ÎNMULŢIREA

SPECIILOR FLORICOLE

1. Înmulţirea prin seminţe

Înmulţirea pe cale sexuată, bazată pe utilizarea seminţelor ca material biologic, are o largă
utilizare în practica floricolă, cu precădere la speciile cultivate în câmp, din grupa anualelor şi
bienalelor, uneori şi perene, care fructifică şi produc seminţe viabile. Metoda este oarecum limitată
pentru speciile cultivate în spaţii protejate, fie datorită faptului că multe dintre ele nu produc
seminţe sau au seminţe sterile, fie datorită avantajelor de ordin economic şi ornamental pe care le
oferă metodele vegetative.
Metoda generativă de multiplicare a plantelor prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje.
Avantaje:este o metodă rapidă şi relativ simplă;dă posibilitatea încrucişării plantelor şi
obţinerii de soiuri noi;de la o plantă se obţine, în general, un număr mare de seminţe;spre deosebire
de materialul folosit la înmulţirea vegetativă, seminţele ocupă un spaţiu mic, pot fi uşor depozitate
şi se păstrează o perioadă mult mai îndelungată,chiar şi peste 10-20 ani;limitează transmiterea
bolilor criptogamice şi virozelor.
Dezavantaje:nu asigură întotdeauna transmiterea fidelă a caracterelor plantei-mamă;menţine
riscul încrucişării prin polenizare şi denaturării caracterelor iniţiale;plantele obţinute din seminţe
înfloresc mai târziu decât cele obţinute prin metode vegetative;seminţele mici şi foarte mici, tipice
multor specii floricole, îngreunează condiţionarea, sortarea şi chiar recunoaşterea lor.

I. Producerea seminţelor de flori

Ca regulă generală, procurarea seminţelor se face de la exemplare viguroase, sănătoase, cu
valoare biologică şi decorativă superioară.
Culturile semincere reprezintă sursa principală de obţinere a seminţelor de calitate, necesare
sectorului de producţie.
Înfiinţarea şi întreţinerea loturilor semincere se face conform schemelor tehnologice stabilite
pentru culturile de acest tip şi cu respectarea strictă a tuturor verigilor agrotehnice tipice fiecărei
specii.
Recoltarea, condiţionarea, sortarea şi păstrarea seminţelor
Sunt verigi deosebit de importante în obţinerea seminţelor de calitate.
Momentul optim de recoltare pentru majoritatea speciilor este la maturitate deplină, când
fructele sunt bine coapte, iar seminţele au ajuns la maturitate fiziologică (Alyssum, Begonia,
Callistephus, Calendula, Delphinium, Dianthus, Lobelia etc.).
La speciile cu fructe dehiscente (păstăi, capsule) se recurge la recoltarea fructelor în faza de
pârgă (atunci când culoarea lor virează spre galben), seminţele fiind lăsate o perioadă de timp în
fruct, pentru a-şi desăvârşi maturarea.
Astfel se elimină pierderile de seminţe la Impatiens, Portulaca, Viola, Petunia, Antirrhinum
etc. Metodele şi sistemele de recoltare sunt adaptate particularităţilor plantelor şi condiţiilor de
cultură.

