia făcea parte din geografie, deoarece aceasta se ocupa nu numai
cu descrierea suprafeţei Pământului, ci şi cu reprezentarea acesteia în plan. Cu
timpul a devenit o ştiinţă independentă, cu următoarele ramuri:
 Cartografia matematică sau teoria proiecţiilor se ocupă cu studiul
diferitelor sisteme de a reprezenta elipsoidul terestru pe un plan;
 Întocmirea hărţilor studiază metodele necesare pentru întocmirea
originalului hărţii;
 Cartoreproducerea studiază metodele şi procedeele tehnice de editare a
originalului hărţii şi de multiplicare a lui;
 Cartometria este ramura cartografiei care studiază instrumentele şi
metodele cu ajutorul cărora se pot face diferite măsurători pe hartă.
 Cartografia digitală reprezintă cel mai modern domeniu de redactare şi
reambulare a planurilor şi hărţilor topografice cu ajutorul sistemelor
informaţionale (fig.1.9). Spre exemplu, platforma integrată Autodesk
Geospatial este compusă din mai multe software-uri complexe: Autodesk
Civil 3D, Autodesk Map 3D, Autodesk Raster Design şi Autodesk
MapGuide. Map 3D 2007 oferă facilităţi complexe de analiză geospaţială
(hărţi tematice bazate pe interogări şi selecţii cu expresii complexe,
utilizând inclusiv operatori grafici), vizualizare de obiecte grafice şi tabele
cu atribute. Componentă a soluţiei Autodesk Geospatial, Autodesk Map
3D reprezintă o platformă GIS Engineering specializată în crearea,
gestiunea şi analiza datelor geospaţiale. Software-ul realizează o “punte”
de legătură între CAD şi GIS prin furnizarea accesului direct la date,
indiferent de locaţia unde acestea sunt stocate şi prin instrumentele
AutoCAD disponibile pentru menţinerea informaţiei geospaţiale.

Fig.1.9 Exemplu de hartă digitală a Deltei Dunării realizată cu ajutorul software-ului GIS
specializat Autodesk Map 3D 2007 (Dunea D., 2006)
9
 1.2. TOPOGRAFIA ŞI MĂSURĂTORILE TERESTRE
Topografia rezolvă problemele care îi revin din ştiinţa măsurătorilor terestre
în strânsă legătură cu celelalte discipline componente cu care partajează
numeroase instrumente şi metode de lucru.
Topografia este responsabilă de rezolvarea a două grupe de aspecte
esenţiale:
a. efectuarea de măsurători şi calcule pentru obţinerea bazei topografice a
unui teritoriu;
b. transpunerea pe teren a proiectelor tehnice realizate pe baza planurilor
şi a hărţilor. Această direcţie s-a diferenţiat în ultimul timp prin aparatură şi
metode proprii sub denumirea de Topografie inginerească.

1.3. FORMA ŞI DIMENSIUNILE PĂMÂNTULUI

În prezent, ipoteza că Pământul are o formă proprie care coincide cu suprafaţa
mărilor şi oceanelor în stare liniştită, considerată în prelungire pe sub continente
este general acceptată.
1.3.1 Relaţia dintre suprafaţa topografică, geoid şi elipsoidul de rotaţie
Din punct de vedere al formei Pământului se deosebesc trei suprafeţe care
interesează măsurătorile terestre: suprafaţa topografică, geoidul şi elipsoidul de
referinţă.

1.3.2 Suprafaţa topografică

Suprafaţa Pământului este formată din uscat şi ape. Suprafaţa uscatului sau a
continentelor, care ocupă numai 29% din suprafaţa globului se numeşte
suprafaţă topografică. Aceasta constituie obiectul principal al măsurătorilor
terestre şi al reprezentărilor
cartografice.

Secţionarea cu un plan vertical a

unei porţiuni din suprafaţa
globului oferă posibilitatea de a
se observa relaţia dintre
suprafaţa topografică, geoid şi
elipsoid.

Fig. 1.10 - Relaţia dintre suprafaţa topografică (1), geoid (2) şi elipsoid (3)

10
 1.3.3 Geoidul
Denumirea de geoid, prin care se înţelege figura Pământului, a fost
propusă de fizicianul Listing şi reprezintă suprafaţa liniştită a mărilor şi oceanelor
(fără valuri şi curenţi) prelungită pe sub continente. Datorită denivelărilor,
densităţii diferite şi distribuţiei neuniforme a masei terestre este o suprafaţă uşor
ondulată, încât nu poate fi definită printr-o formulă matematică, motiv pentru care
nu poate fi folosită pentru proiectarea şi reprezentarea punctelor de pe suprafaţa
topografică.
Este numită suprafaţă de nivel “0” şi este folosită în măsurarea cotelor.

Fig. 1.11 – Relaţiile dintre

elipsoizi şi geoid

Sistemele geodezice de referinţă se clasifică în două categorii (fig.1.11):

- Sisteme locale în care centrul elipsoidului nu coincide cu centrul de
greutate al geoidului, fiind aplicat pe zone restrânse.
- Sistemul geometric în care centrul elipsoidului de referinţă coincide cu
centrul de greutate al pământului, fiind utilizat în aplicaţii globale. Cel mai
folosit în prezent este WGS – 84 (World Geodetic Sistem 1984).

1.3.4 Elipsoidul de rotaţie

Deoarece suprafaţa topografică şi geoidul nu pot fi definite prin formule
matematice s-a căutat o figură geometrică pretabilă la calcule matematice
necesare determinării şi reprezentării poziţiilor punctelor pe planuri şi hărţi.
Astfel, din studiile şi măsurătorile efectuate s-a găsit că forma geometrică
cea mai apropiată de geoid este elipsoidul de
rotaţie rezultat din rotirea unei elipse în jurul
axei mici. Deoarece are o slabă turtire la cei doi
poli, elipsoidul de rotaţie se mai numeşte şi
sferoid.
Suprafaţa elipsoidului de rotaţie, având o
formă geometrică se poate calcula cu precizie.
De aceea, suprafaţa elipsoidului a fost luată ca
suprafaţă de referinţă, adică suprafaţa pe care se
raportează poziţiile punctelor de pe suprafaţa
topografică pentru obţinerea planurilor şi
hărţilor.
Fig. 1.12 – Elipsoidul de rotaţie P.N.–P.S.= axa mică; a = semiaxa mare; b = semiaxa
mică
Rezultă că, în practica măsurătorilor terestre se folosesc două suprafeţe de
referinţă:
 suprafaţa geoidului pentru altimetrie;
 suprafaţa elipsoidului pentru planimetrie.
11
 Fiind rezolvată problema transpunerii pe elipsoid a punctelor de pe
suprafaţa topografică, urmează transformarea plană a elipsoidului prin intermediul
sistemelor de proiecţie furnizate de cartografia matematică.

Calculele efectuate de către geodezi au stabilit că distanţa maximă dintre

geoid şi elipsoid nu depăşeşte 150 m.
De-a lungul timpului, matematicienii şi geodezii (Bessel, Clarke, Hayford,
Krasovski, etc.) au calculat dimensiunile mai multor elipsoizi, fiecare tinzând spre
dimensiuni optime.
În prezent, în ţara noastră se foloseşte elipsoidul Krasovski de semisfere:
a = 6.378.245 m (semiaxa mare sau ecuatorială);
b = 6.356.863 m (semiaxa mică sau polară).
a b 1
şi turtire  
a 298.3

Dimensiunile principale ale Pământului calculate pe baza valorilor

elipsoidului de referinţă sunt:
 lungimea ecuatorului..................... 40.075.704 m
 lungimea meridianului................... 40.008.548 m
 suprafaţa Pământului..................... 510.083.000 km2
 suprafaţa uscatului......................... 148.628.000 km2
 raza medie a Pământului (sferă)......... 6.371.111 m.

Ţinând cont că semiaxa mică diferă de semiaxa mare cu numai 21 km,

pentru calcule practice şi lucrări pe suprafeţe mici se consideră că forma
Pământului este o sferă. De aici rezultă şi folosirea noţiunii de glob terestru.

În Europa Occidentală şi în America se utilizează dimensiunile

elipsoidului de referinţă Hayford
a = 6.378.388 m (semiaxa mare sau ecuatorială);
b = 6.356.912 m (semiaxa mică sau polară).
ab 1
şi turtire   .
a 297.0

În prezent se utilizează tot mai frecvent Sistemul de poziţionare globală GPS,

care este georeferenţiat pe elipsoidul WGS-84 (World Geodetic System of 1984)
cu semiaxa majoră de
a = 6 378 137 m (semiaxa mare sau ecuatorială)
şi coeficient de turtire α = 1/298.257223563,
aceşti parametri apreciind corect forma şi dimensiunile reale ale Pământului.
Poziţionarea unui punct se efectuează pe baza sistemelor de coordonate geodezic
prin componentele sale: latitudine, longitudine şi altitudine, respectiv cel
geocentric cartezian (X,Y,Z). Cele mai frecvente moduri pentru preluarea
coordonatelor GPS sunt absolut, diferenţial (dGPS) şi relativ.

12
 NOŢIUNI
DE CARTOGRAFIE ŞI GEODEZIE 2
2.1 PUNCTE, LINII, DIRECŢII ŞI UNGHIURI CARACTERISTICE PE
GLOBUL TERESTRU
Considerând Pământul o sferă, se pot defini următoarele elemente:
Centrul sferei (O) coincide cu centrul de greutate al Pământului;
Axa polilor este axa imaginară care trece prin centrul Pământului, în jurul
căreia Pământul execută mişcarea de rotaţie de la vest la est;
Polii geografici sunt punctele unde axa polilor înţeapă suprafaţa
Pământului (P.N. şi P.S.);
Paralelele reprezintă liniile de intersecţie a suprafeţei Pământului cu
planurile perpendiculare pe axa polilor. Paralela determinată de planul ce trece
prin centrul Pământului se numeşte Ecuator (E-E’). Alte paralele mai importante
sunt:
 paralelele de 23 30’ reprezentând Tropicul Racului în emisfera nordică;
Tropicul Capricornului în cea sudică;
 paralelele de 66 30’ reprezentând Cercul Polar de Nord
Cercul Polar de Sud
Ecuatorul este paralela zero şi a fost uşor de stabilit, fiind cel mai mare
cerc dintre paralele. Ca urmare, numerotarea celorlalte paralele se face de la
Ecuator spre nord şi spre sud.

Fig. 2.1 – Principalele elemente ale

globului terestru

O = centrul Pământului;
P.N. – O – P.S. = axa polilor;
P.N. şi P.S. = polii geografici;
E – E’ = Ecuatorul;
G = meridianul de origine;
A = punctul A
P.N. – A – P.S. = meridianul punctului A;
P – P’ = paralela punctului A;
P.Nm + P.Sm = polii magnetici.

Meridianele sunt liniile de intersecţie a suprafeţei Pământului cu planurile

ce trec prin axa polilor. Meridianul geografic al unui punct P este linia de
intersecţie a suprafeţei Pământului cu planul ce trece prin axa polilor şi punctul P.
Rezultă că meridianele sunt dispuse pe direcţia nord – sud.
Stabilirea unui meridian zero a fost mult mai dificilă, toate meridianele
având aceeaşi mărime. În mod convenţional s-a stabilit ca meridian de origine cel
care trece prin apropierea Londrei (Greenwich), în funcţie de care se face notaţia
meridianelor, atât spre est, cât şi spre vest.

13
 Meridianele intersectează paralelele în unghiuri drepte, în orice punct de
pe glob cu excepţia polilor;
Pe suprafaţa Pământului pot fi duse o infinitate de paralele şi meridiane.
Cu alte cuvinte, fiecărui punct de pe suprafaţa Pământului îi corespunde o paralelă
şi un meridian. Poziţia unui punct pe Glob se poate stabili atunci când se cunosc
meridianul şi paralela ce trec prin acel punct.
În timp ce pe suprafaţa Globului meridianele şi paralelele apar sub formă
de cercuri, pe hărţi acestea se prezintă ca linii drepte sau curbe care se
intersectează sub unghiuri diferite, alcătuind reţeaua cartografică (canevasul).
Observaţiile îndelungate au demonstrat că Pământul se comportă ca un
magnet, având un pol magnetic în nord (polul negativ) şi un pol magnetic în sud
(polul pozitiv). Sub acţiunea magnetismului terestru un ac magnetic suspendat în
centrul lui de greutate, în aşa fel încât să fie mobil în orice direcţie, este dirijat
după meridianul magnetic.
Polii magnetici ai Pământului nu sunt stabili, aceştia deplasându-se în jurul polilor
geografici, la o depărtare maximă de 20-30, efectuând o rotaţie completă în
aproximativ 640 ani. Rezultă că fiecărui punct de pe suprafaţa terestră îi
corespunde un meridian geografic şi un meridian magnetic.
Unghiul format de cele două meridiane se numeşte unghi de declinaţie
magnetică şi se notează cu delta ().

Fig. 2.2 – Unghiul de declinaţie magnetic

Ca urmare a măsurătorilor executate

privind valoarea declinaţiei magnetice, au fost
întocmite hărţi magnetice. Pe aceste hărţi au fost
trasate linii care unesc punctele cu aceleaşi valori
ale declinaţiei magnetice. Aceste linii poartă
numele de izogone (izos = egal, gona =
declinaţie).

Azimutul geografic este unghiul format de direcţia nordului geografic şi o

direcţie oarecare ce trece printr-un punct de pe suprafaţa Pământului. Se măsoară
începând de la direcţia nordului geografic în sensul acelor de ceasornic şi cuprinde
valori de la 0-360 sau 0-400g.

Fig. 2.3 – Convergenţa meridianelor ()

APN – meridianul geografic al punctului A;

BPN – meridianul geografic al punctului B;
BT - paralela prin punctul B al meridianului
geografic din A;  - unghiul de convergenţă al
meridianelor; AB – direcţia pe suprafaţa
Pământului între punctele A şi B; Ag –
azimutul geografic al direcţiei AB.

14
 Unghiul format de tangenta la meridianul geografic al unui punct de pe
suprafaţa Pământului şi direcţia meridianului considerat origine care trece prin
punctul dat se numeşte convergenţa meridianelor (). În cazul în care se utilizează
harta topografică, unghiul de convergenţă a meridianelor se defineşte ca fiind
unghiul format de meridianul geografic al unui punct şi linia verticală a
caroiajului rectangular al hărţii.
Azimutul magnetic reprezintă unghiul format de direcţia nordului magnetic
şi o direcţie oarecare ce trece printr-un punct de pe suprafaţa Pământului. Se
măsoară începând de la direcţia nordului magnetic în sensul acelor de ceasornic şi
poate avea valori de la 0-360  sau de la 0-400g.

Fig. 2.4 – Azimut geografic şi azimut magnetic

În funcţie de poziţia nordului magnetic faţă de nordul geografic, declinaţia

magnetică poate fi estică sau pozitivă (fig. 2.4a) şi vestică sau negativă (fig. 2.4b).
Azimutul magnetic diferă de cel geografic cu valoarea declinaţiei
magnetice. Am = Ag - + şi Am = Ag + -.
În anumite situaţii, când este necesar să se treacă de la azimutul geografic
la cel magnetic sau invers, se aplică una din formulele:
Ag = Am + () sau Am = Ag - ().
Cu alte cuvinte, azimutul geografic este egal cu suma algebrică dintre
azimutul magnetic şi declinaţia magnetică, iar azimutul magnetic este egal cu
diferenţa algebrică dintre azimutul geografic şi declinaţia magnetică. În ambele
cazuri, declinaţia magnetică se introduce cu semnul ei.

2.2 NOŢIUNI DE CARTOGRAFIE

Topografia are ca obiect pe lângă tehnica măsurării formei şi reliefului
terenului pe suprafeţe mici şi sarcina de întocmire a planurilor şi hărţilor
topografice într-un sistem de proiecţie dat. Pentru realizarea acestui deziderat sunt
necesare lucrări de măsurare care să permită reprezentarea pe plan a formei,
întinderii şi a reliefului terenului, cu toate detaliile naturale şi construcţiile
aferente. Distanţele şi unghiurile formate pe suprafaţa Terrei se deformează prin
proiectarea lor pe o suprafaţă plană sau curbă. Reprezentarea pe plan a suprafeţei
terestre prezintă dificultăţi care se amplifică odată cu creşterea mărimii suprafeţei
de reprezentat, deoarece suprafeţele sferoidale nu sunt desfăşurabile.

15
 Din acest motiv, pentru întocmirea planurilor şi hărţilor se recurge la
proiecţia cartografică care este o metodă de reprezentare în plan a suprafeţei
terestre ca întreg sau numai a unei porţiuni a acesteia, efectuată în mod riguros,
după principiile cartografiei matematice.
Proiecţia cartografică constituie metoda de reprezentare în plan a
suprafeţei terestre, sau a unei porţiuni din suprafaţa acesteia, după principiile
cartografiei matematice. Proiecţia cartografică asigură corespondenţa între
coordonatele geografice  şi  ale punctelor de pe elipsoidul terestru şi
coordonatele rectangulare x şi y ale aceloraşi puncte pe hartă.
Marea varietate a cerinţelor la care trebuie să răspundă planurile şi hărţile
topografice a dus la apariţia a mai multor sisteme de proiecţii cartografice. La
alegerea unui anumit sistem de proiecţie se urmăreşte ca prin trecerea de la
suprafaţa curbă a Pământului, la suprafaţa plană a hărţii să se realizeze deformări
cât mai mici ale unghiurilor dintre meridiane şi paralele, ale distanţelor sau ale
suprafeţelor reale.
În cadrul oricărei proiecţii care se realizează pe principiul perspectivei, se
întâlnesc următoarele elemente:
 planul de proiecţie - care este suprafaţa pe care se face proiectare
porţiunii de pe elipsoid;
 punctul de vedere sau punctul de perspectivă - adică punctul din care se
consideră că pleacă razele proiectoare;
 punctul central al proiecţiei - reprezintă punctul situat în centrul
suprafeţei ce se proiectează;
 scara reprezentării - indică raportul dintre elementele de pe elipsoid şi
cele de pe planul de proiecţie;
 reţeaua geografică - reprezintă totalitatea meridianelor şi paralelelor
considerate pe globul terestru;
 reţeaua cartografică - rezultă din proiectarea reţelei geografice pe planul
de proiecţie;
 reţeaua kilometrică - reprezentând un sistem de drepte paralele la axele
sistemului de coordonate rectangulare, cu ajutorul cărora se pot stabili
coordonatele x şi y ale punctelor de pe hartă.

2.3 SISTEME DE COORDONATE

Valorile prin care se determină poziţia unui punct pe suprafaţa terestră sau
în plan se numesc coordonate. Acestea pot fi: coordonate geografice, coordonate
rectangulare, coordonate polare şi coordonate carteziene globale.

2.3.1 Coordonate geografice

Sunt reprezentate prin latitudine şi longitudine.
Longitudinea – notată cu lambda () reprezintă unghiul diedru format de
planul meridianului de origine (G) şi planul meridianului geografic al punctului P
(înţelegem prin unghi diedru unghiul format de două planuri care au o latură
comună). Astfel, dacă NGS este meridianul de origine şi NPS meridianul
punctului P, longitudinea punctului P este unghiul diedru AOB a cărui mărime, în
grade, este dată de arcul AB de pe ecuator sau de pe oricare alt cerc paralel.

16
 Longitudinea oricărui punct de pe glob se măsoară de la meridianul
Greenwich spre est (longitudine estică +) şi spre vest (longitudine vestică -), de la
0 la 180 . Punctele situate pe acelaşi meridian au aceeaşi longitudine.

Fig. 2.3.1 – Coordonate geografice

 = longitudinea;  = latitudinea;  = colatitudinea

Mărimea în kilometri a unui grad de longitudine scade de la Ecuator spre

poli fiind de aproximativ 111 km la Ecuator, 79 km la paralela de 45 şi 0 km la
pol.
Latitudinea – notată cu fi (), este unghiul diedru format de verticala
punctului dat (P) şi planul ecuatorului (EE’).
Latitudinea punctului P este dată de unghiul diedru BOP, care se măsoară
în grade pe meridianul locului pornind de la ecuator spre pol, până la punctul P.
Latitudinea se măsoară de la ecuator spre polul nord (latitudine nordică +) şi spre
polul sud (latitudine sudică -), având valori între 0 şi 90.
Ca mărime în kilometri, un grad de latitudine este de circa 111 km pe tot
Globul, meridianele fiind egale între ele
Colatitudinea – notată cu psi () - este complementul latitudinii, adică
unghiul format de raza sferei cu axa polilor. Relaţia colatitudinii este  = 90 - .

