Calimanesti

Călimăneşti Monografie
istorică şi etnografică
Coordonatori
Sorin Radu
Vasile Ciobanu
Radu Racoviţan
Autori
Fenia Driva
Ioan Dumitrescu
Gheorghe
Mămularu Silviu
Istrate Purece
Mihai Racoviţan
Lucian Robu
Valeria
1
Soroştineanu Ioan
Marian Ţiplic
2
Abrevieri bibliografice
Publicaţii periodice Studii V lcene TD

Acta TS' Acta Terrae Septemcastrensis, Sibiu Annales
Annales Valahia d'université „Valahia", Târgovişte Arhivele Olteniei,
AO Craiova
BCMI Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, Bucureşti
BSNR Buletinul Societăţii Numismatice Române, Bucureşti
BOR Biserica Ortodoxă Română, Bucureşti
Buridava Buridava. Studii şi materiale, R mnicu V lcea
Dacia, N. S. Dacia, Nouvelle Série, Bucureşti
Drobeta Drobeta, Drobeta-Turnu Severin
IDR Inscripţiile Daciei Romane,
Litua Litua. Studii şi cercetări, T rgu Jiu
MCA Materiale şi cercetări arheologice, Bucureşti
Mitropolia Olteniei Mitropolia Olteniei, Craiova
Monedă şi comerţ în sud-estul Monedă şi comerţ în sud-estul Europei, Sibiu
Europei Oltenia. Studii. Documente. Culegeri, Craiova
Oltenia Revista Muzeelor, Bucureşti
RM Revue Roumaine d'Histoire d'Art. Series Beaux-arts,
RRHA Bucureşti
Studii şi cercetări de istoria artei, Bucureşti Studii şi
SCI cercetări de istorie veche, Bucureşti Studii şi cercetări
A de istorie veche şi arheologie, Bucureşti
SCI Studii şi cercetări de numismatică, Bucureşti
V Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară,
SCI Bucureşti
VA Studia Universitatis Petru Maior. Series Historia, T
SCN SMMIM rgu Mureş
Studii Vâlcene, R mnicu V lcea Thraco-Dacica,
St. PM Bucureşti.
Documente privind istoria României. B. Ţara Românească, veac XVI, III,

Bucureşti
Documente privind istoria României, B. Ţara Românească, veac XVI, VI
(1591-1600), Bucureşti, 1953.
Documenta Romaniae Historiae. A. Moldova, Bucureşti Documenta
Romaniae Historiae. B.Ţara Românească, Bucureşti Hurmuzaki,
Eudoxiu, Documente privitoare la istoria României Istoria Ţării Româneşti
1290-1690 (Letopiseţul cantacuzinesc), ed. C. Grecescu şi D.
Simionescu, Bucureşti, 1960.
3
Rogerius, Carmen miserabile, în: Izvoarele istoriei românilor, ed. George
Popa-Lisseanu, Bucureşti, 1937.
Urkundenbuch zur geschichte der deutschen in Siebenbürgen, I,
Hermannstadt, Sibiu
Volume de documente
DIR, B.
DIR, B. Tara
Româneas
că DRH,
A. DRH,
B.
Hurmuzak Tării
i Istoria
Româneşti
Rogerius
Ukb.
4
Cuprins
Cuvânt introductiv
1. Zona Călimăneşti în preistorie şi antichitate (Silviu Istrate Purece)
1.1. Scurtă privire asupra cadrului geografic
1.2. Preistoria
1.3. Aşezarea dacică de la Cozia Veche
1.4. Tezaure şi monede dacice
1.5. De la Burebista la Provincia Romană Dacia
1.6. Complexul militar roman Arutela
1.7. De la întemeierea Daciei Malvensis la retragerea lui Aurelian
2. Călimăneşti - Cozia în secolele VIII-XVII (Ioan Marian Ţiplic)

2.1. Toponimul Nucet-Cozia 2.1.1. Aspecte de istorie politică
2.2. Atestare documentară
2.3. Monumente de pe raza localităţii Călimăneşti
2.3.1. Mănăstirea Cozia.
2.3.2. Schitul Ostrov
2.3.3. Schitul Turnu
2.3.4. Cozia veche - Schitul „Sfântul Ioan de sub piatră"
2.3.5. Biserica „Sfinţii Voievozi" - Biserica din Deal
2.4. Cruci de piatră
3. Călimăneştiul în secolul al XIX - lea şi la începutul secolului al XX - lea

(1821-1918) (Radu Racoviţan, Mihai Racoviţan)
3.1. Călimăneştiul în marile momente istorice

3.1.1. De la Revoluţia lui Tudor Vladimirescu la Revoluţia din 1848
3.2. Evoluţia economico-socială a Călimăneştiului între 1859-1918.
Descoperirea şi valorificarea izvoarelor termale
3.3. Staţiunea balneară Călimăneşti-Căciulata
3.4. Societatea balneară „Govora-Călimăneşti" (Gheorghe Mămularu)
3.4.1. Izvoarele minerale întrebuinţate până la 1918
3.5. Administraţia comunei
3.6. învăţământul (Fenia Driva)
4. Mănăstirea Cozia şi Călimăneştiul. Schiţă de istorie confesională, socială şi politică de

la 1712 la 1945 (Valeria Soroştineanu)
4.1. Mănăstirea Cozia şi satul Călimăneşti în secolul al XVII-lea

4.2. Mănăstirea şi satul. Aspecte de istorie socială
4.3. Călimăneşti - Jiblea: biserică, şcoală, băi
5. Staţiunea balneară Călimăneşti în anii 1918-1945 (Vasile Ciobanu)

5.1. Călimăneştii în anii interbelici
5.1.1 Evoluţia demografică
5.1.2. Viaţa economică
5.1.2.1. Activitatea balneară
5.1.2.2. Activitatea Oficiului Local de Cură şi Turism Călimăneşti
5.1.2.3. Agricultura
5.1.2.4. Meseriile şi comerţul
5.1.2.5. Transporturile şi comunicaţiile
5.1.2.6. Evoluţia urbanistică în anii interbelici
5.1.3. Viaţa social-politică în anii interbelici
5.1.4. Cultura în anii interbelici
5.2. Oraşul Călimăneşti în timpul celui de-al doilea război mondial
5.2.1. Date demografice

5.2.2. Urmările războiului asupra activităţilor balneare
5.2.3. Agricultura şi meseriile în anii 1939- 1945
5.2.4. Transporturile şi comerţul
5.2.5. Evoluţia urbanistică în anii 1939- 1945
5.2.6. Viaţa social - politică în anii 1939- 1945
5.2.7. Armata Sovietică la Călimăneşti
5.2.8. Din viaţa politică
5.2.9. Cultura în anii războiului
6. Oraşul Călimăneşti în anii regimului comunist 1948-1989 (Sorin Radu, Lucian

Robu)
6.1. Călimăneştiul în anii regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej
6.1.1. Organizarea administrativă

6.1.2. Activităţi edilitar-gospodăreşti în anii 1947-1960
6.1.3. Problemele economice din anii 1948-1960 6.1.3.1. Cooperativa de consum
Călimăneşti 6.1. 3.2. Naţionalizarea
6.1.3.3. Procesul de colectivizare a agriculturii
6.1.4. Cultura şi educaţia
6.1.4.1. Şcoala
6.1.4.2. Liceul din Călimăneşti
6.1.4.3. Căminele culturale
6.2. Călimăneştiul în anii regimului Nicolae Ceauşescu

6.2.1. Evoluţia economică, socială şi culturală în prima parte a anilor '70
6.2.2. Preocupări privind aprovizionarea populaţiei din Călimăneşti pentru
perioadele de iarnă
6.2.3. Situaţia socială din Călimăneşti şi strategii privind îmbunătăţirea stării de
sănătate a populaţiei
6.2.4. Dinamica socio-economică şi culturală a oraşului Călimăneşti între anii 1975
şi 1989. Forme specifice de evoluţie
6.2.5. Consideraţii asupra evoluţiei organizatorice a Complexului Balnear
Călimăneşti - Căciulata şi asupra potenţialului său curativ 1960-1989 6.2.5.1.
Infrastructura de tratament şi procedurile terapeutice în cadrul complexului balnear
Cozia-Călimăneşti-Căciulata
6.2.6. Aspecte ale evoluţiei organizaţiilor politice de masă de la nivelul oraşului
Călimăneşti între 1965-1985
6.2.6.1. Organizaţia de Partid Călimăneşti în perioada 1968-1985. Evoluţie
organizatorică şi politică
6.2.6.2. Perioada 1970-1972 şi caracteristicile sale
6.2.6.3. Activităţile de propagandă. Formele implicării politice.
6.2.7. Eforturile de politizare a învăţământului din Călimăneşti în perioada 1980-
1982
6.2.8. Rolul familiei şi al femeii în societatea comunistă în viziunea discursului
oficial comunist
6.2.9. Uniunea Tineretului Comunist din Călimăneşti între anii 1968-1985. 6.2.9.1.
Direcţii de evoluţie şi forme de manifestare
6.2.10. Uniunea Generală a Sindicatelor din România, Organizaţia Călimăneşti.
Aspecte organizatorice şi direcţii evolutive în perioada 19681980
6.2.11. Ziarul „Orizont" şi oraşul Călimăneşti 1968-1989. Coordonatele unui
studiu de caz
7. Călimăneştiul în perioada postcomunistă (Sorin Radu, Lucian Robu)

7.1. Anii '90 - un nou puls al dezvoltării instituţionale, economice şi sociale
7.2. Structura demografică
7.3. Infrastructura edilitar-gospodărească
7.4. Instituţii şi manifestări culturale (Fenia Driva)
7.4.1. Biblioteca orăşenească
7.4.2. Casa de Cultură Călimăneşti
7.5. Turismul
8. Apele minerale de la Călimăneşti-Căciulata (Gheorghe Mămularu, în colaborare cu

George Mămularu)
8.1. Consideraţii generale

8.2. Originea elementelor componente ale apelor minerale din zona Călimăneşti
8.3. Istoricul cercetărilor în domeniile geologiei şi hidrogeologiei
9. Cadrul etno-folcloric al zonei Călimăneşti (Ioan Dumitrescu)

9.1. Caracteristicile geografice ale zonei
9.2. Aşezările
9.3. Gospodăria ţărănească
9.4. Locuinţa ţărănească
9.5. Ocupaţii tradiţionale
9.6. Meşteşugurile ţărăneşti
9.7. Portul popular 9.
8. Obiceiurile
Concluzii
Bibliografie
Anexe
Cuvânt introductiv
Trecutul unei aşezări şi al comunităţii sale este la fel de important pentru oamenii locului
ca şi istoria neamului lor pentru toţi românii. Reconstituirea sistematică a istoriei aşezărilor umane
din România, sate şi oraşe, este o îndatorire permanentă pentru toate generaţiile şi cu atât mai mult
pentru cea de astăzi, care vine după o epocă în care totul - natura, omul, deci şi trecutul său - putea
fi transformat. Avem datoria astăzi, între alte obligaţii, să cercetăm viaţa trecută a aşezărilor
noastre. Monografiile istorice ale oraşelor ar trebui să facă parte din identitatea pe care vrem să o
construim pentru locul respectiv. În consecinţă, este de apreciat orice strădanie în acest sens. O
monografie istorică alcătuită temeinic, pe baza unei documentări ample a fost şi este un monument
închinat trecutului şi prezentului acestei aşezări, este o datorie de onoare a unei generaţii faţă de
înaintaşii săi.
Acestea sunt câteva gânduri care îţi vin când ai în mână o nouă monografie istorică a unui
oraş sau sat. Acum este cazul oraşului Călimăneşti, staţiune balneo-climaterică binecunoscută în
România şi în afara hotarelor ei, încă din veacul al XlX-lea. Misiunea de a ne apleca asupra
mărturiilor istorice ale trecutului acestor locuri binecuvântate este una de onoare. În acelaşi timp
este încă o îndatorire dificilă să te apropii de un trecut atât de încărcat şi uneori atât de cunoscut în
unele aspecte ale sale. Pentru profesioniştii reconstituirii şi interpretării trecutului este însă o
provocare.
Astfel au primit autorii propunerea generoasă a Laviniei Spandonide, Preşedinte - Fondator
al Fundaţiei „Life for Life", şi a Primăriei Călimăneşti de a încerca un demers ştiinţific asupra
veacurilor prin care au trecut călimăneştenii, de la primele urme de viaţă umană atestată pe acele
meleaguri până astăzi. Ne-au stat la dispoziţie pentru început o serie de tomuri abordând istoria
întregii ţări, dar şi unele restrânse la istoria regională, bogată şi fascinantă a Vâlcii. Au fost
publicate în ultimele decenii multe asemenea lucrări, volume de documente şi mărturii. Este o
muncă meritorie şi utilă pentru investigaţiile noastre, care au început pe teren, în muzee şi arhive,
în biblioteci, în paginile ziarelor mai vechi şi mai noi. Am întâmpinat, ca de obicei, înţelegere şi
sprijin pentru căutările noastre, şi menţionăm aici principalele instituţii şi persoane care ne-au
sprijinit în perioada documentării, mulţumindu-le şi pe această cale: Muzeul Judeţean Vâlcea,
Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale (director Dumitru Andronie, arhivişti Ionela Niţu
şi Bogdan Aleca), Biblioteca Judeţeană „Antim Ivreanu", Arhiva Episcopiei R mnicuui,
Mănăstirea Cozia.
Baza documentară a demersului nostru este amplă, dar suntem convinşi că mai sunt încă
surse care nu ne-au fost accesibile, de care n-avem cunoştinţă în prezent. Pentru unele momente,
evenimente, epoci întregi informaţiile abundă, alteori sunt mai sărace şi ne obligă la parcimonie în
creionarea unor segmente temporale din trecutul Călimăneştilor. Alteori acest trecut de relevanţă
naţională a fost cercetat cu acribie de înaintaşi renumiţi, dacă avem în vedere, de exemplu,
monumentele istorice care sunt Mănăstirea Cozia şi Schitul din Ostrov şi chiar trecutul apelor
minerale.
Am încercat şi sperăm că am reuşit în paginile următoare să oferim cititorului interesat o
imagine credibilă a evoluţiei aşezării prin vremuri. Avem convingerea că cititorul interesat va găsi
răspunsuri la întrebări pe care şi le-a pus uneori, dar alteori afirmaţiile autorilor vor ridica noi
întrebări. Vor fi şi interogaţii ale iubitorilor acestor meleaguri la care nu se va putea afla răspuns în
paginile ce urmează. Nu puteam considera că am surprins întregul trecut, cu toate amănuntele sale
şi nici nu credem că am spus ultimul cuvânt. Noi înşine şi noile generaţii de cercetători vom
continua demersul început, vom întregi şi eventual corecta aprecierile prezentate în paginile
următoare.
Nu putem încheia aceste rânduri fără a ne exprima gratitudinea faţă de Fundaţia „Life for
Life", Editura Spandugino şi personal Laviniei Spandonide, fără de care acest demers ştiinţific nu
ar fi fost posibil. Totodată, ţinem să mulţumim tinerei echipe a Editurii Spandugino formată din
Andreea Buică, Raluca Rădulescu şi Ovidiu Lazăr, cu care de-a lungul perioadei de documentare
am avut o excelentă colaborare. Nu în ultimul rând, aducem mulţumiri Primăriei Călimăneşti,
domnului Primar Ilie Amuzan, şi în mod deosebit domnului Ioan Didoiu, secretarul Primăriei, care
ne-au creat condiţii excelente de cercetare la Călimăneşti şi R mnicu Vâlcea. Tuturor, întreaga
noastră gratitudine.
Coordonatorii
1. Zona Călimăneşti în preistorie şi antichitate
1.1. Scurtă privire asupra cadrului geografic

Oraşul Călimăneşti este situat într-o poziţie geografică deosebit de pitorească, la marginea
vestică a depresiunii subcarpatice Jiblea-Berislăveşti, pe valea râului Olt. Acesta se află în
apropierea locului de ieşire a Oltului din pasul Cozia, la 260 m altitudine. Clima este lipsită de
contraste termice, verile fiind răcoroase (media termică a lunii iulie fiind de 20 o C) şi ierni puţin
friguroase (media termică în ianuarie fiind de -1,5o C)1. Din punct de vedere geologic, oraşul
Călimăneşti este într-o regiune cu sedimente detritice, care provin din cretacicul superior (senon) şi
terţiarul primitiv (paleocen).
Depresiunea Jiblea-Berislăveşti, cea mai extinsă depresiune subcarpatică, are o lungime de
20 km şi o lăţime de 4-5 km, fiind croită aproape exclusiv în formaţiuni eocene. Aceasta se extinde
şi în dreapta Oltului, până sub creasta dealului Manga, ce coboară în terase către Olt. Pe una dintre
terasele joase ale regiunii depresionare se află oraşul Călimăneşti. În dreptul oraşului, din
aluviunile Oltului, a luat naştere insula Ostrov, astăzi înălţată şi îndiguită pentru a nu fi acoperită
de apele lacului amenajat odată cu ridicarea hidrocentralei Călimăneşti .
În nordul teritoriului oraşului se găsesc Masivul Cozia (din grupa Munţilor Făgăraşului), în
stânga Oltului şi Muntele Basarab (din grupa Munţilor Căpăţânii), în dreapta Oltului. Între munţii
Căpăţânii şi Masivul Cozia, al cărui cel mai înalt vârf ajunge la o altitudine de 1668 m, se află
Defileul Cozia. Acesta este situat la 309 m altitudine, având o lungime de 16 km, de la Gura
Lotrului la Călimăneşti .
1D. Ghinea, Enciclopedia geografică a României, Bucureşti, 2002, p. 382.

Teritoriul oraşului dispune de o reţea hidrografică destul de bogată, în apele Oltului
vărsându-se o serie de pâraie ce îşi colectează apele atât de pe înălţimile de la apus de Olt, cât şi de
pe cele răsăritene. Cele mai importante pâraie Păuşa şi Sălătrucel se varsă în Olt dinspre est. Dintre
cursurile de apă ce se scurg către Olt dinspre vest trebuie să menţionăm pârâul Căciulata1.
Amplasarea într-un cadru geografic aparte, care prin natura sa a permis deschiderea unor
rute de traversare a lanţului carpatic, a teritoriului actualului oraş Călimăneşti a făcut ca acesta să
fie implicat, în decursul timpului, în numeroase evenimente ce au modelat şi remodelat politic,
administrativ, cultural etc. spaţiul nord-dunărean. Astăzi, acelaşi drum permite călătorilor
descoperirea unor noi valenţe, ce se îmbină armonic cu multitudinea monumentelor istorice. Ne
referim aici la deosebitele daruri cu care a fost înzestrat oraşul de către natură: bogăţia în ape
curative şi frumuseţea deosebită a peisajului.
1.2. Preistoria2
Regiunea oraşului Călimăneşti a fost probabil străbătută de vânătorii paleolitici şi
mezolitici încă de timpuriu, prezenţa acestora fiind atestată în zona Carpaţilor Meridionali .
Numărul mic de indivizi şi deplasarea aproape continuă a comunităţilor umane a făcut ca urmele
lăsate să fie foarte sporadice. Nu departe de Călimăneşti, în depresiunea montană Olăneşti, a fost
găsit un nucleu din silex din care au fost desprinse aşchii specifice mezoliticului .
Pătrunderea comunităţilor neolitice în spaţiul de la nordul Dunării va produce schimbări
fundamentale în economia societăţilor umane de aici. Agricultura va deveni ocupaţia de bază,
cultivarea plantelor impunând sedentarizarea oamenilor în locuri cu teren fertil. Lunca Oltului a
fost una dintre regiunile în care aşezările neolitice îşi fac simţită prezenţa, aici găsindu-se un sol
extrem de roditor. Terenul accidentat din zona oraşului Călimăneşti a făcut însă ca această regiune
să fie mai puţin atractivă pentru agricultorii neolitici, până în prezent nefiind descoperite materiale
arheologice care să permită identificarea acestora aici.
Pătrunderea indo-europenilor în spaţiul carpatic, la începutul epocii bronzului, va duce la
creşterea importanţei economice a păstoritului. Acum încep să fie preferate pentru amplasarea
aşezărilor locaţiile înalte, uşor de apărat. Astfel, regiunea din imediata apropiere a ieşirii Oltului
din defileu, va fi inclusă în arealul locuit. Materiale aparţinând culturii Coţofeni au fost găsite la
Cozia şi Turnu3. Din perioada timpurie a bronzului datează şi fragmentele ceramice descoperite pe
malul drept al Oltului, la Cozia Veche, specifice fazei III a culturii Glina5. Nu este exclus să avem
de-a face cu o locuire de înălţime, iar materiale arheologice să fi ajuns la poalele muntelui Basarab
prin rulare, dintr-
1Vezi Fig 1.
2Vezi Fig. 1.
3D. Berciu, „Cercetări privind preistoricul judeţului Vâlcea", în Buridava, I, 1972, p. 13.
0 locaţie situată deasupra acestui punct1.
Importanţa strategică a locului de ieşire a Oltului din pasul Cozia va creşte odată cu
perioada dacică, când în regiunea de nord-est a Olteniei se impune puternica uniune de triburi a
buridavensilor, ce va juca un rol important în configuraţia politică a teritoriului nord-dunărean atât
înainte cât şi după domnia lui Burebista.
1.3. Aşezarea dacică de la Cozia Veche2

Aşezarea a fost identificată în jurul anului 1960, primele investigaţii arheologice fiind
desfăşurate aici pentru cercetarea complexului eclesiastic medieval de la Cozia
2 3
Veche , pentru ca în anul 1966 să fie demarată explorarea arheologică a aşezării dacice .
Conducerea lucrărilor i-a aparţinut lui D. Berciu, cercetător ce s-a dedicat cunoaşterii configuraţiei
manifestărilor civilizaţiei dacice de pe teritoriul actualului judeţ Vâlcea 3.
Locuirea dacică este amplasată în imediata apropiere a ieşirii Oltului din defileu, fiind
situată la 1 km nord de Mănăstirea Cozia, pe partea dreaptă a râului. Zona de locuire este traversată
de la sud spre nord de şoseaua ce leagă R mnicu V lcea de Sibiu. O parte din ea a fost afectată
parţial de construirea schitului de la Cozia Veche, „Sfântul Ioan la Piatră"4. Amenajările
hidrotehnice de pe Valea Oltului au dus la ridicarea nivelului apelor care au acoperit o bună parte
din perimetrul aşezării. De aceea, în anul 1980, ruinele schitului au fost ridicate cu 15 m pentru a fi
salvate5. Din păcate, nu s-au putut obţine date complete referitoare la acest sit arheologic, acesta
fiind puternic afectat de lucrările
/v 7
întreprinse în decursul timpului pentru amenajarea drumului ce pătrundea în pasul Cozia .

În urma cercetărilor făcute, în zona dintre şosea şi Valea Oltului, s-a putut identifica faptul
că urmele de locuire sunt mai bine reprezentate în zona de nord a aşezării, de la poalele Muntelui
Basarab, fiind din ce în ce mai puţin dense către sud. Arealul foarte limitat pe care s-a desfăşurat
cercetarea nu a permis identificarea unor complexe de locuire, bordeie sau locuinţe de suprafaţă,
regiunea vizată de arheologi, singura rămasă neafectată
o
de intervenţii antropice ulterioare, fiind una periferică .

Analizarea fragmentelor ceramice dacice descoperite la Cozia Veche a permis identificarea
a două nivele de locuire. Primul este reprezentat de o cantitate mai mare de material ceramic,
descoperit în partea inferioară a nivelului de depunere arheologică de aici. Ceramica primului nivel
de locuire a fost împărţită, în funcţie de tehnica utilizată în obţinerea acesteia, în trei categorii
1C. Schuster, C. Fântâneanu, „Consideraţii privind habitatul în bronzul timpuriu între Carpaţii Meridionali şi Dunăre.
Cultura Glina", în Drobeta, XIII, 2003, p. 8.
2Vezi Fig 1.
3Remarcabil fiind situl de la Ocniţa (Buridava): D. Berciu, Buridava dacică, Bucureşti, 1981.
4G. Vaida, Mînăstirea Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea Voievod cel Mare, R mnicu V lcea, 1986, pp. 8283.
5Ibidem, p. 83.
distincte: ceramică poroasă lucrată cu mâna, ceramică lucrată cu mâna de culoare cărămizie şi
lustruită şi ceramică lucrată la roată. Dintre cele trei categorii ceramice, cea mai bine reprezentată
este prima, lucru frecvent întâlnit în aşezările dacice unde ceramica lucrată cu mâna din pastă
poroasă era cel mai des utilizată. Producerea vaselor din această categorie era mult mai facilă,
nefiind necesare cunoştinţe tehnice deosebite1.
Pentru a da o bună consistenţă lutului utilizat la modelarea vaselor acesta era amestecat, în
cele mai multe dintre cazuri, cu nisip cu bobul mărunt, astfel fiind evitată crăparea vaselor în
momentul uscării sau arderii. Dintre formele ceramice realizate în această tehnică putem menţiona:
vasele în formă de borcan, căţuiele (folosite la iluminat, acestea fiind umplute cu grăsimile
necesare alimentării unui fitil aprins) şi străchinile cu picior (folosite pe post de farfurie pentru
servirea mesei). Cel mai frecvent ornament prezent pe această categorie de ceramică este brâul
alveolat, realizat prin aplicarea unei benzi de lut pe vas, în diverse regiuni ale acestuia, peste care
se apăsa cu degetul creându- se alveolele. Interesantă este descoperirea unui fragment ceramic
decorat cu rozete ştampilate, interpretat ca aparţinând unei plăci ornamentale2.
Ceramica lucrată cu mâna de culoare cărămizie şi lustruită este reprezentată de o serie de
fragmente aparţinând unor străchini cu picior, în timp ce la roată au fost lucrate doar câteva vase
ale căror cioburi au fost descoperite în aşezare. în categoria vaselor lucrate cu roata se încadrează
şi o strachină a cărei părţi superioare a fost decorată la exterior cu o dungă în relief 3.
Din cel de-al doilea nivel de locuire provine atât ceramică lucrată cu mâna, cât şi la roată.
Din categoria ceramicii lucrate cu mâna fac parte o căţuie şi o serie de fragmente aparţinând unor
vase de tip borcan. Apare ca formă de ornament brâul alveolat. Dintre vasele lucrate cu roata se
remarcă o strachină cu picior, decorată pe partea superioară a buzei cu o linie în val cu ondulaţii
neregulate.
în acest nivel de locuire a fost descoperit şi un fragment ceramic pictat. Acesta a aparţinut
unui vas cu gura largă, de culoare cărămizie-roşcată. Fragmentul a fost ornamentat cu o bandă de
linii incizate în val, încadrată între alte două linii de benzi incizate orizontal. La realizarea acestor
decoruri a fost folosit un pieptene cu care s-a trasat pe lutul moale. Ansamblul ornamental este
încadrat între două benzi pictate cu o culoare brună, late de câte 6 cm. O astfel de bandă pictată se
regăseşte şi în partea de jos a fragmentului. Alături de acest fragment de vas pictat de provenienţă
dacică a fost descoperit şi un fragment ceramic pictat cu linii de culoare cărămizie-brună ce a
aparţinut unei amfore elenistice4.
1I. H. Crişan, Ceramica geto-dacilor, Bucureşti, 1969, pp. 152-153.

2E. Moscalu, op. cit., p. 631.
3Ibidem, p. 636.
4Ibidem, pp. 638-639; P. Gherghe, „Relaţiile economice ale geto-dacilor din Oltenia cu lumea elenistică şi romană", în
Oltenia, XI, 1999, p. 34.
Pe baza ceramicii descoperite în cele două nivele de locuire dacică, identificate în aşezarea
de la Cozia Veche, s-a putut stabili că primul aparţine perioadei ce se întinde pe parcursul secolului
II î.Hr. şi până la începutul secolului I î.Hr., iar cel de-al doilea se încadrează în spaţiul temporal
cuprins între începutul secolului I î.Hr. şi secolul I d.Hr. Nu este exclus ca sfârşitul primului nivel
de locuire să fie legat de un moment cronologic situat după ascensiunea politică a lui Burebista
(82-44 î.Hr.), c nd au loc importante transformări în lumea geto-dacică . Sfârşitul locuirii dacice de
la Cozia Veche este determinat de pătrunderea romanilor în spaţiul cuprins între Dunăre şi Carpaţi,
odată cu campaniile purtate de Traian împotriva lui Decebal. Impunerea controlului roman în nord-
estul Olteniei a avut loc către sfârşitul primului război dacic , probabil în anul 102.
Importanţa strategică a locului de ieşire al Oltului din pasul Cozia şi necesitatea controlării
sale probabil că a avut un important rol în determinarea constituirii unei aşezări dacice aici. Nu
este exclus ca pe muntele Basarab să fi fost amenajat un punct de supraveghere a zonei
înconjurătoare, acest lucru putând fi dovedit de o serie de fragmente ceramice dacice scurse spre
poalele acestuia în urma ploilor şi aduse de călugării schitului la Muzeul Judeţean Vâlcea1. Poziţia
geografică deosebită a fost sesizată şi de cuceritorii romani care vor construi în apropiere, la
aproximativ 500 de m spre sud, pe malul st ng al Oltului, castrul Arutela2.
1.4. Tezaure şi monede dacice