1
 Suprafeţele destul de reduse ocupate de culturile floricole semincere, nu justifică totdeauna
recoltarea mecanizată a seminţelor, de aceea, frecvent se recurge la recoltarea manuală. În plus,
recoltarea manuală este singura metodă ce poate fi aplicată în etape la speciile floricole caracterizate
prin maturarea eşalonată a seminţelor de pe plantă (Nicotiana alata, Petunia hybrida, Salvia
splendens, Callistephus chinensis, Verbena hybrida, Portulaca grandiflora etc.)
La speciile cu maturarea simultană a seminţelor (Godetia, Delphinium), recoltarea se face
într-o singură etapă, prin tăierea plantelor în întregime sau numai a tijelor florifere. În astfel de
situaţii, lucrarea se poate executa şi mecanizat.
Seminţele mici impun uneori şi alte metode de recoltare. De exemplu, la speciile cu seminţe
care cad cu uşurinţă la maturitate, se poate recurge la scuturarea pe prelate aşezate sub plante
(Alyssum, Lobelia, Portulaca, Viola). Pentru soiuri şi specii valoroase sau pentru număr mic de
exemplare, când se urmăreşte limitarea pierderilor de seminţe, nu este exclusă nici folosirea unor
cornete din hârtie sau din alt material aşezate la baza florilor sau inflorescenţelor.
Nu se recoltează niciodată pe timp umed sau după ploaie, preferându-se timpul uscat, către
mijlocul zilei.
Condiţionarea şi sortarea seminţelor
După recoltare, înainte de a fi depozitate sau semănate, fructele sau seminţele trebuie
prelucrate diferenţiat, în funcţie de morfologia speciilor floricole cu fructe uscate, condiţionarea
cuprinde o serie de operaţii care se succed:
 definitivarea maturării fructelor recoltate în pârgă;
 uscarea (zvântarea) fructelor, din care urmează să se extragă seminţele;
 extragerea seminţelor (când este cazul) prin dezmembrarea, frecarea, baterea uşoară a
fructelor etc.;
 curăţirea seminţelor (sau a fructelor indehiscente monosperme) de resturile de plante şi
alte impurităţi. Se face după caz, prin vânturare manuală sau mecanică, cernere pe site
alese corespunzător mărimii seminţelor. Seminţele mai mari şi suficient de grele se pot
curăţa şi prin flotaţie (cufundarea în vase cu apă şi separarea lor de resturile uşoare şi
seminţele seci, pe baza diferenţei de densitate), dar metoda prezintă dezavantajul
mărimii conţinutului în apă al seminţelor.
Sortarea seminţelor pe categorii de mărime este necesară pentru obţinerea unei răsăriri
uniforme şi a unor culturi omogene. Trierea se face prin trecerea succesivă a seminţelor pe site de
calibru diferit (în ordine descrescătoare). În funcţie de cantitatea de seminţe, lucrarea se execută
normal sau mecanizat cu ajutorul selectoarelor.
Depozitarea şi păstrarea seminţelor
Seminţele condiţionate şi sortate se aduc mai întâi la umiditatea optimă de păstrare,
considerată a fi, la majoritatea speciilor, de 8-12%, apoi se ambalează în saci, pungi, cutii etc.
Ambalajele vor fi obligatoriu însoţite de etichete pe care se înregistrează specia, soiul, anul
recoltării, cantitatea, categoria biologică, producătorul. Ambalajele ermetic închise, confecţionate
din sticlă, materiale sintetice, metal etc., se folosesc mai mult pentru păstrarea de lungă durată a
seminţelor cu un conţinut în apă scăzut (până la 5-6%).
Păstrarea seminţelor trebuie făcută în condiţii care să asigure menţinerea facultăţii lor
germinative la valori optime. În general, se recomandă păstrarea seminţelor în spaţii bine aerisite,
cu temperatura de 5-12°C şi umiditatea de 55-65%.

2
 II. Semănatul

Locul şi epoca de semănat se stabilesc diferenţiat,în funcţie de particularităţile biologice şi

ecologice ale plantelor, de tehnologia folosită la înfiinţarea culturilor şi de data planificată pentru
înflorirea sau valorificarea plantelor obţinute.

1) Locul de semănat pentru plante le floricole poate fi în câmp sau în spaţii protejate.
a) semănatul în câmp se face:
 direct la loc definitiv, posibil la plantele care nu suportă transplantarea (Consolida,
Eschscholtzia, Papaver, Lupinus, Gypsophilla, Nigella); la plantele care au perioadă
scurtă de vegetaţie (Matthiola bicormis, Lathyrus odoratus) şi la plantele mai puţin
pretenţioase la căldură (Calendula officinalis, Tagetes ssp., Alyssum maritimum);
 pe straturi (pentru obţinerea de răsaduri), folosit pentru speciile bienale (Viola x
hybrida, Bellis perenis, Myosotis alpestris etc.) şi a unor perene (Physostegia
virginiana, Rudbeckia ssp.) care se seamănă la sfârşitul primăverii şi vara.
b) semănatul în spaţii protejate (sere, solarii, răsadniţe) este folosit în scopul obţinerii de
răsaduri la speciile cu perioadă lungă de vegetaţie (Begonia semperflorens, Lobelia erinus, Salvia
splendens), la speciile pretenţioase la căldură (Petunia x hybrida, Verbena hybrida, Celosia, Zinnia
elegans), la unele plante de seră care se înmulţesc prin seminţe (Asparagus, Cineria hybrida,
Calceolaria hybrida, Cyclamen persicum etc.).Metoda este considerată facultativă în cazul speciilor
care se pot semăna direct în câmp dar, din diferite motive, se impune producerea răsadului (sămânţă
puţină, soiuri valoroase, respectarea unei anumite densităţi şi uniformităţi a culturilor, realizarea
amenajărilor speciale din spaţiile verzi etc.).

2) Epocile de semănat, cu perioadele din an pe care le reprezintă, corelate cu locul de

semănat şi speciile sau grupurile de specii, sunt prezentate în tabel.