2.3.2 Coordonate rectangulare absolute

Reprezintă distanţele în linie dreaptă de la punctul considerat până la trei
axe perpendiculare. Poziţia şi originea celor trei axe este diferită în funcţie de
sistemele de proiecţie (de referinţă) utilizate.
Poziţia unui punct în plan se defineşte prin coordonatele rectangulare X şi
Y, adică prin depărtarea punctului respectiv faţă de un sistem de axe considerat.
Axa XX’ reprezintă abscisa, iar YY’ reprezintă ordonata. Punctul de
intersecţie zero reprezintă originea (O) sistemului de coordonate.
În prezent, coordonatele rectangulare se exprimă în proiecţia Gauss –
Krüger. În această proiecţie cilindrică transversală, ca şi în cea stereografică în
plan secant unic, care de asemenea se foloseşte în ţara noastră, axa X are poziţia
de jos în sus, corespunzând cu direcţia meridianului axial, iar axa Y este
perpendiculară pe axa X.
17
 După cum se constată, poziţia axelor este inversă faţă de cea cunoscută de
la geometria analitică.
Pentru a determina poziţia unui punct M faţă de sistemul de axe, se duc
perpendiculare în punctele A şi B pe cele două axe. Segmentele OA şi OB
determină poziţia punctului M în plan şi sunt coordonatele rectangulare ale
punctului M. Se notează cu M(XM, YM).
Un alt punct N va avea coordonate N(XN, YN).

a b
Fig. 2.3.2 – Coordonate rectangulare (a) şi coordonate polare şi rectangulare în spaţiu
Pe hărţile topografice, coordonatele rectangulare ale oricărui punct pot fi
determinate cu ajutorul reţelei kilometrice. Pentru facilitarea determinării
coordonatelor, fiecare hartă topografică este împărţită în pătrate prin caroiajul
rectangular care este trasat în funcţie de scara hărţii. Acest caroiaj are liniile
paralele la axele de coordonate. Cu ajutorul caroiajului, coordonatele rectangulare
ale unui punct oarecare se determină în raport cu liniile pătratului în care se află,
valorile în kilometri ale mărimilor X şi Y fiind înscrise în cadrul rectangular al
hărţii.

2.3.3 Coordonate polare

În faza de teren a ridicărilor topografice, cu ajutorul instrumentelor
specifice, se măsoară distanţele dintre punctele caracteristice şi unghiurile
dintre diferitele direcţii. Din aceste date primare obţinute şi prelucrate uneori
chiar în teren rezultă coordonatele polare ale punctelor.
Acestea sunt coordonate relative, care stabilesc legătura dintre un punct
considerat cunoscut (pol), în care se staţionează cu un instrument de măsurat
unghiuri şi un alt punct, a cărui poziţie se doreşte a fi determinată. În general, se
consideră drept coordonate polare:
distanţa orizontală (d) de la pol la
punctul necunoscut şi orientarea ()
sau azimutul direcţiei de la pol la
punctul necunoscut, în raport cu
direcţia nordului.
Fig. 2.3.3 – Coordonate polare ale
unei direcţii în teren:
 orientări (AB şi BA);
 distanţa redusă la orizont (DAB).

18
 2.3.4 Coordonate carteziene globale
Se folosesc pe scară tot mai largă datorită utilizării sateliţilor de
poziţionare globală (sistem GPS).

Fig. 2.3.4 – Coordonate carteziene globale

(X, Y – valori unghiulare, Z – valori metrice)

Conversia coordonatelor geografice în

coordonate carteziene

Formulele pentru conversia latitudinii,

longitudinii şi cotei absolute în X, Y,Z
sunt:

X = (N + h) cos cos
Y = (N + h) cos sin
Z = ((b2/a2)N + h) sin
Unde:
 X, Y, Z sunt coordonatele carteziene ale punctului de pe suprafaţa
terestră
  reprezintă latitudinea, respectiv longitudinea punctului
 h este altitudinea punctului deasupra sferoidului
 a, b reprezintă lungimile semiaxei majore şi a celei minore ale elipsoidului
 N este raza curburii în verticala punctului:

N=

Conversia coordonatelor carteziene în coordonate geografice

Latitudinea:  = arctan((Z + e'2 b sin3) / ( p - e2 a cos3))

Longitudinea:  = arctan(Y / X) h = (p / cos) - N
Unde:
 e2 reprezintă pătratul excentricităţii = (a2 - b2) / a2
 e'2 pătratul excentricităţii secundare = (a2 - b2) / b2
  parametru auxiliar = arctan (Z a / p b)

p=

Sistemul de poziţionare globală (Global Positioning System) facilitează

stabilirea locaţiei obiectivelor de interes cu diferite precizii în funcţie de cerinţele
aplicaţiei. Pe scurt, GPS este un sistem pasiv tridimensional alcătuit din 24 sateliţi
NAVSTAR (21 operaţionali; 3 de rezervă) şi conceput pentru poziţionare şi
navigaţie globală (24 ore/zi). Prin flexibilitate, adaptabilitate şi precizie s-a
dovedit a fi un instrument indispensabil în numeroase aplicaţii civile, în special în
măsurătorile terestre şi al celor de cartografie.

19
 Fiind un sistem spaţial de radio-poziţionare, furnizează gratuit unui număr
nelimitat de utilizatori, indiferent de condiţiile meteorologice şi de locaţie,
informaţii privind poziţia, direcţia şi viteza de deplasare, distanţa între două locaţii
şi timpul de achiziţie.
Sateliţii componenţi ai
segmentului spaţial sunt repartizaţi la
altitudini de cca. 20200 km pe orbite
cvasi-polare în 6 plane orbitale decalate
cu 60 unul de altul. Această
configuraţie permite recepţionarea
semnalului radio de la 5 la 8 sateliţi din
orice punct de pe Terra, indiferent de
oră. Sateliţii GPS repetă aproximativ
aceeaşi traiectorie la fiecare 24 de ore
(perioada orbitală de cca. 11 ore şi 56
minute). În consecinţă, acelaşi satelit
poate fi regăsit, în aceeaşi poziţie de
două ori pe zi, detaliu adeseori util în
planificarea măsurătorilor din teren.
Semnalul GPS este emis de sateliţi în direcţia Pământului, iar undele radio
purtătoare sunt generate pornind de la frecvenţa fundamentală 10,23 MHz: L1 –
1575,42 MHz (lungimea de undă -  = 19 cm) şi L2 – 1227,60 MHz (  = 24 cm).
Aceste frecvenţe sunt modulate de coduri pseudo-aleatorii necesare calculării
poziţiei. Frecvenţa L1 este purtătoarea codului C/A (Coarse/Acquisition sau
Clear/Access) disponibil aplicaţiilor civile şi codului P (Precise Code) utilizat în
exclusivitate de aplicaţiile militare. L2 poartă numai codul P.
Cei trei biţi de informaţie ai unui semnal GPS sunt codul pseudo-aleator,
datele efemeride şi datele almanah. Codul pseudo-aleator este un cod de
identificare a satelitului care furnizează informaţia. Datele efemeride transmise în
mod constant, deţin informaţii - cheie despre starea satelitului, data şi ora curentă
şi sunt esenţiale pentru determinarea poziţiei curente. Datele almanah comunică
receptorului GPS poziţia fiecărui satelit la un anumit moment al zilei. Fiecare
satelit transmite datele almanah care deţin informaţii orbitale pentru satelitul
respectiv şi pentru ceilalţi sateliţi din sistem.
Segmentul de control este constituit dintr-o staţie master situată în Colorado
Springs şi cinci staţii de monitorizare, necesare pentru calcularea cu precizie a
efemeridelor, pentru gestionarea misiunii sau repoziţionarea sateliţilor şi pentru
colectarea datelor meteorologice.
Segmentul utilizator este reprezentat de multitudinea aplicaţiilor în care se
implică poziţionarea obiectivelor sau punctelor de interes prin intermediul
sistemului GPS. Principiul de identificare a poziţiei se bazează pe procedee de
triangulaţie, unde 3 sau mai multe cercuri de raze calculate (folosind datele
recepţionate de la sateliţi) se intersectează, determinând astfel poziţia în spaţiu a
receptorului GPS.
În teorie, trei sateliţi sunt suficienţi pentru determinarea poziţiei, dar în
practicã sunt necesari patru sau mai mulţi pentru a elimina erorile introduse de
cronometrul receptorului şi de atmosferã. Receptorul GPS compară timpii de
transmisie a semnalului de la satelit şi de recepţionare a acestuia. Diferenţa de
timp este necesară calculului distanţei la care se găseşte satelitul. Folosind
estimările distanţelor pentru mai mulţi sateliţi, receptorul poate stabili localizarea
exactă a utilizatorului şi afişează coordonatele pe ecran
20
Fig. 2.3.5 Exemplu de receptor geodezic GPS utilizat în
tandem cu alte 2 receptoare asemănătoare în scopul
obţinerii coordonatelor WGS-84 ale punctelor din teren
cu precizie subcentimetrică (Sistemul ProMark produs
de Thales Navigation)

În concluzie, un punct de pe suprafaţa topografică

poate deţine cinci coordonate:

21
 SISTEME DE PROIECŢII
CARTOGRAFICE 3
Reprezentarea în plan a unei porţiuni din suprafaţa Terrei devine posibilă
prin selectarea unui sistem de proiecţie în funcţie de scopul şi destinaţia hărţii care
se întocmeşte după studierea detaliată, în prealabil, a tuturor caracteristicilor
regiunii de reprezentat.
Proiecţia cartografică este practic o metodă de reprezentare în plan a
suprafeţei terestre, sau a unei porţiuni din suprafaţa acesteia prin transformarea
matematică a dimensiunilor tridimensionale reale (3D) în dimensiunile
bidimensionale ale hărţii. Practic, proiecţia cartografică asigură corespondenţa
dintre coordonatele geografice (,) ale punctelor de pe elipsoid şi coordonatele
rectangulare plane (X, Y) ale aceloraşi puncte pe hartă.
După suprafaţa pe care se proiectează elipsoidul de referinţă, proiecţiile
frecvent utilizate sunt cele la care proiecţia se face pe suprafaţa laterală a unui
plan orizontal, cilindru sau con.

a b c

Fig. 3.1 Proiectarea elipsoidului de referinţă a pe b – cilindru sau c - con)

3.1 CLASIFICAREA PROIECŢIILOR CARTOGRAFICE

Următoarele criterii permit clasificarea proiecţiilor cartografice:
1. caracterul deformărilor;
2. poziţia planului de proiecţie faţă de sfera terestră;
3. suprafaţa pe care se proiectează elipsoidul de referinţă;
4. modul de utilizare la întocmirea hărţilor;

22
1. Caracterul deformărilor proiecţiile cartografice se împart în:
 proiecţii conforme, denumite şi echiunghiulare, ortogonale sau
ortomorfe nu deformează unghiurile, elementele nedeformate fiind
suprafeţele şi distanţele;
 proiecţii echivalente, care nu deformează suprafeţele, adică se
păstrează egalitatea între suprafeţele de pe elipsoid şi cele reprezentate
pe planul de proiecţie;
 proiecţii echidistante, care nu deformează lungimile pe direcţia
meridianelor sau pe direcţia paralelelor, dar se deformează unghiurile,
distanţele şi suprafeţele de pe celelalte direcţii.
 proiecţii arbitrare (afilactice), adică fără legătură, care deformează
toate elementele.
2. Poziţia planului de proiecţie faţă de sfera terestră, se deosebesc următoarele
tipuri de proiecţii cartografice:
 drepte (normale sau polare), în situaţia în care axa polilor coincide cu
axa planului de proiecţie, în cazul proiecţiilor conice sau cilindrice sau,
în cazul proiecţiilor azimutale, planul de proiecţie se află perpendicular
pe axa polară.
 oblice sau de orizont, când axa conului sau cilindrului face cu axa
polară un unghi cuprins între 0 şi 90 0, iar în cazul proiecţiilor
azimutale, planul de proiecţie se confundă cu planul orizontului
punctului considerat.
 transversale sau ecuatoriale, în situaţia în care axa conului sau
cilindrului este perpendiculară pe axa polară, iar în cazul proiecţiilor
azimutale, planul de proiecţie este perpendicular pe ecuator, paralel cu
planul unui meridian.
Suprafaţa planului de proiecţie poate fi tangentă sau secantă la sfera terestră.
Deci, după poziţia planului, proiecţiile cartografice mai pot fi tangente sau
secante.
3. După suprafaţa pe care se proiectează elipsoidul de referinţă (sau după
aspectul reţelei cartografice) există şapte grupe de proiecţii:
Proiecţiile conice
Rezultă prin proiectarea suprafeţei elipsoidului de referinţă pe suprafaţa
laterală a unui con care, apoi se desfăşoară în plan prin tăierea după o generatoare.
În funcţie de poziţia conului faţă de glob, acestea pot fi drepte, când axa
conului coincide cu axa polară, oblice, când axa conului face cu axa polară un
unghi cuprins între 0 şi 90 şi transversale, când axa conului este perpendiculară
pe axa polară, deci, se confundă cu ecuatorul.

Paralela standard

Meridian central

23
 Proiecţiile cilindrice
Se obţin prin proiectarea elipsoidului de referinţă pe suprafaţa laterală a unui
cilindru, care apoi se taie după una din generatoarele sale şi deci se poate
desfăşura în plan.
După poziţia axei cilindrului în raport cu axa polilor şi proiecţiile cilindrice
pot fi drepte, oblice sau transversale, iar după modul cum suprafaţa cilindrului
atinge sfera terestră, se deosebesc proiecţii cilindrice tangente sau secante.

Normală (dreaptă) Transversală

Oblică

Proiecţiile azimutale
Se numesc astfel deoarece în jurul punctului central al proiecţiei, azimutele
sunt păstrate nedeformate. Se obţin prin reprezentarea unei porţiuni a elipsoidului
de referinţă pe un plan orizontal, tangent sau secant la sferă, în punctul central al
proiecţiei.
Planul de proiecţie se poate afla în poziţie perpendiculară pe axa polară,
oblică sau paralelă faţă de aceasta. Aspectul reţelei cartografice se compune din
cercuri concentrice şi linii drepte ce se intersectează în punctul central al
proiecţiei, care reprezintă punctul de tangenţă la sferă.
În funcţie de poziţia punctului de perspectivă, proiecţiile azimutale pot fi
împărţite în:
 ortografice, când punctul de perspectivă se consideră la infinit, iar
razele proiectoare sunt paralele şi perpendiculare pe planul de
proiecţie;
 stereografice, când razele proiectoare pornesc dintr-un punct diametral
opus celui de tangenţă;
 centrale (gnomonice), când razele proiectate pornesc din centrul
sferei.

a. Gnomonică b. Stereografică c. Ortografică

.

24
Se mai utilizează proiecţiile pseudocilindrice, proiecţiile pseudoconice,
proiecţiile policonice şi proiecţiile circulare.
a) După modul de utilizare la întocmirea hărţilor, se deosebesc:
 proiecţii cartografice folosite la întocmirea hărţilor universale (Ex.:
proiecţia cilindrică dreaptă conformă Mercator);
 proiecţii cartografice folosite la întocmirea hărţilor emisferelor
terestre (Ex.: proiecţia azimutală perspectivă stereografică polară şi
ecuatorială);
 proiecţii cartografice folosite la întocmirea hărţilor continentelor
(Ex.: proiecţia conică echivalentă Albers);
 proiecţii cartografice folosite la întocmirea hărţilor teritoriilor unor
ţări sau ale unor regiuni (Ex: proiecţia azimutală perspectivă
stereografică oblică conformă; proiecţia cilindrică transversală,
conformă, Gauss – Krüger).

3.2 Sisteme de proiecţii cartografice utilizate în România

Începând cu anul 1873, pe teritoriul României s-au folosit mai multe

proiecţii cartografice şi o serie de elipsoizi de referinţă.
Proiecţia pseudoconică echivalentă Bonne s-a folosit începând cu anul 1873
pentru întocmirea hărţii topografice a Moldovei la sc. 1:20.000. A fost prima
proiecţie care s-a folosit în ţara noastră pentru întocmirea hărţilor în scop cadastral
şi urmărea menţinerea exactă a suprafeţelor în planul proiecţiei.
Proiecţia conică conformă dreaptă pe un con secant, modificată Lambert –
Cholesky a fost introdusă în anul 1917 în vederea unificării diferitelor proiecţii
cartografice folosite pentru întocmirea hărţilor Moldovei, Munteniei şi Olteniei şi
a altor zone geografice, în scop militar. Această proiecţie conservă unghiurile, dar
deformează distanţele şi suprafeţele.
Proiecţia azimutală stereografică conformă oblică pe un plan unic secant -
Braşov s-a folosit pentru întocmirea hărţilor topografice în perioada 1933-1951.

3.2.1 Proiecţia cilindrică transversală conformă Gauss – Krüger

Proiecţia Gauss-Krüger s-a introdus în România în anul 1951 din momentul
adoptării elipsoidului de referinţă Krasovski (1940), fiind folosită până în anul
1973 la întocmirea hărţilor şi planurilor topografice de bază redactate la diferite
scări pe formate trapezoidale.
Este o proiecţie conformă deoarece
păstrează nedeformate unghiurile.
Elipsoidul de referinţă (suprafaţa terestră)
se proiectează pe suprafaţa interioară a
unui cilindru, a cărui axă coincide cu axa
ecuatorială şi este perpendiculară pe planul
meridianului (în poziţie transversală).
Pentru reprezentarea elipsoidului în
plan s-a împărţit globul terestru în 60 de
fuse geografice de câte 6 longitudine
pornind de la meridianul Greenwich (60
fuse x 6 = 360).

25
 Fiecare fus are câte un meridian central, cunoscut sub numele de meridian
axial, situat la câte 3 depărtare faţă de cele două meridiane marginale.
Rezultă că proiectarea celor 60 de fuse de câte 6 se face pe suprafaţa
laterală a 60 de cilindri care se succed unul după altul, cu axele perpendiculare pe
axa polilor şi cu tangenţa la glob pe liniile meridianelor axiale ale fuselor.
Tăind fiecare cilindru de-a lungul unei generatoare şi desfăşurându-l pe
plan se obţine zona respectivă în planul orizontal.

PROIECŢIA GAUSS- KRÜGER SISTEMUL DE AXE DE COORDONATE PLANE

Pe harta lumii la sc. 1:1.000.000, teritoriul ţării noastre este acoperit de

fusul 34 la vest de meridianul de 24 long. estică şi fusul 35 la est de acelaşi
meridian. Meridianele axiale ale celor 2 fuse au long. estică de 21 şi respectiv
27 şi reprezintă meridianele de deformare zero. Teritoriul României se află pe
fusele 34 şi 35 în zonele K, L şi M, fiind cuprins între longitudinile estice 20° 15’
44 şi 29° 14’ 24’’ şi între latitudinile nordice 43° 35’ 07’’ şi 48° 15’ 08’’.
Pentru fiecare fus există un sistem de coordonate rectangulare, în total
existând 60 de sisteme de coordonate rectangulare.
În cadrul acestei proiecţii, axa oX se consideră paralelă cu proiecţia
meridianului axial, iar axa oY se consideră proiecţia ecuatorului, ceea ce înseamnă
că sistemul de axe este inversat. Originea sistemului de axe se găseşte la
intersecţia meridianului axial cu ecuatorul.
Pentru ca toate punctele de pe hartă să aibă coordonate pozitive,
meridianul axial se consideră la o depărtare de 500 km faţă de axa oX. Deoarece
s-ar putea să existe aceleaşi coordonate pentru puncte situate în fuse diferite s-a
convenit ca în faţa ordonatei Y să se scrie numărul fusului, numărătoarea începând
de la Greenwich.
De exemplu, în figura de mai sus, punctul P are coordonatele:
XP = 5 244 670,219 m
YP = (5) 556 687,082 m
în care X reprezintă depărtarea punctului P faţă de ecuator, iar Y se
interpretează astfel:
5 = nr. fusului
556 687,082 m – ne arată că punctul respectiv se găseşte la est de
meridianul axial, la o depărtare de 56 687,082 m (556 687,082 – 500.000 = 56
687,082 m).
26
3.2.2 Proiecţia azimutală perspectivă stereografică oblică conformă în plan
secant 1970 s-a introdus în 1973 în perspectiva întocmirii planurilor topografice
de bază la scările 1:2.000, 1:5.000 şi 1:10.000 (în scopuri economice). Deformaţia
kilometrică asupra distanţelor este mai redusă, ceea ce justifică adoptarea acestui
sistem. Coordonatele punctului central de proiecţie (situat la nord de oraşul
Făgăraş) sunt B = 46° 00’ 00’’; L = 25° 00’ 00’’; z = -3502 m, fiind aproximativ
în centrul ţării.
Este de reţinut ca sistemul de proiecţie cartografică stereografic face parte
din categoria proiecţiilor cartografice conforme - perspective, care păstrează
nealterate valorile unghiurilor dar, deformează radial lungimile.

Aşadar, sistemul stereografic-1970 este un sistem de proiecţie stereografic cu plan

secant unic, având următorii parametri de baza:
- coordonatele geografice ale punctului central al proiecţiei,
ϕ = 46°; λ = 25°
- coordonatele geodezice (convenţionale) ale punctului central al
proiecţiei,
X0=500.000,00m; Y0=500.000,00 m;
- raza medie de curbura a elipsoidului pentru punctul central al proiecţiei,
R0 =6.378.956,681 m;
- raza cercului de alteraţie nula,
S''=201.718 m;
- adâncimea planului secant unic π U faţă de planul tangent (πT) in punctul
central al proiecţiei,
i=1.389,478 m.
Având in vedere ca pentru proiecţia stereografica-1970 s-a stabilit

atunci, pentru 1 km măsurat pe planul secant rezulta valoarea constanta

numita "coeficient de reducere la scara".

