Sunteți pe pagina 1din 54

nr.

64(4), mai 2019

MAGAZIN CRITIC
ADEVĂRUL MAI PRESUS DE TOATE!
REVISTĂ ACREDITATĂ DE INSPECTORATUL
ŞCOLAR JUDEŢEAN GORJ
NR. 8522, ARIA CURRICULARĂ OM ŞI SOCIETATE
Preşedinte de onoare
Aurel Antonie
Consilier editorial
Mihai Tîrnoveanu

Director marketing Preşedinte fondator


Marius Ionescu Ionel Cioabă
Redactor-şef (educație) Redactor-şef (cultură)
Zenoveiov Ana-Marina Ciurea Constantin Cătălin

Secretar de redacţie Secretar general de redacţie


Fetea Didona-Mădălina Cristina Cioabă

Redactori: Corespondenţi
Sorin Croitoru Buciumul
Tîrnoveanu Mihai Glasul Moldovei
Eugenia Bucur Cutezător
Mihai-Andrei Aldea Active News (…)
Coperta/Design Concepţie grafică/Design
Braia Andrei Valentin Daniel Prof. Murăriţa

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 1


Magazin critic (online) - ISSN 2360 – 3321
ISSN–L 1842 – 8541

• EDITORIAL
03

• ARTICOLE ŞI STUDII
04-51

Anul XIII, Nr. 64(4), mai 2019

Revistă acreditată de Inspectoratul Județean Gorj

© Editura eParadigme

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 2


Semnați petiția „Pro-Istoria”!

Susținem menținerea istoriei ca variantă de opțiune pentru examenul de


bacalaureat, inclusiv pentru liceele vocaționale. Rezultatele slabe din ultimii ani
se datorează deosebirii (diferențierii) vizibile față de liceele umaniste, chiar de la
începutul stabilirii istoriei ca disciplină obligatorie pentru examenul de
bacalaureat. Din această cauză, echipa noastră cere:

 alocarea a cel puțin 2 ore/săptămână de istorie la profilele vocaționale sau a


susținerii unui examen diferențiat față de liceele cu profil umanist,
 introducerea ca teză obligatorie a acestei discipline la liceele vocaționale,
 alocarea a cel puțin 3 ore/săptămână de istorie în învățământul gimnazial
pentru realizarea cu succes a cunoștințelor generale în primii 8 ani de studiu (de
exemplu Franța are 4 ore/săptămână).

În concluzie, considerăm istoria absolut necesară atât pentru studiul laborios al


culturii și civilizației mondiale, cât și pentru dezvoltarea unei demnități umane,
indiferent de formarea profesională a fiecărui individ în parte.

EURO EDUCATION FEDERATION

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 3


Când au venit şi când s-au retras Romanii din Dacia? (I)

Întrebările pot să pară ciudate.

„Tot internetul ştie” (deci, în lumea superficialităţii, „este adevărat”) că „Romanii au


venit în Dacia în 106″ şi că „Romanii s-au retras din Dacia în 271/273” (aşa-zisa
„Retragere Aureliană”).

Minciuni, amândouă afirmaţiile.

Romanii nu au venit în Dacia în 106 (d.Chr.).

Romanii nu s-au retras din Dacia în 273/275 (d.Chr.).

Să începem cu o mică lămurire!

Deşi exprimarea de internet este adeseori argotică, ca să fim în adevăr avem nevoie de o
vorbire clară.

„Când au venit Romanii în Dacia?” şi „Când s-au retras Romanii din Dacia?” sunt două
exprimări argotice, foarte neclare.

Cei care le pun au în minte imagini foarte diferite, dar exprimate identic.

Ce înseamnă, de fapt, „Când au venit Romanii în Dacia?”?

Depinde!
Unii se întreabă când au ajuns prima dată Romanii în Dacia ca persoane cu o anume
identitate. Alţii se întreabă când au ajuns Romanii prima oară în Dacia ca purtători ai
unei influenţe politice, culturale etc., ca reprezentanţi ai Imperiului Roman. În sfârşit,
mulţi se întreabă de fapt, prin aceleaşi cuvinte, „Când a devenit Dacia parte a Imperiului
Roman?”

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 4


La fel stau lucrurile şi cu întrebarea „Când s-au retras Romanii din Dacia?”, care de
asemenea are în spatele său aceste trei forme largi, cu multe nuanţe, în funcţie de fiecare
persoană.

Dacă vrem să aflăm când au venit, ca persoane, primii Romani în Dacia, evident, nu
ştim. Legăturile dintre populaţiile şi triburile din Panonia (Ungaria de astăzi) sau
Noricum (Austria de astăzi) şi Romani, respectiv Daci, sunt străvechi. Datând cel puţin
de la începutul secolului III î.Chr. în forme instituţionale, ceea ce împinge contactul
iniţial şi mai departe. Însă fără să existe o dată clară.

În secolul I î.Chr. deja influenţa romană în Dacia este foarte puternică. Monezile greceşti,
care erau folosite şi copiate de Daci, sunt masiv înlocuite de monezile romane, care sunt
folosite şi copiate de Daci. De fapt sunt copiate atât de bine, încât până la relativ recenta
găsire a unor matriţe dacice pentru denari romani (de argint), se credea că „denarii
romani dacici” sunt chiar romani!

Desigur, folosirea şi copierea denarului roman este doar un exemplu – chiar dacă, prin
amploarea uriaşă a fenomenului, este unul foarte important. Însă influenţa romană se
manifestă în multe aspecte, de la metalurgie până la legăturile dintre nobilii daci şi nobilii
romani, chiar din Roma. Legături ce stârnesc discuţii şi în vremea lui Burebista, şi mai
târziu.

Dar, şi aici, nu avem o dată clară.

Nu ştim când au venit primii Romani, ca persoane, la Dunărea cuprinsă între Panonia şi
Marea Neagră. Nici când au sosit primii negustori, când s-au stabilit primele legături
economice, militare şi culturale. Cu siguranţă, înainte de anul 100 î. Chr., dar o dată
anume nu poate să fie indicată.

În sfârşit, dacă ne referim la intrarea Daciei în sistemul roman, avem unele indicaţii
istorice puţin mai exacte.

Astfel, la începutul secolului I d.Chr. (între anul 10 şi 30 d.Chr.), are loc preluarea de
către Romani a sudului Basarabiei, dintre Prut şi Nistru. Zona era una de trecere dinspre
Sciţia Mare către Sciţia Mică (Dobrogea); şi era folosită de Sciţi, Geţi şi alte neamuri
pentru năvăliri de jaf în sudul Dunării. Ca urmare, Romanii construiesc un val de
apărare între Prut şi Nistru. O lucrare defensivă admirabilă, care constituie începutul
administraţiei romane la Nordul Dunării.
MAGAZIN CRITIC, NR. 64 5
Tot în această perioadă devin foederaţi romani şi Iazigii Metanaşti, care stăpâneau
ţinuturile dintre Dunărea de Mijloc şi Carpaţi. Întinşi din inima Ungariei de astăzi până la
poalele Munţilor Apuseni şi Carpaţilor Bănăţeni, Iazigii Metanaşti se treziseră prinşi între
două puteri: Romanii şi Dacii.

I-au ales ca aliaţi pe cei dintâi, ajungând parte – ca stat clientelar roman – a sistemului de
provincii şi state ce alcătuia confederaţia cunoscută astăzi drept Imperiul Roman. Ca
urmare, au primit ingineri şi fonduri pentru a ridica întărituri pe frontieră. Şi avem, de la
cotul Dunării dinspre Slovacia de astăzi până aproape de Moldova Veche, patru şiruri
de valuri de apărare. Este a doua prezenţă administrativă romană la Nordul Dunării, ceva
mai puţin directă decât prima.

Ca urmare, stăpânirea romană în Dacia (dintre Tisa şi Nistru) începe în primele decenii
ale secolului I d.Chr.

Între Tisa, Dunăre şi Nistru, în secolul I d.Chr. există mai multe state – dacă le putem
numi state şi nu teritorii. De la Apus la Răsărit avem:

– Regatul Iazigilor Metanaşti, stat clientelar roman (care deţinea regiunile de câmpie,
colinare şi deal ale Crişanei şi Banatului de astăzi);

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 6


– Regatul Daciei, devenit între anii 50-70 d.Chr. aliat al Romei, apoi stat clientelar
roman (care deţinea Transilvania, Estul Banatului, Oltenia şi Nordul Munteniei de astăzi)
– Ţinutul Costobocilor, posibil regat sau confederaţie de triburi, sau altă structură (care
deţinea Maramureşul, Pocuţia, nordul Bucovinei de astăzi şi poate şi alte ţinuturi nordice
– nu există o delimitare clară spre nord a acestei zone)

– Ţinutul Carpilor, trib sau regat sau confederaţie de triburi (aflat în Moldova nordică,
între Costoboci şi Bastarni)

– Carpianii, aflaţi la sud de Carpi, nu sunt amintiţi ca putere de sine stătătoare; fie
fuseseră înglobaţi de Carpi şi/sau Bastarni, fie au făcut parte dintre Geţii trecuţi în Sudul
Dunării, devenind Romani, la începutul secolului I d.Chr.

– Bastarnii, trib sau regat sau confederaţie de triburi (aflat în Sudul Moldovei, între
Ţinutul Carpilor, Roxolani, teritoriul roman din Basarabia şi, se pare, Nistru)

– Roxolanii, trib sau regat sau confederaţie de triburi (aflat în Sud-Vestul Moldovei,
Estul şi Sud-Estul Munteniei)

Dintre aceste şase state principale intră în sistemul roman – ca state clientelare – în
secolul I d.Chr. întâi Regatul Iazigilor Metanaşti, apoi Regatul Daciei. Acesta din urmă
apare în anii 60 ai acestui secol deja ca aliat al Imperiului Roman – în care, totuşi, Dacii
fac incursiuni de jaf ca cea din 69 (cf. Tacit). Şi Iordanes menţionează că la venirea la
putere a lui Duras (68-87 d.Chr.), urmaşul lui Scorilo pe tronul Regatului Daciei, exista o
veche alianţă între acest stat dacic şi împăraţii romani. Pluralul ne duce cel mai târziu în
vremea lui Claudius (41-54 d.Chr.), dacă nu mai înainte. Este vremea în care cca.
100.000 de bărbaţi „transdanubieni” (din Câmpia Română şi Sudul Moldovei de astăzi)
primesc voie să treacă Dunărea şi să se aşeze în Imperiul Roman împreună cu familiile
lor. Ca urmare, constatăm că începutul stăpânirii romane în Dacia este în prima
jumătate a secolului I d.Chr.

Dar când are loc retragerea Romanilor din Dacia?

Încercăm să răspundem în partea următoare a acestui articol.

Mihai-Andrei Aldea

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 7


Frumuseţea spirituală, la Vladimir Soloviev

Studiu de specialitate
Vladimir Soloviev, în lucrările sale, ne vorbeşte despre frumuseţe şi arta , ajutându-ne
să căutăm şi să iubim adevărul, cu atât mai mult şi mai bine cu cât viaţa autorului se
dezvăluie în ele.

Operele cu ton aspru şi polemic, cuvintele despre intuiţii inexistente, căutarea unei
coerente cu orice preţ pot deruta pe profanul de literatură rusă. În viaţa lui Soloviev se
disting semne de viaţă ale unui mare om de credinţă, profet retras şi pudic, care a dus cu
el taina unei vieţi plină de har trăită într-o mare purificare. Suferinţele atribuite
adversităţilor, opoziţiile evenimentelor nu erau semnul fidelităţii absolute a lui faţă de
Dumnezeu, faţă de care a trăit pe plan intelectual, moral, afectiv o “ coerentă până la
nebunie”? Dumnezeul puternic alege pe cel tare să lupte cu el: “Dumnezeul liber I se
arata persoanei independente, Dumnezeul sfânt se uneşte doar cu cel ce cauta sfinţenia şi
apt de descoperirea morală reală”.

În afară de drumurile acasă şi la serviciu, Soloviev mergea doar la biserică, acceptând


şi iubind cele trei confesiuni creştine într-o singură iubire pentru Hristos şi o credinţă
molipsitoare în unicitatea Bisericii ei. Pentru el , măreţia era altceva decât o măsură,
cantitate, comparative după criteriile care nu sunt ale Evangheliei. “ Să fii inspirit de sus.
Să priveşti viaţa de sus”, înseamnă s-o vezi în perspectiva răsturnată a Celui care ne vede,
este pentru Soloviev criteriul măreţiei, adevărului, sfinţeniei şi frumuseţii.

“Iubirea a tot” pemite să înţelegem că Soloviev a iubit totul în Divină Înţelepciune,


Sophia expresie a prezenţei lui Dumnezeu în toate. Umilinţa şi iubirea îi erau necesare să
se simtă toată viaţa temelia, baza înţelepciunii divine.

Umilinta- iubire este expresia luptei interioare a lui Soloviev care l-a îndemnat să
scrie că “omul realmente mare se înălţa la supraomenire ”numai “peste duşmanii ucişi
deci pe propriile pasiuni”.

Calea perfectă a iubirii regenerează şi divinizează cu adevărat, este calea regală a


sfinţeniei (măreţia divină) dar, şi a creativităţii ( măreţia umană). Iubirea în om este
semnul divino-omenirii, prezenta Duhului; pentru Soloviev , Duhul Sfânt şi nu Muzele îl
fac pe om poet, îi permit să creeze în frumuseţe, îi conferă o vocaţie. Răspunsul artistului
în creativitate este expresia vocaţiei lui religioase. Soloviev şi-a cântat cel mai frumos
cântec ca răspuns lui Dumnezeu la întrebări, viziuni pe care deja foarte tânăr le-a
interpretat ca o vocaţie deosebită, care fac din viaţă, opera lui o încercare de a “ se
asimila lui Dumnezeu prin cunoaştere şi sfinţenie”, nescăpând din vedere cea mai divină
frumuseţe. Întrebările pe care Soloviev, filosof, teolog şi mistic le înfruntă în operele lui,
erau pe atunci, la multe puncte de o noutate deosebită, iar pentru noi sunt de o actualitate
MAGAZIN CRITIC, NR. 64 8
interesantă – criza filosofiei occidentale, problema unităţii Bisericilor, confruntarea
Orient- Occident, problema eşecului marxismului, miza ştiinţelor şi a materiei în destinul
lumii, sensul iubirii şi al sexualităţii, bazele vieţii spirituale, problema reconcilierii dintre
credinţa şi cultură.

Răul îl determină pe om să nu trăiască plenitudinea vieţii pentru care e creat. La


rădăcina problemelor pe care trebuie să le înfrunte epoca noastră, frumosul indică o pistă
gânditorilor obosiţi de dezvoltările metafizice şi dezamăgiţi de soluţiile morale comune.