3) Lucrările premergătoare semănatului

A. Pregătirea spaţiilor, recipientelor şi substraturilor
În sere:
a) pregătirea recipientelor (lădiţe, ghivece, cutii de plastic etc.):
 curăţarea şi dezinfectarea recipientelor refolosite.(scufundarea 12-24 ore în soluţie de
sulfat de cupru 2-3%);
 asigurarea scurgerii apei :protejarea orificiilor de dren cu cioburi aşezate cu partea
convexă în sus şi cu un strat de 1,0-2,0 cm nisip grosier,pietriş;
b) pregătirea substratului:
 prepararea amestecurilor din substraturi uşoare(ex.:pământ de frunze, turbă şi nisip
1:1:1),cernute în prealabil şi omogenizate după amestecare;
 dezinfectarea chimică sau termică a amestecului;
 aşezarea amestecului în recipiente pregătite: se completează până la 2/3 din înălţimea
vasului, se adaugă un strat de 2-3 cm de amestec cernut prin sită cu ochiuri mici (1-2
mm) şi se tasează uşor;
 marcarea rândurilor,cu marcatoare sau cu rigle,la distanţe corespunzătoare mărimii
seminţelor: 1,5-2 cm la seminţele mici, 2-3 cm la seminţele mijlocii şi 3-4 cm la
seminţele mari.

3
 Epoci de semănat pentru speciile floricole

Nr. Epoca Perioada Locul de Exemple (grupe de plante, specii)

crt. semănat
1 Iarnă XII-I sere Plante anuale: Dianthus caryophyllus „Chabaud”, Begonia
semperflorens, Salvia splendens;
Plante cultivate la ghivece: Begonia x tuberhybrida;
Plante cultivate în solul serei: Lathyrus odoratus (pentru culturi
forţate)
2 II sere Plante anuale: Lobelia erinus, Ageratum mexicanum, Matthiola
incana, Petunia hybrida, Cobaea scandens, Statice sinuata.
III sere, Plante anuale: Alyssum maritimum, Celosia sp., Phlox drumondii,
răsadniţe Callistephus chinensis, Nicotiana alata, Verbena hybrida, Zinnia
Timpurie

încălzite elegans, Acroclinium roseum, Gomphrena globosa, Ammobium

alatum, Calendula officinalis, Gazania splendens, Tagetes sp.;
Plante perene: Cineraria maritima, Phlox paniculata, Rudbeckia sp.,
Physostegia virginiana, Statice sp.
Primăvară

câmp Plante anuale: Eschscholtzia californica, Nigella damascena,

(direct) Consolida ajacis, Alyssum maritimum.
IV-V răsadniţe Plante perene: Campanula carpatica, Chrysanthemum leucanthemum.
reci
câmp Plante anuale: Calendula officinalis, Impatiens balsamina, Lathyrus
(direct) odoratus, Tagetes sp., Dahlia variabilis, Tropaeolum majus, Cosmos
târzie

sp., Centaurea sp., Mirabilis jalapa, Amaranthus sp., Dimorphoteca

aurantiaca;
Planta perene: Lupinus pollyphyllus, Papaver orientale, Phlox
paniculata;
Plante cultivate în solul serei: Freesia hybrida.
3 Vară sf. V-VI sere Plante cultivate în solul serei: Gerbera hybrida;
Plante cultivate la ghivece: Cineraria hybrida, Calceolaria hybrida.
răsadniţe, Plante bienale: Campanula medium, Dianthus barbatus;
straturi în Plante perene: Delphinium hybridum, Papaver orientale, Rudbeckia
câmp sp.
VI-VII răsadniţe, Plante bienale: Bellis perennis, Myosotis alpestris, Althaea rosea,
straturi în Lunaria biennis, Viola hybrida.
câmp
Sere Plante cultivate la ghivece: Cyclamen persicum, Cineraria hybrida,
Siningia sp.
4 Toamnă IX-X câmp Plante anuale: Calendula officinalis, Nigella damascena, Alyssum
(direct) maritimum, Eschscholtzia californica;
Plante perene: Delphinium hybridum, Papaver orientale.
sere Plante cultivate la ghivece: Cyclamen persicum.
În răsadniţe
a) pregătirea răsadniţelor
 pregătirea biocombustibilului (aşezarea în platforme de încălzire timp de 1-2
săptămâni);
 amenajarea patului cald (înălţimea de 40-60 cm);
 aşezarea tocurilor (înclinate spre sud) şi acoperirea lor.
b) pregătirea substratului
 prepararea şi dezinfectarea amestecurilor(similare celor din sere);
 introducerea substratului în răsadniţe,(la 3-4 zile de la instalarea tocurilor),în strat de
10-12 cm, completat la suprafaţă cu 2-3 cm amestec fin şi tasat uşor;
 marcarea rândurilor (dacă este cazul) la distanţe de 5-10 cm.