Pentru a obţine valoare unei coordonate X sau Y din planul tangent in
planul secant, este suficient a înmulţi coordonata respectivă cu C=0,99975 sau
27
invers, pentru a transforma o coordonata din planul secant in planul tangent,
trebuie împărţită la coeficientul C.
In practica, problema reducerii deformaţiilor nu se poate rezolva decât în
mică măsură prin adoptarea planului tangent ca plan de referinţa unic, întrucât
deformaţiile ar creste foarte mult intr-un singur sens. De aceea s-a ales planul
secant care de fapt înjumătăţeşte deformaţiile regionale.
Din figura de mai jos, se observa ca pe cercul cu raza de 201,718 m adică
pe cercul după care planul secant intersectează sfera (cercul de secanta),
deformaţia regionala este egala cu zero. Adică poziţia punctelor situate pe acest
cerc şi in acelaşi timp pe globul terestru, nu suferă deformaţii. De aceea acest cerc
este denumit cercul de deformaţie nula.
Din tabelul cuprinzând datele proiectate din figura de mai jos, rezulta ca, distanta
de 1 km dintre două puncte situate in zona punctului central al proiecţiei
stereografice-1970 (in zona centrala a tarii) va fi mai mica cu 0,25 m, iar pe
marginea tarii mai mare cu 0,50 m. Aceste deformaţii trebuie avute in vedere in
primul rând la realizarea reţelelor geodezice, poligonaţii, reperaj fotogrammetric,
dar şi la măsurătorile topografice de mare precizie inclusiv in cadastrul general
pentru zonele de la marginea şi din centrul ţării.
Aceste deformaţii ale sistemului de proiecţie stereografica - 1970 pot fi eliminate
sau reduse la minimum prin adoptarea de sisteme de proiecţie locale derivate din
sistemul stereografic-1970 şi anume, prin sisteme locale cu plane de proiecţie
secante.

Sistemul de coordonate rectangulare (caroiajul kilometric) în proiecţia stereografică 1970

28
 Această proiecţie păstrează sistemul de notare al trapezelor utilizat de
sistemul Gauss-Krüger, precum şi poziţia axelor.
Din punct de vedere practic, proiecţia stereografică – 1970, asigură
precizia de reprezentare a elementelor de planimetrie pentru toate planurile la
scările 1:2.000, 1:5.000 şi 1:10.000 din zonele unde deformaţia lungimilor nu
depăşeşte valoarea de ± 15 cm/km.
În cazul utilizării unor sisteme informaţionale specializate (GIS) pentru
întocmirea planurilor şi hărţilor digitale este necesară respectarea Standardelor de
colectare şi transformare a datelor – reţeaua geodezică de sprijin, preciziile de
poziţionare, hărţile de bază; sistemul de coordonate de referinţă; scara de
cartografiere; rezoluţia datelor; conţinutul datelor , gradul de completitudine,
sistemul de clasificare, metodologia de codificare; tehnici de digitizare şi
automatizare.
Pentru crearea unei reprezentări planimetrice noi într-un programe
specializate de cartografie digitală (ex. Autodesk Land Desktop sau ArcView)
înainte de introducerea măsurătorilor terestre efectuate se va selecta sistemul de
proiecţie cartografică. Pentru judeţul Dâmboviţa este reprezentată fereastra de
dialog din pachetul software Autodesk Land Desktop din care se configurează:
1. Categories  Selectare UTM International Ellipsoid (No datum)
(Proiecţia Gauss-Kruger este cunoscută şi sub denumirea UTM sau Universal Transverse
Mercator)
2. Available Coordinate SystemUnreferenced UTM Zone 35 North, Meter, Central
Meridian 27d E.

29
 Fereastra de selecţie a proiecţiei cartografice Universal Transverse Mercator
(Gauss – Kruger) în soft-ul Autodesk Land Desktop

În concluzie, coordonatele rectangulare (X şi Y), ca şi cele geografice ( şi )

furnizează poziţia precisă a unui punct pe globul terestru.

30
 3.3 NOMENCLATURA FOILOR HĂRŢII ŞI PLANURILOR
TOPOGRAFICE
Pentru identificarea foilor hărţii şi planurilor editate în proiecţia Gauss -
Krüger şi stereografică - 1970, s-a folosit un sistem de numerotare format din
litere mari şi litere mici, cât şi din cifre, care poartă numele de nomenclatură (ex.:
L-34-68-A-b)
Această nomenclatură întocmită anterior în Proiecţia Gauss- Krüger s-a
menţinut şi în actuala proiecţie stereografică – 1970, cu excepţia foilor de plan
întocmite la scara 1:2000 la care s-au modificat dimensiunile trapezelor. Deţine la
bază împărţirea convenţională a globului terestru în zone şi fuse geografice.

Fig. 3.3.1
Fiecare trapez la
România
Sc 1:1 000 000

Zonele sunt trasate în sens latitudinal, din 4 în 4 şi sunt notate cu litere

majuscule de la A la V începând de la Ecuator spre nord şi sud. Teritoriul
României, cuprins între paralelele de 4337’ şi 4815’ latitudine nordică, este
acoperit de zonele K(40-44), L(44-48) şi M(48-52).
Zona L acoperă în întregime ţara noastră, zona K aflându-se în sudul ţării,
iar zona M în partea de nord.
Prin trasarea de meridiane din 6 în 6 s-au obţinut fusele geografice,
numerotate de la 1 la 60, de la meridianul de 180 (opus meridianului Greenwich),
de la vest spre est.
Peste teritoriul ţării noastre, cuprins între 2015 I şi 2941I se suprapun
fusele 34 (18 0-24 0) şi 35 (24 0-30 0).
Nomenclatura foii de hartă la scara 1:1.000.000 (fig.3.3.1), teritoriul
României este cuprins în cea mai mare parte în foile de L-34 şi L-35 şi parţial în
foile M-34 şi M-35 în nord şi în foile K-34 şi K-35 în sud.
Nomenclatura foilor de hartă pentru scările 1:500 000: 1:200 000 şi 1:
100 000 se obţin pornindu-se de la trapezul scării 1: 100 000 de 4 x 6 se împarte
în patru părţi, fiecare având cât 2 în latitudine şi 3 în longitudine. Fiecare nou
trapez obţinut de cât 2 x 3 se notează cu primele patru litere mari ale alfabetului
latin: A, B, C şi D. Nomenclatura va fi cea a trapezului de 4 x 6, la care se
adaugă una din cele patru litere.
31
Astfel, pentru foile de hartă la scara 1: 500 000 trapezul de 4 şi 6 se împarte în
patru părţi, cu dimensiunile de 2 în latitudine şi 3 în longitudine. Fiecare nou
trapez obţinut se notează cu primele patru litere mari ale alfabetului latin: A, B, C
şi D.

Nomenclatura va fi cea a trapezului de 4 x 6, la care se adaugă una din cele

patru litere.

Fig. 3.3.2 -
Nomenclatura
foilor de hartă la
scara
1:1 000 000 (L-
34) şi la scara
1:500 000 (L-34-
C)

Dacă se împarte trapezul corespunzător unei foi la scara 1:1.000.000 în

şase părţi atât în latitudine, cât şi în longitudine se obţin 36 de trapeze, fiecare
având câte 40 I în latitudine şi 1 în longitudine.
Un astfel de trapez, numerotat cu cifre romane, corespunde unei foi de
hartă cu scara 1:200.000.

32
 Fig.3.3.3 -
Nomenclatura
foilor de hartă
la scara
1:200 000 (L-
34-XXVI) şi
1:100 000 (L-
34-141)

Împărţind trapezul în 12 părţi în latitudine şi longitudine se vor obţine 144

de trapeze, fiecare având cât 20’ în latitudine şi 30’ în longitudine.
Numerotarea se face cu cifre arabe de la 1 la 144, un astfel de trapez
corespunzând unei foi de hartă la scara 1:100 000.
Nomenclatura foilor de hartă la scara 1:50 000 se obţine prin împărţirea
unui trapez corespunzător unei foi la scara 1:100 000 în patru părţi a câte 10’ în
latitudine şi 15’ în longitudine, acestea notându-se cu primele patru litere mari ale
alfabetului latin, adică A, B, C şi D.
Din împărţirea unei foi la scara 1:50.000 în patru părţi, având în latitudine
5’, iar în longitudine 7’30’’, vor rezulta patru foi la scara 1:25 000. Acestea se
notează cu primele patru litere mici ale alfabetului latin (a, b, c şi d). Deci, la
nomenclatura hărţii la scara 1:50 000 se adaugă una din cele patru litere mici.

Fig. 3.3.4 - Nomenclatura foilor de hartă la scara:

a) 1: 25 000 (L-35-10-A-a) b) 1: 10 000 (L-35-10-A-a-1)
Pentru scara 1:10 000 se împarte foaia de la scara 1:25 000 în patru părţi,
cu dimensiunile de 2I 30 II în latitudine şi 3I45 II în longitudine, care se notează cu
cifre arabe de la 1 la 4, la nomenclatura foii de hartă la scara 1:25 000 adăugându-
se una din cele patru cifre de la scara 1:10 000 (fig. 3.3.4b).
Pentru planul la scara 1:5 000 se împarte foaia de la scara 1:10 000 în 4
părţi cu dimensiunile de dimensiunile de 1’15’’ în latitudine şi 1’52’’ în
longitudine, fiecare trapez notându-se cu cifre romane de la I la IV, care se adaugă
la nomenclatura foii de la 1:10 000.

33
 Fig. 3.3.5 - Nomenclatura foilor de hartă la scara:
a) 1: 5 000 (L-35-10-A-a-1-II) b) 1: 2 000 (L-35-10-A-a-1-II-3)

Pentru planul la scara 1:2 000, foaia de la scara 1:5 000 se împarte în patru părţi
cu dimensiunile de 37 I 50 în latitudine şi 56I 25 în longitudine, care se notează cu
cifre arabe 1,2,3,4, adăugate la nomenclatura planului de la scara 1: 5000.
În tabelul următor se dau dimensiunile graduale şi notaţiile foilor alese, de
la scara 1:1 000 000 la scara 1:2000.

Notaţia trapezelor în proiecţia Gauss-Krüger:

Mărimile laturilor
Scara Notaţia foii Latitudine Longitudine
1:1000000 L – 35 4º 6º
1:500000 L – 35 –B 2º 3º
1:200000 L - 35 – XX 40' 1º
1:100000 L – 35 - 15 20' 30'
1:50000 L – 35 – 15 – B 10' 15'
1:25000 L – 35 – C –d 5' 7'30"
1:10000 L -35 -15 – A – a - 4 2'30" 3'45"
1:5000 L – 35 – 15 -191 1'15" 1'52"5
1:2000 L – 35 – 15 -191 - f 25" 37"5

34
3.3.1 Principalele elemente ale unei hărţi topografice
fiind prezentate în figura 3.3.6 sunt următoarele:
1. suprafaţa reprezentată;
2. titlul;
3. indicativul sau nomenclatura;
4. sistemul de coordonate;
5. declinaţia magnetică şi unghiul de convergenţă medie a
meridianelor;
6. scara de proporţie;
7. schema judeţelor cuprinse pe hartă şi/sau poziţia hărţii în
nomenclatura Gauss-Krüger;
8. graficul de calculare a pantelor;
9. anul ridicărilor topografice, anul imprimării, autorul, instituţia.

Fig. 3.3.6 Hartă topografică fictivă la scara 1:25 000

În nomenclatura Gauss – Krüger → U-34-37-B-c, foaia Poeni
35
 Suprafaţa reprezentată poate fi redată prin diferite metode grafice,
monocrom sau policrom. Aici sunt redate convenţional şi generalizat informaţii
despre relieful, hidrografia, vegetaţia, solul şi obiectivele social-economice
(localităţi, căi de comunicaţie, diverse construcţii etc.) din regiunea reprezentată
pe hartă. Mai multe informaţii despre această componentă a hărţii se vor dobândi
în timpul lucrărilor practice destinate metodelor de reprezentare pe hărţi şi
semnelor convenţionale.
Titlul hărţii este trecut în partea de sus a foii, după indicativ
(nomenclatură). El provine de la o localitate mai importantă, reprezentată pe foaia
respectivă.
Indicativul (nomenclatura) hărţii pentru proiecţia Gauss – Krüger,
trecut alături de titlu, este folosit pentru a putea stabili mai uşor poziţia hărţii în
teritoriu. Alături de indicativul hărţii, pe cele patru laturi ale chenarului, sunt
trecute nomenclaturile foilor care se învecinează cu harta (sus, foaia din nord, jos,
foaia din sud, stânga, foaia din vest şi dreapta, foaia din est). Acest lucru
înlesneşte combinarea mai multor foi pentru a obţine o hartă ce acoperă un
teritoriu mai mare.
Sistemul de coordonate cuprinde două tipuri de coordonate: geografice
(latitudine şi longitudine) şi rectangulare (exprimate în kilometri).
Coordonatele geografice sunt notate în cele patru colţuri ale hărţii, în
grade, minute şi secunde sexagesimale. Chenarul hărţii este construit dintr-o linie
dublă care cuprinde segmente alternative, albe şi negre, lungimea fiecărui segment
fiind egală cu un minut de latitudine sau longitudine.
Coordonatele rectangulare sunt exprimate în kilometri, fiind marcate pe
hartă printr-un caroiaj rectangular (o reţea de pătrate cu dimensiunea de 1 km / 1
km în cazul hărţilor la scările 1:50 000 şi 1:25 000). Pe conturul caroiajului
rectangular, în dreptul fiecărei linii (cele orizontale, axa Y, sunt proiecţiile
paralelelor, iar cele verticale, axa X, sunt proiecţiile meridianelor) sunt trecute
valorile în kilometri. Valorile, în cazul paralelelor, reprezintă distanţa în kilometri
faţă de ecuator. Pentru meridiane există următoarea regulă: prima cifră a
numărului indică fusul sferic, socotit de la meridianul Greenwich, din care face
parte harta, iar valoarea rămasă după ce înlăturăm prima cifră a numărului
exprimă distanţa în kilometri faţă de o paralelă la proiecţia meridianului axial
(central) al fusului. Această linie (OX) paralelă la meridianul axial (fig. 8) este
stabilită la o distanţă de 500 km faţă de acesta, astfel că, la valoarea 3495 ne aflăm
în fusul 3 de la Greenwich, la o distanţă de 495 km faţă de paralela (OX) la
meridianul axial, deci la vest de acesta deoarece nu am ajuns încă la valoarea de
500 km. La valoarea 4695 ne aflăm în fusul 4 de la Greenwich, la o distanţă de
695 km faţă de paralela (OX) la meridianul axial al fusului, deci la est de acesta
deoarece s-au depăşit 500 km. La valoarea 5500 ne aflăm în fusul 5 de la
Greenwich, la o distanţă de 500 km faţă de paralela (OX) la meridianul axial al
fusului şi suntem chiar pe acesta deoarece el este situat la 500 km distanţă faţă de
OX.
Determinarea coordonatelor geografice ale punctelor de pe hărţile
topografice depinde în principal de scara hărţii. Pe hărţile la scară mare, la care
cadrul gradat este format din segmente corespunzătoare lungimii minutelor de
meridian sau paralelă, se pot determina coordonatele geografice ale unui punct
(lat. şi long.) cu o precizie de o secundă, în timp ce pe hărţile la scară mică, care
au un cadru gradat împărţit în segmente egale cu lungimea gradelor de meridian
sau paralelă, precizia poate fi numai de un minut.

36
Coordonatele geografice ale unui punct de pe harta topografică la scara 1:25 000
(punctul A în fig. 3.3.7) se determină astfel:
1. se stabileşte precis poziţia punctului pe hartă;
2. se numără, faţă de colţul din stânga-jos al cadrului gradat, minutele de
latitudine şi longitudine ce se desfăşoară până în apropierea punctului marcat;
3. porţiunile de cadru gradat mai mici de un minut, care trebuiesc adăugate pentru
a afla coordonatele geografice ale punctului reprezintă secundele; acestea se
determină separat pentru latitudine şi longitudine cu ajutorul regulii de trei simple,
măsurând cu rigla lungimea unui minut de latitudine şi a unuia de longitudine;
4. în final minutele şi secundele măsurate până la punctul vizat se adună la
coordonatele din colţul stânga-jos al hărţii, obţinându-se coordonatele absolute;
5. în fig. 3.3.7 coordonatele punctului A sunt 54º40' + 1'9'' = 54º41'9'' lat N şi
18º00' + 1'17'' = 18º01'17'' long. E.

Fig. 3.3.7 coordonatele

punctului A sunt 54º40' +
1'9'' = 54º41'9'' lat N şi
18º00' + 1'17'' =
18º01'17'' long E.

Determinarea coordonatelor rectangulare ale punctelor pe hărţile la scară

mare (1:25 000) se poate face cu o precizie de ordinul metrilor. Pe hărţile 1:25
000 caroiajul rectangular este trasat din kilometru în kilometru la scara hărţii (1
km = 4 cm) atât pe latitudine, cât şi pe longitudine, rezultând astfel o reţea de
2
pătrate cu suprafaţa de 1 km . Coordonatele rectangulare ale oricărui punct din
interiorul unui astfel de pătrat pot fi determinate cu exactitate.
Coordonatele rectangulare ale punctului A din fig. 3.3.8 se determină astfel:
1. observăm de pe caroiajul rectangular că punctul A se află în interiorul
pătratului al cărui colţ din stânga-jos are următoarele coordonate
rectangulare: x = 6064 km (distanţă faţă de ecuator) şi y = 4308 (fusul 4, la
308 km faţă de paralela la meridianul axial al fusului şi la vest de acesta);
2. restul de milimetri, măsuraţi pe liniile de caroiaj OX şi OY până la
punctul A se transformă în km şi se adaugă la coordonatele colţului
stânga-jos al pătratului din care face parte punctul A;
3. coordonatele rectangulare ale punctului A sunt următoarele:
x = 6064 + 0,58 = 6064,58 km şi y = 4308 + 0,2875 = 4308,2875 km.

37
 Fig. 3.3.8
coordonatele
rectangulare ale
punctului A sunt
următoarele: x =
6064 + 0,58 =
6064,58 km şi y =
4308 + 0,2875 =
4308,2875 km.

Declinaţia magnetică şi unghiul de convergenţă medie a meridianelor

sunt valori unghiulare (exprimate în grade sexagesimale) necesare atunci când
dorim să determinăm cu exactitate orientarea magnetică (azimutul) a unei direcţii
trasate pe hartă. Aceste informaţii se trec în colţul din stânga jos al hărţii, sub
formă scrisă şi grafică
Scara de proporţie sub formă numerică (ex. 1:25 000), directă (ex. 1 cm
pe hartă = 250 m) şi grafică este trecută în partea centrală a subsolului hărţii.

Subsolul hărţii topografice cu scara, poziţia foii în nomenclatura Gauss – Krüger, graficul
pantelor, anul ridicărilor topografice, anul imprimării şi autorul

Graficul de calculare a pantelor este trecut în dreapta scării de proporţie. Este

constituit dintr-un sistem de linii verticale, a căror lungime corespunde cu o
anumită pantă a terenului dintre două curbe de nivel aflate la o echidistanţă
specificată. Graficul este construit pentru aprecierea pantelor dintre curbele de
nivel normale cu o anumită echidistanţă (5 m), precum şi a celor dintre curbele de
nivel îngroşate cu o echidistanţă de 5 ori mai mare decât a celor normale (25 m).
În dreptul fiecărei linii verticale de pe grafic este trecută valoarea pantei, în grade
sexagesimale. Dacă distanţa dintre două curbe de nivel normale învecinate este
egală cu linia verticală de pe graficul pentru curbele normale în dreptul căreia
scrie 2º, înseamnă că panta terenului dintre cele două curbe de nivel este de 2º.
Alte informaţii care apar în subsolul hărţii topografice sunt poziţia hărţii
în nomenclatura Gauss-Krüger, poziţia judeţelor pe hartă, în cazul în care o
hartă acoperă o suprafaţă extinsă în mai multe judeţe, numele autorului hărţii,
anul ridicărilor topografice, anul imprimării hărţii sau instituţia care a
publicat harta.

38
 3.4 REŢELE GEODEZICE TOPOGRAFICE

Pentru întocmirea planurilor topografice şi a hărţilor se aleg pe suprafaţa

terestră o serie de puncte a căror poziţie în spaţiu diferă, dar care proiectate
ortogonal pe o coala de desen şi unite ne vor reda cu fidelitate forma şi
dimensiunile acelei zone.
Punctele sunt situate pe poziţii dominante şi repartizate pe teritoriu În colţurile
unei reţele de triunghiuri, poziţia acestor puncte fiind determinate cu precizie
mare, prin coordonatele rectangulare X şi Y (uneori şi Z).
Ansamblul triunghiurilor care acoperă teritoriul de măsurat se numeşte
canevas.
Reţeaua de puncte de sprijin formează baza tuturor ridicărilor planimetrice
şi este cunoscuta sub denumirea de reţeaua geodezica de stat sau reţeaua de
triangulaţie.
In funcţie de distanţa dintre puncte, de precizia măsurătorilor şi calculelor,
punctele ce formează reţeaua geodezica se clasifica astfel (fig. 3.4.1):
 Ordinul I, având punctele (vârfurile triunghiurilor) situate la 20-60km, în
medie 30 km;
 Ordinul II, vârfurile de triunghiuri sunt intercalate în ordinul I şi la
distanţe între 10-20 km, în medie 15 km;
 Ordinul III, punctele sunt dispuse în interiorul triunghiurilor de ordinul
II, la distanţe de 5-10 km, în medie 7 km;
 Ordinul IV, cuprinde puncte situate în interiorul triunghiurilor de
ordinul III şi sunt situate la distanţa medie de 3 km;
 Ordinul V, cu puncte intercalate în triunghiuri de ordinul IV la distanţa
medie de 1,5 km.