Reflectarea lui Soloviev despre frumuseţe deschide orizonturi interesante ca să


percepem unitatea gândirii lui şi profunzimea anumitor intuiţii mai proprii teologiei. În
scrierile sale estetice, frumuseţea este descrisă ca o forţă ce se transformă, preschimbă,
duce la împlinire destinul materiei, al omului într-o istorie comună al cărei sens este în
Dumnezeu. “Prezenţa ideii demne să existe” pentru totdeauna, frumuseţea e anticiparea a
ceea ce om şi lume sunt chemaţi să fie: epifania lui Dumnezeu. Frumuseţea este
materializarea spiritului şi spiritualizarea materiei, este “unitatea spirituală” realizată.

În ceea ce priveşte scrierile lui


Soloviev, că filosof, teolog şi mistic,
au existat următoarele întrebări:
reflectarea creştină după ce a fost
strâns legată de căutarea Adevărului,
de practică Binelui, poate afla în
Frumuseţe o exprimare mai completă
a ceea ce ea aşteaptă? Într-o lume în
care artă, material se aşează
alternativ cu practica credinţei, care este frumuseţea, “unitatea spirituală” aptă să implice
în aceeaşi transfigurare şi viziune escatologică, materia şi duhul? Răspunsul lui Soloviev
este că forţă care realizează frumuseţea e iubirea pentru că ea tinde să exprime unitatea în
relaţie. Iubirea face posibilă transformarea oricărei făpturi într-una nouă: prin iubire,
omul devine asemenea lui Dumnezeu, uneşte şi da viaţă. Viaţa veşnică, rodul iubirii este
calitatea temporală a aceleiaşi frumuseţi pe care o percepem mai ales, că pe o calitate în
spaţiu. În pofida formării sale că filosof, nu înseamnă că pornind de la filosofie, simţim
cel mai bine originea gândirii lui Soloviev despre frumuseţe. Pentru el, frumuseţea nu e o
problemă de ordin filosofic, ci un loc teologic.

Soloviev tratează unitatea care este spirituală, unitatea spirituală care este frumuseţea,
frumuseţea ca unitate realizată prin iubire. Tema unităţii în Hristos este Divino-Omenirea
lui perfectă. Tema unităţii în om este temă imaginii lui Dumnezeu şi a prezenţei Duhului.
Tema unităţii pentru materie este temă facerii dorită şi iubita de Dumnezeu, creatorul său
şi încredinţată omului, interlocutorul său. Factor de “schimbare la fata” sau de
dezintegrare, frumuseţea nu e niciodată o prezenţă neutră în faţa omului, ea nu poate să
MAGAZIN CRITIC, NR. 64 9
exprime orice. Soloviev contesta ceea ce cred unii şi anume că frumuseţea poate exprima
orice conţinut şi că spune orice înseamnă să renunţăm la orice criteriu ce permite să
distingă urâtul de frumos şi să spună că adevărul şi minciuna sunt concepte fără
obiectivitate, că binele şi răul. Râul, în afara credinţei ar putea fi un concept abstract,
relativ, la fel şi frumosul. În “ Povestirea lui Antihrist”, opera în care abordează problema
unităţii Bisericii, Soloviev ne arată că este în biserică şi nu în afară, că se poate manifesta
nu diavolul pe care îl recunoaşte toată lumea, ci răul sub forma unei parodii a lui Hristos,
a frumuseţii, bunătăţii, adevărului, a divino-omenirii sale. Căci vorbind de unitatea
Bisericii, a omului sau, a oamenilor între ei sau despre frumuseţe, de fapt, înseamnă să
alegi între o mântuire a lui Hristos evanghelică şi una umană.

“Frumuseţea mântuieşte lumea” este enunţul cu care Soloviev îşi deschide prima
lucrare despre frumuseţe. Filosofia şi mai ales istoria au format gândirea lui Soloviev,
formarea teologică, viziunea spirituală a lumii apar ca decisive în lucrările sale despre
frumuseţe. Soloviev pleacă de la certitudine , el insistă asupra absurdităţii şi vanităţii unei
culturi, a unei gândiri, a unei vieţi, a unei arte, toate rupte dintr-o fericire explicită din
Absolut şi neglijând coerentă pe care o asemenea referire o implică în toate domeniile, de
când acest Absolut în istorie s-a dezvăluit şi întrupat în Iisus Hristos. Mântuirea a atins
omul integral, atinge în coerentă ei, gândirea, acţiunea, cunoaşterea, aspiraţiile personale
şi sociale ale fiecăruia şi ale întregii omeniri.

Coerentă şi efortul sunt martorii vieţii lui Soloviev, iar gândirea “înălţată toată de
jubilarea celui ce ştie că nu se pot separa lumea, omul şi Dumnezeu”.

Ce ne interesează este să înţelegem unde voia să ajungă, cum s-a apropiat de o ţintă pe
care alţii după el, urmându-i indicaţiile, vor încerca să le atingă. Cei mai buni poeţi,
scriitori ruşi îl recunosc că pe maestrul lor, că pe cel care a inspirat artistului veridica şi
sublimă vocaţie iar credinciosului misiunea lui.

O reală dificultate este imposibilitatea de a separa la Soloviev limbajul filosofic,


teologic şi propriu spiritualităţii. Aceasta este dificultatea, dar şi farmecul şi bogăţia
aproape sfidarea pe care o reprezintă pentru mentalitatea noastră, modul de a gândi a unui
rus, intelectual şi creştin de la sfârşitul secolului trecut.

Prof. Bușe Mioara Sorina

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 10


Mărturii despre Județul Gorj în PRIMUL RĂZBOI MONDIAL. Document nr.
12/14 Mai 1917

Direcțiunea Școalei profesionale de fete din Târgu Jiu

No. 12 bis/14 Mai 1917 Domnule Ministru

Domnul Prefect al Județului Gorjiu ne-a pus în vedere Ord. Ministerial 2020/917 relativ
la deschiderea și funcționarea școalelor din acest județ.

Avem onoare a vă aduce la cunoștință următoarele. Cînd am sosit la Târgu Jiu ne-am pre-
zentat la Komandatură spre a depune permisele de călătorie și am arătat că sunt directoara
Școalei profesionale și că sunt în oraș împreună cu alte două profesoare: profesoara de
limba franceză și maestra de gospodărie și ne-am arătat dorința de a deschide școala. Dl.
Prefect al Komandaturei a și luat dispozițiuni ca Școala să fie curățită, cerând să-i
raportăm dacă avem mobilier, material școlar, numărul elevilor și cu ce personal
începem.

Prin buna voință a Dl. Primar al Orașului, Școala a fost toată spoită cu var, sălile spălate,
dându-mi-se cu împrumut 25 bănci (pupitre), 2 table, 2 mese și 6 bănci lungi de la alte
școale; iar subsemnata am pus de s-au făcut chei și broaște la unele uși în valoare de 70
lei.

Când totul a fost gata am arătat Komandaturei cele ce ne ceruse și prin ordinul No. 556
din 30 Aprilie ne-a autorizat să deschidem școala. Cum însă în acest oraș nu se găsește
nimic în cea ce privește materialul pentru lucrul de mână, am obținut de la Komandatură
permisiunea de a mă duce la Craiova de unde am cumpărat cele necesare. Cu această
ocazie am adus și lada cu partea cea mai importantă a archivei [...]2 pe care o depusesem
la Palatul de Justiție din Craiova cu ocaziunea refugierei mele din Târgu Jiu.

[...]3.

După părerea mea situațiunea acestei școale față cu adresa ministerială No. 2020/917 este
lămurită și mersul ei nu poate fi întrerupt pentru că școala a fost deschisă [...]4 mai
înainte de dispozițiunile luate prin sus citatul ordin ministerial.

Este adevărat că în adresa ministerială No. 2020/917 sub No. II stă scris că în general
școalele profesionale vor remâne închise penă la noi dispozițiuni. Binențeles acele școale
care încă nu fu- seseră deschise până la dispozițiile cuprinse în adresa No. 2020/917.

Această decizie ministerială cred că nu poate atinge școala profesională din T. Jiu
deoarece școala a fost deschisă cu autorizațiunea autorităților militare locale.

Cazul acestei școale este prevăzut în adresa ministerială No. 2020/917, sub No. III unde
din partea ministerului se cer domnilor Prefecți informațiuni privitoare la funcționarea
MAGAZIN CRITIC, NR. 64 11
acelor școale care au fost întâmplător deschise cu înștințarea autorităților militare locale
fără să se facă vre-o deosebire asupra felului școalei deja deschise fără să se interzică mai
departe funcționarea unei școli profesionale deja deschise cu cuvenita autorizațiune, fără
în fine să ordonați închiderea acestei școale.

1 Loc cusut în orig.

2 Inițial scris „...ce am putut pune la adăpost, care se găsea depusă de Tribunalul Gorjiu
căruia o în- credințasem“, apoi tăiat.

3 Idem: „În urma autorizației scrise dată de Komandatură, Școala a început să


funcționeze regulat, dându-se mai întâi examenul de corigență așa că ne găsim în situația
școalelor menționate la Cap. III al ord. Ministerial No. 2020/917, adică acele care s’au
înscris mai înainte de acest ordin, prin autorizarea autorităților militare locale“, apoi tăiat.

4 Ad. interlinear: „regulat”.

Școala funcționează în următorul număr de eleve: cl. I-12, cl. II-8, cl. III-2, cl. IV-6, cl.
V-5; cu personalul său propriu care se găsește în oraș și anume: D-na Sevastia Vasilescu,
prof. de l. română și directoară; D-na Suzeta Hristescu, profesoară de l. franceză și D-ra

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 12


Nat. Dobrovicescu, maestră de gospodărie și secretară. Materiile le-am împărțit între noi
după cum se vede din orariul ce-l alăturăm acestui raport-cu clase contopite, făcând câte
o jumătate de oră; iar lucrul și teoria le face D-ra Dobrovicescu care este și absolventă a
Școalei profesionale. Pentru mai buna funcți- onare a Școalei, vă rugăm, Domnule
Ministru, să binevoiți a dispune ca să fie încunoștințate să se prezinte la post și D-le
Elena Demetrescu, maestră de desen, și D-na Elena Bârsescu, maestră de croitorie,
ambele domiciliate în București prima în Șoseaua Ștefan cel Mare No. 70 și a doua în
Calea Dorobanților No. 90.

Vă mai rugăm a dispune să ni se comunice în scris că acest an școlar va fi socotit ca bun


făcut, deoarece sunt unii părinți care nu voesc să-și trimită fetele la școală, neavând
această sigu- ranță; precum și durata cursurilor acestui an care a început la 1 Mai.

Directoară, Sevastia Vasilescu

Domniei Sale, Domnului Ministru al Instrucțiunii și al Cultelor

SJAN Gorj, fond Școala Tehnică Profesională de Fete Târgu Jiu, dos. 26/1916-1917, f.
16-17, orig., rom.

Gabriel Sarcină, MĂRTURII DESPRE JUDEȚUL GORJ ÎN PRIMUL RĂZBOI


MONDIAL, DOCUMENTE (1916–1919), Vol. I

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 13


CUM SĂ CREADĂ LUMEA ASTA?..

Cum să creadă lumea asta,


Când jumate-s maimuțoi,
Acceptând cu bucurie
Ce-a spus Darwin despre noi?..

Maimuțoi cu BMW-uri,
Vile mari cu termopan,
Căci gorila nu le cere
Să mai dea și la sărman,

Pe când creștinismul ăsta


Este cam pretențios..
O grămadă de condiții
Pune omului Hristos:

Să te rogi în toată vremea,


Să postești, să dai, să dai..
Cât să rabde omenirea
Pentru-n amărât de rai??

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 14


De aceea îl acceptă
Pe strămoșul cimpanzeu,
Căci acela nu-i constrânge,
Cum le face Dumnezeu,

Deci să nu le faci discursuri


Despre îngeri, despre draci,
Fiindcă astea-s „baliverne”
Pentru oamenii săraci!

Vai și-amar de tine, lume,


Că ți-L negi pe Creator
Și te lepezi ca și Iuda
De al tău Mântuitor..

O să vezi în Rai creștinii


Și-o să urli: „Vrem și noi”!
Dar Hristos o să-ți răspundă:
„Păi.. nu vă cunosc pe voi”!
Așa să NU fie!

Preot Sorin Croitoru

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 15


Un roman total

Studiu de specialitate
Ion Ianoşi a subliniat că Dostoievski este în multe privinţe un nou Shakespeare1. El
înfăţişează noi silnicii şi crime, noi pasiuni mistuitoare şi o nouă lume - temniţă
asemănătoare într-un fel Angliei costumate în Danemarca lui Hamlet sau în Grecia lui
Timon. Inumanitatea relaţiilor capitaliste, altoită prin absurdele rânduieli medievale, face
şi în Rusia ,,alb din negru, frumos din hâd, bine din rău, pe josnic nobil, tânăr pe bătrân,
viteaz pe laş’’, îngemănează tainice nepotriviri, înfrăţeşte imposibilităţi, denaturează toate
calităţile umane. Asemănările sociale nasc analogii estetice. Petersburgul, pe la sfârşitul
veacului trecut, oferă contradicţii la fel de ascuţite ca Londra la intersecţia secolelor al
XVI-lea şi al XVII-lea, iar cel ce vrea să le oglindească trebuie inevitabil să devină şi el
dramaturg, tragician. Romanele lui Dostoievski, romane-drame, romane-tragedii, ele
povestesc înfruntări uluitoare, înălţări şi prăbuşiri consumate într-o maximă tensiune.
Temelia lor morală o constituie lupta: ciocnirea de interese, pasiuni, idealuri, încleştarea
pe viaţă şi pe moarte, tumultosul zbucium sufletesc şi intelectual. Principiul ,,pro’’ şi
,,contra’’ stă la baza artei dostoievskiene; el defineşte imaginile locale şi de ansamblu,
eroii episodici ca şi cei principali, conştiinţa integrală a scriitorului. Acest principiu
dinamizează inima şi cugetul personajelor, după cum dinamizează spiritul celui care i-a
zămislit astfel. Acest principiu determină atitudinea lor permanent contradictorie faţă de
lumea de care s-au înstrăinat şi de care sunt legaţi totuşi prin mii de fibre, ca şi dragostea,
ura, compasiunea romancierului faţă de eroii săi. Două suflete trăiesc în el, iar lupta lor
tragică nu conteneşte nicio clipă2. Frazele, dialogurile, scenele, romanele lui Dostoievski
în întregimea lor sunt grandioase câmpuri de bătălie. Eroii şi autorul s-au angajat în
aprige încleştări, din care ies victorioşi sau înfrânţi, puternici sau iremediabil zdrobiţi,
niciodată împăcaţi3.
Potrivit informaţiilor oferite de Ion Ianoşi, Dostoievski a presimţit, înaintea marilor
sale romane, ultimul şi cel mai zguduitor act al tragediei sale4.
În noiembrie 1880, după trei ani de muncă uriaşă, Dostoievski a terminat Fraţii
Karamazov. În luna următoare a apărut prima ediţie completă a cărţii, iar după alte
câteva săptămâni, în februarie 1881 scriitorul a murit5.
Datorită informaţiilor acumulate în urma studierii operei lui Dostoievski putem
observa că ultima carte a lui Dostoievski a fost şi ultimul său cuvânt, concluzia şi