*Când se folosesc răsadniţe reci, lucrările se reduc la instalarea tocurilor, acoperirea

răsadniţelor şi pregătirea substratului.
4
 În solarii
a) pregătirea solariilor:
 instalarea scheletului şi acoperirea solariilor:
b) pregătirea şi introducerea amestecului – idem răsadniţe.
În câmp
a) pregătirea terenului cuprinde aproximativ aceleaşi lucrări,atât pentru semănături făcute la
loc definitiv, cu înfiinţarea propriu-zisă a culturilor, cât şi pentru cele destinate repicării răsadurilor.
Curăţirea, nivelarea, mobilizarea şi mărunţirea solului sunt lucrări comune ambelor cazuri.Dacă se
seamănă direct, se completează cu lucrări de fertilizare , erbicidare, modelare, conform tehnologiei
de cultură a speciei respective.
b) amenajarea straturilor este necesară atunci când se seamănă pentru producerea răsadurilor
şi include mai multe operaţii:
 delimitarea straturilor cu lăţimea de 80-100 cm şi a spaţiilor pentru poteci de 40-50;
 aşezarea unui strat de 3-5 cm de pământ uşor, fin cerut;la suprafaţă;
 tasarea uşoară a stratului ;
 marcarea rândurilor (dacă este cazul);
 instalarea suporţilor pentru umbrare.
B. Pregătirea seminţelor
Cuprinde un ansamblu de măsuri menite să îmbunătăţească viteza şi uniformitatea
germinaţiei, rezistenţa plantelor la temperaturi scăzute, să prevină transmiterea bolilor şi
dăunătorilor etc.
În funcţie de particularităţile seminţelor şi de scopul urmărit, tratamentele pot fi obligatorii şi
facultative:
a) tratamente obligatorii se aplică înainte de semănat la toate seminţele:
 dezinfectarea (tratamente de prevenire a transmiterii bolilor şi dăunătorilor) se
realizează prin tratamente chimice şi termice.
Tratamentele chimice sunt cele mai folosite. După mărime, seminţele pot fi supuse
dezinfecţiei pe cale umedă (în soluţii) sau pe cale uscată (prin prăfuire).
Pentru a evita pierderile, seminţelor mici şi foarte mici li se aplică, de regulă, tratamentele pe
cale uscată, amestecându-le omogen cu produse sub formă de pulberi (Captan, Thiuran, Germisan,
Zineb etc.), în proporţie de 2-4 g produs/1 kg seminţe, până când seminţele se acoperă cu o peliculă
de substanţă.
Seminţele mijlocii, mari şi foarte mari se dezinfectează uşor pe cale umedă, scufundându-se în
soluţii de: formalină 40% (3-4 cm3/l apă) timp de 10-30 minute; permanganat de potasiu 1-1,5%
timp de 15 minute; sulfat de cupru 0,5% timp de 10 minute.
Tratamentele termice au atât rol dezinfectant cât şi de stimulare a germinaţie. Seminţele sunt
trecute progresiv în vase cu apă de la 25-300C la 50-530C, iar la sfârşit, într-un vas cu apă rece.
 amestecarea cu pulberi inerte (praf de cretă, nisip) care să ajute la distribuirea
uniformă a seminţelor, se consideră tratament obligatoriu, numai pentru seminţele
mici şi foarte mici (Begonia, Lobelia, Petunia, Nicotiana). Amestecul se face în raport
de 1 parte seminţe la 8-10 părţi pulberi.
b) tratamente facultative (speciale) au caracter ocazional şi se aplică numai seminţelor
caracterizate prin tegument dur, răsărire neuniformă, procent mic de germinaţie etc. Majoritatea
sunt tratamente care favorizează germinaţia:
 stratificarea constă în aşezarea în straturi alternative cu nisip sau turbă a seminţelor cu
tegument dur şi care, în condiţii obişnuite, răsar după 1-2 ani de la semănat (Dicentra,
Gentiana);
 umectarea se aplică seminţelor cu tegument mai puţin permeabil (Cyclamen,
Asparagus, Freesia) sau deshidratate după păstrare. Peste seminţele aflate în vase se
pune apă atât cât să le cuprindă şi se lasă pe durate determinate în funcţie de specie

5
 (24-48 ore). Apa se menţine la temperatura camerei, sau se încălzeşte uşor, 25-30°C.
Pentru durate mai lungi de umectare, este obligatoriu ca apa să fie schimbată zilnic.
 degradarea tegumentului este operaţia necesară seminţelor cu tegumentul dur (Canna,
palmieri). Se recurge la diferite procedee care să slăbească rezistenţa
tegumentului:mecanice (pilirea şi incizarea tegumentului, frecarea seminţelor cu nisip
grosier etc).;chimice (bazate pe acţiunea corozivă a unor acizi
concentraţi);hidrotermice (trecerea alternativă a seminţelor din apă clocotită în apă
rece şi invers).
 hormonizarea (tratarea cu hormoni) foloseşte substanţe stimulatoare sintetice (acid
indolil acetic, acid giberelic) sau naturale (urina de la bovine gestante),cu rol în
stimularea germinaţiei şi dezvoltarea ulterioară a plantelor.
Alte tratamente de stimulare a germinaţiei: tratamente cu ultrasunete,cu izotopi radioactivi,
tratamente electromagnetice (de ex. cu apă tratată magnetic) etc.