Fig. 3.4.1 Clasificarea reţelei geodezice

Triangulaţia geodezică de ordin superior este formată din puncte de ordinul I, II şi
III, desfăşurate de-a lungul paralelelor şi meridianelor, alcătuind aşa-numita reţea
primordiala care face legătura cu reţelele statelor vecine (fig.3.4.2).
Triangulaţia geodezică de ordin inferior, numită şi triangulaţie topografică,
constituie reţeaua de îndesire şi este alcătuită din puncte de ordinul IV şi V.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 40

 Fig. 3.4.2 Triangulaţia reţelei geodezice de ordin superior – a) Ungaria; b) România.

Triangulaţia topografică se foloseşte pentru completarea (îndesirea)

reţelei de puncte de sprijin În vederea legării măsurătorilor de detaliu de
punctele geodezice.

Principalele caracteristici ale triangulaţiei topografice sunt următoarele:

- alegerea punctelor se face cat mai aproape de suprafeţele pe
care se vor efectua măsurătorile de detaliu. Numărul lor trebuie să asigure
densitatea cerută de un punct la 2,5 – 5 km 2;
- distanţa între puncte să fie de 1- 3 km;
- triunghiurile formate sa fie cat mai apropiate de cel echilateral,
evitându-se unghiurile mai mici de 40 g sau mai mari de 160 g;
- sa aibă vizibilitate la celelalte puncte care intra în forma de
canevas stabilita;
- raportul dintre lungimile maxime şi minime ale vizelor de
determinare sa nu fie mai mare de 3:1;
- laturile ce constituie bazele de triangulaţie sa fie măsurabile
direct şi sa aibă o lungime de 600-1500 m.
Triunghiurile formate prin unirea punctelor se pot grupa În mod diferit,
deosebindu-se următoarele forme de canevas (fig.3.4.3):
 poligon cu punct
central (a);
 patrulater (b);
 lanţ de triunghiuri
(c);
 lanţ de
patrulatere(d);
 lanţ de poligoane
(e);
 reţea complexa (f).

Fig. 3.4.3 Forme de canevas

Alegerea formei de canevas depinde de condiţiile de teren şi de operator, dar

în acelaşi timp şi de precizia căutata, deoarece formele poligonale şi complexe de
Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 41
triangulaţie asigura o precizie mai mare decât lanţurile de triunghiuri sau de
patrulatere.
Pentru economie de timp şi de munca în teren este indicat ca cel puţin o
latura a canevasului sa fie delimitată de două puncte geodezice de ordin superior
cu coordonate cunoscute. Această latura va servi ca baza de calcul sau baza de
pornire.
Din coordonatele rectangulare ale punctelor de la extremităţile bazei se
poate calcula atât lungimea bazei (distanţa orizontală redusă la elipsoid), cat şi
orientarea (azimutul) acestei direcţii.
La canevasul în lanţ de triunghiuri se mai alege o baza de control sau
baza de închidere, cat mai îndepărtata de baza de calcul şi, dacă este posibil, tot
delimitată de două puncte geodezice de coordonate cunoscute.
Unde bazele nu se pot sprijini pe puncte cunoscute din reţeaua geodezică,
acestea se aleg astfel încât sa permită o determinare cat mai precisă a distanţelor
prin metode directe sau indirecte.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 42

 PUNCTE TOPOGRAFICE.
DETERMINAREA PLANIMETRICĂ
ŞI NIVELITICĂ A PUNCTELOR
4
TOPOGRAFICE

4.1 Punctul topografic

Punct – definiţie
1. O pereche de coordonate X,Y care reprezintă o entitate geografică prea mică
pentru a putea fi reprezentată ca o linie sau o arie; de exemplu localizarea vârfului
unui munte sau a unei clădiri pe o hartă la scară mică.

2. O clasă folosită pentru reprezentarea entităţilor punctuale sau pentru

identificarea poligoanelor într-un strat tematic.

O suprafaţă de teren este definită prin elementele sale topografice, adică prin
contur, în interiorul căruia se găsesc diferite detalii planimetrice şi altimetrice ale
terenului. Deoarece detaliile topografice (parcele, ape, şosele, păduri etc.) sunt
compuse din elemente geometrice simple (puncte, linii, planuri), care toate la
rândul lor sunt definite prin puncte, rezultă că ridicarea topografică constă în
alegerea în mod judicios a puntelor caracteristice, atât ca număr, cât şi ca poziţie.
Aceste puncte poartă numele de puncte topografice.

4.2 Elementele topografice ale terenului

Pentru a fi reprezentate pe hărţi şi planuri, suprafeţele de teren trebuie mai

întâi măsurate cu instrumente şi tehnologii specifice.

În acest scop, terenul trebuie descompus in elemente liniare şi unghiulare

măsurabile.

Aceasta operaţiune poartă nu mele

de geometrizarea terenului (adică trans-
formarea terenului din punct de vedere
geometric). Ea consta in alegerea
punctelor caracteristice de pe teren in aşa fel
meat prin unirea lor (atât în plan orizontal
cat şi in plan vertical), linia frânta care
rezulta, sa redea exact sau suficient de
exact forma terenului.

Fidelitatea (acurateţea, precizia) hărţilor şi

planurilor depinde de această operaţiune.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 43

4.2.1 Elementele topografice ale terenului în plan vertical

În fig. 4.1 să considerăm o secţiune verticală prin teren de-a lungul unei direcţii
oarecare AB.

Fig.4.1 Elementele topografice ale terenului în plan vertical.

Elementele topografice liniare şi unghiulare sunt:

• aliniamentul - AIAB - este linia şerpuită, exact ca în natură, care rezultă din
intersecţia terenului cu un plan vertical. Aliniamentul face parte din
suprafaţa topografică şi trebuie reprezentat cât mai fidel pe hărţi şi
planuri.
• lungimea înclinată - LAB - reprezintă geometrizarea aliniamentului.
Este linia dreaptă care uneşte punctele A şi B. În măsurătorile de teren
înlocuieşte aliniamentul AIAB, deci trebuie să fie foarte apropiată de forma
acestuia.
• distanţa orizontală - DAB - este proiecţia orizontală a aliniamentului. Este
elementul topografic care apare pe hărţi şi planuri.
• unghiurile verticale - AB şi ZAB
• unghiul de pantă - AB - este măsurat între orizontală şi lungimea
înclinată LAB - Panta reprezintă înclinarea terenului faţă de orizontală.
Poate fi pozitivă sau negativă, după cum unghiul de pantă AB este
deasupra sau respectiv sub orizontală.
• unghiul zenital - ZAB - se măsoară de la zenit, respectiv de la verticala
locului, dată de direcţia firului cu plumb (direcţia acceleraţiei gravitaţionale).
în fig.7 se observă că pentru AB pozitiv (terenul urcă de la A spre B), rezultă
AB + Z = 100 g (sau 90°) - unghi drept.
• cotele (altitudinile) punctelor A şi B - HA şi HB - reprezintă înălţimile faţă de
un plan de comparaţie, măsurate pe verticalele duse în puncte, până la
planul de comparaţie de nivel zero (geoid).

OBSERVAŢIE: în proiecţia topografică, pe suprafeţe mici de teren

(maximum 5/5 km), nu se ţine seama de curbura terestră, în aceste condiţii,
geoidul poate fi asimilat unui plan şi, în secţiune, el este reprezentat printr-
o linie dreaptă.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 44

În România, sistemul geodezic de cote este definit faţă de nivelul Mării
Negre.

• diferenţa de nivel (de altitudine) între punctele A şi B - hAB sau HAB -este
distanţa măsurată pe verticală între planurile orizontale de nivel care trec prin
punctele din teren A şi B.
HAB se obţine prin diferenţa cotelor punctelor A şi B :

h AB este diferenţa de nivel obţinută prin relaţiile matematice uzuale între

elementele topografice ale terenului în plan vertical (măsurate pe teren sau culese
de pe hartă). De exemplu :

După unii autori, profilul topografic al terenului este, la rândul său, un element
topografic în plan vertical.

4.2.2 Elementele topografice ale terenului în plan orizontal

Fig. 4.2 Elementele topografice ale terenului în plan orizontal .

În fig. 4.2 să considerăm două plane verticale V1 şi V2 care se

intersectează cu un plan orizontal P, având punctul A comun. Planele verticale
conţin câte un aliniament Al1 şi AI2, respectiv AB1 şi AB2), precum şi elementele
topografice în plan vertical deja studiate.
În planul orizontal P se consideră sistemul rectangular de axe de
coordonate XOY cu axa X pe direcţia nordului geografic. Elementele topografice
ale terenului în plan orizontal sunt:
Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 45
• unghiul orizontal  - unghiul diedru între planele verticale care conţin cele
două aliniamente;
• distanţa orizontală D - definită deja;
• orientarea topografică i a direcţiei i (pentru evitarea oricărei
confuzii, se notează cu extremităţile liniei, de pildă ABi). Numim orientare
topografică AB a unei direcţii AB unghiul orizontal dintre direcţia nord geografic
şi direcţia AB, măsurat în sensul acelor de ceasornic (sensul zis topografic),
pornind de la direcţia nord.

Fig.4.3 Orientarea directă şi inversă a liniei AB.

În mod convenţional, se defineşte AB ca fiind orientarea directă a liniei AB, iar
BA ca orientare inversă sau indirectă a direcţiei AB.
Se observă că cele două orientări ale aceleiaşi direcţii diferă cu  radiani, adică
200 grade centezimale:

Direcţia nord geografic (direcţia polului nord a elipsoidului în proiecţia adoptată),

nu este identică cu direcţia nordului magnetic obţinută cu busola (sau
declinatorul), întrucât polul nord geografic diferă de polul nord magnetic.
Ca şi azimutele, orientările se măsoară în sensul acelor de ceasornic, au valori
cuprinse între 0 - 3600 sau 0 şi 400 g şi se notează cu theta ().

Fig. 4.4 – Orientarea direcţiilor

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 46

 Prin analogie, unghiul pe care îl face o direcţie oarecare cu o direcţie a
cărei orientare este cunoscută se numeşte unghi de orientare.
Orientarea unor direcţii AC, AD şi AE se obţine în funcţie de unghiurile
de orientare ,  sau  pe care le fac direcţiile respective cu direcţia orientată AB.

AC =  AB – 
AD =  AB + 
AE = AB + 

Fig. 4.5 – Orientarea unei direcţii în funcţie de unghiul de orientare

Orientarea unei direcţii măsurată într-un sens diferă de orientarea aceleiaşi

direcţii, dar măsurată în sens contrar, cu o jumătate de cerc (180 sau 200g).
Unghiurile verticale  şi Z, precum şi unghiul orizontal , aşa cum au fost
ele definite mai sus, pot fi măsurate pe teren cu ajutorul unui instrument
topografic numit teodolit. Punctul A (fig.4.1) este punctul de staţie al teodolitului
(staţia A). În practica măsurătorilor topografice este necesar ca anumite linii sau
direcţii să fie orientate. Prin orientarea unei direcţii se înţelege unghiul pe care îl
face direcţia respectivă cu direcţia nordului geografic.

4.2.3 Funcţiile trigonometrice sunt utilizate

în topografie, în etapa de laborator, după ce
s-au efectuat măsurătorile în teren şi
urmează transpunerea datelor pe planuri
topografice la o anumită scară.
Principalele funcţii trigonometrice
utilizate în topografie sunt:

Funcţiile trigonometrice şi sensul de creştere a unghiurilor în cercul trigonometric

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 47
 Fig. 4.6 Cadranele şi sensul în cercul trigonometric (stânga) şi topometric (dreapta)
Sensul de creştere a unghiurilor în cercul trigonometric (invers acelor de
ceasornic) este diferit de cel din cercul topografic, unde unghiurile cresc în sensul
acelor de ceasornic (Fig. 4.6). În topografie, axele de coordonate sunt inversate,
astfel încât nordul să corespundă cu axa X (verticală), iar estul cu axa Y
(orizontală). S-a convenit, de asemenea, ca şi funcţiile trigonometrice să fie
inversate, în aşa fel încât semnul lor să fie acelaşi ca în cercul trigonometric.
Unghiurile orizontale pot avea valori mai mari de 90º, situaţie în care fac parte din
alt cadran decât cadranul I. Când calcularea coordonatelor se face cu ajutorul
tabelelor trigonometrice, aceste unghiuri trebuiesc reduse la cadranul I (există
tabele cu semnul funcţiilor în cele patru cadrane ale cercului trigonometric şi
formula de reducere la cadranul I).
Dacă pentru calculul coordonatelor se foloseşte un calculator ştiinţific cu
funcţii sau calculatorul din sistemul de operare Windows (Start – All Programs –
Accessories – Calculator – View – schimbat pe Scientific), acesta va face automat
reducerea, iar relaţiile vor fi cele din cercul trigonometric.
Cercul în care numerotarea cadranelor se face în sens invers acelor de
ceasornic este un cerc trigonometric, în care axa oX se află pe orizontală, iar axa
oY pe verticală.
Cercul în care numerotarea cadranelor se face în sensul acelor de ceasornic
se numeşte cerc topometric, în cadrul căruia axele sunt inversate, adică oX se află
pe verticală şi oY pe orizontală.
Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 48
 În cercul trigonometric unghiurile se măsoară de la 0 (axa oX) în sens
antiorar (trigonometric), de la 0 la 360, iar funcţiile trigonometrice au valori
astfel:
 sin pe axa oY;
 cos pe axa oX;
 tg pe axa paralelă cu oY, care trece prin intersecţia axei oX corespunzând
unghiului de 0;
 ctg pe axa paralelă cu oX, care trece prin intersecţia axei oY corespunzând
unghiului de 90.
În cercul topometric unghiurile se măsoară (axa oX) în sens orar
(topografic), de la 0 la 400 g, funcţiile trigonometrice având valori după cum
urmează:
 sin pe axa oY;
 cos pe axa oX;
 tg pe axa paralelă cu oY, care trece prin intersecţia axei oX corespunzând
unghiului de 0 g;
 ctg pe axa paralelă cu oX, care trece prin intersecţia axei oY corespunzând
unghiului de 100 g.

Reducerea funcţiilor trigonometrice la primul cadran

Calculul orientării topografice în cele 4 cadrane ale cercului topometric

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 49

 Pentru a lua o funcţie trigonometrică a unui unghi mai mare de 90 sau de
100g se face reducerea la primul cadran pentru:
 aflarea semnului şi valorii funcţiei trigonometrice, când se dau
unghiuri în diferite cadrane;
 aflarea unghiului din orice cadran atunci când se cunoaşte semnul şi
valoarea funcţiei trigonometrice.
Reducerea funcţiilor trigonometrice la primul cadran
Cadranul I Cadranul II Cadranul III Cadranul IV
=   = 100g +   = 200g +   = 300g + 
sin  + sin  + cos  - sin  - cos 
cos  + cos  - sin  - cos  + sin 
tg  + tg  - ctg  + tg  - ctg 
ctg  + ctg  - tg  + ctg  - ctg 

Distanţele din teren, care nu se desfăşoară în planul punctului de staţie, ci

fac cu acesta un unghi β, trebuiesc reduse la orizontală pentru a putea fi transpuse
pe un plan topografic. Reducerea la orizontală se calculează după formula:
SM` = SM · cos β;
unde SM`-distanţa redusă la
orizontală, SM-distanţa
măsurată în teren şi β-
unghiul format de SM cu
planul orizontal.
De asemenea, altitudinea
puntului M se poate
calcula prin nivelment
trigonometric după
formula:

alt M = alt S + M`M;

M`M = SM · sin β

Fig. 4.7 Tipuri de unghiuri verticale, reducerea la orizontală a distanţelor măsurate în

teren şi calcularea altitudinilor relative prin nivelment trigonometric

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 50

 4.3 PLANIMETRIA

Partea topografiei care se ocupă cu studiul instrumentelor şi metodelor

necesare pentru măsurarea şi reprezentarea pe o hartă sau pe un plan a proiecţiei
orizontale a obiectelor de pe suprafaţa pământului (construcţii, reţele de străzi şi
drumuri, ape, poduri, limite de folosinţă, etc.) se numeşte planimetrie.
Pentru realizarea acestui deziderat este necesar să se facă recunoaşterea
terenului în vederea alegeri punctelor topografice care urmează a fi marcate şi
semnalizate, în vederea măsurării distanţelor şi unghiurilor topografice.
Toate punctele din reţeaua de sprijin (reţeaua geodezică de stat), precum şi
cele topografice care reprezintă punctele caracteristice ale terenului din punct de
vedere planimetric şi altimetric, trebuiesc materializate în teren prin marcare.

4.3.1. MARCAREA PUNCTELOR TOPOGRAFICE

Pentru efectuarea măsurătorilor pe teren este necesar să se materializeze

punctele de la extremităţile aliniamentelor. Materializarea acestor puncte pe teren,
cunoscute sub numele de puncte topografice, poartă numele de marcare. Această
operaţie este absolut necesară şi serveşte la:
 conservarea pe teren a poziţiei punctelor respective în scopul utilizării
lor la măsurătorile topografice ulterioare;
 aplicarea mai uşoară pe teren a proiectelor de construcţii, parcelări,
sistematizări, etc;
 verificarea măsurătorilor efectuate, etc.

Punctele se marchează în mod diferenţiat, în funcţie de importanţa şi

destinaţia lor. Astfel, punctele fără o semnificaţie deosebită sunt marcate în mod
provizoriu, în timp ce punctele mai importante au o marcare permanentă.
Marcarea provizorie se face cu ajutorul ţăruşilor din lemn, metal, vopsea
sau cretă, în funcţie de situaţie.
Astfel, pentru marcările din extravilan se folosesc ţăruşi din lemn de
esenţă tare, cu lungime de 30-40 cm, grosimea de 4-5 cm, iar secţiunea pătrată sau
rotundă. Partea inferioară este ascuţită, în timp ce partea superioară este dreaptă,
având centrul marcat cu un cui sau desen în cruce. Pentru marcarea punctelor,
ţăruşii se bat în pământ, rămânând afară circa 3 cm.
Pentru marcările din intravilan se foloseşte vopsea, cretă, var, etc. cu
ajutorul cărora se desemnează anumite semne (puncte, cruci în cerc, etc.) pe
trotuare, străzi, terase, etc. Alături de semn se scrie şi numărul punctului respectiv.
Marcarea permanentă se face prin borne, stâlpi din lemn sau buloane
metalice.
Bornele servesc pentru marcarea permanentă a punctelor din extravilan.
Sunt confecţionate din beton armat şi au forma unui trunchi de piramidă cu
lungimea de 70 cm, din care 50 cm se îngroapă. Punctul matematic al bornei este
materializat printr-un bulon metalic încastrat în centrul bazei mici. Operaţia de
instalare a bornelor în teren poartă numele de bornare.
Uneori, pentru delimitarea unor terenuri agricole sau silvice, în locul
bornelor se folosesc stâlpi din lemn de esenţă tare, în jurul cărora se construieşte o
movilă de pământ.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 51

 În intravilan, punctele topografice sunt marcate permanent prin buloane
metalice bătute în trotuar sau carosabil, având o crestătură sau un punct excavat în
partea centrală.
Pe capul bornei sau ţăruşului se marchează un punct sau o cruce care
reprezintă punctul matematic.

B.

Fig. 4.3.1 - Marcarea punctelor topografice

A. ţăruş; B. Borne topografice de planimetrie.

Fig. 4.3.2 Borne nivelitice

Punctele care au o importanţă deosebită din punct de vedere altimetric se
marchează cu repere nivelitice, care au gravată altitudinea absolută faţă de o bază
de calcul (nivelul Mării Negre sau Mării Baltice) - Fig. 4.3.2.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 52

4.3.2 SEMNALIZAREA PUNCTELOR TOPOGRAFICE

Deşi punctele topografice sunt marcate pe teren cu ţăruşi sau borne, acestea nu pot
fi vizibile de la distanţă. Prin semnalizare punctelor respective pot deveni vizibile
deasupra vegetaţiei sau altor obstacole.

Semnalizarea poate fi:

- de scurtă durată (provizorie)
- de lungă durată (definitivă) – fig. 4.3.3.

Semnalizarea provizorie se realizează cu ajutorul jaloanelor.

