CALCULAŢIA CONTABILĂ

Importanţa şi principiile calculaţiei

Calculaţia ca procedeu al metodei contabilităţii, constă în folosirea diferitelor feluri, forme,

metode şi principii de calcul economic, în vederea realizării laturii cifrice, cantitative şi valorice,
a obiectului contabilităţii.

Necesitatea calculaţiei în contabilitate se concretizează în determinarea, prin calcul, a

multitudinii şi varietăţii indicatorilor economico-financiari prin care este reprezentat
obiectul contabilităţii.
Conţinutul calculaţiei costurilor se concretizează în determinarea, prin calcul, a multitudinii
şi varietăţii indicatorilor economico-financiari cu ajutorul cărora se măsoară, caracterizează,
organizează, controlează şi conduce activitatea unităţilor patrimoniale (15). Dintre aceşti indicatori
pot fi menţionaţi următorii:

 valoarea de inventar, expresia valorică a uzurii, valoarea rămasă, valoarea reziduală,

valoarea medie anuală şi valoarea de înlocuire a mijloacelor fixe, precum şi amortizarea
acestora;

 preţul de facturare, cheltuielile de transport – aprovizionare şi costul de achiziţie a

materialelor şi obiectelor de inventar;

 salariile datorate personalului, impozitul pe fondul total de salarii şi contribuţiile la

asigurările sociale etc;

 cheltuielile de producţie, de circulaţie sau de administraţie ale unităţilor patrimoniale;

 veniturile şi rezultatele financiare ale unităţilor economice; alţi indicatori economico-

financiari.
Sfera calculaţiei contabile se extinde în toate etapele şi fazele procesului de reflectare în
contabilitate a patrimoniului economic al unităţii. Cele mai reprezentative dintre aceste
etape şi faze sunt următoarele:

1
  culegerea şi prelucrarea informaţiilor primare, cu ajutorul documentelor;

 evaluarea elementelor patrimoniale, operaţiilor şi proceselor economice consemnate în

documente;

 înregistrarea operaţiilor economice în evidenţa cronologică şi sistematică, cu ajutorul

conturilor;

 verificarea exactităţii înregistrărilor contabile, prin intermediul balanţelor de verificare;

 controlul realităţii datelor informaţionale contabile cu ajutorul inventarierii;

 întocmirea şi centralizarea bilanţului contabil şi a altor lucrări periodice de sinteză

contabilă;

 alte lucrări contabile.

După cum se ştie, calculaţia este un procedeu al metodei contabilităţii comun şi altor
discipline economice. Având în vedere această apartenenţă a calculaţiei la mai multe
discipline economice, conjugată şi cu alte criterii, calculaţia poate fi de mai multe feluri şi
se poate prezenta în diferite forme.

Astfel, din punct de vedere al perioadelor de gestiune pentru care se calculează indicatorii
economico-financiari ai activităţii unităţilor patrimoniale, există calculaţii de program şi
calculaţii efective.
Calculaţiile de program sau antecalculaţiile se realizează înaintea producerii operaţiunilor
şi proceselor economice şi au ca scop determinarea diferiţilor indicatori de program ai activităţii
unităţilor patrimoniale.

Calculaţiile efective sau postcalculaţiile se realizează după înfăptuirea operaţiilor şi

proceselor economice şi urmăresc stabilirea indicatorilor efectivi ai aceleiaşi activităţi a unităţilor
patrimoniale.

La rândul lor, calculaţiile efective, după metodologia folosită şi scopul urmărit, pot avea
următoarele forme: calculaţii contabile, calculaţii statistice, calculaţii de analiză şi control a
activităţii economico-financiare din unităţile patrimoniale.

2
 Atât calculaţiile de program cât şi cele efective mai pot fi diferenţiate şi după gradul de
cuprindere în calcule a elementelor structurale ale indicatorilor economico-financiari care fac
obiectul acestei calculaţii. După acest criteriu se deosebesc: calculaţii complete, ce iau în
considerare toate elementele indicatorilor ce-i au de stabilit şi calculaţii parţiale, care folosesc
numai unele dintre aceste elemente, determinând indicatorii respectivi numai până la un anumit
nivel, inferior celui final.

Fiecare dintre felurile şi formele calculaţiilor menţionate mai sus, se bazează pe o

metodologie proprie de calcul a indicatorilor economico-financiari pe care îl determină. În cazul
contabilităţii, calculaţia se desfăşoară după cerinţele metodologice specifice acestei ştiinţe,
îndeosebi cele ale folosirii conturilor, balanţei de verificare şi bilanţului contabil.

Calculaţia contabilă, ca şi celelalte procedee ale metodei contabilităţii, se realizează după

anumite principii, care evidenţiază esenţa acestei calculaţii. Astfel de principii se referă la:
determinarea obiectului calculaţiei, alegerea metodologiei de calculaţie, corelarea calculaţiei
contabile cu celelalte calculaţii economice, organizarea calculaţiei după cerinţele sistematizării şi
generalizării contabile a informaţiilor economice, asigurarea eficienţei economice a calculaţiei
contabile.

Determinarea obiectului calculaţiei constituie punctul de plecare în realizarea sarcinilor ce

revin acesteia şi constă în delimitarea precisă, în timp şi spaţiu, a conţinutului ei.

Calculaţia contabilă este strâns legată de reflectarea în timp şi spaţiu a obiectului

contabilităţii, intervenind atât în lucrările curente, cât şi în lucrările periodice ale contabilităţii,
precum şi în toate organismele din structura unităţilor patrimoniale. Ca urmare, momentele
activităţii curente şi perioadele de gestiune, structura organizatorică şi tehnologia producţiei
unităţilor patrimoniale au un rol deosebit în realizarea calculaţiei ca procedeu al metodei
contabilităţii. De exemplu, este important de ştiut dacă într-o unitate economică se calculează
consumul de materiale pe o lună sau pe un an, pentru o secţie sau pe întreaga unitate, pentru un
produs sau pentru toate produsele.

Asemănător se pun problemele în legătură cu toţi ceilalţi indicatori economico-financiari,

cuprinşi în obiectul calculaţiei contabile. Pentru fiecare dintre aceşti indicatori sau pentru fiecare
obiect al calculaţiei contabile este necesar să se stabilească conţinutul, structura şi forma de

3
exprimare, momentul sau perioada de gestiune la care se referă, natura şi locul unde se înfăptuiesc
procesele economice pentru care se face calculaţie.

Alegerea metodologiei de calculaţie este o problemă foarte complexă, datorită diversităţii

indicatorilor economico-financiari cuprinşi în obiectul calculaţiei. Ca urmare, este necesară o
temeinică cunoaştere a caracteristicilor acestor indicatori în vederea stabilirii celei mai
corespunzătoare metodologii de calculaţie a lor.

Corelarea calculaţiei contabile cu celelalte calculaţii economice este un principiu izvorât

din faptul că, în totalitatea ei, contabilitatea, inclusiv calculaţia contabilă, face parte din sistemul
informaţional economic şi astfel se integrează organic cu celelalte componente ale acestui sistem
– cu programarea economică, cu statistica şi cu evidenţa operativă. Aceasta presupune existenţa
unui permanent schimb de date informaţionale între componentele respective, care trebuie să fie
determinate în mod unitar.

Corelarea calculaţiilor contabile este impusă şi de cerinţele muncii de analiză şi control a

îndeplinirii programelor economice, care se bazează pe o deplină compatibilitate a indicatorilor de
program cu indicatorii efectivi.

Organizarea calculaţiei după cerinţele sistematizării şi generalizării contabile a

informaţiilor economice este principiul care relevă caracteristicile specifice ale calculaţiei
contabile, realizate cu ajutorul şi în cadrul conturilor, balanţei de verificare şi a bilanţului contabil.
La baza acestei organizări stau principiile fundamentale ale contabilităţii – dubla reprezentare a
patrimoniului economic, dubla înregistrare a operaţiunilor economice şi dubla centralizare a
existenţelor, mişcărilor şi transformărilor mijloacelor şi surselor economice. În aceste condiţii,
specificul calculaţiei contabile se manifestă prin metodologia concretă de calcul a rulajelor
totalului sumelor debitoare, totalul sumelor creditoare şi soldul conturilor, a egalităţilor şi
corelaţiilor valorice din balanţele de verificare, dintre grupele, subgrupele de mijloace şi surse
economice şi dintre activul şi pasivul bilanţului.

Calculaţia contabilă, ca oricare altă activitate, trebuie să se realizeze în condiţii de eficienţă,

în sensul desfăşurării ei cu eforturi minime şi efecte cantitative şi calitative maxime. Cheltuielile
ocazionate de înfăptuirea calculaţiei economice, în general, şi a celei contabile, în special, trebuie
să se limiteze la strictul necesar, iar rezultatele acestor calculaţii, adică indicatorii economico-

4
financiari obţinuţi prin calcule economice să fie corect stabiliţi şi prezentaţi verigilor interesate. În
timp optim şi într-o formă accesibilă. Calculaţia costurilor de producţie îşi propune stabilirea
indicatorului „cost” şi desemnează o anumită succesiune de consemnări şi calcule desfăşurate
după procedee şi tehnici adecvate îmbinate între ele după o logică economico-contabilă prin
care cheltuielile de producţie sunt identificate ca fiind costuri ale purtătorilor de valori (15).

Costul de producţie reprezintă expresia valorică a consumurilor de valori productive

efectuate în scopul obţinerii unui produs, executării unei lucrări, prestării unui serviciu la un
moment dat, consumuri care îmbracă forma cheltuielilor de producţie.

Cheltuielile de producţie (potrivit legii contabilităţii) sunt variate şi se pot defini după
natura lor în: cheltuieli de exploatare, cheltuieli financiare, cheltuieli extraordinare, cheltuieli
cu amortizările şi provizioanele, cheltuieli cu impozitul pe profit şi alte impozite.

După natura muncii consumate, cheltuielile de producţie se împart în: cheltuieli cu munca
vie şi cheltuieli cu munca materializată sau materiale, iar după momentul apariţiei lor,
cheltuielile pot fi: cheltuieli curente, cheltuieli preliminate şi cheltuieli anticipate

Având la bază aceste categorii de cheltuieli şi costurile sunt diferite, ca de exemplu: costuri
reale (efective) şi costuri prestabilite (de antecalculaţie).

Calculaţia costurilor este o lucrare deosebit de importantă şi la baza ei trebuie respectate

anumite principii:

 principiul determinării;

 principiul separării; principiul delimitării;

 principiul repartizării.

Principiul determinării obiectului de calcul şi al unităţii de măsură conform căruia cost

se calculează pentru fiecare produs (lucrare executată sau serviciu prestat).

În agricultură acesta poate fi o cultură categorie de animale sau lucrare agricolă.

În ce priveşte unitatea de măsură se pot folosi – unităţi naturale (kg, tone, l, hl, bucăţi,
capete etc.) şi unităţi convenţionale (han, UN, PD etc.).

Principiul separării cheltuielilor de producţie de cheltuielile accidentale şi cu caracter

special. În calcularea costului de producţie vor fi luate în calcul cheltuielile productive sau

5
cheltuielile incorporabile (de exemplu: cheltuielile de exploatare în totalitatea lor), separat de
cheltuielile neincluse (ca de exemplu: cheltuielile finanţate (de la buget, subvenţiile acordate
pentru acoperirea diferenţei de preţ etc.).

Principiul delimitării în timp a cheltuielilor impus de perioada când sunt efectuate aceste
cheltuieli (cheltuieli anticipate, cheltuieli ale perioadei curente şi cheltuieli preliminate). Acest
principiu permite calcularea corectă a costurilor de producţie şi cunoaşterea dinamicii cheltuielilor
de producţie în diferite perioade de evidenţă.

Principiul repartizării cheltuielilor directe şi a celor indirecte pe obiecte de calculaţie.

Cheltuielile directe sunt repartizate în totalitatea lor, în momentul producerii pe fiecare produs,
lucrare sau serviciu, iar cheltuielile indirecte se repartizează pe baza unui coeficient de repartizare
şi a cotei aferentă, în funcţie de mărimea cheltuielilor directe pe produs (15).

Respectarea acestor principii, duce la calcularea corectă a costurilor de producţie pentru

fiecare produs, lucrare sau serviciu, indiferent de caracteristice şi specificul fiecăruia în parte.

8.2. Metode de calculaţie a costurilor

În general, costul de producţie (c) se calculează raportând cheltuielile de producţie (Ch) la

producţia obţinută, după relaţia (3):

Ch
c
Q

Datorită particularităţilor proceselor tehnologice, a complexităţii produselor obţinute şi a

modului de înregistrare în contabilitate a cheltuielilor de producţie se folosesc mai multe
metode de calculaţie a costurilor de producţie:

a) după apariţia în timp, se disting două grupe de metode:

• metode clasice;
• metode moderne.

b) După sfera cheltuielilor de producţie, se disting două grupe de metode:

• metode de calculaţie a costurilor totale;

6
 • metode de calculaţie a costurilor parţiale.

Combinând criteriile de clasificare a acestor metode, prezentăm următoarele metode de

calculaţie a costurilor:

• metoda globală şi metoda pe faze ca metode clasice, de calculare a costurilor

totale şi metoda costului normat şi a costului direct, ca metode moderne.
Metoda globală este o metodă de postcalculaţie în cadrul căreia se folosesc mai multe
procedee:

• procedeul diviziunii simple – poate fi utilizat dacă de la o cultură sau categorie

de animale se obţine un singur produs principal, fără producţie secundară.

Costul se calculează raportând cheltuielile totale de producţie (Ch) la producţia obţinută

(Q):

Ch
c
Q

Procedeul se poate folosi la calcularea costului de producţie pentru: struguri, fructe, legume
şi carnea de porc.

• procedeul valorii rămase (sau repartizării) poate fi utilizat dacă de la o cultură

se obţine pe lângă producţie principală şi producţie secundară. Costul (c) se
calculează astfel: din cheltuielile totale de producţie (Ch) se scade valoarea
producţiei secundare (s) şi se raportează la producţia principală obţinută (Q):

c
Ch s
Q

Procedeul se foloseşte pentru calculul costului la culturile de cereale.

O variantă a acestui procedeu se aplică în zootehnie, când de la o specie se obţin mai multe
produse principale (3). Dintre acestea unul va fi „produs principal cu calculaţie” şi pentru acesta
se va calcula costul de producţie, iar celelalte produse vor fi „fără calculaţie”.

7
 Costul (c) se va calcula astfel: din cheltuielile totale de producţie (Ch) se va scade:

• valoarea produselor principale fără calculaţie (v) şi

• valoarea producţiei secundare (s)

• şi se va raporta la producţia principală („produsul principal cu calculaţie (Qc)”.

c
Ch s
Qc

Procedeul poate fi folosit la calculul costurilor de la categoria: vaci de lapte (lapte, viţei,
gunoi de grajd) şi oi mame (lână, miei, lapte, gunoi de grajd).

• procedeul echivalării care se foloseşte atunci când se obţin mai multe produse
principale, ce se pot echivala între ele.

Costul de producţie (c) se calculează raportând cheltuielile totale de producţie (Ch) la primul
produs principal (Q1), la care se adaugă al doilea produs principal (Q2), înmulţit cu un
coeficient de echivalare (e):

Ch
c
Q1 Q2*e

Procedeul se poate folosi la calculul costului de producţie la culturile furajere (masă verde
şi fân).

Metoda pe faze poate fi utilizată atunci când produsul finit se obţine prin parcurgere în
procesul tehnologic a mai multe faze pentru care se contabilizează cheltuielile efectuate.
Costul unitar (c) se calculează însumând cheltuielile de producţie din fiecare fază (Chf1,
Chf2, Chfn), la produsul obţinut (Q): c Chf1 Chf1 ...Chfn
Q

Metoda pe faze se poate aplica în agricultură la calculul costului în pepinierele de pomi şi

vie (pomi altoiţi) şi în complexele de îngrăşarea animalelor şi păsărilor (bovine, ovine,
păsări).

8
 Metoda costului normat este o metodă de antecalculaţie. Pentru calcularea costului se iau în
considerare normativele în vigoare privind cheltuielile directe de producţie (materii prime,
materiale consumabile, salarii, contribuţia privind asigurările şi protecţia socială etc.), iar
nivelul cheltuielilor indirecte (cheltuieli comune, cheltuieli generale şi cheltuieli de
desfacere) este cel stabilit în „bugetul de cheltuieli”.

La sfârşitul anului, costul normat se corectează cu abaterea (în plus sau în minus) în funcţie
de cheltuielile reale efectuate.

Metoda costului direct foloseşte pentru calculul costului numai o parte a cheltuielilor şi
anume cheltuielile denumite „variabile”, care influenţează în mod direct obţinerea
produsului respectiv. Cealaltă categorie de cheltuieli, denumită „cheltuieli fixe” este luată în
considerare la stabilirea rezultatului economico-financiar – „Profit şi pierdere”, diminuând
cu valoarea sa, profitul firmei respective, pentru produsul dat.

BALANŢA DE VERIFICARE

Contabilitatea, ca sursă de informaţii pentru conducerea, organizarea şi desfăşurarea

activităţii unei unităţi economice, trebuie să reflecte realitatea. În acest scop, contabilitatea
utilizează un instrument propriu de verificare a respectării conceptelor de bază: dubla reprezentare
din bilanţ şi dubla înregistrare în conturi, instrument numit – balanţa de verificare.

Balanţa de verificare este un tablou care cuprinde: simbolul şi denumirea conturilor folosite
în cursul perioadei de gestiune, soldurile iniţiale, rulajele debitoare şi creditoare şi soldurile finale.

9
 Balanţa de verificare este, practic, un tablou enumerativ al tuturor conturilor din Cartea
Mare, care furnizează informaţii în legătură soldurile iniţiale şi finale, rulajele, totalul sumelor, la
data întocmirii ei. Ea este un instrument de sinteză a informaţiilor reflectate în conturi la un anumit
moment (lună, trimestru, semestru, an).
Conţinutul şi forma de prezentare a balanţelor de verificare poate fi diferit în funcţie de:

a) tipul conturilor pentru care se întocmesc: -

balanţe de verificare ale conturilor sintetice şi -
balanţe de verificare ale conturilor analitice.
b) complexitatea informaţiilor pe care le conţin:

- balanţe de verificare cu o singură egalitate;

- balanţe de verificare cu două egalităţi;

- balanţe de verificare cu trei egalităţi;

- balanţe de verificare cu patru egalități.

Balanţa de verificare controlează exactitatea înregistrărilor din conturi prin existenţa unor
egalităţi valorice, şi anume:

 totalul (suma soldurilor iniţiale debitoare) este egal cu totalul (suma) soldurilor iniţiale
creditoare, deoarece aceste totaluri reprezintă activul şi pasivul bilanţului iniţial, care sunt în relaţia
A=P
S.i.d. S.i.c.

Dacă nu există această egalitate valorică, înseamnă că soldurile iniţiale au fost preluate
greşit din bilanţ şi se fac corecturile necesare;

 totalul (suma) rulajelor debitoare este egal cu totalul (suma) rulajelor creditoare, ca urmare
a dublei înregistrări în conturi:
R.d. R.c.
Dacă nu există această egalitate valorică înseamnă că înregistrarea în conturi a fost făcută
greşit şi se fac corecturile necesare;

10
 totalul (suma) soldurilor finale debitoare egal cu totalul (suma) soldurilor finale creditoare,
deoarece aceste totaluri reprezintă activul şi pasivul bilanţului final, întocmit tocmai pe baza
acestor solduri finale:
S. f .d. S. f .c.
Dacă nu există această egalitate valorică înseamnă că soldurile finale au fost greşit calculate
şi se refac calculele respective.

Cu toate aceste posibilităţi de îndreptare a diferitelor erori de înregistrare în conturi, balanţa

de verificare are această funcţie limitată.

Pe lângă această funcţie de bază (funcţie de control), balanţa de verificare mai îndeplineşte
şi:

 funcţia de legătură între contul sintetic şi conturile analitice ale acestuia, prin întocmirea
balanţelor de verificare analitice;
 funcţia de legătură între conturi şi bilanţ, prin folosirea datelor din balanţă (solduri finale)
la întocmirea bilanţului final;
 funcţia de grupare, centralizare a datelor din contabilitate, înregistrate pe o perioadă de
timp dată, într–o singură situaţie care furnizează o gamă variată de informaţii economice.
Balanţa de verificare cu două serii de egalităţi, este cea mai simplă balanţă şi cuprinde:

I serie: rulaje debitoare şi creditoare (Rd, Rc); a II-a serie:

solduri finale debitoare şi creditoare (Sfd, Sfc).