Creşterea importanţei strategice şi economice a teritoriului actualului oraş Călimăneşti, în
perioada dacică, este dovedită şi de către importantele descoperiri monetare făcute aici.
Tezaurul de la Jiblea3
Din grupul celor mai importante descoperiri monetare făcute pe teritoriul României face
parte şi tezaurul monetar de la Jiblea. Caracteristicile tipologice ale monedelor dacice conţinute de
acest depozit monetar au permis definirea mai multor tipuri monetare dacice.
Trei tipuri monetare: Prundu-Jiblea, „Pre-Jiblea" şi Jiblea4, au în componenţa denumirii lor numele
localităţii în care a fost descoperit acest tezaur, actualmente cartier al oraşului Călimăneşti.
Tezaurul a fost descoperit întâmplător de către Haralamb Ungureanu, din Călimăneşti, în
timp ce lucra pământul împreună cu mai mulţi apropiaţi , în anul 1954. Monedele au fost găsite pe
dealul „Sub Vii", în punctul denumit „Vârful Brănii", situat pe malul st ng al Oltului . Numărul
total al acestora se ridica la peste 350, aproximativ 50 dintre ele fiind împărţite mai multor
cunoscuţi, restul de 300 fiind vândute de către descoperitor unei singure persoane. Din fericire, cea
mai mare parte a lor, 294 de piese, au fost achiziţionate de Cabinetul numismatic al Bibliotecii
1În urma acestei semnalări s-a organizat şi o cercetare de teren la care au luat parte S. I. Purece şi C. F nt neanu.
2Vezi prezentarea epocii romane.
3Vezi Fig 1.
4C. Preda, Monedele geto-dacilor, Bucureşti, 1973, pp. 149, 170, 171; C. Preda, Istoria monedei în Dacia preromană,
Bucureşti, 1998, pp. 170, 174.
Academiei Române, în anul 1955, iar alte 29 li se vor alătura mai târziu din colecţia privată a lui
Mihai Bibra1. Un număr de 11 exemplare au ajuns în colecţia Muzeului Judeţean Vâlcea, o piesă la
Institutul de arheologie, iar altele în colecţii particulare 2. Până în prezent nu avem informaţii
detaliate dec t cu privire la 319 monede3.
Tezaurul nu conţine doar monede aparţinând unui singur tip monetar utilizat în lumea geto-
dacică. Au fost identificate şapte tipuri distincte. Toate au ca sursă de inspiraţie tetradrahmele
regelui Filip al Il-lea al Macedoniei, situaţie întâlnită în cazul majorităţii emisiunilor realizate în
spaţiul dacic. Modelul macedonean original prezintă pe avers efigia lui Zeus cu cunună de lauri,
spre dreapta, în timp ce pe revers era redat regele călărind spre stânga, purtând chlamidă şi tunică
şi ţinând braţul ridicat, iar din 348/7 î.Hr. este reprezentat călăreţul olimpic spre dreapta cu o
ramură de palmier în mână4.
o
Tipului Prundu-Jiblea (Fig. 2 şi 2a) îi aparţin 42 de monede. Pe aversul acestora este
reprezentat capul lui Zeus cu barbă, în profil spre dreapta. Lipseşte cununa de lauri care apare în
cazul monedelor macedonene. Barba, părul de pe ceafă şi de deasupra frunţii sunt redate buclat,
restul părului pornind din creştet în linii drepte, care se ramifică în forma unor raze. Chipul lui
Zeus pare întinerit. Pe revers este redat un călăreţ, spre stânga, care ţine în mână o ramură5. Dacă
este să comparăm acest tip monetar cu moneda macedoneană de unde s-a inspirat, putem constata
o evidentă barbarizare a stilului, care se îndepărtează de eleganţa celui grecesc.
Monedele încadrate în primul tip conţin un argint de bună calitate (90%), fiind puţin tocite,
ceea ce înseamnă că nu au rămas în circulaţie un timp îndelungat. Reversul acestora este concav.
Piesele au diametre cuprinse între 23 şi 25 mm, greutatea lor încadr ndu-se între 12,16 şi 12,86 g6.
Cinci monede se încadrează în tipul „călăreţul cu pasăre" (Fig. 3 şi 3a). Pe aversul acestora
este redat capul lui Zeus spre dreapta, foarte mult stilizat, având o cunună realizată din trei şiruri de
ovale, părul îi coboară din creştet în liniuţe radiate. Barba este redată din ovale, gura în formă de
„S", iar bărbia lipseşte. Gâtul este marcat de o linie în semicerc, înapoia nasului apare o globulă.
Imaginea aversului este înconjurată de un cerc perlat. Pe revers este redat un călăreţ spre dreapta,
care ţine în mâna dreaptă o ramură. În spatele său se află o pasăre spre dreapta. Capul calului
seamănă cu un cap de pasăre cu ciocul deschis, sub care se află o rozetă. Greutatea monedelor este
cuprinsă între 14,06 şi 14,64 g .
Cel de-al treilea tip monetar reprezentat în tezaurul de la Jiblea este cel „cu cap uman sub
cal", în care se încadrează trei monede. Pe aversul acestora apare capul lui Zeus cu barbă spre
1M. Gramatopol, „Monede dacice din bazinul Oltului mijlociu", în RM, 5, 1969, p. 450.
2C. Preda, „Unele consideraţii asupra tezaurului monetar geto-dacic de la Jiblea (jud. V lcea)", p. 47.
3Ibidem, p. 48; E. Rezmeriţă, op. cit., p. 78.
4C. Preda, Istoria monedei în Dacia preromană, Bucureşti, 1998, pp. 97-98.
6Ibidem, p. 50.
dreapta, cu părul buclat deasupra frunţii şi în plete pe spate. Cununa este redată din două şiruri de
umflături. Pe revers este reprezentat un călăreţ cu capul acoperit de petasos . Corpul calului este
voluminos, capul şi coama fiind redate prin globule. Sub cal este redat un cap uman stilizat spre
dreapta, cu părul uşor zburlit şi probabil cu barbă1. Greutatea pieselor se ridică la: 13,47, 13,96 şi
respectiv 14,25g2.
În cel de-al patrulea grup, tipul „pre-Jiblea cu litera K", se încadrează două monede din
acest tezaur. Pe avers au capul lui Zeus stilizat cu barbă spre stânga, având o cunună realizată din
două rânduri de frunze. Părul acestuia coboară din creştet prin linii uşor ondulate, care se sprijină
pe cunună. Pe ceafa părul cade în trei plete, iar sub cap este o linie dublă curbată. Pe revers apare
călăreţul spre dreapta. Călăreţul pare să aibă mâna dreaptă incompletă, capul mare şi cu barbă. În
spatele capului călăreţului şi în faţa botului calului apare câte un „K", în timp ce sub cal apare un
dublu „K". Greutatea monedelor este în jur de 14g3.
Majoritatea monedelor din tezaur, 265, fac parte din tipul Jiblea (Fig. 4). Numărul lor mare
şi varietatea stilistică a făcut ca acest tip monetar să fie cel mai bine definit prin intermediul
tezaurului descoperit la Jiblea. Pe aversul monedelor este capul lui Zeus spre dreapta purtând o
cunună reprezentată prin două rânduri de frunze şi având o barbă diformă. în jurul ochiului apare
un câmp adâncit. Pe revers este redat călăreţul, în general schematizat, a cărui formă se apropie de
cea a tipului „pre-Jiblea cu litera K"4. Monedele de tip Jiblea probabil că au avut ca model aversul
celor din categoria „pre-Jiblea cu litera K" şi reversul celor „cu cap uman sub cal" . Cea mai mare
parte a monedelor din tezaur, încadrabile în acest tip, au o greutate cuprinsă între 13 şi 14g,
argintul conţinut fiind de bună calitate .
S-au putut identifica pe baza analizelor stilistice trei serii de monede, ce derivă una din
alta, în timp tinz ndu-se către schematizarea reprezentărilor iconografice, în special a călăreţului 5.
Trebuie să precizăm, în acest context, că deteriorarea stilistică nu se datorează datorează lipsei de
talent artistic a gravorului de ştanţă, ci faptului că trecerea timpului face ca reprezentările figurate
să fie reproduse după alte copii. Astfel, în timp se pierde din calitatea artistică a reproducerilor,
fapt ce nu afectează valoarea monedei, aceasta fiind dată nu de aspectul estetic, ci de cantitatea şi
calitatea metalului conţinut.
Schematizarea reprezentărilor iconografice atinge apogeul în cazul monedelor de tip Ad
ncata-Mănăstire (Fig. 5 şi 5a). Din această categorie fac parte două monede. Pe aversul lor apare
capul lui Zeus mai şters, cu un câmp adâncit în jurul ochiului. Pe revers călăreţul aproape a
dispărut, iar capul calului aproape că nu se mai distinge6.
1Ibidem, p. 53.
2Ibidem, p. 55.
3Ibidem, p. 57.
4C. Preda, Istoria monedei în Dacia preromană, Bucureşti, 1998, p. 174.
5Idem, Istoria monedei în Dacia preromană, p. 174.
6Ibidem, pp. 183, 185.
O ultimă categorie de monede prezentă în ansamblul monetar descoperit la Jiblea este
reprezentată de două piese care au pe avers capul lui Herakles spre dreapta, preluat după
tetradrahmele lui Alexandru Macedon, iar pe revers un călăreţ spre stânga, preluat de pe
tetradrahmele lui Filip al II-lea (Fig. 6 şi 6a). Călăreţul ridică mâna dreaptă în sus şi stânga o
sprijină de cal1. Acest tip monetar este foarte rar întâlnit în spaţiul Daciei2.
Credem că este necesar să punem în discuţie problema răspândirii teritoriale a tipurilor
monetare conţinute de tezaurul de la Jiblea, deoarece acesta se constituie, pentru perioada cuprinsă
între jumătatea secolului al III-lea şi secolul II î.Hr., într-o adevărată sinteză a circulaţiei monedei
în spaţiul de nord-est al Olteniei.
Deşi emisiuni de tip Prundu-Jiblea au fost descoperite şi în alte regiuni se poate constata o
prezenţă mai accentuată a acestora în zona de nord-est a Olteniei, pe teritoriul actualului judeţ
Vâlcea3. Densitatea mai mare a descoperirilor de acest tip în spaţiul v lcean, precum şi faptul că el
a fost sursa de inspiraţie pentru iconografia mai multor emisiuni geto-dacice de la sud de Carpaţi,
susţin ipoteza că acest tip monetar a fost emis de către o formaţiune politică ce îşi avea centrul de
putere în această regiune.
Spre deosebire de monedele aparţinând tipului Prundu-Jiblea, cele din tipul „călăreţul cu
pasăre" nu au fost bătute în arealul de nord-est al Olteniei, ci provin, probabil, din spaţiul nord-
vestic al teritoriului locuit de daci, deşi nu este exclus să fi aparţinut chiar celţilor 4. Modul de
redare a scenei de pe reversul lor indică, cel puţin, influenţa elementelor iconografiei celtice
prezente în această regiune de contact dintre cele două civilizaţii5.
Din păcate, deocamdată nu poate fi determinată cu exactitate zona de provenienţă a
emisiunilor de tip „cu cap uman sub cal". Cu toate acestea, ele joacă un rol important în naşterea
monedelor de tip Jiblea6.
Monedele din tipul „pre-Jiblea cu litera K" şi cele din tipul „Jiblea" sunt strâns înrudite din
punctul de vedere al iconografiei aversului. Primele provin doar din două tezaure, cele de la Jiblea
şi tezaurul de la Şilidia (jud. Arad)7. Deşi sunt cunoscute mai multe locuri de provenienţă pentru
monedele din ultima categorie, acestea aparţin unor arealuri geografice distincte, îndepărtate unele
de altele (vestul şi nord-vestul Rom niei, extremitatea estică a Olteniei şi cea vestică a Munteniei),
ceea ce face dificilă identificarea regiunii în care au fost produse. Totuşi, dacă ar fi să căutăm o
posibilă regiune de provenienţă, am înclina spre nord-estul Olteniei unde se afla centrul politic al
1Idem, „Unele consideraţii asupra tezaurului monetar geto-dacic de la Jiblea (jud. V lcea)", p. 64.
2Idem, Monedele geto-dacilor, p. 327.
3T. D. Părpăuţă, Moneda în Daciapreromană (secolele IVa. Chr.-Ip. Chr.), Iaşi, 2006, pl. 10.
4Ibidem, p. 67.
5D. Berciu, Lumea celţilor, Bucureşti, 1970, pp. 83-84; I. V. Ferencz, Celţii pe Mureşul mijlociu, Sibiu, 2007, pp. 17,
160; A. Rustoiu, Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromană, Cluj-Napoca, 2002, pp. 36-37.
6C. Preda, Istoria monedei în Dacia preromană, p. 174.
7E. Chirilă şi colab., Tezaurul monetar de la Şilidia, Oradea, 1972, pp. 15-16.
dacilor buridavensi. Către susţinerea acestei posibile locaţii ne-a îndrumat faptul că un număr
semnificativ de descoperiri gravitează în jurul văii Oltului mijlociu şi inferior. Prezenţa acestor
monede în sud-estul Olteniei poate fi legată de comercializarea sării extrase din împrejurimile
actualului oraş Ocnele Mari, sarea fiind transportată de-a lungul văii Oltului până la Dunăre, în
special cu plutele. Plutăritul pe Olt a constituit un important mijloc de transport până târziu 1,
plutele fiind prezente pe apele râului până la regularizarea cursului său şi construirea lanţului de
hidrocentrale.
Monedele de tip Ad ncata-Mănăstirea se concentrează, cu preponderenţă în jumătatea de
vest a Munteniei şi în estul Oltenei. Datorită spaţiului întins în care sunt prezente este destul de
dificil să se delimiteze regiunea de provenienţă2, dar probabil că provin mai degrabă din spaţiul
Munteniei decât din cel al Olteniei.
Complexitatea tezaurului descoperit la Jiblea este ridicată şi de faptul că avem nu numai o
multitudine de tipuri monetare geto-dacice, ci şi pentru că acestea aparţin unui spaţiu cronologic
larg, fiind piese din ambele faze ale acestei monetării. Interesantă este şi prezenţa în acest
ansamblu a rarelor monede ce combină elemente iconografice preluate atât de pe tetradrahmele lui
Alexandru Macedon, cât şi de pe cele ale lui Filip al II-lea. Majoritatea monedelor au fost emise în
secolul al II-lea, doar cele de tip Prundu-Jiblea şi piesele Alexandru Macedon - Filip al II-lea
datând din perioada cuprinsă între sfârşitul secolului III şi începutul secolului II î.Hr. . Deşi în
tezaur apar şi monede de tip Adâncata- Mănăstirea, a căror perioadă de circulaţie coboară chiar şi
dincolo de jumătatea secolului I î.Hr. , numărul lor este foarte redus în comparaţie cu totalul
pieselor conţinute (0,63%). Credem că ascunderea tezaurului a avut loc la începutul secolului I
î.Hr.
În locul descoperirii tezaurului nu au fost semnalate urme ale unei eventuale aşezări dacice,
deşi au fost desfăşurate cercetări de teren în zonă, în anul 1960 3. Credem că este posibil ca
ascunderea acestui depozit monetar să fi fost făcută de un eventual călător sau negustor care ar fi
parcurs drumul de pe Valea Oltului. Din păcate, nu avem informaţii referitoare la drumul utilizat
de daci, dar ştim pe unde trecea cel roman. Probabil că traseul drumului dacic urmărea aceeaşi
direcţie ca şi cel roman de mai târziu. Drumul roman traversa Oltul, dinspre malul drept către cel
stâng, în dreptul actualei localităţi Dăeşti urcând mai apoi către gura de vărsare a râului Sălătrucel.
În dreptul Jiblei se bifurca, cel mai vechi traseu utilizat de romani şi probabil şi de daci o lua către
nord-est pe Valea Sălătrucelului, pentru ca mai apoi să ajungă pe latura estică a masivului Cozia 4.
Poziţionarea geografică a locului de descoperire şi lipsa unor informaţii arheologice cu privire la
existenţa unei aşezări dacice în apropiere, ne face să susţinem ipoteza enunţată mai sus.
1S. Purece, „Un regulament de navigaţie pe râul Olt", în Studii Vâlcene, R mnicu V lcea, VII, 1985, pp. 8788.
2T. D. Părpăuţă, op. cit., pl. 12.
4Vezi discuţia referitoare la drumul roman.
Alte descoperiri de monede dacice
Monedele geto-dacice din tezaurul de la Jiblea nu sunt singurele provenite de pe teritoriul
aflat sub administraţia oraşului Călimăneşti. În vara anului 1959, mai mulţi elevi au găsit pe Valea
Puturoasa două monede de tipul „călăreţul cu pasăre" 1. Alte două, de tip Ad ncata-Mănăstirea, se
pare că provin din regiunea Jiblea . Este menţionată şi descoperirea a 39 de monede de tip „cu cap
ianiform"2 şi a unei brăţări din argint3, ce ar fi făcut parte dintr-un tezaur descoperit la începutul
secolului XX în zona Bivolari4.
Piesele din categoria celor „cu cap ianiform" au pe avers un cap dublu, cu două feţe văzute
din profil, similar cu cel al divinităţii italice Ianus, iar pe revers este redat un călăreţ la trap spre
dreapta, în faţa calului apărând o rozetă şi, uneori, o ramură de brad 5. Perioada în care se
încadrează este sfârşitul secolului III şi începutul secolului II î.Hr., fiind descoperite în zonele
deluroase ale judeţului Vâlcea şi pe cursul mijlociu al Jiului6. Modul în care are loc repartizarea
teritorială a descoperirilor poate indica faptul că emiterea acestui tip monetar s-a desfăşurat în
regiunea de nord-est a Olteniei7.
Monedele şi istoria teritoriului oraşului Călimăneşti

Identificarea regiunilor de emitere a monedelor geto-dacice este fundamentală în încercarea
de regăsire a centrelor de putere ce au aparţinut formaţiunilor unional-tribale, moneda fiind
atributul entităţilor politice autonome. În măsura în care permite, distribuirea în teritoriu a fiecărui
tip monetar în parte poate fi un foarte bun indicator pentru conturarea regiunilor controlate de cei
care au emis respectiva serie monetară. Utilizarea monedei pentru reconstituirea ansamblului geo-
politic din spaţiul dacic, pentru perioada dintre jumătatea secolului al III-lea şi începutul secolului I
î.Hr., este una dintre puţinele posibilităţi pe care le avem la îndemână.
Pornindu-se de la distribuţia teritorială a emisiunilor monetare geto-dace s-a putut constata
că anumite tipuri sunt bine reprezentate în spaţiul dintre Valea Jiului şi cea a Oltului, fapt ce ar
putea indica un eventual spaţiu controlat de o anumită formaţiune politică, posibil cea a daco-
geţilor cu centrul la Buridava (Ocniţa, jud. Vâlcea) 8. În acest posibil spaţiu controlat de
buridavensi9, între sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului I î.Hr., poate fi integrat şi
teritoriul actualului oraş Călimăneşti. Nu este exclus ca şi apariţia aşezării de la Cozia Veche să fie
1A. Dumitraşcu, „Repertoriul descoperirilor monetare geto-dace de pe teritoriul judeţului Vâlcea", în Studii Vâlcene, R
mnicu V lcea, V, 1982, p. 31.
2M. Gramatopol, „Monede dacice din bazinul Oltului mijlociu", în RM, 5, 1969, p. 451.
3T. D. Părpăuţă, op. cit., p. 253.
4M. Gramatopol, op. cit., p. 450.
5C. Preda, Istoria monedei în Dacia preromană, p. 167.
6Ibidem, p. 168; Gh. I. Petre, „Contribuţii la cunoaşterea tipului monetar dacic cu cap ianiform", în Buridava, R mnicu
V lcea, 3, 1979, p. 146.
7Gh. I. Petre, op. cit., p. 151.
8***, Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol. III, Bucureşti, 2000, p. 50.
9Ptolemeu, III, 8, 3, în Izvoare privind istoria României, I, Bucureşti, 1964, p. 543.
legată de necesitatea acestei formaţiuni unional-tribale de a supraveghea zona de ieşire a Oltului
din Pasul Cozia .
1.5. De la Burebista la Provincia Romană Dacia

Expansiunea teritorială a formaţiunii unional-tribale aflată sub conducerea lui Burebista
(82 î.Hr.-44 î.Hr.), va duce la includerea teritoriilor controlate anterior de buridavensi în noua
structură politică, ce va ajunge să cunoască o întindere nemaiîntâlnită în lumea geto-dacă . Nu este
exclus ca primul nivel de locuire al aşezării de la Cozia Veche să se fi încheiat datorită
evenimentelor petrecute cu prilejul intrării regiunilor sud- carpatice sub autoritatea marelui rege
dac. Oricum, probabil că importanţa supravegherii defileului Oltului a devenit mai puţin stringentă,
odată ce ambele laturi ale Carpaţilor făceau parte din aceeaşi entitate politică. Credem că nu este
exclus ca cel de-al doilea nivel de locuire să fi fost constituit după dispariţia lui Burebista şi
destrămarea marelui stat creat de el, când aşezarea de la Cozia Veche redevine un punct de
supraveghere în zona de nord a teritoriului renăscutei puteri a buridavensilor.
Puternica uniune de triburi a buridavensilor a jucat un rol aparte în ansamblul lumii geto-
dacice, mai ales după domnia lui Burebista. Probabil că una dintre cele patru sau cinci formaţiuni
politice desprinse din întinsul teritoriu controlat anterior de regele dac1 a fost aceasta. Succesul
politic şi economic al buridavensilor s-a datorat veniturilor obţinute în urma exploatării sării din
zona actualului oraş Ocnele Mari2 şi comercializării ei la sud de Dunăre 3. Prosperitatea lor
economică atinge un înalt nivel în a doua jumătate a secolului I î.Hr. şi în secolul I d.Hr., fapt
dovedit de cercetările arheologice desfăşurate la Buridava (Ocniţa, jud. Vâlcea) 4, când se
intensifică contactele cu lumea romană, ce treptat ajunsese
o
să înglobeze teritoriile sud-dunărene ale Peninsulei Balcanice .
Sfârşitul locuirii dacice de la Cozia Veche ar putea fi legat de pătrunderea romanilor la
nord de Dunăre în contextul războaielor împotriva lui Decebal declanşate de împăratul Traian (98-
117). Din câte se pare, prima campanie, pornită în luna martie a anului 101, nu a vizat în mod
direct regiunile din imediata apropiere a Văii Oltului5. Această situaţie ar fi putut duce la o posibilă
folosire de către Decebal a drumului ce cobora de-a lungul său pentru a-şi deplasa trupele, pentru
campania din iarna 101-102, în scopul realizării unui atac diversionist la sud de Dunăre. De altfel,
oraşul Nicopole („Oraşul Victoriei"), întemeiat de Traian pentru comemorarea victoriei împotriva
dacilor6, se află aproape de locul de vărsare al Oltului în Dunăre.
1Strabon, VII, 3, 11, în Izvoare privind istoria României, I, Bucureşti, 1964, p. 239.
2D. Berciu, Buridava dacică, Bucureşti, 1981, p. 12.
3I. Glodariu, Relaţii comerciale ale Daciei cu lumea elenistică şi romană, Cluj, 1974, p. 107.
4D. Berciu, Buridava dacică, pp. 151-158.
5C. C. Petolescu, Dacia şi Imperiul Roman, Bucureşti, 2000, p. 125.
6Ammianus Marcellinus, Rerum gestarum libri qui supersunt, XXXI, 5, 16, Bucureşti, 1982, p. 570.
Situaţia regiunilor dacice din estul Olteniei se schimbă în perioada anterioară declanşării
celei de-a doua campanii împotriva lui Decebal. Acum este distrusă Buridava, iar teritoriul dintre
Olt şi Jiu pus sub controlul guvernatorului provinciei sud-dunărene Moesia Inferior . Probabil şi
pentru a contracara o nouă mişcare diversionistă a dacilor pe Valea Oltului, Traian a conceput un
plan strategic în care a integrat şi un corp expediţionar ce trebuia să înainteze de-a lungul Oltului
către spaţiul intracarpatic.
Cu prilejul pregătirii şi desfăşurării campaniei de pe Valea Oltului din anul 105 vor fi
aduse sub controlul roman şi teritoriile din sudul Masivului Cozia. Înaintând către nord, coloana
militară romană a străbătut şi actualul teritoriu al oraşului Călimăneşti, motiv pentru care vom
prezenta câteva date cu privire la organizarea şi desfăşurarea expediţiei.
Concentrarea trupelor pentru acest corp de armată a avut loc în zona de deschidere a Văii
Oltului, în dreptul actualei localităţi Stolniceni. Alegerea acestui punct pentru strângerea şi
pregătirea trupelor romane în vederea viitoarei campanii se datorează, probabil, şi apropierii de
importanta aşezare dacică de la Buridava. Comanda corpului expediţionar a revenit guvernatorului
Moesiei Inferior. Prezenţa sa aici este dovedită de cărămizile ştampilate cu însemnele gărzii sale
(P.S), pedites singulares1.
Din armata romană concentrată la Stolniceni au făcut parte atât soldaţi proveniţi din
legiuni, cât şi din trupe auxiliare. Este atestată, prin cărămizi ştampilate şi în contextul pregătirilor
pentru cel de-al doilea război împotriva lui Decebal, prezenţa la Stolniceni a soldaţilor din
legiunile: I Italica, V Macedonica şi XI Claudia şi cohortele II Flavia Bessorum, I Augusta Nervia
Pacensis Britonum Milliaria. Este foarte probabil ca din această armată să fi făcut parte şi soldaţi
din alte unităţi auxiliare pentru care nu avem cărămizi ştampilate. Un astfel de caz este cel al
cohortei I Hispanorum Veterana Quingenaria Equitata. Prezenţa la Stolniceni a unor militari din
această unitate este menţionată pe un papirus descoperit în Egipt, cunoscut sub numele de
papirusul Hunt2. Din
Din păcate, nu a fost încă identificată cu exactitate, tabăra în care au staţionat aceste trupe înainte
de plecarea lor în campanie. Prezenţa la Stolniceni a unei armate formate din unităţi ale Moesiei
Inferior şi aflată sub comanda guvernatorului său se datorează faptului că teritoriul Olteniei dintre
Olt şi Jiu intrase sub jurisdicţia acestei provincii.
Vom prezenta, în cele ce urmează, ipoteza noastră privind traseul parcurs de armata aflată
sub comanda guvernatorului Moesiei Inferior, după părăsirea taberei de la Stolniceni. Odată cu
declanşarea campaniei, armata romană a înaintat către nord, de-a lungul Văii Oltului, până în
dreptul localităţii Gura Văii. În acest punct a fost traversat râul Olt, ajung ndu-se în dreptul
localităţii Sâmbotin (com. Dăeşti), pe teritoriul căreia se află şi
1Gh. Bichir, „Centrul militar roman de la Buridava", în TD, VI, 1-2, 1985, pp. 94-95.
2D. Tudor, „Centrul militar roman de la Buridava", în SMMIM, 1, 1968, pp. 23-29.
0 tabără militară fortificată cunoscută sub numele de Castra Traiana. Probabil că acest castru a
funcţionat încă din perioada de pregătire a campaniei. Ridicarea fortificaţiei probabil că se leagă de
necesitatea apărării unui loc de traversare a Oltului, folosit, credem noi, şi de armata romană
pornită de la Stolniceni.
După trecerea râului, armata înaintează către nord, pe partea stângă a Oltului, până la
vărsarea râului Sălătrucel. Odată ajunşi aici, romanii urcă pe Valea Sălătrucelului până în dreptul
actualei localităţi Rădăcineşti. Deplasarea armatei romane către nord-est a avut ca rol ocolirea
Masivului Cozia, până la construirea drumului prin pasul Cozia, acest traseu fiind singura
posibilitate de pătrundere în Ţara Loviştei. Marşul va continua către nord până în dreptul localităţii
Titeşti, iar apoi către vest până în dreptul localităţii Copăceni. Ajunşi din nou la Valea Oltului au
urmat cursul acestuia către sud până la gura de vărsare a Lotrului. Au folosit, probabil, cursul
Lotrului pentru a pătrunde către vest spre Valea Jiului şi, mai apoi, către zona cetăţilor dacice. Nu
este exclus ca armata romană să fi înaintat spre pasul Turnu Roşu pentru a pătrunde în spaţiul
transilvănean.
După încheierea celui de-al doilea război victorios împotriva dacilor în anul 106, Traian va
dispune organizarea unei noi provincii romane: Dacia. În noua provincie va fi inclus doar teritoriul
de vest al Olteniei, cel cuprins între Olt şi Jiu rămânând sub administrarea Moesiei Inferior1.
În urma morţii lui Traian, august 117, împărat va ajunge Hadrian (117-138). Venirea lui
Hadrian la conducerea Imperiului roman a pus capăt politicii expansioniste susţinute de Traian,
noul împărat fiind adeptul unui program defensiv. Această politică este pusă în aplicare imediat
după preluarea prerogativelor imperiale, împăratul retrăgându-şi armata din teritoriile partice
ocupate de Traian. Hadrian a urmărit ca frontierele statului să beneficieze de o apărare naturală,
astfel cea orientală va fi reaşezată pe cursul Eufratului .
La fel ca şi în cazul teritoriilor partice, şi cele ocupate de Traian la nordul Dunării au intrat
în atenţia lui Hadrian, împăratul considerând că este dificilă păstrarea lor, mai ales după ce acestea
fuseseră atacate de către sarmaţii roxolani, ce profitaseră de slăbirea defensivei romane în urma
dislocării unor contingente importante în Orient. Eutropius afirmă că acesta a intenţionat părăsirea
Daciei, dar a renunţat la sfatul prietenilor săi, „pentru a nu lăsa mulţi cetăţeni romani în mâna
barbarilor"2. Aceşti cetăţeni romani ajunseseră în provincia întemeiată de Traian în urma
procesului intens de colonizare iniţiat de împărat. Oportunităţile oferite şi posibilitatea începerii
unei noi vieţi într-o regiune bogată, au atras colonişti din multe provincii ale Imperiului şi, în
special, din cele învecinate.
Cu toate că Hadrian renunţă să ordone părăsirea Daciei, el va lăsa în afara frontierelor
Imperiului o mare parte din zonele de la nord de Dunăre aflate, după războaiele lui Traian cu dacii,
1A. Husar, Din istoria Daciei romane, Cluj-Napoca, 2002, p. 20.

2Eutropius, VIII, 6, 1, în Izvoarele istoriei României, vol. II, Bucureşti, 1970, p. 37.
sub autoritatea provinciei Moesia Inferior. Singurele teritorii păstrate din acest areal, administrat
anterior de Moesia Inferior, au fost Oltenia dintre Olt şi Jiu, sud- estul Transilvaniei şi, probabil, o
fâşie din vestul Munteniei, ele fiind incluse în 118 în provincia Dacia Inferior. Hadrian a creat, în
urma reformei sale administrative, două provincii tampon între Dacia Superior (cuprindea cea mai
mare parte din spaţiul intracarpatic, Banatul şi vestul Olteniei, aici se aflau şi exploatările aurifere)
şi lumea barbară. Aşa au apărut provinciile Dacia Porolissensis, în nordul spaţiului intracarpatic, şi
Dacia Inferior, în zona de sud-est a teritoriului nord-dunărean ocupat de romani1.
Reforma administrativă din Dacia a trebuit să fie continuată prin constituirea unui sistem
defensiv pliat pe noile realităţi geo-strategice. Acum este concepută şi frontiera de pe Olt a Daciei
Inferior, cunoscută sub numele de Limes Alutanus.
Aşa cum am arătat mai sus, cea mai timpurie fortificaţie romană de pe Valea Oltului a fost
ridicată la Sâmbotin, încă din perioada războaielor purtate de Traian împotriva dacilor. Odată ce
Oltul va deveni limită a Imperiului, numărul de castre poziţionate de-a lungul râului a crescut. Din
păcate, nu avem aceeaşi cantitate de informaţii pentru fiecare fortificaţie romană din această linie
defensivă. Cunoaştem, însă, cu aproximaţie regiunea în care au fost ridicate cele mai multe dintre
ele, precum şi numele lor datorită Tabulei Peutingeriene (Fig. 7).
În paralel cu ridicarea fortificaţiilor de pe limesul alutan, romanii s-au îngrijit şi de
construirea unui drum de legătură între acestea, care probabil că urmărea, în mare parte, traseul
celui folosit în perioada dacică. Drumul roman de pe Valea Oltului are orientarea generală SE-NV,
av nd lungimea de 240-245 km între Dunăre şi pasul Turnu Roşu. Deşi cea mai mare parte a sa se
află pe malul drept al Oltului, există şi porţiuni situate pe malul st ng al r ului 2. O astfel de situaţie
se regăseşte şi în cazul segmentului rutier ce traversa actualul teritoriu al oraşului Călimăneşti.
Drumul trecea Oltul în dreptul localităţii Sâmbotin (com. Dăeşti), părăsind malul drept al Oltului şi
continuând de aici pe cel stâng. Din acest punct înainta către nord ajungând la Jiblea, unde se
bifurca. Bifurcaţia probabil că era situată în apropierea locului de vărsare a râului Sălătrucel în Olt.
Una dintre ramificaţii urca către nord-est pe valea Sălătrucelului, trecând prin localităţile
Sălătrucel, Berislăveşti, Rădăcineşti, Poiana, Pripoarele, Perişani, Titeşti, Racoviţa şi Copăceni,
ocolind pe la est Masivul Cozia. Cea de-a doua ramificaţie mergea către nord, pe malul stâng al
Oltului, reunindu-se cu prima la Copăceni .
Aşa cum am văzut, romanii au folosit în campania din anul 105 traseul ce ocolea pe la est
Masivul Cozia, folosit anterior şi de daci. Drumul prin pasul Cozia a fost deschis mai târziu,
probabil în timpul lui Hadrianus, acum fiind ridicat şi castrul Arutela ce trebuia să supravegheze
1A. Husar, op. cit., p. 38; Istoria românilor, vol. II, 2001, pp. 48-50.
2F. Fodorean, Drumurile din Dacia romană, Cluj-Napoca 2006, p. 306.
intrarea sa în defileu. Chiar şi după acest moment, romanii nu au renunţat la utilizarea traseului mai
vechi, acesta beneficiind de amplasarea unor puncte militare pentru asigurarea securităţii sale1.
Romanii au întâmpinat greutăţi în deschiderea drumului prin defileul Oltului, în multe
locuri fiind necesară tăierea lui în stâncă şi efectuarea unor lucrări de lărgire prin podiumuri de
lemn2. Pe teritoriul localităţii Călimăneşti traseul drumului roman de pe Valea Oltului a fost
observat la Coasta Pietrei, situată peste Olt de oraş, la pârâul Pleşui, la Păuşa şi la Bivolari, în faţa
castrului Arutela. La intrarea în defileu, în locul numit „Masa lui Traian", se puteau observa două
praguri săpate în stâncă, cu găuri în ele, scobite orizontal pentru fixarea b rnelor, realiz ndu-se
astfel un drum suspendat. Drumul roman traversa regiuni extrem de accidentate, în înaintarea sa
către spaţiul intracarpatic, fiind necesară constituirea unei unităţi speciale numerus burgariorum et
veredariorum, cantonată la Copăceni-Praetorium, ce avea şi dificila sarcină de a întreţine această
cale de comunicaţii. La C ineni (Pons Vetus) drumul trecea din nou pe malul drept al Oltului,
păstrându-şi această poziţie până la ieşirea din pasul Turnu Roşu, la Boiţa (Caput Stenarum)3. În
ceea ce priveşte ramura mai veche a drumului, ce urca de la Jiblea către Rădăcineşti şi mai apoi
spre Titeşti, se pare că i se suprapun drumurile actuale.
Drumul roman de pe Valea Oltului a făcut parte din categoria drumurilor principale ale
Daciei romane4, având o importanţă militară şi economică deosebită. Ridicarea castrului Arutela a
fost determinată de necesitatea supravegherii acestuia la intrarea în defileul Oltului. Atât castrul,
cât şi drumul au fost elemente componente ale noii linii defensive a Imperiului Roman organizată
pe linia Oltului (Limes Alutanus) în timpul domniei împăratului Hadrian.
1.6. Complexul militar roman Arutela

Castrul
Locul în care se află amplasat castrul Arutela este cunoscut sub numele de Poiana
Bivolari . Poiana este situată pe malul stâng al Oltului, pe o terasă aflată cu 10 m deasupra
nivelului iniţial al râului, având o lungime de aproape 1 km şi o lăţime maximă de 300 m. La nord,
est şi sud, Poiana este delimitată de înălţimi ce coboară dinspre Masivul Cozia. Castrul este
poziţionat în sudul acesteia, lângă pârâul Muşeţel. Erodarea terasei de către Olt a făcut ca încă din
antichitate să fie distrusă latura vestică a acestuia .
În decursul timpului ruinele fortificaţiei romane au fost acoperite de aluviunile transportate
de pârâu sau scurse pe pantele din imediata apropiere, dispărând astfel orice indicii la suprafaţa
solului cu privire la existenţa sa. A fost redescoperit în mod accidental către sfârşitul secolului al
1Idem, „Centrele militare din sectorul de nord al Limesului Alutan", în Buridava, R mnicu V lcea, 4, 1982, p. 63.
2D. Hortopan, „Consideraţii privind reţeaua rutieră romană din Dacia meridională în secolele II-III p. Chr.", în Litua,
XI, 2006, p. 85.
3F. Fodorean, op. cit., pp. 302-303.
4Idem, Propunere pentru o clasificare a drumurilor din Dacia romană, în St. PM, 4, 2004, p. 8.
XIX-lea, când în regiune au fost demarate lucrări de către Ministerul Domeniilor în scopul captării,
pentru staţiunea Călimăneşti, a izvoarelor sulfuroase calde ce se scurgeau către apa Oltului.
Sondajele realizate în anul 1888 au intersectat ruinele romane ale castrului şi termelor acestuia.
Descoperirea mai multor obiecte de factură romană şi a unor inscripţii a dus la extinderea
săpăturilor în căutarea de antichităţi, fapt ce a afectat acest sit arheologic 1.
Primele cercetări arheologice în zonă au fost demarate de către Muzeul Naţional de
Antichităţi, fiindu-i încredinţate de către Grigore Tocilescu, directorul instituţiei, lui Pamfil
Polonic. În 1891 şi 1892 Polonic a săpat în întregime ruinele termelor romane şi a dezvelit laturile
de est şi nord ale castrului, făcând şi câteva sondaje în interiorul fortificaţiei 2.
La începutul secolului XX castrul a fost afectat de amenajările făcute pentru construirea
unui terasament-dig pentru calea ferată, ce va acoperi o bună parte din regiunea vestică a acestuia,
la ridicarea terasamentului fiind folosite şi pietre din zidăria castrului3.
Cercetările arheologice în castru vor fi reluate în anul 1967 de către Muzeul Militar Central
şi Institutul de Arheologie din Bucureşti. Paralel cu cercetarea de teren, va fi demarat un proiect de
conservare şi restaurare a ruinelor romane din Poiana Bivolari. În acest an a fost cercetată
praetentura dextra, pentru ca în anul 1968 săpăturile să vizeze zonele viei praetoria, praetorium-
ului şi praetentura sinistra . Tot în 1968 s-a dezvelit şi aleea situată în exteriorul castrului, în faţa
porţii pretoriene, care făcea legătura cu drumul
3
roman .
În următoarele două campanii arheologice din anii 1969 şi 1970 s-a finalizat cercetarea
unei regiuni din retentura sinistra, a unei părţi din via sagularis, turnul de pe „Piscul lui Teofil" şi
s-a încercat reidentificarea termelor romane4.
Ultimele cercetări arheologice ce au vizat castrul s-au desfăşurat în anul 1978 fiind
prilejuite de lucrările de amenajare a teritoriului, iniţiate în vederea construirii hidrocentralei
Turnu. Construirea complexului hidrotehnic a impus mutarea căii ferate şi demontarea
terasamentului ce acoperea zona de vest a castrului, aceasta fiind relocată la est de castru unde se
găseşte şi astăzi. Mutarea căii ferate a facilitat arheologilor accesul la ultima regiune rămasă
necercetată din fortificaţia romană5.
Amplasarea castrului roman într-o zonă cu un potenţial turistic ridicat, unde accesul era
extrem de facil, fiind situat în imediata apropiere a unuia dintre cele mai importante şi tranzitate
drumuri ale Rom niei, a creat premisele pentru salvarea acestuia. Ruinele romane trebuiau să
1Ibidem, p. 9.
2Ibidem.
3Ibidem, p. 10.
4D. Tudor, Gh. Poenaru Bordea, C. M. Vlădescu, „Arutela III-IV. Observaţii asupra campaniilor arheologice din 1969-
1970", în SMMIM, 6, 1973, pp. 12-13.
5Gh. Poenaru Bordea, C. M. Vlădescu, „Săpături de salvare de la castrul Arutela din anul 1978", în MCA, XIII, 1979, p.
30.
completeze oferta turistică a oraşului Călimăneşti, putând deveni un reper important al regiunii
(Fig. 8).
Supravieţuirea castrului a fost pusă în pericol de amplele lucrări hidrotehnice care au
modificat peisagistic fundamental Valea Oltului. Extinderea albiei r ului în asociere cu necesitatea
amenajării unor canale de deversare sau deviere a cursului apei puteau distruge iremediabil castrul.
De altfel, construirea canalului de deviere a impus demontarea unei părţi din latura nordică a
acestuia, între porta principalis dextra şi Olt, zidurile fiind refăcute după finalizarea lucrărilor la
baraj. Intervenţiile antropice datorate lucrărilor la hidrocentrala Turnu au distrus termele castrului
şi izvorul termal1.
În urma reorganizării administrative a teritoriilor nord-dunărene, Hadrian a hotărât ca unul
dintre segmentele limesului roman să fie aşezat pe linia Oltului. În timpul domniei sale sunt
ridicate şi întărite o serie de castre de pe acest aliniament, printre care se numără şi cele din jurul
Masivului Cozia. Aici au fost construite patru castre folosindu-se o tehnică constructivă aparte,
unică pentru teritoriul Daciei, valul de pământ care susţinea de obicei zidul fiind înlocuit cu pinteni
interiori din zidărie 2.
Cele patru castre sunt amplasate într-o simetrie perfectă, două dintre ele, Arutela şi
Praetorium (Copăceni), afl ndu-se pe latura vestică a Masivului, în timp ce pe latura estică sunt
prezente castrele de la Rădăcineşti şi Titeşti. Primele două supraveghează drumul prin pasul Cozia,
în timp ce ultimele veghează vechea cale de acces către Ţara Loviştei, folosită anterior deschiderii
traseului prin pas. Necesitatea construirii fortificaţiei Arutela a fost generată de deschiderea noului
traseu rutier prin regiunea extrem de accidentată a pasului Cozia, intrarea drumului roman în pas
impun nd instituirea aici a unui punct de control.
Castrul a fost ridicat în 138 de către o unitate de arcaşi sirieni (Suri sagitarii), în timpul
domniei împăratului Hadrianus (117-138), din ordinul procuratorului imperial al Daciei Inferior
Titus Flavius Constans (Fig. 9). Acest lucru este consemnat în două inscripţii de fondare, cu text
identic, descoperite de P. Polonic lângă porta praetoria,
-3
respectiv lângă porta principalis dextra . Textul inscripţiilor este următorul:
Imp(eratore) Caes(are) divi Traiani Part(hici) fil(io) divi Nervae nep(ote) Traiano
Hadriano Aug(usto) p(ontifice) m(aximo) tr(ibunicia) pot(estate) XXII co(n)s(ule) IIIp(atre)
p(atriae), Suri sag(ittarii) Sub T. Flavio Constante proc(uratore) Aug(usti)
1Gh. Poenaru Bordea, C. M. Vlădescu, O. Stoica, „Arutela V. Campania de săpături de salvare din anul 1978", în
SMMIM, 12, 1989, p. 125.
2C. M. Vlădescu, „Tehnica de construcţie a castrelor care constituiau apărarea Masivului Cozia", în Studii Vâlcene, VII,
1985, pp. 33-34.
„In timpul împăratului Caesar, fiu al divinului Traian, învingătorul parţilor, nepot al
divinului Nerva, Traianus Hadrianus Augustus, mare preot, investit cu a XXII-a putere
tribunicană, deţinând trei consulate, părinte al patriei, arcaşii sirieni (au ridicat castrul) sub
ordinele lui T. Flavius Constans, procuratorul împăratului'1.
Acest castru a funcţionat până către jumătatea secolului al III-lea c nd a fost puternic
afectat de o revărsare neobişnuită a Oltului2. Apele r ului au distrus complet latura vestică a
castrului şi câte un segment din laturile de nord şi sud. Distrugerile suferite au dus la abandonarea
acestuia, nefiind atestată o relocare a garnizoanei de la Arutela într-un nou amplasament aşa cum
se întâmplă în cazul celei de la Praetorium, unde distrugerea fortificaţiei de la Copăceni de către
Olt a dus la ridicarea, la jumătatea secolului al III-lea, a uneia noi situată la Racoviţa . Plasarea
momentului abandonării castrului înainte de jumătatea secolului al III-lea pare a fi confirmată de
către descoperirile monetare făcute în castru3.
Castrul avea o formă pătrată şi era orientat către est 4. Singura latură rămasă neafectată de
revărsarea Oltului este cea estică, având o lungime de 60,40 m5. Cea nordică s-a păstrat pe o
lungime de 46,40 m, iar cea sudică mai păstrează 41,40 m6.
Zidul de incintă al castrului a fost realizat prin ridicarea a două paramente, unul exterior şi
altul interior, din piatră cioplită, urmând ca spaţiul dintre ele să fie umplut, pe măsura ridicării
acestora, cu piatră măruntă nefasonată. Paramentele au fost construite cu blocuri mari de piatră de
formă dreptunghiulară, cioplite la exterior, uneori fiind folosite lespezi subţiri pentru egalizarea
rândurilor de zidărie şi menţinerea orizontalităţii. Mortarul a fost utilizat la consolidarea fundaţiei,
în acelaşi scop fiind creat şi un soclu ieşit cu 0,100,20 cm din linia zidului. Soclul este mai ieşit în
zona turnurilor datorită înălţimii şi greutăţii mai mari a acestora. Grosimea zidului este de 1,60 m
şi se păstra pe o înălţime ce varia intre 0,50 şi 1,70 m .
Din interior zidul de incintă este susţinut de pinteni aşezaţi perpendicular pe acesta,
realizaţi în aceeaşi tehnică ca şi zidul dar folosindu-se blocuri de piatră mai mici. Pintenii au
dimensiuni de 1,50 x 1 m şi sunt aşezaţi la distanţe ce variază între 2 şi 3,60 m. Se află câte patru
pinteni dispuşi între porta praetoria şi fiecare dintre turnurile de colţ şi câte trei între turnurile de
colţ şi porţile laterale. Spaţiile dintre pinteni erau folosite pentru organizarea depozitelor de
materiale sau pentru adăpostirea cailor, ele fiind acoperite cu b rne peste care se realiza drumul de
1IDR, II, 1977, nr. 575, 576, pp. 222-223.