4) Semănatul propriu-zis
Metodele de semănat diferă în funcţie de particularităţile seminţelor şi locul unde se seamănă.
Se execută, manual şi foarte rar mecanizat.
Semănatul manual poate fi făcut în mai multe moduri:
 prin împrăştiere se seamănă seminţele mici şi foarte mici, la lădiţe, în ghivece sau în
răsadniţe (Begonia semperflorens, Lobelia erinus, Portulaca grandiflora, Antirrhinum
majus, Cineraria hybrida etc.). Se poate semăna prin împrăştiere şi în câmp
atunci,când se produce răsad pe straturi (Bellis perennis, Viola hybrida, Antirrhinum
majus, Callistephus chinensis) sau când se seamănă la loc definitiv pentru formare de
grupuri sau masive (Alyssum martimum, Amaranthus sp., Nigella damescena, Papaver
sp., Eschischoltzia californica).
 în rânduri se seamănă seminţele mici şi mijlocii, prin distribuirea lor în şănţuleţe
paralele şi echidistante. Se foloseşte atât pentru semănături din spaţii protejate cât şi
din câmp (Cyclamen persicum, Zinnia elegans, Impatiens balsamina, Cosmos
bipinatus etc.);
 în cuiburi, practicat la speciile cu seminţe mari şi foarte mari, care nu suportă
transplantarea şi se seamănă în câmp, la loc definitv sau la ghivece (câte 1-3 seminţe)
atunci când se intenţionează producerea de răsad fără repicare (Tropaeolum majus,
Ipomaea sp., Dolichos lablab, Lathyrus odoratus).
Semănatul mecanizat se face numai în câmp, la culturile care ocupă suprafeţe mari, înfiinţate
prin semănat direct la loc definitiv şi ale căror seminţe sunt suficient de mari pentru a fi distribuite
bob cu bob.Se folosesc semănători de tip SUP-21, SUP-29, Saxonia.
Norme de semănat
Cantitatea de sămânţă folosită de la unitatea de suprafaţă este dependentă de valoarea
culturală a seminţelor, de locul şi metoda de semănat, de mărimea seminţelor, de epoca de semănat.
Se ţine cont, de asemenea, dacă răsadurile se repică sau nu.
Pentru semănatul la lădiţe, practicat cel mai mult în floricultură, cantităţile orientative de
seminţe necesare la m2 de semănături variază în funcţie de mărimea seminţelor:la seminţele mici şi
foarte mici (Begonia, Lobelia, Antirrhinum, Petunia) cca. 3-4 g/m2; la seminţele mijlocii
(Callistephus, Dianthus, Matthiola) cca. 15-20 g/m2, iar la cele mari (Zinnia, Tagetes), aprox.30-40
g/m2.
La semănături făcute în câmp, cantitatea de sămânţă se suplimentează cu 20-30%.
Adâncimea de semănat
Se stabileşte în corelaţie directă cu mărimea şi fotosensibilitatea seminţelor.De asemenea, în
cazul semănăturilor făcute în câmp, se ţine cont şi de tipul de sol şi epoca de semănat.
Ca regulă generală, se consideră că adâncimea de semănat trebuie să fie de 2-3 ori diametrul
seminţelor. Seminţele foarte mici şi cele care germinează la lumină (Begonia) se seamănă la
suprafaţă.
6
 În câmp, adâncimile de semănat vor fi mai mari decât cele din spaţii protejate şi se vor majora
dacă se seamănă toamna sau pe terenuri cu umiditate scăzută.
După semănat, seminţele se acoperă cu pământ cernut fin (cu excepţia celor care rămân la
suprafaţă), se tasează uşor pentru a asigura contactul seminţelor cu substratul şi se etichetează
notându-se specia, soiul şi data semănatului.