De regulă, această balanţă se întocmeşte lunar şi se numeşte balanţă de rulaje.

Balanţa de verificare cu trei serii de egalităţi, este cea mai des folosită şi are, faţă de balanţa
cu două serii, o serie de egalităţi în plus – solduri iniţiale debitoare şi creditoare (Sid, Sic).

I serie: Sid şi Sic (solduri iniţiale debitoare şi creditoare);

a II-a serie: Rd şi Rc (rulaje debitoare şi creditoare); a III-a

serie: Sfd şi Sfc (solduri finale debitoare şi creditoare).

Balanţa de verificare cu patru serii de egalităţi are o serie de egalităţi în plus, faţă de cea cu trei
serii – sume debitoare şi creditoare (Smd, Smc).

Acestea se calculează:

11
 Smd = Sid + Rd
Smc = Sic + Rc

I serie: Sid şi Sic (solduri iniţiale debitoare şi creditoare); a

II-a serie: Rd şi Rc (rulaje debitoare şi creditoare); a III-a serie:
Smd şi Smc (sume debitoare şi creditoare); a IV-a serie:
Sfd şi Sfc (solduri finale debitoare şi creditoare).
Balanţa de verificare „şah” şi are avantajul că permite depistarea erorilor strecurate în
corespondenţa conturilor.

Balanţa de verificare, aşa cum s–a arătat, se prezintă sub forma unui tabel în care se înscriu
în primul rând toate conturile, cu denumirea lor, utilizate în perioada pentru care se întocmeşte.

Apoi se extrag din conturi datele necesare completării primelor două serii, adică soldurile
iniţiale debitoare care se înscriu în coloana de debit, soldurile iniţiale creditoare în coloana de
credit, rulajul debitor şi creditor, în coloanele respective.

Se verifică exactitatea datelor, prin însumarea coloanelor şi existenţa egalităţilor arătate, în

caz contrar, se caută eroarea şi se corectează.

După care se trece la stabilirea pentru fiecare cont a soldului final (cu ajutorul formulelor
arătate) şi înscrierea acestuia în coloana de debit sau credit, după cum este un sold final debitor sau
creditor.

Se verifică şi corectitudinea acestor calcule, prin însumarea lor şi existenţa egalităţii valorii
totale. În caz contrar se refac calculele până se obţine exactitatea lor.

Simbolul Denumirea Solduri Rulaje Solduri finale

conturilor Conturilor initiale
D C D C D C

12
 Balanţa de verificare este un instrument extrem de util pentru contabil, deoarece cu ajutorul
ei se pot identifica diverse tipuri de greşeli, cum sunt:
Erori de înregistrare în conturi determinate de: nerespectarea principiului dublei
înregistrări, nerespectarea egalităţii sumelor debitoare şi creditoare în cadrul formulelor contabile
compuse, calculul greşit privind elementele structurale ale contului şi altele.
Erori de întocmire a balanţelor de verificare determinate de: preluarea greşită a
informaţiilor din Cartea – Mare, adunarea eronată ale coloanelor din balanţă etc. Pentru a corecta
acest tip de erori, se face verificarea egalităţilor specifice balanţelor de verificare, operaţii de
punctare, prin repetarea calculelor etc.

BILANŢUL CONTABIL

2.1 Fundamentarea contabilă a patrimoniului

Unităţile care desfăşoară activităţi de producţie şi economice, denumite „agenţi

economici” (societăţi comerciale, instituţii publice, regii autonome, asociaţii etc.) dispun de un
patrimoniu, reprezentat de: totalitatea bunurilor materiale şi nemateriale, dar şi de totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică.

Patrimoniul devine obiect de studiu al contabilităţii numai dacă acesta este utilizat în
activitatea economică pentru obţinerea de bunuri şi servicii supuse tranzacţiilor de vânzare–
cumpărare sau în activităţi administrative, sociale, culturale etc.

Pentru reprezentarea patrimoniului, contabilitatea utilizează un procedeu propriu numit

bilanţ contabil.

„Bilanțul este un document de sinteză în care sunt regrupate, la un moment dat, ansamblul
resurselor de care dispune întreprinderea și ansamblul alocărilor pe care le-am făcut”.

13
 Bilanțul stabilit la sfârșitul perioadei de gestiune descrie separat elementele de activ și de
pasiv ale întreprinderii. Activul se compune din bunurile deținute de întreprindere și creanțe,
structurate în funcție de gradul de lichiditate, iar pasivul se compune din capitaluri proprii și din
datorii contractate de întreprindere și nerambursate încă, structurate în funcție de gradul de
exigibilitate.

Alte definiții ale bilanțului contabil din literatura de specialitate:

Bilanțul constituie „un calcul de sinteză care prezintă situația patrimonială a întreprinderii
la un moment dat”.

Ca reflectare a stării patrimoniale „bilanțul stabilit la sfârșitul perioadei de gestiune descrie

separat elementele de activ și cele de pasiv ale întreprinderii”.

La un moment dat, „bilanțul contabil indică starea resurselor și mijloacelor unei

întreprinderi, exprimând echilibrul financiar”.
Cerința întocmirii bilanțului este arătată de matematicianul Luca Paciolo, odată cu
cristalizarea ca sistem a contabilității, bazată pe înregistrarea în partidă dublă. Caracterul
documentar și informativ economic al bilanțului a fost relevat de Jaques Savary în 1673 ca „un
instrument de control al înregistrărilor contabile și de cunoaștere a situației economico – financiare
a întreprinderii”.
Bilanțul contabil poate fi abordat din punct de vedere conceptual, financiar și tehnic. Sub
aspect conceptual, bilanțul poate fi definit ca o reprezentare a utilizărilor și resurselor de care
dispune o entitate patrimonială la un moment dat.

Această reprezentare se face sub forma unei egalități ce reflectă echilibrul valoric între
utilizări, denumite active patrimoniale și resurse denumite pasive patrimoniale.

Din punct de vedere financiar, bilanțul este analizat ca o descriere a resurselor investite
(pasiv) și alocarea acestor resurse (activ), permițând astfel un început de interpretare a situației
financiare a unei întreprinderi.

Din punct de vedere tehnic bilanțul este completat pe baza soldurilor debitoare sau
creditoare ale conturilor indicate de macheta de bilanț, solduri preluate din balanța de verificare a
conturilor, întocmită la finele perioadei pentru care se completează bilanțul.

14
 Bunurile materiale şi nemateriale, precum şi drepturile şi obligaţiile care alcătuiesc un
patrimoniu, se regăsesc sub denumirea de „active” şi „pasive” ale bilanţului contabil.

2.2 Activul patrimonial

Activele de bilanţ sunt reprezentate de „mijloacele economice” diferenţiate între ele după:
caracteristici proprii, valoare, durată de utilizare şi modul de folosire.

Activul cuprinde totalitatea bunurilor economice de care dispune entitatea economică,

clasificate în active imobilizate şi active circulante. De asemenea, activul înglobează şi cheltuielile
în avans.

Activele imobilizate cuprind acele valori economice de investiţie, de folosinţă durabilă,

cu perioada de utilizare şi lichiditate mai mare de un an. Ele se clasifică în imobilizări necorporale,
corporale şi financiare.
Activele imobilizate sunt bunuri economice intrate în patrimoniul întreprinderii în urma
efectuării de investiţii pe termen lung. Deci, capitalul pus la dispoziţie de proprietari şi creditori e
destinat pentru a fi exploatat pe o perioadă mai mare de 1 an. Activele imobilizate
(fixe sau stabile) se caracterizează prin următoarele aspecte:

rămân în patrimoniu o perioadă mai mare de 1 an fără să-şi modifice starea iniţială;
recuperarea capitaului investit în bunuri se face pe durata exploatării lor sau în

momentul ieşirii din patrimoniu;

grad redus de lichiditate.

Aceste active se mai numesc şi active fixe şi sunt reprezentate de:

imobilizări
necorporale; imobilizări

15
corporale; imobilizări
financiare.
Imobilizările necorporale (active intangibile sau active nemateriale) cuprind acele

valori care nu au forma materială concretă, şi anume:

 Cheltuieli de constituire (cheltuieli cu înfiinţarea sau fuziunea, cum ar fi taxe, cheltuieli de

înregistrare, înmatriculare, emitere de acţiuni, prospectare a pieţei, publicitate);
 Cheltuieli de cercetare – dezvoltare cuprind resursele economice alocate pentru investiţii,
tehnologii noi, dezvoltarea de noi produse ori lărgirii gamei sortimentale;
 Concesiuni, brevete, licenţe, mărci se referă la cheltuielile effectuate pentru achiziţionarea
drepturilor de exploatare a unui bun, serviciu, în cazul concesiunilor, a unui brevet, know-how, a
unei licenţe, a unei mărci şi a altor drepturi similare de proprietate industrială şi intelectuală;
 Alte imobilizări necorporale includ active cum ar fi programele
informatice create de întreprindere sau achiziţionate de la terţi în scopul utilizării pentru nevoile
proprii;
 Fondul comercial cuprinde cheltuielile efectuate pentru menţinerea sau dezvoltarea
potenţialului de activitate al întreprinderii: clientela, vadul comercial, firma, segmentul de piaţă,
emblema. Fondul comercial este recunoscut în contabilitate ca activ necorporal atunci când rezultă
din achiziţia unei alte întreprinderi al cărei cost de achiziţie este superior valorii de piaţă a activelor
nete dobândite (activele cumpărate minus datoriile preluate);
 Avansurile şi imobilizările necorporale în curs de execuţie sunt active imobilizate care nu
au fost terminate la sfârşitul exerciţiului financiar, inclusiv sumele de bani achitate în contul
activelor necorporale.
Imobilizările corporale (active fixe sau tangibile) cuprind totalitatea bunurilor materiale de
folosinţă îndelungată în activitatea unei firme, cum ar fi terenuri şi mijloace fixe (clădiri,
construcţii speciale, maşini, utilaje, instalaţii de lucru, aparate şi instalaţii de măsurare, control,
reglare, mijloace de transport, animale, plantaţii, unelte, mobilier, aparatură birotică etc.).
Un mijloc fix are o valoare mai mare decât limita stabilită de lege şi o durată normală de
utilizare mai mare de un an. Dacă bunurile materiale achiziţionate sau produse de întreprindere nu
sunt finalizate, se numesc investiţii în curs.

16
 Activele imobilizate corporale îşi pierd în timp din valoare ca urmare a uzurii determinată
de utilizarea lor (uzura fizică) şi de progresul tehnic (uzura morală). Constatarea contabilă a
pierderii de valoare suferită de imobilizările corporale (cu excepţia terenurilor) şi includerea lor
pe costuri, se numeşte amortizare. Terenurile sunt considerate ca având o durată de utilizare
nelimitată, fiind singurele elemente ale imobilizărilor corporale care nu se supun amortizării.
Imobilizările financiare (investiţii financiare sau de portofoliu)

cuprind valorile financiare investite de întreprindere în patrimoniul altor societăţi

comerciale, cum ar fi titluri de participare, creanţele ataşate participaţiilor, împrumuturi etc.
Titlurile de participare sunt titluri de valoare sub formă de acţiuni, părţi sociale şi alte
valori similare investite în patrimoniul altor întreprinderi. Deţinerea acestor titluri de valoare
permite exercitarea unui control în gestiunea unităţii care a emis respectivele titluri, şi în cazul în
care ea înregistrează profit, se pot obţine dividende.
 Alte titluri imobilizate includ titlurile de valoare altele decât categoriile menţionate, pe
care întreprinderea le deţine şi nu are intenţia sau posibilitatea să le revândă.
 Creanţele ataşate participaţiilor reprezintă drepturile conferite de operaţia de acordare de
împrumuturi pe termen lung sau mediu firmelor la care întreprinderea are o relaţie de participare.
Alte creanţe imobilizate sunt garanţiile şi cauţiunile depuse de întreprindere la terţi în vederea
garantării bunei execuţii a unor obligaţii.
Activele circulante cuprind valori economice care îşi schimbă forma materială şi
utilitatea în cadrul circuitului economic şi au o perioadă de rotaţie mai mică de un an de zile.

Caracterul dinamic al acestor active de patrimoniu este reliefat şi de formele diferite pe

care le îmbracă în unele faze de activitate, ca de exemplu: disponibilităţile băneşti se transformă
în materiale, materii prime cu prilejul aprovizionării, care la rândul lor, în faza de producţie, devin
produse, produşi şi care prin valorificare, în faza de desfacere devin temporar creanţe (clienţi) sau
redevin disponibilităţi băneşti.

Activele curente sunt bunuri economice care se găsesc sub forma de mijloace băneşti sau
se transformă în disponibilităţi băneşti într-o perioadă mai mică de 1 an. În practică şi în teorie
aceste bunuri sunt considerate circulante deoarece îşi modifică starea în cadrul unui ciclu de
exploatare. Acestea se mai numesc şi capital circulant. Ele se caracterizează prin faptul că:

17
 sunt destinate exploatării o perioadă mai mică de 1
an; îşi schimbă forma în urma utilizării; au grad de
lichiditate mult mai mare decât imobilizările.
Activele curente sunt grupate în funcţie de gradul de lichiditate în bunuri fizice, valori de
primit şi disponibilităţi băneşti. Activele circulante se clasifică în stocuri şi producţie în curs de
execuţie, creanţe, plasamente şi disponibilităţi băneşti.

Stocurile şi producţia în curs de execuţie

Stocurile reprezintă ansamblul bunurilor deţinute pentru a fi vândute în aceeaşi stare ori
după prelucrarea lor în procesul de producţie, sau pentru a fi consumate la prima lor utilizare. Ele
sunt concretizate în materii prime şi materiale consumabile, producţia în curs de execuţie,
semifabricate, produse finite, ambalaje etc.
Materiile prime sunt destinate utilizării lor în procesul de producţie, participă direct la
generarea produselor, regăsindu-se în produsul finit integral sau parţial, fie în starea lor iniţială,
fie transformată.
Materialele consumabile (materiale auxiliare, combustibili, ambalaje, piese de schimb,
seminţe, materiale de plantat, furaje) sunt destinate utilizării lor în procesul de producţie şi
participă sau ajută la procesul de fabricaţie sau de exploatare fără a se regăsi, de regulă, în produsul
finit.
Stocurile aflate la terţi reprezintă diverse bunuri care se află în proprietatea
întreprinderii, dar care, fizic, se găsesc în custodie, prelucrare, consignaţie la terţi.
Obiectele de inventar, adică acele bunuri care au o valoare mai mică decât limita
prevăzută de lege pentru a fi considerate mijloace fixe, indiferent de durata lor de serviciu sau cu
durata mai mică de un an, indiferent de valoarea lor, precum şi bunurile asimilate acestora
(echipamentul de protecţie, echipamentul de lucru, îmbrăcămintea specială, instrumentele,
verificatoarele etc.).

Producţia în curs de execuţie reprezintă producţia care nu a parcurs toate fazele de

prelucrare prevăzute în procesul tehnologic, produsele care nu au fost încă supuse probelor şi
recepţiei tehnice sau necompletate în întregime.
Semifabricatele sunt produsele al căror proces tehnologic a fost terminat într-o fază de
fabricaţie şi care urmează să treacă la alte faze de fabricaţie sau să se livreze terţilor ca atare.

18
 Produsele finite sunt produsele care au parcurs toate fazele de fabricaţie prevăzute în
procesul tehnologic, fiind depozitate în vederea vânzării către terţi.
Produsele reziduale sunt produsele rezultate din procesul de fabri- caţie, cum ar fi
rebuturi, materiale recuperabile, deşeuri.
Animalele includ animalele şi păsările crescute şi folosite pentru reproducţie, animale
şi păsări la îngrăşat pentru a fi valorificate, colonii de albine şi animale pentru producţia de lână,
ouă, carne, lapte şi blană.
Mărfurile sunt acele bunuri care au fost cumpărate de întreprindere în vederea
revânzării.
Creanţele sau valorile în curs de decontare se referă la sumele de bani, lucrări sau
servicii, bunuri avansate temporar altor persoane fizice sau juridice şi pentru care se aşteaptă să
se primească un echivalent sub forma unei sume de bani sau a unui serviciu. Acestea pot fi stocuri
vândute clienţilor, avansuri în bani acordate salariaţilor care se deplasează în interes de serviciu.
Persoanele care datorează sume de bani unităţii economice se numesc debitori.
Creanţele comerciale cele mai semnificative sunt compuse din creanţele faţă de clienţi şi
efectele de primit.
 Debitorii legaţi de creanţele comerciale referitoare la vânzarea pe credit de bunuri, lucrări
sau servicii proprii ciclului de exploatare al întreprinderii, se numesc clienţi.
Efectele de primit sunt titlurile negociabile sub forma
de cambie, bilet la ordin etc., care atestă existenţa unei creanţe în cadrul relaţiilor comerciale
ce va fi încasată pe termen scurt, de obicei până la 90 de zile.
 Creanţele în cadrul grupului apar în relaţiile de decontare între societatea-mamă şi filialele
ei.
 Creanţele privind capitalul subscris şi nevărsat sunt creanţele pe care întreprinderea le
are asupra acţionarilor săi, referitoare la subscrierile de capital social
efectuate şi nedepuse.
 Alte creanţe sunt generate în relaţiile întreprinderii cu personalul, bugetul statului,
asigurările sociale, protecţia socială, debitori diverşi etc.
Titlurile de plasament şi disponibilităţile băneşti cuprind toate valorile economice care
îmbracă forma de bani sau care îndeplinesc această funcţie.

19
 Ele se referă la titluri de plasament, disponibilităţi băneşti şi alte valori financiare sau de
trezorerie.
- Titlurile de plasament se referă la acţiuni şi obligaţiuni pe termen scurt, şi, spre deosebire
de titlurile de participare, a căror posesie depăşeşte un an, de regulă, perioada de rotaţie a titlurilor
de plasament este mai mică de un an, în general.
- Disponibilităţile băneşti în lei şi devize se referă la numerarul din casierie, depozitele aflate
în conturi bancare sau alte valori care pot fi convertite imediat în bani.
Tot din categoria disponibilităţilor băneşti fac parte şi carnetele de cecuri cu sau fără limită
de sumă, acreditivele şi avansurile de trezorerie. Carnetele de cecuri cu limită de sumă cuprind
valori băneşti înscrise în documente-valoare utilizate pentru efectuarea de plăţi; acestea se rezervă
la bancă într-un contseparat. Acreditivul este o formă de decontare care conferă furnizorilor
siguranţa încasării creanţelor.
Lichidităţile se menţin într-un cont distinct, la dispoziţia furnizorului, din care urmează a se
efectua plăţile către acesta pe măsura livrării mărfurilor, executării lucrărilor sau prestării de
servicii.
Avansurile de trezorerie reprezintă disponibilităţile băneşti repartizate angajaţilor în vederea
achiziţionării unor bunuri sau servicii şi care urmează a fi decontate ulterior. În categoria altor
valori financiare sau de trezorerie se cuprind timbrele poştale sau fiscale, tichetele sau biletele de
călătorie, tratament şi odihnă.
Activele de regularizare sunt valori care nu au încă un statut definit, ele urmând să capete forma
finală pe parcursul perioadei de gestiune viitoare. De exemplu: cheltuieli înregistrate în avans,
active în curs de clarificare, chirii, taxe, dobânzi plătite anticipat, diferenţe nefavorabile din
conversia datoriilor şi creanţelor în devize (valută) etc.

2.3 Pasivul patrimonial

Din punct de vedere juridic, pasivul cuprinde capitalul propriu şi dato- riile, sub aspect
economic, clasificarea se face în capitaluri şi datorii (financiare şi de exploatare), iar din punct de
vedere financiar valorile se grupează în funcţie de exigibilitatea
(termenul de plată) al lor în capitaluri permanente, pe termen lung şi datorii pe termen
scurt.

20
 Se disting trei grupe de pasive:

A. PASIVE PROPRII ŞI ASIMILATE CELOR PROPRII

B. PASIVE ATRASE ŞI ÎMPRUMUTATE

C. PASIVE DE REGULARIZARE

A. PASIVELE PROPRII reprezintă finanţarea proprie a activului de către

titularul de patrimoniu prin contribuţia sa materială sub formă de capital individual (pentru
întreprinderile individuale), capital social (pentru întreprinderile societare) şi de
autofinanţare.
În această categorie sunt incluse şi diferitele rezerve constituite din profit, subvenţiile
pentru investiţii de la buget şi diferitele fonduri ca: fondul de dezvoltare, fondul de participare la
profit, alte fonduri.

