Craiasa zapezii

I. O oglindă şi nişte cioburi

A fost o dată un vrăjitor rău, care făcuse o oglindă după sufletul lui. Tot ce era bun şi
frumos se vedea în oglinda aceea neclar şi urâţit, iar ceea ce era urât,  se vedea foarte clar,  dar
şi mai urât. Ucenicii lui s-au dus cu oglinda peste tot pe pământ, aşa că vrăjitorul a vrut să
meargă şi în cer, să râdă de îngeri şi de Dumnezeu.
Cu cât urca mai sus,  oglinda tremura şi se strâmba, până când a căzut din mâinile lui pe
pământ şi s-a spart în mii şi milioane de bucăţi. Unele mici, care au intrat în ochii oamenilor şi
i-au făcut să vadă strâmb şi să gândească sucit, altele mari, din care unii au pus la ferestre şi
vedeau afară strâmb şi judecau nedrept.

II. Un băieţaş şi o fetiţă

Într-un oraş mare, în două case înghesuite, trăiau doi copii, un băiat şi o fată, Karl şi Gretchen,
care se iubeau ca fraţii. Stăteau la mansardele celor două case, iar părinţii lor puseseră la
streaşină câte un vas în care plantaseră câte un trandafir. Trandafirii făcuseră o boltă şi copiii
stăteau şi se jucau sub ea. Iarna stăteau înauntru, făceau câte un rotocol în ferestre şi se
priveau.
Când ningea, bunica le spunea la amândoi poveşti despre Craiasa Zapezii, regina fulgilor de
zăpadă. Seara, băiatul a văzut-o pe crăiasă, o femeie frumoasă, dar de gheaţă, care i-a făcut
semn cu mâna şi l-a speriat.
A plecat iarna, a venit din nou vara, au înflorit trandafirii, cei doi copii stăteau sub boltă şi
făceau lectură dintr-o carte, când deodată Karl spuse că l-a lovit ceva în piept şi i-a intrat ceva
în ochi. Fetiţa se uită în ochii lui, dar nu văzu nimic.  Erau cioburi din oglinda cea vrăjită. 
Băiatul începu să vadă lucrurile urâte şi inima lui începu să-şi piardă bunătatea şi să îngheţe.
O izgoni pe Gretchen, dădu cu piciorul în cutia cu trandafiri şi rupse un trandafir. Din ziua
aceea Karl începu să fie răutăcios, să se strâmbe şi să batjocorească pe toată lumea: pe
Gretchen, pe bunica, pe toţi vecinii.
A venit iarna din nou. Karl se duse cu săniuţa în piaţă şi se agăţă de  o sanie mare, albă, în
care stătea cineva înfăşurat într-o blană albă şi cu o căciulă de blană albă pe cap. Ningea cu
fulgi mari şi deşi, iar băiatul nici nu îşi dădu seama când ieşiră din oraş. Fulgii de zăpadă se
făceau tot mai mari si când ajunseră cam cât nişte găini albe, săriră într-o parte şi alta, iar
sania se opri.
În sanie era Craiasa Zapezii. Îl luă lângă ea, în blana de urs alb, dar băiatul simţi de parcă l-ar
fi aruncat în viscol. Îl sărută pe frunte şi Karl întâi îngheţă, apoi nu mai simţi frigul. Crăiasa îl
sărută a doua oară şi el uită de Gretchen şi de bunica şi de toţi. Craiasa Zapezii îi spuse că nu
îl mai sărută, fiindcă poate să moară, apoi s-au înălţat până în nori şi au zburat peste mări şi
ţări.

III. Grădina femeii care ştia să facă farmece

Toţi cei de acasă plângeau după Karl, crezând că a murit. Nimeni nu știa că l-a răpit Craiasa
Zapezii. Primăvara, când au sosit razele de soare şi rândunelele, Gretchen le tot spunea că băiatul
a murit şi ele răspundeau de fiecare dată că nu cred.

Până la urmă nu a mai crezut nici Gretchen. Şi-a pus pantofii cei noi, roşii,  şi a plecat să îl caute.
S-a dus la râu să îl întrebe de băiat şi a aruncat în valuri, ca pe un dar, pantofii la care ţinea aşa
mult.
Fata s-a urcat într-o luntre, iar aceasta s-a desprins de mal şi a pornit pe apele râului. Gretchen  s-
a gândit că poate luntrea o duce la Karl. Luntrea a dus-o însă la o căsuţă cu ferestre albastre şi
roşii.