5) Îngrijirea semănăturilor
Cuprinde un ansamblu de lucrări efectuate cu scopul asigurării unei bune răsăriri şi dezvoltări
a tinerelor plante.
a) Îngrijirea semănăturilor efectuate în sere (în recipiente):
 menţinerea substratului permanent umed, prin pulverizări cu apă călduţă. Substraturile
cu semănături făcute la suprafaţă se umezesc prin capilaritatea (recipientele se
scufundă în vase cu apă,până la 1/2 sau 1/3 din înălţime);
 acoperirea (până la începerea răsăririi) cu sticlă, folie, hârtie, care să păstreze
umiditatea constantă la suprafaţa substratului;
 îndepărtarea condensului de pe materialele acoperitoare;
 asigurarea temperaturii optime la nivelul substratului şi în atmosferă;
 aerisirea spaţiilor cu semănături;
 plivirea buruienilor;
 tratamente fitosanitare cu soluţii de Topsin sau Benlate (0,1%);
 rărirea răsadurilor (când este cazul);
 repicarea (transferarea răsadurilor,din locul unde au fost semănate pe alt substrat, la
distanţe mai mari). Lucrarea este obligatorie pentru răsadurile dese, mici, cu creştere
lentă (Begonia, Lobelia, Cineraria hybrida, Dianthus caryopyllus Chabaud), dar poate
fi facultativă la răsadurile cu creştere rapidă şi densitate mică (Impatiens balsamina,
Calendula officinalis, Zinnia elegans).
Răsadul se repică în lădiţe, în ghivece de plastic sau lut ars, în ghivece nutritive, pe straturi (în
solul serei, în solarii şi răsadniţe sau în câmp). Substratul trebuie să fie fertil, reavăn, bine
cerut.Repicarea se face o singură dată sau se repetă (de 1-2 ori).Primul repicat se execută când
planta are 2 frunze adevărate, mai rar în faza de cotiledoane.
Imediat după repicat, plantele se udă cu sită fină. Pentru reuşita prinderii, în următoarele 2-3
zile răsadurile se menţin la aceeaşi temperatură, se udă mai des şi se umbresc. După aceea,
temperatura poate fi coborâtă cu câteva grade, iar umbrirea se face în zilele cu insolaţie prea
puternică. Se udă moderat şi se fac tratamente săptămânale împotriva bolilor şi dăunătorilor
(Mycodifol 0,2%, Dithane M-45 0,15% etc., amestec cu Fernos 0,05%, Decis 0,1% etc.).
Ciupirea răsadurilor constă în îndepărtarea vârfurilor de creştere, deasupra a 2-4 noduri,
atunci când se urmăreşte stimularea ramificării plantelor (salvia, petunia, ageratum etc.).
b) Îngrijirea semănăturilor din răsadniţe şi solarii
Cuprinde lucrări similare celor efectuate în sere: udare, plivirea buruienilor, tratamente
fitosanitare, aerisirea (prin ridicarea ramelor răsadniţelor, ridicarea pereţilor laterali şi deschiderea
uşilor de la solarii), umbrirea, rărirea, ciupirea.
În aceste spaţii, se va avea în vedere combaterea coropişniţelor şi rozătoarelor, cu momeli
toxice (Vofatox, Lindatox, fosfură de zinc).
c) Îngrijirea semănăturilor din câmp
În cazul semănăturilor efectuate la loc definitiv: se udă cu sită fină sau prin aspersiune,
menţinând pământul permanent reavăn; se plivesc buruienile şi se sparge crusta pe spaţiul dintre
rânduri; se răresc plantele (dacă este cazul), asigurând densitatea prevăzută de tehnologie; se fac
tratamente de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor.
La semănăturile făcute pe straturi pentru producere de răsad se au în vedere aproximativ
aceleaşi lucrări. În plus, se va asigura umbrirea semănăturilor făcute în sezonul cald (la bienale) şi
se execută repicarea răsadurilor(în câmp,în răsadniţe sau în solarii).
7
 2. Înmulţirea vegetativă

Înmulţirea pe cale vegetativă reuneşte metode care se bazează pe însuşirea plantelor de a forma
organisme noi, pornind de la anumite organe vegetative specializate (bulbi, tuberobulbi, rizomi etc.) sau
porţiuni ale acestora,de la fragmente ale părţilor vegetative şi chiar de la ţesuturi şi celule.
Numeroase specii floricole se înmulţesc frecvent vegetativ, datorită unor avantaje pe care le oferă
acest mod de înmulţire:asigură păstrarea caracterelor plantelor mamă, eliminând orice cauză a
variabilităţii;reprezintă singura posibilitate de înmulţire a unor plante care, din diferite cauze, nu produc
seminţe;înlocuieşte total sau parţial înmulţirea prin seminţe, atunci când seminţele germinează sau au un
procent ridicat de sterilitate;permite obţinerea de plante mature într-o perioadă redusă; plantele obţinute prin
metode vegetative ajung să înflorească într-un timp mai scurt;materialul obţinut este omogen şi identic cu
plantele-mamă din care provine face posibilă combinarea între specii şi genuri (prin altoire) şi obţinerea unor
plante cu rezistenţă sporită sau a unor exemplare interesante din punct de vedere ornamental.
Pe lângă avantaje, metodele clasice de înmulţire vegetativă au şi dezavantaje:facilitează transmiterea
virozelor;permit obţinerea unui număr mai redus de descendenţi;păstrarea materialului vegetativ, în condiţii
care să-i menţină vitalitatea, este posibilă doar pe perioade reduse şi este mai dificilă decât pentru seminţe
(ocupă spaţii mari, necesită condiţii speciale de mediu etc.).
Plantele se pot înmulţi vegetativ atât în mod material (prin organe subterane specializate stoloni,
drajoni, muguri adventivi), cât şi artificial, prin metode care necesită intervenţia omului (butaşi, divizarea
plantelor, altoire, culturi de celule şi ţesuturi).