2C. M. Vlădescu, Armata în Dacia Inferior, Bucureşti, 1983, p. 100.
3O. Dudău, Circulaţia monetară în castrele de trupe auxiliare din Provincia Dacia, Timişoara, 2006, p. 96.
4C. M. Vlădescu, Fortificaţiile romane din Dacia Inferior, Craiova, 1986, p. 46.
5Idem, Tehnica de construcţie a castrelor care constituiau apărarea Masivului Cozia, în Studii Vâlcene, VII, 1985, p.
34.
6Gh. Poenaru Bordea, C. M. Vlădescu, O. Stoica, „Arutela V. Campania de săpături de salvare din anul 1978", în
SMMIM, 12, 1989, p. 129.
rond1. Şapte pinteni (în timpul cercetărilor desfăşurate între 1891-1892 au fost identificaţi opt
pinteni pe această latură) s-au păstrat pe latura nordică, iar alţi şase pe latura sudică2.
În mijlocul laturii estice se află situată poarta principală a castrului, porta praetoria, ce are
o deschidere de 2,70 m. Poarta este flancată de două turnuri interioare, ce au încăperi cu
dimensiunea de 1,80x1,53 m, ziduri de 0,60 m şi intrări de 0,70 m, prevăzute
3
cu prag .
Porta praetoria dispunea de un prag realizat cu blocuri de piatră dreptunghiulare mai
ridicat decât nivelul pavajului care porneşte de la acesta şi se îndreaptă către est făcând legătura
între fortificaţia romană şi drumul ce trecea prin faţa acesteia. Pavajul este realizat din dale mari de
piatră cu dimensiuni de 0,40x0,50 m şi s-a păstrat pe o lăţime de 6,50 m. Pavajul se întinde spre est
pe o lungime de 18,70 m3 fiind mărginit la contactul cu drumul roman de o bordură înaltă de 0,30
m realizată de blocuri mari de calcar de 0,30x0,40 m4.
Segmentul drumului roman de pe Valea Oltului din faţa castrului a fost pavat cu pietre de
mărimi diferite. Au fost constatate reparaţii efectuate, în unele locuri fiind puse materiale diverse:
fragmente de pietre cu inscripţie şi cărămizi. În unele locuri au fost puse pietre mai mici de r u
pentru nivelare5.
Turnurile de colţ păstrate, situate la intersecţia laturii estice cu cea nordică, respectiv cea
sudică, au la exterior o formă semicirculară, iar în interior au câte o cameră de formă trapezoidală.
Turnul sud-estic are laturile de 1,70 m, baza mare de 2,10 m şi baza mică de 1,50 m, în timp ce
turnul nord-estic are laturile de 1,60 m, baza mare de 2,30 m şi baza mică de 1,50 m. Grosimea
zidurilor semicirculare exterioare este de 1,50 m, la care se adaugă îngroşarea de 0,30 m din zona
bombată, pentru primul turn, în timp ce al doilea are 1,60 m, iar îngroşarea este de 0,33 m. Zidurile
interioare au 0,80, respectiv 0,60 m grosime. Intrările în turn au 0,60 m la primul şi 0,77 m la cel
de-al doilea. La flecare s-a păstrat câte o treaptă de la scara de acces. Intrările în turnuri sunt legate
de via sagularis printr-un pavaj din pietre de r u .
Portaprincipalis dextra, situată pe latura sudică a castrului, are 2,85 m. Poarta nu a fost
flancată cu turnuri, siguranţa acesteia fiind asigurată de existenţa unei porţi duble situată la capătul
pintenilor interiori din dreapta şi stânga porţii, mai lungi decât ceilalţi (1,90 m faţă de cei obişnuiţi
1C. M. Vlădescu, Fortificaţiile romane din Dacia Inferior, p. 51.

2Gh. Poenaru Bordea, C. M. Vlădescu, O. Stoica, „Arutela V. Campania de săpături de salvare din anul 1978", p. 129.
1970", p. 15.
4D. Tudor, Gh. Poenaru Bordea, C. M. Vlădescu, „Arutela I-II. Rezultatele primelor două campanii arheologice (1967-
1968) în castrul roman din poiana Bivolari (oraşul Călimăneşti)", p. 15.
1970", p. 16.
care măsoară 1,50 m). Între cele două porţi paralele se făcea legătura pe o podea de bârne sprijinită
pe patru zone de pavaj1.
Pe latura nordică, opusă porţii principalis dextra, se află porta principalis sinistra. Aceasta
are tot o deschidere de 2,85 m, iar pintenii laterali ai porţii au o lungime de 1,80 m. În cazul
acesteia nu au fost identificate elementele care să indice existenţa unei porţi duble. Utilizarea unei
podele din lemn este posibilă şi în cazul acesteia .
De la porta praetoria porneşte către interiorul castrului via praetoria, cu o lăţime de 2,80
m, pavată cu pietre mari de râu. Aceasta ajunge în faţa praetorium-ului unde se termină în via
principalis. Via principalis unea cele două porţi laterale, având o lăţime de 2,80 m şi o lungime de
51,80 m . Pe laturile de nord şi sud ale clădirii comandantului se află două alei late de 1,80 m care
se unesc în spatele acesteia cu via decumana. Via decumana s-a păstrat pe o lungime de 5,70 m.
Interiorul castrului este înconjurat prin faţa pintenilor de via sagularis lată de 1,80 m2.
Praetorium-ul este situat la 24,40 m de porta praetoria, din el păstrându-se zidul estic de
9,70 m, intrarea şi o parte din colţurile de nord-est şi sud-est. Zidul acestuia are 0,60 m şi este
realizat din piatră legată cu mortar. În interior a fost identificată o regiune pavată cu piatră de râu,
atrium şi alta nepavată, împărţită în două sectoare, armamentarium (depozitul de arme). Intrarea
principală este situată pe latura estică şi are o deschidere de 1,70 m. O altă intrare este pe latura de
nord largă de 1,40 m3. Din interiorul praetorium- ului porneşte un canal de scurgere ce urmăreşte
panta terenului către Olt, format din pietre aşezate oblic faţă în faţă, având în partea superioară o
deschidere de 0,70 m, iar în partea inferioară 0,18 m, cu o adâncime maximă de 0,28 m4.
Un postament pătrat cu latura de 2 m şi păstrat pe o înălţime de 0,20 m se regăseşte pe
latura nordică a viei praetoria, la 6 m de zidul estic al clădirii comandantului. Este
n
posterior construcţiei drumului, suprapunându-se parţial peste acesta .

La 0,90 m de la capătul de vest al aleii din stânga praetorium-ului a fost identificat un
bazin-rezervor construit din piatră şi cărămidă. Are dimensiuni de 0,97 m nord-sud şi 1,03 m est-
vest, cu o ad ncime de 0,45 m. El este placat pe fund cu cărămizi şi pietre de formă
dreptunghiulară şi pătrată5.
În praetentura sinistra (regiunea de nord-est a castrului) se află o clădire destinată
colegiului militar (Fig. 10), situată la 3,10 m de via praetoria şi la 3,60 m de via principalis6.
Clădirea are laturile nordică şi sudică lungi de 9,80 m, latura vestică de 11,10 m, iar cea estică de
11,60 m, grosimea zidurilor variind între 0,65 şi 0,70 m. Are patru intrări, una pe latura nordică de
1C. M. Vlădescu, „Tehnica de construcţie a castrelor care constituiau apărarea Masivului Cozia", în Studii Vâlcene, VII,
1985, pp. 36-37.
2C. M. Vlădescu, „Tehnica de construcţie a castrelor care constituiau apărarea Masivului Cozia", p. 53.
1968) în castrul roman din poiana Bivolari (oraşul Călimăneşti)", p. 19.
1,20 m, alta pe latura vestică de 0,70 m şi două pe latura estică de 0,70 m, respectiv 1,70 m. În
interior, pe latura vestică, sunt patru pilaştrii, doi mari şi doi mici, pe latura estică se află doi mari,
iar pe cea nordică unul mic. Cei mari de pe latura vestică au 1,45x0,70 m, iar cei de pe latura estică
1,50 m. Pilaştrii mici au dimensiuni cuprinse între 0,65 şi 1,10 m.
Pe centrul clădirii apar dispuse nord-sud opt baze dreptunghiulare situate la distanţe
diferite unele de altele având dimensiuni cuprinse între 1,55x0,55 m şi 1,40x0,45 m, ajung nd pe
latura sudică la 1,20 m de zid, între cei doi pilaştrii de aici şi la 0,90 m de zidul nordic. Paralel cu
latura de sud a clădirii, la 1,80 m, se află un zid de 8,50 m şi gros de 0,45 m. Spaţiul dintre acest
zid şi clădire nu a fost pavat. Deşi clădirea nu are nici o deschidere către via praetoria, zidul are o
intrare de 0,60 m, cu prag pavat legat printr-o alee de acest drum.
Cu excepţia laturii sudice, clădirea este înconjurată de un pavaj din piatră. Bazele
rectangulare din centrul clădirii probabil au fost utilizate pentru susţinerea unor stâlpi din lemn pe
care se sprijinea partea centrală a acoperişului din lemn realizat în două ape. Fragmentele de ţigle
descoperite în apropierea clădirii susţin faptul că structura lemnoasă a acoperişului a fost acoperită
cu astfel de materiale ceramice. Pilaştrii dispuşi lângă zidurile laterale au fost utilizaţi probabil ca
bază pentru statui sau pentru susţinerea trofeelor şi însemnelor militare .
În colţul de sud-est al castrului (praetentura dextra) a fost identificată o clădire în care a
funcţionat un atelier de fierărie necesar pentru nevoile curente ale soldaţilor. Aceasta avea o intrare
de 0,80 m pe latura nordică, o alee făcând legătura cu via praetoria, şi două intrări pe latura vestică
ce dau în via principalis. Latura vestică are o lungime de 9 m. În regiunea sudică a acesteia,
peretele vestic are o ieşire către via principalis. Aici au fost descoperite numeroase resturi de zgură
şi un creuzet. Analizarea unor fibule descoperite în castru a arătat că acestea fuseseră reparate, iar
unele aveau o formă simplificată putând fi produse chiar în atelier1.
Via principalis desparte clădirea prezentată anterior de o alta situată la sud de praetorium.
Au fost surprinşi arheologic pereţii de est şi de nord, acesta din urmă având şi
0 intrare legată printr-un pavaj din pietre de aleea ce se află pe latura de sud a clădirii
comandantului. Probabil că aici a funcţionat un horreum (magazie de alimente)2. Este posibil ca o
baracă din lemn să fi existat şi în stânga praetorium-ului3.
Pe traseul zidului nordic a fost identificată o platformă ieşită din zid, folosită, probabil,
pentru amplasarea unei maşini de luptă, ieşită din frontul zidului de incintă cu 0,45-0,50 şi având o
lungime de 2,80 m4. În exteriorul acestuia a fost identificat un canal acoperit cu dale mari de
1Ibidem, p. 22.
3Idem, Armata Romană în Dacia Inferior, p. 100.
piatră, ce se îndreaptă către nord pe o lungime de 4 m şi apoi merge către sud-est pe o lungime de
5 m. Lăţimea lui este de 1,25 m1.
Mormintele romane din castru

După abandonarea castrului, spaţiul său a fost utilizat pentru câteva înmormântări
încadrate la jumătatea secolului al III-lea. Unul dintre morminte a fost descoperit în turnul de sud-
est. Aici a fost amenajat un sarcofag din piatră zidită tencuit cu mortar de var amestecat cu
cărămidă pisată (opus signinum). Lungimea acestuia era de 1,54 m, lăţimea avea la nord-est 0,54
m, iar la sud-est 0,47 m, iar adâncimea de 0,40 m. Grosimea pereţilor era de 17 cm pe latura lungă
şi 22 cm pe cele scurte. Peretele turnului a fost folosit ca unul dintre pereţii lungi ai sarcofagului,
fiind şi el tencuit. Mormântul a fost găsit deranjat, însă
au fost găsite fragmente de oase aparţinând unui adult şi fragmente ceramice aparţinând
6
unor vase romane .

Lipită de pintenul estic al porţii principalis sinistra şi de zidul de incintă a fost găsită o
platformă din pietre cu dimensiuni de 1,60x0,80 m. O altă platformă, din mortar amestecat cu
cărămidă pisată, a fost găsită în colţul nord-estic al sălii de adunare, având 1,60x0,80 m. Este
posibil ca şi aceste două platforme să fi aparţinut unor morminte. De altfel, în interiorul castrului
au mai fost găsite câteva obiecte folosite în ritualurile de înmormântare şi care nu erau legate de un
context funerar anume. Probabil că ele provin din mormintele deranjate2.
Turnul de pe „Piscul lui Teofil"

A fost ridicat pe platoul înălţimii denumită „Piscul lui Teofil" situat la nord de castru. De
pe înălţimea situată cu 300 de m deasupra poienii, romanii puteau supraveghea atât ieşirea Oltului
din pasul Cozia, culmile Coziei din apropiere şi drumul roman de la ieşirea din strâmtoare până
către Jiblea, putând semnaliza celor din castru un eventual pericol. Turnul avea o formă
semicirculară, cu latura dreaptă spre est şi rotunjiri către sud- vest şi nord-vest3.
Termele
•3
Termele castrului au fost construite la 50 m nord de castru pe malul Oltului . Singurele

informaţii referitoare la acestea pot fi extrase din manuscrisele lui Grigore Tocilescu, cel care a
patronat lucrările desfăşurate de Pamfil Polonic la sfârşitul secolului al XIX-lea4 (Fig. 11).
1Ibidem, p. 135.
2Ibidem, pp. 23-24.
1970", p. 16.
1970", p. 19.
În momentul în care s-au desfăşurat cercetările arheologice se păstrau patru încăperi intacte
şi două distruse parţial de ape. Două dintre încăperile neafectate şi cele două conservate parţial
dispuneau de instalaţii cu hypocaust. Subsolurile lor conţineau st lpi realizaţi din câte 7 cărămizi
etajate, una mare folosită ca bază şi 6 mai mici, cu o înălţime de 0,68 m şi lăţime de 0,27 m,
distanţaţi unul de celălalt cu 0,47 m1.
Băi cu apă caldă (caldarium) se făceau în camerele I şi II2. Camera I avea o lungime de
4,78 m, era încălzită printr-o gaură poziţionată spre Olt, legată probabil la un cuptor (praefurnium).
Printr-o deschizătură de 0,60 m, poziţionată în peretele de nord,
n
aerul cald pătrundea în subsolul camerei II, ce avea o lungime de 3,55 m .

Camera III era situată în colţul de nord-vest al termelor, aici funcţionând un tepidarium3
(cameră de transpiraţie cu aer călduţ). Printr-un intrând de 0,80 m se făcea legătura dintre subsolul
acesteia şi cel al camerei II4.
Deschiderile ce conectau camerele I, II şi III permiteau aerului cald să ajungă de la sursa de
căldură poziţionată lângă camera I în subsolurile celor trei camere, iar din subsolul camerei III
aerul cald era direcţionat în subsolul camerei V .
Camera IV se afla în regiunea nord-estică şi dispune de cel mai complex hypocaust,
alimentat de două guri de cuptoare (praefurnia) pentru încălzit, prima largă de 1,24 m (A), cealaltă
de 0,75 (B)5. Avea dimensiunile de 6,05x4,80 m în mijlocul său fiind prevăzut un spaţiu pentru
cazanul de încălzit. Aici se făceau băi cu abur cald (laconicumf.
Bazinul cu apă rece (frigidarium) se afla în încăperea VI6. Aceasta avea dimensiunea de
2,30x3,15 m. O scară lată de 2,25 m permitea coborârea în bazinul pardosit cu lespezi de piatră şi
înclinată către un colţ (K) de la care pleca canalul de scurgere spre Olt. Camera nu era conectată la
vreun circuit care să permită pătrunderea aerului cald7.
Cea mai mare încăpere a termelor (camera V) nu dispune de hypocaust. Aici s-a aflat
vestiarul (apodyterium), lung de 9 m şi lat de 6,46 m, având două intrări de 1,16 m prevăzute cu
scări din piatră. Căldura ajungea aici şi dinspre camera IV. Pardoseala acestuia era ridicată la
nivelul camerelor vecine, fiind realizată din mortar cu cărămidă pisată (opus signinum), pereţii
fiind vopsiţi în roşu purpuriu. În subsolul vestiarului exista un canal larg de 0,28 m şi cu un bazin
situat în exterior de 0,60x0,75 m, construit din
o
1Ibidem, p. 19; D. Tudor, Oltenia romană, Bucureşti, 1968, p. 324.

1970", p. 25.
1970", p. 25.
4D. Tudor, Oltenia romană, p. 325.
5Ibidem.
6Ibidem.
7D. Tudor, Oltenia romană, Bucureşti, 1968, p. 325.
cărămidă cu mortar, necesar pentru aducerea apei din afară pentru băi .
Unităti stationate la Arutela

9 9
Suri sagittari (arcaşi sirieni). Sunt cei care în anul 138 au participat la construirea castrului.
Vor staţiona în această regiune până în timpul domniei lui Antoninus Pius când sunt organizaţi în
numerus şi mutaţi la Romula1.
1C. M. Vlădescu, Armata Romană în Dacia Inferior, p. 41; C. C. Petolescu, Auxilia Daciae, Bucureşti, 2002, pp. 143-
144.
Cohors I Hispanorum Veterana Quingenaria Equitata (unitate de infanterie recrutată dintre
hispanici având în componenţă şi corpuri de călăreţi). Un contingent al acestei unităţi va înlocui la
Arutela (în anul 140?) pe arcaşii sirieni mutaţi la Romula1. Din această unitate sunt cunoscuţi doi
subofiţeri prezenţi în acest castru: Valerius Valerianus şi Terentius. Pe o lamă de argint datată la
mijlocul secolului al II-lea este menţionat cu litere punctate numele primului: Valerius
Valer[i]anus eq(ues) lib(rarius) c(o)hor(tis) I Hisp(anorum) ex [v]oto pos(uit) (Fig. 12). Numele
celui de-al doilea apare pe un medalion din argint, cu inscripţia în interiorul unei coroane de lauri:
Ter(e)nt(ius) dec(urio) (Fig. 13).
Inventarul arheologic
În castrul Arutela a fost descoperită atât ceramică provenită din atelierele provinciei,
remarcăm aici un opaiţ de factură locală însemnat cu numele meşterului IANVARIVS, cât şi
ceramică de import. Din ultima categorie fac parte: fragmente de terra sigilata, un fragment de vas
cu glazură galben-verzuie, terra rosata. Au fost găsite şi fragmente ce au aparţinut unor vase din
sticlă2. Interesantă este descoperirea unui fund de vas pătrat din sticlă, cu colţurile rotunjite, având
inscripţia MHNOOANT(OE). Vasul provine dintr-un atelier oriental şi nu este exclus să fi fost
adus chiar de arcaşii sirieni3.
O importantă categorie o reprezintă piesele de armament şi echipament militar. Vârfurile
de săgeţi pot fi încadrate în două tipuri: sirian, cu siluetă foarte alungită, având corpul romboidal şi
peduncul scurt şi elenistic, având corpul de formă triunghiulară, cu trei muchii şi peduncul. Au fost
descoperite vârfuri de suliţă (pilum), de lance (hasta), lame de pumnal (pugio), fragmente de
buterolă, bile de praştie din ceramică şi piatră, ghiulele din piatră fasonată, pandantive de cuirasă,
piese metalice de la harnaşament. Din castru provin şi o serie de unelte (dăltiţe, creuzete, gresii de
ascuţit), podoabe (mărgele, fibule), instrumente de scris (stilus), materiale de construcţie, etc.4.
Monedele se încadrează în intervalul cronologic cuprins între perioada de început a domniei lui
Traian şi sfârşitul
n
domniei lui Elagabal , cu excepţia uneia emise în 242-243 de Gordian al III-lea, de tip P M M S
COL VIM, ce se pare că ar proveni de aici1.
1C. M. Vlădescu, Armata Romană în Dacia Inferior, p. 36; C. C. Petolescu, op. cit., pp. 109-110.
1968) în castrul roman din poiana Bivolari (oraşul Călimăneşti)", pp. 24-28.
3Ibidem, p. 29.
4Ibidem, pp. 29-36; D. Tudor, Gh. Poenaru Bordea, C. M. Vlădescu, „Arutela III-IV. Observaţii asupra campaniilor
arheologice din 1969-1970", p. 18; Gh. Poenaru Bordea, C. M. Vlădescu, O. Stoica, „Arutela V. Campania de săpături
de salvare din anul 1978", pp. 138-144.
În apropierea praetorium-ului a fost descoperit un fragment de inscripţie din care sau
păstrat literele ...RINC... . Alte două fragmente de inscripţii, neîntregibile, au fost descoperite pe
segmentul cercetat al drumului roman, din faţa porţii praetoria .
Dintre obiectele descoperite în terme menţionăm: un cercel de aur, monede emise de
Augustus, Tiberius şi Vespasianus, podoabă de forma unui disc din aur. Tot din terme provin şi
variate fragmente ceramice3.
1.7. De la întemeierea Daciei Malvensis la retragerea lui Aurelian

Din anul 168, momentul reorganizării administrative a provinciilor dacice din timpul
domniei lui Marcus Aurelius, şi până la retragerea aureliană din anul 271, limesul alutanus va fi în
componenţa Daciei Malvensis, implicit şi castrul Arutela. Deşi au existat momente de tensiune în
istoria acestei noi provincii, generate în special de presiunea barbarilor la frontiere, nu avem dovezi
că ar fi fost afectată şi regiunea montană a limesului până la marea invazie carpică din anul 2454.
Poziţia tezaurelor de la Câineni-Călineşti (jud. Vâlcea)5, a celui de la Boiţa (jud. Sibiu)6 şi
Turnişor-Sibiu (jud. Sibiu)7, ascunse în contextul evenimentelor din anul 245, certifică folosirea de
către carpi a drumului roman din defileul Oltului pentru a ajunge în spaţiul intracarpatic sau la
întoarcere, traversând astfel teritoriul oraşului Călimăneşti. Putem formula pe baza descoperirilor
de tezaure două ipoteze8 cu privire la desfăşurarea evenimentelor din anul 245:
1. După trecerea de cele două limes-uri9, carpii au înaintat pe drumul ce lega Valea Oltului
de Valea Jiului prin zona sud-carpatică a Olteniei, urmărind să pătrundă către Ţara
Haţegului şi să ajungă la drumul imperial ce unea principalele oraşe romane din Dacia 1. Valea
Oltului a fost folosită pentru retragerea din Transilvania, carpii atacând mai apoi zona de sud a
Olteniei, probabil încercând să treacă la sud de Dunăre.
2. După trecerea limes-urilor, carpii s-au împărţit în grupuri şi au atacat simultan mai multe
regiuni ale Provinciei, după cum este ilustrat şi pe hartă.
Ambele teorii pot fi susţinute de descoperirile de tezaure, credem însă că cea de-a doua
ipoteză se poate susţine mai bine datorită unui pasaj din Zosimos care afirmă că în fortificaţia în
care încearcă să reziste, acel castellum Carporum, se adună mai multe grupuri de barbari ce
„fuseseră împrăştiaţi care pe unde"2, probabil, după pradă. Prima teorie are la bază ideea cum că
atacatorii au avut dinainte un plan detaliat de acţiune, ce urmărea atingerea anumitor obiective, pe
care l-au pus în aplicare în mod unitar. Oricum, în mod sigur, carpii şi-au planificat atacul şi
viitoarele mişcări, dacă nu în detaliu, măcar în mare parte . Desigur, se poate afirma că a existat un
1R. Ardevan, Viaţa municipală în Dacia romană, Timişoara, 1998.

2Zosimos, I, 20, în Izvoarele istoriei României, vol. II, Bucureşti, 1970, p. 301; D. Ruscu, Provincia Dacia în
istoriografia antică, Cluj-Napoca, 2003, p. 157. 34
corp central de luptători ce a urmat o anumită direcţie prestabilită, desprinzându-se doar anumite
contingente în scopul jafului.
Acest moment al invaziei carpice din anul 245 a determinat apariţia unui apogeu al
ascunderii de tezaure în regiunea sud-carpatică a Daciei, ce nu a mai fost atins şi nu va mai fi atins
nici până la părăsirea Daciei de către Aurelian.
Atacul carpic a destabilizat apărarea Daciei în regiunea sa de sud-est, aceasta nemaiput nd
fi readusă la forma iniţială în ciuda eforturilor făcute de împăratul Filip Arabul. Înmulţirea
atacurilor barbare asupra regiunilor Olteniei romane în ultimele trei decenii dinaintea retragerii lui
Aurelian, a dus, cel puţin pentru anumite perioade de timp, la pierderea controlului militar asupra
unor regiuni. Această situaţie este posibil să se fi întâmplat şi în nord-estul Olteniei, în contextul
evenimentelor de după anul 2601, fapt sugerat şi de descoperirile de tezaure din regiune2.
Situaţia dezastroasă în care se găsea Imperiul Roman la urcarea pe tron a lui Aurelian
datorită războaielor civile interminabile, a pierderii unor vaste teritorii occidentale şi orientale,
precum intensificării atacurilor barbare, una dintre zonele puternic afectate fiind cea a Dunării de
Jos, l-a determinat pe acesta să retragă, în anul 271, trupele din Dacia. Această mutare strategică a
permis consolidarea limesului dunărean, împăratul putând să îşi îndrepte atenţia în direcţia
readucerii între frontierele Imperiului a regiunilor
secesioniste. Retragerea aureliană a însemnat pentru teritoriile nord-dunărene un moment istoric
de cotitură, acest spaţiu intrând pentru o lungă perioadă de timp în negura istoriei.
2. Călimăneşti - Cozia în secolele VIII-XVII
2.1. Toponimul Nucet-Cozia

Legat de nume trebuie să aducem în discuţie toponimul dublu Cozia-Nucet, deoarece
existenţa unui toponim de origine cumană oferă posibilitatea emiterii unei ipoteze cu privire la
apartenenţa teritoriului localităţii Călimăneşti şi a regiunii înconjurătoare de o entitate statală
coordonată de cumani şi totodată oferă un indiciu privind existenţa în regiune, în cursul secolului
al XIII-lea - secol în care până la invazia mongolă din 12411242 cumanii au deţinut controlul
Munteniei şi sudului Moldovei -, a unor comunităţi controlate de autoritatea cumană. În prijinul
acestei teorii putem aduce şi existenţa mai multor toponime de origine turcică în regiunea de nord-
vest a Munteniei, precum şi toponimul dublu Farcaş - Vâlc = cnezatul lui Farcaş şi localitarea R
mnicu V lcii.
Această ipoteză ne permite să apreciem că este posibil ca încă de la sfârşitul secolului al
XII-lea defileul Oltului să fi fost controlat de pecenegi şi apoi de către cumani. La intrarea Oltului
în defileu avem un toponim ce aminteşte de pecenegi - Tălmaciu/Talmăcs -, iar la ieşire un altul tot
1S. I. Purece, Tezaurul de la Stăneşti, Bucureşti, 2005, p. 32-33.
2Idem, Orizonturile de tezaure din zona de sud a provinciei Dacia - Discuţii şi ipoteze, în Monedă şi comerţ în sud-
estul Europei, II, Sibiu, 2008, pp. 106-108. 35
de origină turcică - Cozia -, ilustr nd cum nu se poate mai bine faptul că în regiune controlul era
exercitat în secolele XII-XIII de populaţiile de origine turcică.
2.1.1. Aspecte de istorie politică

Secolele VIII-XII. Regiunea Călimăneştilor a fost una foarte importantă pe parcursul
antichităţii datorită drumului roman ce traversa defileul Oltului, leg nd provincia Dacia de linia de
castre şi oraşe de pe malurile Dunării. După secolul al IV-lea acest drum nu a mai fost utilizat şi
treptat a fost pierdut din memoria colectivităţilor. Există opinii care spun că drumul roman care
ieşea din defileu în zona Caput Stenarum (Câineni) a fost utilizat în secolul al XII-lea, când în anul
1166 are loc expediţia împăratului bizantin Manuel I Comnenul (1143-1180) împotriva regatului
arpadian. Unul dintre cele trei corpuri ale armatei imperiale bizantine, comandat de Ioan Dukas,
după ce a traversat "o regiune pustiită (probabil Oltenia - n.a.) ... trece în Transilvania prin Turnu
Roşu"1. Acest traseu a urmat, în mod absolut necesar, fostul drum roman despre care putem admite
că la cancelaria imperială bizantină se putea şti.
Secolele XIII-XIV. În secolul al XIII-lea au avut loc marile prefaceri ce au permis apariţia
statului medieval Ţara Românească la începutul secolului al XIV-lea. Teritoriul Olteniei, a regiunii
aflată la vest de cursul inferior al Oltului a intrat în atenţia cancelariilor din secolul al XIII-lea în
contextul amplei acţiuni demarate de „devierea" cruciadei a IV-a, cruciadă ce a dus la căderea
Imperiului Bizantin în anul 12042. Încep nd cu al doilea deceniu al secolului al XIII-lea presiunea
regatului arpadian asupra statului vlah-bulgar al Asăneştilor a sporit considerabil şi s-a exercitat pe
un front ce pornea din zona Carpaţilor de curbură şi se întindea până în zona Banatului de Severin .
Forţele implicate în efortul militar arpadian erau compuse şi din elemente străine - ordinul teutonic
- care aveau ca rol anihilarea presiunii cumane asupra graniţelor sud-estice ale regatului. În partea
sudică a Transilvaniei a fost organizat un sistem defensiv compus prin integrarea populaţiei
vlahilor/românilor şi pecenegilor în cadrul unităţilor militare coordonate de un reprezentant al
regelui. Tot acest front se baza pe protejarea trecătorilor ce travesează lanţul Carpaţilor de Curbură
şi pe cei Meridionali, trecători care aveau în acelaşi timp şi rol defensiv, protejând graniţa
Transilvaniei şi implicit a regatului arpadian.
Aproape concomitent cu începuturile activităţii Ordinului Teutonic împotriva cumanilor era
înregistrată şi prima operaţiune militară a regatului ungar în direcţia Vidinului, prin Oltenia. La o
dată situată undeva în anii 1211-1213 o oaste transilvană (compusă din saşi, secui, români şi
pecenegi) sub conducerea comitelui Ioachim de Sibiu a înaintat spre Vidin în sprijinul ţarului Boril
, aliat al occidentalilor. Cu expediţia comitelui Ioachim, Oltenia apare pentru prima dată în vizorul
politicii regale arpadiene, după ce la sfârşitul secolului al XII-lea expansiunea regatului atinsese
1 Teritoriul Olteniei, p. 460.

2Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată şi imperil mongol, Bucureşti, 1993, p. 36 sqq. 36
linia Carpaţilor în regiunea Sibiului1. Nu ştim pe unde a trecut oastea comandată de comitele
Ioachim din Transilvania spre Oltenia, dar putem presupune că o cale ar fi cea sugerată de drumul
de plai peste masivul Lotru, după cum o sugerează utilizarea sa mai târzie, până la momentul
redeschiderii drumului comercial pe valea Oltului.
Şerban Papacostea consideră că această presiune exercitată de coroană arpadiană asupra
teritoriilor sud-dunărene ale ţaratului asăneştilor a generat şi o puternică bulversare a evoluţiei
proceselor socio-politice din regiunile sud-carpatice. Expuse presiunii acestor noi realităţi,
comunităţile din imediata vecinătate a Transilvaniei de sud şi-au precipitat tendinţa de contopire şi
de coagulare statală2.
Procesul accelarat a dat naştere unor cnezate şi voievodate care apar menţionate în diploma
din 1247 cu privire la Cavalerii Ioaniţi, diplomă ce menţionează existenţa unor cnezate pe cursul
inferior al Oltului (cnezatele lui Ioan şi Farkaş) şi a două voievodate situate în zona piemontană
munteană (voievodatul lui Seneslau cu centru, probabil, în zona C mpulung-Curtea de Argeş) şi
respectiv în zona piemontană olteană (voievodatul lui Litovoi). Presiunea exercitată de regalitatea
arpadiană viza crearea unuei frontiere puternice la graniţa cu ţaratul Asăneştilor şi în acelaşi timp
ruperea legăturilor directe între entităţile statale româneşti menţionate anterior şi acelaşi ţarat 3.
Regiunea masivului Cozia a fost cu siguranţă integrată din punct de vedere administrativ
autorităţii voievodale controlată de Seneslau, orientarea regiunii de dincolo de Olt din imediata
apropiere a Călimăneştilor către Curtea de Argeş fiind un fapt cunoscut şi manifestat în parte până
în perioada interbelică. Teritoriul Călimăneşti - R mnicu Vâlcea nu ştim daca a aparţinut de la
început voievodatului lui Seneslau, dar daca admitem ca veridice informaţiile din Diploma
Cavalerilor Ioaniţi, av nd în vedere că acest document stipulează că graniţa Cumaniei negre se afla
pe Olt4, dar în acelaşi timp pe Oltul Inferior sunt menţionate două cnezate autonome, rezultă că
regiunea Călimăneştilor a fost una integrată direct stăpânirii lui Seneslau. Prezenţa toponimelor de
origine turcică pare să sugereze prezenţa unor comunităţi pecenege/cumane în teritoriul controlat
de Seneslau.
Politica regală arpadiană după 1211-1213 a vizat blocarea c t mai rapidă a legăturilor dintre
regiunile nord şi sud carpatice, dintre Ţara Oltului (Făgăraşului) şi voievodatul lui Seneslau.
Şerban Papacostea consideră că preluarea de către regalitate a controlului asupra pasului Bran şi
asupra trecătorii Oltului a îngreunat legătura dintre „ţara" lui Seneslau şi „ţara" Oltului . Nu există
nici o dată certă cu privire la preluarea de către unguri a defileului Oltului de la Tălmaciu la Turnu
Roşu, deci a trecerii dinspre Sibiu către Călimăneşti, la începutul secolului al XIII-lea, căci
existenţa fortificaţiei de pământ de la Orlat - Cetatea scurtă - arată că drumul de acces dinspre sud
1K. Horedt, Contribuţii la istoria Transilvaniei. Secolele IV-XIII, Bucureşti, 1956.
2Şerban Papacostea, op. cit., p. 56-57.
3Ibidem, p. 69.
4Hurmuzaki, I, p. 250. 37
către valea Cibinului se făcea prin „ţara" Loviştei. Documentul datat 1233, prin care este dată
„terra Loysta" comitelui Corlard de Tălmaciu, s-a dovedit a fi un fals din secolul al XIV-lea 1;
documentul ar fi atestat preluarea controlului asupra trecătorii Oltului, dar prin probarea sa ca fals
iese din discuţie.
Interesul regalităţii arpadiene pentru regiunea Câineni - Călimăneşti/Cozia nu putea fi
manifestată mai devreme de a doua jumătate a secolului al XIII-lea, perioadă în care teritoriile lui
Ioan şi Farkaş sunt preluate ca teritorii regale, după cum reiese din diploma de danie emisă de Bela
IV2.
Dacă identificarea care s-a propus între Farkaş şi Vâlcea (denumirea lupului în maghiară şi
respectiv slavonă) corespunde realităţii şi dacă într-adevăr judeţul Vâlcea îşi trage numele de la cel
al cneazului Farkaş/Vâlc3, înseamnă că regalitatea arpadiană a pus stăpânire pe cursul sud-carpatic
al Oltului în preajma invaziei mongole, stăpânire transferată ordinului ioanit. Nu putem şti cât de
nordică era limita acestei stăpâniri, dar pornind de la ipoteza legată de Farkaş/Vâlcea putem admite
că şi regiunea Călimăneştiului a fost inclusă în acest teritoriu.
Realităţile politice exprimate de Diploma Cavalerilor Ioaniţi sunt susţinute şi de izvoare
documentare independente, provenite din mediul arab, ce fac referire la invazia mongola din 1241-
1242. Dintre multiplele referiri la acest moment dramatic din istoria jumătăţii estice a continentului
European, în acest context, ne interesează evocările legate de „ţările" extracarpatice. În cadrul
planului de atac asupra regatului ungar un corp de oaste comandat de Bucek a avut misiunea de a
anihila forţele formaţiunilor politice extracarpatice, ale „vlahilor negri" (karaulagh) cum sunt
numiţi de către Raşid od-Din.
Informaţia istoricului persan corespunde cu cea a lui Rogerius care, fără a-i numi pe
2^
români, aminteşte zdrobirea oştilor din ţara episcopatului cuman . Înaint nd dincolo de acest
teritoriu corpul de oaste mongolă a ajuns la hotarul ţării lui Mişelav - identificat cu Seneslau - ale
cărui oşti au fost la rândul lor înfrânte, conform informaţiei oferite de Raşid od-Din. Această nouă
victorie le-a deschis drumul mongolilor spre Ungaria, prin Oltenia şi Banat , dar a permis şi
atacarea provinciei Sibiului dinpre sud. Există opinii care consideră că acel corp de oaste mongolă
care i-a înfr nt pe „vlahii negri" a pătruns spre Sibiu pe valea Oltului şi prin pasul Turnu Roşu şi a
ajuns sub zidurile Sibiului4. Dacă această ipoteză este adevărată atunci teritoriul Călimăneştiului a
fost traversat de către un corp de oaste mongolă în primăvara anului 1241 şi apoi a făcut parte din
ceea ce a reprezentat acţiunea de fortificare a pasurilor din Carpaţi în perioada imediat următoare
1vezi I. Moga, Problema Ţării Loviştei şi ducatul Amlaşului, în Scrieri istorice. 1926-1946, Cluj, 1973, p. 37-45; Ş.
Papacostea, op. cit., p. 76, n. 43.
2Hurmuzaki, I, p. 250.
3N. Iorga, Le place des Roumains dans l'histoire unniversellei, I. Antiquité et Moyen Âge, Bucarest, 1935, p. 174-175.
4Vezi I.M. Ţiplic, Organizarea defensivă a Transilvaniei în evul mediu. Secolele XI-XIV, Editura Militară, Bucureşti,
2006, p. 110 şi n.677. 38
anului 1242, după cum o ilustrează şi informaţia dată independent de persanul Raşid od-Din şi
cronicarii Filip de Mousket sau Jean de Ypres. Probabil că datorită acestui fapt, regiunea devine
una importantă şi la sfârşitul secolului al XIV-lea are loc fundarea unei mănăstiri, ştiut fiind faptul
că mănăstirile îndeplineau roluri multiple: religioase, militare şi chiar economice.
Importanţa strategică a regiunii reiese şi din faptul că drumul de plai prin Ţara Loviştei
(numită aşa într-un document regal) - terra loysta ...ab aqua Lothur vocata1 - avea o ramificaţie
care cobora către Vâlcea, iar controlul zonei transilvane a defileului Oltului era foarte important la
rândul său pentru regalitatea ungară ce transferă ţara Loviştei în stăpânirea unui comite german;
aşa cum la începutul secolului al XIV-lea s-a întâmplat şi cu C mpulung, altă zonă de debuşeu al
unui drum de plai dinspre Transilvania către fosta ţară a lui Seneslau.
După apariţia mănăstirii Cozia la sfârşitul secolului al XIV-lea localitatea Călimăneşti,
existentă deja la acest moment, intră de timpuriu în posesia mănăstirii printrun act emis de
Mircea cel Bătrân: „dăruieşte mănăstirii Nucet, adică Cozia, ridicată de el, satele: Călimăneşti,
Jiblea peste Olt, Brădăţeani, Seaca şi Hinăteşti pe Râmnic, pe care le scuteşte de orice dare, ca să
fie pentru nevoia călugărilor ce trăiesc în mănăstire. Ceilalţi domni ce vor veni după el să
înnoiască şi să întărească acest hrisov" .
În secolul al XVII-lea Călimăneştiul devine o aşezare relativ importantă, în special datorită
apariţiei unei mori de hârtie situată în porţile Călimăneştiului, moară ce deservea mănăstirea şi
mai exact producţia tipografică a acesteia2, dar şi datorită mai multor scutiri de bir şi alte obligaţii,
cum a fost şi cea emisă de Alexandru Iliaş la 17 aprilie 1617, care a întărit actul mai vechi emis de
Radu Mihnea, în vederea obţinerii de foloase care să permită mănăstirii să întreţină drumul ce
trecea prin Călimăneşti şi mergea către vama Genune (C ineni)3. Aceste acte de scutire vor fi
menţionate într-un document ce face referire la un abuz asupra satului Călimăneşti, abuz făcut de
Tudor Comis din Măldărăşti: "Alexandru Coconul, fiul lui Radu Mihnea, porunceşte.... să restituie
până într-un ban tot ce a luat din satul Călimăneşti...care are cărţi de iertare de la domn şi de la
tatăl său Radu...."4
2.2. Atestare documentară

Localitatea Călimăneşti este atestată documentar pentru prima oară în documentul din 20
mai 1388 emis de Mircea I Voievod referitor la mănăstirea Cozia. Din acest document rezultă că
moşia aparţinea boierului Nan Udobă, care donează terenul pentru ridicarea lăcaşului de cult 5. (Fig.
14 şi Anexa 1).
1Ukb, I, p. 58.
2C. C. Giurescu, Istoria României în date, Bucureşti, 1972, p. 137.
3Vezi mai jos.
4Tezaur medieval, p. 110; ANRDJ V lcea, Mf 1, c. 44
5C.C. Giurescu, Istoria românilor. I. Din cele mai vechi timpuri până la moartea lui alexandru cel Bun, Bucureşti,
2007, I, p. 378. 39
Legată de mănăstirea de la Cozia a fost şi localitatea Jiblea, în prezent cartier al
municipiului Călimăneşti (Fig. 15 şi Anexa 2), localitate menţionată documentar tot în perioada
domniei lui Mircea I cel Bătrân, mai exact în anul 1389, când este scutită Jiblea (ce aparţinea mai
multor proprietari) de "vama oilor şi de vama porcilor şi de grâne şi de vinărici şi de gloabe şi de
care şi de podvezi, cu un cuvânt de toate slujbele şi dăjdiile cele mari şi mici"1.
În timpul lui Leon Tomşa este menţionată ocina lui Andrei din Jiblea, ce este a mănăstirii
Cozia, pentru ca în acelaşi an, 1632, noul domn - Matei Basarab - să scutească
pe locuitorii satului fugiţi în Ţara Ungurească de o serie de obligaţii cu caracter fiscal ca
2^
să se întoarcă şi să păzească podul din localitate, pe unde trec slugile domneşti 2. În anul 1642 sunt
menţionaţi doi jibleni ca martori într-un act de vânzare a unui rumân către mănăstirea Cozia3.
Conform unui document datat 15 aprilie 1608 ştim că toate pricinile legate de hotărnicii
erau judecate de egumenul mănăstirii Cozia, deoarece egumenul Pahomie este prezentat de
document ca mediator într-o hotărnicie în zona Călimăneştiului4. Această postură este una ce
ilustrează caracterul de „senior feudal" pe care îl avea egumenul mănăstirii în raport cu rumânii de
pe moşiile aparţinătoare.
Radu Mihnea, printr-un hrisov emis în Râmnic la 26 august 1612, scuteşte satul
Călimăneşti al mănăstirii Cozia "de bir, găleată, bou, oaie, cal, dijma, de stupi şi de porci,
goştina de oi, banii de judeţ şi de toate dăjdiile şi mâncăturile câte sunt pe an, pentru că domnul
mergând la mănăstirea Cozia a văzut că aceasta se hrăneşte cu mltă trudă şi poartă bucatele cu
anevoie fiind calea stricată şi surpându-se în toţi anii şi făr de ajutoriu nu vor putea să ţie acea
cale ria..."5 Un document similar emite şi Constantin Şerban, constatând la rândul lui că "... este o
cale foarte rea, cu mare nevoie şi cu multă trudă, prin pietre rele şi prin munţi mari şi nu potu
călugării ă..] să-şi care cu carele bucatele..."6
În anul 1633, cu prilejul unui act de danie a unei părţi de mosie de la Brezoi, între
n
martorii semnatari ai actului este menţionat şi popa Jipa din Călimăneşti , care în anul
o
1639 era mort, după cum reiese dintr-un document cel îl menţionează pe fiul său Zaharia .
În anii 1654 şi 1659, Constantin Şerban şi Mihnea Radu, întăresc mănăstirii Cozia dreptul
vinăriciului din satul Jiblea "... din 10 vedre - una"7.
Un document interesant este cel emis la 12 ianuarie 1646 de cancelaria domnească din
Târgovişte în timpul lui Matei Basarab, care face referire la satul Călimăneşti şi obligaţia
acestuia de a întreţine drumul către Transilvania ce trece pe lângă mănăstirea Cozia: "... Dă
1C.C. Giurescu, Istoria românilor, II, p. 407; DRH, B. Ţara Românească, doc. Nr. 10.
2Tezaur medieval, p. 124-125.
3Tezaur medieval, p. 156-157; ANRDJ V lcea, Ms 102, f. 431v.
4Tezaur medieval, p. 89-90; ANRDJ V lcea, Mf 1, c. 59.
5Tezaur medieval, p. 94-95; ANRDJ V lcea, Ms 102, f. 257.
6Tezaur medieval, p. 185; ANRDJ V lcea, Mf 1, c. 39-40.
7Tezaur medieval, p. 198. 40
domnia mea poruncă a domniei mele satului Călimăneşti din judeţul Vâlcea, care este slobozia
sfintei mănăstiri numită Cozia şi părintelui egumen Ştefan ă..ş ca să fie satul Călimăneşti de acum
înainte în pace şi slobod de vinărici însă venitul domnesc şi de poclonul de nume, oricâte vii are
acel sat şi oricâte vii vor face, nici un om să nu mai dea vinărici domnesc şi nici poclon, pentru că
s-a milostivit domnia mea de i-am iertat de vinăriciul domnesc, ca să aibă să lucreze şi să
îndrepte drumul sfintei mănăstiri Cozia la strâmtoare, care merge pe lângă marginea apei
Oltului. Această muncă să aibă ei grijă să o facă în toată vremea. ..."1
Interpretând cele scrise în document putem spune că satul Călimăneşti avea atribuţii ce
ţineau într-o mare măsură de activităţi specifice unei populaţii de graniţă, scutirile primite ilustr nd
cum nu se poate mai bine situaţia ambivalentă a locuitorilor: aparţinând pe de o parte mănăstirii,
dar având un statut privilegiat ca urmare a atribuţiilor cu care au fost învestiţi de domnie. Aceste
atribuţii grănicereşti sunt cum se poate mai bine ilustrate de un alt document emis tot de cancelaria
domnească a lui Matei Basarab la 4 aprilie 1646:
".....iar dumneata - hrisovul se adresează lui jupan Mihnea, biv vel stolnic, cămăraş la
Ocnele Mari - să cauţi să laşi sloboziia sfintei mănăstiri Coziii, care se cheamă Călimăneşti, în
pace pentru cârpă de la moara de hârtie, că m-am milostivit domnia mea de i-am iertat, pentru
căci că au lucrat la moara de hârtie până o au isprăvit şi la mănăstire la Ostrovu şi la podul du
preste Oltu. Şi să aibă a fi şi de pază drumului la strmtură, unde să surpă malul de astupă
drumul care merge la mănăstire"
În contextul luptei duse pentru realizarea unirii religioase în Transilvania au loc o serie de
emigrări din zona Sibiului către regiunea Călimăneşti, accelerate şi de „apăsările economice
insuportabile"2 pe care trebuiau să le suporte iobagii români. Datorită acestor condiţii au avut loc
emigrări de populaţie românească din Transilvania către Ţara Românească, Ştefan Meteş
evidenţiind rolul unor personalităţi originare din Veştem în „apărarea credinţei ortodoxe ă..ş
contra catolicismului", rol exercitat din fucţiile ecleziastice importante pe care le-au dobândit în
Ţara Românească. Între acestea s-au distins în mod special trei, care au ocupat demnităţi înalte şi
au avut influenţă mare în Ţara Românească:
- Mitropolitul Teodosie, care a păstorit 35 de ani în acest post de suprem cap
ierarhic (1668-1672; 1679-1708);
- David Corbea, ceauş spătăresc la curtea lui Constantin Vodă Br ncoveanu;
- Teodor Corbea, secretar de corespondenţă străină tot la curtea domnească.
Teodosie se născuse în anul 1621 în Veştem (jud. Sibiu) şi a trecut în Ţara Românească cu
o serie de rudenii, dintre care unii s-au călugărit: Vasile la Tismana, Mihail egumen la Cozia,
1DRH, B. Ţara Românească (1646), XXXI, p. 17-18, doc. 11.

2Şt. Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX. Cercetări de demografie istorică, Bucureşti,
1971, 140. 41
Eupraxia monaha, el însuşi devenind călugăr la Tismana unde ajunge şi egumen, apoi devine
egumen al mănăstirii Argeş, de unde este ales în funcţia de mitropolit1.
În secolul al XVII-lea apare menţionată localitatea Călimăneşti şi în contextul construirii
mănăstirii de la Ostrov; într-un document din 4 aprilie 1646 spun ndu-se că rumânii din
Călimăneşti-Vâlcea, sat al mănăstirii Cozia, au lucrat la mănăstire la Ostrov 2 şi trebuie să fie lăsaţi
în pace de Mihnea, cămăraşul de la Ocnele Mari . Tot din acest document ştim că a fost reparat
podul de peste Olt (de la Jiblea). Şi tot în acelaşi an are loc o mică răzmeriţă pe moşia mănăstirii,
iar un hrisov domnesc din 12 mai 1646 porunceşte locuitorilor din Jiblea şi Călimăneşti să "se
ridice de pe moşia mănăstirii ă..ş dacă nu vor fi spânzuraţi toţi în faţa caselor lor"3.
Acest statut, într-o oarecare măsură privilegiat, al Călimăneştiului, dar şi al satului Jiblea,
ce avea aceleaşi obligaţii legate de întreţinerea drumului şi a podului, au generat şi conflicte cu
mănăstirea, unul dintre acestea ajungând chiar la scaunul de judecată al domnului. O plângere a
egumenului mănăstirii este menţionată de un document din 12 mai 1646, care face referire la
faptul că "... voao Jiblenilor şi Călimăneştilor ă..ş venit-au carte de la părintele egumenul
cozianul ă..ş Şi v-aţi sculat cu pâră asupra lui şi i-aţi aruncat prihană şi-i faceţi multe lucruri cu
mestecături ca nişte câini ce v-aţi îngrăşat, iar acum voi veţi să-i ridicaţi coarne, ca să fie în voia
voastră ..."4
Dintr-un document din 15 aprilie 1651, referitor la o intrare în rum nie, în care sunt
menţionaţi câţiva martori din Călimăneşti, ştim că în localitate existau meşteri: Ion Ploscarul,
Radul Meşterul5. Unsprezece ani mai t rziu, într-un alt document, era atesta meşteşugul facerii
luntrilor, precum şi unul dintre meşteri pe nume Ioan, care a primit trei taleri pe bucată pentru a
face mai multe luntrii.
Satul Jiblea a avut probleme cu bănişorii de Argeş ce organizau permanente atacuri în scop
de pradă, motiv pentru care Matei Basarab, probabil la solicitarea egumenului de Cozia, emite un
hrisov la 8 decembrie 1646, întărit 7 ani mai târziu la 16 septembrie 1653, prin care porunceşte
bănişorilor de Argeş să nu mai intre în Jiblea, sat al mănăstirii Cozia, "pentru ca să-lprade şi să-l
înglobească ..." .
Într-un document datat 6 aprilie 1648, emis tot de cancelaria domnească a lui Matei
Basarab, se arată că cele două sate Jiblea şi Călimăneşti sunt slobozii ale mănăsitrii " ...cum am
văzut domnia mea şi hrisovul străbunului domniei mele Basarab voievod şi alte cărţi ale altor
bătrâni domni..."
1Ibidem, p. 142.
2N. Stoicescu, Matei Basarab, Bucureşti, 1988, p. 118; vezi şi Revista Istorică Română, 1937, p. 387.
3Tezaur medieval, p. 170-171; ANRDJ V lcea, Ms102, f. 320 v.
4DRH, B. Ţara Românească (1646), XXXI, p. 157, doc. 141.
5Tezaur medieval, p. 179. 42
Din 1662 ne parvine un document foarte interesant referitor la o zălogire: "Ioan judecul
din Jiblea dă moşia Jiblea ca zălog până la sfântul Petru, lui Nedelcu din Dăeşti, care a mers la
Călimăneşti de s-a băgat chezaş pentru jişte luntri, luând câte 3 taleri de luntr. Ioan a luat banii
dar nu a putut să facă luntrile la timp şi a fugit..."1. Din acest document reiese că mănăstirea avea
doar locuitorii satului ca rumâni, iar o parte din teritoriul acestuia era deţinut de alţi proprietari.
2.3. Monumente de pe raza localităţii Călimăneşti

2.3.1. Mănăstirea Cozia (Fig. 15 a)
Apariţia ansamblurilor mănăstireşti din Ţara Românească este legată de activitatea
călăgărului sârb Nicodim, educat la Muntele Athos, care împreună cu un mic grup de călugări şi
meşteri, ucenici ai săi, s-au stabilit în 1375 în apropierea cetăţii Severin unde au pus bazele
mănăstirii Vodiţa.
Curentului care a pornit de la acestă mănăstire i se datorează întemeierea, în acelaşi ultim
sfert al secolului al XIV-lea, la cererea şi pe cheltuiala voievozilor Radu I (cca. 1377 - cca. 1383),
Dan I (cca. 1383 - 1386) şi Mircea cel Bătrân (1386-1418), a mănăstirilor
Tismana, Cozia şi Vodiţa II2. Ceea ce pare să fi fost comun acestor biserici şi caracterizează tipul,
aşa cum s-a păstrat la Cozia, este structura specială a naosului (Fig. 16).
Biserica mare - Sfânta Treime - prezintă un plan triconc cu turlă pe naos, ridicată pe
pandanivi (Fig. 17). Faţadele sunt decorate prin alternări de cărămidă şi tencuială, împărţite în trei
registre prin brâuri de piatră profilată în dublu tor, registrul superior având arcaturi oarbe cu
arhivolte de piatră ornamentate. În centrul arcadelor se află rozete în piatră (traforate) şi
ancadramentele ferestrelor (Fig. 17 a, b, c, d). Caracteristic este sistemul de boltire al naosului,
arcadele mari fiind susţinute de stâlpi masivi de zidărie adosaţi pereţilor de o parte şi de alta a
absidelor laterale . Prin felul de boltire, acesta este împărţit în trei elemente deosebite, unul central,
deasupra căruia se ridică turla şi două laterale, acoperite cu câte un semicilindru. Bolţile nu se
sprijină direct pe zidurile bisericii, ci pe o suită de arce longitudinale, ale căror puncte intermediare
de sprijin încadrează absidele laterale şi amintesc ca poziţie şi funcţie de cei patru stâlpi centrali
caracteristici tipului structural în cruce greacă înscrisă din care de altfel derivă soluţia.
Planul triconc şi sistemul de boltire de la Cozia vor face şcoală în Ţara Românească, până
târziu în secolul al XVIII-lea. În pronaos se păstrează pictura originară (1391) în stilul picturii
monastice paleologe, la fel şi mormântul lui Mircea cel Bătrân. Alături de scenele stereotipe,
ilustrând cele 7 sinoade ecumenice, viziunea sf. Petru din Alexandria şi Imnul Acatist, este
zugrăvită în registrul de jos „teoria" sfinţilor. Nota distinctivă a acestei picturi o constituie
1Tezaur medieval, p. 203-204; ANRDJ V lcea, Ms 86, f. 19-19 v.

2Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, Bucureşti, 1981, p. 167. 43
simplificările compoziţionale, sublinierea caracterelor hieratice, precum şi figurile alungite şi
spiritualizate ale pustnicilor1 (Vezi Fig. 17 f, g, h, i)
Biserica a fost întregită cu un frumos pridvor, prin grija lui Constantin Br ncoveanu, în
1706-1707 (vezi pisania de deasupra uşii de intrare în pronaos - (Fig. 18); în anul următor au fost
realizate picturile naosului şi pridvorului. Biserica mănăstirii din Cozia şi-a păstrat la exterior
înfăţişarea originală, fiind singura din seria tipologică căreia îi aparţine; singura modificare majoră
a fost realizată pe faţada de vest, căreia i s-a adosat, după cum spuneam mai sus, un pridvor 2.
Comparând biserica de la Cozia cu unele monumente sârbeşti din valea Moravei, se poate spune că
motivele şi stilul trădează prezenţa unei echipe de pietrari decoratori condusă de un meşter
georgian, atât la Cozia cât şi în Serbia3.
În anul 1542, sub Radu Paisie, meşterul Maxim a zidit Biserica bolniţei „Sfinţii Apostoli
Petru şi Pavel" (Fig. 19 şi Fig. 20), operă de frunte a arhitecturii munteneşti din secolul al XVI-lea,
al cărei interior păstrează valoroase fresce datorate zugravilor David şi Radoslav (1543). Prin
silueta sa zveltă şi elegantă este una dintre cele mai frumoase realizări arhitectonice ale veacului al
XVI-lea din Ţara Românească este o bijuterie a arhitecturii autohtone a secolului al XVI-lea .
Reuşita exterioară a proporţiilor, supraînălţarea zidurilor groase de 1 m şi zvelteţea în raport cu
proporţiile planului, se resfrânge la Bolniţa Coziei, asupra spaţiului interior care nu se mai dilată, ci
se înalţă ca un fum subţire către înaltJ subliniindu-se funcţia predilect funerară4.
Ansamblul monastic este întregit de următoarele monumente: Paraclisul sudic (ctitor
egumenul Amfilohie, 1584, cu picturi de secol XVIII), Praclisul nordic (ctitor arhimandritul Ioan
de la Hurez, 1711), Fântâna lui Neagoe Basarab, Fântâna Mare (secolul al XVI-lea), decorată cu
reliefuri figurative, bucătăria (cuhnia), chiliile. În aripa de est funcţionează un muzeu cu o
valoroasă colecţie de icoane5.
Ansamblul mănăstiresc edificat la sfârşitul secolului al XIV-lea servea în caz de pericol şi
de loc de refugiu, fiind probabil înconjurat cu ziduri. Gh. I Cantacuzino apreciază că există
temeiuri pentru a considera că Tismana şi Cozia erau înconjurate de ziduri încât să poată sluji drept
punct de refugiu6. Mănăstirea Cozia era înconjurată de clădiri de zid, unele documentate prin
săpături arheologice ca dat nd de la sfârşitul secolului al XIV-lea. Cercetările arheologice din anul
1990 au arătat că fundaţiile clădirilor de pe laturile de sud şi est sunt contemporane cu biserica,
1V. Vătăşianu, Arta feudală în ţările române, Bucureşti, 1959, p. 391-393.

2Gr. Ionescu, op. cit., p. 168.
3G. Balş, Influences arméniennes et géorgiennes sur l'architecture roumaine. Communication faite au IIe Congrès des
études byzantines (Athens, 1931), Vălenii de Munte, 1931.
4Ligia Elena Rizea, Ioana Ene, Monumentele istorice din judeţul Vâlcea. Repertoriu şi cronologie, R mnicu V lcea,
2007, p. 40
5V. Drăguţ, Dicţionar enciclopedic, p. 110. (Pentru o imagine de ansamblu dinspre Olt vezi Fig. 21 şi Fig. 22)
6Gh. I. Cantacuzino, Cetăţi medievale din Ţara Românească în secolele XIII-XVI, Bucureşti, 2001, p. 47. 44
presupunându-se aceeaşi situaţie şi pentru construcţiile de pe latura de nord1. La Tismana avem o
mărturie dintr-un document datat 15 iunie 1493, care vorbeşte despre mănăstire şi cetate,
informaţia fiind dovedită de
săpăturile arheologice ce au pus în evidenţă un fragment din zidul de incintă gros de 1,5 1
m.
Radu I Voievod a rămas în amintirea urmaşilor săi datorită implicării puternice în acţiunea
de ctitorire a unor lăcaşe mănăstireşti, el fiind considerat ctitorul mănăstirilor de la Tismana, Cozia
şi Cotmeana . Ştim că este primul ctitor al mănătirii Cozia dintr-un document al nepotului său
Mihail, fiul lui Mircea Voievod, emis în 12 iunie 1418 „ amândurora mănăstirilor carile sunt
zidite de moşul domniei mele şi de părintele domniei mele, de la Cozia, a sfintei începătoarei de
viaţă Troiţe şi a Sfintei Bune vestiri, carea este la Cotmeana . De fapt, la Cozia Radu I voievod a
făcut lăcaşul cel vechi, astăzi în ruine şi cunoscut de localnici - spune C. C. Giurescu - sub numele
de Cozia Veche4. Acestui aşezământ i s-au făcut danii chiar de la început, aşa cum reiese dintr-un
document din 1388, care aminteşte de via de la Râmnic, pe care jupanul Buda a închinat-o
mănăstirii pe vremea lui Radu I voievod şi cu via acestuia5. Tot dintr-un document din anul 1388,
20 mai, ştim că Dan I voievod dăruieşte mănăstirii Cozia o moară de la Râmnic şi tot în acest
document era menţionată dania boierului Dude, danie compusă dintr-un „loc la Argeş" dăruit
mănăstirii cu voia domnului Dan I6.
Dar perioada de glorie a ansamblului mănăstiresc de la Cozia este reprezentată de domnia
lui Mircea I (zis şi cel Bătrân - 1387-1418), când este ridicată biserica actuală a mănăstirii, ce
primeşte statutul de samovlastie şi devine un centru important de copiere şi realizare de cărţi
bisericeşti, aşa cum o ilustrează scrierea sub supravegherea lui Filotei monahul a troparelor sau
pripealelor, lucrări copiate ulterior în Rusia, Bulgaria şi chiar la Veneţia. Dintr-un document cu
data adăugată ulterior, 1387, dar eliberat în realitate în 1402-1408, referitor la mănăstirea Cozia,
ştim care era titulatura completă a domnului şi întinderea geografică a stăpânirii sale:
„Io, cel întru Hristos iubitorul şi singur stăpânitor Ion Mircea, mare voievod şi domn, cu
mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu stăpânind şi domnind toată ţara Ungrovlahiei şi
părţile de peste munţi, încă şi spre părţile tătăreşti, şi Amlaşului şi
Făgăraşului herţeg, şi Banatului de Severin Domn, şi pe amândouă părţile pe toată
j
Podunaviapână la Marea cea mare şi cetăţii Dârstor stăpânitor... ""

Ctitoria sa de la Cozia a avut ca model biserica din Krusevac (Serbia), ridicată de ruda sa,
cneazul Lazăr. Probabil că vechea ctitorie a tatălui său, Radu I - Cozia veche - era prea mică şi
atunci a lat hotărârea ctitoriri unei noi biserici. În acest sens trebuie înţeles documentul lui Mircea
din 20 mai 1388 în care spune că "... am vrut domnia mea de am ridicat din temelie mănăstire
1N. Constantinescu, „Cercetările arheologice de la Cozia", înM.O, XVII, nr. 7-8, 1965, p. 596-598. Zidurile care
închideau incinta spre vest pot data din aceeaşi perioadă şi pentru mai multe detalii a se vedea Gh. I. Cantacuzino,
op.cit., p. 239-240, n. 629. 45
întru numele sfintei Troiţe [...] în locul care se cheamă Călimăneşti la Olt"1. În acest document de
fundare a noii construcţii numele mănăstirii este Nucet, numele vechi al locului pe care se află
astazi mănăstirea. Numele pare a proveni de la particularitea locului dată de existenţa unei păduri
de nuci ce înconjura vechea ctitorie a tatălui său. Încă din vremea acestuia era utilizat şi numele
Cozia, despre care se afirmă că nu este altceva decât traducerea în limba turcă a numelui românesc.
C. C. Giurescu consideră că numele de Cozia are mai degrabă o origine cumană2, ceea ce schimbă
un pic datele problemei privind ordinea folosirii denumirilor de Cozia şi Nucet. Dacă admitem
originea cumană a toponimului atunci trebuie să admitem şi anterioricitatea sa faţă de varianta
Nucet, care nu este altceva decât traducerea în limba română.
Amplasarea mănăstirii pe malul drept al Oltului, în apropierea pasului Turnu Roşu, a fost
dictată de raţiuni strategice, dovedind şi funcţionalitatea militară a aşezământului (Fig. 23).
Tot în acest document Mircea dăruieşte mănăstirii o serie de proprietăţi şi foloase: o moară
în hotarul Piteştiului, 300 de sălaşe de ţigani şi două (Orleşti, care fusese al lui Cazan şi Cricov, ce
aparţinuse lui Stoian Hargaş). Pe lângă acestea mai dă - "de la curtea domniei mele" - şi un mertic
anual pentru hrană şi îmbrăcăminte: 220 de găleţi de grâu, 10 sloi de ceară, 10 buţi de vin, 10
burdufe de brânză, 20 de caşcavaluri, 10 vedre de miere şi 12 bucaţi de postav. După pilda
voievodului o parte dintre boieri fac şi ei danii mănăstirii: Stanciu Turcul lasă cu limbă de moarte
satul Cruşia; Stanciul Bancov îi dă o moşie la Argeş cu tot cu vie ş.a.
Prin actul menţionat mai sus, Mircea hotărăşte ca pe viitor mănăstirea Cotmeana cu toată
averea ei, avere în care se cuprindeau şi mai mulţi rumâni din satul Purcăreni, dăruiţi de domn, să
treacă sub stăpânirea Coziei. Mănăstirea a primit prin alt hrisov, emis tot în 20 mai 1388, şi satele
Călimăneşti, Jiblea, Brădăţani, Seaca şi Hinăteşti, iar în 4 septembrie 1389 îi donează a patra parte
din satul Jiblea, ceea ce înseamnă că el a fost pierdut de mănăstire în perioada cuprinsă între mai
1388 şi septembrie 13893. La 8 ianuarie 1394 Mircea Voievod îi dăruieşte mănăstirii dijma de
miere şi ceară din judeţul Vâlcea şi îi întăreşte toate posesiunile anterioare, mănăstirea stăpânind
printre altele şi sate de pe Olt, Ialomiţa, Dunăre şi o serie de bălţi cu peşte din zona de confluenţă a
Oltului cu Dunărea. În anul 1415 primeşte, ptrintr-un hrisov domnesc, unul dintre cele mai
importante privilegii şi anume vama de la Genune. La moartea lui Mircea mănăstirea Cozia era în
ordinea importanţei a doua ctitorie din Ţara Românească4.
O serie de daruri mărunte au fost primite cu siguranţă de mănăstire, at t de la domn cât şi de
la boieri, dar ele nu au fost păstrate în amintire de nici un document, deşi existenţa lor este sugerată
de către acel epitaf din tafta de culoare albastră cusut cu fir de aur ce avea pe margini un text în
1C.C. Giurescu, Istoria românilor, I, p. 378.

2Ibidem, I, p. 378
3C.C. Giurescu, Istoria românilor, I, p. 378; DRH, B. Ţara Românească, I, doc. nr. 10.
4C.C. Giurescu, Istoria românilor, I, p. 378-379. 46
slavonă (vezi Fig. 24), cuprinzând o cântare bisericească şi la sfârşit anul 6914 , adică 1396, epitaf
ce s-a aflat până în 1916 la Muzeul Naţional din Bucureşti şi
. . . .
3
1
apoi a fost evacuat la Moscova, precum toate colecţiile Muzeului, în vara anului 1916 , el fiind în
prezent păstrat la Muzeul Naţional de Artă al României2. O altă dovadă a faptului că mănăstirea
primea danii importante este documentul datat 1402-1408 prin care Mircea cel Bătrân hotăra "ca
cei care vor să-şi dăruiască averile mănăstirii Cozia, fie ei dregători, boieri, cnezi sau oameni
săraci să nu fie opriţi de la aceasta de vreo rudenie a lor"3.
Faptul că mănăstirea Cozia a fost una extrem de importantă pentru marele voievod
0 deovedeşte şi faptul că a fost aleasă să îi fie loc de mormânt, Mircea fiind depus aici la 4
februarie 1418, într-un sarcofag din piatră realizat în manieră occidentală. Inscripţia lespezii care
acoperea mormântul, datorită stării de degradare, a fost înlocuită în perioada interbelică prin grija
Comisiei Monumentelor Istorice4, cu o alta care se păstrează şi astazi. astazi. O altă dovadă a
atenţiei de care s-a bucurat Cozia este dată de faptul că din cele 31 de documete interne păstrate de
la Mircea cel Bătrân, 11 sunt documente referitoare la mănăstire.
Prin portrete originale din vremea zugrăvirii mănăstirii Cozia (1390-1391) dar şi prin
repictări mai târzii, din secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea, care păstrează neatinse vechile chipuri
ctitoriceşti, avem imaginea lui Mircea Voievod şi a fiului său asociat la
n
domnie, Mihail Voievod (Fig. 25) în biserica cea mare şi în paraclisul mănăstirii .
Voievodul şi fiul său sunt îmbrăcaţi asemeni despoţilor de la miazazi, după ceremonialul
Bizanţului. „Inlăuntrul bisericii este zugravit Mircea, tânăr încă, după cum era când a zidit-o.
Satura lui e de mijloc, chipul blând şi vesel, ochii mari şi albaştri, părul castaniu-blond şi buclat.
O parte din îmbrăcamintea lui este vechiul costum al cavalerilor cruciaţi: haină scurtă şi şpangă,
strâmfi (ciorapi) şi pantofi, la genunchi are cusuţi în fir vulturi cu două capete, pe deasupra
poartă hlamidă roşie cu bordură de aur şi pe cap o coroană" .
Înrudit sau nu, prin mama sa Calinichia, cu împăraţii din Bizanţ, trimiţându-şi unul dintre
fii la curtea Paleologilor spre a servi ca ofiţer în garda imperială şi cucerirea ţării lui Dobrotici
(1388-1389), îi dădeau dreptul să se intituleze despot şi făcea firesc ca haina de ceremonie pe care
o îmbrăcau, Mircea şi Mihail, să poarte însemnele demnităţii şi fastului constantinopolitan, acvilele
bicefale de Terrarum Dobrotici despotus , oglindind în acelaşi timp în aspectul lor şi trăsăturile
îmbrăcamintei cavalerilor din apusul Europei, luptători pentru cruce . Mihail se pare că a fost
asociat la domnie încă din anul 1400, el succed ndu- succed ndu-i tatălui său şi domnind doi ani
(1418-1420). Ştim că a fost asociat la domnie, printre altele, şi din inscripţia de pe clopotul
1C.C. Giurescu, Istoria românilor, I, p. 383.

2Istoria Românilor, IV, p. 771.
3Tezaur medieval, p. 22; ANRDJ V lcea, Ms 102, f. 241.
4C.C. Giurescu, Istoria românilor, I, p. 384. 47
mănăstirii Cozia, care este după cel al mănăstirii Cotmeana cel mai vechi clopot din Ţara
Românească4.
La 19 iulie 1421 Radu Praznaglava întăreşte mănăstirilor Cozia şi Cotmeana stăpânirea
asupra satelor Jiblea, brădeţeni, Seacani, Călimăneşti5. Astfel de acte de întărire, fiind emise şi de
domnii Dan II sau Alexandru Aldea, Basarab al II-lea şi Vladislav al II-lea.
Alexandru Aldea (1431-1436), fiul lui Mircea cel Bătrân, deşi nu a avut capacităţile
politice sau militare ale părintelui său, a moştenit aplecarea spre biserică, el acordând la fel
0 atenţie deosebită mănăstirilor ctitorite de înaintaşul său. În aces sens se înscriu şi acţiunile sale
din 1432 şi 1434 cu privire la mănăstirea de la Cozia. La 15 ianuarie 1432 a dăruit mănăstirii satul
Goleşti, scutindu-l de asemenea de dări şi slujbe, iar la 25 iunie 1434 a întărit printr-un hrisov
solemn, toate posesiunile acestei mănăstiri6.
Dintr-un document datat 30 mai 1464 emis de Radu cel Frumos aflăm care erau preţurile
practicate pentru cumpărarea unor moşii. Radu cel Frumos a întărit egumenului
n
Simion satul Sevestreni, cumpărat cu suma de 32.000 aspri de la Şolda şi Stoica.