1
Vladimir Marinov, Figuri ale crimei la Dostoievski, Editura Trei, 2004, pag. 419. Acelaşi lucru îl afirma şi Freud în
legătură cu Dostoievski. Pentru Freud cele trei capodopere ale tuturor timpurilor sunt următoarele: ,,Oedip rege’’, ,,Hamlet’’
şi ,,Fraţii Karamazov’’.
2
Ion Ianoşi, Tragedia subteranei, Editura Fundatiei Culturale Ideea Europeana, Bucuresti, 2004, pag. 257.
3
Ibidem, pag. 258.
4
Ibidem, pag.. 241
5
N. A. Berdiaev, Cunoaşterea de sine. Exerciţiu de autobiografie filosofică, Editura Humanitas, Iasi, 1998, pag. 9. N. A.
Berdiaev scria că ,,se întâmplă adesea ca opera cea mai împătimită a unui mare maestru, cea mai îndelung gustată, să rămână
neterminată deoarece plecarea din lume ori o boală grea opresc mâna pictorului, scriitorului, compozitorului, filosofului.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Dostoievski, el dorea ca, în anul 1882, să reînceapă munca la a doua parte din Fraţii
Karamazov. Acţiunea s-ar fi desfăşurat două decenii mai târziu si am fi putut afla nu numai împrejurările revenirii lui Mitea
de la ocnă şi dramaticul eşec al dragostei dintre Lise şi Aleoşa, ci şi o întorsătură neaşteptată în destinul eroului îndrăgit al
romancierului, transformarea sa într-un revoluţionar, care comite o crimă politică şi este executat.
MAGAZIN CRITIC, NR. 64 16
încoronarea întregii sale opere 6 . Asemenea Vieţii lui Klim Samghin al lui Gorki sau
Doctorul Faustus al lui Thomas Mann 7, Fraţii Karamazov este sinteza finală, ce reia
problemele-cheie din cărţile precedente, reformulează toate întrebările care l-au frământat
cândva pe scriitor, şi a încercat să le soluţioneze prin prisma unei experienţe artistice
totale. În Fraţii Karamazov întâlnim situaţii, caractere, patimi, meditaţii din Umiliţi şi
obidiţi, Însemnări din casa morţilor, Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Demonii, Adolescentul,
dar ele sunt substanţial schimbate, se integrează într-o calitate nouă8.

Conform spuselor lui Ion Ianoşi, ultimul cuvânt, în raport cu o întreagă epocă istorică şi
în raport cu o întreagă experienţă spirituală, trebuie să extragă sensuri ultime, semnificaţii
fundamentale, să lumineze însăşi esenţa vieţii 9 . Un roman de aventuri, un roman cu
intrigă poliţistă devine un roman filosofic, cel mai filosofic dintre toate romanele
scriitorului şi, crede Ianoşi, poate cel mai filosofic dintre toate romanele scrise până în
acel moment în literatura universală 10 . Fraţii Karamazov ajung să rescrie şi să
resintetizeze nu doar laitmotivele interioare ale creaţiei dostoievskiene, dar şi nenumărate
opere şi valori din toată istoria spirituală a Europei, să se constituie într-un soi de vast
compendiu de filosofie a culturii. Povestea unei crime dezbate problemele fundamentale
ale condiţiei umane, destinul personalităţii, perspectivele unei întregi naţiuni.
Preocupările filosofice apar întotdeauna pe temeiuri sociale, romanul filosofic demn de

6
Ion Ianoşi, Tragedia…,op. cit., pag. 249.
7
Thomas Mann, Doctor Faustus, Ed. E.P.L.U., Bucureşti, 1966, pag. 27. Ion Ianoşi afirma în prefaţa la Doctor Faustus că
influenţa lui Dostoievski, prin Fraţii Karamazov, este evidentă în romanul lui Thomas Mann. ,,Adrian Leverkuhn e Mefisto
şi Iisus în una şi aceeaşi persoană, damnat şi sfânt, neom şi om! Înstrăinat de umanitate, el tânjeşte după valorile ei; scufundat
în beznă, doreşte lumină, insensibil şi rece, este în acelaşi timp avid de dragoste’’.
8
Ion Ianoşi, Tragedia…, op. cit., pag .249. Putem observa că Aleoşa este şi nu este Mâşkin, conştiinţa răvăşită a lui Ivan
seamănă şi nu seamănă cu a lui Raskolnikov iar Zosima este înrudit cu Tihon şi pelerinul Makar Dolgoruki dar se şi
deosebeşte de aceştia.
9
Pentru a răspunde acestui deziderat, romancierul devine filosof într-o mare măsură, deoarece a avut întotdeauna înclinaţii
spre filosofie.
10
Ion Ianoşi,Tragedia...,op. cit., pag. 249.
MAGAZIN CRITIC, NR. 64 17
acest epitet este implicit un roman social. 11 Subiectul romanului se conturase cu trei
decenii în urmă, în timpul petrecut în ocnă, în Siberia12.
Dostoievski a scris ultimul său roman într-un moment culminant al răsturnărilor, în
preajma şi în timpul celei de a doua situaţii revoluţionare. Romanul, apărut tocmai în
momentul refluxului revoluţionar, este îmbrăţişat de forţele întunericului, pentru a doua
oară victorioase de la reforma agrară. De atunci, ideolgia dreptei a folosit necontenit
romanele lui Dostoievski ca portdrapel estetic -Demonii, în primul rând, dar în mare
măsură Fraţii Karamazov13. Romancierul a văzut cu luciditate că alături de izbânzi îl
aşteaptă şi înfrângeri14. Dar a cutezat să ia pe umerii săi universul întreg al timpului, a
cutezat să împartă cu contemporanii zbuciumul lor sufletesc, a cutezat să se simtă
răspunzător pentru răul întreg din juru-i, a cutezat să devină conştiinţa şi tribunul unei
întregi lumi chinuite. Supremul sacrificiu moral l-a înălţat printre primii scriitori ai
umanităţii.
Dialectician magistral, conform spuselor lui Ion Ianoşi, Dostoievski nu s-a temut de o
structură ,,didacticistă’’ şi şi-a început romanul cu istoricul unei familii oarecare,
povestind pe scurt viaţa lui Feodor Pavlovici Karamazov15 şi copilăria lui Dmitri, Ivan şi
Aleoşa. Rând pe rând sunt caracterizaţi netrebnicul părinte, nenorocitele sale neveste,
Adelaida Ivanovna şi Sofia Ivanovna, odraslele lor, sluga casei, Grigori Vasilievici.
Prezentarea este sistematică16. În curând, soarta tatălui şi a feciorilor se împleteşte într-un
complicat ghem, ce prezintă interes tocmai în indisolubila sa unitate, şi Dostoievski
continuă să ordoneze haoticul vârtej al evenimentelor, aducând în prim plan când pe unul,
când pe altul dintre fraţi, structurând chiar câteva cărţi după acest principiu. 17
Dostoievski, singurul procuror, avocat şi judecător real, ne introduce nu la procesul unei
persoane particulare, ci a unui fenomen social de largă circulaţie, definit generic
„karamazovism”18.
Ce este karamazovismul? Răspunsul ni-l dă romanul în întregul său, dar şi multe
pasaje disparate. Lucrurile apar limpezite prin spovedania lui Dmitri care afirmă: ,,Noi,
11
Dostoievski, unul dintre făuritorii romanului filosofic ,ca modalitate particulară de expresie, şi-a postulat şi îndeplinit
năzuinţa tot datorită comenzii sociale. Frământările sociale i-au potenţat capacităţile, ele l-au pus în faţa marilor alternative
ale istoriei, l-au ajutat să distingă realităţi şi adevăruri.
12
Ion Ianoşi, Tragedia..., op. cit., pag. 241-243. Ion Ianoşi ne vorbeşte despre faptul că Dostoievski îl întâlnise pe Dmitri
Karamazov în timpul propriului său calvar siberian şi îi reţinuse cazul intuind şansa amplificării lui artistice următoare.
Nucleul priveşte tema şi ideea în acelaşi timp. Tema, deoarece sublocotenentul Ilinski din Tobolska fusese învinuit de o
crimă asemănătoare celei ce va fi pusă pe seama lui Dmitri; şi ideea, ,,eroarea judiciară’’ , fusese împărtăşită de Dostoievski
- Skotoprigonievsk, orăşelul în care va fi osândit Dmitri Karamazov, tot la douăzeci de ani de ocnă. Dmitri Karamazov
întregeşte situaţia lui Ilinski de odinioară, cu un tâlc nou şi viu, neaşteptat ca orice sens artistic, rescriind observaţii
cunoscute.
13
În privinţa romanului pe care am pus accent, reprezentând sinteza finală, publiciştii democraţi ,Antonovici şi Mihailovski ,
au făcut primul pas ptr o exegeză a romanului, dar ei nu s-au ridicat la nivelul unei exegeze ştiinţifice, obiective. Principalul
merit în denunţarea dostoievskianismului, ca falsă viziune asupra lumii, asupra desinului societăţii, îi revine lui Gorki. În anii
teroarei reacţionare, Lenin a denunţat efectul dăunător al operei lui Dostoievski iar după revoluţia socialistă, îl include pe
marele scriitor printre personalităţile a căror memorie trebuie cinstită.
14
În încheierea romanului ,,Adolescentul’’, Editura pentru Literatura Universala, 1957 ,pag. 602 , Dostoievski scria: ,,...Dar
ce are de făcut scriitorul, care nu vrea să scrie numai în genul istoric şi este posedat de dorul prezentului? Să ghicească şi...să
greşească...’’
15
F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov , Ed. Univers, Bucureşti, 1982, vol II, pag. 662-663. Cercetătorii lui Dostoievski au
presupus că numele de familie ,,Karamazov’’ provine dintr-o modificare neînsemnată a numelui lui Dmitri
Karakazov,cunoscutul terorist care a săvârşit atentatul din 4 iulie 1866 împotriva ţarului Alexandru al II-lea, legându-se în
felul acesta şi el de antipatiile politice ale autorului.
16
Ion Ianoşi,Tragedia...,op. cit., pag. 258
17
Ibidem , pag. 259, Cartea a VII-a – Aleoşa (Aleoşa poate fi considerat personaj principal pe plan etic); cartea a VIII – a -
Mitea (personaj principal pe plan tematic), cartea a XI-a -Fratele Ivan Feodorovici (personaj principal pe plan tematic.).
18
Ibidem
MAGAZIN CRITIC, NR. 64 18
toţi Karamazovi, suntem la fel, şi în sufletul tău, îngere, viermele trăieşte şi e sortit să
dezlănţuie adevărate furtuni!’’19. În timpul discuţiei cu Liza, Aleoşa se gândeşte la ,,forţa
sălbatică a Karamazovilor” - elementară, brută, străină de năzuinţe spirituale. Ivan
aminteşte şi el de ,,oamenii cruzi, pătimaşi, sângeroşi, ca de alde ăştia din neamul
Karamazov”, iar la proces dominantă devine ideea celor două abisuri din sufletul
karamazovian, cel de deasupra, al idealurilor înalte, indisolubil împletit cu cel de
dedesubt, al josniciei. Dostoievski a simţit, a înţeles în toată profunzimea şi a zugrăvit cu
un fel de voluptate două racile sădite în sufletul omului rus de monstruoasa lui istorie, de
viaţa lui de amar şi obidă: cruzimea sadică a nihilistului dezamăgit în toate şi opusul ei -
masochismul unei fiinţe năpăstuite, umilite, în stare să se complacă în propria ei
suferinţă, pe care caută s-o afişeze cu un fel de bucurie răutăcioasă faţă de lume şi faţă de
sine însăşi. Gorki a definit cele două caractere dominante astfel: ,,anarhiştii senzuali’’ şi
,,fataliştii pe jumătate morţi” , sadismul karamazovist şi masochismul karataievist. În
concepţia lui Dostoievski acestea sunt tocmai cele două abisuri care se împletesc în
sufletul majorităţii eroilor săi şi care, în formele lor pure, îl generează pe Feodor
Pavlovici Karamazov şi pe ieromonahul Zosima20.
Personajele lui Dostoievski nu sunt simple funcţii alegorice, ci personaje destul de
apropiate de fiinţe în carne şi oase.
Mulţi postdostoievskieni au încercat să înfăţişeze complexitatea omului modern,
năzuinţele şi chinurile lui, căderea rezultată din vina de a se fi născut om, dar eşecul i-a
pândit pe toţi aceia care au păstrat indiferenţa în faţa victimei, care au înfăţişat nepăsător
tumorile vremii. Dostoievski ştie să fie crud nu numai cu eroii lui, dar şi cu sine însuşi.
Dintre toţi, el suferă cel mai cumplit şi refuză orice alinare ieftină. Incapabil de a juca
rolul unui spectator sau diagnostician insensibil, Dostoievski sângerează în rând cu toţi
loviţii soartei, transmută chinul lumii înconjurătoare în propriu-i chin. Numai astfel
scriitorul rămâne consecvent esteticii sale, moralei sale, pe care autorul decadent o
trădează în pofida nenumăratelor jurăminte de credinţă. Dostoievski vibrează intens la
bucuriile şi tristeţile, victorile şi înfrângerile oamenilor. Povestea lui Dmitri, romanul
întreg dovedesc dăruire totală, identificare până la automistuire. Într-o cumplită vâlvătaie
s-a născut o carte nemuritoare şi a pierit făuritorul ei.

Prof. Bușe Mioara Sorina

19
Ibidem
20
Ibidem, pag. 263.

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 19


Cum dărâmăm ori zidim viitorul copiilor noştri…16.04.2019

Dor de natură şi Cer

Având astăzi drum printr-un oarecare mare oraş,


am trecut pe lângă un parc. Aşezat chiar în latura
unei grădiniţe. Părinţi, copii – era după ora de
seară de ieşire de la grădiniţă, cam la o jumătate
de ceas după.
Aproape de intersecţia micuţă învecinată cu
parcul, un tătic vorbea la telefonul mobil; de mână
cu un copil. Fiind în calea mea, i-am văzut de departe. Băieţelul, de vreo trei anişori,
trăsese puţin de mâna tatălui înspre parc. Acesta părea însă înfipt în loc. Resemnat,
copilul privea copacii, frunzele, cerul, cumva cucerit, cumva însetat, cu o bucurie
contemplativă impresionantă.
Încheind conversaţia chiar atunci când eram la doi paşi de ei, tată îi spune copilului:
– Hai să mergem acasă!
Acesta s-a întristat deodată şi a dat din căpşor: „Nuuu!”
Tatăl nu l-a forţat. Fizic. I-a spus:
– Vrei să se supere mama că pierzi vremea pe stradă? Şi să nu te mai lase la desene
animate?
Copilul nu voia să plece.
Tatăl a reluat:
– De ce să pierzi timpul aici? Uite, a început să bată şi vântul!
Foarte plăcut, de altfel.
Tatăl a insistat:
– Hai la desene, altfel n-o să te mai las! De ce să pierzi vremea afară? Ai acasă tot ce-ţi
trebuie! Ne uităm la ceva frumos…
Copilul, şovăitor, cedase.
Şi-a însoţit tatăl care continua să-i explice cât de frumos este în casă şi cât de inutil, ba
chiar rău, este afară.