Jalonul este cel mai simplu semnal, construit din lemn de esenţă moale, cu
lungimea de 2 m, grosimea de 4-5cm şi cu secţiune octogonală sau hexagonală.
Capătul inferior este ascuţit şi armat cu un sabot metalic în formă conică, ceea ce
uşurează înfigerea sa în pământ. Pentru a fi mai uşor vizibil, jalonul este vopsit
alternativ, pe porţiuni de câte 20 cm, de obicei în roşu şi alb.
În intravilan, pe terenurile betonate, care nu permit înfigerea în pământ,
jalonul se poate sprijini de un trepied metalic numit şi portjalon.
Semnalizarea permanentă a punctelor topografice se realizează cu balize
sau piramide.
Baliza, este un semnal confecţionat din lemn de brad, cu înălţimea de 3-5
m. La partea superioară a balizei se găsesc fluturii formaţi din patru scândurele
fixate perpendicular pe corpul semnalului.
Baliza poate fi simplă sau în cutie.
Baliza în cutie prezintă avantajul că se poate scoate din cutie care poate fi
utilizată ca punct de staţie. Când se face staţie cu teodolitul, punctul matematic de
deasupra cutiei se determină prin intersecţia diagonalelor secţiunii cutiei. Şi
balizele se vopsesc în culori contrastante mediului, de cele mai multe ori cu alb şi
negru.
Baliza în copac este asemănătoare cu baliza la sol, dar care este montată pe
arbori, cu condiţia să fie verticală. În localităţi semnalele se pot instala pe terase
sau pe acoperişul caselor. Uneori pot fi utilizate drept semnale coşurile de fabrici,
turnuri sau crucile de pe turlele bisericilor.
Piramida geodezică se foloseşte pentru semnalizarea unor puncte mai
importante şi reprezintă o construcţie sub formă de piramidă, realizată din lemn
sau metal cu înălţimea de 4-7 m.

4.3.3 Aliniamente şi jalonarea acestora

Toate traseele în linie dreaptă se numesc aliniamente (ex: un drum, un

canal, un dig, etc.). Dar, dacă se secţionează terenul cu un plan vertical ce trece
prin punctele A şi B de la capetele aliniamentului, se obţine linia ondulată AB,
care este linia terenului de proiecţie verticală. Pe plan aliniamentul AB se
reprezintă printr-un segment de dreaptă a - b egal cu proiecţia pe orizontală a
liniei ondulate A - B.
Deci, prin aliniament se înţelege un traseu în linie dreaptă între două
puncte de pe teren, având forma terenului în proiecţie verticală şi forma unui
segment de dreaptă în proiecţie orizontală.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 53

 Fig. 4.3.3 - Semnalizarea punctelor topografice

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 54

Jalonarea aliniamentelor

Jalonarea constituie operaţia de materializare a unui aliniament cu ajutorul

jaloanelor, în punctele caracteristice.
 Pentru ca jalonarea să fie corectă, toate jaloanele de pe aliniament trebuie să
fie cuprinse în acelaşi plan vertical care trece prin cele două puncte extreme.
 Jalonarea se face, de obicei, cu ochiul liber, dar şi cu ajutorul unor aparate cu
lunetă (goniometre sau nivelmetre) în cazul unor jalonări de precizie mai
mare.
 Scopul jalonării este de a facilita măsurarea în linie dreaptă a distanţei dintre
două puncte.

Distanţa la care se aşează jaloanele pe aliniament este în funcţie de

ochiul observatorului, de lungimea instrumentului de măsurat şi de relieful
terenului. Pe terenurile de şes, distanţa între jaloane variază între 50-100 m,
iar pe cele accidentate, între 20-50 m.
Pe aliniament, jaloanele se aşează vertical, operaţie ce se poate verifica
cu ajutorul firului cu plumb. Toate jaloanele de pe aliniament trebuie să fie
cuprinse în acelaşi plan vertical. Pentru alinierea jaloanelor, operatorul se aşează
în spatele primului jalon, la 1-2 m depărtare, privind după un plan tangent la cele
două jaloane de pe aliniament şi semnalizând ajutorului poziţia pe care trebuie să o
ia, precum şi momentul când jalonul se află pe aliniament. Ori de câte ori este
posibil, jalonarea se începe de la punctul cel mai îndepărtat, venind treptat către
punctul cel mai apropiat de operator; în caz contrar, jaloanele intermediare, din
apropierea operatorului ar masca jalonul de la extremitatea opusă a
aliniamentului, iar alinierea nu mai este făcută corect. Verificarea alinierii de
către operator se face prin vizarea tangentă pe ambele părţi ale jaloanelor.
În continuare, se prezintă câteva cazuri de jalonări mai des întâlnite:

Jalonarea unui aliniament

Este, de regulă, cazul cel mai frecvent de jalonare, constând în
aşezarea de jaloane între extremităţile aliniamentului, când acestea se află la
o distanţă mare. În acest caz, jalonarea se face, în mod obligatoriu, de la
jalonul îndepărtat spre cel apropiat. După ce s-a stabilit poziţia primului punct,
operaţia se continuă în acelaşi mod şi pentru celelalte puncte.
Orice jalonare începe cu fixarea de jaloane în punctele A şi B de la
capetele aliniamentului. Acestea trebuie să fie verticale, condiţie ce se realizează
cu ajutorul unui fir cu plumb sau nivele.
Operatorul se aşează la circa 2 m în spatele jalonului A şi vizează spre
jalonul B. În acelaşi timp, colaboratorul său aşează jaloanele 1, 2, 3, venind
dinspre capătul opus al aliniamentului. În caz contrar, jaloanele din apropiere ar
masca jalonul depărtat şi alinierea n-ar fi corectă.

Fig. 4.3.4 – Jalonarea unui aliniament.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 55

 Prelungirea unui aliniament
Fiind de prelungit aliniamentul AB, operatorul se depărtează de jalonul B
până la punctul de prelungire al aliniamentului. Aliniindu-se după jaloanele A şi
B, fixează jalonul din punctul C. Pentru verificare se scoate jalonul din B, care,
aliniindu-se faţă de jaloanele din punctele A şi C, trebuie să revină la poziţia
iniţială.

Fig. 4.3.5 – Prelungirea unui aliniament

Se poate face de către o singură persoană sau de către două persoane.

Jalonarea unui aliniament între două

puncte inaccesibile dar cu vizibilitate între
ele. Acest caz apare în situaţia în care
aliniamentul pe care trebuie intercalate
jaloane are extremităţile (A şi B) lângă două
construcţii sau două garduri. În acest caz,
jalonarea se face de către doi operatori, aflaţi
în punctele C şi D, care se aliniază reciproc
pe aliniamente tot mai apropiate de cel real,
până când ajung amândoi pe aliniamentul
AB. Astfel, fiecare operator îl aliniază pe
celălalt pe direcţia jalonului de lângă el şi
a jalonului opus (C pe B şi D pe A).

Jalonarea unui aliniament peste un deal. Se poate executa cu doi sau trei
operatori, în funcţie de configuraţia terenului, respectiv de înălţimea dealului,
presupunându-se că între punctele extreme ale aliniamentului nu există vizibilitate.
În primul caz, când înălţimea dealului nu este prea mare, operaţia se poate
executa de către două persoane care se vor aşeza în punctele C şi D, cu condiţia ca
cel din C să vadă jaloanele din D şi B, iar cel din D, pe cele din C şi A.
Alinierea se face reciproc, ca şi în cazul jalonării între două puncte
inaccesibile, dar cu vizibilitate între ele, până când jaloanele din C şi D vor fi
pe aliniamentul AB (fig.4.3.6. a).
în cazul în care, din cauza reliefului terenului, nu se poate face jalonarea cu
doi operatori, aceasta se va face de către o echipă alcătuită din trei persoane, situate
în punctele E, C şi D, în aşa fel încât cel din E, situat pe culme, să vadă jaloanele
din punctele A, C, B şi D, cel din C să vadă jaloanele din E şi D, iar cel din
D, pe cele din E şi C.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 56

Pentru jalonare, operatorul din E 1 dirijează aşezarea jalonului din C pe direcţia
EA, în C, şi a jalonului din D, pe direcţia EB, în D1, astfel încât jaloanele din
punctele C1 şi D1 să aibă vizibilitate între ele. Apoi jalonul E1, este dirijat pe
direcţia C1D1, în punctul E2, în aşa fel încât să se vadă jaloanele din A şi B.
Operaţia se continuă în acelaşi mod, prin alinieri succesive, până când cele trei
jaloane ajung în punctele Cn, Dn şi En situate pe aliniamentul AB.

Jalonarea unui aliniament peste o vale sau râpă

Fig. 4.3.7 Jalonarea unui aliniament peste o vale sau râpă

Operaţia se poate face, în funcţie de adâncimea şi lăţimea văii la nivelul albiei

minore, cu una sau două echipe, alcătuite din câte două persoane.
Dacă dimensiunile văii sunt mici, se lucrează cu o singură echipă;
operatorul, privind tangent la jaloanele din A şi B, dirijează ajutorul să aşeze
câte un jalon pe aliniament, în punctele C şi D (fig. 4.3.7). Apoi, prin
prelungiri de aliniamente, se fixează jaloane în punctele E, F şi G.
În cazul în care dimensiunile văii sunt mari, se poate lucra şi cu două echipe
simultan, una pornind din A, cealaltă din B, la punctul de întâlnire verificându-se
alinierea ultimelor jaloane ale celor două echipe.

Intersecţia a două aliniamente. Se poate realiza de către o echipă formată din

trei persoane sau, mai dificil, de către un singur operator.
În cazul în care lucrează doi operatori, aşezaţi în spatele jaloanelor din punctele
A şi C, şi un ajutor, care este situat în punctul D1 operatorii îl deplasează, alternativ,
până când acesta se află, în acelaşi timp, pe ambele aliniamente, obţinându-se
astfel punctul de intersecţie a aliniamentului (fig.4.3.8, a).
Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 57
 Când lucrarea se execută de către un singur operator, acesta prelungeşte cele
două aliniamente, până în punctele A1 şi C1 după care, cu un alt jalon, va obţine
punctul de intersecţie (E), în mod asemănător cu operaţia de prelungire a unui
aliniament de către un singur operator (fig. 4.3.8, b).

4.4 MĂSURAREA DIRECTĂ A DISTANŢELOR - INSTRUMENTE ŞI

TEHNICI DE MĂSURARE

Ruleta
topografică

Panglica de oţel
4.4.1. Generalităţi (50 metri)
Măsurarea distanţelor constituie o operaţie de bază în topografie. După
modul cum se execută, măsurătorile pot fi pe cale directă sau indirectă.
A măsura o distanţă pe cale directă înseamnă a stabili de câte ori
instrumentul de măsurat se cuprinde în distanţa respectivă.
În cadrul măsurătorilor indirecte, realizate pe cale optică, nu este nevoie
să se parcurgă distanţa de măsurat de la un capăt la celălalt al aliniamentului.
În practica măsurătorilor topografice se folosesc ambele metode, fiecare
având avantaje şi dezavantaje. Astfel, măsurarea directă este, în general, mai
precisă, dar mai laborioasă, mai greu de realizat. Măsurarea indirectă este mai
operativă, mai ales pe terenurile accidentate, unde precizia măsurării directe a
distanţelor scade destul de mult.
Pentru măsurarea directă a distanţelor se poate utiliza o gamă variată de
instrumente. După precizia pe care o au, acestea pot fi:
 expeditive, folosite pentru măsurători aproximative sau informative,
fiind simple, uşor de transformat şi folosit;
 cu precizie medie, utilizate în măsurătorile topografice curente;
 foarte precise, construite din materiale care permit măsurarea foarte
exactă a distanţelor.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 58

 4.4.2. Instrumente expeditive
Din această categorie fac parte mai multe instrumente care au aceeaşi
caracteristică, şi anume precizia redusă.
a) Pasul omenesc, deşi nu este un instrument, reprezintă o modalitate
practică foarte frecventă de măsurare aproximativă a distanţelor. Se consideră că
lungimea unui pas de om de statură mijlocie este de 0.70 m. Înmulţind numărul
paşilor cu 0.70 se obţine lungime distanţei parcurse în metri.
Pentru evitarea unor greşeli ce pot să apară în numărarea paşilor, mai ales
pe distanţe lungi, a fost conceput un instrument numit podometru. Acesta are
forma unui ceas de buzunar prevăzut cu un cadran mare care înregistrează paşii
până la 100 şi două cadrane mai mici ce înregistrează sutele şi miile de paşi.
b) Compasul din lemn, cunoscut şi sub numele de capră, este un
instrument simplu, foarte mult folosit în agricultură. Are înălţimea de 1.30 - 1.60
m şi deschiderea de 2.00 m. Rigla de la mijloc este rabatabilă, ceea ce uşurează
strângerea şi transportarea sa.
Pentru măsurarea unei distanţe se mută succesiv vârfurile compasului pe
aliniamentul de măsurat. Înmulţind numărul mutărilor cu 2 m se obţine valoarea
distanţei măsurate.

Fig. 4.4.1 – Instrumente expeditive pentru măsurarea distanţelor

4.4.3. Instrumente cu precizie medie

În această categorie sunt incluse acele instrumente care asigură o precizie
de  3 cm la 100 m distanţă. Cele mai utilizate sunt ruleta de oţel, panglica de oţel
şi într-o măsură mai mică firul Ciurileanu.
a) Ruleta cu bandă de oţel se foloseşte tot mai mult în măsurătorile
topografice, fiind uşor de transportat şi întins. Este formată dintr-o bandă de oţel
flexibilă care se strânge într-un toc metalic acţionat de o manivelă. Are lungimi
până la 25 m şi mai rar, până la 50 m. De obicei este gradată pe o singură faţă, în
metri, decimetri şi centimetri. Rulete mai noi sunt divizate în milimetri.
b) Panglica de oţel este cel mai frecvent instrument de măsurat distanţe,
având lungimi de 25, 50 şi chiar 100 m. La capete este prevăzută cu câte un inel
mobil, care se utilizează pentru întinderea sa. Este divizată în metri, marcaţi
printr-o plăcuţă de alamă, jumătăţile de metru sunt marcate tot prin plăcuţe de
alamă, dar mai mici, şi în decimetri marcaţi prin orificii circulare. Centimetri se
aproximează sau se măsoară cu rigla.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 59

 Fig. 4.4.2 – Panglica de oţel şi accesoriile acesteia

Panglica se păstrează pe un suport metalic numit cruce, de formă circulară

cu 4 urechi în părţi. Aceste urechi sunt găurite pentru introducerea unor şuruburi
care servesc la fixarea panglicii de cadru.
Numerotarea este făcută pe ambele feţe ale panglicii, însă complementar
(ex. 30 m pe o faţă, 20 m pe cealaltă). Din acest motiv este absolut necesar ca în
timpul lucrului panglica să nu se răsucească.
Pentru măsurarea lungimilor cu panglica se folosesc următoarele
instrumente auxiliare: bastoanele întinzătoare, fişele, dinamometrul şi
termometrul.
Bastoanele întinzătoare sunt construite din lemn de esenţă tare, au o
lungime de 1.20 m, iar un capăt este ascuţit şi prevăzut cu un sabot metalic.
Deasupra sabotului se află un cui care are rolul de a opri inelul panglicii, uneori
apăsându-se cu piciorul pe el pentru fixarea bastonului.
Fişele sunt confecţionate din sârmă nu prea groasă, au lungimi de 25 – 30
cm şi sunt în număr de 11. Se folosesc pentru marcarea locului unde s-a terminat
panglica. La unul din capete sunt prevăzute cu un inel care permite introducerea
lor pe o legătură.
Dinamometrul ajută la întinderea panglicii cu o forţă egală cu forţa la care
a fost etalonat.
Termometrul este necesar pentru a măsura temperatura panglicii în
momentul măsurătorii, având în vedere că aceasta poate să difere faţă de
temperatura la care a fost etalonat.
Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 60
 c) Firul Ciurileanu a fost construit de ing. D. Ciurileanu şi se compune
dintr-un fir sau cablu galvanizat (deci nu rugineşte) care se înfăşoară pe un
scripete. Este gradat din metru în metru prin mici discuri de tablă îndoită în jurul
firului şi din 20 în 20 cm prin picături de plumb, centimetri măsurându-se cu rigla.
Este mai puţin utilizat, având în vedere că nu se întinde prea bine (face bucle) şi se
rupe uşor.

4.4.4. Instrumente foarte precise

a) Firul de invar este instrumentul cel mai folosit în efectuarea
măsurătorilor de mare precizie. Acesta este construit dintr-un aliaj de oţel (64%) şi
nichel (36%), ceea ce îl face insensibil la variaţiile de temperatură, având
coeficientul de dilatare practic nul, de unde vine şi denumirea de invar
(invariabil). Are o lungime de 24 m şi mai rar 48 m. Asigură o precizie de
1mm/1000m.

4.4.5. Măsurarea distanţelor orizontale

Panglica de oţel este instrumentul cel mai folosit pentru măsurarea directă
a distanţelor. Pentru măsurarea distanţei dintre două puncte este necesar ca acestea
să fie marcate. În situaţia când distanţa de măsurat este mai mare decât lungimea
panglicii, aliniamentul respectiv se jalonează pentru ca măsurătoarea să fie cât mai
corectă.
Din momentul în care terenul este pregătit, urmează măsurarea propriu-
zisă care constă în întinderea panglicii de-a lungul traseului de măsurat, folosindu-
se bastoanele întinzătoare şi dinamometrul.
În situaţia în care distanţa de măsurat este mai mare decât lungimea
panglicii, în dreptul diviziunii de 50 m se înfige o fişă în poziţie verticală. Se
ridică panglica şi se aduce cu diviziunea zero în dreptul fişei, iar la celălalt capăt
se înfige iarăşi o fişă, măsurătoarea continuându-se până la punctul final.
Numărul de fişe arată de câte ori lungimea panglicii s-a cuprins pe
aliniamentul măsurat. De cele mai multe ori, ultima distanţă măsurată este mai
mică decât panglica.

În final distanţa totală este dată de relaţia:

D = d  n + L, în care:

d = lungimea panglicii;
n = de câte ori s-a aplicat panglica;
L= lungimea de la ultima fişă până la extremitatea aliniamentului.

4.4.6. Măsurarea distanţelor înclinate

Foarte frecvent, pe teren, distanţele de măsurat sunt mai mult sau mai puţin
înclinate. Pe planuri şi hărţi topografice aceste distanţe se reprezintă însă prin
proiecţia lor pe orizontală, ceea ce se poate realiza prin calcul sau prin măsurători
directe.
Măsurarea distanţelor înclinate prin calcul. În situaţia în care distanţa
de măsurat are o înclinarea constantă între cele două puncte, se măsoară distanţa
înclinată L şi unghiul de pantă . Proiecţia pe orizontală a distanţei măsurate se va
obţine cu ajutorul formulei: D = L  cos.
Dacă distanţa de măsurat prezintă mai multe schimbări de pantă, se va
măsura fiecare distanţă înclinată (I) şi fiecare unghi de pantă ():

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 61

 d 1 = LA1  cos1
d 2 = L12  cos2
d 3 = L2B  cos3

În final, distanţa dintre punctele A şi B va fi egală cu suma tuturor

distanţelor, adică DAB =  d.

Măsurarea distanţei înclinate între punctele A şi B

4.4.7 Greşeli, erori şi corecţii la măsurarea directă a distanţelor

De regulă, măsurarea directă a distanţelor se face de două ori – dus şi
întors – făcându-se media dintre cele două valori. Dacă există diferenţe între cele
două valori, acestea se încadrează în ceea ce se numeşte toleranţă.
Rezultatele măsurătorilor directe sunt întotdeauna însoţite de abateri faţă
de valorile reale, abateri cauzate de condiţiile de lucru, neatenţia operatorului,
imprecizia instrumentelor. După mărimea lor, raportate la toleranţele admise de
instrucţiunile tehnice, abaterile pot fi împărţite în greşeli şi erori.
a) Greşelile sunt abateri mai mari decât toleranţa şi sunt inadmisibile. Sunt
determinate de neatenţia operatorului (de ex. citirea greşită a unor distanţe mai
mici decât lungimea panglicii) şi se corectează prin repetarea măsurării.
b) Erorile sunt abateri mai mici decât toleranţa şi pot fi sistematice sau
accidentale.
Erorile sistematice sunt abateri care apar în mod constant, se măresc cu
fiecare nouă aplicare a panglicii şi sunt produse de:
 utilizarea unei panglici neetalonate sau neverificate;
 folosirea panglicii la o temperatură diferită de cea a etalonării;
 întinderea panglicii cu o tensiune diferită faţă de etalonare.
Erorile accidentale sunt abateri mici, tolerabile, care au multiple cauze şi
care nu pot fi identificate. Astfel de erori pot fi cauzate de:
 abaterea panglicii de la aliniament;
 neverticalitatea fişelor;
 înfigerea fişelor în poziţii diferite faţă de zero sau de punctul final al
panglicii;
 condiţii meteorologice nefavorabile, etc.
Pentru corectarea erorilor accidentale se recomandă măsurarea repetată a
distanţelor şi luarea în considerare a mediei măsurătorilor.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 62

4.5 MĂSURAREA INDIRECTĂ A DISTANŢELOR - INSTRUMENTE ŞI
TEHNICI DE MĂSURARE

În cadrul măsurătorilor indirecte, realizate pe cale optică cu ajutorul

lunetei topografice a teodolitului sau nivelei, nu este nevoie să se parcurgă
distanţa de măsurat de la un capăt la celălalt al aliniamentului.
Luneta topografică (fig. 4.5.1) este dispozitivul de vizare al aparatelor
topografice optice (nivele, tahimetre, teodolite) şi este alcătuită dintr-un sistem
optic ce asigură atât mărirea cât şi apropierea semnalului vizat. Ea este compusă
din trei tuburi: obiectiv, reticular şi ocular. În tubul reticular se află gravate pe
sticlă firele reticulare (fig. 4.5.2 a) care sunt necesare pentru fixarea lunetei pe
reper şi citirea gradaţiilor de pe miră. Imaginea lunetei este răsturnată. Luneta
topografică are prin construcţie un anumit coeficient stadimetric, care reprezintă
puterea de mărire sau apropiere şi este egal în general cu 100. Pentru a putea
măsura distanţele cu luneta topografică avem nevoie şi de o miră topografică
(fig. 4.5.2 b).