Din căsuţă a ieşit o bătrână care a ajutat-o pe Gretchen să coboare  pe mal. Fata i-a povestit cum a
ajuns acolo şi a întrebat-o dacă nu l-a văzut pe Karl. Bătrâna a dus-o în casă, i-a spus că o să vină
şi Karl, dar deocamdată să guste nişte cireşe. Şi a încuiat uşa cu cheia…

Gretchen a început să mănânce cireşe, iar bătrâna să îi pieptene părul. În acest timp, Gretchen îl
uita tot mai tare pe Karl, până l-a uitat de tot. Bătrâna vrăjitoare voia să rămână fetiţa cea drăguţă
cu ea, să îi ţină de urât. De aceea s-a dus în grădină şi a pălit toţi trandafirii cu cârja, ca să nu-i
amintească fetei de băiat.

După asta, bătrâna a ieşit cu Gretchen în grădină şi fata a fost încântată de frumuseţea florilor. În
fiecare zi ieşea şi se uita la ele, dar odată a văzut un trandafir pictat pe pălăria de soare a bătrânei
şi s-a mirat că în grădină nu e nici un trandafir. S-a aşezat pe jos şi a început să plângă. Şi-a
amintit de Karl şi că ea plecase de fapt să îl caute.

A luat-o la fugă  cu picioarele desculţe şi s-a strecurat pe portiţa din fundul grădinii. În grădină
era tot timpul vară, dar afară era toamnă şi frig.

IV. Un prinţ şi o prinţesă

A mers fata până a venit zăpada. Într-un loc s-a oprit să se odihnească şi a zărit un cioroi care a
salutat-o şi a întrebat-o unde a pornit aşa singură. Gretchen i-a povestit şi l-a întrebat dacă nu l-a
văzut pe Karl. Cioroiul i-a spus că s-ar putea să fie la curtea prinţesei.

În împărăţia aceea era o prinţesă foarte deşteaptă, care citise toate gazetele din lume. Nu demult
se hotărâse să se mărite , dar voia ca viitorul soţ să fie nu numai tânăr şi plăcut la înfăţişare, ci şi
deştept şi cu harul vorbirii frumoase. A dat anunţ la ziar şi la poarta palatului s-a şi făcut coadă.
Numai că toţi erau siguri pe ei doar până intrau în palat. Înăuntru se zăpăceau şi nu mai puteau să
spună nimic.

După trei zile a venit un tinerel frumos, dar cam prost îmbrăcat. I-a spus vesel prinţesei că nu a
venit să se însoare, ci doar pentru că auzise despre deşteptăciunea ei şi voia să stea de vorbă cu ea.

Auzind toate acestea, Gretchen fu sigură că tânărul era Karl şi îl rugă pe cioroi să o bage în palat.
Cioroiul, care avea o iubită domesticită la palat, promise fetei că va vorbi cu drăguţa lui să o ajute.

Seara, cioroiul o duse pe fată la palat, la iubita lui. Cioara o conduse pe o scară secretă până în
iatacul celor doi. Prinţesa dormea într-un pat alb, iar tânărul dormea,cu faţa în pernă, într-un pat
roşu. Gretchen s-a apropiat de patul lui, l-a strigat şi a ridicat lampa. El s-a trezit, a întors faţa
spre ea şi…nu era Karl.

Prinţesa s-a trezit şi ea şi a întrebat ce s-a întâmplat. Plângând, Gretchen i-a spus povestea ei şi
cum au ajutat-o cele două ciori. Prinţesa le-a lăudat pe ciori şi le-a dat câte o slujbă de cioară
princiară şi dreptul la toate cojile de legume din bucătărie. Apoi au culcat-o pe Gretchen să se
odihnească şi ea.

A doua zi au îmbrăcat-o cu haine scumpe, i-au dat pantofi şi un manşon să nu-i fie frig şi   au
urcat-o într-o caleaşcă de aur, cu vizitiu şi valet, ca să meargă şi să-l caute mai departe pe Karl.

V. Fetiţa de tâlhar
Pe când treceau printr-o pădure , caleaşca de aur a fost atacată de tâlhari. Nevasta unui tâlhar a
vrut să-i ia viaţa lui Gretchen, dar fiica ei a oprit-o. Fetița de tâlhar a spus că o să-i ia pantofii şi
manşonul, apoi are să se joace cu ea.
Gretchen i-a povestit fetiţei de tâlhar toate întâmplările prin care trecuse. Aceasta i-a promis că
nu o să-i lase pe tâlhari să o omoare.