a) Înmulţirea prin butaşi

Este metoda cu cea mai largă utilizare în înmulţirea plantelor floricole,deoarece este uşor de aplicat, se
poate executa aproape tot timpul anului, nu impune o tehnică deosebită la confecţionarea şi înrădăcinarea
butaşilor şi dă rezultate foarte bune la un număr mare de specii.
Butăşirea presupune utilizarea unor porţiuni de plantă (tulpini, lăstari, frunze, rădăcini), fasonate într-
un anumit mod şi puse la înrădăcinat în condiţii optime de lumină, temperatură, umiditate, în scopul
regenerării de plante noi.
Butăşirea se finalizează cu formarea unui nou individ complet, atunci când porţiunea de plantă
detaşată (butaşul)este capabilă nu numai să emită rădăcini adventive, ci să posede şi primordiile necesare
refacerii părţilor aeriene ale noilor indivizi. Aşa de exemplu, la ficus, butaşul de frunză neînsoţit de porţiune
de ramură cu mugure axilar, nu formează decât rădăcini adventive, fără să refacă parte aeriană.
Înmulţirea prin butaşi este caracteristică multor plante floricole cultivate la ghivece şi perene
hemicriptofite cultivate în câmp. La anuale şi bienale,butăşirea reprezintă o metodă secundară de înmulţire
(Ageratum mexicanum, Begonia semperflorens) şi doar la câteva dintre ele este esenţială (Iresine sp.,
Alternanthera sp.).
Reuşita butăşirii depinde de respectarea unor etape de lucru:

1) Alegerea şi pregătirea plantelor mamă

Se aleg plantele mature, sănătoase, viguroase, tipice speciei (soiului) şi cu calităţi decorative
deosebite.
Capacitatea de înmulţire a plantei mamă este cu atât mai mare cu cât este mai tânără, este crescută la
intensitate luminoasă corespunzătoare cerinţelor speciei şi este corect fertilizată. La speciile floricole
cultivate în câmp, butaşii se recoltează,în perioada de vegetaţie,direct de la plantele din cultură, iar în sezonul
rece,de la plante mamă aduse din toamnă în spaţii protejate.

8
 2) Recoltarea şi confecţionarea butaşilor
În practica floricolă se întâlnesc diferite tipuri de butaşi, clasificaţi după mai multe criterii:
a) după organul din care provin:
 butaşi de tulpini (de lăstari), confecţionaţi atât din porţiunea de vârf (garoafe,crizanteme),cât şi
din tronsoane de tulpină (ficuşi,muşcate,colocasia etc.);
 butaşi de frunze, reprezentaţi de frunze întregi (Saintpaulia ionantha, Peperomia sp., Sedum
sp., Crassula arborescens etc.) sau fragmente de frunze (Sansevieria trifasciata, Begonia x
rex);
 butaşi de rădăcină, rezultaţi din fragmentarea rădăcinilor la speciile care au proprietatea de a
forma muguri pe rădăcini (Dicentra spectabilis, Paeonia orientale, Syringa vulgaris, Aralia
sp.).
b)după gradul de maturare a ţesuturilor:
 butaşi erbacei (la majoritatea speciilor floricole);
 butaşi semilignificaţi (butaşi de vară), utilizaţi mai mult la speciile arbustive (Nerium
oleander, Hibiscus rosa – sinensis, Ficus elastica);
 butaşi lignificaţi (Clerodendron sp.).
c) după epoca de butăşire:
 butaşi de primăvară (martie-mai), confecţionaţi la cele mai mult specii floricole;
 butaşi de vară-toamnă (butaşii semilignificaţi şi butaşii de cactuşi);
 butaşi de iarnă, preferaţi în cazul plantelor cu latex (Euphorbiaceae, Ficus sp.).
Butaşii erbacei pot fi confecţionaţi tot timpul anului, cu condiţia ca planta mamă să fie în
vegetaţie, dar se consideră optimă butăşirea de primăvară. De asemenea, butaşii semilignificaţi se
confecţionează cel mai bine la sfârşitul verii, cei lignificaţi,iarna şi primăvara devreme, iar cei de
rădăcină, în timpul perioadei de repaus al plantelor (primăvara devreme sau toamna).
Confecţionarea butaşilor se face diferenţiat pe tipuri de butaşi.
Butaşi de vârf se prelevează din partea terminală a tulpinii sau lăstarului, tăietura bazală făcându-se
la 0,1-,03 cm sub nod, sau chiar pe nod (fig. 1.a).
Butaşi din tronsoane de tulpină cuprind 1-3 noduri, în funcţie de lungimea internodiilor (fig. 1.b).