B. PASIVELE ATRASE ŞI ÎMPRUMUTATE, cunoscute şi sub denumirea

de datorii, arată finanţarea patrimoniului făcută prin atragerea de capital de la terţi sau prin
împrumuturi de la instituţiile bancare.
Datoriile se referă la credite bancare, împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni, datoriile
comerciale faţă de furnizori, datorii fiscale, salariale, sociale, datorii către asociaţi din operaţii de
capital, dividende etc.
Creditele bancare se referă atât la finanţările pe termen lung şi mijlociu cât şi la creditele
pe termen scurt, de trezorerie, acordate de bănci. Acestea sunt purtătoare de dobândă şi sunt
garantate cu activele întreprinderii.
Datoriile comerciale faţă de furnizori apar în relaţia cu diverse unităţi patrimoniale de la
care întreprinderea se aprovizionează cu materii prime, materiale, lucrări şi servicii.
Datoriile fiscale, salariale, sociale cuprind obligaţiile de a plăti taxe şi impozite, salarii şi
alte drepturi similare datorate angajaţilor, obligaţiile privind contribuţia la asigurările sociale,
fondul de şomaj, contribuţia la asigurările sociale de sănătate.
Datorii către asociaţi din operaţii de capital, dividende etc. reprezintă obligaţiile faţă de
acţionari pentru capitalul de rambursat, dividende de plată,precum şi datoriile în cadrul grupului.
Alte tipuri de datorii, cum ar fi datoriile faţă de clienţii care au plătit în avans bunurile sau
serviciile pe care firma urmează să le livreze sau presteze (aşa numiţii clienţi-creditori).

21
 Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli sunt datorii cu exigi- bilitate sau valoare
incertă ale întreprinderii, şi care se constituie, în general, la sfârşitul exerciţiului.
Principala diferenţă între provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli şi celelalte tipuri de datorii
ale întreprinderii constă în incertitudinea care le afectează pe primele în ceea ce priveşte mărimea
sau scadenţa.

C. PASIVELE DE REGULARIZARE sunt surse care nu au un statut definitiv. Veniturile

în avans sunt acele valori care asigură alocarea pentru fiecare exerciţiu financiar numai a
veniturilor care îi sunt proprii. Ele se referă la subvenţiile pentru investiţii şi veniturile înregistrate
în avans.
Subvenţiile pentru investiţii sau subsidiile de capital sunt obţinute de la buget sau din alte
surse nerambursabile, fiind destinate achiziţionării sau creării activelor imobilizate (subvenţii
pentru achiziţionarea de echipamente) sau finanţării unor activităţi pe termen lung (de exemplu,
prime de dezvoltare pentru întreprinderile care creează noi locuri de muncă).

2.4 Dubla reprezentare a patrimoniului în bilanțul contabil

Dubla reprezentare a patrimoniului realizează legătura cauzată dintre obiectul şi metoda

contabilităţii şi reprezintă un principiu de bază al contabilităţii.

Prin „dubla reprezentare” se înţelege reflectarea în contabilitate, cu ajutorul datelor, a

patrimoniului unei unităţi sub cele două aspecte: concret-materiale şi abstract al provenienţei.

Prezentarea sub dublu aspect a patrimoniului este impusă de necesitatea cunoaşterii

situaţiei economico-financiare a fiecărei unităţi patrimoniale şi se face în contabilitate cu ajutorul
unui procedeu specific numit „bilanţ contabil”.

Dubla reprezentare a patrimoniului în bilanţul contabil se face în cele două secţiuni

distincte ale acestuia numite activ şi pasiv, în care se vor înscrie „activele de bilanţ” şi, respectiv
„pasivele de bilanţ”.

Patrimoniul poate fi abordat şi din alt punct de vedere şi anume: utilizări = resurse.
Acestea fiind concretizate astfel:

22
 Utilizări = mijloace reprezentare de existenţe de active şi

Resurse = surse reprezentate de existenţe de pasiv

2.5 Conținutul și structura bilanțului

Termenul de bilanţ provine de la cuvântul italian „bilancia” cu origine în latină: bi şi lany

(două talere), adică o balanţă cu două braţe în care se înscriu distinct – într–o parte ACTIVELE,
iar în cealaltă parte – PASIVELE.

Bilanţul contabil este un procedeu al contabilităţii de reprezentare a patrimoniului şi se

prezintă sub forma unui tabel cu două secţiuni distincte: ACTIV şi PASIV.

ACTIVUL bilanţului este secţiunea din stânga în care se înscriu elementele de patrimoniu
sub aspectul lor concret, material, după componenţa pe care o au.

PASIVUL bilanţului este secţiunea din dreapta în care se înscriu aceleaşi elemente
patrimoniale dar sub aspectul provenienţei sau apartenenţei.

ACTIV BILANŢ PASIV

ACTIVE DE BILANŢ PASIVE DE BILANŢ

În cadrul ACTIVULUI sunt delimitate:

 utilizările permanente de resurse sub formă de investiţii;

 utilizările temporare sub formă de stocuri, creanţe, disponibilităţi;

 pierderile generate de o activitate nerentabilă privind utilizarea resurselor.

În cadrul PASIVULUI sunt delimitate:

 resursele permanente furnizate de proprietar (asociaţi sau individual);

 resursele temporare asigurate de terţi (furnizori, bănci, obligatari); resursele rezultate

sub forma profitului realizat.

23
 Elementele componente ale patrimoniului se înscriu în bilanţ numai în expresie valorică şi
în mod grupat, sub denumirea de posturi de bilanţ sau articole de bilanţ.

*) Dacă postul de bilanţ cuprinde active de bilanţ, se înscrie în stânga bilanţului (adică în
Activ) şi va fi un „post de activ”, ca de exemplu: Construcţii, Materiale consumabile, Animale şi
păsări etc.

*) Dacă postul de bilanţ cuprinde pasive de bilanţ se înscrie în dreapta bilanţului

(adică în Pasiv) şi va fi un „post de pasiv”, ca de exemplu: Capital social, Credite bancare

pe termen scurt, Furnizori etc.

Ordinea de înscriere în bilanţ a elementelor patrimoniale se face după criterii de importanţă

şi pondere a fiecărui element.

Între cele două secţiuni ale bilanţului trebuie să existe o egalitate bilanţieră (valorică), o
relaţie de echilibru, ca urmare a faptului că:

 în cele două secţiuni (Activ şi Pasiv) se înscriu aceleaşi elemente patrimoniale, dar din
cele două puncte de vedere diferite;
 fiecare element patrimonial are o origine, iar o sursă de finanţare odată creată generează
un element de patrimoniu.
Această egalitate bilanţieră se exprimă grafic:

A = P

Schema simplificată a unui bilanţ

ACTIV PASIV
ACTIVE IMOBILIZATE PASIVE PROPRII
– Imobilizări necorporale – Capitaluri proprii
– Imobilizări corporale – Rezerve
– Imobilizări financiare – Fonduri
ACTIVE CIRCULANTE PASIVE–DATORII
– Stocuri şi producţie în curs de – Datorii financiare
execuţie
– Creanţe – Datorii comerciale

24
 – Disponibilităţi băneşti – Datorii fiscale, salariale
ACTIVE DE REGULARIZARE PASIVE DE REGULARIZARE
REZULTATE ECONOMICO– REZULTATE ECONOMICO–
FINANCIARE FINANCIARE
– Pierderi – Profit
Prin conţinutul său, bilanţul contabil are o semnificaţie economică şi una juridică.

Astfel, sub aspectul economic, bilanţul prezintă situaţia elementelor patrimoniale, iar sub
aspect juridic, bilanţul prezintă situaţia drepturilor unităţii, dar şi a obligaţiilor pe care le are.

Bilanţul este un document contabil obligatoriu şi care se întocmeşte la anumite intervale

de timp: periodic (trimestrial, semestrial) şi anual (la sfârşitul anului). Datele aceluiaşi bilanţ
servesc pe de o parte, la sintetizarea şi generalizarea elementelor patrimoniale existente la sfârşitul
perioadei şi la caracterizarea activităţii desfăşurate în unitate, în acea perioadă, iar pe de altă parte,
ca bază pentru reînceperea procesului de reflectare a acestora în perioada următoare. De aici, se
foloseşte şi termenul de „bilanţ de închidere”, în care se oglindesc şi rezultatele economico–
financiare obţinute în perioada respectivă şi „bilanţ de deschidere” (bilanţ iniţial) pe baza căruia
se reia ciclul contabil.

Bilanţul, ca procedeu al contabilităţii, este un instrument de conducere care prezintă

situaţia reală a patrimoniului la un moment dat, dar şi rezultatele economico–financiare obţinute
într–o perioadă de timp. Aceste rezultate pot fi sub formă de Profit sau Pierderi.

Din punct de vedere contabil, pierderile reprezintă mărimea bunurilor consumate, care nu
au putut fi acoperite din veniturile proprii – deci sunt elemente de activ, în timp ce profitul
reprezintă mărimea excedentului veniturilor faţă de cheltuieli, o importantă sursă de finanţare –
deci este un element de pasiv.

Bilanţul contabil este alcătuit din mai multe grupe de bilanţ, atât în activ, cât şi în pasiv,
care cuprind diferite posturi de bilanţ. O schemă de bilanţ se prezintă astfel:

ACTIV

GRUPA I ACTIVE IMOBILIZATE cuprinde:

– IMOBILIZĂRI NECORPORALE:

25
  Cheltuieli de constituire;
 Cheltuieli de cercetare–dezvoltare; Fondul comercial; Alte imobilizări.

– IMOBILIZĂRI CORPORALE:
 Terenuri;

 Amenajări de terenuri;
 Construcţii;
 Echipamente tehnologice;

 Aparate şi instalaţii de măsură;

 Mijloace de transport, control şi reglare;

 Animale şi păsări;

 Mobilier, aparatură de birotică.

– IMOBILIZĂRI FINANCIARE
 Titluri de participare;
 Alte titluri imobilizate.

GRUPA II ACTIVE CIRCULANTE cuprinde:

– STOCURI
 Materii prime;
 Materiale consumabile; Obiecte de inventar;
 Producţia în curs de execuţie;
 Semifabricate;
 Produse finite;

 Animale şi păsări;
 Ambalaje;

 Mărfuri.

– ALTE ACTIVE CIRCULANTE:

 Clienţi;

26
  Alte creanţe;
 Casa;

 Disponibilităţi în conturi curente; Acreditive.

GRUPA III ACTIVE DE REGULARIZARE:

 Cheltuieli înregistrate în avans; Diferenţe de conversie (–).

PASIV

GRUPA I CAPITALURI PROPRII cuprinde:

 Capitalul individual sau social; Rezerve;
 Rezultatul exerciţiului (PROFIT); Fonduri;

 Subvenţii pentru investiţii.

GRUPA II PROVIZIOANE PENTRU RISCURI ŞI CHELTUIELI

 Provizioane pentru riscuri;
 Provizioane pentru cheltuieli.

GRUPA III DATORII

 Credite bancare; Furnizori; Alte datorii.

GRUPA IV PASIVE DE REGULARIZARE

 Venituri înregistrate în avans;

 Diferenţe de conversie (+).

Această schemă de bilanţ poate fi completată cu alte posturi de bilanţ, în funcţie de

necesitatea de reflectare completă a patrimoniului specific fiecărei unităţi economice.

2.6 Modificări ale patrimoniului și reflectarea lor în bilanț

Activitatea de producţie care are loc în unităţile economice, concretizată în diferite

operaţiuni economice, duce la modificarea patrimoniului. Fiecare operaţiune economică produce

27
o schimbare a structurii şi conţinutului bilanţului contabil. După fiecare operaţiune economică este
necesar să se întocmească un nou bilanţ, care să reflecte modificarea survenită şi noua situaţie a
elementelor patrimoniale.

Modificările bilanţului ţin seama de următoarele reguli generale, indiferent de conţinutul

operaţiunii economice, de momentul efectuării ei şi de locul de desfăşurare:

1) Fiecare operaţiune economică modifică concomitent două posturi de bilanţ;

2) Operaţiunea economică modifică cele două posturi de bilanţ cu aceeaşi valoare (sumă); 3)
Modificările celor două posturi sunt întotdeauna opuse: fie ca semn (plus + sau minus –), fie
ca poziţie în bilanţ (activ sau pasiv);
4) Indiferent dacă valoarea totală a bilanţului se modifică sau nu după înregistrarea
operaţiunii economice, egalitatea dintre activ şi pasiv rămâne permanent (ca lege de bază a
contabilităţii).
Folosind simbolurile de A – pentru activ, P – pentru pasiv şi X – pentru modificare, aceste
reguli generale se pot scrie sub forma unor formule de modificare a bilanţului astfel:

1) Creşterea unui post activ, cu o anumită sumă şi în acelaşi timp şi cu aceeaşi sumă, micşorarea
altui post de activ, pasivul rămânând neschimbat:

A + X – X = P

Această formulă se foloseşte pentru a reflecta o modificare de structură în componenţa

activelor de bilanţ.

ACTIV BILANŢ PASIV

+X

Neschimbat

–X

A + X – X = P

2) Creşterea unui post de pasiv, cu o anumită sumă şi în aceleaşi timp şi cu aceeaşi sumă
micşorarea altui post de pasiv, activul rămânând neschimbat:

28
 A = P + X – X

Această formulă se foloseşte pentru a reflecta o modificare de structură în componenţa

pasivelor de bilanţ.

ACTIV BILANŢ PASIV

+X
Neschimbat

–X
A = P + X - X

Aceste două modificări poartă denumirea de mişcări permutative şi se caracterizează prin

aceea că nu modifică valoarea totală a bilanţului.

3) Creşterea unui post de activ, cu o anumită sumă şi în acelaşi timp şi cu aceeaşi sumă creşterea
unui post de pasiv:

A + X = P + X

Această formulă se foloseşte pentru a reflecta o modificare de structură (în sensul +) în

componenţă atât a activelor, cât şi a pasivelor de bilanţ.

ACTIV BILANŢ PASIV

+X +X

A + X = P + X

4) Micşorarea unui post de activ, cu o anumită sumă şi în acelaşi timp, şi cu aceeaşi sumă
micşorarea unui post de pasiv:

29
 A – X = P – X

Această formulă se foloseşte pentru a reflecta o modificare de structură (în sensul –) în

componenţa întregului patrimoniu.

ACTIV BILANŢ PASIV

–X –X

A – X = P – X

Aceste modificări poartă denumirea de mişcări opuse şi se caracterizează prin aceea că

modifică valoarea totală a bilanţului, în sensul şi cu suma operaţiunii economice înregistrate.

Reflectarea modificărilor intervenite în patrimoniul unei societăţi, prin întocmirea unui

nou bilanţ după fiecare operaţiune economică, în practică nu se face. Aceasta, pe de o parte, că nu
se justifică din punct de vedere economic şi, pe de altă parte, că pot avea loc mai multe operaţiuni
economice în acelaşi timp.

Această situaţie se rezolvă prin folosirea „conturilor contabile”.

CONTUL CONTABIL

30
3.1 Contul contabil – importanță, funcții, conținut și formă grafică

Bilanţul – ca procedeu al contabilităţii – prezintă situaţia globală a elementelor patrimoniale

existente în unitate la data întocmirii acestuia. Urmărirea însă neîntreruptă a mişcării elementelor
patrimoniale prin întocmirea de bilanţuri succesive, nu este posibilă, atât ca volum mare de calcule,
cât şi ca necesitate de cunoaştere detaliată a fiecărui element în parte. Această necesitate de
cunoaştere amănunţită a situaţiei reale şi a tuturor modificărilor suferite de elementele patrimoniale
este rezolvată cu ajutorul conturilor.

Prin cont se înţelege un calcul economic, prezentat într–o formă specială, cu ajutorul căruia
se urmăreşte în expresie valorică (uneori şi cantitativă) existenţa şi mişcarea unui anumit element
patrimonial (mijloc economic, proces economic sau sursă de formare).

Denumirea de cont, provine din cuvântul italian „conto”, care înseamnă socoteală, evidenţă
şi care dă şi denumirea de „contabilitate”.

Între cele două procedee ale contabilităţii, bilanţ şi cont, există şi asemănări (amândouă se
ocupă de patrimoniu), dar şi deosebiri (bilanţul prezintă totalitatea elementelor patrimoniale, iar
contul, existenţa şi toate modificările fiecărui element patrimonial.

Contul este cel mai important procedeu al contabilităţii prin funcţiile pe care le îndeplineşte:

 funcţia economică (reflectă existenţa şi mişcarea mijloacelor, proceselor şi surselor

economice);
 funcţia statistică (înregistrează toate valorile ce privesc existenţa şi mişcările elementelor
de patrimoniu);
 funcţia de calcul (stabileşte prin calcul existenţa în orice moment a elementelor de
patrimoniu);
 funcţia de control (verifică modul în care se folosesc mijloacele şi sursele economice);
 funcţia de grupare (înregistrează operaţiunile economice pe feluri de mişcări – creşteri sau
micşorări).
Modificările care au loc datorită operaţiunilor economice pot fi în sensul „+” (creşteri,
sporiri, intrări, obţineri, etc.) şi în sensul „–” (micşorări, scăderi, ieşiri, reduceri, etc.) (9). Contul
trebuie să aibă o formă care să permită înregistrarea operaţiunilor de „+” şi „–”, în mod distinct,
deci două secţiuni, Aceste două secţiuni poartă denumiri de:

31
 stânga – Debit – simbol D
dreapta – Credit – simbol C

Pe lângă aceste două secţiuni, contul mai mare şi alte elemente obligatorii, care alcătuiesc
structura contului. Fiecare cont trebuie să cuprindă în structura sa următoarele elemente:

1) Titlul contului, prin care se indică elementul patrimonial a cărui evidenţă o ţine. De
exemplu, contul „Construcţii”, contul „Terenuri”, contul „Furnizori” etc;
2) Cele două secţiuni (DEBIT şi CREDIT) în care se înregistrează operaţiunile economice de
„+” şi „–”; a debita un cont înseamnă a înscrie o sumă în debitul contului, iar a credita un cont
înseamnă înregistrarea unei sume în creditul său.
3) Rulajul contului reprezintă totalitatea sumelor de acelaşi fel înscrise într–o perioadă de
timp. Acesta poate fi debitor sau creditor în funcţie de partea contului în care a fost stabilit;
4) Explicaţia operaţiunilor economice înscrise în cont cum ar fi: data, felul şi numărul
documentului de înregistrare ş.a.;
5) Soldul contului arată existenţa la un moment dat a elementului patrimonial. El se obţine
prin diferenţa dintre totalurile celor două secţiuni ale contului. Soldul contului poate fi:
debitor dacă D > C
creditor dacă C > D

nul, zero dacă D = C

Fiecare cont poate avea la un moment dat, un singur fel de sold, debitor, creditor sau egal
cu zero.

În funcţie de perioada când se calculează, soldul poate fi: iniţial şi final. Soldul iniţial este
suma înscrisă în cont la începutul perioadei, iar soldul final la sfârşitul perioadei.

Soldurile iniţiale se iau din bilanţ, iar soldurile finale se calculează cu ajutorul următoarelor
formule.

S.f.d. = S.i.d. + R.d. – R.c.

S.f.c. = S.i.c. + R.c. – R.d.

32
 în care simbolurile au următoarea semnificaţie:

 sold final debitor (S.f.d.);

 sold final creditor (S.f.c.);

 sold iniţial debitor (S.i.d.);

 sold iniţial creditor (S.i.c.);

 rulaj debitor (R.d.);

 rulaj creditor (R.c.).

3.2 Regulile de funcționare a conturilor

Elementele din bilanţ sunt grupate în două categorii – de activ şi de pasiv, în funcţie de
poziţia în una sau cealaltă secţiune a bilanţului. Legat de acest fapt, conturile sunt şi ele clasificate
în două mari categorii: conturi de activ şi conturi de pasiv.

Conturile de activ – reflectă existenţa şi modificările unui element (post) de activ, adică a
activelor de bilanţ. De exemplu, contul „Terenuri”, contul „Materiale consumabile”, contul „Casa”
etc.

Conturile de pasiv – reflectă existenţa şi modificările unui element (post) de pasiv,

adică a pasivelor de bilanţ. De exemplu, contul „Capital social”, contul „Furnizori” etc.

Înregistrarea soldurilor iniţiale, a modificărilor de „+” sau „–” şi a soldurilor finale în

conturi, se face diferit pentru cele două categorii de conturi:

1) Soldurile iniţiale prezentate de posturile din bilanţ se înscriu în debitul conturilor de activ şi în
creditul conturilor de pasiv.
La începutul fiecărei perioade de evidenţă după întocmirea bilanţului iniţial, are loc şi
operaţiunea de „deschidere a conturilor de bilanţ” care constă în trecerea de la bilanţ la conturi.