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 20


La început crezusem că este o glumă. Nu prea frumos din partea mea, chiar mă oprisem
să văd dacă tatăl glumeşte sau e beat. Nu glumea, nu era beat. Era foarte convins. Şi îşi
convingea şi copilul. Peste 10-12 ani, dacă nu are loc nicio trezire, copilul va fi obez,
dependent de internet, incapabil să facă vieţii din afara zidurilor casei. Şi părinţii, în
frunte cu tatăl (poate fi numit tată??) vor da vina pe Dumnezeu, pe Biserică şi pe popi
pentru starea „băieţelului lor”. Am mai văzut asta, nu o singură dată.

În următorul parc, alături de copii, un tată se juca vesel şi foarte sportiv cu fetiţa lui. Tot
de vreo trei anişori. Cu părul în vânt şi fericirea în ochi. Mi-a mai mângâiat puţin inima.
Şi mai mult când li s-a alăturat încă o fată, ceva mai mare. Zâmbind veselă.
Apoi, cumva, o altă durere m-a încercat: ce fel de bărbaţi vor întâlni aceste fete, crescute
sănătos, în România de mâine?
Mihai-Andrei Aldea

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 21


Factori personali şi sociali ce pot afecta comportamentul.
Proceduri de analiză funcţională a comportamentului.

Studiu de specialitate

Înainte de a realiza analiza funcţională propriu zisă e importantă definirea


comportamentelor dezadaptative. Anterior identificării oricăror modalităţi de modificare
a comportamentului dezadaptativ al elevului, profesorul trebuie să analizeze
caracteristicile specifice ale comportamentului care îl împiedică să înveţe. Ca prim pas al
analizei este importantă definirea comportamentului. Dacă descrierile comportamentale
sunt vagi (ex. atitudine negativă sau agresivitate), este dificilă analiza acestora şi
identificarea unor intervenţii corespunzătoare. De pildă, agresivitatea poate să însemne
lucruri diferite la oameni diferiţi. Astfel, unii pot considera că un gest ameninţător poate
să însemne agresiune, alţii poate nu. O definiţie cât mai precisă, bazată pe exemple şi
contraexemple ar trebui să reducă nivelul de ambiguitate a descrierilor comportamentelor
disruptive.
Comportamentul dezadaptativ sau disruptiv reprezintă răspunsul indezirabil al
elevului la o varietate de contexte educaţionale. El poate fi determinat, fie de un mediu
insuficient structurat, fie de un context nestimulant, sau suprasolicitant, sau de
insuficienta diversificare a repertoriului abilităţilor sociale ale elevului. Astfel că, nu
putem decela un singur factor responsabil de producerea comportamentului dezadaptativ;
de cele mai multe ori intervin cauze multiple, aflate în interacţiune. Zarkowska şi
Clements (1997) descriu două criterii generale, pe baza cărora se poate decide dacă un
comportament este dezadaptativ: comportamentul persoanei este contrar normelor sociale
si comportamentul cauzează un stres semnificativ celor care interacţionează cu acea
persoană. Menţionăm că simpla descriere a comportamentului dificil nu promovează
comportamente alternative, nici la nivel individual, nici la nivelul clasei.
Este foarte probabil să fi auzit afirmaţii de genul: “Tudor se comportă întotdeauna
aşa”, “Popescu este un elev violent”, “Maria este foarte agresivă”, exprimate în şcoală, în
diferite ocazii. Frecvenţa lor sporeşte odată cu creşterea nivelului de stres sau de eşec
perceput de către profesor. Desigur de cele mai multe ori astfel de reacţii sunt generate de
sentimentul de ineficienţă trăit, ca urmare a eşecului în soluţionarea unor probleme de
comportament. Problema este că termenul “agresiv” pe care îl ataşăm unui elev se
transformă într-o etichetă, care ulterior îl va stigmatiza. Trebuie să fim atenţi că, o astfel
de etichetă, deseori poate fi lipsită de acurateţe şi chiar nedreaptă. Un pericol inerent al
utilizării unor asemenea expresii este inducerea de emoţii negative şi de bariere de
comunicare elev-profesor. Mai mult, utilizarea unor astfel de afirmaţii poate reprezenta
un impediment serios al acurateţei, atât a înţelegerii elevului cât şi a descrierii acestuia în
discuţiile cu părinţii, colegii, sau cu elevul însuşi. Totodată ele nu induc şi nici nu
sugerează ideea de schimbare. La elevii cu dificultăţi emoţionale şi comportamentale,
agresiunea poate fi utilizată ca instrument de afirmarea a statutului ierarhic. În concluzie
MAGAZIN CRITIC, NR. 64 22
termenul “agresiv”, depinde şi de situaţie, şi ca atare necesită o analiză a cauzelor şi
factorilor ce menţin o astfel de conduită în sala de clasă. Detalierea etichetelor trebuie
făcută printr-o descriere explicită a comportamentelor inacceptabile şi intervenţiilor
corespunzătoare pe care le presupun. Însă, pentru a ne edifica asupra comportamentului
se impun observaţii şi analize sistematice. Toate aceste acţiuni sunt orientate în ultimă
instanţă spre îmbunătăţirea calităţii învăţării elevilor. Obţinerea unor date cât mai variate
despre comportament şi despre ameliorările pe care le vizăm, devine o competenţă de
bază a profesorului. Ea poate fi dezvoltată: pe baza experienţei, a auto-reflexiei şi desigur
a stăpânirii de cunoştinţe privind modul în care pot fi observate, colecţionate şi utilizate
datele.
Experimentarea învăţării de către elev creşte nivelul stimei de sine a profesorului şi
oferă un impuls pentru o predare mai eficientă. Însă comportamentele dezadaptative pot
limita şi reduce aceste momente, de aceea trebuie privite cu seriozitate. Dacă
comportamentul reprezintă o barieră în calea învăţării atunci trebuie să adoptăm o
abordare riguroasă ca să îndepărtăm acea barieră, astfel încât profesorul să se poată
concentra asupra a ceea ce au nevoie elevii să înveţe, şi nu spre dificultatea
comportamentului. Observarea sistematică poate ajuta acest proces.
Observarea este un proces de acumulare de informaţii care să faciliteze
îmbunătăţirea înţelegerii şi a calităţii predării, precum şi a învăţării în şcoală.
Observarea trebuie să devină o parte importantă a practicii profesorului. Observarea
facilitează detaşarea de experienţele subiective ale realităţii, astfel încât să le poată fi
atribuite o semnificaţie mai clară şi mai detaliată. Integrând datele observate se pot
induce schimbări atât în comportamentul elevului, cât şi în perspectiva teoretică a
profesorului. Un proces de observare continuu, dinamic va încuraja schimbarea şi va
preveni stagnarea în sala de clasă. Pentru o circumscriere adecvată a unui anumit
comportament este necesară observarea elevului în diferite contexte (ex. în clasă, în curte,
pe terenul de joacă), în timpul unor activităţi variate (independente, în grup, în timpul
învăţării independente/prin cooperare), şi discutarea comportamentului acestuia cu alte
cadre didactice sau cu membrii familiei. Aceste observaţii multiple cresc probabilitatea ca
profesorul să evalueze cât mai corect funcţiile comportamentului, pe baza cărora să poată
identifica modalităţi adecvate de intervenţie. Pentru a spori gradul de acurateţe al
observaţiei, acesta ar trebui realizată în următoarele condiţii: în momente în care
comportamentului disruptiv nu are loc (ex. în prima jumătate a orei, în timpul unei
anumite activităţi), localizarea comportamentului nepotrivit (ex. sala de clasă, terenul de
joacă), condiţii în care comportamentul nu survine (ex. când se lucrează în grupuri mici,
când timpul este planificat/neplanificat), situaţii în care problema comportamentală este
cel mai puţin probabil să survină (ex. când profesorul este substituit de unul dintre elevi),
evenimente sau condiţii care apar de regulă înainte de comportament (ex. sarcina de a citi
pentru un anumit grup), evenimente şi condiţii care apar de obicei după comportament
(ex. elevul este trimis afara din clasă), evenimente comune (ex. pe timp de vreme rea),

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 23


alte comportamente care sunt asociate cu problema comportamentală (ex. o serie de
interacţiuni negative).
Putem identifica mai multe cauze, ale comportamentului nepotrivit al unui elev. Unele
sunt legate de caracteristicile personale ale elevului: alergii, dureri de cap, indispoziţii,
deficitul atenţional, hiperactivitatea. Altele ţin de elemente din mediu care preced sau
succed comportamentul. Rezultatul acestui proces de analiză ar trebui să conducă la
formularea unor ipoteze privind motivul/funcţia problemelor comportamentale constatate.
Finalitatea evaluării o reprezintă dezvoltarea unui plan de intervenţie, ce vizează
reducerea comportamentelor negative prin stimularea comportamente pozitive. Procesul
de observaţie dă profesorului o perspectivă integrată asupra: propriei persoane, elevului,
mediului de învăţare şi interacţiunilor complexe dintre cele trei dimensiuni.
Câteva din aspectele de care trebuie să ţină cont profesorul în observaţiile care le face:
A. în primul rând factorii personali pot afecta comportamentul. Aceştia ar putea include:
condiţii genetice, precum sindromul Down, factori psihologici precum oboseala, aspecte
ale personalităţii cum ar fi un nivel ridicat de anxietate şi factori legaţi de stima de sine,
precum incapacitatea de a te percepe ca persoană, care poate să înveţe şi să reuşească.
B. Factorii cei mai reprezentativi în acest context sunt cei sociali. Dintre ei menţionăm:
calitatea relaţiilor, efectul dinamicii grupului-clasă asupra abilităţii elevului de a-şi
exprima preferinţele şi de a face alegeri.
C. Mediul fizic este de asemenea relevant. Aici observatorul poate lua în calcul nivelul
de stimulare şi efectele sale asupra comportamentului elevului. Frecvent suprastimularea
sau substimularea pot deveni factori de iniţiere a comportamentelor problematice în cazul
majorităţii elevilor.
D. Mediul psihologic deţine un rol important prin impactul pe care îl are asupra
comportamentului. Pentru acesta profesorii trebuie să-şi definească propriile expectanţe
faţă de ce înseamnă comportamentul adecvat al elevilor, să evalueze în ce măsură modul
de predare al lecţiei satisface obiectivele propuse. Ceea ce spune sau ceea ce face, precum
şi remarcile profesorului în situaţii de stres pot induce sau spori nivelul de stres al
elevului şi implicit comportamentul dezadaptativ al acestuia.
De pildă, ce consecinţe poate avea o remarcă de genul: “comportă-te conform vârstei
tale” adresată unui adolescent, care manifestă dificultăţi de învăţare şi comportamentale?
Ce efect va avea asupra stimei lui de sine? Mai mult, remarca nu oferă nici o indicaţie
privind expectanţele profesorului (ce ar trebui să facă elevul) şi, din cauza naturii sale
personale, există un risc ridicat de exacerbare a comportamentului. Analiza mediului
emoţional sau psihologic este o metodă eficientă pentru a înţelege climatul în care se
dezvoltă elevul.
Strategii de analiză a comportamentului
Fiecare comportament are o intenţie; aceasta înseamnă că există o legătură între
comportamentul manifestat şi rezultatul dorit. Comportamentul este intenţional şi are o
funcţie pentru elev. Adesea, pentru că elevul nu poate să vorbească şi/sau nu are alte

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 24


moduri de expresivitate, comportamentul poate devenii o formă de comunicare primară şi
foarte funcţională. La nivel primar, analiza funcţională încearcă să determine scopul
(funcţia) comportamentului sau a unei clase de comportamente. Sunt descrise în literatură
mai multe categorii de funcţii, pe care pot să le deţină comportamentele elevilor: evitare,
atragerea atenţiei, obţinerea de beneficii (note), autostimulare senzorială etc. Când un
elev manifestă un anumit comportament prin care încercă să se sustragă unor anumite
sarcini/contexte sau confruntării cu o persoană, se consideră că acel comportament are o
funcţie de evitare (funcţionează ca întărire negativă). Analiza funcţională îşi propune să
identifice acele evenimente din mediul şcolar, care sunt relaţionate cu comportamentul
problematic. Scopul analizei funcţionale a comportamentului, este de a oferi o abordare
comprehensivă a exceselor şi deficitelor comportamentale, cu scopul dezvoltării unor
intervenţii adecvate. Cercetările arată că intervenţiile care sunt corelate cu analizele
funcţionale ale comportamentului au şanse mai mari să fie acceptate şi implementate de
către profesori. În concluzie, abordarea funcţională a comportamentului conectează
informaţia rezultată din analiză cu intervenţii educaţionale viabile.
Procedurile de analiză funcţională a comportamentului pot fi clasificate în 3 mari
categorii: directe (observaţia), indirecte (interviul), şi manipulările experimentale. În
general formele directe de analiză funcţională a comportamentului oferă informaţii mai
valide. De pildă, la elevii cu manifestări exteriorizante de comportament dau dovadă pe
de o parte de: excese comportamentale cum ar fi încălcarea regulilor, agresivitate,
contrazicere, distrugerea proprietăţii şi comportamente distructive, iar pe de altă parte de
deficite comportamentale, cum ar fi neîndeplinirea sarcinilor, auto-gestionare
problematică, abilităţi sociale reduse şi performanţe şcolare slabe . Adesea, aceste
comportamente sunt observate la frecvenţe mari de apariţie şi intensităţi mici. Ele au un
impact cumulativ semnificative în timp. Elevii care prezintă dificultăţi în îndeplinirea
sarcinile academice sau sociale solicitate în clasă, frecvent manifestă excese
comportamentale, pentru a evada din acest mediu.
1. Observaţia directă. Observaţia directă este o componentă necesară pentru analiza
elevilor cu manifestări comportamentale inadecvate. În cazul comportamentelor cu
apariţii frecvente, intensitate mică şi durată mare (ex. neîndeplinirea sarcinii, ridicarea din
bancă, gălăgie în clasă), există câteva proceduri de observaţie directă a
comportamentului. În cazul observaţiei directe, profesorul observă şi înregistrează
performanţa copilului în concordanţă cu definiţiile operaţionale ale unor comportamente
,,ţintă” specifice. Metoda observării unor colegi aleşi întâmplător ai elevului vizat a fost
de asemenea folosită pentru a oferi criterii adiţionale cu scopul de a evalua contextul unui
comportament precum şi eficacitatea unei intervenţii. Alessi (1980) a descris pentru
prima oară Modelul Răspunsului Discrepant prin reducerea discrepanţei dintre probleme
comportamentale specifice şi ceea ce se consideră a fi comportament normal în clasă.
Observarea elevului vizat printr-o comparaţie cu alţi elevi din aceeaşi clasă, oferă
profesorului un cadru normativ pentru a compara datele obţinute la elevul vizat. Câţiva

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 25


factori sunt asociaţi cu folosirea corectă a metodei de colectare de date prin observaţie
directă. Folosirea intervalelor scurte (5-10 secunde) pe o perioadă de minim 15 minute s-
a dovedit a fi mai precisă decât simplele estimări globale a claselor de comportamente
cum ar fi: gălăgie în clasă, ridicarea din bancă sau neîndeplinirea sarcinilor. Importanţa
simplităţii în codarea comportamentelor a fost de asemenea bine stabilită, în special când
componente cu frecvenţă mare sunt folosite pentru a oferi un index de analiză de genul
sarcină achitată contra sarcină neachitată. Codarea trebuie de asemenea să fie destul de
cuprinzătoare încât să permită discriminarea elevilor vizaţi faţă de grupul de referinţă.
Pentru validarea unui cod de observaţie într-o clasă, în cazul elevilor cu afecţiuni
exteriorizante, Buttler (1990) a identificat o măsură generală (globală pe achitarea
sarcinii) şi cinci componente specifice contrare (vorbitul în timpul orei, deplasarea de
locul desemnat, inactivitate, nesupunere şi joaca cu diferite obiecte).