Tâlharii stăteau într-un castel părăsit şi dărăpănat. Îşi găteau mâncarea în sala cea mare, iar
fetiţele s-au culcat tot acolo, într-un colţ în care erau o sumedenie de porumbei şi un ren legat, cu
o zgardă de fier la gât. Fetiţa de tâlhar a adormit, iar Gretchen i-a ascultat pe porumbeii sălbatici,
care i-au spus că l-au văzut pe Karl în sanie cu Craiasa Zapezii şi că s-au îndreptat spre Laponia.

Dimineaţă,  Gretchen i-a spus fetiţei de tâlhar ce auzise de la porumbei. Aceasta a aşteptat până
când au plecat tâlharii, iar mama ei a adormit. L-a dezlegat pe ren, a urcat-o pe Gretchen pe
spinarea lui, i-a dat nişte merinde şi i-a trimis în Laponia, chiar în ţara renului.

VI. Lapona şi finlandeza

Au mers ei zi şi noapte şi nu s-au oprit până în Laponia. S-au oprit la o căsuţă sărăcăcioasă, în
care o laponă bătrână fierbea nişte peşte pe o lampă care ardea cu untură de focă. I-au povestit
întâmplările lor şi lapona a scris câteva vorbe pe un peşte uscat şi i-a trimis la o finlandeză care
locuia tare departe, chiar acolo unde își avea palatul Craiasa Zapezii.

Finlandeza a citit ce era scris pe peşte, apoi a  băgat peştele în oala de supă, la fiert.  Le-a spus că
băiatul  este la Craiasa Zapezii şi îi place acolo căci are cioburile acelea în ochi şi în inimă. Dacă i
le va scoate cineva, se va face iar om bun, iar crăiasa nu va mai avea nici o putere asupra lui.
Bătrâna mai spuse că Gretchen va izbuti să îl scape, fiindcă are puterea cea mai mare pe care o
poate avea cineva, puterea inimii şi a bunătăţii.

Renul şi Gretchen au  plecat în fugă, uitând până şi hainele călduroase ale fetiţei. Renul a dus-o
până unde începea grădina Crăiesei Zăpezii, apoi a plecat înapoi. Gretchen a pornit către palat şi,
pe măsură ce se apropia, vedea cum fulgii de zăpadă sunt tot mai mari.

VII. În palat la Craiasa Zapezii

Pereţii palatului erau făcuţi din zăpadă, iar uşile şi ferestrele din vânturi vijelioase. Camerele erau
goale, reci şi strălucitoare. Crăiasa era plecată de acasă şi Karl stătea în mijlocul unei săli uriaşe,
vânăt de frigul pe care însă nu îl simţea. Se juca cu nişte bucăţi şlefuite de gheaţă cu care încerca
să formeze cuvântul “Veşnicia”. Crăiasa îi spusese că atunci când îl va forma, va fi stăpân pe el
însuşi, dar el nu reuşea nicicum să îl formeze.

Când l-a văzut, Gretchen a sărit de gâtul lui şi a început să plângă de bucurie. Lacrimile ei i-au
căzut lui Karl pe piept, au pătruns până la inimă şi au mistuit ciobul de oglindă. Karl a izbucnit şi
el în plâns. Odată cu lacrimile a ieşit şi aşchia de oglindă din ochi. Băiatul a recunoscut-o şi a
început să se mire ce frig era acolo şi să întrebe cum a ajuns acolo.

Au început să plângă şi să râdă de bucurie, au format cuvântul, s-au luat de mână şi au ieşit din
palat. Când au ajuns la marginea grădinii, îi aşteptau  doi reni care i-au dus la finlandeză şi apoi la
casa laponei. La hotarele ţării s-au despărţit de reni şi şi-au urmat drumul către casă. S-au întâlnit
cu fata de tâlhar, care le-a spus că prinţesa şi iubitul ei au plecat în străinătate, iar cioroiul a
murit.

Cei doi au pornit mai departe şi  pe măsură ce se îndepartau de Craiasa Zapezii și se apropiau de
casă era tot mai cald şi mai frumos. Când au ajuns acasă, trandafirii înfloriseră. Cei doi au văzut
că erau acum oameni mari, rămăseseră copii numai în inimile lor. Bunica şedea la soare şi citea:
“Dacă nu veţi fi precum sunt copiii, nu veţi vedea împărăţia cerurilor”.

Sfârşit