33
 Această trecere se face astfel: pentru fiecare post din activul şi pasivul bilanţului se
deschide câte un cont, care va purta denumirea postului respectiv, iar sumele cu care au figurat
posturile în bilanţ se înscriu în conturi, în aceeaşi parte ca solduri iniţiale – cele din activ (stânga)
în debit (stânga) şi cele din pasiv (dreapta) în credit (dreapta).

BILANŢ

ACTIV INIŢIAL PASIV

posturi de activ posturi de pasiv
(solduri iniţiale (solduri iniţiale
debitoare) creditoare)

A=P

CONT DE CONT DE
ACTIV PASIV
DEBIT CREDIT DEBIT CREDIT

SOLD SOLD
INIȚIAL INIȚIAL

2) Mişcările (modificările) de „+” şi „–” se înregistrează astfel:

34
 modificările de „+” se înscriu în aceeaşi parte cu soldurile iniţiale, adică în debitul
conturilor de activ şi în creditul conturilor de pasiv, ele reprezentând de fapt creşteri valorice ale
soldurilor iniţiale;
 modificările de „–” se înscriu în partea opusă „+” (tocmai pentru a se diferenţia), adică, în
creditul conturilor de activ şi în debitul conturilor de pasiv.

CONT DE ACTIV CONT DE PASIV

DEBIT CREDITDEBIT CREDIT

„+” „–” „–” „+”

3) Soldurile finale pot fi debitoare sau egale cu zero pentru costurile de activ şi creditoare
sau egale cu zero pentru conturile de pasiv şi se calculează după formulele prezentate anterior.

La sfârşitul perioadei de evidenţă pentru echilibrarea valorii celor două secţiuni ale
contului, soldurile se înscriu în partea inversă (soldul final debitor în credit şi soldul final creditor
la debit).

După închiderea conturilor, soldurile finale debitoare se trec în activul bilanţului final, iar
soldurile finale creditoare în pasivul bilanţului final – bilanţ final cu care se încheie o perioadă de
evidenţă.

CONT DE CONT DE ACTIV PASIV

DEBIT CREDIT DEBIT CREDIT

35
 SOLD FINAL SOLD FINAL
DEBITOR CREDITOR

BILANŢ
ACTIV FINAL PASIV
Solduri finale Solduri finale
debitoare (posturi creditoare (posturi
de activ) de pasiv)
A=P

Deci fiecare categorie de conturi (de activ şi de pasiv) funcţionează diferit după următoarele
reguli de funcţionare a conturilor:

I. Conturile de activ încep să funcţioneze la începutul perioadei de evidenţă prin debitare

cu soldul iniţial al postului de activ din bilanţ. În cursul perioadei de evidenţă se debitează cu
toate „+” postului de activ şi se creditează cu toate „–” postului respectiv. La sfârşitul perioadei
de evidenţă poate avea un sold final debitor sau egal cu zero.
II. Conturile de pasiv încep să funcţioneze la începutul perioadei de evidenţă prin creditare
cu soldul iniţial al postului de pasiv din bilanţ. În cursul perioadei de evidenţă se creditează cu
toate „+” postului de pasiv şi se debitează cu toate „–” postului respectiv. La sfârşitul perioadei
de evidenţă poate avea un sold final creditor sau egal cu zero.
În mod schematic, aceste reguli se figurează astfel:

CONT DE CONT DE
ACTIV PASIV
DEBIT CREDIT DEBIT CREDIT

Sold iniţial „–” „–” Sold iniţial

„+” (Sold (Sold
final final „+”
debitor) creditor)

Cunoscând aceste reguli se pot defini (pe lângă Activul şi Pasivul bilanţului) şi cele două
secţiuni ale contului:

36
 DEBIT – secţiunea din stânga contului în care se înregistrează: soldul iniţial (postul din
activul bilanţului), creşterile („+”) unui post de activ şi micşorările („–”) unui post de pasiv.

CREDIT – secţiunea din dreapta contului în care se înregistrează: soldul iniţial (postul din
pasivul bilanţului), creşterile („+”) unui post de pasiv şi micşorările („–”) unui post de activ.

Aceste două procedee – bilanţ şi cont – sunt în strânsă dependenţă reciprocă, conturile îşi
au originea în bilanţ, iar bilanţul se întocmeşte pe baza datelor din conturi.

3.3 Corespondența conturilor, analiza contabilă, formula contabilă și dubla înregistrare în

conturi

Activitatea care se desfăşoară trebuie înregistrată în contabilitate, utilizând pe lângă bilanţ

şi conturile.

Operaţiunile economice modifică întotdeauna două posturi de bilanţ. Dacă vrem să arătăm
acest lucru cu ajutorul conturilor vom constata:

Prima formulă: A + X – X = P, în care cele două posturi sunt de activ, unul cu „+” şi altul
„–”.

În locul celor două posturi de bilanţ se vor folosi două conturi, respectiv un cont de activ
cu „+” şi celălalt cont tot de activ cu „–”.

După regulile de funcţionare a conturilor – contul de activ cu „+” se debitează, iar contul
de activ cu „–” se creditează.

A + X = D
A – X = C

Făcând acelaşi raţionament pentru următoarele trei formule de modificare a bilanţului se

constată următoarele:

P+X=C

37
 A=P+X–X

P–X=D

A+X=D

A+X=P+X

P+X=C

A–X=C

A–X=P–X

P–X=D

Astfel, un cont nu poate funcţiona decât împreună cu alt cont, unul modificându–şi
secţiunea din stânga – Debitul, iar celălalt secţiunea din dreapta – Creditul.

Legătura care se stabileşte între două conturi care se modifică în urma unei operaţiuni
economice, se numeşte corespondenţa conturilor, iar conturile sunt conturi corespondente.

Corespondenţa conturilor se menţionează sub forma unei egalităţi numită formulă

contabilă şi este alcătuită din trei elemente:

1) contul care se debitează (deci contul care îşi modifică debitul cu o sumă) şi care se scrie în
stânga semnului egal;
2) contul care se creditează (deci contul care îşi modifică creditul cu aceeaşi sumă) şi care se
scrie în dreapta semnului egal;
3) semnul egal „=“ care se scrie între cele două conturi corespondente.

Stabilirea corespondenţei conturilor şi a formulei contabile, pentru fiecare operaţiune

economică se poate face cu ajutorul analizei contabile – un raţionament care presupune
parcurgerea următoarelor faze:

38
 cunoaşterea naturii operaţiunii economice (consum, plată, obţinerea producţiei, livrarea ei
etc.);
 stabilirea conturilor afectate, prin modificarea simultană şi cu aceeaşi valoare (adică
stabilirea conturilor corespondente pentru operaţiunea economică dată);
 stabilirea felului conturilor (adică „de activ” sau „de pasiv”) şi a sensului modificării („+”,
„–”);
 precizarea secţiunii de „debit” şi „credit” în care se va face înregistrarea;
întocmirea formulei contabile.
Înregistrarea operaţiunilor economice în conturile corespondente, de două ori cu aceeaşi
valoare (sumă) – odată în debitul unui cont şi a doua oară în creditul contului corespondent se
numeşte dublă înregistrare în conturi. Legătura reciprocă între debitul unui cont şi creditul altui
cont stabilită cu ocazia înregistrării operaţiilor economice şi financiare în contabilitatea curentă pe
baza dublei înregistrări poartă denumirea de corespondenţa conturilor, iar conturile între care se
stabileşte o astfel de legătură se numesc conturi corespondente.

În funcţie de modificările pe care le produc operaţiile economice sau financiare în bilanţ,

corespondenţa conturilor se poate stabili:
- fie numai între conturi de activ, când modificările se produc doar în activul bilanţului;

- fie numai între conturi de pasiv, când modificările se produc doar în pasivul bilanţului; -
fie între conturi din ambele părţi ale bilanţului, atunci când operaţia economică sau financiară
produce modificări concomitent şi cu aceeaşi sumă în ambele părţi ale bilanţului.
Această „lege” a dublei înregistrări în conturi, alături de principiul „egalităţii bilanţiere”
stau la baza întregii contabilităţi, motiv pentru care aceasta se numeşte şi „contabilitate în partidă
dublă” sau „sistem de contabilitate digrafic”.

În funcţie de complexitatea operaţiunii economice şi de numărul conturilor corespondente,

formulele contabile sunt:
 formule simple – când un singur cont se debitează şi un singur cont corespondent se
creditează;
 formule compuse – când se debitează sau creditează un singur cont şi se creditează sau
debitează mai multe conturi corespondente.
În aceste formule complexe, valoarea (suma) înregistrată este aceeaşi.

39
 Conturile sintetice reflectă mijloacele, sursele şi procesele economice, în expresie valorică,
pe grupe sau categorii omogene sub aspectul conţinutului lor.
De exemplu, contul „Furnizori” sintetizează datoriile faţă de diverşii agenţi economici de la
care se cumpără materiale, materii prime, piese de schimb, servicii, mijloace fixe etc. Cu ajutorul
conturilor sintetice este posibilă cunoaşterea situaţiei generale, de ansamblu, a unei anumite grupe
de mijloace, surse şi procese economice.
Conturile analitice dezvoltă conturile sintetice, oglindind părţile componente ale
mijloacelor, surselor sau proceselor economice. Contul „Furnizori” va avea conturi analitice cu
denumirea fiecărui furnizor în parte (Agroserv, RAJAC, etc.).
Contabilitatea ţinută cu ajutorul conturilor analitice se numeşte conta- bilitate analitică.
Întrucât conturile analitice le dezvoltă pe cele sintetice, toate regulile de funcţionare a conturilor
sintetice se aplică şi la cele analitice. Înregistrările se fac simultan atât în contul sintetic, cât şi în
cel analitic, astfel încât să se asigure concordanţă între ele, în privinţa soldurilor şi rulajelor.

IMPORTANŢA, OBIECTUL ŞI METODA

CONTABILITĂŢII

1.1. Importanţa contabilităţii

Contabilitatea a apărut şi a evoluat pe măsura dezvoltării activităţii de producţie şi de
comercializare a bunurilor. Produs al unei activităţi practice şi teoretice îndelungate,
contabilitatea s-a afirmat ca un sistem de cunoaştere şi gestiune a resurselor societăţii separate
patrimonial. De-a lungul istoriei, contabilitatea a cunoscut o evoluţie a scopului său, de la
tehnică de înregistrare a tranzacţiilor comerciale, către un mijloc de control, având un
caracter probatoriu.. Pentru unii specialişti, contabilitatea apare ca tehnica sau arta
înregistrării, clasificării, prelucrării şi a stocării informaţiilor exprimate valoric referitoare
la tranzacţiile şi evenimentele cu caracter financiar care au loc în cadrul entităţii juridice Deşi

40
 practica a anticipat drumul parcurs de contabilitate influenţând cercetarea aplicată în domeniul
contabilităţii, pe baza acestor aspecte practice au fost conturate funcţii, concepte, principii,
procedee şi instrumente ştiinţifice acestei discipline, care-i conferă caracter ştiinţific.

Definiţia modernă a contabilităţii porneşte de la funcţia de bază a acesteia, adică furnizarea

de date cu caracter financiar despre entitatea economică, utilizate în procesul decizional.
O entitate economică este o întreprindere sau firmă cu patrimoniu propriu care-şi
desfăşoară activitatea în mod independent având ca scop realizarea de produse sau
comercializarea bunurilor achiziţionate. Astfel, contabilitatea poate fi definită ca un sistem
informaţional ce măsoară, prelucrează şi furnizează informaţii financiare despre
întreprindere şi anume asupra modului cum se consumă capitalul investit de proprietar şi cum
se asigură creşterea acestui capital.

Pornind de la criteriul juridic, contabilitatea surprinde aspecte legate de exploatarea

resurselor din proprietatea întreprinderii.

Contabilitatea sesizează legătura dintre tranzacţii şi luarea deciziilor. Pornind de la

acest lucru, contabilitatea măsoară tranzacţiile derulate de întreprindere prin culegerea şi
furnizarea informaţiilor, arată modul în care se derulează fiecare tranzacţie, informaţiile
furnizate sunt prelucrate şi stocate fiind utilizate în momentul luării deciziilor de către
utilizatorii din cadrul întreprinderii şi din afara acesteia.

Contabilitatea poate fi considerata un “”sistem cibernetic deschis”” pentru că datele

înregistrate despre activitatea economico-socială pot fi considerate intrări, iar datele furnizate
pentru luarea deciziilor sunt considerate ieşiri.

Contabilitatea nu se opreşte în momentul ieşirii datelor pentru că întreprinderea e create

să funcţioneze o perioadă îndelungată, iar activitatea desfăşurată e consumatoare de resurse şi
trebuie să fie producătoare de rezultate.

Contabilitatea furnizează informaţii despre activitatea întreprinderii la perioade egale,

de regulă la sfîrşitul fiecărui an, despre situaţia patrimonială şi financiară a întreprinderii. În
acest sens, contabilitatea poate fi considerată ca o activitate prestatoare de servicii, deoarece
informaţiile realizate sunt puse la dispoziţia persoanelor fizice sau juridice care trebuie să ia
decizii. Pentru a scoate în evidenţă caracterul ştiinţific al contabilităţii trebuie să clarificăm

41
 legătura dintre registrele contabile, calculator şi sistemul informatic managerial. De multe ori
contabilitatea se confundă cu ţinerea registrelor care stochează informaţiile financiare.
Întocmirea registrelor contabile este un proces contabil prin care tranzacţiile derulate de
întreprindere sunt înregistrate pe baza unor acte (documente) justificative. Acest proces, deşi
foarte important pentru asigurarea calităţii informaţiilor financiare, e considerat ca parte
neînsemnată a contabilităţii. Partea cea mai importantă e analiza şi interpretarea rezultatelor,
precum şi utilizarea informaţiilor financiare în procesul decizional. În această situaţie,
contabilul trebuie să se ocupe tot mai mult de funcţia informaţională a contabilităţii având
obligaţia să prezinte cât mai multe variante conducerii şi să sugereze varianta optimă care să
stea la baza luării deciziilor. Dacă deciziile implică activitatea economică, informaţiile
contabile sunt importante în luarea acestor decizii pentru că informaţiile furnizate de
contabilitate se referă la resursele existente în cadrul întreprinderii precum şi la modalitatea de
utilizare a acestor resurse pentru obţinerea rezultatelor scontate.

Informaţia – în sensul larg al cuvântului, este o comunicare verbală, scrisă sau în

imagini despre un eveniment, un fenomen, un obiect sau persoană, care fiind înţeleasă,
declanşează diferite acţiuni. Conţinutul informaţiilor poate fi economic, tehnic, cultural,
ştiinţific etc. şi în funcţie de acesta, exprimarea se poate face în cuvinte, cifra, puncte, imagini
sau semne convenţionale.

Informaţiile economice se exprimă în cifre şi reflectă fenomenele economice care au

loc într–o unitate de producţie, legate de: existenţa, mişcarea şi transformarea elementelor
patrimoniale, eficienţa folosirii lor în procesul de producţie şi raporturile economice care apar
în procesul social–economic.
Informaţiile economice sunt variate şi se pot clasifica după următoarele criterii :

a) după conţinut:
• informaţii de planificare sau programare;
• informaţii efective;
• informaţii de control.
b) după forma de prezentare:
• informaţii orale;
• informaţii scrise;

42
• informaţii audiovizuale; c) după etalonul de exprimare:
• informaţii cantitative;
• informaţii valorice;
d) după sfera de cuprindere:
• informaţii sintetice;
• informaţii analitice;
e) după scopul pentru care sunt folosite:
• informaţii de conducere;
• informaţii de raportare;
• informaţii de corectare a
activităţii; f) după timpul de
reflectare:
• informaţii active (curente);
informaţii pasive (trecute);
informaţii previzionale (de
viitor).
Cunoaşterea completă a activităţii desfăşurate în cadrul unităţilor economice se
realizează cu ajutorul sistemului informaţional economic care este reprezentat de totalitatea
metodelor, procedeelor şi mijloacelor utilizate în procesul informaţional – sistem organizat de
culegere, înregistrare, transmitere şi prelucrare a datelor).

Sistemul informaţional economic are ca obiectiv principal asigurarea datelor şi

informaţiilor referitoare la procesele şi fenomenele economice care au loc în unităţile
economice, necesare organelor de conducere şi control, în procesul elaborării deciziilor şi
transpunerea lor în realitate.

Sistemul informaţional reprezintă un element esenţial în fundamentarea şi elaborarea

deciziei, dar şi un instrument de executare a deciziilor elaborate la diferite niveluri. Prin
aceasta, sistemul informaţional are un rol important în gestionarea şi controlul asupra activităţii
desfăşurate.

43
 Sistemul informaţional economic se delimitează în timp şi spaţiu. Delimitarea în timp
se face pe perioade de gestiune sau pe exerciţii financiar–contabile, iar delimitarea în spaţiu se
face pe verigi ale economiei naţionale şi pe unităţi patrimoniale .

Informaţiile contabile sunt utilizate în activitatea de planificare, control şi evaluare.

Planificarea este procesul prin care se previzionează drumul care trebuie parcurs în
realizarea unei activităţi. Acest proces include stabilirea unui scop, găsirea şi alegerea
variantelor optime pentru atingerea lui. Pentru asigurarea unei planificări cât mai aproape de
realitate, cu obţinerea rezultatelor optime, este necesar ca în momentul planificării contabilul
să asigure un set de variante posibile din punct de vedere financiar şi să indice căile de obţinere
a rezultatelor optime. Controlul este procesul prin care o întreprindere se asigură asupra unor
activităţi ale întreprinderii, dacă acestea corespund. Prin control se vede dacă planurile sunt
realizabile. Se urmăreşte dacă persoanele care iau decizii au primit delegare de competenţe,
dacă deciziile lor aduc o creştere a capitalului investit de proprietari. Contabilitatea prezintă
situaţii din care să rezulte costurile, veniturile şi rezultatele precum şi abaterile de la nivelul
planificat, analizând cauzele abaterilor.

Evaluarea implică studierea şi măsurarea sistemului de decizii, urmărindu-se şi o

îmbunătăţire a proceselor informaţionale care reflectă realitatea din întreprindere.

Informaţiile furnizate de contabilitate pot fi prelucrate manual sau cu calculatorul.

Acesta din urmă nu înlocuieşte contabilul ci îl ajută să prelucreze informaţiile într-un timp
rapid şi să le furnizeze în momentul optim. Utilizarea calculatorului e uneori criticată deoarece
contabilii renunţă la analiza amănunţită a tranzacţiilor derulate de întreprindere. Totuşi,
calculatorul nu poate să lipsească în procesul de prelucrare a informaţiilor, el ajutându-ne în
furnizarea lor rapidă pentru ca deciziile să fie luate în cunoştinţă de cauză.

În unităţile economice informaţiile servesc la rezolvarea problemelor curente, analiza

obiectivă a activităţii desfăşurate în perioada trecută şi la elaborarea strategiilor viitoare, de
perspectivă.
Contabilitatea se caracterizează prin:

• foloseşte un raţionament specific, o terminologie adecvată şi procedee proprii de

culegere şi transmitere a datelor şi a informaţiilor;

44
• principala sursă de date şi informaţii o reprezintă documentele de evidenţă, care
stau la baza înregistrării fiecărei operaţiuni economice, indiferent de conţinutul
său;
• foloseşte ca principal etalon de evidenţă, etalonul monetar.
Principalele funcţii îndeplinite de contabilitate în cadrul evidenţei economice sunt: de
informare, de control, juridică şi previzională.

Funcţia de informare se referă la cunoaşterea patrimoniului, a proceselor economice,

a rezultatelor obţinute şi a tuturor fenomenelor economice care au loc într–o unitate
economică, permiţând elaborarea deciziilor.
Funcţia de control proprie contabilităţii, prin care se verifică activitatea desfăşurată,
utilizarea şi păstrarea elementelor patrimoniale, respectarea normelor de consum, folosirea
capacităţilor de producţie, înregistrarea corectă a muncii desfăşurate şi calculul corect al
drepturilor cuvenite etc.
Funcţia juridică prin care informaţiile (datele) furnizate de către contabilitate au şi
calitate juridică, fiind simplu de interpretat şi analizat, operative şi în totalitate oneste.