2. Interviul. Intervievarea directă a elevului poate aduce informaţii utile cu privire la


propria percepţie a performanţelor lui şcolare şi a potenţialilor factori, care contribuie la
deficitul performanţelor sale şcolare. Pe baza interviului se pot obţine informaţii despre
variabilele ecologice care influenţează performanţele şcolare. Interviul oferă informaţii
relevante cu privire la anumiţi factori antecedenţi care ar putea influenţa comportamentul
problematic. În acest sens pot fi consultaţi părinţii sau chiar elevul cu privire la persoane,
activităţi sau factori ai mediului înconjurător care ar putea cauza apariţia
comportamentului vizat. A doua componentă se concentrează pe consecinţele care succed
comportamentului. Pot fi adresate întrebări în legătură cu reacţiile colegilor, posibila
evitare a unor îndatoriri sau căutarea unor senzaţii. Colectarea informaţiilor referitoare la

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 26


excese/deficite, antecedente şi consecinţe este necesară pentru a formula ipoteze privind
motivaţiile elevului, care odată depistate pot duce la proiectarea de modalităţi efective
prin intermediul cărora să intervină profesorul.
3. Analiza exceselor comportamentale. Elevii cu manifestări de conduită exteriorizante
dau dovadă adesea de un comportament disruptiv într-o varietate de contexte: în clasă
precum şi acasă sau în comunitate. Aceste excese sunt adesea direcţionate spre mediul
extern (adulţi, colegi sau obiecte) sub formă de: nesupunere, enervare bruscă şi fără
motiv, încăierare, ceartă, agresiune verbală sau fizică. Deşi excesele comportamentale
sunt tipic caracterizate de: frecvenţă mare de apariţie, durată mare şi intensitate înaltă,
sunt posibile şi combinaţii variate (ex. frecvenţă mică de apariţie, intensitate mare şi
durată mică; frecvenţă mare, intensitate mică şi durată mare, etc.). Analiza funcţională a
comportamentului trebuie să anticipeze potenţiala varietate şi gamă acestor trăsături
pentru a potrivi comportamentele ţintă şi metoda de analiză.
Tehnici de modificare comportamentală. Modificările comportamentale constau într-
un set de procedee rezultate din cercetări experimentale în domeniul învăţării
comportamentului. Asumpţia de bază este că, atâta timp cât un comportament poate fi
învăţat, în egală măsură el poate fi şi dezvăţat, utilizând metode psihologice (orice învăţ
are şi dezvăţ). Fiecare comportament are anumite antecedente şi anumite consecinţe. Fără
să nege importanţa acestora, modificările comportamentale se centrează mai ales pe
comportamentul curent (direct observabil şi măsurabil), nu doar pentru că adesea el este
de “neacceptat”, dar şi pentru că el reprezintă singurul segment din comportamentul
trecut – prezent – viitor asupra cărora putem acţiona, care ne este la îndemână. Nu putem
şterge episodul morţii unei persoane dragi sau episodul în care am fost muşcaţi de un
câine, dar putem acţiona asupra stării depresive prezente sau asupra fricii faţă de câini.
Indiferent de tipul problemei comportamentale, rezolvarea ei presupune învăţare,
dezvăţare şi/sau reînvăţare. Această acţiune corectivă este cunoscută sub numele de
terapie comportamentală. Porneşte de la premisa conform căreia comportamentul poate fi
modificat (“modificări comportamentale”) studiind cu precizie condiţiile curente în care
se manifestă comportamentul şi programând intervenţii adecvate în baza informaţiilor
obţinute. Părinţii le promit copiilor că vor avea voie să se uite la televizor după ce îşi
termină temele. Profesorii recompensează performanţele şcolare ale elevilor prin note.
Indiferent de domeniul în care lucrăm suntem plătiţi pentru munca noastră. Toate acestea
sunt exemple simple pentru utilizarea recompenselor. Adesea oamenii administrează
recompense/întăriri celorlalţi oameni pentru a-i determina să efectueze anumite activităţi.

Prof. Bușe Mioara Sorina

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 27


Autenticitatea stilului radupetrescian

Scriitor de tip clasic, umanist – în sensul adaptării valorilor estetice , ale spiritului,
Radu Petrescu, omologat de critică odată cu publicarea lui Matei Iliescu (1970) își
continuă demersul promovării autenticității literare prin “expoziția” din Proze (Prizonier
… p 444). Sub nicio formă de culegere, el adună, “cu intenție […] patru texte deosebite,
adică patru direcții diferite”, în care este exprimată “poetica sa”, astfel că, relevante nu
sunt doar componentele în sine, ci și ansamblul gândit de autor.

Refuzând nu numai angajamentul, ci și abordarea în scris a vreunei problematici de tip


social sau politic Radu Petrescu se situează în alteritate față de ideologia derministă,
dominantă.

Pentru Radu Petrescu unica dimensiune morală, singurul statut ce trebuie menținut
este scrisul . Fară a cultiva vreo atracție hedonistă sau ,,scepticismul ontologic” la
modă (de tip Camus), practica doar literatura, doar arta jocului cu forma, cu imaginea.
După cum spune Mircea Martin, Radu Petrescu se încadrează în fenomenul numit
,,esteticizare a existentei înseși”.

Nicolae Manolescu considera că ,,seria potrivită” pentru ,,stilistul” , care ,,îi ia fața
creatorului […] este : subtilitate, finețe ,stil, inteligență, cultură și, în definitiv, arta “
(2003:490). „Faţă de colegii săi, Mircea H.S. şi Costache Olăreanu, Radu Petrescu e un
autor mult mai greu de definit.

La 8 iulie 1962 însuși Radu Petrescu face o sinteză a operei sale în Părul Berenicei:

„Pentru a ajunge aici (la capodopera Matei Iliescu), mi-au trebuit douăzeci de ani.
Adevărata mea școală a început atunci, în 1946, cu jurnalul. Peste alți doi ani, în 1948,
am renunțat definitiv la versuri și mi-a trecut vag prin minte ideea de a face roman. Am
pus într-un carnet un fel de plan. În 1950, jurnalul meu a căpătat un aspect nou ca
dimensiune și colorit al imaginilor și, în 1951, mi-am învins în fine bâlbâiala și
am scris în trei zile Sinuciderea din Grădina Botanică și, în 1952, în două luni,
Didactica Nova. Pentru a ajunge la Didactica mi-au trebuit așadar zece ani, după care
am început pregătirile pentru Matei. In 1953, am încercat să-mi adun ideile despre scris,
în anul următor am făcut primul exercițiu de roman cu ,,O moarte în provincie”, peste
înca un an, în 1955, Ce se vede, și apoi a urmat o lungă perioadă când n-am putut realiza
nimic închegat însă mi-am transcris parțial jurnalul, am continuat să caut tonul lui Matei
în multe încercări, am mai lucrat la cărțile mele, pilindu-le, și am citit foarte mult. Acum
la capătul acestor alți zece ani, am ajuns în pământul promis și începe pentru mine un alt
soi de școală – în care nu mă voi avea decât pe mine ca profesor".

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 28


Citind acest fragment, Radu Petrescu nu poate fi definit decât ca ascet, obsedat de poetici
literare din toate timpurile, pe care ajunge să și le asimileze printr-o muncă neostoită.

Scopul acestui demers este de a învăța cum se face marea literatură și de a vedea cum să
își pună pe hârtie propriile revelații.

Prima proză, Didactica nova se vrea a fi un catalog imagistic, de senzații, scris la


persoana întâi, în care instanța naratorială obiectivă a adultului vede cu ochii subiectivi
ai copilului. Totul pare privit cu ochii copilului, dar există conștiința de demiurg a
adultului, cea din urmă nesfiindu-se a se arăta textual, revenind în planul prezentului,
acela al actului scrierii propriu-zise: ,,Mai am în minte parcă umbre neliniștite însă din
încâlceala lor nu pot scoate nimic pentru catalogul meu,,.. După cum observa și Ion
Bogdan Lefter, planurile se intersectează: există planul trecutului, al imaginilor, al
spațiilor create, și planul prezent, al actului de a scrie, apărut ca un contra-plan, ce
dinamizează ritmul.

Experiențele relatate aici, de descoperire a Lumii (prin observarea lumilor mici ce o


compun), sunt de fapt o succesiune de revelații. Catalogul ar fi un traseu inițiatic cu
triplă bătaie: o inițiere a unui eu fictiv ce evoluează din copilărie spre adolescență, o
inițiere a unui narator textual ce ia act de conștiința de sine ca instanță narativă
superioară și o inițiere poetică de formare a romanului din propria materie. Încă din
prima pagină are loc revelația conștientizării sinelui. Apoi urmează și altele cum ar fi cea
a Raiului și a Iadului, a cerului, a mării etc.

Nu se poate opri să nu citeze revelația textului ca existență de sine stătătoare: „am simțit
pentru întâia dată că lumea exprimată traiește – și trăiește într-un spațiu al ei, perfect
vizibil de dincoace însă de neatins... pentru că, deși pare a se supune acelorași legi ca și
ceastălaltă, a noastră, în realitate despre legile ei nu știm nimic dat fiind că timpul în care
ele se desfășoară este cu totul altul decât al nostru și gesturile care se petrec acolo,
nediferind mult de ale noastre zilnice, împrumută de la acest timp specific, care este al
eternității cu totul alte semnificații. (s.a.).

Ceea ce naratorul descoperă este că în spatele substanței generată și generatoare de text


se află metafizica tare a Ideilor, unde se găsesc sensurile fundamentale (idee obsesivă la
Radu Petrescu).

Însuși textul pe care l-a creat (Didactica nova) se integrează acestei lumi a tradiției
scriiturale, al cărei adevăr transcende lumea reală. Prin această viziune, Radu Petrescu
vine și schimbă percepția asupra literaturii din spațiul românesc, îndreaptă cititorul
spre o altă literatură, diferită de cea care își caută resursele în exterioritatea socială,
psihologică, sau în miticul arhaic.

Prof. Boceanu Felicia

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 29


Melancolie şi alteritate
,, Celălalt: cineva care mă împiedică să fiu eu”

Studiu de specialitate

Gândirea occidentală nu se reduce la idealismul metafizic, al cărui abuz de


conformitate tine de prestigiul şi legitimitatea cuvântului ,,identitate”, ci păstrează
percepţia unicităţii unui eu văzut în aura alterităţii. David Hume a criticat noţiunea de
identitate, în celebrul său Tratat asupra naturii umane, preferând termenii de
singularitate şi unicitate, mai conformi cu situaţia noastră de muritori.

Husserl pune problema alterităţii, adică a posibilităţii fundamentării existenţei celuilalt, în


raport cu certitudinea existenţei egoului cogitant transcendental. El a elaborat o
explicitare a existenţei altor ego-uri subiective, prin constituirea unei instante a
intersubiectivităţii transcendentale. Baza fundamentală pentru Husserl este o deplină
câştigare a conştiinţei de sine însuşi, adică omul este în lume şi doar în lume se poate
cunoaşte cu adevărat. Prin alteritate înţelegem posibilitatea de a se proiecta în afara să şi
de a construi un discurs care să nu fie doar introspectiv, ci şi o analiză sinoptica.
Întotdeauna subiectul este un individ, iar universalitatea acestui subiect este
universalitatea dotată cu alteritate, adică recunoastera Celuilat ca subiect posibil. Aceasta
înseamnă că ,,eu” că individualitate am întotdeauna un ,,tu” în faţa mea şi acest fapt
presupune înţelegerea faptului că eu pot fi un obiect pentru el, aşa cum eu pot fi tu pentru
el, iar el poate asuma, la rândul său, responsabilitatea propriului eu. Limba, religia,
morală publică şi privată, toate acestea nu pot fi descrise, nici înţelese că esenţe imuabile,
fără a ne raporta la o individualitate. Identitatea lui Cioran este o individualitate închisă
între meterezele unicităţii sale absolute că într-o fortăreaţă stingheră. Cioran este
permanent în conflict cu lumea şi cu sine, de aceea poziţionarea corectă faţă de ceilalţi
este alterată de repere ce generează atitudini contradictorii. În proiecţia celuilat, Cioran
surprinde umbra cuiva cunoscut: ,,Nu-mi place celălalt. Îi detest pe ceilalţi, în aceeaşi
măsură în care mă detest pe mine însumi.”

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 30


Această atitudine nu este decât o formă intermediară a ratării întâlnirii cu celălalt, iar
aşteptarea nu face decât să adâncească alienarea însingurării în care Cioran trăieşte
experienta prezenţei absolute a celui pierdut. Sinele său are conştiinţa alterităţii ce se
substuie identităţii sinelui cu sine şi propria identitate este căutată în simulacrul de
abandon în faţa celuilalt ce l – ar putea reintegra unităţii pierdute. Dezamăgirea faţă de
toţi implica şi dezamăgirea de propriul sine, înnobilând în melancolie ,,un semn de
întrebare pe o inimă palidă”.

Melancolia, acest sentiment amar , întreţine o gimnastică interioară de alertă şi


antrenează întreaga existenţă într –un conflict riscant şi deschis. Freud remarcase că eul
arhaic, narcisic, proiectează în afara lui ceea ce simte că riscant şi intolerabil. În practică
unei comunicări invertite, şinele lui Cioran se înstrăinează de sine, aflând în acel altul din
sine, imaginea proiectată a alterităţii. Reflectarea în lumea străină face astfel că propriul
sine să fie receptat ca un altul, ca un străin. În această ipostază identitatea îşi pierde
conturul, iar melancolia face viabilă şi propria înstrăinare.