Şi Vlad Ţepeş a acordat privilegii mănăstirii Cozia, emiţând un hrisov domnesc în ziua de
16 aprilie 1457 în Târgovişte, cu o zi înainte de episodul cu „munca boierească" la cetatea Poenari:
"... iar câţi au fost tineri, cu nevestele lor şi cu fete mari, aşa cum au fost împodobiţi în ziua
Paştilor, pre toţi i-a dus la Poenari de au lucrat la cetate până s-au spart toate hainele de pe
ei..."1.
Foarte interesant pentru menţionarea „vămii de peşte" dar şi pentru vechimea şi numărul
satelor româneşti de la Dunăre este actul din 15 ianuarie 1467 de la Radu cel Frumos, prin care
se întăresc mănăstirii Cozia toate bălţile şi gârlele ei „de la Săpatul drept la Dunăre ă..ş şi pe
Dunăre în jos până la gura Ialomiţei. Şi verice este venit - spune domnul - al acestor bălţi şi gârle,
din vama de peşte, tot să fie al sfântului lăcaş acestuia, iar altul nimeni să nu se amestece...". Spre
mai multă siguranţă, se dă ordin expres şi orăşenilor de la Floci: ...Iar voi flocianilor aşa vă
grăesc domnia mea, să fie volnici călugării să puie vătaşi şi alţi îngrijitori pe la bălţile lor, iar voi
treabă să nu aveţi şi veri unde se va încărca car cu peşte din bălţile lor, sau la steanche sau la
Borduşani sau la Făcăiani sau la Vlădeni sau la Glgodeşti sau la Corneni, să fie volnici călugării
să ia vamă şi părpărul, iar altul nimeni să nu se amestece..."2.
Vama de peşte era una destul de importantă, mai ales pentru o mănăstire a cărei viaţa
cotidiană era puternic legată de o alimentaţie bogată în peşte. Cu prilejul confirmărilor de către
domnie în anii 1505, 1507 şi 1560 a proprietăţilor din judeţul Ialomiţa ale mănăstirii Cozia,
1Istoria Ţării Româneşti 1290-1690 (Letopiseţul cantacuzinesc), Editura C. Grecescu şi D. Simionescu, Bucureşti,
1960, p. 4, 20.
2C.C. Giurescu, Istoria românilor, II, p. 397. 48
acesteia îi era întărit privilegiul de a încasa taxe vamale de la peşte, vin, legume, fructe, miere, sau
"orice se vinde pe ocina sau bălţile sale".
În timpul domniei lui Radu cel Mare (1496-1508), deşi are loc o reorganizare a mitropoliei
Ţării Româneşti sub autoritatea unui fost patriarh constatinopolitan, pe nume Nifon, mănăstirea
Cozia nu a fost una pentru care s-au emis prea multe acte din cancelaria voievodală. În această
perioadă, se pare că, mănăstirea Tismana era mult mai importantă, motiv pentru care primeşte de la
Radu cel Mare act de consfinţire a dreptului de vamă pe care mănăstirea îl încasa la Genune 1, deşi
în ultimii ani de domnie ai lui Mircea cel Bătrân ştim că mănăstirea Cozia încasa vama la Genune
(Câineni), vama ce apare menţionată pentru prima dată în hrisovul domnesc din 28 martie 1415,
cel ce confirma dreptul mănăstirii. Ce putem spune cu certitudine este că apariţia scaunului
episcopal la R mnic - aşa numita episcopie a Noului Severin - a schimbat raportul de subordonare
al mănăstirilor din zonă, ele - cum este cazul Tismanei sau Coziei - intrând treptat sub o mai
puternică influenţă episcopală, fiind aşezate la distanţă destul de mică de sediul episcopiei R
mnicuui, spre deosebire de perioada anterioară, când sediul episcopal era la Severin şi interesul
pentru mănăstirile din nord-vestul Olteniei era destul de scăzut. Această reorganizare a fost
posibilă şi pe fondul îndepărtării tot mai mari a mitropoliilor ortodoxe din Balcani de patriarhia de
la Constantinopol, devenită una simbolică ca urmare a căderii capitalei bizantine în 1453 în mâna
otomanilor, dar şi datorită acceptăţii de către aceasta a rezoluţiilor „uniaţiei" stipulate la conciliul
de la Ferrara-Florenţa din anii 1438-1439. Această situaţie a întărit poziţia slvonismului cultural în
lumea românească, precum şi tendinţa de promovare a clerului autohton în demnităţile ecleziastice.
Astfel, numele sporadice ale mitropoliţilor Ţării Româneşti din secolul al XV-lea le repetă pe
acelea ale egumenilor de la marile mănăstiri (Tismana şi Cozia), din rândul cărora se recrutau
reprezentanţii clerului înalt2.
În anul 1492 Radu cel Mare scria sibienilor: "să-mi găsiţi un meşter bun să-mi facă un
policandru la biserică,, să fie cu sfeşnice, să stea lumânările..." . Domnul îl cheamă pe acest
aurar pentru a vedea policandrul de la mănăstirea Cozia, "ca să-mi facă unul ca acela..".3.
Creşterea economică a Mănăstirii Cozia şi implicit o situaţie mai bună a satului de rumâni
de la Călimăneşti au avut loc în contextul deschiderii drumului pentru care de la C ineni către
Râmnic. Pe tot parcursul secolelor XIII-XVI acccesul dinspre Sibiu către Ţara Românească s-a
făcut pe un drum, care pe alocuri era imposibil de practicat pentru care, ce cobora de la Sibiu până
la Câineni şi de aici pe drumul de plai al Loviştei se ajungea la Curtea de Argeş şi Piteşti. Acest
drum a fost lărgit de negustorii sibieni în 1473, cu aprobarea regelui Matia Corvinul, deoarece „în
unele locuri era aşa de strâmt că abia putea trece calul'4. Vama de la Câineni a revenit mănăstirii
1C.C. Giurescu, Istoria românilor, II, p. 94.
2Istoria Românilor, IV, p. 251-252.
3Ibidem.
4C.C. Giurescu, Istoria românilor, II, p. 388. 49
Cozia în timpul domniei lui Pătraşcu-vodă, care la 28 aprilie 1556 emite un hrisov prin care "...au
miluitpre sfânta şi dumnezeiasca mănăstire ce să numeşte Coziia a... ş cu vama de la Cânene"1.
În cursul secolului al XV-lea diferenţele de proprietăţi şi venituri existente între mănăstirea
Cozia şi Tismana sunt foarte bine ilustrate de numărul de sate aflate în posesie: Tismana avea
peste 30 de sate în timp ce Cozia avea abia 252. La sfârşitul secolului al XVI-lea Cozia ajunge să
deţină 37 de sate, 7 bălţi şi 12 mori, în timp ce Tismana avea 52
n
de sate, iar mănăstirea Bistriţa din Oltenia avea 30 de sate . Proprietatea mănăstirilor asupra
acestor sate se exercita în cea mai pură manieră feudală, aşa cum reiese şi din formulele textelor ce
însoţesc daniile, de obicei venite dinspre cancelaria domnească. Actele cuprind de obicei formula:
"să nu cuteze a turbura acele sate nici un dregător al domniei ă..] fie că este judeţ sau globnic, sau
birar, fie orice dregător al domniei"3. O formulă mult mai complexă întâlnim în cazul unui act de
danie emis în anul 1467 în favoarea mănăstirii Bistriţa din Moldova: "... nici gloabă să nu ia ă..],
nici pentru omor, nici pentru urma (răufăcătorilor - n.n.), nici pentru tâlhărie, nici pentru furt, nici
pentru răpire de fată, nici [... ] rană sângeroasă şi nici pentru lovitură cu vânătăi, şi nici pentru
altceva, nici pentru vreo faptă mare şi nici pentru mică, să nu îndrăznească să îi judece pe oamenii
mănăstirii şi nici să nu-i tulbure, şi nici să nu ia gloabă de la ei, nici preţ de-un gros, ci să-i judece
înşişi călugării noştri de la Bistriţa pe oamenii lor şi gloaba să o ia de la oamenii lor egumenul şi
cu călugării, iar alt judecător să nu aibă asupra lor, pentru că am dat să fie mănăstirii [... ] neclintit
niciodată, în veci, tot venitul care va cădea în aceste sate mănăstireşti".
Neagoe Basarab emite un hrisov datat 1 septembrie 1515, prin care întăreşte mănăstirii
Cozia munţii Scărişoara, Călugărul, Cozia şi muntele dintre izvoare până la vârful Belitului, cu
toate hotarele munţilor Lotrului de peste partea Bistriţei; cu vârful dealului Malaei, curmătura cea
adâncă a Malaei, curmătura cărării Rudăreasa, Piatra Albă, Piatra Fetei, Pietrele Roşii, Obârşia
Repedei, Vârful Malaei, Vârful Cocorii, Vârful Beliţilor, Muntele Folii, Muntele Foarfeca,
Muntele Cârlig şi râul Olt .
În cursul secolului al XVI-lea, ansamblul mănăstiresc de la Cozia este completat cu bolniţa
şi cu o bisericuţă, numită biserica bolniţei, ambele construinte la porunca lui Radu Paisie între anii
1538 - 15424, ultima fiind ridicată după planurile ieromonahului „Maxim maistorul, învăţător",
cum îl numeşte o inscripţie zugrăvită în interior pe zidul pronaosului5. Picturile din bolniţa Coziei
au fost realizate de zugravii David şi fiul său Radoslav în anii 1542-1543 şi se înscriu în ceea ce se
poate numi interpretare fidelă a schemelor tradiţionale6.
1DRH, B. Ţara Românească (1551-1565), V, Bucureşti, 1983, p. 72, doc. 70.

2Istoria Românilor, IV, p. 121.
3DRH, B. Ţara Românească, I, p. 18.
4C.C. Giurescu Istoria românilor, II, p. 120.
5Gr. Ionescu, Istoria arhitecturii, p. 284.
6Carmen Laura Dumitrescu, „Programe iconografice în pronaosul bisericilor de mănăstire din Ţara Românească în
secolul al XVI-lea", în SCIA, Serie artă plastică, 20, 1973. 50
Această bisericuţă aduce în arhitectura vremii o notă nouă şi originală, atât prin seria de
firide lungi şi înguste care se evidenţiază cu eleganţă pe fondul devenit tradiţional, cât şi prin
măiestria cu care sunt potrivite proporţiile diferitelor părţi componente ale monumentului, care
toate au o tendinţă spre verticalitate. Modelul acestei bisericuţe a fost preluat şi în construcţia
bisericii din Olteni (Vâlcea) ridicată în 1562 şi chiar la elegantul paraclis al mănăstirii construit în
1584.
O primă, interesantă şi grăitoare descriere a mănăstirii o datorăm lui Gavriil Protul care,
în 1520, în Viaţa Sfântului Nifon, spune: "Aceia mânăstire avea locuri fără gâlceavă şi alese, de
petrecere călugărească, departe de lume şi era plină de toate bunătăţile, cu munţi mari şi cu văi,
îngrădită şi ocolită cu un râu mare şi izvoare mari şi munte împrejurul ei. Şi are toată hrana
călugărească, pomi şi livezi şi nuci şi alţi pomi roditori, fără număr, vii şi grădini, şi acolo cură
apă pucioasă a... ş am văzut cu achii noştri acel loc şi i-am zis pământul făgăduinţei
Secolul al XVII-lea este subsumat din punct de vedere al unor evoluţii în arhitectura
ecleziastică din Ţara Românească perioadei domniei lui Matei Basarab, ce a fost orientată net spre
un tradiţionalism ataşat acelor momente ale istoriei Ţării Româneşti care au însemnat fie începutul
unei creaţii statale independente, fie, mai apoi, o rezistenţă antiotomană activă, după cum pe plan
ctitoricesc, ea a însemnat o conştientă, o voită preluare şi continuare a tradiţiilor secolului al XVI-
lea; ele sunt uşor de recunoscut în expresia paramentelor şi în tipologia planurilor mergând pe linia
unei standardizări, de la faţadele simple, albe ale lăcaşurilor la aşa numitul „simili", la decoraţia
parietală cu ceramică smălţuită sau la prelungirea, neverosimil de t rzie - şi sub o probabilă
influenţă moldoveană - a unor elemente de structură şi decoraţie goticizantă (ancadramente de
portaluri şi ferestre)1, ce nu erau absente în secolul al XVII-lea nici chiar în lumea clasicismului şi
a barocului occidental, francez sau italian .
Din perioada de domnie a lui Matei Basarab avem mai multe informaţii cu privire la ceea
ce s-ar putea numi logistica legată de construcţiile ecleziastice. Într-un document din 1646 sunt
menţionaţi „rumânii" care participă la construirea unor biserici2.
În perioada domniei lui Mihai Viteazul mănăstirea împrumută domniei 20.000 de aspri
necesari pentru organizarea campaniei împotriva lui Andrei Bathory, iar cu prilejul asediului
asupra cetăţii Nicopole furnizează cantităţi mari de plumb pentru oastea lui Mihai Viteazul3. După
asasinarea lui Mihai Viteazul la Câmpia Turzii, Radu Şerban şi boierii credincioşi iau plumb
foarte mult de la mănăstire şi în schimbul acestei datorii şi a celorlalte făcute de Mihai Viteazul
primeşte satul Vişina4 şi ulterior Frăsinetu şi Studeniţa de la Teofana, mama voievodului .
1R. Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550-1800), Editura Meridiane,
Bucureşti, 1987, p. 8; V. Drăguţ, Arta gotică în România, Bucureşti, 1979, p. 346.
2N. Stoicescu, Matei Basarab, Bucureşti, 1988, p. 118.
3T. Rădulescu, „Danii făcute mănăstirilor din Oltenia în vremea lui Mihai Viteazul", în MO, XXVIII, nr. 5-6, mai-iunie
1976, p. 356.
4DIR, B. Ţara Românească, VI, p. 21, 28, 63, 79-82; ANRDJ V lcea, Ms 102, f. 528 v-529. 51
Cancelarul Szamosközi consemnează faptul că Mihai Viteazul, înainte de a pleca spre
Transilvania, s-a îngrijit de bătrâna sa mamă, adăpostind-o în Mănăstirea Cozia , unde se va şi
retrage în anul 1599 schimb ndu-şi numele în Teofana: "...vieţuit-am viaţa acestei lumi deşarte ă..ş
şi am petrecut lumeşte destul, în tot chipul, în viaţa mea"1. La această mănăstire a primit vestea "la
săvârşirea zilelor drag fiului mieu Mihail şi de sărăcia doamnă-sa şi a coconilor domniei lui prin
ţările streine ă..ş fiind de plângere şi de suspine ziua şi noaptea..."2.
În perioada de sfârşit a secolului al XVII-lea se afirmă ca mari ctitori şi generatori ai
primului curent artistic şi arhitectural muntean, membrii familiei Cantacuzino, av ndu-l ca
principal reprezentant pe Constantin Brâncoveanul. Cele două decenii de domnie a urmaşului şi
descendentului Cantacuzinilor - care le-a şi protejat, în parte, ultimul monument ctitorit (Hurezi) -
nu au fost decât desăvârşirea brâncovenească a procesului demarat de membrii familiei
Cantacuzino, desăvârşire permisă şi de poziţia eminentă şi de durată a cârmuirii fiului Stancăi
Cantacuzino şi al lui Papa din Brâncoveni. Sinteza artistică patronată de Brâncoveanu a corespuns,
în plan vizual, sintezei culturale româneşti de la 1700, în cadrul căreia moştenirea deceniilor
premergătoare, ca şi recursul la Orientul postbizantin erau puse în valoare de o superioară
înţelegere a nevoii de dialog cu Occidentul, acesta din urmă perceput şi el pe filiera levantină a
Veneţiei şi Padovei3.
Principala ctitorie a Brâncoveanului este mănăstirea de la Hurezi, cea care a generat şi
apariţia unui curent nou în domeniul picturii bisericeşti, prin „şcolirea" unui grup de pictori şi
meşteri pietrari, ce au participat apoi la realizarea unor ample modificări sau pictări la celelalte
monumente ecleziastice din Ţara Românească. Acest „grup de artişti" (Ioan, Andrei, Stan, Neagoe
şi Ioachim) au lucrat sub semnul Hurezilor, atât stilistic cât şi iconografic, la Târgovişte şi
Polovragi, la Cozia şi Surpatele, la Bistriţa şi Govora sau
n
Sărăcineşti, de-a lungul a două decenii, între 1698 şi 1718 . Constantin Br ncoveanu a comandat,
în anul 1691 la Nürnberg, pe cheltuiala domniei, candelabre pentru mănăstirea Cozia (care se
păstrează şi astăzi).
Un aspect aparte legat de istoria ansamblului mănăstiresc este dat de lipsa unor descrieri
mai bogate ale mănăstirii datorate unor călători străini, având ca astfel de primă descriere doar
textul lui Paul din Alep datat în 16574, pe care îl redăm pentru a ilustra imaginea pe care o
producea unui călător locul unde era amplasată mănăstirea: „... Apoi capugiul ne-a dus la marea
şi reumita mănăstire numită Cozia, care este aşezată spre răsărit la trei sau patru ceasuri de
călătorie de râul Olt, pe drepata acestuia. Drumul este nemaipomenit de rău din pricina locurilor
1DIR, B. veac XVII, I, p. 22.

2Tezaur medieval, p. 86-87; ANRDJ V lcea, Ms 102, f. 520-521 v.
3R. Theodorescu, Civilizaţia românilor, p. 86-87.
4Paul de Alep, în Călători străini despre Ţările Române, VI, Bucureşti, 1970, p. 181 sqq. 52
accidentate şi a greutăţilor întâmpinate. Este o potecă îngustă, de-a lungul căreia nu poate merge,
deodată, decât un singur cal, şi acesta cu amre anevoinţă, grijă şi teamă. Căci râul curge jos într-o
vale înspăimântător de adâncă, plină de stânci şi de curenţi ce saltă valuri ca ale mării şi când
mugeşte vuietul său este îngrozitor, tulburându-ţi inima de spaimă... şi poteca noastră a urmat
înainte tot astfel până ce am ajuns la un pod de lemn sprijinit în chip meşteşugit peste prăpastia
înspăimântătoare pe malul şubred şi nesigur - după cât se pare - al râului; când ne-am uitat la el ni
s-au înfiorat inimile...
Descrierea mănăstirii Cozia cea frumoasă şi a drumului ei abrupt
Eram înspăimântaţi de îngustimea drumului şi de apropierea s-a de marginea prăpastiei;
şi coborând-ne de pe caii noştri am mers pe jos până am trecut podul. Aici am ieşit într-o câmpie
mare, deschisă, împărţită în ogoare acoperite de semănături şi cu grădini şi vii, pe care a trebuit
să le străbatem până ce ne-am apropiat de mănăstire; aceasta este o clădire întărită şi măreaţă,
înălţată pe marginea acelui râu dar înconjurată de piscuri înalte şi impunătoare, iar golurile
dintre ele erau închise de păduri de nepătruns, astfel că prin nici o parte a acestui loc nu este vreo
altă intrare, căci acest loc binecuvântat se află într-o covată la marginea ţării şi la marginea
Ţării Ungureşti, atât la miază noapte cât şi la apus, cale de două zile de călătorie
Un document mult mai important este cel elaborat de J. C. Weiss, ofiţer austriac, care în
anii 1718-1730 a redactat un raport cu privire la teritoriul Olteniei, proaspăt intrată în stăpânire
habsburgică, raport însoţit şi de ilustraţii, dintre care una este dedicată mănăstirii Cozia . Această
primă schiţă este deosebit de importantă, deoarece ea a fost realizată înainte de transfomările
majore prin care a trecut monumentul la sfârşitul secolului al XVIII-lea (vezi Fig. 26).
Paralela citire a descririi detaliate a diaconului din Alep şi descifrarea desenelor ce însoţesc
cele două manuscrise rămase de la Weiss oferă cea mai veche şi în acelaşi timp cea mai autentică
imagine a mănăstirii Cozia, anterioară distrugerilor, care au adus-o la starea consemnată în
catagrafii sau de descrierile călătorilor de la mijlocul veacului trecut, ori imortalizată în câteva
fotografii ulterioare. În realitate, atenta examinare comparativă a acestor două surse oferă
cercetătorilor mai multe date decât analiza fiecăreia în parte. Astfel, desenele lui Weiss - planurile
şi vederea de perspectivă a ansamblului mănăstirii Cozia - apar aproape ca o ilustrare a descrierii
lui Paul de Alep. Tocmai această coincidenţă aleatorie constituie dovada veridicităţii fiecăreia
dintre cele două surse de informaţii, care, în unele puncte, se suprapun perfect, iar prin altele se
completează până acolo încât dau cercetătorului putinţa de a reconstitui unele aspecte pe care
ansamblul le va fi avut fie de la început, fie le va fi dobândit în anumite etape ale existenţei sale1.
Cele mai puternice transformări au avut loc în secolul al XIX-lea, dar unele intervenţii
determinate de distrugeri provocate de revărsări ale apelor Oltului au vut loc chiar la mijlocul
1Tereza Sinigalia, „Imaginea mănăstirii Cozia la călătorii străini din secolele XVII-XVIII", în MO, 1988, p. 24. 53
secolului al XX-lea. Ansamblul de clădiri ce înconjoară biserica mănăstirii a suferit în decursul
secolelor numeroase demolări şi prefaceri, păstrându-se elemente originale doar la nivelul
pivniţelor sau fundaţiilor. Latura de nord este puternic transformată, cele mai vechi componente
aparţinând secolului al XVI-lea. Latura de apus a fost demolată în scopul ridicării de noi clădiri,
intenţie care nu a fost realizată1.
Restaurarea cea mai complexă a avut loc în perioada dintre cele două războaie mondiale
sub directa upraveghere a Comisiei Monumentelor Istorice şi a lui N. Ghika- Budeşti în calitate de
autor al restaurării. Cu prilejul restaurării au fost înlăturate turlele parazitare, degajat paramentul de
tencuieli, iar pridvorul din timpul lui Constantin Br ncoveanu a fost redus ca înălţime pentru a se
putea vedea timpanul simicircular al bolţii cilindirce a pronaosului, reîntregit cu acest prilej (vezi
Fig. 27).
2.3.2. Schitul Ostrov a fost întemeiat în secolul al XV-lea şi a fost rezidit de Despina,
doamna lui Neagoe Basarab, de la care se păstrează Biserica Naşterea Maicii Domnului (1550-
1551). Aici se va retrage doamna Despina după moartea soţului şi a fiului, trecând la călugărie sub
numele de maica Platonida2.
Pisania iniţială, care probabil îl pomenea printre ctitori şi pe Teodosie, fiul lui Neagoe
Basarab, s-a pierdut. Pisania actuală datează din anul 1760 şi se referă la data încheierii lucrărilor
(30 iulie 1522)3. Alături de marile ctitorii ale lui Neagoe Basarab, biserica Schitului Ostrov îşi
găseşte un loc aparte prin farmecul deosebit al proporţiilor sale, care păstrează la scară redusă
particularităţile structurale ale bisericilor Vodiţa II şi
Cozia. Pictura murală a fost realizată în etape, aşa cum atestă inscripţiile din biserică: zugravi
Preda, Dumitru şi Constantin (1701); zugravii Sandu, Andrei, Ioan (1752); Dimitrie zugrav şi
Teodor zugrav (1760). În timpul amplelor lucrări hidrotehnice de pe Olt, biserica a fost salvată prin
ridicarea pe verticală cu 4,85 m4 (Fig. 29).
De plan triconc, cu turlă pe naos, ea prezintă o arhitectură cu forme simple, exprimând
asimilarea în mediul micilor meşteri constructori a tipului de plan al Coziei. Caracteristic este şi
pridvorul de lemn, asemănător cu o prispă ţărănească. În altar se păstrează picturi realizate în anii
1752-1760 .
2.3.3. Schitul Turnu a fost construit în secolul al XVI-lea, dar biserica ce se păstrează
datează din anul 1676. Ansamblul este compus din Biserica Intrarea în Biserică a Maicii
1Gh. Curinschi Vorona, Arhitectură, urbanism, restaurare. Discurs asupra istoriei, teoriei şi practicii restaurării
monumentelor şi siturilor istorice, Bucureşti, 1996, p. 120; Rodica Mănciulescu, „Restaurarea mănăstirii Cozia", în
Monumente istorice. Studii şi lucrări de restaurare, 1967.
2Ligia Elena Rizea, Ioana Ene, Monumentele istorice din judeţul Vâlcea, p. 41.
3Ibidem.
4Ibidem, p. 42. 54
Domnului, zidită de epicopul Vaarlam în 1676, Biserica Schimbarea la Faţă (paraclis) construită
în 1897-1901; clopotniţă - secolul al XIX-lea; chilii, anexe. Mănăstirea Turnu este amplasată la
poalele Muntelui Cozia (Fig. 37), fiind aleasă ca loc de retragere a călugărilor în vârstă de la
Mănăstirea Cozia .
2.3.4. Cozia veche - Schitul „Sfântul Ioan de sub piatră" a fost amplasată iniţial pe
malul Oltului, dar la sfârşitul secolului al XVII-lea după nici 90 de ani de viaţă, când se construia
Mănăstirea Turnu, era în ruină, iar pe actualul amplasament aceasta a fost ridicată odată cu
lucrările la hidrocentrala Turnu, fiind reclădită în anul 1995. Cercetările arheologice efectuate de
Nicuşor Constantinescu nu au pus în evidenţă dovezi palpabile prin care să se dovedească
anterioritatea acestui schit faţă de mănăstirea Cozia, după cum o sugerează denumirea „Cozia
veche"1. Săpăturile arhelogice au pus în evidenţă, însă, descoperiri ce ţin de perioada geto-dacică.
În documente se consemnează că schitul a fost vizitat de Macarie, Patriarhul Antiohiei şi
însoţitorul său Paul de Alep la 29 iunie 1657. Ei au găsit că "locuieşte un cucernic pustnic ă..ş
Această faţă cuvioasă ă..ş l-a rugat pe patriarh să sădească pentru el un vlăstar de nuc, ca să-i
rămână amintire de la el ă..ş, pom sădit drept binecuvântare de către Patriarhul Macarie al
Antiohiei... "2.
În anul 1670 Mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti reface această bisericuţă şi în acelaşi
an, la 24 iunie, o sfinţeşte. Pisania de la Cozia veche este: "In numele Părintelui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh, ziditu-s-au această Sfântă biserică întru cinstea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul
cu toată cheltuiela şi osteneala Mitropolitului a toată Ţara Românească chir Teodosie, în zilele
luminatului creştin Io Antonie Vv. şi s-au sfinţit în anul 7178 (1670) iunie 24".3
2.3.5. Biserica „Sfinţii Voievozi" - Biserica din Deal. A fost ridicată de egumenul Coziei
Serafim în anul 1712 şi a fost reparată şi restaurată în anii 1773-1774 şi 1857, pentru ca în 1944-
1949 să se facă cele mai ample lucrări de restaurare. Comisiunea Monumentelor Istorice a aprobat
în anul 1944 un deviz pentru restaurarea bisericii şi a clopotniţei4.
Construcţia acestei bisericii a fost patronată de egumenul mănăstirii care a pornit acţiunea
pentru că era necesară existenţa unui lăcaş de cult pentru locuitorii satului Călimăneşti. Biserica
este zidită din piatră de râu, făcând parte din categoria bisericilor navă compuse din pridvor,
pronaos, naos şi altar, pridvorul fiind susţinut de stâlpi rotunzi uniţi prin arcade în semicerc. Turnul
clopotniţă datează tot din secolul al XVIII-lea5.
1Ibidem, p. 43.
2Paul din Alep, în loc. cit., p. 181-184.
3G. Vaida, Mănăstirea Cozia, p. 256,
4I. Opriş, „Restaurări la monumentele istorice din Oltenia între 1850-1950", în MO, XL, nr. 4, iulie-august 1988, p. 17-
18.
5Ligia Elena Rizea, Ioana Ene, op. cit., p. 43. 55
2.4. Cruci de piatră
În hotarele moşiei aparţinând mănăstirii Cozia au fost ridicate o serie de cruci de piatră,
astăzi dispărute o parte din ele; unele au fost ridicate de egumeni ai mănăstirii, dar printre
comanditari s-au numărat şi persoane laice.
Egumenul Grigorie a comandat la 20 februarie 1689 o cruce de piatră care să fie
amplasată în "lunca de jos de Mănăstirea Coziai" şi a avut hramul înălţarea Domnului: "Crucea
din lunca de jos de Mănăstirea Cozia, moşia mănăstirii Cozia, Matheiu, Marcu, Luca, Ioan. Cu
vrerea Tatălui şi cu împlinirea Sf. Duh. Rădicatu-s-au această cinstită cruce, întru mărirea şi
lauda înălţării Domnului Is. Hs. în zilele lui Ion Con (stan)di(n) Basarab v(oie)vod, fevr(oarie) 20,
veleat 7197 (1689)"1.
O altă cruce a fost ridicată în satul Călimăneşti lângă Nicolaie Stârcu, aceasta fiind
dedicată Sf. Arh. Mihail şi plătită de schimnicul Daniil în 1699-1700: "...crucea din Călimăneşti,
de lângă Nicolaei Stârcu, moşia Cozii ă..ş Cu vrerea lui Dumnezeu, a Tatălui şi a Fiului şi a Sf.
Duh, ridicatu-s-au această sf. Cruce întru cinstea sfântului arhistrateg
Mihail, dintru nevoinţa skimnicului kir DaniiF2. Din documentul referitor la această cruce de piatră
aflăm şi numele ieromonahului mănăstirii, dar şi a unor localnici din Călimăneşti: Maria, Stan,
Stana, Alăman, Dumitra.
Încep nd cu al doilea sfert al secolului al XVIII-lea, obiceiul ridicării de cruci devine unul
foarte răspândit şi comanditarii majoritari sunt persoane laice sau preoţi parohi, acestea fiind
amplasate în mai multe puncte din hotarul Călimăneştiului. O parte
din cruci, ridicate în secolul al XVIII-lea, se mai păstrează astăzi în diverse puncte ale
•2
oraşului Călimăneşti3.
Crucile, dincolo de semnificaţia tombală, au şi semnificaţia unor pietre de hotar, acestea au
fost ridicate îndeosebi de călugări, mai ales de la Cozia, dar şi de un număr tot mai mare de
credincioşi. Conform unei catagrafii din anul 1832 din Ţara Românească, în judeţul Vâlcea erau
situate mai ales la confluenţa dintre satele Călimăneşti şi Jiblea şi datează îndeosebi din secolul al
XVIII-lea. Una dintre cele mai vechi cruci de piatră inventariate a fost situată în satul Jiblea, fiind
datată în anul 1719 şi este închinată Maicii Domnului de către preotul Ilie. Un alt cleric cu toată
familia sa face acelaşi lucru la Călimăneşti (Ostrov) .
La Călimăneşti, o cruce de piatră fusese ridicată în anul 1726, cu specificaţia folosirii unui
toponimic foarte rar uzitat pentru această localitate - Ocnăreşti. În anumite cazuri sunt trecute mai
1D. Bălaşa, „Cruci de piatră în Ţara Românească catagrafiate în anul 1832", II, în MO, XXIV, nr. 5-6, mai- iunie 1972,
p. 410.
2Ibidem, p. 411. Actualmente se afă pe str. Cloşca nr. 14, în curtea fam. Gheorghe Stârcu. Dintre casele specifice
localităţii Călimăneşti în perioada secolelor XVIII-XIX nu se mai păstrează decât una singură situată pe str. str. Tudor
Vladimirescu - vezi Fig. 28.
3Ligia Elena Rizea, Ioana Ene, op. cit., p. 43. 56
clar datele la care au fost ridicate; de exemplu, tot la Călimăneşti o astfel de cruce, a fost ridicată
„în luncă" de către monahul Vasilie, în timpul împăraţiei lui Carol al VI-lea sau era o ducere
aminte a unui lăcaş de cult existent într-o perioadă mult mai veche de timp1.
Cu cât înaintăm în secolul al XVIII-lea cu atât iniţiativa ridicării acestor cruci aparţine
laicilor şi pe lângă hramuri închinate: Maicii Domnului, Naşterii sau Adormirii Maicii Domnului:
crucea de piatră ridicată de jupân Joanea în Călimăneşti, la 1764 în Jiblea, la 1701-1702, Schitul
Călimăneşti-Ostrov, Buna Vestire - la locul numit „ la luncă" în Călimăneşti, în anul 1740, destul
de multe au fost închinate şi unor sfinţi foarte populari în sinaxarul ortodoxiei româneşti: Sf.Ierarh
Nicolae - la locul numit „grădina Mieştilor" în 1701, ridicată de schimnicul Daniil, la Căciulata,
cea a ieromonahului Mihail, egumenul Coziei, cea de la schitul Ostrov, ridicată de preotul Stoica şi
familia sa, Sf. Vasile cel Mare
1Contantin Bălan (coord.), Inscripţii medievale şi din istoria modernă a României, D. IV, 332, p. 294 şi D.IV 333, p.
295. 57
- Căciulata, de la locul numit „Strencheşti, moşia Cozii", Cuvioasei Paraschiva- Călimăneşti,
la locul numit „de lângă Ion al Bălaşei" sau Sf. Împăraţi Constantin şi Elena- Călimăneşti,
mahalaua Lăzăreşti, în 1772, acestea fiind doar câteva exemple1.
3. Călimăneştiul în secolul al XIX - lea şi la începutul secolului al XX - lea
(1821-1918)
3.1. Călimăneştiul în marile momente istorice