Contabilitatea se conturează ca disciplină, odată cu apariţia în anul 1494 a primului

tratat tipărit, intitulat: „Summa di arithmetica, geometria, proportioni et proportionalita” a
călugărului franciscan Luca Paciolo. În această lucrare, în partea I–a, secţiunea a II–a „Tratatus
de computis et scripturis” (Tratatul de conturi) sunt prezentate principiile şi metodele
contabilităţii în partidă dublă (Scrittura deppia), a căror utilizare este astăzi generală. De–a
lungul timpului contabilitatea şi–a perfecţionat continuu metodele şi instrumentele de lucru,
reprezentând un element de progres în dezvoltarea societăţii umane. Trecerea de la o economie
supercentralizată la o economie de piaţă – impune şi modificarea unor legi economice care
guvernează economia naţională.

Contabilitatea trebuie să fie flexibilă, ancorată în structura organizatorică a fiecărei

ramuri economice şi să o deservească pe aceasta. În acest sens, este elaborată „Legea
contabilităţii“ (nr. 82/1991), cadrul juridic de desfăşurare a contabilităţii, în care se specifică
(sub formă de articole de lege) următoarele :
• importanţa contabilităţii ca instrument de cunoaştere, control şi gestiune a
patrimoniului;

45
• agenţii economici unde se aplică: regiile autonome, societăţile comerciale,
instituţiile publice, unităţile cooperatiste, asociaţiile, persoane juridice şi
persoanele fizice care au calitatea de comercianţi;
• contabilitatea se ţine în limba română şi în moneda naţională;
• repere pentru principalele obiective ale contabilităţii referitoare la contabilitatea
patrimoniului, a mijloacelor fixe, a valorilor materiale, a cheltuielilor, a veniturilor
şi a profitului sau pierderii;
• modul de efectuare a inventarierilor;
• documentele şi registrele de contabilitate utilizate şi modul lor de întocmire;
întocmirea bilanţului contabil şi a contului „Profit şi pierdere”;
• contravenţii şi infracţiuni la lege.

1.2. Obiectul contabilităţii

Contabilitatea este o ştiinţă, o disciplină independentă, cu un obiect propriu de cercetare
şi cu o anumită sferă de aplicare.

Contabilitatea are ca obiective: pe de o parte, reflectarea curentă şi controlul

gospodăririi elementelor patrimoniale, aflate în proprietatea agenţilor economici şi, pe de altă
parte, urmărirea activităţii desfăşurate şi stabilirea rezultatelor economico–financiare.

Obiectul contabilităţii îl reprezintă evidenţa, calculaţia şi controlul, în expresie

valorică, a stării şi mişcării patrimoniului, cu indicarea destinaţiei şi sursei lor de provenienţă,
a mijloacelor economice, a proceselor economice, precum şi a rezultatelor financiare

De numele lui Luca Paciolo este legată prima definire a obiectului contabilităţii: “tot
ceea ce, după părerea negustorului îi aparţine pe lume, precum şi toate afacerile mari şi mărunte
în ordinea în care au avut loc”.

Luca Paciolo nu este inventatorul contabilităţii în partidă dublă. El a fost cel care a
promovat-o şi a popularizat-o. Ideile din Tratatul de conturi şi înscrisuri al lui Luca Paciolo au
influenţat timp de peste trei secole lucrările de contabilitate ale autorilor din diferite ţări ale
Europei.

46
 După unii autori existenţa patrimonială e cauza contabilităţii deoarece elementele
patrimoniale şi modificările acestora constituie materia înregistrabilă a acestei discipline.
Contabilitatea studiază capitalul pus la dispoziţia întreprinderii de proprietari şi creditori. Acest
capital e studiat de contabilitate sub dublu aspect: aspectul fizic al capitalului: bunuri
economice destinate a fi exploatate pe termen lung sau scurt
,aspectul originii capitalului: capital propriu şi obligaţii

Un alt aspect definitoriu al obiectului contabilităţii îl reprezintă domeniul său de

acţiune.
Acestavizează două dimensiuni:

- pe orizontal - delimitează limitele spaţiale ale contabilităţii entităţii

economice - pe vertical - delimitează legăturile dintre ramurile economiei
naţionale.

Conform Legii 31/1990 DIN 16 nov 1990 privind societăţile comerciale, republicată în
Monitorul Oficial numărul 33 din 29 ian 1998, societăţile comerciale se vor constitui în una
dintre următoarele forme:

a) Societate în nume colectiv;

b) Societate în comandită simplă;
c) Societate pe acţiuni;
d) Societate în comandită pe acţiuni;
e) Societate cu răspundere limitată;
a) Societatea în nume colectiv este o societate constituită prin asocierea, pe baza
deplinei încrederi, a două sau mai multe persoane care pun în comun mai multe bunuri, pentru
a desfăşura o activitate comercială, în scopul împarţirii beneficiilor rezultate şi în care asociaţii
răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii.
Asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru acţiunile pe care le desfasoară în numele
societăţii. Societatea este administrată de unul sau mai multi administratori, care pot fi asociaţi
sau ne-asociaţi, persoane fizice sau persoane juridice. Ei pot fi numiţi prin actul constitutiv sau
aleşi de către asociaţii care reprezintă majoritatea capitalului social. În caz de opoziţie a
vreunuia dintre administratori deciziile vor fi luate de asociaţii care reprezintă majoritatea

47
absolută a capitalului social. Pentru aprobarea bilanţului contabil şi pentru deciziile referitoare
la răspunderile administratorilor este necesar votul acestor asociaţi.

b) Societatea în comandită simplă se caracterizează prin prezenţa a două categorii

de asociaţi:
comanditaţi, care răspund pentru obligaţiile sociale nelimitat şi solidar, ca şi asociaţii societăţii
în nume colectiv, şi comanditari, care răspund numai în limita aportului lor. Asociaţii pot fi
atât persoane fizice, cât şi persoane juridice. Legea nu stabileşte un număr minim de asociaţi,
dar este obligatoriu să existe cel puţin un asociat comanditat şi un asociat comanditar.
Administraţia societăţii în comandită simplă se va încredinţa unuia sau mai multor asociaţi
comanditaţi.

c) Societatea pe acţiuni este o societate constituită prin asocierea mai multor

persoane care contribuie la formarea capitalului social prin acţiuni, care prin modul de
transmitere pot fi nominale sau la purtător.
Acţiunile se emit pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale, în scopul împarţirii
beneficiilor (sub forma de dividende către acţionari sau a unor cote-părti din profit către
salariaţi), pentru care acţionarii răspund numai în limita aportului lor. Prin actul constitutiv
societatea pe acţiuni se constituie prin aporturile asociaţilor şi prin subscripţie Adunările
generale ale acţionarilor pot fi ordinare şi extraordinare. Adunarea ordinară se întruneşte cel
puţin o dată pe an, în cel mult 3 luni de la încheierea exerciţiului financiar, iar adunarea
extraordinară se întruneşte ori de câte ori este nevoie. Societatea pe acţiuni este administrată
de unul sau mai mulţi administratori, temporari şi permanenţi.

d) Societatea în comandită pe acţiuni este o societate asemănătoare societăţii în

comandita simplă, deoarece cuprinde două categorii de asociaţi: comanditaţi şi comanditari.
Deosebirea dintre ele constă în faptul că, în cazul societăţii în comandită pe acţiuni, capitalul
social este împărţit în acţiuni, ca şi în cazul societăţii pe acţiuni după ale cărei reguli este
reglementată. Administrarea societăţii este încredinţată unuia sau mai multor asociaţi
comanditaţi, care răspund nelimitat şi solidar numai în limita aportului lor.Aceasta formă de
societate se întâlneşte rar în practică, fiind preferată societatea pe acţiuni.
e) Societatea cu răspundere limitată, ca şi în cazul societăţii în nume colectiv, se
bazează pe încrederea asociaţilor. Datorită acestui fapt, numărul asociaţilor este limitat, iar

48
părţile sociale nu se pot vinde. Administrarea societăţii se face de un administrator, iar
conducerea este realizată de A.G.A. Societatea cu răspundere limitată se poate constitui prin
aportul unui singur asociat, care va fi deţinătorul tuturor parţilor sociale. În cazul societăţilor
comerciale rolul contabilităţii este de a evidenţia constituirea capitalului social, vărsământul
aportului subscris efectuat de asociaţi, majorarea capitalului social, operaţiuni legate de
fuziune, lichidare sau partaj al societăţii comerciale. De asemenea, se evidenţiază rezultatele
financiare obţinute de societate şi modul de distribuire a profitului.
La întreprinderile individuale rolul contabilităţii este de a înregistra capitalul pus la
dispoziţie de întreprinzător, rezultatele financiare obţinute şi retragerea de capital de proprietar.

În economia de piaţă funcţionează regiile autonome care sunt întreprinderi înfiinţate

de stat atât la nivel naţional, cât şi local, deci, la aceste întreprinderi finanţarea este asigurată
de stat. Contabilitatea în acest caz trebuie să înregistreze capitalul pus la dispoziţie de stat,
rezultatele obţinute şi modul de distribuire a profitului.

O altă categorie de unităţi patrimoniale cu finanţare de stat o reprezintă instituţiile

publice. Rolul contabilităţii este de a înregistra sursele de finanţare puse la dispoziţie de stat,
modul de utilizare a acestor resurse, cu respectarea strictă a destinaţiei.

Societăţile cooperatiste sunt o altă categorie de unităţi patrimoniale care se

caracterizează prin exploatarea în comun a terenurilor şi a utilajelor agricole. Rolul
contabilităţii este de a înregistra aportul subscris de proprietari cu utilaje precum şi rezultatele
obţinute în urma activităţii.

Contabilitatea este principalul instrument de cunoaştere, gestiune şi control al

patrimoniului şi al rezultatelor obţinute. Principalul obiectiv al contabilităţii constă în
furnizarea unei imagini fidele asupra situaţiei patrimoniului şi a rezultatelor întreprinderii.

Pentru realizarea acestui obiectiv, contabilitatea trebuie să respecte următoarele principii

:

Principiul continuităţii exploatării

Dacă activitatea economică a întreprinderii prezintă în general un caracter continuu,
întinzânduse pe mai mulţi ani, trebuie să decupăm în perioade succesive viaţa financiară a
întreprinderii. Acest principiu se va aplica în momentul întocmirii conturilor anuale şi a reluării

49
activităţii întreprinderii. În mod normal se consideră că întreprinderea îşi desfăşoară în mod
continuu activitatea într-un viitor previzibil dacă nu are intenţia şi nici obligaţia de a se lichida
sau de a-şi reduce sfera de activitate. În cazul recunoaşterii continuităţii trebuie recunoscute şi
celelalte principii contabile.

Principiul costurilor istorice

Acest principiu se aplică în aproape toate ţările prezentând avantajul simplificării şi al
obiectivităţii asupra fenomenelor şi tranzacţiilor înregistrate în contabilitate. Bunurile sunt
înregistrate la costul de achiziţie sau costul de producţie, în funcţie de modalitatea de obţinere.
În mod concret, acest principiu presupune să nu ţinem seama de modificările de preţuri pentru
bunurile înregistrate în contabilitate. Se conferă astfel o mare securitate deoarece toate
operaţiunile de intrare pot fi verificate pe baza documentelor justificative. Aplicarea acestui
principiu crează unele dificultăţi în momentul întocmirii conturilor anuale deoarece rezultatul
e alterat prin faptul ca veniturile şi cheltuielile sunt înregistrate la preţuri din perioade diferite,
veniturile la preţul actual, iar costurile la nivelul preţului din perioada trecută (cost istoric).
Principiul permanenţei metodelor

Potrivit acestui principiu se impune să aplicăm aceleaşi metode de evaluare pentru activele şi
pasivele intrate în patrimoniu precum şi conţinutul conturilor anuale. Acest principiu permite
compararea în timp şi spaţiu a informaţiilor financiare şi contabile ce privesc activitatea unei
întreprinderi. Se consideră ca metodele contabile trebuie să fie constante de la un exerciţiu la
altul, dacă se aplica metoda

liniară pentru calculul amortizării sau se aplică metoda FIFO (primul intrat este primul ieşit)
de evaluare a consumurilor de stocuri, trebuie să se aplice aceeaşi metodă şi în exerciţiile
financiare ulterioare. Aşadar, dacă nu apare nici o schimbare excepţională în situaţia unui
comerciant, prezentarea conturilor anuale trebuie să se facă după acelaşi metode contabile.
Principiul independenţei exerciţiilor

Acest principiu presupune decuparea activităţii întreprinderii în perioade contabile şi

determinarea unui rezultat global pe fiecare perioadă astfel încât să exprime un raport între
efect şi efort. Aplicarea acestui principiu presupune inventarierea cheltuielilor şi a veniturilor,
a obligaţiilor şi a creanţelor, pentru a stabili rezultatul numai pe baza acelor cheltuieli şi
venituri care se referă la perioada curentă. Principiul prudenţei

50
Acest principiu presupune aprecierea rezonabilă a valorilor activului şi pasivului cât şi a
faptelor şi tranzacţiilor derulate în exerciţiul curent, astfel încât să se evite transferul riscului
şi a pierderilor cu caracter probabil ce pot afecta situaţia patrimonială şi rezultatele
întreprinderii în perioada următoare. Se urmăreşte evitarea supraevaluării activelor şi
veniturilor, cât şi subevaluarea obligaţiilor şi cheltuielilor. În bilanţ, prin constituirea de
amortizări şi provizioane se reduce valoarea de intrare a activelor şi se majorează pasivele
bilanţiere. Prin anularea provizioanelor în contul de rezultate apare o creştere a veniturilor,
aşadar cuantumul acestor sume trebuie apreciat cât mai aproape de realitatea.

Principiul noncompensării
Evaluarea elementelor de activ şi pasiv trebuie efectuată în mod separat, se impunde să nu
compensăm activul cu pasivul, cheltuielile cu veniturile, deci creanţele cu obligaţiile,
veniturile financiare cu cheltuielile financiare, veniturile din vânzări marfă cu cheltuielile
bunurilor vândute. Principiul relevanţei materiale

Pentru a ţine o contabilitate eficientă trebuie să luăm în seamă doar acele tranzacţii care
prezintă o importanţă deosebită asupra situaţiei patrimoniale şi financiare a întreprinderii.
Anumite cumpărări de bunuri pot fi înregistrate direct pe cheltuieli, fără a utiliza conturi de
stocuri dacă valoarea bunurilor respective nu are o influenţă mare asupra rezultatului financiar.
Este cazul rechizitelor, imprimatelor etc.

Principiul recunoaşterii veniturilor şi cheltuielilor

În vederea stabilirii rezultatului financiar trebuie să se asigure o corespondenţă între venituri
şi cheltuieli. Orice venit este urmat de o chletuială sau invers, însă această regulă nu se respectă
întotdeauna. În funcţie de momentul recunoaşterii veniturilor şi a cheltuielilor se poate
organiza contabilitatea de angajament şi contabilitatea de trezorerie. În cazul contabilităţii de
trezorerie cheltuielile sunt recunoscute în momentul plăţii, iar veniturile sunt recunoscute în
momentul încasării. Rezultatul financiar apare ca diferenţă între încasări şi plăţi.

Pentru ca rezultatele financiare să fie stabilite în mod corect având la bază resursele consumate
şi rezultatele obţinute în urma exploatării capitalului şi-a făcut loc contabilitatea de
angajament. Astfel, cheltuielile sunt recunoscute în urma angajării fondurilor, ci nu în
momentul plăţii, iar veniturile sunt recunoscute în urma vânzării bunurilor, aşadar nu în

51
momentul încasării, ceea ce crează însă foarte multe probleme agentului economic (tva de
plată, impozit pe venit).

Principiul recunoaşterii rezultatului financiar

Rezultatul financiar are la bază venitul din vânzări şi costul aferent acestor venituri, deci
rezultat financiar avem atunci când întreprinderea a valorificat din ce a produs în afara acesteia.
Pentru determinarea rezultatului financiar trebuie organizată contabilitatea exerciţiului şi nu
contabilitatea operaţiunii. Anumite operaţiuni se produc într-o perioadă mai mare de 1 an, deci
rezultatul financiar trebuie stabilit la sfârşitul anului, ci nu la încheierea unei operaţiuni.

1. 3 SISTEME DE CONTABILITATE

Unul din rezultatele principale ale evoluţiei modului de organizare a întreprinderii îl

constituie modernizarea sistemului de organizare a contabilităţii în vederea reflectării
patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatului, creându-se astfel sisteme de contabilitate
cu un singur circuit sau cu două circuite.

Sistemul cu un singur circuit (monoist sau integrat, anglo-saxon) organizează conturile

într-un singur flux în cicuitul economic pornind de la capital, aprovizionare, fabricaţia,
vânzarea şi realizarea produselor, atât pentru operaţiuni care privesc relaţiile cu terţii (funcţie
externă), cât şi pentru cele ale gestiunii interne (funcţie internă).

Sistemul cu dublu circuit (dualist) organizează conturile astfel încât delimitează în

circuite distincte pe cele care au ca obiect înregistrarea elementelor şi operaţiunile patrimoniale
legate de schimburile şi relaţiile cu terţii precum şi rezultatele financiare, şi într-un alt circuit
conturile care înregistrează producţia, costurile şi rentabilitatea produselor şi serviciilor
executate. Se formează astfel circuitul contabilităţii financiare şi circuitul contabilităţii interne
de gestiune. Contabilitatea financiară sau generală are ca obiect înregistrarea tuturor operaţiilor
care afectează patrimoniul agenţilor economici, măsurarea variaţiilor la care acesta e supus ca
urmare a proceselor economice, calcularea şi exploatarea rezultatelor financiare. Scopul său
este sa prezinte o imagine fidelă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor societăţii
prin întocmirea unor documente de sinteză (bilanţ, contul de profit şi pierderi şi anexe), după
scheme obligatorii atât ca formă cât şi conţinut pentru toate unităţile patrimoniale.

52
 Contabilitatea de gestiune sau internă/managerială are ca scop principal controlul
factorilor de producţie în vedera obţinerii unor produse, lucrări, servicii cu costuri minime. Ea
se organizează de fiecare unitate patrimonială în funcţie de specificul de activitate şi de
necesităţile sale. Are ca obiectiv principal calcularea costurilor de producţie, stabilirea
rezultatelor şi a rentabilităţii produselor, întocmirea bugetelor de venituri şi cheltuieli pe feluri
de activităţi, pe sectoare, produse, urmărirea şi controlul realizării bugetului cu scopul
cunoaşterii rezultatelor pentru furnizarea datelor necesare fundamentării deciziilor conducerii
societăţii.

Prin separarea contabilităţii financiare de contabilitatea de gestiune şi realizarea

dualismului contabilităţii, funcţiile contabilităţii se prezintă astfel: Contabilitatea financiară
înregistrarea completă a tranzacţiilor comunicarea financiară externă (informarea
terţilor) instrument de verificare şi de probă judiciară şi fiscală instrument de gestiune
furnizarea informaţiilor necesare realizării sintezelor macroeconomice informare
pentru analizele financiar

Contabilitatea de gestiune determinarea costurilor sectoarelor de activitate,

produselor, intrărilor şi serviciilor determinarea marjelor şi a rezultatelor
analitice pe produse
producerea şi furnizarea informaţiilor destinate elaborării bugetelor de venituri şi
cheltuieli şi a conturilor previzionale
producerea şi furnizarea actualizării indicatorilor din tabloul de gestiune (de bord)
producerea informaţiilor destinate măsurării performaţelor: rentabilitate,
productivitate la nivelul produselor şi sectoarelor

Din punctul de vedere al modului de evidenţiere in contabilitate a tranzacţiilor economice,

contabilitatea este în partidă dublă şi/sau partidă simplă.

Contabilitatea în partidă dublă are în vedere elementele patrimoniale evaluate în

expresie bănească în timpul mişcării şi transformării lor sub dublu aspect:

- aspectul componenţei materiale

- aspectul modului de procurare, dobândire şi formare

53
 Prin înregistrarea în partidă dublă toate operaţiunile economice care privesc mişcarea
şi transformarea elementelor patrimoniale sunt într-un echilibru permanent, totdeauna activul
este egal cu pasivul.
Contabilitatea în partidă simplă reflectă elementele patrimoniale conform principiului
simplei înregistrări, adică se înregistrează numai natura acestora, fără a se reflecta în aceeaşi
înregistrare modul de dobândire, formare sau provenienţă
1.4. Metoda contabilităţii
Contabilitatea, ca orice ştiinţă, are o metodă proprie de cercetare. Trăsăturile metodei
contabilităţii constau în faptul că proprietatea este dublu reprezentată, sub formă de elemente
patrimoniale şi sursele lor de formare şi că permanent reflectă modificările pe care acestea le
suportă . Deci, contabilitatea are o singură metodă de cercetare, formată dintr–un ansamblu de
procedee independente, dintre care unele sunt specifice metodei contabilităţii, iar altele se
întâlnesc şi la alte ştiinţe.