Prezenţa altcuiva, imagine a alterităţii înseşi, se constituie ca imagine răsturnată a sinelui,


inversare ce are ca temei prezumţia reciprocităţii. Într – un univers contaminat de
melancolie şi exaltare posomorâtă, într – un areal ameninţat de teroarea şi deznădejdea
propriului neant, Cioran se simte rătăcit în propria fiinţă şi înstrăinat într – o lume tulbure
căreia nu – i mai înţelege nici rostul nici menirea. Străinul rătăceşte de prisos, pierdut în
gloata anonimă a celor fragilizaţi lăuntric. Străinul se desprinde de ceilalţi pentru că de la
distanţă indiferentei să poată contempla totul. Ura faţă de sine camuflează agresiuni cu
conotaţii faţă de un spaţiu al exteriorităţii bântuit de un eu vacantat de semnificaţiile lui
primordiale. Aceasta ura este o dispoziţie a melancoliei care marchează o formă de
tristeţe care aminteşte o pierdere ce menţine în stare de veghe o meditaţie nostalgică.

Alteritatea lui Cioran reprezintă şi proba competentelor şi carentelor comunicative;


pentru Cioran celălalt este perceput ca un anturaj ostil , iar întâlnirea cu el este un delict
comis la adresa propriei intimităţi. Într-o scrisoare către fratele său, din iunie 1971,
Cioran consemna dorinţa sa de izolare:,,Cel mai bun lucru ar fi să plec din Paris şi să scap
de oameni.” Aşa cum Kierkegaard cultiva experimental pseudonimele şi ajunge să se
recunoască în “pseudonimul unui pseudonim al său” printr-o relaţie cu oglindiri reciproce
MAGAZIN CRITIC, NR. 64 31
între autenticitate şi ficţiune, Cioran se cauta pe sine în imaginea răsfrânta a eurilor sale
exterioare. Pentru că experienţa abisului dintre ,,eu “ şi ,,celălalt” este trăită dureros,
Cioran a rupt deliberat punţile. El nu mai apreciază legăturile comune cu oamenii şi
resimte tot mai acut melancolia armoniei pierdute.

Derrida explica această alteritate subiectivă prin faptul că în noi există întotdeauna un
mine care nu este niciodată identic cu sine, că reflecţie ce nu se răsfrânge niciodată
asupra sa. Experienţa morţii este consemnată de către Derrida că o cunoaştere a doliului
la moartea altuia, doliu pe care memoria îl păstrează, anticipând astfel propria moarte şi o
întreagă tradiţie culturală care îl celebrează printr – un ceremonial unic. Chiar dacă
melancolia izvorăşte din conştiinţa acută pe care o avem privind diferenţă fundamentală
între sine şi lume, ea poate fi şi efectul unei raportări la alteritate. Nu poţi deveni
conştient de propriul sine, nu devii tu însuţi decât relevandu – te altuia. Prin altul, cu
ajutorul altuia, actele cele mai importante, constitutive conştiinţei de sine, se determina
prin raportarea lor la o altă conştiinţa.

Creaţia cioraniană stă sub semnul unor prefaceri ce cumulează metamorfozele unor
identităţi de tranziţie de la acelaşi la altul; dar scriitura cioraniană este , ceea ce Nichita
Stănescu numea, ,,scriere cu tine însuţi”. Cioran trece de la o nimicire la alta pentru a crea
o nouă realitate, el arde până la mistuire pentru a regenera acel miez de taină care
transgresează principiul creaţiei adevărate ce nu încetează niciodată să se transpună în
toate stările.

Prof. Bușe Mioara Sorina


Bibliografie:

- Emil Cioran, Sfârtecare, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995;

- Emil Cioran, Amurgul gândurilor, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991;

- Emil Cioran, Mărturisiri şi anateme, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 32


Încadrarea penală a acţiunilor Ambasadorului României în Pakistan şi a oficialilor
Ministerului de Externe care îl susţin – mic studiu realizat de Mihai-Andrei Aldea

Pun la dispoziţia autorităţilor micul studiu pe care l-am realizat în aceste zile ca urmare
a constatării existenţei, în conformitate cu surse credibile, inclusiv oficiale, ale unor acte
extrem de grave, prin care se atentează la siguranţa naţională şi se incită la săvârşirea
infracţiunii de genocid.

Studiul poate să fie descărcat de oricine.

Mi-aş fi dorit ca afirmaţiile iniţiale – precum cele apărute în 17 Aprilie 2019 în „Times of
Islamabad” – să fie infirmate ulterior. Din păcate, au fost infirmate. Iar declaraţiile
„liniştitoare” ale MAE şi purtătorului de cuvânt al Guvernului se dovedesc a fi intoxicări
ale opiniei publice. Şi contraziceri ale actelor oficiale ale autorităţilor din Pakistan
(culmea, invocate drept „dovezi” ale declaraţiilor autorităţilor române).

Faţă de aceste acte este necesar să ia poziţie atât Parchetul, CSAT-ul şi alte asemenea
organe de stat, cât şi întreaga societate românească.

Înainte să fie prea târziu.

Deşi redau mai jos întregul text, recomand descărcarea documentului şi studierea lui ca
atare. Mai ales că există riscul să „cadă întâmplător” site-ul de faţă, există primejdia ca
„din întâmplare” să dispară pagina etc.

Îmi cer iertare pentru orice greşeli de tastare ce apar în text. Scuza este una evidentă: un
volum uriaş de muncă într-un timp foarte scurt – în paralel cu multe alte treburi – şi într-
un domeniu de specialitate nefamiliar.

Nădăjduiesc în preluare muncii mele de către persoane de specialitate care să completeze


toate golurile – juridice, de tehnoredactare etc. -, dar mai ales care să oprească un
fenomen care ameninţă însăşi existenţa României.

Dacă se va putea dovedi că întreaga problemă este o „intoxicare pakistaneză” (extrem de


greu de imaginat, dar singura variantă ce ar scoate din cauză autorităţile române), mă voi
bucura să aflu că infracţiunile prezentate nu au avut loc. Deocamdată această variantă
pare însă o fantezie totală.

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 33


Încadrarea penală a acţiunilor Ambasadorului României în Pakistan şi a oficialilor
Ministerului de Externe care îl susţin

mic studiu realizat de Mihai-Andrei Aldea

Captură de ecran cu articolul din „Times of Islamabad” din 17 Aprilie 2019. În stânga
este Ambasadorul României în Pakistan, Nicolaie Goia

Prin prezentul studiu încerc să aduc în atenţia Parchetului, CSAT, Preşedinţiei,


Parlamentului şi tuturor organelor competente o serie de acţiuni extrem de grave ce
constituie în opinia mea infracţiuni împotriva siguranţei naţionale şi chiar infracţiuni de
genocid şi crime împotriva umanităţii, respectiv tentative de săvârşire a acestor
infracţiuni şi incitare la săvârşirea lor. Deoarece nu am studii juridice este foarte posibil
ca unele dintre aspectele prezentate să fie incomplete. Completarea lor este datoria celor
care au competenţa necesară. Prin publicarea acestui studiu consider îndeplinită datoria
cetăţenească stipulată de Art. 410, pct. (1) din Noul Cod Penal şi de alte prevederi legale
similare.

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 34


I. Prezentarea acţiunilor şi declaraţiilor publice privitoare la importul de populaţie
(muncitori) din Pakistan iniţiat de Ministerul de Afaceri Externe al României prin
Ambasadorul României în Pakistan, Nicolaie Goia

În data de 17 Aprilie 2019 “Times of Islamabad” a publicat un articol intitulat Pakistan


gets a big offer from this European Country. Articolul afirmă, textual, următoarele:

”The Ministry of Overseas Pakistanis and Human Resource Development Wednesday


agreed to export over 0.5 million Pakistani workforces to Romania in different trades by
2020.
The development came in response to the offer made by Romanian Ambassador to
Pakistan, Niculaie Goia who was called on Special Assistant to Prime Minister on
Overseas Pakistanis and Human Resource Development Sayed Zulfikar Abbas Bukhari.
In a view of the recent development in Romania and migration of Romanian human
capital to European countries for prospective job opportunities, Niculaie Goia said it
would be seeking as many as one million workforces from the various countries.
“Romania is ready to import over 0.5 million of Pakistani workers by 2020 due to a
shortage of human resource at home,” the envoy informed the Special Assistant.The
Ambassador said the labour market of his country was offering a large number of job
opportunities for Pakistanis in various sectors including Information Technology,
construction, Doctors, Engineers and others. […] Criticizing the past regimes, he said the
previous governments had failed to import Pakistani workforce to Romania.
Both the dignitaries held a thorough discussion to devise a mechanism for safe and secure
export of Pakistani skilled, semi and non-skilled manpower to Romania.
Bukhari said that despite huge opportunities were available for Pakistan in terms of
foreign employment, there was still a need to formulate a legal framework to ensure safe
and legally protected migration of Pakistani workers.

The Ambassador said as the country required some 40,000 drivers, it would keen to hire
the maximum number of drivers from Pakistan.

The Special Assistant requested the envoy to accommodate the maximum number of
repatriated emigrants for the purpose.

Both the dignitaries also agreed to work out a plan by making a working group consisting
of officials of the Romanian Mission and the Overseas Ministry to derive out a
mechanism that could help eliminate workers exploitation in the host country.”
MAGAZIN CRITIC, NR. 64 35
”Times of Islamabad” conform propriei prezentări:

”Times of Islamabad (Pvt) Limited is a registered News Agency and Publisher with the
Securities and Exchange Commission of Pakistan (SECP) having the Corporate Universal
Identification No. 0099198. It is the premier online English News Agency of Pakistan
and a source of authentic national, regional and international news. Times of Islamabad is
registered subscriber of the Associated Press of Pakistan (APP) and its associated Agence
France-Presse (AFP).”

Este evident că „Times of Islamabad” reprezintă o sursă clară a poziţiilor oficiale ale
autorităţilor din Pakistan. O încălcare a respectului faţă de aceste poziţii ar duce la
desfiinţarea imediată a publicaţiei şi la răspunderi penale grave din partea Statului
pakistanez.

În ciuda acestei surse autorizate, în 18 Aprilie 2019 Ministerul de Externe al României a


încercat intoxicarea opiniei publice româneşti, prin declaraţia publică următoare:

„18.04.2019

Cu privire la informațiile apărute în presă, conform cărora România urmează să


primească 500.000 de muncitori pakistanezi pentru reducerea deficitului de pe piața
forței de muncă, facem următoarele precizări:

La 17 aprilie 2019, ambasadorul României la Islamabad a avut o întrevedere cu


asistentul special al prim-ministrului Imran Khan pentru diaspora pakistaneză și
dezvoltarea resurselor umane, cu rang de ministru, Sayed Zulfi Bukhari.
Menționăm că este vorba de o primire de curtoazie în cadrul căreia au fost abordate mai
multe subiecte, inclusiv plasarea de forță de muncă din Pakistan din perspectiva
interesului părții pakistaneze pentru regularizarea și eficientizarea exportului de forță de
muncă și a respectării legislației relevante. Precizăm că discuțiile nu au inclus stabilirea
unor cote sau cifre cu privire la un eventual transfer de forță de muncă din Pakistan și
nici a vreunui plan concret de acțiune în acest sens.

În context, subliniem că, în conformitate cu legislația în vigoare, respectiv Hotărârea


Guvernului nr. 34/2019, contingentul alocat pentru lucrătorii extra-comunitari pentru
anul 2019 la nivel național este de 20.000.

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 36


De asemenea, subliniem că, urmare a demersurilor ambasadorului României la
Islamabad, comunicatul oficial a fost amendat în cursul zilei de ieri astfel încât să
reflecte o prezentare corectă și fidelă a discuțiilor. Regăsiți mai jos forma actualizată a
comunicatului oficial al Ministerului Informațiilor din Republica Islamică
Pakistan: http://pid.gov.pk.”1

Dovada primară a intoxicării se găseşte chiar în comunicatul revizuit al Ministerului


Informaţiilor din Republica Islamică Pakistan, al cărui link este furnizat chiar de
comunicatul Ministerului de Externe al României:

„Revised PR No.120 Romania keen to import workers from Pakistan, Zulfi Bukhari
Islamabad: April 17, 2019

His Excellency, Nicolae Goia, Ambassador of Romania to Pakistan, called on Zulfikar


Bukhari, Special Assistant to Prime Minister on Overseas Pakistanis & Human Resource
Development, to discuss issues of mutual interests. Both the dignitaries discussed the
export of manpower to Romania and agreed upon deriving out a mechanism for safe and
secure migration of Pakistani workers to Romania. Romanian Ambassador apprised
SAPM of the recent developments that have taken place in his country and the scenario
that is going to shape up post-Brexit. The Ambassador said that Romania is in need of the
workforce and that Romania has the potential of importing as many as one million skilled
and unskilled workers from around the globe. Romania can utilize the expertize of
maximum numbers of skilled and unskilled labor from Pakistan in this regard, he added.
The Ambassador laid down the details of the labor market of his country and informed
the Special Assistant that Romania needs thousands of drivers. In addition to that,
doctors, engineers, construction workers and I.T specialists will be required. The current
demand in Romania presents an unprecedented opportunity for Pakistan, he added.
Zulfikar Bukhari said that we are working with Germany to export the most skilled
workforce as per the 2020 vision of the country. Earlier this year, Germany vowed to
take in experts in robotics and other advanced fields from Pakistan. Bukhari said that we
are focusing our attention towards skills development in Pakistani labor. International
Donor Agencies are onboard to invest in vocational training institutes. The demands of
the global labor market are being taken into account to equip the workforce with modern
technological expertise, he added. Previous governments did not make strategic
decisions, the incumbent government is inclined towards policy making on strategic level,
he said. Bukhari said that despite the fact that an unprecedented opportunity is being
MAGAZIN CRITIC, NR. 64 37
presented to Pakistan, we still need to work on the legal framework which will ensure the
safe and legally protected migration of Pakistani workers. Both the dignitaries agreed to
work out a plan by making a working group consisting of officials of the Romanian
Mission and the Overseas Ministry to derive out a mechanism that eliminates workers
exploitation in the host country. Bukhari also emphasized the need to adjust drivers
coming back from gulf countries in Romanian market. The Ambassador agreed to adjust
as many drivers as possible as soon as official demand is forwarded by the Romanian
Mission and the mechanism is worked out.” Este evident că Ambasadorul României,
Nicolaie Goia, într-adevăr a avut o întrevedere la nivel înalt cu Guvernul Pakistanului.
Întrevedere în cursul căreia s-au vehiculat, împotriva a ceea ce a declarat ulterior MAE al
României, cifre. Comunicatul pakistanez vorbeşte despre „un milion de muncitori
calificaţi şi necalificaţi” şi despre „mii de şoferi”. Ca cifră pentru Pakistan textul
oficialilor din ţara islamică spune că Ambasadorul României a solicitat „numărul maxim
de muncitori calificaţi şi necalificaţi” pe care această ţară îi poate trimite în România. În
afară de „mii de şoferi” au mai fost ceruţi „doctori, ingineri, muncitori în construcţie şi
specialişti I.T.”, ca parte a muncitorilor calificaţi pakistanezi care urmează să vină în
România.