Fig. 4.5.1 Luneta topografică

a b
Fig. 4.5.2 a – Firele reticulare ale lunetei şi b- mira topografică

Mira topografică este o riglă gradată vizibil din cm în cm, cu o lungime

de 2, 3 sau 4 m. Se confecţionează din lemn bine uscat şi este prevăzută la
extremităţi cu armături metalice. Mirele sunt gradate în cm, grupaţi în dm, coloraţi
diferit (roşu şi negru) şi grupaţi alternativ, de o parte şi de alta a mijlocului mirei.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 63

Măsurarea distanţelor cu ajutorul lunetei şi a mirei topografice se face astfel:
• se fixează mira în poziţie verticală
(nadirală), în punctul până la care dorim să
măsurăm distanţa;
• din punctul de staţie al lunetei vizăm pe
miră la înălţimea la care se află luneta faţă
de sol;
• citim pe miră numărul de centimetri dintre
firele reticulare ale lunetei; milimetri se
apreciază;
• înmulţim acest număr de centimetri şi
milimetri cu 100 (coeficientul stadimetric al
lunetei) şi obţinem distanţa din teren dintre
lunetă şi miră; de ex., în figură, între firele
reticulare ale lunetei sunt 34 de cm;
34 × 100 = 3400 cm = 34 m în teren.

Exemplu de citire a distanţei pe mira topografică:

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 64

 MĂSURAREA UNGHIURILOR
ÎN TOPOGRAFIE 5
5.1. INSTRUMENTE Şl APARATE PENTRU MĂSURAREA
UNGHIURILOR
Există aparate de măsurare a unghiurilor orizontale (busola), verticale
(clinometrul, numit şi eclimetru) sau aparate care fac ambele operaţii (tandem
clinometru-busolă, teodolit).

b
c
Fig. 5.1.1 Tipuri de busole – a) busolă cu lentile;
b) busolă topografică cu trepied; c) busolă
electronică ce stochează azimutele preluate.
Busola (fig. 5.1.1) este folosită şi pentru
calcularea unghiurilor orizontale. Ea este
gradată în scară sexagesimală, măsurând cu o
precizie de 1 sau 2 grade. Busola măsoară
unghiurile faţă de o direcţie fixă (meridianul
magnetic al locaţiei), deci măsoară unghiuri
azimutale. Pentru aflarea unghiurilor care
indică orientarea geografică trebuiesc aplicate
corecţii care ţin cont de declinaţia magnetică a
locaţiei. Declinaţia magnetică este dată de
unghiul pe care îl face meridianul geografic cu cel magnetic al locaţiei.
Clinometrul sau eclimetrul (Fig.5.1.2) este un instrument de măsurare a
unghiurilor de pantă. Funcţionează pe principiul firului cu plumb, care va indica
verticala locului. Laturile orizontale ale clinometrului se pun paralele cu direcţia
din teren. În momentul apariţiei unei înclinări, cadranul gradat al clinometrului se
va roti faţă de marcajul fix de pe carcasa aparatului, care indică valoarea zero în
situaţia orizontală. Unghiul de pantă va fi indicat de cadranul gradat, care se va
roti proporţional cu acesta. Clinometrul poate fi mecanic sau mecanic-optic.
Gradaţiile sale exprimă panta în
procente sau grade sexagesimale.
Aparatele gradate sexagesimal pot
măsura panta cu o precizie de 1 grad.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 65

 Fig.5.1.2 Schema clinometrului şi determinarea pantei cu ajutorul acestuia

Tandemul (fig. 5.1.3) este un

instrument dotat cu busolă şi
clinometru, putând măsura
unghiuri azimutale şi de pantă.
Unghiurile azimutale sunt
măsurate pe scara sexagesimală
cu o precizie de 30', iar pantele în
grade sexagesimale, cu precizie
de 1º sau în procente, cu o
precizie de 1 %.

Fig.5.1.3 Tandem – busolă şi clinometru

Teodolitul (fig.5.1.4) este un aparat topografic care efectuează măsurători de
distanţe şi unghiuri (verticale sau orizontale). El este dotat cu un clinometru, care
măsoară unghiurile verticale zenitale sau de pantă, şi un cerc orizontal, care
măsoară unghiurile topografice sau azimutale.

Fig.5.1.4 a

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 66

 Fig. 5.1.4 b - Componentele teodolitului-tahimetru Theo 030
1. trepied; 2. şuruburi de calare; 3. ambaza; 4. clapetă de blocare a cercului orizontal; 5.
nivela torică de calare a cercului orizontal; 6. ocularul lunetei; 7. microscopul cu scăriţă; 8.
dispozitiv de centrare pe miră; 9. inel de reglare a clarităţii imaginii în lunetă; 10. luneta
topografică; 11. ocularul busolei; 12. busola; 13. oglinda de reflexie a imaginii nivelei
torice pentru calarea cercului vertical; 14. obiectivul lunetei topografice; 15. nivela torică
pentru calarea cercului vertical; 16. oglinda pentru reflexia luminii în microscop; 17.
şurubul de calare a cercului vertical; 18. dispozitivul de centrare optică; 19. şurubul de
blocare a mişcării aparatului în plan orizontal; 20. nivela sferică pentru calarea cercului
orizontal; 21. şurubul de reglaj fin a mişcării lunetei în plan vertical; 22. cercul vertical; 23.
suport pentru fixarea busolei pe aparat; 24. şurub de blocare a mişcării lunetei în plan
vertical; 25. şurub de reglaj fin a mişcării aparatului în plan orizontal; 26. cercul orizontal
(alidad).

Busola se montează deasupra lunetei cu ajutorul unui dispozitiv astfel

încât, în momentul în care îndreptăm luneta spre nordul magnetic, pe gradaţiile
busolei să fie indicată valoarea zero a azimutului. Busola teodolitului permite
calcularea unghiurilor azimutale cu o precizie de un grad centezimal.

Citirea gradaţiilor se face printr-un microscop cu scăriţă (ca la şubler) (fig.5.1.5).

Teodolitele măsoară unghiurile în grade sexagesimale sau centezimale, cu o
precizie de 1 minut sau, la unele tipuri de aparate, de 1 secundă.

Fig.5.1.5 Exemplu de citire a unghiurilor verticale (V) şi orizontale (Hz) la microscopul

cu fir întâlnit la teodolitele Theo 0120 şi Theo 080.
Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 67
 5.2 PRINCIPII GENERALE PRIVIND MĂSURAREA UNGHIURILOR

Urmărind figura alăturată

se observă unghiurile
orizontale (ω) şi
verticale (α sau z)
folosite în ridicările
topografice.
Materializarea
planului orizontal şi
vertical, necesare
măsurării acestor
unghiuri (ω, α sau z), se
realizează cu ajutorul nivelei cu bulă de aer şi a firului cu plumb.
Pentru determinarea şi măsurarea acestor unghiuri au fost construite
diferite aparate şi instrumente. Dintre goniometre (gonios - unghi, metre - a
măsura) cel mai folosit este teodolitul. Reprezentarea schematică a axelor unui
goniometru este prezentată în figura 5.2.1.
În principiu orice goniometru tip teodolit are
următoarele axe:
1. axa XX sau axa lunetei ZZ, cu trei
componente: axa optică, axa geometrică, axa
de viză, ultima se foloseşte concret în
măsurători şi este materializată de intersecţia
firelor reticulare şi focarul obiectivului;
2. axa YY sau axa umerilor HH aparatului sau axa
de rotaţie a lunetei care este perpendiculară
pe axa XX şi este orizontală;
3. axa VV sau axa verticală a goniometrului.

5.2.1. Axele teodolitului

5.2.1 PREZENTAREA GENERALA

A PARTILOR COMPONENTE ALE
TEODOLITULUI
3
Teodolitele sunt formate din trei mari
ansambluri: ambaza, cercul orizontal +
alidada şi luneta cu eclimetrul:
 ansamblul ambaza asigură legătura
dintre stativ sau trepied şi aparat (1);
 cercul orizontal şi alidada (2);
 luneta cu eclimetrul sau cercul
vertical, care este rigid legat de
2 lunetă (3).

Mişcările teodolitului sunt:

 mişcarea în plan orizontal, are două
1
componente: mişcarea generala şi
Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 68
 mişcarea înregistratoare;
 mişcarea în plan vertical a lunetei este mişcarea cu care putem măsura
unghiul vertical;
 mişcarea de translaţie a teodolitului pe stativ sau trepied în limitele
suprafeţei acestuia.

Mişcarea generală este mişcarea în care se mişcă toate componentele teodolitului

de la ambaza în sus iar mişcarea înregistratoare este aceea în care cercul
orizontal stă pe loc şi se mişcă numai alidada care înregistrează unghiul orizontal
măsurat.

5.2.2 CONSTRUCŢIA Şl FUNCŢIONAREA TEODOLITULUI

Cercul orizontal sau limbul gradat este un disc metalic, de cristal sau
generat electronic, care este solidar legat de un ax, pe care este perpendicular.
Diviziunile cercului gradat sunt executate la un anumit interval (10 minute la 1
grad) în funcţie de dispozitivul de
citire aplicat. Calitatea aparatului
depinde în cea mai mare parte de
calitatea aplicării sau generării
gradaţiilor pe cerc. Sensul de
gradaţie al cercului este sensul
acelor de ceasornic.
Gradaţiile de pe cerc pot fi în
sistem sexagesimal (cercul este
împărţit în 360°, 1° = 60', 1' =
60" - unde ° =.grad, ' = minut, " =
secunda) sau centesimal (cercul
este împărţit în 400 g, 1 g= 100C, 1 C
= 100CC, unde g = grad, C =
minut, CC = secunda).
Concentric cu cercul
gradat se afla cercul alidad pe
care sunt instalate dispozitivele
de citire cu care se poate aproxima
citirea unghiului.

Aceeaşi descriere o are şi cercul vertical al goniometrului, cu precizarea

ca 0-200g sau 0-180 a acestuia poate fi pe orizontală, dacă baza de măsurare este
orizontala, sau 0-200 g poate fi pe verticală, dacă baza de măsurare este verticala.
În primul caz se măsoară unghiul de pantă  sau , iar în al doilea caz se
măsoară unghiuri zenitale z.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 69

scăriţă micrometru optic display digital
H=14705’;V=8825’ 190° 46' 10" H = 82° 03' 55"

V = 15018’22’’

V = 9008’22’’

V = 7958’22’’

Fig. 5.2.2 Citirea unghiurilor verticale  (V) pe micrometrul optic în diferite poziţii ale
lunetei (ascendentă, orizontală şi descendentă)

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 70

H = 003’26’’

H = 31503’26’’

H = 4503’26’’

Fig. 5.2.3 Citirea unghiurilor orizontale  (Hz) pe micrometrul optic în diferite poziţii în
plan orizontal (centrală, dreapta şi stânga)

Goniometrele, construite până în prezent, au avut următoarele tipuri de

dispozitive de citire: vernier, scăriţă, micrometru optic şi în ultimul timp display-
ul digital.
Toate aceste dispozitive de citire urmăresc sa determine sau mai corect să
aproximeze cât mai bine fracţiunea de cerc de la ultima gradaţie la poziţia zero a
dispozitivului (fig. 5.2.2 şi 5.2.3).

Luneta. Pentru vizare, goniometrele sunt prevăzute cu lunetă, sistem care asigură
mărirea şi apropierea obiectivelor vizate.
În figura 4.5.1 este prezentata configuraţia lunetei, o lunetă cu două tuburi
(cu distanta de viza fixa) şi o luneta cu trei tuburi (cu sistem de focusare pentru
vizare la distante variabile). O luneta din ultimul tip, cu care sunt dotate
teodolitele, este compusă din:

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 71

  ocular,
 placa firelor reticulare,
 sistemul de focusare
 şi obiectiv.
Ocularul este un sistem optic care are rolul de a vizualiza clar firele reticulare.
Placa firelor reticulare, împreuna cu focarul obiectivului, generează axa de viză.

Placa firelor reticulare are gravat pe ea (fig. 5.2.4):

 firul reticular vertical (a);
 firul reticular orizontal (b);
 firele stadimetrice (c).
a

Fig. 5.2.4 Placa firelor reticulare

Punctarea semnalului în teren se face ca în figura 5.2.5:

a) semnalul prins în câmp;
b) semnal punctat pentru măsurarea unghiului orizontal;
c) semnal punctat pentru măsurarea unghiului vertical;
d) semnal punctat pentru măsurarea ambelor unghiuri.

Fig. 5.2.5 Punctarea semnalului şi exemplu de semnal amplasat pe trepied pentru

vizualizarea punctului topografic

Sistemul de focusare asigură aducerea planului imaginii obiectivului vizat peste

planul ocularului, dând posibilitate realizării unei imagini clare, indiferent de
distanţa la care se afla semnalul faţă de goniometru.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 72

Nivele sau libele cu bulă de aer (fig.5.2.6) asigură orizontalizarea unui plan,
determină înclinarea unui plan sau sunt utile pentru a materializa o linie verticală.
Nivelele cilindrice sunt compuse dintr-un tub de sticlă de forma unui
cilindru curb, sudat la ambele capete, umplut cu o combinaţie de alcool şi eter
astfel încât sa mai rămână o bula de aer. Bula de aer va servi la determinarea
planului orizontal, bazat pe proprietatea ca lichidele în repaus au suprafaţa
orizontala. Pentru instrumentele topografice, raza de curbura a torului nivelei
variază între 15 şi 80 m. După modul de întrebuinţare sau după rolul pe care îl au
în operaţiile topografice, deosebim următoarele feluri de nivele:
 nivele fixe pentru planuri
 nivele pentru axe
 nivele de suspensie
 nivele reversibile sau duble
 nivele cu camera de compensare.
La toate tipurile de nivele, tubul este acoperit de o carcasa metalica, pentru a fi
protejat de lovituri, rămânând libera numai zona pe care sunt marcate gradaţiile şi
reperele pentru calare.

Fig. 5.2.6 Tipuri de nivele frecvent utilizate: a – nivele cilindrice; b - nivele sferice

Ambaza sau suportul aparatului. Face legătura dintre aparat şi trepied şi are
rolul de a cala aparatul cu ajutorul şuruburilor de calare. În figura 5.2.7 se
prezintă diferite tipuri de ambaze:

Fig. 5.2.7 Diferite tipuri de ambaze: a) de construcţie Zeiss-Jena; b) de construcţie Wild; c)

părţi componente; d) de construcţie Kern.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 73

Trepiedul (fig. 5.2.8) asigură montarea aparatului la o înălţime convenabila de
lucru pentru operator. Se compune din trei picioare culisabile cu saboţi la capete,
o platforma pe care se amplasează ambaza aparatului, un şurub pompa care
fixează aparatul de trepied şi un dispozitiv de fixare a firului cu plumb pentru
centrarea întregului complex pe punctul topografic.

Fig. 5.2.8 Trepied Kern cu baston de centrare forţată, detaliu trepied cu platforma şi
şurubul pompa, fir cu plumb centrat pe semnul matematic al pichetului.

Accesorii, instrumente (fig. 5.2.9). Dintre acestea putem enumera:

 firul cu plumb care asigura centrarea aparatului pe verticala punctului
topografic;
 dispozitiv de centrare optica amplasat în ambaza sau încorporat în
goniometru;
 bastonul de centrare forţată dotat cu o nivela sferica – are aceeaşi funcţie ca
şi cele două instrumente descrise mai sus;
 placa de centraj - este un dispozitiv care asigura amplasarea aparatului pe un
pilastru;
 busola şi declinatorul servesc la măsurarea unor orientări magnetice. Se
folosesc în mod curent la orientarea magnetica a aparatului pe direcţia N
magnetic;
 umbrela topografică protejează aparatului de razele directe ale soarelui sau de
intemperii.

Fig. 5.2.9 Accesorii necesare teodolitului: declinator; placă de centraj, umbrelă

topografică

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 74

 5.2.3 TIPURI DE TEODOLITE

Teodolitul este instrumentul care permite măsurarea direcţiilor la două sau

mai multe puncte din teren, precum şi înclinarea acestor direcţii. Determinările se
raportează la un plan orizontal care trece prin punctul în care se staţionează cu
teodolitul, numit punct de staţie (S).

Clasificarea teodolitelor se face după :

 modul de citire a direcţiilor
 precizia determinărilor
 gradele de libertate ale mişcărilor cercului orizontal

După modul de citire a direcţiilor, se cunosc următoarele categorii de teodolite:

 clasice, la care cercurile sunt gravate pe metal, citirile făcându-se cu ajutorul
vernierului, microscopul cu scăriţă sau microscop cu tambur. Acest ultim tip
de aparat nu se mai construieşte.
 moderne, la care cercurile sunt gravate pe sticla, iar lecturile se fac centralizat
pentru ambele cercuri, intr-un singur microscop, fixat pe luneta.
 electronice, la care cercurile sunt digitale, valoarea indicaţiei fata de un reper
de pe cercul gradat fiind afişata pe un ecran cu cristale lichide.

Clasificarea după precizia de determinare a unghiurilor conduce la următoarele

categorii:
 teodolite de mare precizie, sau astronomice, la care citirile se fac până la
zecime de secundă de arc (Theo 002, Wild T4, Kern DKM 3);
 teodolite propriu-zise, la care determinările se fac până la o secundă de arc
(Theo 010, Wild T2, Kern DKM2) ;
 teodolitele tahimetrice la care determinările se fac la minut de arc (Theo 020,
Theo 030, Wild T1A, Wild T16, Kern DKM 1) precum şi teodolite
tahimetrice de şantier, la care determinările se fac la 10 minute de arc.
Funcţie de numărul punctelor spre care se vor face determinările, metodele de
măsurare se referă la măsurarea unghiurilor izolate, dacă este vorba de unghiul
format de două puncte vizate, sau de unghiuri dispuse în tur de orizont dacă este
vorba de mai mult de 2 puncte vizate.

Clasificarea după gradele de libertate ale mişcării cercului orizontal gradat:

 teodolite simple, la care numai cercul alidad se poate mişca în jurul axei
verticale;
 teodolitele repetitoare, la care atât cercul alidad cât şi limbul au posibilitatea
mişcării în jurul axei verticale;
 teodolitele reiteratoare, la care mişcarea limbului în jurul axei verticale se
face prin intermediul unui şurub exterior, numit reiterator.

Ca soluţii constructive, teodolitele se pot clasifica în trei categorii:

teodolite optice, teodolite electronice şi staţii totale inteligente.
Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 75
1. Teodolitele optice. Teodolite-tahimetre cu scăriţă (fig.5.2.10). Din aceasta
categorie fac parte: Wild T16 produs de firma Leica (a), Theo 030, Theo 020 (b),
Theo 120 produse de firma ZEISS – Jena şi Sokkisha TS6 (c).

a b c

Fig. 5.2.10 Teodolite-tahimetre cu scăriţă

Teodolite – tahimetre cu micrometru optic (fig.5.2.11)
Aceste teodolite deţin o precizie mai mare de apreciere a unghiurilor, din această
categorie făcând parte Theo 010A (a) (Zeiss-Jena), Wild T1 şi T2 (b) din seria
Leica şi TM20H (c) de la Sokkia.

a b c

Fig. 5.2.11 Teodolite – tahimetre cu micrometru optic

TM 20H este un teodolit digital cu compensator la cercul vertical, având precizia
de citire 20’’ şi cu o estimare de 10’’.
Majoritatea teodolitelor moderne sunt proiectate să opereze electronic şi
mult mai puţin optic. Cercurile verticale şi orizontale sunt scanate şi calibrate cu
ajutorul mijloacelor digitale, iar rezultatele citirilor sunt procesate prin intermediul
unui microprocesor. Aceste instrumente nu diferă major faţă de teodolitele optice
din punct de vedere constructiv. La fel ca şi predecesorii lor, teodolitele
electronice fac subiectul erorilor de construcţie şi de calibrare.
Integrarea sistemelor de măsurare electromagnetică a distanţelor la aceste
echipamente a permis realizarea staţiilor totale şi a tahimetrelor electronice. În
general, staţiile totale sunt dotate cu microprocesoare performante, sisteme de
stocare a datelor şi permit conectarea unor calculatoare portabile sau chiar deţin
un sistem computerizat on-board.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 76

 2. Staţii totale
Staţiile totale (fig.5.2.12) sunt practic aparate topo-geodezice înzestrate cu
calitatea de a putea prezenta datele de teren în format digital. Echipamentul
hardware şi software este specific fiecărei firme (Nikon, Leica, Trimble, Sokkia
etc.) în ceea ce priveşte programele adecvate măsurătorilor şi prelucrărilor şi
editării produsului final, ce sunt combinate în mod eficient.
Ordonarea programelor este asigurată de programul care stabileşte
opţiunile, de exemplu pentru punctele marcate, tabelele de calcul, poziţia virgulei
şi programul cuplare pentru compensare, iluminare, măsurare automată a
datelor meteo, etc.
Staţia totală adecvată lucrărilor topo-cadastrale permite o serie de operaţiuni,
după cum urmează:
- calculul unghiului de orientare pe baza direcţiilor măsurate către puncte
de coordonate cunoscute,
- calculul coordonatelor unui punct pe baza datelor măsurate şi
înmagazinarea acestuia,
- calculul distantelor, diferentelor de nivel şi orientării dintre două puncte,
- calculul elementelor polare (poziţie şi înălţime) de la coordonatele unui
punct înmagazinate şi datele punctului de staţie,
- calculul coordonatelor punctului de staţie, de la coordonatele iniţiale,
introduse manual la tastatura, existente in memoria aparatului.