Procedeele specifice metodei contabilităţii sunt: bilanţul contabil, contul contabil şi

balanţa de verificare.

Bilanţul contabil este procedeul care prezintă situaţia patrimoniului la un moment dat,
atât sub formă de elemente concrete, numite „active”, cât şi sub forma surselor care le–au
format, numite „pasive” în expresie valorică. Aceasta este exprimarea globală a elementelor
care alcătuiesc patrimoniul.
Bilanţul este un important instrument de conducere şi control.

Contul contabil este procedeul care prezintă existenţa, dar şi toate modificările unui
singur element de patrimoniu. Contul reflectă dinamica patrimoniului în detaliu, pentru fiecare
în parte. Specific pentru conturi este dubla înregistrare a operaţiunilor economice, prin care se
asigură exactitatea şi controlul matematic al acestora. Exprimarea se face folosind atât etalonul
monetar, dar şi cel natural.
Balanţa de verificare este procedeul care serveşte la verificarea periodică a exactităţii
datelor înregistrate în conturi şi la centralizarea acestor informaţii, pentru a da o imagine de
ansamblu asupra elementelor patrimoniale şi a mişcării lor în decursul unei perioade.
Prezentând situaţia la sfârşitul unei perioade, balanţa de verificare se foloseşte şi la întocmirea
bilanţului, făcând astfel legătura între aceste procedee.

54
 Procedeele contabilităţii comune şi altor discipline economice sunt documentaţia,
evaluarea, calculaţia, inventarierea.

Documentaţia este procedeul prin care înregistrarea operaţiunilor economice în

contabilitate se face prin consemnarea lor în acte scrise, numite documente. Acestea se
întocmesc în momentul şi la locul unde se produc operaţiunile economice şi fac dovada
efectuării lor.

Evaluarea este procedeul prin care se face exprimarea, în etalon monetar (valoric) a
tuturor mijloacelor, proceselor, etc., reflectate în contabilitate. Acest procedeu permite
generalizarea şi însumarea în mod unitar a tuturor proceselor economice din unitate.

CURSUL 7

INVENTARUL ŞI INVENTARIEREA

7.1 Importanța și funcțiile inventarierii

Activitatea de producţie zilnică ce se desfăşoară în unităţile agricole, concretizată în

numeroase operaţii economice este înregistrată în contabilitate cu ajutorul conturilor – acestea
arătând existenţa la un moment dat, dar şi modificările elementelor patrimoniale.

Datorită unor cauze diferite, unele modificări nu pot fi evidenţiate în momentul apariţiei
lor, ceea ce duce la neconcordanţa între existenţa reală a mijloacelor şi situaţia lor din contabilitate,
şi anume: evaporarea şi uscarea unor produse prin păstrare; creşterea în greutate a animalelor tinere
şi a celor puse la îngrăşat, plusuri şi minusuri care rezultă din manipularea unor mijloace, erori de
măsurare, degradări şi pierderi datorită unor păstrări necorespunzătoare, sustrageri şi lipsuri,

55
neîntregistrarea sau înregistrarea greşită a documentelor privind cantitatea şi calitatea mijloacelor
economice, etc.

De aceea, este necesar ca la anumite intervale de timp să se facă o verificare pe teren a

existenţei reale a mijloacelor economice prin inventariere.

Inventarierea reprezintă acţiunea de constatare faptică, la o anumită dată, a existenţei

tuturor elementelor care formează patrimoniul unităţii, de comparare a datelor reale constatate cu
cele din evidenţă şi de punere de acord a acestor date.

Prin inventariere se stabilesc la un moment dat, prin numărare, măsurare, cântărire şi estimare,

atât existenţele de mijloace materiale concrete sau transformate în drepturi, cât şi obligaţiile faţă
de stat şi faţă de alte organizaţii sau persoane.

Inventarierea este un procedeu important al contabilităţii cu ajutorul căruia se asigură realitatea

datelor din contabilitate, se verifică integritatea proprietăţii publice şi private, modul de

gospodărire şi păstrare a acesteia şi se depistează lipsurile, sustragerile, risipa, degradările şi cei
care se fac vinovaţi de ele.

Cu ajutorul inventarierii se pot stabili stocurile de materiale supranormative, rezervele

existente în unitate şi produsele nevandabile sau greu vandabile.

Inventarierea este baza de plecare pentru deschiderea contabilităţii în unităţile nou înfiinţate,

furnizând date în vederea întocmirii bilanţului iniţial al unităţii.

7.2 Clasificarea inventarierilor

Inventarierea poate fi clasificată:

a) după perioada la care se execută;

b) după gradul de extindere al acesteia.

56
După perioada la care se execută, inventarierea este periodică şi anuală.

Inventarierea periodică se efectuează în cursul anului la anumite date fixe (prevăzute de

lege) sau ocazional, impusă de o anumită situaţie specială: predarea şi primirea unei gestiuni,
producerea unor calamităţi naturale (incendii, inundaţii), sesizarea unor nereguli în gestiune,
desfiinţarea sau contopirea unor unităţi economice. Această inventariere are drept scop asigurarea
integrităţii proprietăţii fiecărei unităţi.

Inventarierea anuală se execută la sfârşitul anului, ca o lucrare premergătoare întocmirii

bilanţului şi a celorlalte lucrări de sinteză cu scopul ca datele înscrise în aceste situaţii să prezinte
realitatea mijloacelor din unitate. Este o operaţie complexă, care necesită un volum mare de muncă
şi se execută potrivit unor dispoziţii legale.

După gradul de extindere, inventarierea poate fi parţială şi generală.

Inventarierea parţială se efectuează asupra unui grup de mijloace (materiale, produse,

mijloace băneşti) sau asupra bunurilor aflate gestiunea unei persoane.

Inventarierea generală cuprinde toate elementele patrimoniale şi are drept scop verificarea

realităţii datelor din contabilitate.

Inventarierea anuală este in mod obligatoriu o inventariere generală. Inventarierile periodice,

ocazionale, sunt inventarieri parţiale, dar impuse de anumite situaţii pot fi şi generale.

7.3 Etapele inventarierii

Inventarierea este o lucrare complexă, iar pentru reuşita ei este necesar să fie bine
organizată şi corect efectuată.

Inventarierea se organizează pe baza unui plan care precizează persoanele responsabile şi

cuprinde patru etape de desfăşurare:

57
a) pregătirea inventarierii;

b) constatarea, descrierea şi evaluarea elementelor inventariate (inventarierea propriu–zisă);

c) compararea cu datele contabile şi stabilirea diferenţelor de inventar;

d) punerea de acord a datelor contabilităţii cu existentul stabilit la inventariere.

a) Pregătirea inventarierii reprezintă faza de care depinde în cea mai mare parte reuşita
inventarierii.

Conducerea unităţii stabileşte comisiile de inventariere şi numeşte, prin dispoziţie scrisă,

pe membrii acesteia, care pot fi lucrători contabili şi cadre de specialitate. Din comisii nu pot face
parte gestionarii, însă inventarierea se face în mod obligatoriu în prezenţa lor. Numărul de comisii
variază în funcţie de volumul de mijloace ce urmează a fi inventariate. Contabilul şef al unităţii
instruieşte membrii comisiilor asupra modului de desfăşurare şi a documentelor ce trebuiesc
întocmite şi pune la dispoziţia acestora aparatele de măsurat şi imprimatele necesare.

În această perioadă gestionarilor le revine sarcina de a ordona, sorta şi eticheta mijloacelor

ce urmează să fie inventariate, iar înainte de începerea acţiunii de inventariere dau declaraţii scrise
că au înregistrat şi au predat la contabilitatea unităţii toate documentele privind mişcarea bunurilor
materiale.

b) Constatarea, descrierea şi evaluarea elementelor inventariate (inventarierea propriu–

zisă) are drept scop stabilirea cu exactitate a tuturor mijloacelor existente. Diversitatea mare şi
particularităţile mijloacelor inventariate impune folosirea unor modalităţi adecvate de constatare,
ca de exemplu: mijloacele fixe, obiectele de inventar, materialele şi unele produse sunt numărate,
măsurate sau cântărite; produsele cu volum mare (furajele, vinul şi ţuica) sunt cubate; animalele
tinere şi cele puse la îngrăşat sunt numărate şi cântărite; animalele de producţie şi de muncă sunt
doar numărate; mărfurile şi produsele care se găsesc „pe drum” sunt înregistrate pe baza datelor
înscrise în documentele însoţitoare; creanţele şi obligaţiile se stabilesc pe baza extraselor de cont
confirmate de debitori sau primite de la creditori; disponibilităţile bancare sunt confirmate de
bancă.

Toate mijloacele constatate, exprimate în etalon natural, se înscriu în listele de

inventariere.

58
 Mijloacele care nu au fost văzute şi numărate de către comisie nu pot fi trecute în listele de

inventariere, iar cele care sunt deteriorate sau neutilizabile se trec în liste separate.

Listele de inventariere trebuiesc întocmite cu atenţie, să nu conţină ştersături sau modificări

şi să fie semnate de membrii comisiei şi de către gestionar.

Elementele inventariate sunt evaluate în funcţie de cantitatea înscrisă şi de preţul folosit la

înregistrarea lor în contabilitate.

c) Compararea cu datele contabilităţii şi stabilirea diferenţelor de inventar, se face prin

înscrierea în listele de inventariere a soldurilor din contabilitate pentru fiecare mijloc în parte. Din
compararea acestor date pot rezulta diferenţe care reprezintă plusuri sau minusuri.

Plusurile de inventar provin din înregistrarea eronată în actele contabile, din folosirea unor
aparate de măsurat defecte sau din intenţia de înstrăinare.

Lipsurile de inventar, în funcţie de cauzele care le–au produs se pot grupa în:

 lipsurile neimputabile, care se produc în mod normal şi sunt prevăzute în actele normative;

 lipsurile imputabile datorate unei proaste gospodăriri, neglijenţei, gestionării

necorespunzătoare şi sustragerilor de care se fac vinovate unele persoane.
Comisia de inventariere stabileşte cauzele şi analizează condiţiile în care au apărut
diferenţele de inventar, persoanele responsabile şi face propuneri pentru imputaţii şi tragere la
răspundere a acestora.
Rezultatele inventarierii şi documentele întocmite se predau la contabilitatea unităţii pentru

înregistrarea diferenţelor constatate.

d) Punerea de acord a datelor contabilităţii cu existentul stabilit la inventariere sau nivelarea

diferenţelor de inventar este etapa de înregistrare a diferenţelor constatate astfel încât datele din
contabilitate să fie aduse la nivelul celor existente în realitate. De menţionat faptul că nu este
admisă compensarea minusurilor cu plusurile decât la mijloacele de acelaşi fel, uşor confundabile
şi cu aceeaşi valoare unitară, în aceeaşi perioadă de gestiune.

59
7.4 Norme privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de activ și de pasiv

Inventarierea elementelor de activ şi de pasiv reprezintă ansamblul operaţiunilor prin care

se constată existenţa tuturor elementelor respec- tive, cantitativ-valoric sau numai valoric, după
caz, la data la care aceasta se efectuează. Actul normativ care reglementează efectuarea
operaţiunilor de inventariere este O.M.F.P. nr. 1753/2004 pentru aprobarea Normelor privind
organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi de pasiv.

Inventarierea are ca scop principal stabilirea situaţiei reale a tuturor elementelor de activ şi
de pasiv ale fiecărei unităţi, precum şi a bunurilor şi valorilor deţinute cu orice titlu, aparţinând
altor persoane juridice sau fizice, în vederea întocmirii situaţiilor financiare anuale care trebuie să
ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare şi a performanţei unităţii pentru respectivul exerciţiu
financiar.

În temeiul prevederilor Legii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare, unităţile au obligaţia să efectueze inventarierea generală a elementelor de activ şi de
pasiv deţinute la începutul activităţii, cel puţin o dată pe an pe parcursul funcţionării lor, în cazul
fuziunii sau încetării activităţii, precum şi în următoarele situaţii:

a) la cererea organelor de control, cu prilejul efectuării controlului, sau altor organe prevăzute
de lege;
b) ori de câte ori sunt indicii că există lipsuri sau plusuri în gestiune, care nu pot fi stabilite
cert decât prin inventariere;
c) ori de câte ori intervine o predare – primire de gestiune;

d) cu prilejul reorganizării gestiunilor;

e) ca urmare a calamităţilor naturale sau a unor cazuri de forţă majoră;

f) în alte cazuri prevăzute de lege.

La începutul activităţii unităţii, inventarierea are ca scop principal stabilirea şi evaluarea

elementelor de activ ce constituie aport la capitalul unităţii. Elementele de activ care constituie
aport la capitalul social al agenţilor economici, la patrimoniul iniţial al persoanelor juridice fără

60
scop patrimonial şi la patrimoniul instituţiilor publice se înscriu în registrul-inventar grupate pe
conturi.

Inventarierea anuală a elementelor de activ şi de pasiv se face, de regulă, cu ocazia

încheierii exerciţiului financiar, avându-se în vedere şi specificul activităţii fiecărei unităţi.

Răspunderea pentru buna organizare a lucrărilor de inventariere revine administratorului,

ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării elementelor de activ şi de
pasiv şi care elaborează şi transmite comisiilor de inventariere proceduri scrise adaptate la
specificul unităţii.

Inventarierea elementelor de activ şi de pasiv se efectuează de către comisii de inventariere,

formate din cel puţin două persoane, numite prin decizie scrisă. În decizia de numire se
menţionează în mod obligatoriu com- ponenţa comisiei, numele responsabilului comisiei, modul
de efectuare a inventarierii, gestiunea supusă inventarierii, data de începere şi de terminare a
operaţiunilor. Pentru desfăşurarea în bune condiţii a operaţiunilor de inventariere, în comisii sunt
numite persoane cu pregătire corespunzătoare economică şi tehnică, care să asigure efectuarea
corectă şi la timp a inventarierii elementelor de activ şi de pasiv, inclusiv evaluarea lor conform
reglementărilor contabile aplicabile.

Inventarierea şi evaluarea elementelor de activ şi de pasiv se pot efectua atât cu salariaţii

proprii, cât şi pe bază de contracte de prestări de servicii încheiate cu persoane juridice sau fizice
cu pregătire corespunzătoare.

Din comisia de inventariere nu pot face parte gestionarii depozitelor supuse inventarierii şi
nici contabilii care ţin evidenţa gestiunii respective.

Membrii comisiilor de inventariere nu pot fi înlocuiţi decât în cazuri bine justificate şi

numai prin decizie scrisă, emisă de către cei care i-au numit.

Principalele măsuri organizatorice care trebuie luate de către comisia de inventariere sunt
următoarele:
a) înainte de începerea operaţiunii de inventariere să ia de la gestionarul răspunzător de

gestiunea bunurilor o declaraţie scrisă din care să rezulte dacă:

61
- gestionează bunuri şi în alte locuri de depozitare;

- în afara bunurilor unităţii respective, are în gestiune şi alte bunuri aparţinând terţilor,
primite cu sau fără documente;
- are plusuri sau lipsuri în gestiune, despre a căror cantitate sau valoare are cunoştinţă; - are
bunuri nerecepţionate sau care trebuie expediate (livrate), pentru care s-au întocmit documentele
aferente;
- a primit sau a eliberat bunuri fără documente legale;

- deţine numerar sau alte hârtii de valoare rezultate din vânzarea bunurilor aflate în gestiunea
sa;
- are documente de primire-eliberare care nu au fost operate în evidenţa gestiunii sau care
nu au fost predate la contabilitate.
De asemenea, gestionarul va menţiona în declaraţia scrisă felul, numărul şi data ultimului
document de intrare/ieşire a bunurilor în/din gestiune.

Declaraţia se datează şi se semnează de către gestionarul răspunzător de gestiunea bunurilor

şi de către comisia de inventariere, care atestă că a fost dată în prezenţa sa;
b) să identifice toate locurile (încăperile) în care există
bunuri ce

urmează a fi inventariate;

c) să asigure închiderea şi sigilarea spaţiilor de depozitare, în prezenţa gestionarului,

ori

de câte ori se întrerup operaţiunile de inventariere şi se părăseşte gestiunea;

Dacă bunurile supuse inventarierii, gestionate de către o singură per- soană, sunt depozitate
în locuri diferite sau când gestiunea are mai multe căi de acces, membrii comisiei care efectuează
inventarierea trebuie să sigileze toate aceste locuri şi căile lor de acces, cu excepţia locului în care
a început inventarierea, care se sigilează numai în cazul când inventarierea nu se termină într –o
singură zi. La reluarea lucrărilor se verifică dacă sigiliul este intact; în caz contrar, acest fapt se va
consemna într-un proces-verbal de constatare, care sesemnează de către comisia de inventariere şi
de către gestionar, luându-se măsurile corespunzătoare.
d) să bareze şi să semneze, la ultima operaţiune, fişele de magazie,

62
menţionând data la care s-au inventariat bunurile, să vizeze documentele care privesc intrări sau
ieşiri de bunuri, existente în gestiune, dar neînregistrate, să dispună înregistrarea acestora în fişele
de magazie şi predarea lor la contabilitate, astfel încât situaţia scriptică a gestiunii să reflecte
realitatea;
e) să verifice numerarul din casă şi să stabilească suma încasărilor din ziua curentă,
solicitând întocmirea monetarului (la gestiunile cu vânzare cu amănuntul) şi depunerea
numerarului la casieria unităţii;
f) să controleze dacă toate instrumentele şi aparatele de măsură sau de cântărire au
fost

verificate şi dacă sunt în bună stare de funcţionare.

Inventarierea elementelor de activ ale unităţii se materializează prin înscrierea acestora,

fără spaţii libere şi fără ştersături, în formularul „Lista de inventariere”. Acest formular serveşte ca
document pentru stabilirea lipsurilor şi a plusurilor de bunuri şi valori, constatate cu ocazia
inventarierii, precum şi pentru constatarea deprecierilor.

Registrul – inventar (cod 14-1-2) este un document contabil obligatoriu în care se înscriu
rezultatele inventarierii elementelor de activ şi de pasiv, grupate după natura lor, conform
posturilor din bilanţ.

Elementele de activ şi de pasiv înscrise în registrul – inventar au la bază listele de

inventariere, procesele verbale de inventariere şi situaţiile analitice, după caz, care justifică
conţinutul fiecărui post din bilanţ.

Rezultatele inventarierii se stabilesc prin compararea datelor consta- tate faptic şi înscrise
în listele de inventariere cu cele din evidenţa tehnico- operativă (fişele de magazie) şi din
contabilitate.

Înainte de stabilirea rezultatelor inventarierii se procedează la o analiză a tuturor stocurilor

înscrise în fişele de magazie şi a soldurilor din contabilitate pentru bunurile inventariate. Erorile
descoperite cu această ocazie trebuie corectate operativ, după care se procedează la stabilirea
rezultatelor inventarierii, prin confruntarea cantităţilor consemnate în listele de inventariere, cu
evidenţa tehnico – operativă pentru fiecare poziţie în parte.

63
 Evaluarea elementelor de activ şi de pasiv cu ocazia inventarierii se face potrivit
prevederilor reglementărilor contabile aplicabile. Evaluarea se va efectua cu respectarea
principiului permanenţei metodelor, potrivit căruia modelele şi regulile de evaluare trebuie
menţinute, asigurând comparabilitatea în timp a informaţiilor contabile.

La stabilirea valorii de inventar a bunurilor se va aplica principiul prudenţei, potrivit căruia

se va ţine seama de toate ajustările de valoare datorate deprecierilor. În cazul în care se constată că
valoarea de inventar, stabilită în funcţie de utilitatea bunului pentru unitate şi preţul pieţei, este mai
mare decât valoarea cu care acesta este evidenţiat în contabilitate, în listele de inventariere se vor
înscrie valorile din contabilitate.

În cazul în care valoarea de inventar a bunurilor este mai mică decât valoarea din
contabilitate, în listele de inventariere se înscrie valoarea de inventar.

Rezultatele inventarierii se înscriu de către comisia de inventariere într-un proces verbal.