Fig. 1 – Tipuri de butaşi

a – butaş de vârf;
b – butaş de tulpină;
c – butaş de frunză (Begonia rex);
d – butaş din porţiune de frunză
(Sansevieria trifasciata)

Se secţionează la bază similar butaşilor de vârf, iar la partea superioară se taie la 0,5 cm
deasupra ultimului nod. În majoritatea cazurilor, porţiunile de tulpină sunt însoţite şi de frunze. Sunt
însă şi excepţii, cum este cazul butaşilor de colocasia, monstera, filodendron, la care butaşii de
tulpină apar sub forma unor rondele cu cel puţin un mugure viabil.
Fasonarea butaşilor de vârf şi porţiuni de tulpină mai cuprinde: îndepărtarea frunzelor de pe
porţiunea bazală a butaşului (care va fi introdusă în substratul de înrădăcinare) şi reducerea
suprafeţei foliare a frunzelor rămase pe butaş prin scurtarea limbului cu aproximativ 1/3. La speciile
cu frunze mari, coriacee (ficus), reducerea evapotranspiraţiei se realizează prin rularea frunzelor şi
nu prin tăierea limbului foliar. De asemenea, se evită secţionarea limbului la speciile cu frunze
suculente (Crassulacee).

9
 Butaşii de tulpină ai plantelor cu latex (ficus, euforbia), înainte de a fi trecuţi la înrădăcinat, se ţin în
apă caldă (35-40°C), timp de câteva minute, pentru ca scurgerile de latex să fie oprite, evitând coagularea şi
obturarea vaselor conducătoare.
Butaşii proveniţi de la cactuşi se lasă după recoltare, una sau mai multe zile, atât cât să-şi
piardă parţial turgescenţa la partea bazală şi să nu putrezească în substratul de înrădăcinare.
La butaşi din frunze, când se folosesc frunze întregi, peţiolul se reduce la 2-3 cm (fig. 1.c).
Decât se utilizează fragmente de frunze, fasonarea butaşilor se face diferit. Frunzele de Begonia rex se
incizează pe partea inferioară, la punctele de ramificare a nervurilor. Frunzele de Sansevieria se
fragmentează în porţiuni de 5-7 cm, respectând polaritatea fragmentelor la introducerea în substrat (fig. 1.d).
Butaşi de rădăcină se obţin prin fragmentarea rădăcinilor în porţiuni de 5-10 cm lungime. Rădăcinile
secundare se scurtează la 0,5-1 cm.
Indiferent de tipul de butaşi confecţionaţi, după fasonare este indicată protejarea secţiunilor prin
pudrare cu praf de cărbune vegetal.
Stimularea înrădăcinării butaşilor, la speciile care înrădăcinează greu şi cu procent mare de pierderi, se
realizează cu ajutorul substanţelor stimulatoare de tipul acizilor: betaindolilacetic (A.I.A.), betaindolilbutilic
(A.I.B.) şi alfanaftilacetic (A.N.A.), sau a unor produse comerciale (Radistim, Rizopon, calux, etc.).

3. Înrădăcinarea butaşilor
Plantarea butaşilor în vederea înrădăcinării se face în spaţii cu posibilităţi de divizare a factorilor de
mediu. Se preferă serele înmulţitor prevăzute cu instalaţii speciale de încălzire, udare, reglare a luminii etc.
Se pot folosi însă şi răsadniţele, atunci când speciile butăşite sunt mai puţin pretenţioase.
Substratul de înrădăcinare trebuie să fie uşor, cu granulaţie suficient de mare pentru a evita tasarea
şi a asigura o bună aeraţie, să aibă capacitate bună de reţinere a apei, să fie steril. Aceste condiţii sunt
îndeplinite de unele materiale, cum ar fi: nisipul, perlitul, turba.
La unele specii şi pentru un număr redus de butaşi, substraturile solide pot fi înlocuite cu apă în care se
adaugă câteva granule de cărbune vegetal (leandru, ficus, muşcate, trandafiri chinezesc, violete africane etc.).
Plantarea butaşilor în substrat se face în poziţie verticală sau uşor oblică, la adâncimea de 1-2 cm şi
respectând cu stricteţe polaritatea. Butaşii de tulpină sub formă de rondele se plantează cu mugurele în sus.
Butaşii de Begonia rex din fragmente de frunze se aşează cu partea incizată pe substrat, iar deasupra limbului
se pun câteva pietricele sau cioburi care să le mărească, aderenţa la substrat. Butaşii de rădăcini se plantează
în poziţie uşor oblică, la adâncimea de 2-3 cm.
După plantare, butaşilor li se asigură condiţii optime pentru înrădăcinare, prin menţinerea unei
umidităţi ridicate şi constante, atât în substrat cât şi în atmosferă, a unei temperaturi cu 3-5°C mai mare
decât optimul speciei, aerisire şi lumină corespunzătoare.

10