3.1.1. De la Revoluţia lui Tudor Vladimirescu la Revoluţia din 1848
9 9
Revoluţia din 1821 a fost rezultatul procesului de dezvoltare a societăţii româneşti, limitat
în evoluţia sa de rânduielile feudale interne, accentuate de dominaţia Porţii. Relaţiile servile,
monopolurile feudale, fiscalitatea apăsătoare, vânzarea funcţiilor, monopolul economic otoman,
instabilitatea internă politică, accentuată de anarhia din Turcia, toate sunt cauze de conflicte sociale
serioase, ce se contopeau, în lupta de rezistenţă împotriva regimului fanariot, cu cele naţionale,
exprimate prin sintagma "dreptate şi slobozenie". Lupta împotriva abuzurilor regimului, a
corupţiei, întronarea unei atmosfere de ordine, de garantare a vieţii şi averii, a desfăşurării
comerţului, sunt expresii ale conştiinţei naţionale. Îndeosebi apăsătoarea legiuire a lui Caragea din
1818 îl determina pe Tudor Vladimirescu să exprime, justificând ridicarea poporului, că locuitorii
au rămas "mai goi decât morţii cei din mormânturi".
Statul şi regimul fanariot - expresie a dominaţiei otomane - prin administraţie, justiţie,
fiscalitate a fost un teribil instrument de jaf, în beneficiul turcilor şi al demnitarilor. Ceea ce a
determinat o parte din boierii pământeni de sânge, să nu mai colaboreze cu regimul fanariot,
constituindu-se într-o "opoziţie naţională", venind în consens cu interesele naţionale, acţionând
pentru un regim politic capabil, stabil şi mai relaxat. Lupta contra grecilor, a fanarioţilor, era
totodată lupta împotriva Porţii otomane.
Revoluţia românească din 1821 a fost parte integrantă a mişcărilor din sud-estul Europei, al
cărei obiectiv era eliberarea de sub turci. Românii au avut legături cu sârbii care, după 1800, erau
într-o insurecţie continuă, ca şi cu grecii care îşi înfiinţează Eteria în 1814, cu acelaşi scop. Dar
anul 1821 este şi o parte integrantă a mişcărilor generale europene (Germania, Spania, Franţa,
Italia), o atmosferă de tensiune revoluţionară ce demonstra echilibrul precar stabilit de Congresul
de la Viena şi de Sfânta Alianţă.
Revoluţia din 1821 şi-a avut propriile cauze interne, profunde, revoluţia greacă fiind doar
ocazia declanşării ei. Împrejurările l-au determinat pe Tudor să colaboreze cu Eteria greacă, cu
eforul general al acesteia, prinţul Alexandru Ipsilanti, ale cărui puţine trupe au pătruns, venind din
Rusia, în Moldova şi apoi în Ţara Românească şi care au fost nevoite să rămână aici, în urma
1 „Documente. Cruci de piatră în Ţara Românească catagrafiate în anul 1832 (I). Judeţul Argeş şi (II). Judeţul
Vâlcea", înM.O., anul XXIV, 1-2, 1972, pp. 410-427. 58
dezavuării celor două mişcări de către ţarul Rusiei, încercând astfel să provoace un conflict ruso-
turc.
Evenimentele revoluţionare, cuprinzând la 1821 Ţările Române, l-au impus pe Tudor
Vladimirescu, comandantul pandurilor din Oltenia, moşnean din Gorj, reprezentant tipic al clasei
de mijloc în ascensiune, ridicat prin avere (făcută prin comerţ, arendăşie, slujbă la stat) în treapta
boierească (sluger), comandant de panduri în războiul ruso-turc din 1806-1812, decorat datorită
calităţilor militare (cu ordinul Sf. Vladimir) şi locotenent (porucic) în armata rusă. Receptiv la
înnoirile venite din Occident, cu orizont larg, devotat poporului său, căruia i-a înţeles suferinţele şi
adversar al împilatorilor, Tudor era destinat să joace un rol de prim rang în evenimentele ce se
pregăteau.
Tudor a avut legături cu eterişti de marcă, îndeosebi militari, era iniţiat în planurile Eteriei,
dar n-a vrut să-şi subordoneze mişcarea eteriştilor, sau să provoace o intervenţie a Rusiei. El a
urmărit să-şi ridice poporul la libertate socială şi naţională şi a întocmit un program ce urmărea
binele şi progresul general, fără însă a renunţa - şi nici nu putea - la colaborarea cu boierii
pământeni pe platforma intereselor naţionale.
În acord cu cei trei mari boieri munteni ce au format "Comitetul de Oblăduire", conducând
Ţara Românească după moartea neaşteptată a ultimului domn fanariot Alexandru Şuţu, Tudor era
însărcinat cu ridicarea la arme a norodului şi, în 18 ianuarie 1821, a plecat din Bucureşti, trecând
prin Râmnicu Vâlcea, să răscoale Oltenia. Aici, din Tismana - Padeş, unde s-au adunat răsculaţii, a
lansat Proclamaţia din 4 februarie 1821, care marchează începutul revoluţiei.
Mişcarea a început în Oltenia pentru că acolo erau mai dezvoltate unele elemente burgheze,
erau mai numeroase satele de moşneni (ţărani liberi) şi, pe deasupra, se accentuase nemulţumirea
miilor de panduri ce fuseseră, din nou, impuşi la biruri. De altfel, legăturile lui Tudor Vladimirescu
cu locuitorii plaiului Cozia datează din 1819, c nd el a devenit vătaf de plai la Cloşani, funcţie
care-i conferea răspunderea asupra bunului mers al vămii înspre Transilvania şi plaiului pe care îl
vizita adesea. Se pare că de aici a dat şi ordinul de reparare a drumului, "Via Carolina", construit în
timpul ocupaţiei austriece a Olteniei (1718-1739), care făcea legătura, urmând cursul Oltului, între
Oltenia şi Transilvania1.
Înainte de a se îndrepta spre Bucureşti, Tudor şi-a organizat în Oltenia, în eventualitatea
unei defensive de lungă durată, centre de rezistenţă, fortificând mănăstirile dinspre munţi:
Tismana, Strehaia, Motru (ocupate mai întâi), Crasna, Polovraci, Horezu, Bistriţa şi Cozia, în care
a instalat garnizoane, a strâns provizii şi a depozitat arme. Între altele, el cerea ca mănăstirea Cozia
să fie întărită cu 100 de panduri, "care să îngrijeasca de zaharelele (proviziile) ce erau acolo"2.
1 Corneliu Tamaş, „A fost Tudor Vladimirescu vătaf de plai la Câineni?", Orizont, supliment, decembrie 1969.
2Izvoare de sănătate Călimăneşti-Căciulata. 125 de ani, R mnicu V lcea, 1975, p. 9. 59
Locuitorii satelor v lcene, nu numai că au susţinut cauza revoluţiei declanşată de Tudor, dar
mulţi dintre ei au găsit prilejuri de răfuială cu boierii localnici. Sătenii care nu sau înrolat în
"adunarea norodului" au atacat conacele şi moşiile clericale sau laice, moşiile mănăstirilor Cozia şi
Arnota au fost prădate de "produsele" lor. La Câineni s-au dat unele lupte între boierii conduşi de
maiorul Ciupaga şi pandurii căpitanului Barbu. Pentru a pune capăt acestor stări de lucruri, Tudor
trimite trupe pentru a ocupa Câineni; oraşele Ocnele Mari şi Râmnic sunt de asemenea ocupate de
trupele sale. Tudor numeşte ca ispravnic al judeţului Vâlcea şi comandir al oştilor de aici pe Tudor
Sevastian, iar el colinda satele, adresând apeluri acelora care se socoteau vrednici să intre "în
slujba ostăşască", înarmat cu două pistoale şi o puşcă. La Drăgăşani s-a înfiinţat un centru de
recrutare a pandurilor din judeţul Vâlcea sub comanda lui Preda Drugăneanu . Informaţia este
probată de faptul că, după înfrângerea revoluţiei, soldaţi din trupele turceşti de ocupaţie strângeau
armele foştilor panduri şi din plaiul Cozia.
După intrarea turcilor în ţară şi înaintarea lor spre Bucureşti, la jumătatea lunii mai, Tudor
s-a retras din capitală, hotărând să organizeze rezistenţa în Oltenia, unde mănăstirile din munţi îi
ofereau o bază de rezistenţă îndelungată. Tot spre Oltenia se va îndrepta şi trupa de eterişti a lui
Ipsilanti, după scurtele ciocniri cu turcii în apropierea Târgoviştei; de altfel, Ipsilanti avea intenţia
ca de aici să se refugieze în Transilvania. Sfârşitul tragic al lui Tudor Vladimirescu este cunoscut.
Cu complicitatea unor căpitani ai săi, el a fost prins de eterişti şi omorât, la sfârşitul lunii mai.
După moartea lui Tudor, bătăliile principale, atât ale pandurilor, cât şi ale eteriştilor cu trupele
otomane vor avea loc în Oltenia, mai precis în judeţul Vâlcea. În Oltenia, pandurii au luptat încă
din luna aprilie împotriva trupelor otomane, lupta cea mai importantă dându-se la 26 mai/7 iunie la
Zăvideni, lângă Drăgăşani. Lupta s-a desfăşurat între pandurii conduşi de polcovnicul Ioan
Solomon, comandantul pandurilor din Oltenia, care, aflând de pătrunderea turcilor în zonă, a
părăsit
3^
1
Craiova cu intenţia de a se retrage la mănăstirea Cozia . În lupta în care se confruntă cu peste 3.000
de turci, pandurii le provoacă acestora pierderi grele. Aflând, însă, în timpul nopţii, vestea morţii
lui Tudor, Ioan Solomon a hotărât demobilizarea, iar el va trece în Transilvania. Principalul corp
de oaste al pandurilor, câteva mii, comandaţi de Hagi Prodan şi Macedonschi, au forţat Oltul şi, în
zilele de 28 şi 29 mai/9 şi 10 iunie, au luptat cu bravură tot la Drăgăşani, reuşind să se desprindă
noaptea de adversar şi să se retragă lipsiţi de muniţii, corpul dezagregându-se apoi, majoritatea
ostaşilor ţărani fiind localnici2.
După înfrângerea suferită la Drăgăşani în luptele cu turcii, Ipsilanti cu cei doi fraţi ai săi şi
cu trupa de eterişti de care mai dispunea, s-a adăpostit între zidurile mănăstirii Cozia. De aici, după
1Ioan Solomon, Amintiri, ediţi de Dr. C. S. Nicolăescu-Plopşor, Craiova, 1935, p. 20.

2Răscoala din 1821, vol. V, p. 572; cf. Corneliu Tamaş, Smarand Ţană, Judeţul Vâlcea şi prefecţii lui - pagini de
istorie a administraţiei, Editura Conphys, R mnicu V lcea, 2004, pp. 74, 75. 60
o scurtă ciocnire cu turcii aflaţi în urmărire, Al. Ipsilanti, cu un nume schimbat, împreună cu fraţii
săi, se refugiază în Transilvania pe la Turnu Roşu. După plecarea lui Alexandru Ipsilanti de la
Cozia, începură scene de tâlhării revoltătoare din partea arnăuţilor şi pandurilor; căci cei călări
jefuiau pe cei pedeştri; astfel că orice simţământ de umanitate, ne spune Laurenşon, "părea stins
din inima acestor oameni. Familiile refugiate acolo deveniră prada zavergiilor şi apoi a turcilor,
care deteră foc mănăstirii, dezgropând sfintele morminte ale lui Mircea şi ale altor domni,
crezând a găsi întrânsele comori ascunse..." ne relatează C. Alessandrescu . De la mănăstirea
Cozia (de care au aparţinut şi aparţin schitul Ostrov, schitul Cornet, mănăstirile Stănişoara şi Turnu
şi biserica Cozia veche), după bătălia cu eteriştii şi pandurii, au luat chiar şi porţile din lemn
sculptat de la intrarea mănăstirii.
Peste două decenii, mai precis în 1842, a vizitat Mănăstirea Cozia poetul Grigore
Alexandrescu, fiind însoţit de prietenul său Ion Ghica. Întâlnirea cu ctitoria marelui voievod
Mircea i-a sugerat poetului evocarea figurii acestuia şi, mai târziu, a scris poezia Umbra lui Mircea
la Cozia. Tot cu acest prilej, Gr. Alexandrescu a lăsat posterităţii, în Memorialul său, consemnările
ulterioare: "valorosul domn este înmormântat în biserică, în cea dintâi intrare; două mari pietre
acoperă mormântul. Inscripţia uneia a început a se şterge, încât abia poţi descifra câteva cuvinte
şi numele Mircea". Poetul este primul călător care ne atrage atenţia că, aici la Cozia, este
înmormântat marele voievod. Acest lucru ne este confirmat şi de Augustin Zene Pop că "până la
relaţia de drumeţie a memorialului lui Grigore Alexandrescu din 1842 nimeni altcineva nu
menţionase existenţa mormântului vajnicului bătrân acolo" .
Un corp de panduri şi eterişti, comandaţi de serdarul Diamandi a fost înfrânt de turci într-o
bătălie la Călimăneşti, la 2 august. Diamandi a reuşit să se refugieze la mănăstirea Cozia, unde ar
mai fi avut o acţiune de rezistenţă în ziua de 3 august1. Mai credibil este că această ciocnire ar fi
avut loc la mănăstirea Bistriţa, aflată în apropiere;
înfr nt din nou, Diamandi şi cu ai săi au trecut în serviciul turcilor, nescăpând, însă, ulterior de
pedeapsă2.
În timpul revoluţiei, foarte mulţi boieri munteni şi olteni, negustori şi înalţi clerici, trecând
prin Călimăneşti şi Cozia, s-au refugiat prin punctul de trecere de la C ineni în Transilvania, în
zona Sibiului, anume, în Sibiu, Sadu, Porceşti (azi Turnu Roşu), Tălmaci, Tălmăcel, Sebeşul de
Sus, Sebeşul de Jos, Cisnădie, Sălişte şi Răşinari. Tot aici, autorităţile austriece semnalează şi
prezenţa multor panduri ascunşi după înfrângerea mişcării în mai multe localităţi sibiene3.
1C. D. Aricescu, Istoria revoluţiei române din 1821, Bucureşti, 1873, pp. 296-298.
2Andrei Oţetea, Solidaritatea românilor din Transilvania cu mişcarea lui Tudor Vladimirescu (colecţia E de
Hurmuzaki), Seria nouă, vol. III, Acad. R.S.R., Bucureşti, 1967, pp. 438, 439.
3Pe larg, la Carol Gollner, „Refugiaţi din Ţara Românească la Sibiu în anul 1821", în Studii şi comunicări Muzeul
Brukenthal, nr. 1, Sibiu, 1956, pp. 13-62. 61
Revoluţia din 1821 a deschis drum revoluţiei din 1848. Dacă urmarea imediată a revoluţiei
a fost înlăturarea sistemului fanariot, consecinţele ei au fost cu mult mai profunde; procesul de
destrămare a "vechiului regim" s-a accentuat.
În 1822, au fost numiţi domni pământeni: Ioniţă Sandu Sturdza, în Moldova, şi Grigorie
Dimitrie Ghica, în Ţara Românească. Nici timpul, nici împrejurările, însă, nici propria lor
capacitate şi voinţă nu a îngăduit celor doi domni să adopte măsuri de natură să pregătească
condiţiile unei transformări în consonanţă cu noul regim politic - naţional instaurat. Nu au putut să
domine situaţia. Au izbutit doar să aducă unele corective regimului existent, fără să atingă
structurile acestuia. Perioada celor două domnii pământene este caracterizată printr-o anarhie
internă continuă, întreţinută şi agravată de excesele eteriştilor, mai cu seamă de armata otomană de
ocupaţie. Teama generală a provocat o masivă migrare a locuitorilor în interiorul şi în afara ţării,
fenomen desemnat sub denumirea de "bejenia cea mare". Situaţia ţăranilor şi stabilitatea internă au
fost agravate în Ţara Românească de măsurile represive adoptate împotriva participanţilor la
revoluţie, ca şi obligaţia impusă ţăranilor de a despăgubi pe proprietarii care suferiseră pierderi şi
a-şi plăti datoriile restante către aceştia. Convertirea în bani a zilelor de lucru, sporirea prestaţiilor
şi încercarea de a impune executarea integrală a celor 12 zile de lucru pentru ţăranii clăcaşi au
provocat o vie şi continuă nemulţumire şi reacţie, ţăranilor neput ndu-se să li se impună practic
cele 12 zile.
Moşiile mănăstirii Cozia, care includeau şi satul Călimăneşti, erau arendate, arendaşii
vrând să înlocuiască zilele de muncă datorate de clăcaşi prin plata în bani şi să prefere clăcii munca
salariată, mai ieftină şi mai productivă. Această practică a întâmpinat
0 rezistenţă tenace din partea ţăranilor clăcaşi de pe domeniile mănăstirii Cozia, care reclamau
dreptul de a-şi presta obligaţiile prin zile în muncă, alungă deseori cu forţa pe muncitorii angajaţi
cu bani, recurg la justiţie; bunăoară, un document din 19 noiembrie 1825 se referă la cererea
clăcaşilor din Călimăneşti, de pe moşia mănăstirii Cozia, "ca să se îndatoreze arendaşul şi
mănăstirea ca, la lucrul ce va avea, să pue pe dânşii să lucreze şi să le ţie seamă la zilele clăcii, iar
nu să aducă lucrători ca să-i plătească pe parale 18 ziua şi lor să le ia pe taleri unul
Perioada istorică a domniilor păm ntene (1822-1828), situată în prelungirea "vechiului
regim", reliefează trăsăturile contradictorii ale acesteia. Revoluţia din 1821 şi restaurarea domniilor
naţionale au solicitat, drept corolar, înnoirea aşezărilor economice, sociale, administrative şi
politice.
La început de secol al XIX-lea, viaţa economică a judeţului Vâlcea cunoaşte un reviriment
notabil, ca urmare a faptului că se situa pe una din cele mai vechi căi de comerţ şi a condiţiilor
create de legăturile comerciale ale neguţătorilor din Râmnic, Drăgăşani şi Ocnele Mari cu
neguţătorii din Sibiu şi Craiova, ori cu cei din alte locuri din ţară şi de peste hotare. Am semnala,
62
de exemplu, cum reiese din corespondenţa neguţătorului Dimitrie Aman, că, în 1818, judeţul
Vâlcea a trimis la Vidin 21.729 ocale de unt.
Comerţul între Transilvania, Oltenia şi Muntenia pe valea Oltului este în creştere şi
diversificat, remarc ndu-se îndeosebi vestita Casă comercială Hagi Constantin Pop din Sibiu,
prezentă în viaţa economică a Ţărilor Române între 1770 şi până spre mijlocul secolului al XIX-
lea. Casa de comerţ sibiană, condusă între 1777 până în 1808 de Hagi Constantin Popp, după
moartea sa de fiul său, Zenobie Pop, a făcut un intens comerţ de export - import între Transilvania
şi Ţara Românească, pe itinerariul comercial oferit de valea Oltului, şi între Europa Centrală şi
lumea balcanică. Cei doi mari comercianţi sibieni, tatăl şi fiul au avut în Oltenia mai mulţi agenţi
permanenţi, oameni de încredere, la Râmnic, la Craiova, cu deviaţie la Bucureşti şi Piteşti . Fără
îndoială că firma sibiană a avut un punct comercial şi la Călimăneşti, afirmaţia fiind verificată de
menţionarea repetată a localităţii. Din Oltenia şi Muntenia, pe drumul Oltului, se exportau mari
cantităţi de lână, de piei, de cordovane, din Sibiu fiind trimise mai departe la Viena şi Pesta. Erau
importate din Oltenia şi mari cantităţi de seu pentru lumânări. Transportul şi vama erau plătite în
judeţul Vâlcea: transportul, în general, la Călimăneşti şi vama la Turnu Roşu de către agenţii din
Sibiu ai Casei Constantin Pop . Casa Pop mai făcea comerţ şi cu animale, îndeosebi porci, până la
pacea de la Adrianopol, pe urmă şi cu cornute mari. În schimb erau aduse în Oltenia şi Muntenia
mobilă, postavuri, pânzeturi de Banat şi Ardeal, pălării, h rtie de Sibiu, unelte casnice şi agricole,
tacâmuri, arme, iar din Orient bumbac, zahăr, cafea. Comerţul activ practicat de marea Casă de
comerţ sibiană a fost afectat de evenimentele din 1821 din Ţara Românească, din moment ce, la 24
august 1821, din Sibiu, Casa sibiană reclama returnarea a sute de piei de bovine, reţinute la
Călimăneşti de insurgenţi şi arnăuţi din Oltenia. În acest caz, se cerea intervenţia comandantului
general imperial din Transilvania1. Cinci zile mai t rziu, Zenobie Pop revine personal, cer nd
guvernatorului imperial al Transilvaniei, contele von Banffy, despăgubirea pentru sutele de piei de
vită de care Casa a fost jefuită la Călimăneşti .
Comerţul pe valea Oltului, sau pe drumul Oltului, suficient de intens şi prosper în epocă,
determină autorităţile, şi din Transilvania şi din Ţara Românească, de a transforma în cale
navigabilă Oltul, cea mai lesnicioasă cale de comunicaţie cu Ardealul. Se şi reuşeşte ca Oltul să
devină o cale navigabilă, punând în practică proiecte ce datau din secolul al XVIII-lea. S-au putut
face astfel transporturi însemnate de produse meşteşugăreşti, în special din Transilvania către
Dunăre şi de aici mai departe chiar până la Constantinopol. Tot în primele decenii ale secolului al
XIX-lea, se transportă pe Olt material lemnos, brut şi prelucrat (cherestea, doage), mai ales de pe
valea Oltului spre Dunăre, constatându-se astfel o dezvoltare accentuată a plutăritului 2. Acţiunile
1Ioana Constantinescu, Arendăşia în agricultura Ţării Româneşti şi a Moldovei până la Regulamentul Organic, Editura
Academiei RSR, Bucureşti, 1985, p. 129.
2Arhivele Naţionale Istorice Centrale Bucureşti (în continuare, ANIC), fondul Hagi Constantin Pop, pach. CLVII/869,
871, 874, 877, CXXVI/117, 126, 20, 27, 18. 63
întreprinse de aceste două părţi interesate (ardelene şi muntene) în crearea unei noi căi de transport
conduc la c teva realizări importante. Astfel, la Sibiu se înfiinţează o Societate de Corăbiere pe Olt
şi care, timp de câţiva ani, efectuează transporturi spre şi pe Dunăre1. Interesată în susţinerea unor
asemenea acţiuni, administraţia Ţării Româneşti ia măsuri pentru desfiinţarea morilor cu gard sau a
celor pe vase ce funcţionau de-a lungul râului şi care împiedicau navigaţia, precum şi curăţirea
ambelor maluri de arbori care, prin prăbuşire, ar bloca cursul apei 2. Mai mult dec t at t, se
realizează şi un Regulament de navigaţie pe Olt, a cărui importanţă constă nu numai în informaţiile
de natură economică pe care le conţinea, dar prin prevederile sale consfinţeşte mai vechea
existenţă a transportului naval pe Olt3.
În 1829, izbucneşte un nou război ruso-turc, ale cărui operaţiuni militare se desfăşoară, ca
de obicei, şi în Principatele Române. Din primăvara lui 1829, cele două ţări trec sub administraţie
militară rusă, puterea învingătoare. Prin tratatul de pace de la Adrianopol între ruşi şi turci (2
septembrie 1829), Ţărilor Române li se restituiau cetăţile (raialele) turceşti de pe malul stâng al
Dunării. Ele primesc autonomie administrativă, numirea domnilor pe viaţă, libertatea comerţului
etc. Sub autoritatea generalului Pavel Kiselev, preşedinte al divanurilor Moldovei şi Ţării
Româneşti (7 noiembrie 1829 - 20 martie 1834) se elaborează, în 1830, Regulamentele Organice -
o adevărată constituţie (a fost legea fundamentală pentru Principate până în 1858, cu excepţia
perioadei revoluţiei de la 1848). Principatele erau înzestrate cu instituţii moderne, menite să
favorizeze dezvoltarea lor ulterioară, fiind şi un pas însemnat spre unitatea administrativă a fiecărui
principat, prefigurând Unirea lor viitoare. Prin această lege fundamentală, care a menţinut
privilegiile şi puterea politică şi economică a boierimii, obligaţiile ţărănimii au fost sporite.
Loturile ţăranilor au fost reduse, obligaţiile prin nart şi învoieli au fost sporite; este adevărat,
puzderia de dări au fost înlocuite cu impozitul numit capitaţie, dar se păstra răspunderea solidară a
comunităţii săteşti la plata impozitului. Abuzurile marilor proprietari de pământ şi ale arendaşilor
se agravează în epoca regulamentară. În fapt, Regulamentele Organice au creat o mare contradicţie
între nevoia de progres, unitate şi independenţă politică şi limitele în care aceste obiective puteau fi
înfăptuite - un compromis. De aici, mari ciocniri pe plan social, economic şi politic între forţele
progresiste şi cele conservatoare, o luptă între vechi şi nou. Societatea se îndrepta spre revoluţie.
Plângerile ţăranilor din plaiul Cozia, nemulţumirile lor faţă de exploatarea crescândă
practicată de arendaşii moşiilor mănăstirii Cozia, care înglobau şi moşia Călimăneşti, le
surprindem în numeroase documente. Bunăoară, menţionăm plângerile clăcaşilor de pe moşiile
Călimăneşti, Budeşti, Măldăreşti, Drăgăşani şi schitul Mamu împotriva abuzurilor arendaşilor,
1Gazeta de Transilvania, an I, 1838, pp. 25-26.

2ANRDJ Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dosar 24/1836, f. 1.
3Sergiu Purece, „Un regulament de navigaţie pe râul Olt", în Studii Vâlcene, VII, Istorie, R mnicu V lcea, 1985, pp. 87-
89. 64
înaintate Ocârmuirii judeţului Vâlcea în 18361; pl ngeri ale clăcaşilor de pe moşiile Călimăneşti,
Băbeşti şi Mănăileşti împotriva noilor arendaşi, care le-au mărit dijma de la una din zece, la una
din cinci ; pl ngeri ale locuitorilor din satele Voineasa, Mălaia, Brezoi şi Călimăneşti ajunse până
la Departamentul Visteriei, prin care arătau că nu au porumb să depună în magaziile de rezervă din
recolta anului 1845, aşa cum dispunea departamentul, deoarece sunt aşezaţi în munţi2. Plângerile
clăcaşilor din Călimăneşti, Muereasca, Olăneşti şi din alte sate împotriva arendaşilor care-i
exploatau nemilos, sunt înaintate însuşi domnitorului Gh. Bibescu cu ocazia vizitei acestuia în
R mnic, în 18463. Din anul 1840, avem o corespondenţă cu Subocârmuirea plaiului Cozia privind
repunerea în posesia mănăstirii Cozia a moşiei Călimăneşti, ţinută ilegal în arendă de Petrache
Mişcurici; este o chestiune asupra căreia egumenul mănăstirii va reveni şi în
viitor4.
Din anii 1839-1841, pe lângă plângeri adresate de localnici către domnitor şi Ocârmuirea
judeţului împotriva aleşilor satelor, logofeţilor, subocârmuitorilor, care fac abuzuri la încasarea
capitaţiei şi le-au luat bani pentru a-i trece în r ndul mazililor, menţionăm şi plângeri ale boierilor
de neam din plaiurile Cozia şi Horezu împotriva suboc rmuitorilor care-i tratează ca pe ceilalţi
locuitori .
Din anul 1831, ispravnicul judeţului primeşte o nouă titulatură - ocârmuitor, plăşile şi
plaiurile fiind conduse de câte un subocârmuitor. La începutul perioadei regulamentare, judeţul
Vâlcea (a cărui denumire ca judeţ datează cel puţin din sec. al XVIII-lea) era împărţit în cinci plăşi:
Cerna, Olteţul, Oltul, Otăsău şi Râmnic şi două plaiuri, Cozia şi Horezul; erau două oraşe: Râmnic
şi Ocnele Mari. Denumirea şi numărul plăşilor se vor modifica în ani; plaiul Cozia rămâne, însă, ca
entitate administrativă, doar cu un număr variat de localităţi, până după unirea din 1918.
Între atribuţiile importante ale Ocârmuirii judeţului Vâlcea, pe lângă apărarea intereselor
marii proprietăţi, erau: asigurarea liniştii şi ordinii publice prin corpul de dorobanţi, o subunitate a
acestuia existând şi în plaiul de graniţă Cozia, încasarea taxelor de oierit şi cornărit ale oierilor
transilvăneni, care treceau graniţa cu turmele lor prin acest judeţ de frontieră, organizarea de
bâlciuri în judeţ şi buna lor funcţionare. Activitatea bâlciurilor şi târgurilor pe teritoriul judeţului
Vâlcea a constituit întotdeauna un punct de greutate, întrucât judeţul Vâlcea, situat de-a lungul a c
torva importante drumuri comerciale, dintre care cel înspre Sibiu era cel mai însemnat, a avut o
pondere importantă în comerţul Ţării Româneşti. Într-un document din 11 noiembrie 1839, adresat
de Ocârmuirii judeţului Vâlcea către Departamentul Dinlăuntru, este anexată o listă cuprinzând
târgurile şi bâlciurile existente în acel an în judeţ. Menţionăm târgurile şi bâlciurile de la
mănăstirea Cozia, ca şi cele organizate în satul Călimăneşti, proprietatea mănăstirii Cozia, la
1ANRDJ Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 27/1836.
2Ibidem, dos. 48/1845-46.
3Ibidem, dos. 45/1846.
4Ibidem, dos. 30/1840. 65
sâmbăta moşilor (sâmbăta Rusaliilor), în fiecare an1. În total, erau în acel an patru bâlciuri şi tîrguri
anuale.
O atenţie deosebită se acorda arendării veniturilor vămii de la Câineni, paza potecilor de
munte, eliberarea de paşapoarte şi urmărirea intrării şi ieşirii călătorilor prin punctul vamal R u
Vadului către Turnul Roşu în Ardeal. O bună parte din aceste atribuţii reveneau Suboc rmuitorului
(Subprefectului, mai t rziu) plaiului Cozia. Ca atare, în permanenţă s-a acordat o atenţie deosebită
lucrărilor de întreţinere a drumului de pe valea Oltului, în special pe tronsonul dintre mănăstirea
Cozia şi Câineni. Practic, acest drum necesita o întreţinere permanentă, în vederea asigurării
fluidităţii lui, fiind mereu expus acest tronson de munte căderilor de stânci şi inundaţiilor. Sarcina
principală revenea Serviciului (Departamentului) de Drumuri al judeţului şi Subocârmuitorului
plaiului Cozia. Această preocupare o găsim anual în documentele din fondul Prefectura judeţului
Vâlcea. Organele administrative luau măsuri pentru buna întreţinere a staţiilor de poştă, asigurarea
furajelor cailor, organizarea de licitaţii pentru darea în exploatare a diferitelor trasee, pentru
înfiinţarea unui serviciu de diligenţă care făcea legătura cu graniţa spre Ardeal. În corespondenţele
numeroase, existente între conducerea judeţului şi cea a plaiului Cozia, găsim dese referiri la plata
cărăuşilor, la întreţinerea cailor şi căruţelor, la plata acestora, până inclusiv la punctul de vamă de
la Câineni; aceste informaţii le regăsim an de an în documente din fondul menţionat2.
O altă importantă atribuţiune ce a revenit Ocârmuirii judeţului Vâlcea a fost cea a
organizării şi înfiinţării primelor şcoli publice în judeţ. Prin intermediul Ocârmuirii şi a organelor
subordonate s-au urmărit lucrările de reparaţie la mănăstirea Cozia şi de reconstrucţie la mănăstirea
Bistriţa, după cum autoritatea judeţeană era preocupată de buna cunoaştere a stării sanitare a
localităţilor, locuitorilor, organizarea campaniilor de vaccinare a copiilor, organizarea carantinelor.
De atenţia deosebită a Ocârmuirii s-a bucurat şi folosirea proprietăţilor curative ale izvoarelor
minerale de la Călimăneşti, Căciulata şi Olăneşti. Intrau în atenţia ei supraveghearea funcţionării
instanţelor judecătoreşti, organizarea corpului de dorobanţi şi grăniceri, întreţinerea şi dotarea
cazărmilor şi pichetelor de graniţă, iar, datorită reînfiinţării miliţiei pământene (armatei), avea în
sarcină şi recrutarea soldaţilor, executarea serviciului militar de către aceştia3.
3.1.2. Evenimente în plaiul Cozia în timpul Revoluţiei de la 1848

Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească, ca şi din celelalte teritorii româneşti, trebuia să
înlăture anacronismele existente în sânul societăţii româneşti din secolul al XIX- lea, să impună
libertăţile democratice, să o împingă înainte pe calea reformelor, a modernităţii şi dezvoltării
capitaliste, ceea ce nu putea fi conceput fără dobândirea independenţei.
1ANIC, fond Vornicia din Lăuntru, dos. 2173/1839, f. 314-316.

2Corneliu Tamaş, Smarand Ţana, op. cit., pp. 82, 83.
3Ibidem, pp. 83, 84. 66
În Ţara Românească, Comitetul revoluţionar a hotărât declanşarea mişcării în mai multe
locuri simultan, având astfel mai mari sorţi de izbândă, unul dintre acestea fiind Ocnele Mari, din
judeţul Vâlcea. Revoluţia va izbucni la 9 iunie, la Islaz, tot în Oltenia şi, după 11 iunie, va cuprinde
întreaga provincie. Vestea izbucnirii şi izbânzii revoluţiei a fost primită în curând de locuitorii
judeţului Vâlcea, cu mare bucurie şi cu mare fast în oraşul de reşedinţă R mnicu V lcea. În oraş, ca
urmare a reformei treburilor publice prevăzută de programul revoluţionar a fost numit un
administrator de judeţ, ajutat de subadministrator în plăşi şi plaiuri, în locul vechiului ocârmuitor,
cât şi organizarea gărzii naţionale, acea forţă capabilă să apere revoluţia, să asigure ordinea şi
liniştea necesare locuitorilor judeţului.
În perioada revoluţiei au funcţionat ca administratori ai judeţului Vâlcea: 1848, până în
iulie - Gheorghe Geanoglu, 1848 iulie - N. Formac, 1848 iulie - septembrie Costache Cerchez.
Armata permanentă a fost câştigată de partea revoluţiei, ea avea însă efective reduse. De aceea,
conducătorii revoluţiei aveau în vedere faptul că apărarea revoluţiei reclama o forţă armată mult
mai mare şi mai puternică şi, ca atare, au desfăşurat
0 intensă activitate de propagandă în vederea atragerii cetăţenilor în gărzile naţionale, organizate
din bărbaţi de vârstă între 20 şi 50 de ani, constituiţi în companii, batalioane şi legiuni, formate în
majoritatea localităţilor. Merite deosebite în crearea forţelor armate ale revoluţiei muntene a avut
generalul Gh. Magheru. Ca ministru în Guvernul provizoriu ales de revoluţie, dar mai cu seamă în
calitatea sa de "căpitan-general al trupelor neregulate de dorobanţi şi panduri din Ţara
Românească, precum şi inspector general al tuturor gărzilor naţionale"1, funcţie primită prin
decret guvernamental la 18 iunie 1848, el a acţionat în special pentru realizarea unei baze materiale
a revoluţiei, fiind organizatorul şi comandantul taberei militare de pe C mpul lui Traian - R ureni -
judeţul Vâlcea, unde au fost concentraţi circa 30.000 de voluntari dintre oamenii "vrednici de toată
credinţa" şi îndeosebi "încercaţi la arme" . La apelul său, de apărare a revoluţiei inclusiv împotriva
unei intervenţii otomane şi ţariste, mulţi locuitori şi din plaiul Cozia au venit în tabăra militară de
la Râureni.
O gardă s-a constituit şi în satul Jiblea, dar primul ei căpitan, Ioan Teodosiu, influenţat de
acţiunea contrarevoluţionară a mitropolitului Neofit din 28 şi 29 iunie, ca şi de arendaşii satului,
ostili guvernului provizoriu, s-a retras din funcţie. În schimb, ţăranii din plaiul Cozia veneau pe
jos, din toate părţile, pentru a se înrola în oştirea cantonată la R ureni . Mai multe documente ne
confirmă faptul că, în cuprinsul plaiului Cozia, după înfrângerea revoluţiei, la 13 septembrie, şi
desfiinţarea taberei armate de la Râureni*, ocupanţii ruşi şi austrieci şi reprezentanţi ai noului
regim restaurat în baza "ordinii regulamentare" au trecut la urmărirea, prinderea, arestarea,
dezarmarea locuitorilor, întărirea controlului la vămile ţării. O comisie a fost însărcinată cu
1Anul revoluţionar 1848 în Principatele Române. Acte şi documente, vol. I, Bucureşti, 1902, p. 560. 67
adunarea armelor de la participanţi, din partea ofiţerilor români fiind numit parucicul Catopulski,
iar din partea armatei ruse, căpitanul Denisov. Căimăcămia instaura pedepse pentru cei care nu
depuneau armele în termen, cu închisoare sau cu izgonirea din ţară. Astfel, Subocârmuirea plaiului
Cozia informează într-o scrisoare adresată cârmuitorului judeţului Vâlcea că s-au ridicat cinci
butoaie cu praf de puşcă care au aparţinut oştirii lui Magheru 1; într-un alt document, Ocârmuirea
judeţului este informată de către Subocârmuirea plaiului Cozia că au fost strânse două puşti, un
pistol, o puşcă (numai ţeava), un iatagan şi 109 lănci de fier de la locuitorii satelor din acest plai ;
într-un alt document, din 21 octombrie 1848, Subocârmuirea plăşii Cozia raportează Ocârmuirii
judeţului Vâlcea că s-au luat măsuri pentru strângerea armelor "şi îndată ce se vor aduna, se vor
trimite" ; la 6 noiembrie 1848, Subocârmuirea plăşii Cozia înaintează Ocârmuirii judeţului Vâlcea
trei puşti mitraliere rămase în satele Budeşti şi Costeşti de la soldaţi 2; într-un alt raport, datat 21
decembrie 1848, comisia de dezarmare este înştiinţată, că Subocârmuirea plaiului Cozia a strâns
încă zece lănci de la locuitori3.
Pe de altă parte, zona Cozia - Călimăneşti a fost un loc de refugiu pentru fruntaşii
revoluţionari români din Transilvania, inclusiv a unor membri ai Comitetului permanent de la
Sibiu, după ocuparea oraşului de către trupele maghiare ale generalului Iosif Bem, la sfârşitul lunii
martie a anului 1849; lor li s-au adăugat locuitori din numeroase sate ardelene4. Cei trecuţi prin
pasul Turnu Roşu s-au stabilit îndeosebi în satele din nordul judeţului Vâlcea, în plaiul Cozia.
Demn de consemnat este faptul că prin punctul C ineni sa refugiat, la 25 decembrie 1848,
episcopul Andrei Şaguna, însoţit de secretarul său, Iacob
n
Bologa şi de protosinghelul Dionisie Roman . Se pare că aici s-a refugiat şi un alt membru al
Comitetului naţional permanent de la Sibiu, profesorul Nicolae Bălăşescu. Numărul refugiaţilor
români ardeleni fiind foarte mare, s-au str ns fonduri pentru ajutorarea emigraţilor, atât la nivelul
judeţului Vâlcea, cât şi la nivelul întregii ţări. Se invoca ajutorul pentru fraţii greu încercaţi de
soartă5. Am mai nota, poate nu chiar ca un fapt divers, că administraţia revoluţionară a judeţului
Vâlcea, printr-o adresă din 4 august 1848, cerea subadministraţiei plăşii Ocolu, să ia măsuri pentru
trimiterea la muncă la mănăstirea Cozia, aflată în reparaţii, a lucrătorilor şi căruţaşilor legaţi prin
contract de lucru şi să li se plătească munca în bani . Probabil această informare este legată şi de
faptul că, tocmai atunci, domnitorul Gheorghe Bibescu ridica două pavilioane.
1ANRDJ Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 15/1849, f. 27.