Procesul verbal privind rezultatele inventarierii trebuie să conţină, în principal, următoarele
elemente: data întocmirii; numele şi prenumele membrilor comisiei de inventariere; numărul şi
data deciziei denumire a comisiei de inventariere; gestiunea inventariată; data începerii şiterminării
operaţiunii de inventariere; rezultatele inventarierii; concluziile şi propunerile comisiei cu privire
la cauzele plusurilor şi ale lipsurilor constatateşi la persoanele vinovate, precum şi propuneri de
măsuri în legătură cu acestea;volumul stocurilor depreciate, fără mişcare, cu mişcare lentă, greu
vandabile,fără desfacere asigurată şi propuneri de măsuri în vederea reintegrării lor încircuitul
economic; propuneri de scoatere din uz a obiectelor de inventar şideclasare sau casare a unor
stocuri; constatări privind păstrarea, depozitarea,conservarea, asigurarea integrităţii bunurilor din
gestiune, precum şi alteaspecte legate de activitatea gestiunii inventariate.

Pentru elementele de activ la care s-au constatat deprecieri,

pe baza listelor de inventariere întocmite distinct, comisia
de inventariere face propu neri privind constituirea provizioanelor pentru
depreciere sau de înregistrare a unor amortizări suplimentare (pentru deprecierile ireversibile ale
imobiliză rilor), acolo unde este cazul, arătând totodată cauzele care au determinat aceste
deprecieri.
Pentru toate plusurile, lipsurile şi deprecierile constatate la bunuri, precum şi pentru
pagubele determinate de expirarea termenelor de prescripţie a creanţelor sau din alte cauze, comisia

64
de inventariere trebuie să primească explicaţii scrise de la persoanele care au răspunderea
gestionării, respectiv a urmăririi decontării creanţelor.

Pe baza explicaţiilor primite şi a documentelor cercetate, comisia de inventariere stabileşte

caracterul lipsurilor, pierderilor, pagubelor şi deprecie rilor constatate, precum şi caracterul
plusurilor, propunând, în conformitate cu dispoziţiile legale, modul de regularizare a diferenţelor
dintre datele din contabilitate şi cele faptice, rezultate în urma inventarierii.

În situaţia constatării unor plusuri în gestiune, bunurile respective se vor evalua la valoarea
justă. În cazul constatării unor lipsuri în gestiune, imputabile, administratorii vor lua măsura
imputării acestora la valoarea lor de înlocuire. Prin valoare de înlocuire, se înţelege costul de
achiziţie al unui bun cu caracteristici şi grad de uzură similare celui lipsă în gestiune la data
constatării pagubei, care va cuprinde preţul de cumpărare practicat pe piaţă, la care se adaugă taxele
nerecuperabile, inclusiv T.V.A., cheltuielile de transport, aprovizionare şi alte cheltuieli accesorii
necesare pentru punerea în stare de utilitate sau pentru intrarea în gestiune a bunului respectiv. În
cazul bunurilor constatate lipsă, ce urmează a fi imputate, care nu pot fi cumpărate de pe piaţă,
valoarea de imputare se stabileşte de către o comisie formată din specialişti în domeniul respectiv.

La stabilirea valorii debitului, în cazurile în care lipsurile în gestiune nu sunt considerate

infracţiuni, se va avea în vedere posibilitatea compensării lipsurilor cu eventualele plusuri
constatate, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- să existe riscul de confuzie între sorturile aceluiaşi bun material, din cauza asemănării în
ceea ce priveşte aspectul exterior: culoare, desen, model, dimensiuni, ambalaj sau alte elemente;
- diferenţele constatate în plus sau în minus să privească aceeaşi perioadă de gestiune şi
aceeaşi gestiune.
Nu se admite compensarea în cazurile în care s-a făcut dovada că lipsurile constatate la
inventariere provin din sustragerea sau din degradarea bunurilor respective datorate vinovăţiei
persoanelor care răspund de gestionarea acestor bunuri.

Propunerile cuprinse în procesul verbal al comisiei de inventariere se prezintă, în termen

de 3 zile de la data încheierii operaţiunilor de inventariere, administratorului unităţii. Acesta, cu
avizul conducătorului compartimentului financiar-contabil şi al conducătorului compartimentului

65
juridic, decide, în termen de cel mult 5 zile de la primirea procesului-verbal, asupra soluţionării
propunerilor făcute, cu respectarea dispoziţiilor legale.

Rezultatele inventarierii trebuie înregistrate în evidenţa tehnico- operativă în termen de cel

mult 3 zile de la data aprobării procesului- verbal de inventariere de către administrator sau
ordonatorul de credite.

Rezultatul inventarierii se înregistrează în contabilitate potrivit prevederilor Legii nr.

82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi în conformitate cu
reglementările contabile aplicabile.

Pe baza registrului – inventar şi a balanţei de verificare întocmite la 31 decembrie se

întocmeşte bilanţul care face parte din situaţiile financiare anuale, ale cărui posturi, în conformitate
cu prevederile Legii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale
reglementărilor contabile aplicabile, trebuie să corespundă cu datele înregistrate în contabilitate,
puse de acord cu situaţia reală a elementelor de activ şi de pasiv stabilită pe baza inventarului.

DOCUMENTAREA PROCEDEU AL METODEI

CONTABILITĂȚII

1 Noțiunea, importanța, întocmirea și prelucrarea documentelor contabile

Unul dintre procedeele metodei contabilităţii este acela al documentaţiei,care presupune ca

toate operaţiunile economico-financiare care afectează patrimoniul trebuie fundamentate şi
justificate prin acte scrise (documente justificative) înainte de înregistrarea în conturi.

66
Contabilitatea are drept caracteristică – înregistrarea operaţiunilor economice numai dacă sunt
înscrise în acte doveditoare, denumite documente de evidenţă.

Documentele de evidenţă sunt deci acte scrise în care se evidenţiază operaţiunile

economice în momentul în care se produc, cu scopul de a folosi ca dovadă a efectuării lor.

Documentele de evidenţă sunt un mijloc de legătură între cele trei forme ale evidenţei
economice şi stau la

baza tuturor înregistrărilor şi calculelor ulterioare din evidenţa statistică şi contabilă.

Prin întocmirea de documente se efectuează un control asupra integrităţii elementelor

patrimoniale, a

modului de utilizare şi păstrare a lor, a participării la activitatea de producţie şi a

rezultatelor obţinute în urma acestei participări. Şi nu în ultimul rând, documentele de evidenţă au
o importanţă juridică, fiind folosite ca probe în justiţie, la efectuarea de expertize judiciare.

Documentele justificative stau la dispoziţia acţionarilor, cenzorilor, organelor fiscale şi

altor organe de control pentru a se verifica modul de desfăşurare a activităţii, a respectării
dispoziţiilor legale referitoare la calculul şi plata impozitelor şi taxelor.

Structura documentelor de evidenţă este particularizată în funcţie de tipul operaţiunii

în cauză, dar există câteva elemente obligatorii, şi anume:
denumirea documentului (exemple: factură, extras de cont, nota deintrare-recepţie, ştat de plată
a salariilor,

bon de consum etc.);

antetul care cuprinde denumirea şi adresa agentului economic care a

emis documentul; denumirea părţilor care au contribuit la efectuarea
operaţiilor consemnate; numărul şi data documentului;
descrierea operaţiilor economico-financiare, uneori cu specificareabazei actului normativ care a
stat la baza

înregistrării;

semnăturile persoanelor care răspund de efectuarea operaţiilor economice, şi ale celor cu funcţii
de control

67
 financiar preventiv;

alte elemente care asigură o consemnare completă a operaţiilor îndocumente.

Condiţiile necesare pentru ca un document contabil să fie consideratvalabil sunt

următoarele: să fie scris clar şi citeţ, eliminându-se orice contro-versă sau posibilitate de
interpretare, să nu conţină ştersături sau corecturi, să aibă anulate rândurile libere, să fie întocmit
în termenul legal, să conţină date exacte şi reale, sumele pentru valori băneşti să fie scrise în cifre
şi litere.

Clasificarea documentelor

În vederea uniformizării şi eliminării de inadvertenţe legate de utilizarea şi completarea

documentelor contabile, Ministerul Finanţelor a elaborat Nomenclatorul privind modelele
registrelor şi formularelor contabile tipizate, comune pe economie, care nu au regim special, pentru
activitatea financiară şi contabilă.
Acest nomenclator prezintă modelele şi instrucţiunile de folosire adocumentelor.

După criteriul de clasificare, documentele contabile pot fi catalogate

- După modul de întocmire şi rolul lor în cadrul sistemului informaţional-decizional

pe care îl îndeplinesc în cadrul unităţii patrimoniale, avem:
• documente justificative care asigură datele de intrare în sistemulinformaţional contabil şi
care sunt întocmite în momentul efectuării operaţiilor economice (exemple: ordinul de
plată, chitanţa);
• documente de evidenţă contabilă (registre de contabilitate) carerealizează înregistrarea
şi stocarea

datelor în conturi;

• documente de sinteză şi raportare contabilă (situaţii financiare)prin care se

centralizează şi transmit informaţiile. Ele servesc la cumulareainformaţiilor cuprinse în
documentele justificative, şi se întocmesc la termene precise.
- După regimul de tipărire, deosebim:

68
• documente tipizate, al căror conţinut, formă şi format sunt standardizate prin
Nomenclatorul amintit anterior. Informaţiile cuprinse în ele sunt fixe (cu caracter repetitiv şi
tipărite) şi variabile (completate de fiecare agent economic, în funcţie de specificul operaţiunilor
consemnate). De asemenea, informaţiile pot fi repartizate sub formă de chestionar (exemple:
procese-verbale, acte de constatare ), tabel (exemple: state de plată a salariilor, liste de avans
chenzinal etc.), sau prin grupare (exemple: articolele înscrise în factură).
• documente netipizate la care conţinutul şi forma nu sunt prestabilite,acestea lăsându-se la
latitudinea fiecărei unităţi patrimoniale
- După regimul de utilizare şi păstrare, găsim:

• documente cu regim special pentru care există un sistem unitar deînseriere şi numerotare,
stabilit de Ministerul Finanţelor;
• documente fără regim special pentru care nu s-au stabilit normestricte, ci numai unele
generale.

- După destinaţia sau funcţia pe care o îndeplinesc, deosebim:

• documente de dispoziţie prin care se ordonă efectuarea unei anumite operaţii (exemple:
ordinul de plată);

• documente mixte (combinate) care atestă atât dispoziţia cât şi exe-cuţia operaţiei
(exemple: cec de numerar, foaie de vărsământ cu chitanţă).
- După circuitul lor, deosebim:

documente interne care circulă numai în

interiorul unităţii; documente externe care circulă şi în
afara unităţii.

- După conţinutul lor, avem:

• documente primare, care înregistrează informaţiile în momentulproducerii lor (exemplu:

nota de plată);

• documente centralizatoare, care cumulează informaţiile din mai multe documente de

aceeaşi natură şi din aceeaşi perioadă.

69
 - După natura elementelor patrimoniale, deosebim:

• documente privind mijloacele fixe;

• documente privind stocurile;

• documente privind disponibilităţile băneşti etc.

Documente justificative, baza înregistrărilor în contabilitate

Legea contabilităţii stipulează faptul că orice operaţie patrimonială seconsemnează în
momentul efectuării ei într-un înscris care stă la baza înre-gistrărilor în contabilitate, dobândind,
astfel, calitatea de document justificativ.

Documentele justificative conţin diverse elemente, care pot fi clasificate în elemente

comune şi specifice.

O etapă premergătoare înregistrării în contabilitate este prelucrareadocumentelor

justificative, care presupune sortarea documentelor pe operaţii, cumularea mai multor documente
justificative în centralizatoare, verificarea de formă, de fond şi aritmetică.

Urmează analiza şi contarea documentelor justificative prin indicareasimbolurilor

conturilor debitoare şi creditoare. Înregistrarea se face fie docu-ment cu document, fie pe baza unui
document centralizator care adiţionează date în mai multe documente justificative al căror conţinut
se referă la operaţii de aceeaşi natură şi din aceeaşi perioadă.

Neîntocmirea, întocmirea eronată şi/sau neutilizarea documentelor justificative în

conformitate cu normele metodologice se sancţionează conform legii.

Înregistrările în contabilitate se fac cronologic prin înscrierea documentelor în ordinea datei

de intrare sau consemnare şi sistematic în registrele de contabilitate.

Registrele contabile, altele decât cele obligatorii prevăzute de art. 21 din Legea contabilităţii
nr. 82/1991, editate cu ajutorul tehnicii de calcul, vor fi numerotate, şnuruite, parafate şi
înregistrate în evidenţa unităţii.

Arhivarea documentelor este obligatorie, conform normelor legale în vigoare. Acestea

prevăd însă termene diferite de păstrare a documentelor în arhivă. Astfel, registrele de contabilitate

70
 şi documentele justificative trebuie păstrate timp de 10 ani, cu excepţia statelor de plată a salariilor
şi a situaţiilor financiare anuale care se păstrează timp de 50 de ani.

În cuprinsul oricărui document emis de către o entitate trebuie să se menţioneze şi elementele

prevăzute de legislaţia în domeniu, respectiv forma juridică, codul de identificare fiscală şi
capitalul social, după caz.

Documentele care stau la baza înregistrărilor în contabilitate pot dobândi calitatea de

document justificativ numai în condiţiile în care furnizează toate informaţiile prevăzute de normele
legale în vigoare. Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate
angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor care le-
au înregistrat in contabilitate.

Documentele justificative provenite din tranzacţii/operaţiuni de cumpărare a unor bunuri de

la persoane fizice, pe bază de borderou de achiziţie/carnet de comercializare, pot fi înregistrate în
contabilitate numai în cazul în care se face dovada intrării în gestiune a bunurilor respective.

Carnetul de comercializare a produselor din sectorul agricol este reglementat de Legea nr.
145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol.

În cazul în care documentele se referă la cheltuieli pentru prestări de servicii efectuate de persoane
fizice impuse pe bază de norme de venit, pentru a fi înregistrate în contabilitate, acestea trebuie să
aibă la bază contracte sau convenţii civile, încheiate în acest scop, precum şi documentul prin care
se face dovada plăţii.

Documentele financiar-contabile pot fi întocmite şi într-o pentru efectuarea

corespunzătoare a

înregistrărilor în altă limbă şi altă monedă, dacă acest fapt este prevăzut expres
Contabilitatea operaţiunilor efectuate în valută se ţine atât în moneda naţională, cât şi în valută,
potrivit reglementărilor elaborate în acest sens.Prin valută se înţelege altă monedă decât moneda
naţională.

În condiţiile în care documentele financiar-contabile (documentele justificative şi

documentele contabile) sunt întocmite şi preluate în contabilitate prin utilizarea sistemelor
informatice de prelucrare automată a datelor, semnătura nu constituie element obligatoriu. În astfel

71
de situaţii trebuie să se stabilească prin proceduri proprii modalităţi de identificare a persoanelor
care au iniţiat, dispus şi aprobat, după caz, efectuarea operaţiunilor respective.

Documentele financiar-contabile pot fi prezentate ca documente pe suport hârtie

sau în format electronic,

cu condiţia întocmirii acestora potrivit prezentelor norme.

Prin document în format electronic se înţelege documentul care conţine informaţiile

prevăzute de prezentele norme şi care a fost emis şi primit în format electronic.

Înscrierea datelor în documente se face cu cerneală, cu pix cu pastă sau prin

utilizarea sistemelor

informatice de prelucrare automată a datelor, după caz. În documentele financiar-contabile

nu sunt admise ştersături, modificări sau alte asemenea procedee, şi nici lăsarea de spaţii libere
între operaţiunile înscrise în acestea sau file lipsă.

Erorile se corectează prin tăierea cu o linie a textului sau a cifrei greşite,

concomitent înscriindu-se alături

textul sau cifra corectă.

Corectarea se face în toate exemplarele documentului şi se confirmă prin semnătura

persoanei care a întocmit/corectat documentul, menţionându-se şi data efectuării corecturii.

În cazul documentelor financiar-contabile la care nu se admit corecturi, cum sunt

cele pe baza cărora se

primeşte, se eliberează sau se justifică numerarul, ori al altor documente pentru care
normele de utilizare prevăd asemenea restricţii, documentul întocmit greşit se anulează şi se
păstrează sau rămâne în carnetul respectiv.

La corectarea documentului justificativ în care se consemnează operaţii de predare-

primire a valorilor

materiale şi a mijloacelor fixe este necesară confirmarea, prin semnătură, atât a

predătorului, cât şi a primitorului.

72
 Factura este document justificativ care stă la baza înregistrării în contabilitate a
operaţiunilor economice.

Pentru operaţiunile economice pentru care, conform prevederilor Codului fiscal, nu

există obligaţia

întocmirii facturii, înregistrarea în contabilitate a acestora se efectuează pe baza

contractelor încheiate între părţi şi a documentelor financiar-contabile sau bancare care să ateste
acele operaţiuni, cum sunt: aviz de însoţire a mărfii, chitanţă, dispoziţie de plată/încasare, extras
de cont bancar, notă de contabilitate etc., după caz.

În cazul stornărilor, pe documentul iniţial se menţionează numărul şi data notei de

contabilitate prin care sa efectuat stornarea operaţiunii, iar în nota de contabilitate de stornare se
menţionează documentul, data şi numărul de ordine ale operaţiunii care face obiectul stornării.

Înregistrările în contabilitate se fac cronologic, prin respectarea succesiunii documentelor

după data de întocmire sau de intrare a acestora în entitate şi sistematic, în conturi sintetice şi
analitice, în conformitate cu regulile stabilite pentru fiecare formă de înregistrare în contabilitate.

Modelele documentelor financiar-contabile pot fi adaptate în funcţie de specificul

şi necesităţile entităţilor,

cu condiţia respectării conţinutului de informaţii prevăzut la pct. 2, respectiv pct. 10,

precum şi a normelor de întocmire şi utilizare a acestora. Acestea pot fi pretipărite sau editate cu
ajutorul sistemelor informatice de prelucrare automată a datelor. Numărul de exemplare al
documentelor financiar-contabile se stabileşte prin proceduri proprii, în funcţie de necesităţile
entităţilor.

În situaţia în care activitatea de întocmire a documentelor financiar-contabile este

încredinţată în baza unui

contract de prestări de servicii unor persoane fizice sau juridice, normele proprii interne de
întocmire şi utilizare a documentelor respective se adaptează în mod corespunzător, fiind
obligatoriu să se prevadă în contract clauze referitoare la întocmirea şi utilizarea formularelor în
aceste condiţii.

73
 Entităţile pot stabili norme proprii de întocmire şi utilizare a documentelor financiar –
contabile, cu condiţia ca acestea să nu contravină reglementărilor legale în vigoare.

Entităţile vor asigura un regim intern de numerotare a documentelor financiar-

contabile, astfel:

- persoanele care răspund de organizarea şi conducerea contabilităţii vor desemna, prin

decizie internă scrisă, o persoană sau mai multe, după caz, care să aibă atribuţii privind
alocarea şi gestionarea numerelor aferente; - fiecare document va avea un număr de ordine
sau o serie, după caz, număr sau serie ce trebuie să fie secvenţial(ă), stabilit(ă) de entitate.
În alocarea numerelor se va ţine cont de structura organizatorică, respectiv gestiuni, puncte
de lucru, sucursale etc.
În termen de cel mult 3 zile lucrătoare de la primirea sesizării, conducătorul entităţii
dispune încheierea unui proces-verbal care să cuprindă:
- datele de identificare a documentelor dispărute;

- numele şi prenumele persoanei responsabile cu păstrarea documentelor; - data şi

împrejurările în care s-a constatat lipsa documentelor respective.
Procesul verbal se semnează de către:

- conducătorul entităţii;

- conducătorul compartimentului.

În cazul completării documentelor prin utilizarea sistemelor informatice de

prelucrare automată a datelor,

corecturile sunt admise numai înainte de prelucrarea acestora. Documentele prezentate în

listele de erori, anulări sau completări (pe baza cărora se fac modificări în fişiere sau în baza de
date a entităţii) trebuie să fie semnate de persoanele împuternicite de conducerea entităţii.

În cazul în care prelucrarea documentelor financiar-contabile se face de către terţi

(persoane fizice sau

juridice), în relaţiile dintre terţi şi entităţile beneficiare este necesar ca, documentele
justificative să fie întocmite corect şi la timp de către entităţile beneficiare, acestea răspunzând de
realitatea datelor înscrise în documentele respective.

74
 Când dispariţia documentelor se datorează însuşi conducătorului entităţii, măsurile
prevăzute de prezentele norme se iau de către ceilalţi membri ai consiliului de administraţie, după
caz.