Sokkia 530R3 Trimble 3600 Nikon - Trimble DTM-332

Leica Prisma
Fig .5.2.12 Exemple de staţii totale inteligente

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 77

 Memoria internă poate înmagazina până la 2000 de blocuri de măsurători
sau coordonatele a 4000 de puncte. Datele înmagazinate sunt uşor de transferat
on-line în orice calculator cu ajutorul unei interfeţe.
Pentru calculul coordonatelor, staţiile totale dispun de un set de operaţiuni
geometrice, practic 11 funcţii geometrice, ce sunt activate prin meniu. Funcţiile
geometrice care se găsesc sunt corespunzătoare operaţiilor fundamentale ce se
întâlnesc în practică.
În final se obţin coordonatele absolute X, Y, Z ale tuturor punctelor de
interes, precum şi atributele topologice ale acestora ce sunt folosite în continuare
pentru redactarea lucrărilor topo-cadastrale.
Sistemul informaţional grafic de teren este un sistem de tip baza de date
GIS care poate culege date prin intermediul unei interfeţe seriale şi cu ajutorul
căruia se realizează direct planul digital al suprafeţei ridicate, folosind programele
implementate în sistem (ex. software-ul Autodesk Survey).

Elementele componente ale unei staţii totale

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 78

5.2.4 PUNEREA ÎN STAŢIE A TEODOLITULUI / Staţiei totale

Constă din mai multe operaţii: centrarea aparatului, calarea aparatului, punerea
la punct a lunetei şi orientarea aparatului pe direcţia nord magnetic.

1. Centrarea aparatului este operaţia prin care

axul vertical al aparatului este adus în coincidenta
cu verticala locului care trece prin punctul
topografic în care dorim să măsurăm.
Centrarea aparatului se realizează în următoarele
etape :
- se reglează picioarele trepiedului astfel
încât înălţimea aparatului sa fie comoda
pentru operator;
- se aşează trepiedul cu aparatul deasupra
punctului astfel încât firul cu plumb să fie
deasupra punctului topografic, iar masa
trepiedului sa fie cât mai orizontală;

- se înfig bine saboţii

picioarelor
trepiedului în teren,
pentru ca staţia sa fie
stabila (chiar dacă
terenul este de beton
sau bitum);
Cu cât centrarea aparatului este mai bine executata
cu atât calitatea măsurătorilor este mai buna. Eroarea
de excentricitate a aparatului faţă de punct este data de
formula:

Din aceasta expresie rezultă că pentru vizele scurte

(zeci de metri), se cere o centrare atentă a aparatului în staţie.

2. Calarea aparatului (fig.5.2.13) este operaţia prin care se orizontalizează

limbul aparatului.
Operaţia grosieră se realizează încă de la centrare, când masa trepiedului se
aduce cât mai orizontal.
Calarea fină se realizează cu ajutorul libelelor de calare şi a şuruburilor de
calare astfel:
 se mişcă aparatul în plan orizontal până când axa nivelei de calare este
paralela cu două şuruburi de calare, după care se mişcă de şuruburile de
calare în sens invers, până când bula de aer intră între repere;
 se mişcă aparatul cu 100 g faţă de prima poziţie şi se învârte numai din al
treilea şurub de calare până când bula de aer intră între repere;
 se repetă operaţiile de la primele două puncte, până când în ambele poziţii,
va rămâne bula între repere, fără a interveni la şuruburile de calare.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 79

Pentru verificarea nivelei de calare se mişcă aparatul cu 200g faţă de prima poziţie
de calare. Dacă bula de aer rămâne între repere, nivela este bună, dacă nu, nivela
se va rectifica (jumătate din şurubul de rectificare şi cealaltă jumătate din
şuruburile de calare).

Fig. 5.2.13 Calarea fină cu ajutorul libelelor de calare şi a şuruburilor de calare

3. Punerea la punct a lunetei sau posibilitatea de a viza cu luneta. Mai întâi se

mişcă ocularul până când se vor vedea iar firele reticulare, după care se va viza
grosier punctul dorit.
Se vizează pe deasupra lunetei un dispozitiv de vizare, de o obicei o mini
luneta care are încorporat în ea o cruce. Pentru realizarea clarităţii imaginii vizate
se va mişca din moleta de focusare până când imaginea va deveni foarte clara, în
câmpul vizual al lunetei se va găsi obiectul vizat.
Pentru realizarea fină a vizei (aducerea obiectului vizat la intersecţia
firelor reticulare) se va apela la mişcările micrometrice pe orizontală şi verticală.
Imaginea va fi vizată ca în figura 5.2.5 imaginile b şi a simbolizând deplasările
micrometrice sau ca în figura 5.2.14.

Fig. 5.2.14 Exemple de vizare a semnalului

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 80

4. Orientarea aparatului pe direcţia nord magnetic, constă în aducerea
gradaţiei zero a cercului orizontal pe direcţia nord magnetic. Aceasta operaţie se
realizează în două moduri:
1. Orientarea aparatului pe direcţia nordului magnetic cu busola sau declinatorul
efectuată prin următoarele etape
- după punerea aparatului în staţie prin operaţiunile de centrare şi calare, se
introduce gradaţia zero în aparat, trecând pe mişcarea generală;
- se ataşează busola sau declinatorul şi se mişcă aparatul în plan orizontal până
când se aduce zero al lunetei sau indicatorul declinatorului pe direcţia nord
magnetic.
- Se trece pe mişcarea înregistratoare şi orice direcţie citită prin vizarea
semnalelor devine orientarea direcţiei.
Orientarea teodolitului în acest mod, se efectuează de obicei în prima staţie dintr-o
drumuire locală.
2. Orientarea aparatului după o orientare cunoscută se realizează în toate staţiile
de drumuire cu excepţia celei din prima staţie de drumuire locală. Această
orientare prezintă două aventaje:
- se foloseşte pentru orientare precizia de măsurare a aparatului;
- se efectuează viza înapoi încă de la orientarea aparatului
Etape:
- după centrarea şi calarea aparatului, în staţia 2 se introduce la cercul
orizontal mărimea orientării indirecte 21 = 12  200 g şi se trece pe
mişcarea generală
- se vizează punctul de staţie 1, după care se trece pe mişcarea
înregistratoare, efectuându-se turul de orizont.

5.2.5. METODE DE MĂSURARE A UNGHIURILOR

Operaţiunile necesare măsurării unghiurilor se rezumă la următoarele etape:
 verificarea şi eventual rectificarea teodolitului;
 aşezarea în staţie a teodolitului;
 vizarea punctului, făcută pentru determinări azimutale la baza semnalului, prin
suprapunerea peste acesta sau bisectare a firului reticular vertical, iar pentru
determinarea unghiului zenital prin suprapunerea firului reticular orizontal
peste semnal, fie la înălţimea (I) a instrumentului, fie la înălţimea (S) a
semnalului. Anterior, însă, este necesară vizarea aproximativă cu ajutorul
colimatorului, punerea la punct a imaginii firelor reticulare şi apoi a imaginii
obiectului vizat (semnal geodezic).
 efectuarea determinărilor propriu-zise.

Funcţie de numărul punctelor spre care se vor face determinările, metodele de

măsurare se referă la măsurarea unghiurilor izolate, daca este vorba de unghiul
format de două puncte vizate, sau de unghiuri dispuse în tur de orizont dacă este
vorba de mai mult de 2 puncte vizate.
Unghiurile orizontale în topografie pot fi măsurate prin următoarele metode:

Metoda simplă constă în a măsura un unghi oarecare prin diferenţa direcţiilor

citite. Valoarea unghiului se va obţine astfel:
Se eliberează mişcarea înregistratoare a cercului orizontal gradat, se vizează
punctul P1 în poziţia I a lunetei (cerc vertical stânga) şi se efectuează citirea SP1;

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 81

se deblochează mişcările generale ale aparatului şi se vizează punctul P2, cu
luneta tot în poziţia I; se efectuează citirea SP2. Valoarea unghiului format de
direcţiile către punctele P1 şi P2 va fi dată de diferenţa citirilor. N1 = SP1 –
SP2 (S - staţie; P1 şi P2 –vize) – fig.5.2.14 .

Şurubul de blocare a mişcării generale --- Mişcarea înregistratoare a cercului orizontal

Dacă operaţiunile descrise mai sus se completează cu vizarea în poziţia a doua a

lunetei, se va obţine o valoare mai precisă a valorii unghiului dintre cele două
direcţii. Pentru aceasta a doua etapă se rotesc aparatul şi luneta cu câte 200g,
cercul vertical fiind acum în dreapta lunetei (poziţia a II-a), după care se vizează
punctul P2 şi se efectuează citirea SP2'; se vizează punctul P1, prin rotirea
aparatului în sens antiorar şi se efectuează citirea N1'. Valoarea unghiului măsurat
va fi dată de media citirilor în cele două poziţii ale lunetei.
Metoda repetiţiei se aplică atunci când trebuie să se afle mărimea unui unghi
orizontal cu o precizie mai mare decât a aparatului pe care îl avem la dispoziţie.
Această metodă constă în a măsura unghiul de mai multe ori, în poziţii succesive,
adiacente ale cercului orizontal şi calcularea valorii medii a citirilor:
α = (N1+N2+N3)/3

Fig. 5.2.15 Măsurarea unghiului orizontal între două direcţii din teren prin metoda simplă
şi metoda repetiţiilor
Metoda reiteraţiilor constă în măsurarea unui unghi de mai multe ori, de
fiecare dată schimbându-se originea de măsurare pe cercul orizontal. Practic
metoda reprezintă o sumă de măsurători simple în vederea anulării impreciziei
gradaţiilor mecanice de pe limbul gradat. Întrucât astăzi gradarea cercurilor este
foarte precisă, această metodă nu mai prezintă importanţă practică.

Metoda orientărilor directe. Spre deosebire de celelalte metode, în aceasta se

foloseşte aparatul orientat în momentul efectuării măsurătorilor, iar
măsurătorile în fiecare staţie se efectuează după metoda turului de orizont.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 82

Metoda turului de orizont constă în măsurarea tuturor direcţiilor într-o staţie,
pornind de la o direcţie origine (de obicei viza înapoi în drumuirea planimetrică)
în sensul acelor de ceasornic şi ne închidem, după ce am măsurat toate direcţiile,
pe direcţia de plecare. Acelaşi lucru se realizează în poziţia a doua a lunetei , dar
măsurătorile se executăm în sens invers acelor de ceasornic. Toate valorile
unghiulare se vor înscrie într-un carnet de teren. Se va avea grijă ca la închidere,
eroarea obţinută să nu depăşească toleranţa admisă în turul de orizont

Fig.5.2.15 Măsurarea unghiurilor

orizontale prin metoda turului de orizont
(L’ citirile în sens orar; L’’ – citirile în sens
antiorar; Staţia cu teodolitul – S; 1,2,3,4
punte vizate)

Măsurarea unghiurilor verticale

Pentru măsurarea unghiurilor verticale se procedează în felul următor:
 se instalează aparatul in punctul de staţie, se centrează şi se calează;
 se măsoară înălţimea aparatului (notată cu i);
 se vizează semnalul din punctul B, fie la înălţimea aparatului fie la înălţimea s
a semnalului, prin aducerea firului reticular orizontal la unul din cele două
repere menţionate mai sus; se citeşte unghiul vertical la dispozitivul de citire.
După poziţia originii diviziunilor cercului vertical, se pot determina, fie
unghiuri zenitale ZAB, când originea este îndreptată spre zenit (în sus, pe
verticală), fie unghiuri de pantă AB, dacă originea este pe direcţia orizontalei ce
trece prin centrul de vizare al aparatului.
Măsurarea unghiurilor de pantă se face cu luneta în ambele poziţii, calculându-se
media.

Figura 5.2.16 - Măsurarea

unghiurilor verticale.

Se poate constata că
unghiul de pantă este o
mărime algebrică: acesta
este pozitiv pentru toate punctele situate deasupra liniei orizontului şi negativ
pentru toate punctele situate sub linia orizontului ce trece prin centrul de vizare al
unui teodolit instalat într-un punct de staţie.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 83

Măsurarea unghiurilor cu staţia totală PENTAX V-227N

Se vizează prima ţintă şi apoi se apasă 0 SET|F3 de două ori pentru a aduce
unghiul orizontal la valoarea 0. Se vizează pe cea de-a doua ţintă şi apoi se va citi
unghiul orizontal.
Prin apăsarea tastei DISP|F4 se va afişa unghiul orizontal. tasta 0 SET nu poate
determina resetarea unghiului vertical;

Dacă se apasă DISP|F4 se poate comuta între diferite tipuri de afişare:

 "H.angle/H.dst./V.dst." - unghi orizontal, distanţa orizontală şi distanţa

înclinată
 "H.angle/V.angle/S.dst" - unghi orizontal, unghi vertical şi distanţa
înclinată
 "H.angle/V.angle/H.dst./S.dst./V.dst" - unghi orizontal, unghi vertical,
distanţa orizontală şi distanţa înclinată

Chiar dacă pe timpul unor măsurători se opreşte instrumentul, unghiul orizontal

afişat este salvat şi poate fi folosit când se porneşte din nou.

Resetarea unghiului orizontal la 0

Aşa cum s-a precizat anterior, prin apăsarea 0 SET|F3 de două ori, se va reseta
unghiul orizontal la 0° 0' 0". Tasta 0 SET|F3 nu poate fi folosită pentru resetarea
unghiului vertical

Memorarea unghiului orizontal

Se trece din modul A în modul B prin apăsarea tastei MODE|F5

Pentru a memora valoarea afişată pentru unghiul orizontal măsurat, se apasă

HOLD|F3 de două ori la rând. Se va afişa valoarea reţinută (memorată) pentru unghiul
orizontal. Prin apăsarea tastei HOLD|F3 nu se poate retine valoarea unghiului
vertical sau a distanţei. Pentru a elibera memoria de valoarea unghiului vertical reţinut,
se apasă încă o dată HOLD|F3.
Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 84
După ce nu se mai aude semnalul sonor se poate trece la pasul următor.

Introducerea unui unghi orizontal oarecare

In cazul in care se doreşte introducerea unui unghi orizontal în instrument, de
exemplu 123° 45' 20" se apasă MODE|F5 pentru a trece în modul B

 se apasă ANG SET|F2 pentru a se afisa ecranul ANGLE SET,

apoi se apasă pentru a trece la elementul 2 din meniu

 se apasă ENT pentru a deschide căsuţa de introducere a valorii pentru
unghiul orizontal

 tasta CLEAR|F4 este folosită pentru a şterge valorile introduse

Se introduc valorile dorite folosind tastele sau pentru a creşte sau a

descreste fiecare cifra in parte. Trecerea la alta cifră se efectuează cu

tastele sau

Se apasă ENT pentru a accepta valoarea introdusă şi pentru a trece în modul A.

Afişarea pantei pentru un unghi vertical

Se apasă MODE|F5 pentru a trece în modul B.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 85

Se apasă ANG SET|F2 pentru a se afişa ecranul ANGLE SET.

Apăsaţi ENT pentru a deschide meniul ANGLE/ %GRADE. Se selectează "2. %

GRADE" şi se apasă ENT pentru a afişa panta pentru unghiul vertical.

Se apasă ACCEPT|F5 pentru a reveni în modul A.

Se va activa DISP|F4 pentru a afişa valoarea în procente:

 0% reprezintă unghiul orizontal 0, iar +100% si -100% reprezintă pante de
45° în sus sau în jos;
 Pentru a reveni din ecranul care indica procente la scala de 360°, urmaţi
aceiaşi paşi descrişi mai sus, dar pentru modul B
 Dacă panta (%) depăşeşte +/-10000% se va afişa mesajul "Out of grade
range", ceea ce indică faptul că unghiul vertical nu poate fi măsurat.
 Când luneta revine in domeniul valorilor măsurabile pentru unghiul
vertical, dispare mesajul anterior si se afişează valoarea unghiului vertical.

Schimbarea sensului de măsurare a unghiului orizontal din sens orar în sens

antiorar
Se apasă MODE|F5 pentru a trece în modul B.

Se va apăsa ANG SET|F2 pentru a se afişa ecranul ANGLE SET, apoi se

selectează cu cursorul "3. R/L REVERSE".
Apăsaţi ENT pentru a deschide meniul de selectare

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 86

Selectaţi 2. LEFT si apăsaţi ENT pentru a adăuga un semn - la valoarea
orizontală, ca unghi antiorar.
Apăsaţi ACCEPT|F5 pentru a reveni în modul A.
- pentru a transforma unghiul orizontal din sens antiorar în sens orar, se parcurg
paşii de mai sus
- dacă s-a selectat unghi antiorar, ordinea de vizare a ţintelor se inversează.

Măsurători de distanţe cu staţia totală PENTAX V-227N

Setarea ţintei
În stânga semnului pentru baterie este afişat modul de măsurare până la ţinte şi
constanta ţintei. De exemplu, dacă este afişată valoarea 0 pentru constantă,
înseamnă că nu există reflector.

Dacă se apasă TARGET|F2 se va schimba modul de măsurare a distanţelor până

la ţinte.
 modul este schimbat secvenţial astfel: prisma - fără reflector;
 modul selectat este stocat in memorie, chiar daca aparatul este oprit. Când
se porneşte din nou aparatul se va folosi acelaşi mod.
 constanta ţintei diferă conform cu modul selectat. După modificarea ţintei
vor trebui confirmate modul si constanta ţintei.

Măsurători de distanţe în modul fără reflector

Domeniul de măsurare şi precizia măsurătorilor efectuate în acest mod sunt
influenţate de următoarele condiţii: raza laser este emisă perpendicular pe marca
reflectorizantă Kodak Gray Card.
Domeniul de măsurare poate fi influenţat de forma ţintei şi de mediul în care este
amplasată aceasta. Există posibilitatea ca domeniul de măsurare sa varieze în
funcţie de condiţiile de mediu.

Distanţa de măsurare şi precizia de măsurare în modul fără reflector se bazează pe

condiţia ca raza laser să fie emisă perpendicular pe suprafaţa timbrului
reflectorizant
Distanţa de măsurare poate fi influenţată de forma ţintei şi mediul în care se
situează aceasta.
Exista posibilitatea:
- ca distanţa de măsurare să varieze când ţinta nu satisface condiţiile anterioare;
- de a nu efectua determinări corecte de distanţe datorită dispersiei sau reducerii
intensităţii razei laser, când raza cade pe ţinta sub un unghi diferit de unghiul
drept;
- de a nu efectua determinări corecte de distanţe datorită faptului ca raza nu vine
direct de la instrument ci este reflectată de alte obiecte;
- de a nu efectua determinări corecte de distante datorita faptului ca operatorul ia
ca ţinta o sferă sau o suprafaţă rugoasă;
- de a nu efectua determinări corecte de distanţe datorita apariţiei unei persoane
sau unei maşini (obstacol) pe direcţia razei laser;
- de a nu efectua determinări corecte de distanţe datorită faptului ca lumina este
prea puternică sau pentru că exista reflexii puternice de la diferite obiecte

Dacă nu se poate obţine o precizie ridicată, se recurge la efectuarea

măsurătorilor de distanţe cu prisma.
Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 87
Există două moduri de măsurare a distanţelor: primar şi secundar.

Prin apăsarea o singură dată a tastei MEAS|F1 se trece în modul primar iar dacă se
apasă de două ori se trece în modul secundar de măsurare a distantelor (modul
continuu).

Se poate defini numărul de emisii ale laserului în vederea determinării distanţei ca

medie dintre rezultatele fiecărei emisii. Implicit acest număr este 1.

Înainte de începerea măsurătorii trebuie confirmată constanta ţintei.

Se va viza cu luneta pe ţintă şi se va apăsa MEAS|F1 o singură dată pentru a

începe măsurarea de distanţe. Odată ce a început măsurarea distanţei se va afişa în
permanenţă simbolul de măsurători de distanţe (((0))). După ce s-a recepţionat
semnalul retrodifuzat de la ţintă, se va auzi un semnal sonor şi se va afişa distanţa.
Dacă instrumentul este în modul B, se va apăsa MODE|F5 pentru a trece in
modul A si apoi se tastează MEAS|F1

Daca se apasă MEAS|F1 după ce s-a colimat pe prismă, se va începe măsurarea

distanţei, iar mesajul MEAS se va afişa intermitent. După terminarea măsurării
mesajul nu va mai apare intermitent şi se va afişa valoarea măsurată.