2Ibidem, dos. 5/1848, f. 51.
3Ibidem, dos. 23/1848, f. 187.
4C. Căzănişteanu, Apostol Stan, „Refugiaţi transilvăneni în timpul revoluţiei de la 1848-1849 în Ţara Românească", în
Studii. Revistă de istorie, tom XXIII, nr. 3, 1970.
5Ibidem, dosar 20/1849, f. 34-34 verso. 68
Pe aici s-au retras şi trupele austriece din Transilvania, comandate de generalul baron
Puchner, după înfrângerea lor, în martie 1849, de trupele revoluţionare ungare de sub comanda
generalului Iosif Bem, care au cucerit temporar Sibiul.
Ocupaţia trupelor turco-ţariste, după înfrângerea revoluţiei, a afectat serios viaţa
locuitorilor din zona Cozia - Călimăneşti. Mai multe documente din fondul Prefectura judeţului
Vâlcea informează despre luarea de măsuri pentru aprovizionarea armatelor de ocupaţie aşezate în
judeţ, încartiruirea lor, reorganizarea trupelor otomane şi ruseşti din paza graniţei, primele
preluând paza pasului Turnu Roşu şi fixându-se, între altele, la Câineni şi la mănăstirea Cozia; se
vorbeşte şi de prinderea unor locuitori din Călimăneşti -
3^
care păzeau graniţa la Câineni - de către soldaţii revoluţionari din Transilvania 1. Într-o
corespondenţă cu Departamentul Treburilor Dinlăuntru, se fac referiri la retragerea trupelor ruseşti
din Oltenia şi intrarea celor turceşti, care urmau să păzească graniţa cu Transilvania. La instalarea
trupelor otomane, precum şi la trecerea prin Cozia şi Călimăneşti a circa 2.000 de soldaţi austrieci,
intraţi prin Câineni şi care se duceau la Orşova spre a se alătura armatei imperiale, pagubele făcute
locuitorilor satului Călimăneşti trebuie să fi fost mari, din moment ce mulţi dintre ei fug din cauza
armatelor străine2. Locuitorii înaintează plângeri prin care cer să fie despăgubiţi pentru pagubele
produse de trupele turceşti şi de cele austriece în trecere 5. Rapoarte periodice ale Subocârmuirii se
referă la înfiinţarea a două staţii de poştă suplimentare în punctele Cozia şi Călimăneşti pentru
înlesnirea comunicaţiilor armatei ruse aflate în Transilvania; era nevoie de măsuri pentru repararea
localurilor de poştă şi întreţinerea lor, completarea numărului de cai şi de trăsuri şi aprovizionarea
cu furaje6. Sunt şi informări referitoare la stricăciunile făcute de trupele ruse staţiunilor de poştă,
ca şi distrugeri provocate şcolilor din Drăgăşani, Călimăneşti şi
Gura Văii de trupele ruse şi turceşti3. Pentru repararea drumului, s-au întocmit liste de subscripţie
cuprinzând donaţiile locuitorilor din plaiul Cozia .
Subocârmuirea plaiului Cozia informează despre depunerea unor cantităţi de porumb
cerute pentru magaziile de rezervă pe care trebuiau să le dea locuitorii din satele plaiului. Cei din
Călimăneşti solicitau scutirea de această obligaţie, pe motivul că era localitate de munte, în care se
producea porumb puţin . Alte documente ne vorbesc despre reparaţiile permanente ale porţiunii de
drum Câineni - Călimăneşti, ca urmare a prezenţei trupelor austriece în timpul războiului Crimeii4.

4Ibidem, dos. 3/1854. 69
3.1.3. Receptarea Unirii Principatelor în plaiul Cozia
Lupta pentru Unirea Principatelor, mult impulsionată prin hotărârile Congresului de la
Paris, din martie 1856, a determinat pe liderii olteni ai partidei naţionale - activă şi puternică în
provincie - să manifeste prudenţă şi diplomaţie pentru păstrarea unităţii mişcării unioniste.
Trebuiau învinse grupările conservatoare din judeţele Olteniei, care deţineau poziţiile
administrative şi care, în privinţa marii proprietăţi, aveau poziţii ireconciliabile cu liberalii
unionişti. Liderii partidei naţionale din Oltenia, conştienţi că prioritatea momentului era
constituirea statului român, şi-au concentrat eforturile spre mobilizarea unui evantai cât mai larg de
forţe social-politice. Populaţia celor două ţări şi-a manifestat dorinţa de unire într-un stat naţional
român prin cele două Adunări ad-hoc de la Iaşi şi Bucureşti, alese în baza unei legi electorale,
pentru prima dată fiind aleşi şi deputaţi ţărani.
Primii chemaţi la vot au fost locuitorii satelor, aproape 90.000 de ţărani din Oltenia 1. În
districtul (judeţ) Vâlcea s-a întocmit "lista de obştimile plugăreştf', ce vor alege delegaţi din fiecare
sat, aceşti alegători fiind în Călimăneşti în număr de 294, în Gura Văii - 67, în Muereasca de Jos -
89, în Muereasca de Sus - 168; aceştia vor alege dintre dânşii câte doi alegători de plai, în al doilea
grad, iar aceştia, împreună cu ceilalţi alegători ai plăşilor din district, sunt în drept de a alege dintre
dânşii un deputat. Din judeţul Vâlcea, la 16 septembrie 1857, a fost desemnat deputat ţăran în
Adunarea ad-hoc Stamate Buduianu2. Miercuri şi joi, 11 şi 12 septembrie 1857, au avut loc
alegerile clerului, egumenii şi preoţii eparhiei de Râmnic, una din componentele cele mai active ale
mişcării unioniste, nominaliz nd pentru Adunarea ad-hoc deputaţi al căror vot era o garanţie în plus
pentru izb nda Unirii Principatelor. Reprezentanţii proprietarilor de moşii între 10 şi 99 de fălci din
judeţ, câte cinci pentru fiecare plasă sau plai, au fost convocaţi la Râmnicu Vâlcea în ziua de 15
septembrie, nominaliz nd ca deputat pe Nicolae Iancovescu 3. Din r ndul boierilor şi fiilor de boieri,
în judeţul Vâlcea au fost aleşi deputaţi Ioan Otetelişanu şi Nicu Lahovari4. Oraşele reşedinţe de
judeţ dădeau tot câte un deputat pentru adunarea ad-hoc, la R mnicu V lcea fiind desemnat Nicolae
Iancovescu .
Au fost numeroase neregularităţi la întocmirea listelor de alegători şi s-au depus numeroase
contestaţii, dar deputaţii judeţului, alături de ceilalţi deputaţi ai judeţelor Ţării Româneşti în
Adunarea ad-hoc s-au pronunţat, în ziua de 9 octombrie 1857, în unanimitate, pentru Unire.
Pentru alegerea deputaţilor în adunarea electivă a Ţării Româneşti, cea care avea să-l
aleagă pe domnitor, locuitorii satelor nu au mai participat; din partea proprietarilor mari din judeţul
Vâlcea au fost aleşi deputaţi, în ziua de 10 ianuarie 1859, Ioan Otetelişanu şi C. Otetelişanu5, iar
1Acte şi documente relative la istoria renascerei României, publicate de Dimitrie A. Sturdza ş.a. (în continuare Acte şi
documente), V, Bucureşti, 1890, p. 586.
2Secolul, nr. 72 din 23 septembrie 1857.
3Acte şi documente, V, pp. 707, 708.
4Oltul, nr. 35 din 1 octombrie 1857.
5Ibidem, vol. VIII, Bucureşti, 1900, pp. 504, 505. 70
din rândul alegătorilor primari, la Vâlcea a fost ales deputat Nicolae Lahovari. Vestea alegerii lui
Al. Ioan Cuza ca domn pentru cele două principate, sosită la R mnicu V lcea la 26 ianuarie 18591, a
declanşat şi aici un entuziasm şi manifestări deosebite. Ţărănimea, îndeosebi, a privit cu încredere
alegerea sa (chezăşie de domnie dreaptă, de legalităţi).
Relativ la scurtă vreme după alegerea sa, în iunie 1859, domnitorul a vizitat judeţele
Muscel, Argeş şi Vâlcea, la Vâlcea având o primire fastuoasă, pentru pregătirea căreia au fost
solicitaţi locuitorii din satele din jur, inclusiv din Călimăneşti, să furnizeze cai de schimb pentru
etape, chiar şi produse. Se pare că în itinerariul său nu a vizitat Călimăneştiul şi Cozia, dar în
memoria locală a celor din Călimăneşti se păstrează faptul că Al. I. Cuza ar fi vizitat localitatea şi
mănăstirea Cozia prin 1862, unul din izvoarele de apă minerală de la Cozia numindu-se şi azi
"Izvorul lui Cuza".
Spre sfârşitul domniei sale, în 1865, Ministerul de Război, în urma legii de organizare a
armatei din decembrie 1864, crea corpul de grăniceri, cerându-se prefecţilor (inclusiv celui de V
lcea), printr-o adresă datată 6 februarie 1865, înaintarea listei cu comunele urbane şi rurale din
district (judeţ) şi cu numărul tinerilor de 20 de ani ce urmau să fie recrutaţi în acest scop. Legat de
aceasta, prefectul de Vâlcea cerea subprefectului de
Cozia să dea chirigii (cărăuşi) din comunele Călimăneşti, Gura Văii şi Muereasca, care să încarce
şi să transporte 14 care încărcate cu arme; să organizeze etapele de transport de la R u Vadului
până în judeţul Gorj şi să le fie asigurată plata cuvenită fiecăruia pentru transportul pe distanţa
respectivă. De asemenea, întâlnim petiţii ale unor locuitori din Călimăneşti înaintate prefecturii,
cerând nerecrutarea copiiilor la grăniceri, pe caz de văduvie, fiu unic întreţinător al familiei, sau
având deja alt fiu recrutat (de exemplu, văduva Anastasia, soţia preotului decedat Ioan Albulescu) 2.
Călimăneştiul fiind comună din zona de frontieră, pe lângă tinerii pe care trebuiau să-i dea ca
grăniceri, locuitorii erau obligaţi cu anumite zile de muncă privind reparaţii la pichete, alte
trebuinţe ale graniţei; şeful Inspectoriei IV, Frontiera Munţilor, se plângea prefectului că locuitorii
din Călimăneşti încercau să se sustragă acestor obligaţii .
După abdicarea lui Al. I. Cuza, la 11 februarie 1866, s-a creat o criză politică, puterile
contrare unirii dorind să separe principatele; Turcia a şi concentrat armată la graniţă, vizând o
intervenţie militară. În faţa pericolului invaziei, în Principate se organizează garda civică în oraşe,
iar la cererea liberalilor radicali, principele Carol I legalizează printr-un decret la 28 mai 1866
formarea corpurilor de voluntari rom ni, care se reuneau într-o armată de 10.000 de oameni, pusă
sub comanda veteranului paşoptist, generalul Gh. Magheru. Într-un termen scurt s-au înscris 836
de voluntari şi pentru întreţinerea lor s-au adunat bani pe liste de subscripţie. Subprefectura
1ANRDJ Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 3/1859, f. 18-19.

2Ibidem, dos. 100/1865, ff. 2, 3, 9, 19, 58, 59. 71
plaiului Cozia, într- un raport înaintat Prefecturii judeţului Vâlcea, la 17 iulie 1866, făcea cunoscut
că în cuprinsul plaiului s-au înscris până la acea dată 44 locuitori, mulţi fiind din Jiblea1.
3.1.4. Călimăneştiul în timpul războiului de independenţă

Provincia care a simţit cel mai mult greul războiului pentru independenţă a fost Oltenia.
Aici au fost masate importante efective ale armatei române, aici au fost făcute cele mai mari
rechiziţii în oameni şi animale pentru transport, aici au fost cartiruite şi au fost hrănite, timp de
aproape un an şi jumătate, din aprilie 1877 până în octombrie 1878, numeroase unităţi militare
stabilite în zonă şi tot aici au fost efectuate incursiunile de pradă şi jaf de către cetele otomane şi au
căzut - făcând victime numeroase în rândul populaţiei - cele mai multe obuze din tunurile turceşti
de peste Dunăre.
Guvernul Brătianu, anticipând o eventuală implicare a României într-un război cu Turcia, a
sporit efectivele armatei încă din anul 1876. În acel an, doar din plaiul Cozia, au fost recrutaţi în
armată 129 de tineri, în baza sistemului de recrutare existent, prin tragere la sorţi şi care nu au
depus reclamaţii la recrutarea lor2. Judeţul Vâlcea, răspunzând Decretului din 6 aprilie 1877, când
din întreaga ţară s-au primit la centrele de recrutare circa 100.000 de militari români, dintre care
peste 58.000 au format armata operativă, a mobilizat 2.000 de oameni, mulţi tineri prezentându-se
voluntari. Ei au fost repartizaţi la Regimentul 2 Dorobanţi Vâlcea şi Regimentul 2 Călăraşi,
adăugându-se şi formaţiile de miliţie şi jandarmi. Concentraţi din Vâlcea au intrat şi în alte unităţi
militare din ţară . La Cozia staţiona compania a V-a din regimentul 2 Dorobanţi, cu ofiţerii:
Avramescu Alexandru - căpitan, Vlădulescu Ion - locotenent, Predescu Tache şi Stănescu Ispas -
sublocotenenţi. De la începutul ostilităţilor, regimentele vâlcene au fost deplasate pentru apărarea
malului stâng al Dunării, după care au trecut Dunărea în Bulgaria şi au luat parte la luptele de la
Plevna, Griviţa, Smârdan şi Vidin, continuând să lupte până la sfârşitul războiului. Din rândul
militarilor vâlceni au fost peste 250 de răniţi şi mutilaţi de război, dispăruţi peste 30 de ostaşi, iar
numărul morţilor s-a ridicat la 200. Adăugându-se şi cei din cele 15 comune din stânga Oltului,
care aparţineau atunci de judeţul Argeş, numărul celor dispăruţi şi morţi din judeţul Vâlcea se
ridică la 375 . Din Călimăneşti, numărul total al încorporaţilor în anul 1877 nu-l cunoaştem, dar
dispunem de următoarele informaţii: la 8 iunie 1877 s-a făcut prin tragere la sorţi la sediul
Prefecturii judeţului, recrutarea clasei anului 1877 din plaiul Cozia, din Călimăneşti fiind recrutaţi
în armată 11 tineri3. Mai dispunem de o altă informaţie, anume că au fost încorporaţi următorii
tineri din Călimăneşti: Fuiorea Grigorie, Bălăşelu Nicolae, Ghinoiu Dumitru, Urdea Stoica,
1Sergiu Purece, „Documente vâlcene privind acţiunea generalului Magheru din 1866 în calitate de comandant al
voluntarilor din România", în Studii Vâlcene, VII-VIII, R mnicu V lcea, 1979, pp. 203, 204, 220.
2ANRDJ Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 29/1876. Tabloul şi certificatele recrutaţilor din plaiul Cozia, f.
3-32.
3ANRDJ Vâlcea, fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dos. 25/1877, ff. 1-3. 72
Zgripcescu George, Georgescu Nicolae, Dumitrescu Ioan, Iancu Teodor. Chemaţi la recrutare au
fost mai mulţi tineri, dar au fost scutiţi din motive familiale sau de constituţie fizică
necorespunzătoare. În comisia de recrutare, unul din membrii era primarul comunei Călimăneşti,
G. Stănescu1. Din Călimăneşti figurează două nume de eroi ai războiului de independenţă, anume
soldaţii Cristescu Ioan şi Ghinoiu Dumitru, soldaţi în regimentul 2 dorobanţi Vâlcea6.
În ceea ce priveşte donaţii în bani şi produse, rechiziţii, lucrări în folosul armatei,
menţionăm că sumele băneşti depuse ca ofrandă pentru cumpărarea de arme, de către comuna
Călimăneşti, se cifrează la cel puţin 455 lei2; la 12 martie 1878, Prefectura judeţului Vâlcea
trimitea Ministerului de Interne un tabel cu instituţiile şi persoanele care au donat bani pentru
armată ca ofrande, iar comuna Călimăneşti figura cu încă 6 lei, în data de 21 februarie 1878, iar
Subprefectura plaiului Cozia figura cu suma de 1009,12 lei şi cu o altă sumă de 113 lei, pentru ziua
de 25 februarie . Au donat salariul pe o lună pentru armata română, învăţătorii: Moise Ionescu din
Muereasca de Jos, Nicolae Marinescu din Călimăneşti, Dimitrie Zugrăvescu din Jiblea .
Printr-o telegramă circulară, datată 14 septembrie 1877, prefectul judeţului cerea
subprefecţilor să achiziţioneze întreg surplusul de vite ale arendaşilor de pe moşiile statului pentru
necesităţile armatei. De la arendaşul moşiei Călimăneşti au fost luaţi 18 bivoli şi 9 vaci, urmând ca
plata să se scadă din sumele de arendă cuvenite statului3. De la băile din Călimăneşti s-au ridicat,
pentru spitalele de răniţi organizate pe raza judeţului, 50 de saltele pline cu paie, 44 de perne,
mese, scaune, lighene, ibrice. Toate au fost sau urmau să fie trimise cu carele localnicilor. Se pare
că primarul comunei, N. D. Daneş, nu şi-a făcut pe deplin datoria, în ce priveşte rechiziţionarea
carelor de transport de la locuitori; ca atare, subprefectul plaiului Cozia, Catopol, cerea prefectului
să-l amendeze pe primar cu suma de 40 lei noi şi să-i ceară să pregătească de urgenţă toate carele
cerute4. Pavilioanele balneare din Călimăneşti au fost transformate în spitale militare.
Una din operaţiunile militare de anvergură în timpul războiului din 1877-1878, a fost
forţarea şi trecerea Dunării, acel asalt necesar pentru mutarea câmpului de luptă în Bulgaria, în
baza convenţiilor militare româno-ruse.
Lemnul necesar trupelor rom ne amplasat în Oltenia a fost adus la începutul războiului, în
cea mai mare parte, din comunele Câineni, Robeşti, Brezoi. Cantităţile de lemn: grinzi, scânduri
groase, lemn fasonat pentru construirea podului peste Dunăre au fost impresionante, provenind din
pădurile moşnenilor din comunele amintite. Antreprenor principal era inginerul Carol Novac, care
derula afaceri importante în plaiul Cozia, iar răspunderea revenea prefectului judeţului Vâlcea.
Cantităţile de lemn urmau să fie transportate la Olt, cu 180 de care cu câte doi boi, de către ţăranii
localnici, pentru ca grinzile să fie cioplite şi formate plute. Era nevoie de mulţi plutaşi şi au fost
1Ibidem, dos. 8/1877, vol. I, ff. 4-31.
2ANRDJ Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 13/1878, ff. 59-61.
4Ibidem, dos. 116/1877, ff. 513, 515, 516. 73
solicitaţi, prin ordine ale prefectului şi plutaşi din Jiblea şi Păuşa, ca şi bărdaşi pentru fasonarea
lemnului din Călimăneşti. Într-o primă etapă, uriaşa cantitate de lemn, în parte transportată pe Olt,
urma să se adune şi să se depoziteze la Islaz1.
În urma situaţiei grele de pe front, armata română a fost solicitată să intervină urgent pe
câmpul de luptă. Era necesară trecerea trupelor în Bulgaria. Colonelul E. Arion, împreună cu
locotenent-colonelul Berindei, au fost însărcinaţi să găsească punctul cel mai eficient pentru
construirea podului şi el a fost ales, la Siliştioara - Măgura, la doi kilometri est de Corabia. Uriaşa
cantitate de lemn a fost transportată prin Caracal de oameni din Loviştea şi plaiul Cozia, judeţul
Vâlcea, dar şi din Jiblea, Păuşa etc., din judeţul Argeş şi ţărani din judeţul Olt2. Construcţia
impresionantului pod, ca şi a unui altuia pe râul Isker, a fost făcută de pontonieri, genişti, dorobanţi
şi ţăranii cărăuşi care au reuşit să termine podul în data de 19/31 august, podul în sine având 800
de metri lungime, iar întinderea totală de poduri, podeţe, drumuri în construcţie necesare trecerii
armatei peste Dunăre măsura peste 3 km3.
Din rândul ofiţerilor şi ostaşilor vâlceni combatanţi, 80 au fost decoraţi cu ordine şi medalii
de război de către guvernul român şi cel rus 4. Fondurile alocate de guvern, rechiziţiile militare în
oraşe şi sate şi contribuţiile voluntare ale populaţiei au pus armata pe picior de război în timp scurt.
A fost un război al naţiunii: subscripţii benevole, donaţii, ofrande, rechiziţii, ţăranii au asigurat
transportul pentru armată cu care (însumând circa 1.046.000 zile), din subscripţii benevole s-au str
ns circa 1,640 milioane lei (echivalentul a 50.000 de puşti), alimentele şi furajele procurate prin
rechiziţii totalizând 11,300 milioane. Locuitorii din Călimăneşti şi din satele aparţinătoare s-au
încadrat în efortul de război al naţiunii. Astfel, la nivelul judeţului Vâlcea, valoarea rechiziţiilor în
animale şi produse, cărăuşia făcută de ţărani cu carele s-a ridicat la suma de 402.098 lei.
Se poate aprecia că pe toată durata războiului de independenţă, prefectura judeţului Vâlcea,
subprefecturile plăşilor şi plaiurilor, ca şi locuitorii judeţului şi-au făcut cu cinste datoria faţă de
patrie.
3.1.5. Călimăneştiul în anii Primului Război Mondial (1914-1918)

Începutul primului război mondial află România desprinsă practic din legăturile ei cu
Puterile Centrale, Germania şi Austro-Ungaria. În pofida presiunilor exercitate asupra guvernului
român de ambele tabere beligerante, pentru doi ani de zile, guvernul ţării, condus de I.I.C.
Brătianu, a adoptat o politică de neutralitate, mai precis de expectativă armată, intensificând
1Ibidem, dos. 125/1877, ff. 70, 71, 100, 104; Veronica Tamaş, „Aportul judeţului Vâlcea la construirea, de către armata
română, a podului peste Dunăre în timpul operaţiunilor militare din 1877-1878", în Buridava, nr. 3, 1979, pp. 126-130.
2ANRDJ Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 125/1877, ff. 56, 102; T.C. Văcărescu, Luptele românilor în
războiul din 1877-1878, Bucureşti, 1887, pp. 228-230.
3T.C. Văcărescu, op. cit., p. 224.
4Carol Deheleanu, „Mărturii ale neatârnării, dăltuite în memoria timpului pe meleaguri vâlcene", în Studii Vâlcene,
serie nouă, I (VIII), 2003, pp. 147-151. 74
tratativele cu Puterile Antantei (Anglia, Franţa, Rusia, Italia), care, în cazul intrării României în
război de partea lor, promiteau ţării îndeplinirea idealului unităţii naţionale, alipirea la România a
teritoriilor româneşti din Austro-Ungaria. În perioada neutralităţii, dominată de tratativele pentru
intrarea în război, au fost intensificate pregătirile militare.
Aşezarea judeţului Vâlcea la graniţa cu Austro-Ungaria şi existenţa în acest judeţ a unei
importante trecători prin Carpaţi, Turnul Roşu - Cozia, a făcut ca această parte a ţării să fie
angrenată mai din timp în evenimentele din august 1916, când România a intrat în război de partea
Antantei. Astfel, din timp, potenţialul economic şi puţinul existent în sectorul sanitar şi tehnic a
fost pus în slujba ţării. În judeţ, îndeosebi în partea sa de nord, ca şi în partea de nord a judeţului
Argeş, începe o amplă acţiune de apărare a frontierelor cu grupuri de acoperire. Din primăvara
anului 1915, conform planului Marelui Stat Major, în partea de nord a judeţelor Vâlcea şi Argeş,
de o parte şi de alta a Oltului şi a pasului Turnu Roşu, începea concentrarea Grupului Olt-Lotru, ce
avea în componenţa sa Brigada a III-a Infanterie, cu 17 batalioane şi 7 baterii ce ocupau văile
Argeşului, Oltului şi Lotrului1.
Judeţul Vâlcea, care găzduia în garnizoană două unităţi militare: Regimentul 2 Dorobanţi
şi, respectiv, 42 Infanterie, este acum împânzit de trupe. Se iau măsuri grabnice pentru repararea
şoselelor şi a podurilor care suferiseră în urma inundaţiilor din 1914. Alături de ostaşi, numeroşi
locuitori din satele de la graniţă, inclusiv din Călimăneşti, au executat ample lucrări menite să
bareze principalele direcţii de pătrundere peste Carpaţi, şi în special prin trecătoarea Turnu Roşu.
Se încadrează aici şi sistemul de apărare a căii ferate de pe valea Oltului în zona tunelelor, la
lucrări participând peste 500 de locuitori ai judeţului. Se asigură şi un sistem unitar de comunicaţii
telefonică, telegrafică şi de poştă în teritoriul de concentrare al grupului Olt-Lotru. Pentru
aprovizionarea trupelor şi animalelor se fac numeroase transporturi de porumb, alimente, furaje, un
mare număr de locuitori cu atelaje rechiziţionate fac drumuri către frontieră .
În Loviştea vâlceană se afla subgrupul Lotru, comandat de col. Traian Moşoiu, în
organizarea grupului de acoperire Olt-Lotru intrând şi cele două unităţi vâlcene: Regimentul 2
Dorobanţi şi, respectiv, 42 Infanterie, evident avându-se în vedere şi faptul că ostaşilor acestor
unităţi le erau mai familiare locurile ce vor fi transormate în câmpuri de luptă. Din Călimăneşti au
fost recrutaţi şi înrolati în trupele combatante un număr de 171 de bărbaţi apţi de serviciul militar.
Dintre aceştia, mulţi au căzut la datorie (Anexa 5).
În preajma intrării României în război, în prima jumătate a lunii august 1916, forfota
organizatorică s-a intensificat. Au fost transportate la unităţile combatante mari cantităţi de furaje
şi de produse agro-alimentare; la 13 august în judeţ au fost rechiziţionaţi 500 de cai în vederea
formării unui convoi de munte, pentru care este mobilizat şi un număr important de săteni drept
1România în războiul mondial 1916-1919, vol. I, Bucureşti, 1934, pp. 156-167. 75

conducători1. Din Călimăneşti se cereau 12 cai, cu tot echipamentul şi accesoriile lor . La 14
august, începe concentrarea în zona Călimăneşti - Bogdăneşti a Diviziei a XIII-a care trebuia să
formeze eşalonul al doilea al grupului de acoperire de la graniţă2.
În seara zilei de 14/27 august 1916, când România a declarat război Austro- Ungariei,
trupele concentrate în nordul judeţului trec la atac îndreptându-se spre Transilvania. Susţinerea şi
entuziasmul vâlcenilor la aflarea acestei veşti au fost unanime, ca de altfel în toată ţara. În acele
zile, concentrarea militarilor în zona de graniţă a fost perturbată de numărul mare de vilegiaturişti
din Călimăneşti, Olăneşti, Govora, care îngreunau circulaţia.
Trecând în Transilvania, Armata I română a acţionat la sud şi vest de Sibiu, în zona
Sibiului operând Corpul I Armată român, constituit în principal de grupul Olt-Lotru. Tot în zona de
sud-sud-est a Transilvaniei opera Armata a Il-a română în Ţara Bârsei şi în zona Făgăraşului.
Aproape imediat după trecerea munţilor se obţine o victorie uşoară, ceea ce permite
înaintarea până sub zidurile Sibiului şi până aproape de Avrig. A urmat o rezistenţă îndârjită a
trupelor austro-ungare, care nu au permis ca armata română să poată exploata şi dezvolta succesul
iniţial, chiar dacă ea îşi realizase în mare obiectivele trasate, ajungând la 18 august la porţile
Sibiului; din motive încă neelucidate, Sibiul nu a fost ocupat3.
Acalmia pe frontul de vest şi din Italia a permis Puterilor Centrale să transfere pe frontul
rom nesc, doar într-o primă etapă, cinci divizii germane de infanterie şi una de cavalerie, plus
Corpul Alpin bavarez4, forţele inamice devenind net superioare în oameni şi în armament. În
sprijinul armatei austro-ungare din Transilvania a venit vestitul general german Erich von
Falkenhayn. În acelaşi timp, din sud, importante trupe germano-bulgaro- turce, puse sub comanda
generalului german August von Mackensen, au atacat frontiera dobrogeană, ofensiva de la sud
vizând capitala ţării Bucureşti.
Puternic presată de inamic, armata română începe retragerea la 15 septembrie 1916. Corpul
I Armată român din faţa Sibiului, izolat de restul Armatei I-a şi de Armata a II-a a fost puternic
atacat de Armata a IX-a germană, care şi-a concentrat aproape toate forţele pentru a-l încercui şi a-
l scoate din luptă şi a pune stăpânire pe importanta trecătoare de pe valea Oltului. Concomitent,
Corpul I Alpin Bavarez a străbătut munţii Cibin, cu scopul de a pătrunde în defileul Oltului, în
zona Turnu Roşu şi de a cuceri podul peste Olt de la C ineni.
În defileul Oltului, luptele Grupului Olt-Lotru cu duşmanul sunt din ce în ce mai grele,
numărul morţilor este foarte mare; cad pe câmpul de luptă maiorul Vasile Popescu, comandant de
batalion din Regimentul 2 Vâlcea, alături de circa 100 vâlceni 5. La 13 septembrie, cu misiune
1ANRDJ V lcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 44/1916, f. 165.

2România în războiul mondial 1916-1919, vol. I, p. 172.
3Armata română în războiul mondial 1916-1919, vol. II, Bucureşti, 1934, p. 63.
4Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I, Bucureşti, 1925, p. 123.
5ANRDJ Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 48/1916, ff. 35-40. 76
expresă de a apăra defileul Oltului, este numit la comanda Corpului I român, generalul David
Praporgescu. În sprijin sunt aduse trupe de la Brezoi şi R mnicu V lcea, dar ele sunt
nesemnificative. Cu toate acestea, la 15 septembrie, la C ineni, Corpul I Alpin este respins
definitiv, şoseaua de pe valea Oltului rămânând însă expusă focului inamic. Un act de eroism este
cel al lt. col. Toma Popescu, care, împreună cu câţiva militari şi cu sprijinul a 13 ţărani localnici, a
apărat cu îndârjire satul Câineni şi podul peste Olt1.
Datorită superiorităţii, inamicul cucereşte teren. La 30 septembrie, în timp ce inspecta
trupele în sectorul Coţi, generalul David Praporgescu a fost rănit mortal de explozia unui obuz; la
comandă este înlocuit de generalul Petala. La 15 octombrie, Regimentul 2 Vâlcea contraatacă, dar
este respins cu pierderi mari. Trupele rom ne sunt nevoite să se retragă, organizând o nouă
rezistenţă la 10 km sud de C ineni; podul de fier din localitate de peste Olt este arunat în aer, iar
şoseaua este stricată în mai multe locuri pentru a împiedica înaintarea inamicului. La 29 octombrie
1916 nemţii rup frontul, pentru că românii nu mai au rezerve pe care să le opună inamicului. La
12/25 noiembrie 1916, duşmanul pătrunde în oraşul R mnicu Vâlcea, reşedinţa judeţului. După
două luni de încleştări dramatice, inamicul pune stăpânire pe defileul Turnu Roşu-Cozia, făcând
posibilă pătrunderea forţelor de ocupaţie spre centrul şi sudul Olteniei şi vestul Munteniei 2.
Retragerea armatei determină autorităţile să evacueze populaţia şi o serie de instalaţii pentru a nu
rămâne în zona de ocupaţie. Astfel, locuitorii din localitatea C ineni, complet distrusă, au fost
cazaţi în localităţile Jiblea, Călimăneşti şi R mnicu V lcea; ceva mai târziu, cu cel puţin 200 de
care, a fost evacuată şi populaţia din Călimăneşti3.
În campaniile armatei române din 1916 şi 1917 a luptat şi tânărul ofiţer Nicolae Rădescu,
mai târziu general şi prim-ministru al României, originar din Călimăneşti.
La efortul general de luptă al ţării, o contribuţie însemnată şi-au adus locuitorii judeţului
Vâlcea, ei răspunzând rechiziţiilor şi numeroaselor donaţii, corvezi şi transporturi, subscripţii şi
ofrande ce erau destinate armatei. În special populaţia civilă din zona operaţiunilor militare a
suplinit, în parte, lipsurile materiale ale oştenilor români, cărora le-a oferit lenjerie de corp,
cojoace, căciuli, alimente.
Pentru tratarea numeroşilor soldaţi răniţi, au fost organizate mai multe spitale pe teritoriul
judeţului, între care şi în Călimăneşti şi Jiblea, ultimul dispunând de 30 de camere. Un tabel cu
modul de aprovizionare cu lemne pentru spitale, în iarna lui 1916/1917 este înaintat de regiunea a
VIII-a silvică R mnicu Vâlcea prefecturii judeţului, rezultând că numai spitalul din Călimăneşti
avea 48 de sobe .
1V. Iosipescu, Gh. Preda, Generalul David Praporgescu, Editura Militară, Bucureşti, 1967, p. 36.
2Gheorghe Dabu, „Luptele din nordul judeţului Vâlcea în timpul primului război mondial şi contribuţia populaţiei
vâlcene la efortul de război", în Studii Vâlcene, serie nouă, II (IX), 2006, pp. 51-65.
3Ibidem; ANRDJ Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 47/1916, f. 38. 77
Campania armatei rom ne din anul 1916 a fost dezastruoasă, soldându-se cu ocuparea de
către inamic a două treimi din suprafaţa ţării: Muntenia, Oltenia şi Dobrogea. Se instalează în
teritoriile ocupate Administraţia Militară Germană, care întrunea "eforturile" germano-austro-
ungare, bulgare şi turceşti, canalizate spre exploatarea intensivă a resurselor economice în interesul
învingătorilor vremelnici. Prin statul său major economic şi prin comandaturile de etapă, dar mai
ales prin Sucursalele Societăţii Ruwiwa s-a trecut imediat după debutul anului 1917 la catalogarea
strictă a animalelor, păsărilor, rezervelor de cereale, plante tehnice etc .
În judeţul Vâlcea, administraţia de ocupaţie era împărţită între Comandatura de etapă 270
germană pentru partea de nord a judeţului şi Comandatura de etapă austro- ungară pentru sud.
Ordinele comandaturilor din martie 1917 se refereau la rechiziţionarea în folosul ocupanţilor a
întregii cantităţi de vin şi ţuică din recolta anului 1916. Pentru Călimăneşti avem o adresă a
sucursalei Ruwiwa, datată 21 august 1917, prin care se cerea primăriei predarea către Comisia
economică a Comandaturii de Etapă Mobilă 270 a întregii cantităţi de vin şi ţuică aflată la
locuitori1. Şeptelul judeţului a fost catagrafiat în vederea aprovizionării armatei germane,
interzicându-se tăierea şi comercializarea vitelor mari şi mici. Sunt sechestrate toate produsele din
cauciuc, este interzisă vânzarea pe piaţa liberă a produselor agro-alimentare şi în special a plantelor
tehnice şi produselor lactate. E introdusă obligativitatea purtării de către locuitori a buletinelor de
identitate. In judeţ, pomicultura şi viticultura fiind preponderente între ocupaţiile agricole, se trece
la uscarea fructelor, prepararea gemurilor şi marmeladelor în instalaţii pe care germanii îi forţează
pe locuitori să le construiască şi să le deservească. Produsele animaliere şi în special lâna au fost
atribuite lui Max Delfiner, care, ca reprezentant al organelor de ocupaţie, o strângea şi o trimitea
pentru prelucrare în Germania. Sunt date ordine chiar pentru colectarea castanelor, ghindelor,
jirului şi urzicilor (ultimele trebuiau să fie tăiate cu foarfeca, fără a le smulge rădăcina, pentru a
creşte din nou)2.
In Călimăneşti, Comandatura germană a organizat un lazaret (spital) militar, pentru care se
cerea primăriei comunei Jiblea să dea în fiecare săptămână 15 l lapte şi 270 ouă. Primăria
răspundea că era imposibil de a satisface cererile, întrucât populaţia comunei, ca şi a satului
dependent Păuşa, fiind evacuată din pricina războiului, păsările de curte aproape au dispărut .
întrucât majoritatea vitelor şi porcilor au fost confiscaţi de trupele ocupante, la 7 august
1917, primăria Călimăneşti solicita Prefecturii judeţului să intervină pe lângă Comandatura de
Etapă 270 spre a permite tăierea uneia sau mai multor vite, întruc t cele
•3
2.300 de suflete ale comunei n-au mai avut carne de peste patru luni . De asemenea, s-a cerut
locuitorilor, sub ameninţarea unor grave pedepse, să execute toate muncile agricole, alţi muncitori
1ANRDJ Vâlcea, fond Primăria Comunei Călimăneşti, dos. 1/1917, f. 89.

2Ibidem, fond Primăria comunei Jiblea, dos. 1/1917, f. 112. 78
agricoli fiind trimişi pentru asemenea munci în alte judeţe. În acest sens, este interesant un tabel
datat 10 iulie 1917, cu un număr de 22 de muncitori agricoli din comuna Jiblea, care au fost trimişi
în judeţul Ilfov1. S-a mers până acolo, încât a fost fixată cantitatea lenjeriei ce trebuia să o deţină
fiecare familie, surplusul trebuind să fie predat obligatoriu administraţiei de ocupaţie, sub
ameninţarea unor aspre pedepse. La 9 iunie 1917, Comandatura de Etapă Mobilă 286 ordona
primarului comunei Jiblea să prezinte o listă conţinând numărul clopotelor de biserici de pe raza
comunei, greutatea şi dimensiunile lor în vederea confiscării. In răspunsul său, primarul notifica că
la reîntoarcerea lui din evacuare în comună a găsit un singur clopot la mănăstirea Stânişoara, dar şi
acela a fost confiscat de Administraţia Militară2. În caz de neîndeplinire a obligaţiilor, primăriile
erau amendate drastic, cea a Jiblei suportând cel puţin patru amenzi în cursul anului 1917. Foarte
mulţi locuitori din Călimăneşti şi din Jiblea, pentru a se sustrage obligaţiilor de rechiziţii şi de
muncă forţată, au fugit. Alţii, cum au făcut cinci locuitori din Călimăneşti, au refuzat să meargă la
Brezoi, pentru a lucra în fabricile de cherestea3; încercând să se opună, călimăneşteanul Ustea
Gheorghe a fost grav rănit cu focuri de armă. În afara acestor forme de opoziţie, localnicii au
sabotat liniile telefonice şi telegrafice, calea ferată, stânjenind aprovizionarea frontului german, cât
şi transportarea produselor româneşti către Germania sau Imperiul austro-ungar . Am mai
menţiona că mănăstirea Cozia, în timpul războiului, a fost folosită la încartiruirea trupelor, în
trecere sau staţionare; sfânta biserică a mănăstirii, în timpul ocupaţiei germane, a ajuns adăpost
pentru cai, adesea priponiţi chiar de coloanele mormântului lui Mircea cel Bătrân, a cărui placă cu
inscripţia a fost spartă cu baroasele4.
Concluzionând, se poate afirma, în baza documentelor prezentate, că ocupanţii au simţit la
fiecare pas rezistenţa vâlcenilor, chiar dacă în judeţ nu se pot constata acţiuni armate sau de mai
mare amploare.
3.2. Evoluţia economico-socială a Călimăneştiului între 1859-1918. Descoperirea şi

valorificarea izvoarelor termale
Problema ţărănească, sursa tuturor frământărilor social-politice, continuă să fie acută şi în
perioada de după revoluţia de la 1848. S-a căutat o rezolvare a ei prin legiuirile agrare din 1851, nu
însă în folosul ţărănimii ci al moşierilor îndeosebi, ale căror proprietăţi tindeau să devină de tip
burghez. Fenomenul arendăşiei, ce însemna o exploatare sporită, se extinde tot mai mult după
1848. Ţărănimea, lipsită de mijloace de trai şi sever asuprită, suporta un nesfârşit şir de abuzuri,
1Ibidem, fond Primăria comunei Jiblea, dos. 1/1917.

