Legenda Ciocârliei, de Vasile Alecsandri

Trăia odată o fata frumoasă de împărat, pe nume Lia. Faţa ei albă, ochii albaştri şi
părul bălai, fermecau inimile tuturor celor care o priveau.
Au venit să o ceară de soţie împăraţi măndri şi viteji. Lia, însă, nu îl voia pe niciunul
dintre ei. Lia privea mereu cu drag la Soare şi mereu avea ochii plini de lacrimi. Nimeni nu
ştia de ce. Frumoasa fată de împărat îi spunea Soarelui că singura ei dorinţă, e să îl
întâlnească şi să-i fie mireasă.
Într-o dimineaţă, îmbrăcată în haine de băiat, Lia sui pe Graur, calul ei care fugea ca
vântul şi ca gândul şi porni la drum, până când ajunge la malul mării. Lia privi cu dor spre
insula pe care se afla palatul Soarelui şi după un timp ajunge la el.
La palat îi ieşi în cale mama Soarelui. Era oarbă, de la atâta privit la strălucirea
Soarelui. Soarta ei era să mai vadă numai atunci când fiul ei ar fi întâlnit iubirea. Cum Lia
nu ştia ce sa facă, iată că apăru Soarele. O zări pe Lia, îi ură bun-venit.
Fata răspunse cu vorba duioasă şi îşi zâmbiră dulce unul altuia. Dimineaţa, mama
Soarelui văzu florile înflorite, căci vederea îi revenise ca prin farmec şi înţelese că oaspetele
e fată. Privi pe cer şi îşi văzu fiul cu iubita la pieptul lui. Uitase de toate, chiar şi să ţină
seama razelor de foc, iar lumea întreagă era cuprinsă de flăcări arzătoare.
Mama o blestema pe fată. Blestemul urcă până la cer şi Lia se prăvăli, prefăcându-se
în mica ciocârlie, pasărea care se înalţă mereu către Soare, cântându-i primavara cântece de
dor.