Ca urmare, comunicatul oficial actualizat al Ministerului Informaţiilor din Republica


Islamică Pakistan confirmă, aşa cum era de aşteptat, articolul din „Times of Islamabad”.
Şi infirmă categoric declaraţia Ministerului de Externe al României în toate punctele sale
esenţiale.

Singurul aspect neclar este dacă cifra de 500.000 (cincisutedemii) de Pakistanezi chemaţi
în România a fost înaintată de oficialul român Nicolaie Goia sau de interlocutorul său
pakistanez, Sayed Zulfi Bukhari. Fie că acesta din urmă a prezentat această cifră ca
potenţialul pe care îl poate asigura Pakistanul, fie că cifra a fost propusă de Nicolaie
Goia, ea reprezintă jumătate din cifra totală de muncitori străini ce urmează să fie aduşi
într-un an de zile în România; cifră (de un milion de oameni) oficial recunoscută de
Pakistan ca menţionată de Ambasadorul României.

Ca urmare, se confirmă documentat, oficial, indirect chiar şi de către Ministerul de


Afaceri Externe al României, direct de către Republica Islamică Pakistan, că articolul din
„Times of Islamabad” este corect. Că într-adevăr Ambasadorul României în Pakistan,
Nicolaie Goia, a cerut oficial un număr cât mai mare de imigranţi pakistanezi în România
(dintr-un total de un milion imigranţi programaţi pentru România în următorul an). Cifra
MAGAZIN CRITIC, NR. 64 38
de 500.000 de mii reprezintă, în lumina acestor documente, o cifră minimală. Deşi cea
de un milion este mai corectă, ne vom opri, totuşi, în următoarele pagini, la cifra
minimală.

II. Prezentarea premizelor legale, economice, culturale, religioase, etnice,


demografice şi sociale

II.1. România şi Românii

Republica România are în ultimele trei decenii o emigraţie record ce trece de 5.000.000
(cincimilioane) de oameni. Etnici români, germani, unguri, evrei, ţigani etc. care au
familiile rupte de această situaţie. Consecinţele sunt foarte grave, la toate nivelurile. Sunt
afectate comunităţile rurale şi urbane, tradiţionale şi ne-tradiţionale. Tradiţii străvechi
sunt întrerupte sau pierdute total. De la sate de meşteşugari la cartiere cu un caracter
specific, nenumărate sunt structurile etnice, culturale, religioase lovite de acest
fenomen. Repatrierea cât mai multor cetăţeni români ar trebui să fie o prioritate
naţională. Şi este, la nivel declarativ, în fiecare campanie electorală. Fenomen care
validează o clarăvoinţă populară de repatriere, care arată că Românii au plecat nu de
plăcere, ci de nevoie.

Motivul covârşitor al emigraţiei este, conform tuturor studiilor, cel economic.

Altfel spus, forţa de muncă românească, fie că este calificată sau necalificată, pleacă în
străinătate din motive economice, adică pentru a-şi găsi de lucru.

Investiţiile în noi locuri de muncă, preferabil permanente sau cel puţin pe termen mediu,
dacă nu lung, sunt o necesitate fundamentală din acest punct de vedere.

Lipsa de forţă de muncă pe piaţa românească este o realitate contradictorie, în situaţia


dată.
Pe de-o parte, salariile mici din România pot să pară o motivaţie.

Dar în acelaşi timp în orice ţară cu salarii mici şi cheltuielile sunt mici.
Altfel spus, trebuie să existe o diferenţă economică masivă între două ţări pentru ca
cetăţenii uneia să migreze, în căutare de locuri de muncă, în cealaltă. Pentru că o parte
din banii câştigaţi se duce, obligatoriu, către cheltuielile personale – proporţional crescute
în noua locaţie – şi alta se duce, obligatoriu, către întreţinerea familiei lăsată în urmă.
Deci, dacă nu există o diferenţă masivă, care să facă foarte scăzute cheltuielie din ţara de

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 39


origine comparativ cu venitul din ţara ţintă, migraţia nu este justificată economic.
România nu prezintă un decalaj economic îndeajuns de mare faţă de celelalte ţări
europene – sau SUA, Canada etc. – pentru a justifica un nivel de emigraţie record.
Problema reală este fiscalitatea excesivă din România, care face ca acest stat să fie
excesiv de scump în raport cu veniturile.

Ca urmare, scăderea fiscalităţii este cea care va relansa piaţa muncii şi creşterea
afacerilor în România, în paralel cu determinarea revenirii Românilor emigraţi din
motive economice.

Aceste premize clare au fost prezentate repetat nu doar de mulţi economişti şi multe
studii, dar chiar de oficialităţile române (ce-i drept, în campanii electorale mai ales, cu
învinuirea „celorlalţi” pentru nepunerea lor în practică).

Merită observat şi că în lipsa forţei de muncă soluţia comună, practicată cu succes de


nenumărate ori şi în trecut, şi în contemporaneitate, este externalizarea producţiei.
Metoda a fost şi este folosită cu mult succes în întreaga lume.

Românii sunt o populaţie străveche, a căror apariţie etnică se situează cel târziu în secolul
al VI-lea d.Chr., înainte de invazia slavă din 602 (care ar fi dus la slavizarea populaţiei
locale dacă aceasta nu ar fi fost deja închegată etnic).

Rădăcinile lor sunt în principal Romanii şi Traco-Ilirii, două populaţii indo-europene


străvechi, la care se adaugă puternice elemente venite de la Celţi şi Scito-Sarmaţi, alte
două populaţii indo-europene străvechi. Adstratul este dat de Slavi, adăugându-se aici o
serie de influenţe minore (Greci, Turci, Germani etc.).

Creştinarea Românilor începe de fapt prin înaintaşii lor, în secolul I d.Chr., când
Evanghelia este vestită în Asia Mică, Peninsula Balcanică, Panonia, Dacia, Sciţia – adică
în toate zonele esenţiale pentru etnogeneza românească.

Creştinismul românesc este unul particular atât prin forme artistice şi filosofice specifice,
cât mai ales printr-o capacitate unică de armonizare cu felurite culturi şi religii străine.
Principatele Române Moldova şi Muntenia sunt singurele ţări europene medievale în care
au existat Creştini Ortodocşi (Români, Gruzini, Armeni, Slavi etc.), Evrei şi Turcici
Mozaici, Monofiziţi (mai ales Armeni), Catolici (Germani, Secui, Armeni, Unguri,
Polonezi etc.) şi Protestanţi (mai ales Unguri, Germani şi Cehi) fără conflicte inter-

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 40


religioase şi/sau etnice. Fenomenul este cu atât mai uimitor cu cât se produce în prezenţa
unor agresiuni externe motivate religios şi etnic.

Singura excepţie o constituie Islamul, respins categoric de Ţările Române dintr-un motiv
simplu: războiul religios permanent al Islamului împotriva tuturor non-islamicilor.
Chiar şi atunci când Ţările Române capătă statutul foarte special de Casa-Păcii – ţări
non-islamice socotite prietene de către Imperiul Otoman, principala forţă islamistă a
vremii – construirea de moschei este interzisă şi stabilirea Musulmanilor în Ţările
Române de asemenea.

II.2. Pakistanul şi Pakistanezii2

La origine o parte a Indiei, Pakistanul se separă de aceasta întâi religios, prin adoptarea
Islamului. Aceasta are loc în urma cuceririi regiunii de către Arabi, în 711 d.Chr. şi
impunerea prin forţă a noii religii.

Aceasta devine sursa unui război fratricid neîncetat: Pakistanezii au încercat şi încearcă
să impună prin forţă Indiei adoptarea Islamului.

Cu peste 200.000.000 (douăsutedemilioane) de locuitori ca populaţie – cifră aflată în


permanentă creştere – Pakistanul reprezintă a doua ţară islamică din lume după
Indonezia.

Constituţia Pakistanului este fundamentalist islamică, practic pecetluind Coranul şi


Sunnah drept sursele fundamentale de drept ale statului şi ţării.

Nu doar că însăşi numele ţării este Republica Islamică Pakistan, dar cei 1% dintre
locuitori care sunt adepţi ai Ahmadismului sunt consideraţi ne-islamici şi trataţi ca
„necredinincioşi” datorită formei particulare de Islam pe care o practică. Suniţii sunt 80%
din populaţie, iar Şiiţii în jur de 15%, cca. 2% dintre locuitori fiind – în ascuns – adepţi ai
unor culte creştine, budiste etc. După alte cifre Suniţii sunt 90% iar Şiiţii 6%.
Pentru mărturisirea publică a altei credinţe decât Islamul pedeapsa obişnuită în Pakistan
este moartea – în cazul femeilor după violarea lor, repetată, de grupuri de musulmani.
Biciuirea femeilor pentru felurite greşeli este aici o practică obişnuită. La fel uciderea
celor care pun la îndoială ori doar sunt acuzaţi că pun la îndoială învăţăturile Islamului,
Coranul, pe Mahomed etc. Femeile care se îmbracă „indecent” (adică li se văd mâinile
sau alte părţi ale corpului interzise de Islamul riguros) sunt în cel mai bun caz violate
(public) şi biciuite, adeseori fiind ucise cu pietre, prin spânzurare sau prin ardere.
MAGAZIN CRITIC, NR. 64 41
Acţiunile teroriste în Pakistan sunt din ce în ce mai multe. Doar între 2001 şi 2011 se
recunoaşte oficial uciderea a peste 35.000 (treizecişicincidemii) de Pakistanezi în acte
teroriste.

Acţiunile teroriste sunt în primul rând ale majorităţii sunite împotriva Şiiţilor,
Ahmediştilor şi oricăror adepţi ai altor religii sau curente religioase, dar şi
datorate intoleranţei etnice – triburile şi etniile pakistaneze, chiar dacă sunt, de pildă,
sunite, ajung adeseori să se lupte între ele până la genocid.

Pakistanezii împărtăşesc în cea mai mare parte convingerea că Pakistanul are misiunea
de a unifica lumea islamică sub conducerea sa şi astfel a ajunge să impună Islamul
întregii lumi.

Economia pakistaneză este una în plină dezvoltare, cu o agricultură bine pusă la punct,
activităţi IT din ce în ce mai largi şi mai avansate, investiţii în cercetare etc.

Pakistanul este putere nucleară militară, singura putere nucleară militară


islamică. Principalele probleme (materiale) ale Pakistanului sunt intoleranţa religioasă şi
etnică, terorismul, corupţia, incultura şi suprapopularea. Principala problemă spirituală a
Pakistanului este impunerea Islamului în întreaga lume.

III. Prezentarea situaţiei juridice

Cererea Ambasadorului României în Pakistan pentru venirea a 500.000 (cincisutedemii)


de Pakistanezi în România, “ca forţă de muncă”, constituie un act foarte grav deoarece:

 Există cel puţin 5.000.000 (cincimilioane) de Români plecaţi la muncă în


străinătate

 Readucerea acestor Români în ţară, crearea de locuri de muncă şi oportunităţi


economice pentru ei este o datorie fundamentală a Statului român

 Aceşti Români acoperă cererea de forţă de muncă din România atât ca număr cât şi
ca pregătire, din acest ultim punct de vedere fiind categoric superiori nivelului de
pregătire al forţei de muncă din Pakistan

 Integrarea socială, economică, politică, etnică şi religioasă a Românilor plecaţi la


muncă în străinătate este nu doar posibilă, ci şi naturală şi foarte ieftină, în vreme ce

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 42


integrarea socială, economică, politică, etnică şi religioasă a Pakistanezilor este cel
puţin improbabilă şi extrem de costisitoare

 Aducerea unei populaţii străine în România (fie sub pretextul, clar ireal, al “nevoii
de forţă de muncă”, fie sub alt pretext) încalcă total Constituţia României – a se
vedea Art. 3, pct. (4) şi Art. 1, pct. (5) – şi, prin consecinţele etnice, constituie un
genocid împotriva Românilor.

 Lipsa forţei de muncă se poate rezolva decent atât prin readucerea în România a
cetăţenilor români emigraţi cât şi prin externalizarea producţiei, redimensionarea
corectă a bugetului de stat etc., colonizarea de populaţii străine fiind o soluţie anti-
constituţională, genocidară şi falimentară economic.

În afară de Constituţia României (mai ales Art. 1, pct. (5) şi Art. 3, pct. (4)) aici se aplică
şi Noul Cod Penal, Articolele 394 (lit. b), c) şi d), posibil şi a)), Art. 402, Art. 403, Art.
405 pct. (2), Art. 410 pct. (1), Art. 412 pct. (1) şi (2), precum şi Art. 438 pct. (1) (lit. c)),
pct. (3) şi (4), Art. 439 pct. (1) lit. b), e), f) şi j).

Articolul 394 (NCP) prevede

“Trădarea

Fapta cetăţeanului român de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori
cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea,
suveranitatea sau independenţa statului, prin:

a) provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine;

b) subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului;

c) aservire faţă de o putere sau organizaţie străină;

d) ajutarea unei puteri sau organizaţii străine pentru desfăşurarea unei activităţi ostile
împotriva securităţii naţionale,

se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor


drepturi.”

Ambasadorul Nicolaie Goia a luat legătură cu o putere străină, cu organizaţii şi agenţi ai


unor organizaţii străine, pentru o acţiune de strămutare în România a unei populaţii

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 43


străine uriaşe (jumătate de milion!), cu încălcarea Constituţiei României şi producerea
următoarelor efecte:

 subminarea economiei, a stabilităţii politice şi a capacităţii de apărare a statului (a


se vedea precedentele din Franţa şi Germania)

 aservirea României faţă de Pakistan şi faţă de organizaţiile islamice pakistaneze

 favorizarea organizaţiilor islamiste pakistaneze în pătrunderea în România, crearea


de baze şi desfăşurarea de activităţi de propagandă, racolare, pregătire para-militară
etc. pe teritoriul României

Aceste acţiuni deschid, foarte clar, calea către provocarea unor conflicte armate între
autorităţile române şi islamiştii pakistanezi; conflicte ce pot duce uşor la implicarea
militară a statelor musulmane apropiate (Albania, Bosnia şi Herţegovina) sau
învecinate (Turcia). Ceea ce ţine de Art. 394 lit. a).

Articolul 402 (NCP) prevede

“Atentatul contra unei colectivităţi

Atentatul săvârşit contra unei colectivităţi prin otrăviri în masă, provocare de epidemii
sau prin orice alt mijloc, în scopul îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat,
se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.”

Aducerea unei populaţii străine, prin încălcarea Art. 3, pct. (4) din Constituţia României
este, totodată, un atentat direct împotriva colectivităţilor – de etnici Români, Ţigani,
Unguri, Evrei etc. – în care vor fi aşezate comunităţile străine.