Când se efectuează măsurători în modul continuu, mesajul se afişează în mod

continuu intermitent. Daca se apasă MEAS|F1 din nou, se va termina
măsurătoarea continuă de distanţe şi mesajul MEAS nu se va mai afişa
intermitent.

Dacă se apasă DISP|F4 se produce comutarea între elementele:

"H.angle/H.dst./V.dst",
"H.angle/V.angle/S.dst."si"H.angle/V.angle/H.dst./S.dst./V.dst."

Dacă se apasă • ESC sau MODE|F5 pe durata efectuării de măsurători de

distanţe, aceste operaţiuni se vor termina.

Aceste operaţiuni vor fi efectuate de către fiecare student în cadrul orelor de

lucrări practice şi a practicii de specialitate la disciplina Topografie.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 88

 RIDICAREA PLANIMETRICĂ
A TERENULUI 6
PLANIMETRIA cuprinde operaţiile topografice de determinare a
poziţiei unui punct din teren, pe cale grafică sau prin calcul, cu ajutorul
coordonatelor rectangulare sau polare, pornind de la un punct sau mai multe
puncte determinate.
Triangulaţia este metoda prin care a fost determinată cu precizie o reţea
de puncte în teren, puncte care formează vârfurile unor triunghiuri de diferite
ordine (I–V) şi sunt materializate în teren prin semnale permanente şi borne.
Aceste puncte formează
reţeaua geodezică de stat
(reţeaua de sprijin sau
canevasul fundamental) în
funcţie de care se fac ridicările
topografice – noile puncte
preluate în cadrul măsurătorilor
(C1,C2,C3) trebuie legate de
punctele din canevas
(A1,A2,A3).

Principalele metode de ridicări planimetrice sunt: intersecţia, drumuirea

şi radierea.
6.1. Intersecţia se bazează pe calcularea a două unghiuri orizontale şi a
două distanţe în determinarea poziţiei unui punct. La intersecţia acestor direcţii
din teren se află punctul pe care dorim să-l determinăm.
Intersecţia poate fi: intersecţie înainte şi intersecţie înapoi.

Fig. 6.1 Metoda intersecţiei înainte

6.1.1 Intersecţia înainte (fig. 6.1). Pentru determinarea poziţiei punctului

N din figură este necesar să măsurăm unghiurile β1, β şi α , α , precum şi
2 1 2
distanţele 2-N şi 1-N. La intersecţia acestor două direcţii se află punctul N.
Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 89
Punctele 1, 2 şi 6 sunt cunoscute, ele făcând parte din reţeaua de triangulaţie.
Pentru verificarea rezultatului ne putem folosi şi de a treia viză, din punctul 6 spre
punctul N. Procedeul poartă numele de înainte deoarece, în timpul măsurătorilor,
se face staţie în punctele cunoscute şi se vizează înainte, spre cele necunoscute.
6.1.2 Intersecţia înapoi (fig. 6.2). Pentru a determina poziţia punctului N
este necesar să se măsoare cel puţin două distanţe şi două unghiuri orizontale. Se
face staţie în punctul N şi se măsoară distanţele N-1, N-2, N-6 şi N-4, şi
unghiurile α, β şi γ.

Fig.6.2 Metoda intersecţiei înapoi

Pentru verificarea corectitudinii se măsoară şi unghiul de închidere a
cercului, care trebuie să aibă valoare cumulată de 360º sau 400g. Procedeul poartă
numele de înapoi deoarece se face staţie în punctul necunoscut (N) şi se vizează,
înapoi, spre punctele cunoscute din reţeaua de triangulaţie.
6.2. Drumuirea este un procedeu de determinare a poziţiei punctelor
topografice prin determinarea distanţelor şi unghiurilor dintre acestea în timpul
parcurgerii unui aliniament (drum). Ca procedee mai importante ale drumuirii se
disting: drumuirea sprijinită şi drumuirea în circuit închis. Metoda drumuirii
asigură îndesirea punctelor pentru suprafeţele ce urmează să fie reprezentate într-
un plan de situaţie şi obţinerea coordonatelor punctelor noi dacă se măsoară în
teren pentru fiecare direcţie orientarea, unghiul vertical şi distanţa.
Metoda drumuirii în circuit închis este tratată detaliat în cadrul lucrărilor
practice ale disciplinei şi face obiectul unui proiect prin care studenţii se
familiarizează cu metodele de calcul necesare realizării planului de situaţie.

6.2.1 Drumuirea sprijinită (fig. 6.3). În acest procedeu se calculează

distanţele şi unghiurile orizontale dintre acestea pentru punctele 101, 102, 103,
104, 105 şi N. Efectuarea drumuirii se sprijină pe punctele 2 şi 6, cunoscute, şi pe
aliniamentul 101 - măsurat în prealabil.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 90

 Fig.6.2 Metoda drumuirii sprijinte

6.2.2 Drumuirea în circuit închis (fig. 6.4). Prin acest procedeu se

determină poziţia punctelor, prin măsurarea distanţelor şi a unghiurilor dintre ele,
de la un punct la altul. În final drumuirea trebuie închisă, adică se efectuează
întoarcerea în punctul de plecare.

a. b.

c. d.

Fig. 6.4 Drumuirea în circuit închis: a – Poziţia punctelor topografice; b – schiţa drumuirii
tahimetrice A-F; c – unghiurile necesare calculului drumuirii -  - unghiuri orizontale; 
orientări ale aliniamentelor; d – drumuire tahimetrică închisă din 6 puncte  şi  - unghiuri
orizontale.
Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 91
 6.3 Radierea (fig. 6.5). Cu ajutorul acestui procedeu se determină poziţia
mai multor puncte din teren (2001-2007) bazându-se pe un punct cunoscut (101)
în care se face staţie. De la acest punct spre cele care trebuie determinate, se
calculează distanţele şi unghiurile dintre vize 1-7 şi o direcţie cunoscută 101-102
(meridianul magnetic). Pentru verificarea corectitudinii radierii, trebuie să se
închidă turul de orizont, unghiul final cumulat descriind un cerc.

Fig. 6.5 Radierea

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 92

 NIVELMENTUL
(ALTIMETRIA) 7
NIVELMENTUL reprezintă partea topografiei care se ocupă cu
studiul aparatelor, instrumentelor şi metodelor de determinare a înălţimilor
(altitudini sau cote) punctelor caracteristice ale terenului, precum şi cu
reprezentarea reliefului pe planuri şi hărţi.

Operaţiile altimetrice sau nivelitice au ca scop determinarea altitudinii

reliefului terenului şi reprezentarea sa în plan.
Cele mai importante metode de determinare a altitudinii punctelor de pe
suprafaţa terestră sunt:
 nivelmentul geometric;
 nivelmentul trigonometric;
 nivelmentul barometric;
 nivelmentul satelitar.

7.1 Nivelmentul geometric. Pentru calcularea altitudinii prin acest

procedeu avem nevoie de două instrumente: nivelmetru şi miră topografică (fig.
7.1).
Este cunoscut şi sub denumirea de nivelmentul vizelor orizontale. Funcţie
de poziţia instrumentului de nivelment faţă de mirele de nivelment, se disting
nivelmentul geometric de mijloc şi nivelmentul geometric de capăt. Indiferent de
tip, nivelmentul geometric se execută cu instrumentele de nivelment numite nivele
(nivelmetre) şi cu mire centimetrice sau de invar (pentru determinări precise).
Principala caracteristică a aparatelor folosite în nivelmentul geometric este
aceea ca realizează orizontalizarea precisă a axei de vizare. Acest lucru este de o
importanţă deosebită deoarece la nivelul axei de vizare se fac citirile pe miră.
După modul de orizontalizare a axei de vizare, instrumentele de nivelment se
clasifică în :
 nivel rigid simplu;
 nivel rigid cu şurub de basculare;
 nivel cu orizontalizare automată a axei de vizare.
7.1.1 Nivela este un instrument optic, prevăzut cu o lunetă topografică
care se poate roti doar în plan orizontal. Cu ajutorul lunetei se citeşte înălţimea de
pe miră, aflată în punctul pentru care se doreşte determinarea altitudinii.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 93

 Fig. 7.1 Schiţa unei nivele şi mira topografică vizată

Fig. 7.2. Nivelmetrul Ni 030

1. trepied; 2. şuruburi de calare; 3. ambaza; 4. dispozitiv de blocare a mişcării lunetei în
plan orizontal; 5. obiectivul lunetei; 6. dispozitiv de centrare pe miră; 7. luneta topografică;
8. dispozitiv de centrare pe miră; 9. şurub de reglare a clarităţii imaginii lunetei; 10.
ocularul lunetei; 11. microscopul cu scăriţă; 12. şurub de calare a lunetei; 13. cercul
orizontal (alidad); 14. şurub de reglaj fin a mişcării lunetei în plan orizontal; 15. şuruburi
de rectificare a nivelei sferice; 16. nivela sferică de calare a cercului orizontal; 17. ocularul
dispozitivului de calare a lunetei cu coincidenţă optică; 18. şuruburile de rectificare a
nivelei torice; 19. nivela torică de calare a lunetei.

Luneta este prevăzută cu fire reticulare (în formă de cruce, cu un braţ

vertical şi unul orizontal), folosite la vizarea reperelor (jalon, miră, baliză,
piramidă topografică, repere pe arbori), şi fire stadimetrice, scurte şi
perpendiculare pe primele, între care se citesc gradaţiile de pe miră, în vederea
calculării distanţelor dintre miră şi aparat.
În microscopul cu scăriţă al nivelmetrului Ni 030 apare o fereastră
pentru citirea unghiurilor orizontale. Scăriţa microscopului, divizată centezimal,
are 10 gradaţii, fiecare gradaţie reprezentând 10c, şi este gravată pe o lentilă din
interiorul aparatului, aflată pe axa de reflexie a imaginii cercului orizontal spre
microscop. Cele 100c ale scăriţei au lungimea egală cu distanţa de un grad de pe
cercul orizontal ale aparatului. Dacă acest lucru nu este îndeplinit înseamnă că
aparatul este dereglat, urmând ca reglajul să se facă prin intermediul obiectivelor
din interior. Citirea unghiurilor orizontale se face astfel: gradele se citesc pe
cercurile gradate, în dreptul gradaţiei care intersectează scăriţa microscopului, în
timp ce minutele se citesc pe scăriţă, în dreptul diviziunii peste care se suprapune
diviziunea gradelor de pe imaginea cercurilor orizontal şi vertical. Precizia de
măsurare a unghiurilor este de 10 minute centezimale (10 c).
Măsurarea distanţelor cu ajutorul lunetei nivelmetrului şi a mirei
topografice se face ca şi în cazul teodolitului. Diferenţa constă că în cazul
nivelmetrului luneta nu se poate roti în plan vertical, fapt ce nu va permite vizarea
pe miră la înălţimea lunetei pe aparat, aşa cum se procedează la teodolite, ci la o
înălţime care este dictată de diferenţele de nivel dintre punctul de staţie şi punctul
vizat. Dacă punctul vizat este mai jos decât cel de staţie vizarea pe miră se va face
la o înălţime mai mare decât cea a lunetei pe aparat şi invers, dacă punctul vizat
este mai sus decât cel de staţie, vizarea se va face pe miră la o înălţime mai mică

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 94

decât cea a lunetei pe aparat. Doar în situaţia în care punctul de staţie se află la
aceeaşi altitudine cu punctul vizat (teren perfect orizontal), firul reticular orizontal
al lunetei va indica pe miră înălţimea la care se află luneta pe aparat.

7.1.2 Nivelmentul geometric de mijloc.

În acest caz se face staţie cu nivela la mijlocul aliniamentului dintre
punctele A şi B. ΔH va fi egal cu valoarea citită pe mira din A minus valoarea
citită pe mira din B (fig.7.3 a).
Pentru determinarea diferenţei de nivel între două puncte sau pentru
determinarea cotei unui punct când se cunoaşte cota unui alt punct aflat în
apropiere se poate amplasa pe fiecare din cele două puncte câte o miră, iar
aproximativ (în limita a 2-3 m diferenţă) la mijlocul distanţei, fără a fi obligatoriu
sa fie şi pe aliniamentul format de cele două puncte, se amplasează o nivelă. Prin
citirile efectuate pe cele două mire se pot determina mărimile distanţelor.
După cum se observă din figurile care explică metoda nivelmentului
geometric (fig.7.3 a şi b), cu luneta nivelmetrului se măsoară de fapt distanţa
redusă la orizontală şi nu distanţa reală din teren, fapt care elimină o operaţie în
laborator, adică reducerea vizelor la orizontală.
Distanţa între aparat şi una din mire se numeşte portee, în timp ce distanţa între
mire se numeşte niveleu.

a b
Fig. 7.3. Nivelment geometric de mijloc (a) şi de capăt (b)
7.1.3 Nivelmentul geometric de capăt (fig.7.3 b) se bazează pe faptul că
altitudinea punctului B din teren este egală cu altitudinea punctului A, în care se
face staţie cu nivela, plus ΔH. ΔH este diferenţa de nivel dintre punctele B şi A, şi
se calculează scăzând din valoarea înălţimii pe trepied a nivelei valoarea citită pe
miră în punctul B. Precizia nivelmentului geometric de capăt este net inferioară
celei obţinute prin nivelmentul geometric de mijloc datorita impreciziei măsurării
înălţimii instrumentului (± 5 mm) precum si erorilor de sfericitate si refracţie
atmosferica.

7.1.4 Metode de nivelment geometric

În lucrările de nivelment geometric sunt folosite diverse moduri de
dispunere a punctelor cotate şi a staţiilor, ca şi de calcul a cotelor. Alegerea
metodelor depinde de scopul urmărit, forma şi dimensiunile terenului supus
măsurătorilor şi vizibilitatea dintre puncte.
Ca şi în lucrările de planimetrie, în funcţie de mărimea suprafeţei se
poate folosi metoda radierii, drumuirii sau drumuirii combinate cu radieri, care
sunt variante ale nivelmentului geometric de mijloc sau de capăt.
În funcţie de scopul urmărit şi de dispunerea punctelor în plan se folosesc
următoarele metode specifice:
 nivelment geometric pe ax;
Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 95
  nivelment geometric pe bandă;
 nivelment geometric pe suprafaţă.

7.2 Nivelmentul trigonometric se bazează pe faptul că, ştiind altitudinea

punctului de staţie şi panta terenului, putem determina ΔH şi apoi altitudinea
punctului în care se află mira. Între punctele A şi B se formează ipotenuza unui
triunghi dreptunghic în care cunoaştem lungimea AB şi unghiul de pantă α.
Diferenţa de nivel dintre A şi B este dată de formula (fig. 7.4): ΔZ = sin α × AB.
Altitudinea punctului B este egală cu altitudinea punctului A plus ΔZ
sau relaţiile complete:
ZAB = do × tg α = do × ctg z = D × sin α = D × cos z

Fig.7.4

Deoarece se efectuează cu ajutorul unui teodolit, se mai numeşte si

nivelment cu vize înclinate. După direcţia vizei, se disting nivelmentul
trigonometric cu vize ascendente, când punctul ce se va determina este situat
deasupra liniei orizontului si nivelmentul trigonometric cu vize descendente, cad
punctul este situat sub linia orizontului. Principial, diferenţa de nivel se calculează
funcţie de unghiul de pantă sau unghiul zenital şi distanţa orizontală.

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 96

 Nivelmentul trigonometric sau indirect este mai puţin precis decât
nivelmentul geometric, dar în majoritatea cazurilor este mai expeditiv,
utilizându-se cu precădere pentru determinarea cotelor punctelor pe terenuri
accidentate.
7.3 Nivelmentul barometric se bazează pe relaţia care există între
presiunea atmosferică şi altitudine, cunoscut fiind faptul că presiunea atmosferică
creşte când altitudinea scade şi invers.
În topografie, nivelmentul barometric se efectuează cu ajutorul
altimetrelor care funcţionează pe principiul enunţat mai sus. La măsurarea
altitudinii cu altimetrul trebuie să se ţină seama de factorii care influenţează
presiunea atmosferică şi anume:
temperatura, densitatea şi umiditatea
aerului, acceleraţia gravitaţională şi
latitudinea locului. Din aceste motive,
altimetrul trebuie întotdeauna reglat în
funcţie de o altitudine cunoscută din
teren, după care se pot face
determinări.
Altimetrele pot fi mecanice şi
electronice. Precizia de măsurare
depinde de aparat şi variază între 5 –
10 m la cele mecanice şi 1 m la cele
electronice.

7.3 Nivelmentul satelitar.

Sistemele GNSS (Global Navigation Satellite System) sunt sisteme globale de
navigatie care folosesc sateliti specializati. In prezent sistemele GNSS includ:
 sistemul american NAVSTAR-GPS (Navigation System with Time And
Ranging);
 sistemul rusesc GLONASS (Global Navigation Satellite System);
 sistemele complementare WAAS (Wide Area Augmentation System),
EGNOS
 (European Geostationary Navigation Overlay Service), MSAS
(MTSATSatellite-Based Augmentation System, Japonia).
Începând cu anul 2008 este prevazut a intra în functiune si primul sistem civil
European de navigatie cu sateliti denumit GALILEO.
Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 97
Implementarea în România dupa 1990 a lucrarilor de cadastru (Legea 18/1997,
Legea 1/2000) a fost facilitata într-o mare masura de utilizarea sistemelor de
masurare satelitare (GNSS) cu avantajele majore pe care le poseda: inexistenta
conditiei de vizibilitate directa între punctele de masurat, posibilitatea masurarii
unor vectori de zeci, sute si mii de km lungime, independenta de conditiile meteo
(lucreaza la temperaturi extreme: -30°C pâna la +60°C, pe ploaie sau ninsoare),
precizii ridicate obtinute, usurinta în manipulare, reducerea drastica a timpului
de executie a lucrarilor, reducerea costurilor.
La nivel european se constata în prezent o crestere cantitativa si calitativa a
utilizarii GNSS (GPS în mod special) în diverse domenii de activitate. In
domeniul administratiei publice are loc o astfel de crestere, sfera aplicatiilor
vizând: pozitionarea unor vehicule (salvare, politie, pompieri), transportul de
marfa si calatori, realizarea hartilor digitale, s.a.
Modernizarea retelelor geodezice la nivel mondial arata ca este necesar a se
valorifica si informatiile altimetrice (altitudini elipsoidale) obtinute pe baza
tehnologiei GNSS. Aceasta valorificare nu este însa posibila fara asigurarea
legaturii dintre sistemul de referinta bazat pe GNSS si sistemul de referinta
altimetric national. Cu alte cuvinte, se impune realizarea unui geoid pentru zona
tarii noastre la o clasa de precizie în concordanta cu determinarile altimetrice
clasice (nivelment geometric si trigonometric). In plan teoretic este necesar a se
realiza un set de algoritmi, care sa permita conversia dintre noul sistem de
referinta adoptat si sistemul de referinta national în vigoare (elipsoid Krasovski
1940, plan de proiectie stereografic 1970, sistem de altitudini Marea Neagra 1975)

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 98

 Bibliografie
1. Donisă V., Donisă I. – 1998. Dicţionar explicativ de teledetecţie şi sisteme
informaţionale geografice, Ed.Junimea.
2. Dunea D. – 2004. Potenţialul produselor Autodesk în ingineria şi protecţia
mediului în agricultură, Revista MaxCAD magazine nr.14.
3. Girard M.C., Girard Colette – 1999. Traitement des données de
télédétection. DUNOD Ed. Paris.
4. Kevany M.J. – 1998. Digital Mapping, Cadastre and Utilities – Concepts,
Issues and Recent Development PlanGraphics, Inc., Silver Spring,
Maryland USA 20910.
5. Kiss A., – 1990. Topografie, Universitatea Transilvania Braşov.
6. Leu I.N. şi colab. – 2002. Topografie şi cadastru, Ed. Universul, Bucureşti.
7. Leu I.N. şi colab. – 2002. Ghid practic de măsurători topografice, Ed.
Phoenix, Bucureşti.
8. Ionescu P.-1991. Topografie cu elemente de cadastru funciar şi desen
tehnic, Universitatea ecologică, Bucureşti
9. Ioniţă Angela, Moise E. – 2001. Dicţionar bilingv englez-român de termeni
GIS şi TIC, Editura ICI, Bucureşti (http://www.racai.ro/dic-
TIC/Dictionar.htm).
10. Năstase, A., – 1983. Cartografie-Topografie, E.D.P.,
11. Rusu, A., Boş, N., Kiss, A. - 1982.Topografie-Geodezie, E.D.P.
12. Autodesk, Inc – 2001. Autodesk Land Desktop Getting Started – Manual
de utilizare.
13. Autodesk, Inc – 2001. Autodesk Map 5 Getting Started – Manual de
utilizare.
14. Autodesk, Inc – 2001. Autodesk Survey 3 Getting Started – Manual de
utilizare.
15. Advanced Surveying Systems – Trimble, www.trimble.com
16. http://www.sli.unimelb.edu.au/planesurvey/prot/equip/equip6-3.html
17. http://www.sli.unimelb.edu.au/planesurvey/prot/topic/top14-02.html

Topografie – Autor: S.L. Dunea D. 99

1. ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ A TERITORIULUI ROMÂNIEI – s = 23 839 070
ha
41 judeţe + municipiul Bucureşti

2. CADASTRUL APELOR – principalele bazine hidrografice

Nomenclatura foilor hărţilor topografice 1:100 000