În condiţiile în care documentul pierdut, sustras sau distrus a fost întocmit de către
entitate într-un singur

exemplar, reconstituirea acestuia se face urmând aceleaşi proceduri prin care a fost întocmit
documentul original, menţionându-se în antetul documentului că este reconstituit, şi stă la baza
înregistrărilor în contabilitate.

Ori de câte ori dispariţia documentelor poate constitui infracţiune, se înştiinţează imediat
organele de urmărire penală.

Reconstituirea documentelor se face pe baza unui „dosar de reconstituire”.

Pentru a putea fi înregistrate în contabilitate, operaţiunile economico-financiare

trebuie să fie justificate cu

documente originale, întocmite sau reconstituite potrivit prezentelor norme. Pentru situaţii
în care, prin reglementări speciale, se prevede că documentul original trebuie să fie păstrat la altă
entitate, la înregistrarea în contabilitate se utilizează copia documentului respectiv.

Orice persoană care constată pierderea, sustragerea sau distrugerea unor documente
justificative sau

contabile are obligaţia să aducă la cunoştinţă, în scris, în termen de 24 de ore de la

constatare, conducătorului entităţii (administratorului entităţii, ordonatorului de credite sau altei
persoane care are obligaţia gestionării entităţii respective) situaţia constatată.

În cazul în care documentul dispărut a fost emis de altă entitate, reconstituirea se

va face de entitatea

emitentă, prin realizarea unei copii de pe documentul existent la entitatea emitentă. În acest
caz, entitatea emitentă va trimite entităţii solicitante, în termen de cel mult 10 zile lucrătoare de la
primirea cererii, documentul reconstituit.

Documentele reconstituite vor purta în mod obligatoriu şi vizibil menţiunea „DUPLICAT”,

cu specificarea numărului şi a datei dispoziţiei pe baza căreia s-a făcut reconstituirea.

75
 Documentele reconstituite conform prezentelor norme constituie baza legală pentru
efectuarea

înregistrărilor în contabilitate.

Nu se pot reconstitui documentele de cheltuieli nenominale (bonuri, bilete de călătorie

nenominale etc.) pierdute, sustrase sau distruse înainte de a fi înregistrate în contabilitate.
Procedura de reconstituire în cazul pierderii, sustragerii sau distrugerii documentelor financiar-
contabile se va finaliza în termen de maximum 30 de zile de la constatare, iar, în caz de forţă
majoră, în termen de 90 de zile de la constatarea încetării acesteia.
În cazul găsirii ulterioare a originalului, documentul reconstituit se anulează pe baza unui
proces-verbal şi se păstrează împreună cu procesul-verbal, în dosarul de reconstituire.

Entităţile au obligaţia păstrării în arhiva lor a registrelor de contabilitate, a celorlalte

documente contabile,

precum şi a documentelor justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate a

operaţiunilor economicofinanciare.

Păstrarea documentelor justificative, a registrelor de contabilitate şi a celorlalte documente

financiar-

contabile se face, după caz, la domiciliul fiscal, la sediul social sau la sediile secundare, pe
hârtie sau pe suport electronic.
Documentele financiar-contabile care atestă provenienţa unor bunuri cu durată de viaţă mai
mare de 5 ani

se păstrează pe perioada corespunzătoare duratei de viaţă utilă a acestora.

În caz de încetare a activităţii societăţilor, documentele financiar-contabile se păstrează în

conformitate cu

prevederile Legii societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare, sau se predau la arhivele statului, în conformitate cu prevederile legale în materie, după
caz.

Arhivarea documentelor financiar-contabile în format hârtie se face în conformitate cu

prevederile legale şi

76
 cu respectarea următoarelor reguli generale: documentele financiar-contabile se pot păstra,
în baza unor contracte de prestări de servicii, cu titlu oneros, şi de către operatori economici
autorizaţi, potrivit legii, în prestarea de servicii arhivistice. Răspunderea privind păstrarea
documentelor financiar – contabile revine administratorului ordonatorului de credite sau altei
persoane care are obligaţia gestionării entităţii beneficiare.

Cu ocazia controalelor efectuate de organele abilitate, entităţile trebuie să prezinte, la

cererea acestora, documentele solicitate.
Termenul de păstrare a statelor de salarii este de 50 de ani, iar termenul de păstrare a
registrelor şi a celorlalte procedurilor proprii ale entităţii. În această situaţie se întocmeşte un
proces verbal şi se consemnează scăderea documentelor eliminate din Registrul de evidenţă al
arhivei.

Registrele contabile

Documentele de evidenţă contabilă, denumite în activitatea practicăregistre contabile, au

caracter obligatoriu pentru toate unităţile patrimoniale, asigurând înregistrarea cronologică şi
sistematică a operaţiilor consemnate în documentele primare.

Ele iau forme diferite: foi volante, registre, fişe, documente informatice legate sub formă de
registru, având un conţinut şi structură adecvate scopului pentru care au fost elaborate.

În funcţie de destinaţia sau scopul pentru care se folosesc, distingem:registre pentru evidenţa
cronologică, registre pentru evidenţa sistematică,registre combinate.

Registrele pentru evidenţa cronologică asigură înregistrarea operaţiilor economice şi

financiare în ordinea datei când au avut loc. Din această categorie fac parte Registrul-jurnal,
Registrul-jurnal de încasări şi plăţi, note contabile etc. Registrul-jurnal este un registru obligatoriu,
dar în conformitate cu legislaţia actuală, notele de contabilitate nu mai constituie registre
obligatorii, deoarece funcţiile acestora sunt preluate de Registrul – jurnal. Registrele pentru
evidenţa sistematică asigură gruparea şi înregistrarea operaţiilor economico-financiare în funcţie
de natura acestora, precum şiîn raport de data efectuării lor. Din această categorie menţionăm:

77
Registrul Cartea Mare, Registrul-inventar, fişa de cont pentru operaţii diverse, fişa de cont
„maestru – şah”.

Registrele combinate se utilizează atât pentru înregistrarea crono-logică, cât şi pentru cea
sistematică, precum şi pentru evidenţa analitică. Înaceastă categorie se încadrează actualele jurnale
folosite în cadrul formei de contabilitate pe jurnale.

Legea contabilităţii şi Regulamentul privind aplicarea Legii contabilităţii prevede ca

principalele registre care se folosesc sunt: Registrul – jurnal, Registrul – inventar şi Cartea Mare.
Asociaţiile familiale şi persoanele fizice autorizate să desfăşoare activităţi independente pot să
înregistreze operaţiile patrimoniale numai prin folosirea Registrului-jurnal de încasări şi plăţi.

Potrivit prevederilor legii contabilităţii, registrele de contabilitate obligatorii sunt: Registrul-

jurnal (cod 14-11), Registrul-inventar (cod 14-1-2) şi Cartea Mare (cod 14-1-3).

Registrele de contabilitate se utilizează în strictă concordanţă cu destinaţia acestora şi se

prezintă în mod ordonat şi completate astfel încât să permită în orice moment identificarea şi
controlul operaţiunilor contabile efectuate.

Registrele de contabilitate se pot prezenta sub formă de registre, foi volante sau listări
informatice, după caz.

Numerotarea paginilor registrelor se face în ordine crescătoare, iar volumele se

numerotează în ordinea completării lor.
Registrul – jurnal (cod 14-1-1) este un document contabil obligatoriu în care se înregistrează
cronologic toate operaţiunile economico-financiare efectuate de entitate. Operaţiunile de aceeaşi
natură, realizate în acelaşi loc de activitate (atelier, secţie etc.), pot fi recapitulate într-un document
centralizator, denumit jurnal auxiliar, care stă la baza înregistrării în Registrul – jurnal.

Entităţile pot utiliza jurnale auxiliare pentru: operaţiunile de casă şi bancă, decontările cu
furnizorii, situaţia încasării – achitării facturilor etc.

Înregistrările din Registrul – jurnal trebuie să cuprindă elemente cu privire la: felul, numărul
şi data documentului justificativ, explicaţii privind operaţiunile respective şi conturile sintetice
debitoare şi creditoare în care s-au înregistrat sumele corespunzătoare operaţiunilor efectuate.

78
 Entităţile care utilizează jurnale auxiliare pot înregistra în Registrul – jurnal sumele
centralizate pe conturi, preluate din datoriilor şi capitalurilor proprii înscrise în Registrul-inventar
au la bază listele de inventariere sau alte documente care justifică natura acestor elemente existente
la sfârşitul exerciţiului financiar.

În cazul în care inventarierea are loc pe parcursul anului, în Registrul – inventar se

înregistrează soldurile existente la data inventarierii, la care se adaugă rulajele intrărilor şi se scad
rulajele ieşirilor de la data inventarierii până la data încheierii exerciţiului financiar.

Cartea mare (cod 14-1-3) este un document contabil obligatoriu în care se înregistrează lunar
şi sistematic, prin regruparea conturilor, mişcarea şi existenţa tuturor elementelor de natura
activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, la un moment dat. Acesta este un document contabil de
sinteză şi sistematizare şi conţine simbolul contului şi al conturilor corespondente (debitoare sau
creditoare), rulajul debitor şi creditor, precum şi soldul contului.

Registrul Cartea Mare poate conţine câte o filă pentru fiecare cont sintetic utilizat de
entitate.

Acest registru stă la baza întocmirii balanţei de verificare.

Registrul Cartea Mare poate fi înlocuit cu Fişa de cont pentru operaţiuni diverse.

Listarea registrului Cartea Mare se efectuează la cererea organelor de control, precum şi

pentru necesităţile entităţii.

Registrele de contabilitate obligatorii pentru persoanele care conduc evidenţa contabilă pe

baza regulilor contabilităţii în partidă simplă.

Persoanele fizice care desfăşoară activităţi producătoare de venit, definite de Codul fiscal,
ale căror venituri sunt determinate în sistem real şi care conduc evidenţa contabilă pe baza regulilor
contabilităţii în partidă simplă întocmesc Registrul – jurnal de încasări şi plăţi (cod 14-1-1/b) şi
Registrul – inventar (cod 14-1-2/b), reglementate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr.
170/2015 pentru aprobarea reglementărilor contabile privind contabilitatea în partidă simplă.

Persoanele prevăzute la art. 2 lit. a) din Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 170/2015
pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind contabilitatea în partidă simplă şi care optează
pentru ţinerea evidenţei contabile pe baza regulilor contabilităţii în partidă dublă întocmesc

79
Registrul – jurnal (cod 14-1-1) şi Registrul – inventar (cod 14-1-2). Întocmirea, editarea şi
păstrarea registrelor contabile şi a celorlalte documente financiar-contabile se efectuează conform
prezentelor norme.

Principalele forme de înregistrare în contabilitate a operaţiunilor economico – financiare în

cazul unităţilor care conduc contabilitatea în partidă dublă sunt: „pe jurnale", „maestru-şah" şi
forma combinată „maestru-şah cu jurnale".

În cadrul formei de înregistrare în contabilitate „pe jurnale", principalele registre şi

formulare care se utilizează sunt:

— Registrul – jurnal (cod 14-1-

1);
— Registrul – inventar (cod 14-
1-2);
— Cartea mare (cod 14-1-3);
— jurnale auxiliare;
— Balanţa de verificare.
Registrul – jurnal (cod 14-1-1) se utilizează pentru înregistrarea cronologică a tuturor
operaţiunilor economico-financiare consemnate în documentele justificative. Pentru operaţiunile
care nu au la bază documente justificative se întocmeşte Nota de contabilitate (cod 14-6-2/A).

Notele de contabilitate au la bază note justificative sau note de calcul şi se înregistrează în

mod cronologic în Registrul – jurnal.

Entităţile pot utiliza jurnale auxiliare pe feluri de operaţiuni, cum sunt: operaţiuni de casă şi
bancă, operaţiuni privind decontările cu furnizorii, situaţia încasării-achitării facturilor, operaţiuni
privind salariile şi contribuţia pentru asigurări sociale, protecţia socială a şomerilor şi asigurările
de sănătate, alte operaţiuni.

Lunar sau la altă perioadă prevăzută de lege, în fiecare jurnal auxiliar se stabilesc totalurile
sumelor debitoare sau creditoare înregistrate în cursul lunii (perioadei), totaluri care se înscriu în
Registrul-jurnal.

80
 Contabilitatea analitică se poate ţine fie direct pe aceste jurnale (pentru unele conturi), fie
cu ajutorul altor formulare comune (fişa de cont analitic pentru valori materiale, fişa de cont pentru
operaţiuni diverse etc.) sau specifice, folosite în acest scop.

Înregistrările în jurnale se fac în mod cronologic în tot cursul lunii (perioadei) sau numai
la sfârşitul lunii

(perioadei), fie direct pe baza documentelor justificative, fie pe baza documentelor

centralizatoare întocmite pentru operaţiunile aferente lunii (perioadei) respective, care sunt
consemnate cronologic în acestea.

Cartea mare (cod 14-1-3) este documentul de sistematizare contabilă care cuprinde toate
conturile sintetice şi reflectă, la un moment dat, existenţa şi mişcarea tuturor elementelor activelor,
datoriilor şi capitalurilor proprii

Cartea Mare serveşte la stabilirea rulajelor lunare şi a soldurilor conturilor şi stă la baza
întocmirii balanţei de verificare.

Documente şi registre folosite în ferma agricolă

Documentarea este un procedeu contabil care constă în culegerea şi consemnarea în

documente a datelor

privitoare la operaţiunile economice care se desfăşoară într–un anumit loc şi în momentul

efectuării lor.

Documentele de evidenţă sunt acte scrise în care se înscriu operaţiunile economice, pentru
a face dovada

efectuării lor şi stau la baza înregistrării în contabilitate.

Documentele se întocmesc pe formulare tipizate şi privesc: activele imobilizate, activele

circulante, salariile, pasivele, rezultatele economico–financiare.

Registrele de contabilitate sunt tot instrumente de lucru utilizate în contabilitate pentru

gruparea,

centralizarea şi sistematizarea informaţiilor cuprinse în documente, referitoare la

patrimoniu, activitatea desfăşurată şi rezultatele acesteia.

81
 În ferma agricolă se folosesc documente tipizate pentru înregistrarea operaţiunilor
economice şi registre

pentru evidenţa operativă a acestora, referitoare la mijloace fixe, terenuri, materiale,

obiecte de inventar, produse finite, efective de animale, munca prestată, mijloace băneşti,
cheltuieli, venituri şi rezultatele financiare.

a) Documentele şi evidenţa operativă a imobilizărilor corporale se realizează cu ajutorul:

 Proces verbal de recepţie;

 Proces verbal de scoatere din funcţiune;

 Bon de mişcare a mijloacelor fixe;

 Fişa de calcul a amortizării mijloacelor fixe;

 Fişa mijlocului fix;

 Registrul pentru evidenţa mijloacelor fixe; Registrul numerelor de inventar.

b) Documentele şi evidenţa operativă a materialelor consumabile, obiectelor de

inventar şi a produselor:

 Comanda;

 Factura;

 Nota de recepţie şi constatare de diferenţe; Bon de intrare;

 Bon de ieşire;
 Bon de consum;

 Bon de predare–transfer–restituire;

 Fişa consumului de furaje;

 Bon de recoltare zilnică;

 Jurnalul de mulsori;

 Act de cântărire;

82
 Bon de transport;

 Dispoziţie de livrare – Aviz de expediere;

 Fişa de magazie;

 Registrul de materiale;

 Situaţia stocurilor;

 Registrul de urmărire a realizării bugetului de venituri şi cheltuieli şi a producţiei, în

partizile:

 Materiale;

 Produse finite din producţia proprie, recoltate şi consumate în anul curent;

 Producţia şi veniturile;

 Livrarea produselor din stocul de la începutul anului.

c) Documentele şi evidenţa operativă a efectivelor de animale

 Act de fătare;

 Act de mutaţia animalelor;

 Act de moarte–dispariţie–tăiere a animalelor;

 Registrul evoluţiei efectivelor de animale;

 Registrul de creştere a animalelor tinere;

 Registrul pentru evidenţa animalelor adulte de producţie şi reproducţie.

d) Documentele şi evidenţa operativă privind munca prestată

 Condica de prezenţă;

 Foaie colectivă de prezenţă;

83
 Lista de avans chenzinal;

 Stat de plată;

 Pontajul mecanizatorului;

 Pontajul lucrărilor manuale;

 Lista de plată;
 Proces verbal de recepţie şi cont de lucrări;

 Registrul de urmărire a realizării bugetului de venituri şi cheltuieli şi a producţiei, în

partizile:

 Salarii;

 Impozit pe salarii şi asigurări sociale; Alte cheltuieli cu salariaţii.

e) Documentele şi evidenţa operativă a mijloacelor băneşti

 Chitanţa;

 Cec de numerar;

 Dispoziţie de încasare/plată; Ordin de deplasare;

 Registrul de casă.

f) Evidenţa operativă a cheltuielilor, producţiei, veniturilor şi a rezultatelor financiare

 Registrul de urmărire a realizării bugetului de venituri şi cheltuieli şi a producţiei,

alcătuit din partizile:

 Salarii;

 Impozit pe salarii şi asigurări sociale;

 Alte cheltuieli cu salariaţii; Materiale consumate;

 Lucrări şi servicii prestate de sectorul de mecanizare;

84
  Lucrări şi servicii executate de alte unităţi;

 Cheltuieli cu irigaţiile;

 Alte cheltuieli materiale;

 Produse finite din producţia proprie, recoltate şi consumate în anul curent;

 Animale tinere cumpărate şi adulte reformate;

 Cote de cheltuieli primite (aprovizionare, amortizare);

 Producţia neterminată; Producţia şi veniturile;

 Livrarea producţiei din stocul de la începutul anului;

 Recapitulaţia cheltuielilor, producţiei şi a veniturilor şi stabilirea costului de

producţie şi a rezultatelor financiare.
Pentru stabilirea rulajelor, în Cartea Mare se preia rulajul creditor din jurnalul contului
respectiv, iar rulajul debitor se stabileşte prin totalizarea

sumelor preluate din coloanele de conturi corespondente ale jurnalelor.

Soldul debitor sau creditor al fiecărui cont se stabileşte în funcţie de rulajele

debitoare şi creditoare ale contului respectiv, ţinându-se seama de

soldul de la începutul anului, care se înscrie pe rândul destinat în acest scop.

Balanţa de verificare este documentul contabil utilizat pentru verificarea

înregistrării corecte în contabilitate a operaţiunilor efectuate şi controlul

concordanţei dintre contabilitatea sintetică şi cea analitică, precum şi principalul instrument

pe baza căruia se întocmesc situaţiile financiare anuale şi raportările contabile stabilite potrivit
legii.
În cadrul formei de înregistrare „maestru-şah", principalele registre şi formulare
care se utilizează sunt:

— Registrul – jurnal (cod

14-1-1);

85
— Registrul – inventar
(cod 14-1-2);
— Cartea mare (şah —
cod 14-1-3/a);
— Balanţa de verificare.
Registrul-jurnal (cod 14-1-1) se utilizează pentru înregistrarea cronologică a tuturor
operaţiunilor economico-financiare consemnate în

documentele justificative, la fel ca în cazul formei de înregistrare „pe jurnale".

Cartea Mare (şah — cod 14-1-3/a) este documentul de sistematizare a

înregistrărilor contabile în conturile sintetice. La sfârşitul lunii (perioadei),

pentru fiecare cont sintetic din artea mare (şah) se stabilesc totaluri ale rulajului contului
debitor sau creditor şi ale conturilor corespondente. Totalul sumelor conturilor corespondente
trebuie să fie egale cu rulajul debitor sau creditor al contului respectiv.
Contabilitatea analitică se ţine cu ajutorul formularelor comune (fişa de cont pentru
operaţiuni diverse, fişa de cont analitic pentru valori

materiale) sau cu ajutorul formularelor specifice folosite în acest scop.

Balanţa de verificare se întocmeşte pe baza totalurilor preluate din Cartea Mare

(şah), respectiv din fişele deschise distinct pentru fiecare cont

sintetic.

Pentru verificarea înregistrărilor în contabilitatea analitică se pot întocmi balanţe

de verificare analitice.

În cazul utilizării formei de înregistrare combinată „maestru-şah cu jurnale", pe

lângă formularele menţionate la forma de înregistrare „maestru-

şah", se utilizează jurnalele auxiliare specifice formei de înregistrare „pe jurnale".

În Cartea Mare (şah), pentru fiecare cont sintetic, totalurile lunare stabilite în jurnal
se înscriu atât în coloana destinată rulajului debitor sau

creditor, cât şi în coloanele conturilor corespondente.

86
87