Este evident că şi la un număr de 10-20 de mii de imigranţi aceştia vor fi aşezaţi în


grupuri, ceea ce constituie evident strămutarea unei populaţii străine şi colonizarea ei în
România.

Totodată, este evident că aceste strămutări şi colonizări vor destabiliza colectivităţile de


cetăţeni români (etnici Români, Ţigani, Unguri, Evrei etc.) în care vor fi aşezate – fie şi
limitrof – aceste grupuri străine.

Experienţa Franţei, Suediei, Germaniei, Olandei şi altor ţări apusene arată foarte clar că
toate comunităţile în care au avut loc asemenea strămutări şi colonizări au fost grav
MAGAZIN CRITIC, NR. 64 44
afectate. Echilibrul etnic a fost distrus, echilibrul religios a fost distrus, cultura locală a
fost grav afectată, numărul de infracţiuni – în primul rând acte de violenţă, inclusiv
violuri – a crescut foarte mult etc.

Faptul că această situaţie va îngreuna sau împiedica exercitarea puterii de stat în zonele
de strămutare/colonizare este o realitate clară. Existenţa zonelor “no-go” în amintitele
state europene – şi altele asemenea –, faptul că autorităţile nu îşi mai pot exercita acolo
atribuţiile, faptul că Poliţia, Salvarea şi Pompierii nu mai pot intra acolo decât sub paza
unor forţe speciale (inclusiv a unor blindate), iată doar câteva precedente clare,
categorice.

Articolul 403 (NCP) prevede

“Actele de diversiune

Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare, în întregime sau în


parte, prin explozii, incendii sau în orice alt mod, a instalaţiilor industriale, a căilor de
comunicaţie, a mijloacelor de transport, a mijloacelor de telecomunicaţie, a construcţiilor,
a produselor industriale sau agricole ori a altor bunuri, dacă fapta pune în pericol
securitatea naţională, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.”

Cf. Art. 412 pct. (2), “Se consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori
instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunilor prevăzute
în art. 395-397, art. 401-403, art. 408 şi art. 399 raportat la infracţiunea de trădare prin
ajutarea inamicului.”

Este evident că Ambasadorul Nicolaie Goia, prin cererea sa, a produs şi procurat mijloace
şi instrumente şi a luat măsuri care, conform precedentelor existente în Franţa, Germania,
Suedia, Olanda şi alte ţări europene vor duce la distrugeri ca cele prevăzute de Art. 403.
Ceea ce încadrează fapta sa la infracţiunea de tentativă de săvârşire a unor acte de
diversiune.

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 45


Articolul 405 (NCP) prevede

“Propaganda pentru război

(1) Propaganda pentru război de agresiune, precum şi răspândirea de ştiri tendenţioase


sau inventate, în scopul provocării unui război de agresiune, se pedepsesc cu închisoarea
de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele prevăzute în alin. (1), săvârşite în scopul
provocării unui război de agresiune împotriva României sau a unui conflict armat intern.”

Acţiunile armate şi de distrugere săvârşite de islamiştii imigranţi în Marea Britanie,


Franţa, Germania, Suedia etc., constituie un “conflict armat intern”. Aducerea a 500.000
de islamişti din Pakistan în România constituie în mod clar o acţiune care iniţiază cel
puţin conflicte armate interne – faptă prevăzut la Art. 405, pct. (2) – deşi este evident că
poate duce şi la agresarea României de către Turcia sau alt stat islamic – faptă prevăzută
de asemenea la Art. 405, pct. (2).

Articolul 410, pct. (1) (NCP) prevede

“Nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale

(1) Fapta persoanei care, luând cunoştinţă despre pregătirea sau comiterea vreuneia dintre
infracţiunile prevăzute în art. 394-397, art. 399-403 şi art. 406-409, nu înştiinţează de
îndată autorităţile se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.”

Dacă Ambasadorul Nicolaie Goia a acţionat din proprie iniţiativă denunţarea lui este
obligaţia oricărui cetăţean care a luat cunoştinţă de faptele lui. Dacă a acţionat la cererea
altei persoane, cf. Art. 410, pct. (1) avea obligaţia să înştiinţeze de îndată autorităţile.

Articolul 412 (NCP) prevede

“Sancţionarea tentativei

(1) Tentativa la infracţiunile prevăzute în prezentul titlu se pedepseşte.

(2) Se consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor,


precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunilor prevăzute în art. 395-397,
art. 401-403, art. 408 şi art. 399 raportat la infracţiunea de trădare prin ajutarea
inamicului.”

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 46


După cum se poate vedea, acest articol se aplică repetat gestului săvârşit de Ambasadorul
Nicolaie Goia, dacă nu este considerat (gestul) ca săvârşirea infracţiunilor prevăzute în
Art. 394 (lit. b), c) şi d), posibil şi a)), Art. 402, Art. 403, Art. 405 pct. (2) şi Art. 410 pct.
(1) din Noul Cod Penal.

Articolul 438 (NCP) prevede

“Art. 438

Genocidul

(1) Săvârşirea, în scopul de a distruge, în întregime sau în parte, un grup naţional, etnic,
rasial sau religios, a uneia dintre următoarele fapte:

a) uciderea de membri ai grupului;

b) vătămarea integrităţii fizice sau mintale a unor membri ai grupului;

c) supunerea grupului la condiţii de existenţă de natură să ducă la distrugerea fizică,


totală sau parţială, a acestuia;

d) impunerea de măsuri vizând împiedicarea naşterilor în cadrul grupului;

e) transferul forţat de copii aparţinând unui grup în alt grup,

se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea


exercitării unor drepturi.

(2) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) sunt săvârşite în timp de război, pedeapsa este
detenţiunea pe viaţă.

(3) Înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid se pedepseşte cu închisoarea


de la 5 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

4. Incitarea la săvârşirea infracţiunii de genocid, comisă în mod direct, în public, se


pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.”

Acţiunea Ambasadorului Nicolaie Goia se încadrează cel puţin la pct. (1), lit. a), b) şi c),
pct. (3) şi pct. (4) din Art. 438 al Noului Cod Penal, adică la infracţiunile de genocid,
înţelegere în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid şi incitare la săvârşirea infracţiunii
de genocid.

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 47


Deoarece este evident că

strămutarea/colonizarea a jumătate de milion de islamişti într-o ţară creştină va provoca o


serie de conflicte grave, inclusiv crime şi violuri,

şi va afecta fundamental comunităţile locale, structura etnică şi religioasă a ţării,

aşa cum s-a întâmplat în toate ţările în care au avut loc asemenea strămutări/colonizări,

deoarece motivarea gestului ţine în mod absolut clar de o discriminare etnică şi religioasă
categorică (Românii nu sunt sprijiniţi să revină în ţară, dar Pakistanezii sunt sprijiniţi să
colonizeze România),

fapta se încadrează la Art. 438 pct. (1) lit. a), b) şi c). Deoarece este vorba despre o
acţiune care încă nu a dus la producerea faptelor prevăzute la Art. 438 pct. (1) lit. a), b) şi
c) gestul Ambasadorului Nicolaie Goia se încadrează la Art. 438 pct. (3) şi (4), respectiv
înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid şi incitarea la săvârşirea
infracţiunii de genocid.

Articolul 439, pct. (1) (NCP) prevede

“Infracţiuni contra umanităţii

(1) Săvârşirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei
populaţii civile, a uneia dintre următoarele fapte:

a) uciderea unor persoane;

b) supunerea unei populaţii sau părţi a acesteia, în scopul de a o distruge în tot sau în
parte, la condiţii de viaţă menite să determine distrugerea fizică, totală sau parţială, a
acesteia;

c) sclavia sau traficul de fiinţe umane, în special de femei sau copii;

d) deportarea sau transferarea forţată, cu încălcarea regulilor generale de drept


internaţional, a unor persoane aflate în mod legal pe un anumit teritoriu, prin expulzarea
acestora spre un alt stat sau spre un alt teritoriu ori prin folosirea altor măsuri de
constrângere;

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 48


e) torturarea unei persoane aflate sub paza făptuitorului sau asupra căreia acesta exercită
controlul în orice alt mod, cauzându-i vătămări fizice sau psihice, ori suferinţe fizice sau
psihice grave, ce depăşesc consecinţele sancţiunilor admise de către dreptul internaţional;

f) violul sau agresiunea sexuală, constrângerea la prostituţie, sterilizarea forţată sau


detenţia ilegală a unei femei rămase gravidă în mod forţat, în scopul modificării
compoziţiei etnice a unei populaţii;

g) vătămarea integrităţii fizice sau psihice a unor persoane;

h) provocarea dispariţiei forţate a unei persoane, în scopul de a o sustrage de sub protecţia


legii pentru o perioadă îndelungată, prin răpire, arestare sau deţinere, la ordinul unui stat
sau al unei organizaţii politice ori cu autorizarea, sprijinul sau asentimentul acestora,
urmate de refuzul de a admite că această persoană este privată de libertate sau de a
furniza informaţii reale privind soarta care îi este rezervată ori locul unde se află, de
îndată ce aceste informaţii au fost solicitate;

i) întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate, cu încălcarea regulilor


generale de drept internaţional;

j) persecutarea unui grup sau a unei colectivităţi determinate, prin privare de drepturile
fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe
motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcţie de
alte criterii recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional;

k) alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii
fizice sau psihice,

se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea


exercitării unor drepturi.”

Gestul Ambasadorului Nicolaie Goia se încadrează cel puţin la literele b) şi j) ale Art.
496, deoarece

 strămutarea/colonizarea a 500.000 de Pakistanezi în România va produce


supunerea populaţiei la condiţii de viaţă menite să determine distrugerea fizică a
acesteia; fenomen deja petrecut în mai multe locuri din Europa în care au avut loc
asemenea strămutări/colonizări (Art. 439, pct. (1), lit. b));

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 49


 folosirea pretextului lipsei de forţă de muncă pentru a aduce imigranţi străini în
locul repatrierii Românilor plecaţi la muncă în străinătate constituie persecutarea
Românilor, o discriminare evidentă şi radicală a acestora; gestul de a investi în
aducerea unor imigranţi (ceruţi!) în locul de a investi în readucerea în ţară a
cetăţenilor plecaţi din motive economice constituie o discriminare evidentă, o
persecutare extremă a Românilor în favoarea Pakistanezilor (Art. 439, pct. (1), lit.
(j)).

 Trebuie observat în aceste ultime aspecte juridice faptul că venirea a jumătate de


milion de islamişti într-o ţară europeană, conform precedentelor unanime, duce la
creşterea (explozivă a) numărului de violuri, cu traume cumplite asupra victimelor şi
familiilor acestora, ceea ce se încadrează la Art. 439, pct. (1), lit. e), f) şi g).

În încheiere trebuie observat că gesturile de intoxicare a opiniei publice săvârşite de


Ministerul de Externe şi purtătorul de cuvânt al Guvernului constituie fie dovezi clare ale
complicităţii mai multor persoane din Guvern la săvârşirea infracţiunilor menţionate aici,
fie dovezi clare ale unei incompetenţe totale, a unei totale ignorări a unei discuţii oficiale
şi conţinutului ei. (Discuţie declarată, în contrast cu poziţia părţii pakistaneze, drept „de
curtoazie”, cifre declarate, în contrast cu poziţia părţii pakistaneze, a nu fi existat.)

Cercetarea şi sancţionarea persoanelor vinovate de aceste acte, stoparea tentativei de


distrugere a României prin strămutarea/colonizarea de populaţii străine constituie o
urgenţă absolută.

Aici intră inclusiv tentativa de intoxicare săvârşită de Ministerul Afacerilor Externe şi de


purtătorul de cuvânt al Guvernului.

În cazul – extrem de improbabil, dar nu total exclus – în care Ambasadorul Nicolaie Goia
a indus în eroare autorităţile pakistaneze şi române, MAE şi Guvernul fiind complet
necunoscători de discuţiile purtate de acesta cu Guvernul Pakistanez (şi de cifrele şi
propunerile avansate de acesta) infracţiunile rămân cel puţin la nivelul persoanei în
cauză.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 50


1 Asupra acestei intoxicări a opiniei publice s-a revenit ulterior, prin alt comunicat, de
această dată venit din partea Guvernului prin purtătorul de cuvânt Nelu Barbu. Deoarece
afirmaţiile privitoare la subiectul în discuţie sunt identice cu cele din comunicatul anterior
(cu excepţia link-ului către comunicatul pakistanez), nu mai prezint aici întregul
comunicat al Guvernului României, intitulat „Executivul a stabilit contingentul alocat
pentru lucrătorii extracomunitari pentru acest an la 20.000”. Primul comunicat al MAE a
fost preluat de Agerpres şi de aici de întreaga mass-medie românească.

2 Informaţiile sunt în mare parte de pe:

 www.census.gov.pk,
 https://www.state.gov,
 http://storyofpakistan.com,
 http://www.pakistani.org,
 https://surfsafe.pk/,
 http://www1.rfi.fr şi alte surse oficiale sau neoficiale online.

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 51


Anul XIII, Nr. 64(4), mai 2019

APARIŢIA
Revista (ziarul online de atitudine civică) “Magazin Critic” este editată
periodic la cererea cadrelor didactice şi se găseşte de vânzare la sediul
redacţiilor din Judeţul Gorj.
CONTACT
Motru: Str. Primăverii, Nr.3, Bl M4, Sc.1, Ap 16
Târgu Jiu: Ecaterina Teodoroiu, Nr. 4, Bl. 4, Sc. 2, Ap 16
Telefon: 0770529500 sau 0728353441.
http://www.magazincritic.ro/ .
E-mail: magazincritic@yahoo.com sau cdi7910@yahoo.com
COLABORARE

Aşteptăm colaboratori serioşi. Textele tehnoredactate*, în Microsoft


Word, Office XP, şi semnate pot fi trimise pe adresa de e-mail a revistei:
magazincritic@yahoo.com, până la data de 20 a fiecărei luni.

Tehnoredactarea se va face cu font Times New Roman, corp 10-12, pagină


format A5, folosindu-se diacritice. Responsabilitatea textelor publicate
aparţine în exclusivitate autorilor. O echipă redacţională va selecta articolele
în vederea publicării acestora. Atenţie la plagiat! (*Reguli minime de
tehnoredactare: Înainte de punct, virgulă, punct şi virgulă, două puncte, trei
puncte, semnul exclamării, semnul întrebării, nu se pune spaţiu. Spaţiul se va
pune după aceste semne de punctuaţie, precum şi înainte de deschiderea unei
paranteze.)
CONCEPŢIE GRAFICĂ / MACHETARE / DESIGN
Asociaţia culturală Semn – Târgu Jiu, www.acsemn.wordpress.com
EDITURA
eParadigme
Powered By
EURO EDUCATION FEDERATION
Magazin critic (online) - ISSN 2360 – 3321
ISSN–L 1842 – 8541

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 52


Magazin critic (online) - ISSN 2360 – 3321
ISSN–L 1842 – 8541

MAGAZIN CRITIC, NR. 64 53