2Ibidem, f. 49.
3Ibidem, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 9/1919, f. 621.
4ANIC, fond Ministerul Cultelor, nr. 3021, f. 104, 196; nr. 97, f. 27-37. 79
nedreptăţi, unele deosebit de grave din partea autorităţilor, care îi sprijineau pe boieri şi arendaşi,
ceea ce întreţinea o stare permanentă de nemulţumire şi agitaţie în lumea satelor1.
Populaţia judeţului Vâlcea în această perioadă era destul de redusă, fiind în 1851 de 61.015
persoane (30.309 bărbaţi şi 30.706 femei)2, ceea ce reprezintă o densitate de 12,5 locuitori/km 3, iar
în 1862 de aproximativ 80.000 persoane6, ceea ce reprezintă o densitate de aproape 20
locuitori/km2. Din punct de vedere administrativ, judeţul era împărţit în două plaiuri - Cozia şi
Horezul - şi cinci plăşi - Ocol, Otăsău, Oltul, Olteţul de Sus şi Olteţul de Jos -, R mnicu Vâlcea
având statut special în calitate de oraş şi reşedinţă a judeţului4.
În economia judeţului Vâlcea ponderea cea mai mare o deţinea agricultura. Un loc
important revenea exploatării sării din zona Ocnelor Mari, iar în zona de munte se exploatau intens
pădurile, construindu-se numeroase joagăre hidraulice. Tot în zona de nord, muntoasă, creşterea
animalelor deţinea o pondere importantă în economia judeţului. Menţionăm că tot acum încep să
fie folosite din ce în ce mai mult apele minerale din Călimăneşti şi Olăneşti, unde iau fiinţă
stabilimente balneare. Prin legiuirea agrară din 1851, plaiul Cozia era clasificat ca plai de munte.
O statistică a culturilor agricole din judeţ, în anul 1862, ne indică că în plaiul Cozia se cultivau
125,5 pogoane gr u, 8.639,5 pogoane porumb, 13 pogoane cartofi. Se aprecia că în plaiul Cozia, în
1851, se cultivau în medie 20.000 pogoane, din care "ogrăzile şi grădinile cultivate cu vie şi pomi
fructiferi reprezentau 4.500 pogoane" . O suprafaţă întinsă ocupau locurile de fâneţe şi islazurile
care favorizau creşterea animalelor, suprafaţa în plaiul Cozia ridicându-se la cca. 9.000 pogoane.
În plaiul Cozia, în anul 1851 erau 1.400 cai, un total de 3.060 boi şi 3.742 vaci. În acelaşi
an erau înregistrati 600 de stupi . Şi tot în această perioadă începe să se introducă creşterea
viermilor de mătase. În Călimăneşti şi în alte localităţi vâlcene s-a dezvoltat cultura dudului,
introduc ndu-se chiar noi varietăţi de dud şi de viermi de mătase, mai cu seamă a speciei milaneze,
ulterior fiind adusă "sămânţă" de viermi şi din Japonia. Însuşi Ministerul Agriculturii se adresa
prefectului de Vâlcea, cu sugestia de a face propagandă acestei culturi în lumea satelor, arătându-le
foloasele mari pe care le pot obţine din creşterea viermilor de mătase, ocupaţie care nu-i împiedica
de loc de la lucrările pământului5. Ca urmare, industria mătăsii a intrat şi în preocupările Camerei
de Comerţ şi Industrie ca o ramură economică implicată în comerţul internaţional.
1Constantin Corbu, Ţărănimea din România în perioada 1848-1864, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, pp. 62, 63.
3Gh. Simeanu, „Documente referitoare la rezistenţa maselor populare vâlcene împotriva ocupaţiei germane (1917-
1918)", în Studii Vâlcene, R mnicu V lcea, III, 1974, p. 140.
4C. Tamaş, P. Bardaşu, S. Purece, Prefectura judeţului Vâlcea. Inventare arhivistice (1830-1864), Bucureşti, 1977, p. 6.
Vezi denumirea instituţiilor locale: Cârmuirea judeţului Vâlcea (1851-1858); Administraţia judeţului Vâlcea (1858-
1861); Prefectura judeţului Vâlcea (1862-1878); Subcârmuire, Subadministraţie şi Pretură de plai şi plasă pentru
aceleaşi perioade; Sfatul satului (1851-1861), Consiliul comunal (1862-1864) şi Primăria comunei (1864-1878). Apud
Petre Bardaşu, „Pământ şi săteni în deceniul premergător aplicării legii rurale din 1864 în judeţul Vâlcea", în Caietele
Bălcescu. Studia etActaMusei "N. Bălcescu", VII-VIII, Bălceşti pe Topolog, 1979, pp. 163-181.
5Ibidem, dos. 132/1869, f. 16, 17. 80
Călimăneştiul şi aşezările din jur încep să cunoască o dezvoltare liberă după secularizarea
averilor mănăstireşti, lege dată în 1863, când se pune capăt dominaţiei de secole a mănăstirii Cozia
asupra acestora. Proprietăţile mănăstirii erau considerabile. Numai dacă ne referim la "acareturi"
de la moşiile Călimăneşti şi Gura Văii, proprietăţi ale mănăstirii, dintr-un raport al Subocârmuirii
plaiului Coziei din 28 iunie 1850 către Cârmuirea judeţului Vâlcea, moşia Călimăneşti avea o
cârciumă în Luncă, un grajd cu margini de joagăr pe de lături, o cârciumă în sat pe bârne pe pivniţă
de zid, un pătul vechi cu şase furci, un han cu trei odăi de nuiele pe pivniţă de zid, o magazie
ulucită cu blăni, un grajd de bârne acoperit cu şindrilă, încă un pătul vechi cu şase furci acoperit cu
şindrilă, o cârciumă în "Ţigănie" de bârnă pe pivniţă de zid, acoperită cu şindrilă, o morişcă în sat
(Călimăneşti), cu o alergătoare de bârnă, acoperită cu şindrilă, o morişcă în Căciulata, de zid, cu
alergătoare, acoperită cu şindrilă. Satul Gura Văii cu: cârciumă pe pivniţă "în Drumul cel Mare",
casa de nuiele şi şindrilă nouă, un pătul nou cu şase furci şi încă unul vechi, asemănător, o morişcă
cu alergătoare1. Tot acum menţionăm o judecată între Stoica Mişcurici, arendaş, şi Ioan Zgripcea,
pârcălabul şi cu săteni din satul Călimăneşti, cu părintele Ilarion, egumenul mănăstirii Cozia,
numiţii aducând dovadă că şi ei au parte dintr-un munte ce se cheamă Ghera, stăpânit de
mănăstirea Cozia. De altfel, sunt mai multe documente care se referă la pricinile dintre egumenul
mănăstirii cu "moşnenii zisei mănăstiri, pentru călcare ce se face muntelui Ghera, proprietatea
zisei mănăstiri" Se solicită în adresa Departamentului Credinţei, din 12 februarie 1851, trimisă
Cârmuirii
judeţului Vâlcea, ca, cel puţin pentru muntele Ghera, să se statornicească adevăratele
2^
hotare despărţitoare de proprietăţile moşnenilor2. Într-o adresă a Departamentului Credinţei, din 7
iulie 1851, trimisă Cârmuirii judeţului Vâlcea, se solicita întocmirea unei evidenţe a pădurilor
mănăstireşti "neînchinate". În plaiul Cozia: Călimăneşti, a cărui lungime este circa "un ceas şi
jumătate' (un ceas de mers era, în medie, 4,5 km), iar lăţimea nu se poate cunoaşte, fiind pe munţi;
Gura Văii, a cărui lungime aproximativă este de 50 pogoane; în plasa Otăsăului, pădurea Marcea, a
cărei întindere este ca de 2.000
3^
stânjeni lungime şi 1.000 lăţime . Într-un raport al Cârmuirii judeţului Vâlcea, înaintat
Departamentului Credinţei, din 29 mai 1852, la care se anexează listele cu moşiile mănăstireşti,
precum şi categoriile de clăcaşi existente pe acestea, figurează: în plaiul Cozia, Călimăneşti -
mănăstirea Cozia, cu Călimăneşti sat, Seaca cătun, Căciulata cătun; Gura Văii - mănăstirea Cozia,
cu Gura Văii. În plasa Ocolu: Inăteşti - mănăstirea Cozia, Sevestreni - mănăstirea Cozia. În plasa
Otăsăului, moşiile: Marcea - mănăstirea Cozia cu Marcea, Corbeni, Cornaci3.
1Ibidem, dos. 54/1850, vol. I, f. 157-159.

2Ibidem, dos. 10/1851-1852, vol. I, f. 101, 102.
3Ibidem, vol. III, ff. 688, 699, 700, 716. 81
Din anul 1859, o adresă a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, trimisă
administraţiei judeţului Vâlcea, se referă la restabilirea posesiunii mănăstirii Cozia asupra moşiei
Călimăneşti "dinspre vecinătatea cu moşnenii brezoienf, cu care erau în neînţelegeri mai vechi1.
Într-o "carte de alegere", datată 12 mai 1853, înaintată de inginerii hotarnici S. Zetkid (?)
şi Aristide (?) Pascally Judecătoriei judeţului Vâlcea, referitoare la hotărnicia moşiei Călimăneşti a
mănăstirii Cozia, ei fiind autorizaţi de Judecătoria Vâlcea în acest sens, au făcut chemările legiuite
spre înfăţişare la alegerea hotarelor moşiei cu vecinii răzeşi, care sunt: 1. Moşnenii brezoieni, din
plaiul Cozia, cu moşia lor Brezoi; 2. Casa răposatului serdar Toma Olănescu, cu copărtaşii lor, cu
moşia Olăneşti; 3. Sfânta Episcopie Râmnic, cu moşia Muereştile şi moşneni Armăşei din satul
Muereasca, cu codrul ce stăpânesc "la Jaroşte", în hotarul Muereştilor; 4. Sfânta monastire Cozia,
cu Bogdăneştii sau Gura Văii; 5. Schitul Ostrovul, cu moşia Dăeştii şi cu Ostrovul pe care este
zidit mănăstirea şi 6. Sfânta monastire Cozia, cu moşia Jiblea. Egumenul mănăstirii Cozia şi
domnul serdar Hristescul, avocatul aşezămintelor publice, le-au arătat în copie adeverită
(legalizată) chiar hrisovul de ctitorie a lui Mircea vodă, din 20 mai 1388, şi alte hrisoave domneşti,
fără însă a se preciza hotarele moşiei Călimăneşti, de aceea, cei doi ingineri hotarnici i-au chemat
la alegere (înfăţişare) pe vecinii amintiţi mai sus.
În judeţul Vâlcea, proprietatea asupra pământului - ca şi în întreaga ţară - era împărţită între
particulari (boieri), aşezămintele ecleziastice (mănăstiri, episcopii şi chiar biserici de mir) şi
ţărănimea liberă (moşnenii). O particularitate a judeţului, în acest sens, consta în faptul că cele
380.406 de pogoane lucrate şi nelucrate erau împărţite în 22.173 proprietăţi, ocupând primul loc în
ţară, în ceea ce priveşte numărul de proprietăţi ; iar cea mai mare parte a suprafeţei agricole
revenea proprietarilor particulari, cei din plaiul Cozia având 3.616 proprietăţi şi 14 proprietăţi
arendate. Înainte de împroprietărirea din 1864, mănăstirea Cozia avea 15 proprietăţi, din care 12
erau arendate, însum nd 24.914 pogoane; era o proprietate foarte mare. Prin legile agrare din 1863
şi 1864, mănăstirea şi-a pierdut, aproape în totalitate, moşiile, rămânând în 1864 doar cu 10 ha, alte
9 ha primind prin legea de împroprietărire în 1921. Până şi astăzi sunt procese cu locuitorii din
Brezoi pentru pământurile şi pădurile pe care le-au primit pe seama mănăstirii. N-ar fi lipsit de
interes să spunem că, în mai 1864, egumenul Ipolit al mănăstirii a fost destituit, deoarece făcea
parte din grupul călugărilor greci, şi a fost numit curator civil cunoscutul revoluţionar de la 1848,
preotul Radu Şapcă. Din cauza măsurilor încercate de el, de reorganizare a treburilor gospodăreşti
şi a celor religioase ale mănăstirii, a intrat în conflict cu călugării şi, după trei ani, în 1867, a cerut
să fie înlocuit2. Statul poseda, în 1864, 30,16% din suprafaţa agricolă a judeţului, adică 114.700
pogoane, un procent foarte mare, care a facilitat înfăptuirea reformei agrare.
1Ibidem, dos. 35/1859, vol. I, f. 229-229 verso.

2Gh Mămularu, George Mămularu, op. cit., pp. 84, 85. 82
Spinoasa problemă agrară, de a cărei rezolvare depindea însuşi progresul societăţii
româneşti, avea să fie rezolvată, fie şi parţial, prin legea din 14 august 1864, impusă peste voinţa
boierimii conservatoare, ca o necesitate economică şi socială a vremii. A trebuit să se ţină cont şi
de presiunea maselor ţărăneşti, tot mai nemulţumite, şi a contat şi sprijinul liberalilor democraţi, în
fruntea cărora era Mihail Kogălniceanu. Noua lege era o încununare a tuturor reformelor lui Al.I.
Cuza de după anul 1859, a tuturor legiuirilor, de la cele economice, până la cele administrative,
şcolare, militare şi clericale, făcute în numai cinci ani. Legea agrară din 1864 a determinat
transformări esenţiale în relaţiile de producţie şi în consolidarea verigilor importante care
statorniceau şi dezvoltau modul de producţie capitalist. Şi în judeţul Vâlcea, aproape toată
moşierimea şi arendaşii au privit de la început cu ostilitate legea agrară, căutând în fel şi chip să o
saboteze, să împiedice aplicarea ei, având, deseori, concursul autorităţilor administrative 1. Se
adaugă la aceste acţiuni ostile, imperfecţiunile iniţiale ale legii, modul incorect cum era aplicată,
insuficienţa inginerilor hotarnici, ceea ce a făcut ca în multe situaţii, ţăranii să fie împroprietariti cu
pământurile cele mai neproductive, situate la distanţă de sat, măsurătorile pământului au fost
incorecte în detrimentul noilor proprietari. Se adaugă, apoi, chestiunea împroprietăririi
"însurăţeilor", mai acută după războiul de independenţă. Delimitarea loturilor pe care foştii clăcaşi
urmau a fi împroprietariti, problema treimii de pământ rămasă în proprietatea statului ca şi
cuantumul din proprietatea de pământ care rămânea în stăpânirea moşierilor expropriaţi parţial, a
ridicat alte probleme complicate, comisiilor de plăşi (plaiuri) şi comitetelor permanente organizate
la nivelul comunelor, care erau însărcinate cu acţiunea de împroprietărire şi de prezervare a
pământurilor statului şi ale proprietarilor moşieri. Toate acestea vor da naştere la nemulţumiri ale
ţăranilor, chiar şi la răzvrătiri care se vor amplifica odată cu scurgerea deceniilor. Reţinem,
îndeosebi, procesele îndelungate duse de ţărani, cauzate de abuzurile şi nedreptăţile săvârşite de
proprietari şi arendaşi, dar şi de cei însărcinaţi cu aplicarea legii agrare. Tabele din 1865, când
legea urma să fie aplicată, ne indică nu doar suprafeţele primite de foştii clăcaşi din comunele
plaiului Cozia, ci şi sumele totale ale despăgubirilor ce trebuiau plătite de ţăranii din Călimăneşti,
Gura Văii,
Muereasca de Sus etc., care iniţial au fost excluşi de la împroprietărire, clasificaţi greşit, iar, în
urma contestaţiilor, au primit pământuri proaste sau erau siliţi să-şi mute casele2.
În 1865, într-o corespondenţă cu Ministerul de Interne, Ministerul Finanţelor,
subprefecturile, inginerii hotarnici şi locuitori ai judeţului se arată neînţelegerile ivite la efectuarea
lucrărilor de delimitare în posesie, conform legii rurale, a foştilor clăcaşi din mai multe comune,
între care Călimăneşti şi Jiblea . Ca urmare, se avea în vedere
-3
1Analele economice pentru cunoştiinţa părţii muntene din România ăîn continuare, Analele economiceş, an 3, nr. 9-12,
1862, pp. 8, 9.
2Ibidem, dos. 16/1866. 83
modificarea tabelelor de împroprietărire şi despăgubire .
Prefectului îi era adresat de Direcţia Domeniilor din Ministerul Finanţelor, la 18/30 iulie
1865, un răspuns cum că ministerul nu va recunoaşte copiile trimise de prefect după titlurile
domnilor Petrache şi Preda Mişcurici pentru posesiile cu embatic ce au avut pe moşiile Călimăneşti
şi Inăteşti, că nu va admite nici originalele titlurilor şi nici prezenţa la minister a persoanelor în
cauză, ministerul neîngăduind nici o tranzacţie a fraţilor Mişcurici privind acele imobile, chiar
dacă ar dori să le răscumpere.1
În februarie 1866, Secretariatul general al Consiliului de Stat cerea prefectului de Vâlcea
dosarele întocmite în chestiunea rurală de Comitetul Permanent din judeţul Vâlcea şi Comisia din
plaiul Cozia, pentru a putea judeca recursul înaintat de Constantin Albulescu din Călimăneşti, care
se plângea că a fost exclus de la împroprietărire2.
În 1868, foştii clăcaşi din Călimăneşti dădeau în judecată pe proprietarii din localitate
pentru nerespectarea prevederilor legii rurale şi neînscrierea în listele de împroprietăriţi, primind
loc doar de casă şi grădină. Ca atare, pentru a nu plăti despăgubiri, preferau să revină la situaţia de
clăcaşi şi, în acest sens, fac către autorităţi şi organele judiciare numeroase plângeri şi cereri. În
acest an, 100 de locuitori ţărani din Călimăneşti se adresau prefecturii judeţului, arătând că, după
trei ani de procese care s-au încheiat cu o rezoluţie favorabilă de la însăşi Înalta Curte de Justiţie şi
Casaţie, încă nu au fost împroprietăriţi. Motivaţia expusă de ei s-a datorat faptului că nu a fost
făcută delimitarea pământului, cei împuterniciţi cu aplicarea legii pretextând că s-ar putea afecta
treimea de pământ rămasă în proprietatea statului, după ce familiile din Jiblea şi Gura Văii au fost
împroprietărite. Ei cereau o comisie de specialişti pentru delimitarea loturilor cu care ar putea fi
împroprietăriţi, fără să fie afectată proprietatea rămasă statului3.
Dintr-o plângere înaintată de ţăranii clăcaşi de pe moşia Călimăneşti răzbate nota de
dezamăgire asupra modului cum s-a pus în aplicare legea agrară: se crede "că nu vom mai putea fi
moşneni pe ogoare niciodată"4. Şi în 1870, 18 locuitori din comuna Călimăneşti se plângeau
prefecturii că trecuseră cinci ani de când plăteau pe deplin despăgubirile pentru pământul ce-l
posedau fiecare în urma aplicării legii rurale, nefiind nici până în acel moment definitiv regulată
delimitarea loturilor lor de teren. Mai mult, arendaşul le cerea partea din recoltă (jumătate) sau
echivalentul în bani, unii dintre ei riscând chiar să piardă întreaga recoltă pentru că ar fi fost
înzestraţi cu pământ în treimea ce revenea statului. Prin urmare, ei îl rugau pe prefect să supună
plângerea lor în atenţia inginerului judeţului . Ca urmare, în 1870, inginerul judeţului Zwingler va
1Ibidem, dos. 98/1865, f. 9.

2Ibidem, dos. 16/1866, f. 229, 230.
3Ibidem, dos. 5/1868, f. 53, 54.
4Ibidem, dos. 31/1865, f. 429. Vezi şi Ion Pătroiu, La cumpăna a două epoci. 1849-1877, Editura Scrisul Rom nesc,
Craiova, 1983. 84
verifica şi va pune în aplicare deciziile date în 1865 de Comisia ad-hoc ce activase în plaiul Cozia
cu privire la delimitarea loturilor în Călimăneşti1.
Nemulţumiri ale ţăranilor vâlceni, manifestate în diverse forme, datorită în principal lipsei
de pământ, exploatării moşierilor şi arendaşilor, învoielilor agricole, au fost prezente în deceniile
de sfârşit ale secolului al XIX-lea şi în anii premergători răscoalei din 1907. În ce priveşte răscoala
din 1907 în judeţul Vâlcea, istoricii care s-au ocupat îndeaproape de ea, ca şi documentele de
arhivă, ne demonstrează că răscoala în acest judeţ a avut numai un caracter antimoşieresc, indicând
că ea s-a manifestat, într-un judeţ de deal şi munte cum era Vâlcea, numai în satele unde existau
mari proprietăţi agricole şi ţărani exploataţi; ne referim la sudul judeţului, unde erau câteva moşii
mijlocii şi mari, în orice caz ele nedepăşind 1.000 de ha. În satele din zona de nord a judeţului,
între care Călimăneşti şi satele aparţinătoare, sate de moşneni, în care mica proprietate reprezenta
95,06% din populaţie şi deţinea 73,40% din suprafaţa cultivabilă, în vreme ce marea proprietate
reprezenta doar 0,11% şi deţinea 6,25% din pământ, n-au avut loc mari tulburări 2. Niculae D.
Ceapă împreună cu alţi locuitori, provoacă tulburări la primăria Călimăneşti3. În satul Muereasca
de Sus, care până în 1901 a aparţinut de Călimăneşti, era agitaţie, în ziua de 17 martie 1907, încât
prefectul liberal, Alexandru Crăsnaru, s-a deplasat aici cu un detaşament de 50 de soldaţi, în urma
unor reclamaţii, fiind trimişi în judecată locuitorii Nicolae Gheorghe şi Stan Rotaru 4. Comuna
Călimăneşti nu figurează cu niciun arestat, numărul arestaţilor fiind un important indiciu asupra
gradului revoltei dintr-o localitate5. Regimentul 2 Dorobanţi R mnicu V lcea, prin ordinul
telegrafic al Corpului I Armată nr. 2471 din 12 martie 1907, a fost mobilizat pentru potolirea
răscoalelor ţărăneşti. Compania a 8-a, din batalionul II, cu ofiţerii: căpitan Marinoiu Dumitru,
locotenent Demetrian Constantin şi sublocotenent în rezervă Marinovici Victor, a fost dislocată în
Călimăneşti şi împrejurimi, pentru a menţine liniştea publică, prinderea şi arestarea instigatorilor,
dacă ar fi fost cazul, din zona respectivă de supraveghere6.
Plaiul Cozia, fiind zonă de munte, dispunea de o mare suprafaţă de păşuni şi fânaţ,
facilitând creşterea masivă a vitelor. Credem că numele satului Bivolari, de lângă Călimăneşti, se
datorează practicării de către locuitori a creşterii vitelor. O ocupaţie de loc de neglijat era
albinăritul, numărul stupilor de albine era considerabil, cei care se ocupau cu apicultura putând
furniza şi ceară manufacturii de profil de la R mnicu V lcea.
1Ibidem, dos. 21/1870, f. 35-36.

2C. Tamaş, P. Bardaşu, S. Purece, H. Nestorecu-Bălceşti, Răscoala ţărănească din 1907 în judeţul Vâlcea. Studii şi
documente, Bălceşti pe Topolog, 1974, XV.
3George Rotaru, Un veac de răscoala pământului, Editura Rotarexim & Rottarymond, R mnicu V lcea, 2007, p. 99.
4C. Tamaş, P. Bardaşu, S. Purece, H. Nestorecu-Bălceşti, op. cit., p. 98.
5Ibidem, p. LXXVIII.
6Ibidem, pp. 61, 63; extras din registrul istoric al Regimentului 2 Dorobanţi Râmnicu Vâlcea, privind operaţiile militare
desfăşurate în timpul răscoalei, 12 martie 1907, Arhiva Ministerului Forţelor Armate, Marele Stat Major, dos. 461/1,
1907, f. 65-66; pe larg, la Gh. Simeanu, Istoria judeţului Vâlcea între 18211921. Mişcări sociale, revoluţionare, teză de
doctorat, Bucureşti, 1979, exemplar dactilografiat. 85
La stimularea şi modernizarea comerţului în plaiul Cozia, dar şi la sprijinirea industriilor
din zonă, îndeosebi a celei forestiere, a contribuit şi Camera de Comerţ şi Industrie, sucursala
Vâlcea a Camerei din Craiova, înfiinţată în 1864, printr-o lege a lui Al. I. Cuza 1. Cea mai
importantă industrie era exploatarea şi prelucrarea primară a lemnului, îndeosebi în zona Brezoi-
Lotru.
Bogata reţea hidrografică de care dispune judeţul Vâlcea a permis în timp "înşirarea" pe
cursul râurilor a numeroase instalaţii acţionate de forţa apei, mori, pive, joagăre. Doar la
Călimăneşti, pe râul Olt, erau instalate cinci mori hidraulice de un cal putere, cum rezultă dintr-o
statistică din anul 1910; în total, în plasa Muntele (fostul plai Cozia), funcţionau în acel an 30 mori
pe apă şi una cu motor electric2.
În intenţia de rezolvare a chestiunii ţărăneşti, la începutul secolului al XX-lea, statul s-a
implicat, fie prin împroprietăriri, fie prin acţiuni moderate, cum a fost organizarea mişcării
cooperatiste, iniţiate de Spiru Haret, pe atunci, Ministru al Instrucţiunii şi membru marcant al
partidului liberal, sub triplă înfăţişare instituţională: băncile populare, case rurale şi obştile
ţărăneşti3. Spiru Haret a fost cel care i-a chemat pe învăţătorii şi preoţii satelor, ca printr-o acţiune
de apostolat, concretizată într-o complexă activitate extraşcolară, să sprijine ridicarea economică şi
culturală a ţărănimii. Aşa au apărut băncile populare, începând cu anul 1891. În judeţul Vâlcea,
primele încercări pentru înfiinţarea unor astfel de asociaţii economice datează chiar înainte de
1900. Numărul lor sporeşte rapid, în 1903 funcţionând deja 37 de bănci populare în judeţ, în
fruntea celei din Călimăneşti distingându-se învăţătorii N. Iepureanu şi C. Cuprian. În timpul
guvernărilor conservatoare, oficialităţile s-au opus participării învăţătorilor la conducerea băncilor
rurale şi a obştilor săteşti, pe considerentul că s-ar fi impus dascălilor însărcinări extraşcolare, mai
presus de puterea lor4. În 1907, într-o dare de seamă a primarului
comunei Călimăneşti, Ion Albulescu, către consiliul comunal se precizează că banca
2^
populară din comună era înfiinţată şi se dezvolta5. În 1914, s-a înfiinţat în Călimăneşti şi banca
populară "Loviştea" (a funcţionat până în 1951) şi, în acelaşi an, Cooperativa
3^
Călimăneşti . Înainte de primul război mondial, judeţul Vâlcea a fost unul din cele mai bogate în
bănci populare şi cooperative săteşti, aceasta datorându-se în primul r nd conducătorilor lor, care
1Costea Marinoiu, Valentin Cismaru, Petre Purcărescu, Camera de Comerţ şi Industrie Vâlcea. Istorie şi continuitate,
Editura Conphys, R mnicu V lcea, 2000.
2ANRDJ Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 51/1910, ff. 30, 31; Nicolae Georgescu, Marcel Stoian, "Date
statistice despre morile din judeţul Vâlcea la începutul secolului al XX-lea (1910)", în Studii Vâlcene, s.n. I (VIII), R
mnicu V lcea, 2003, p. 254.
3Gh. Dumitraşcu, Din istoria sistemului bancar vâlcean, R mnicu V lcea, 2005, 270 pg, mss; Gh. Cristea, Din istoria
cooperaţiei agricole de producţie din România (1864-1918), Editura Academiei Rom ne, Bucureşti, 1999, p. i2i.
4Gh. Dumitraşcu, Veronel Rădulescu, "Contribuţia băncilor populare la îmbunătăţirea stării economice a satelor v lcene
la începutul secolului al XX-lea", în Studii Vâlcene, s.n., III (X), R mnicu V lcea, 2006, pp. 170-172, 179.
5ANRDJ V lcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 48/1907, f. 11-12. 86
au răspândit în popor ideea cooperatistă, ce a prins rădăcini. În 1915, s-a constituit o federaţie
"Cozia", la care au aderat majoritatea băncilor populare din întreg judeţul. În conducerea acesteia îl
aflăm ca cenzor pe Ion Vasiu din Călimăneşti1.
Principalul drum ce făcea legătura între Oltenia şi sudul Transilvaniei, pe valea Oltului,
construit de austrieci în timpul ocupaţiei Olteniei (1718-1739), a fost refăcut şi modernizat pentru
prima oară în anii 1851-1858, cunosc nd apoi, mai ales la începutul secolului XX, modernizări,
consolidări, lucrări de şoseluire (pietruire), ziduri de consolidare a terasamentului muntos de pe
marginea şoselei pe porţiunea Cozia-R u Vadului.
Din 1870, s-au realizat lucrări de reparaţii la drumurile judeţene şi comunale, au fost aduse
îmbunătăţiri şoselei din R mnicu V lcea-Călimăneşti-R u Vadului, s-au întocmit mai multe
contracte privind repararea podului de la Căciulata, din ţigănie, de care a răspuns inginerul şef de
poduri şi şosele al districtului Vâlcea2. Lucrările au continuat şi în anul următor. De altfel,
localităţile Călimăneşti, Căciulata, Jiblea erau mereu confruntate cu pagubele produse de
revărsările râului Olt şi la drumuri şi la poduri, fie fixe, fie plutitoare. În câteva rânduri au fost
refăcute cele vreo 10 podeţe peste Olt, existente mai sus, în şi mai jos de Călimăneşti. La un
moment dat, în 1869, apele Oltului au luat podul plutitor dintre Călimăneşti şi Jiblea, arendat de
Ioan Cocoş din Jiblea şi, întrucât nu a putut fi găsit, primarii din localităţile din zonă situate de-a
lungul Oltului au fost atenţionaţi să sprijine găsirea podului, pentru a fi înapoiat proprietarului3.
În 1908, porţiunii şoselei de pe valea Oltului dintre Călimăneşti şi Căciulata i s-au adus
unele îmbunătăţiri. Pe acest segment, parapetul format din lemne de stejar pe marginea dinspre Olt
s-a distrus, datorită vechimii, a accidentelor produse de trăsuri şi care, a vitelor speriate de
automobilele ce circulau într-un număr tot mai mare. Autorităţile vor interveni, existând pericolul
prăbuşirii mijloacelor de transport în apa Oltului4.
-"V T /V
Începând din 1860 în judeţul Vâlcea se introduc şi primele linii telegrafice . În 1866, se
desfăşoară o intensă corespondenţă a organelor locale cu Direcţia Generală a Telegrafelor şi
Poştelor, inclusiv antreprenorii poştelor din judeţ şi subprefecturi relativă la starea inventarului de
la staţiile de poştă. În ce priveşte plaiul Cozia, la staţiile de la Câineni, Cozia şi Călimăneşti, sunt
urmărite numărul şi starea cailor de poştă, a harnaşamentelor, căruţelor şi săniilor, semnalându-se
abuzuri locale asupra unor căruţaşi, inclusiv în ce priveşte plata lor. A fost verificată şi starea
construcţiilor la staţiile de poştă, făcute în anul 1865 de către antreprenorul Freud Samueli5.
Serviciul poştal de telefon şi telegrafic din Călimăneşti şi plaiul Cozia, până în localităţile
de graniţă Câineni-R u Vadului, în anii de sfârşit ai secolului al XIX-lea şi începutul secolului al
1Vâlcea conservatoare, nr. 29-30, 7 noiembrie 1915, p. 1.

3Ibidem, dos. 68/1870, f. 23, 24.
4Ibidem, dos. 48/1907, f. 32.
5Ibidem, dos. 64/1866. 87
XX-lea, era în plină modernizare, lucrările de întreţinere a reţelei telefonice şi telegrafice se
desfăşurau aproape încontinuu; bunăoară avem o informaţie din anul 1909 că s-a ţinut o licitaţie de
către consiliul comunal din Călimăneşti pentru darea în antrepriză a furnizării unui număr de 180
de stâlpi de telefon, necesari firului telefonic dintre Călimăneşti şi R mnicu V lcea. S-a adjudecat
lui Toma Cocorăscu, care s-a oferit să furnizeze stâlpii cu preţul 5 lei/buc1. Materialele necesare
acestor lucrări de întreţinere şi modernizare, în cantităţi mari şi scumpe, de obicei se depozitau pe
traseul lucrărilor, la oficiile poştale. Ori, se constatau deseori furturi, îndeosebi de cabluri de cupru
sau de bronz silicios şi, deseori, primarul sau dirigintele oficiului poştal din Călimăneşti,
subprefectul plaiului Cozia cereau autorităţilor superioare ca paza să nu mai fie făcută, mai ales
noaptea, de vătăşei sau de lucrători din comunele aflate pe traseul lucrărilor, întrucât aceştia,
obosiţi, noaptea fie dormeau, fie plecau pe la miezul nopţii, facilitându-se astfel furturile. Ei cer
asigurarea cu pază militară din partea Ministerului de Război, îndeobşte soldaţi din companiile
cantonate în zonă2. Aceleaşi probleme privind asigurarea pazei materialelor s-au pus şi în anii
construirii căii ferate Drăgăşani - R mnicu V lcea - Călimăneşti - R u Vadului, când la oficiul
poştal din Călimăneşti erau depozitate valori mari .
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o chestiune vitală pentru dezvoltarea capitalistă a
României, aflată la începuturile sale, era construirea unei reţele de cale ferată, menită să lărgească
piaţa internă, să favorizeze comerţul cu Transilvania şi Europa. Treptat, până la 1914, în vechea
Românie s-a construit o reţea de căi ferate (linii principale şi secundare) care însuma 3.600 de km,
legată de căile ferate din Transilvania. Căile ferate au fost construite fie prin concesionarea lor
unor trusturi străine specializate, fie de către statul rom n în regie proprie.
Prima menţiune privind construirea unei căi ferate, care urma să traverseze teritoriul
judeţului Vâlcea, este consemnată în primii ani de după unirea Principatelor, când, la 2 aprilie
1862, prinţul Grigorie Bibescu solicita guvernului concesionarea construirii primelor căi ferate,
care să străbată teritoriile din sudul ţării, în care nominaliza şi "un drum de fier de la graniţa
Transilvaniei, fie pe Valea Jiului ă...ş, fie pe Valea
-3
Oltului, prin Râmnicu Vâlcii şi Piteşti" .

Următoarea consemnare privind posibilitatea unei rute feroviare pe valea Oltului o găsim
în Convenţia româno-austro-ungară din 31 mai 1874, unde la articolul 6 se stipula că "amândouă
guvernele recunosc, în principiu, utilitatea altor trei joncţiuni de cale ferată pe la trecerile Vulcan,
Turnu Roşu sau Ghimeş-Oituz"3. Varianta construirii unei linii ferate pe valea Oltului, care urma să
1Ibidem, dos. 129/1909, f. 55.

2Ibidem, dos. 24/1899, ff. 85, 170, 171, 174, 236.
3Dumitru Bondoc, Istoricul Căilor Ferate din judeţul Vâlcea, Editura Almarom, R mnicu V lcea, 2008, p. 28. Autorii
mulţumesc autorului istoricului căilor ferate, din lucrarea căruia au preluat informaţii preţioase. 88
treacă prin zona Sibiului, majoritar românească, nu convenea vecinilor austro-ungari, astfel înc t
construirea ei va fi amânată vreme de mai bine de două decenii.
Execuţia primei linii de cale ferată pe ecartament normal a fost tronsonul Piatra Olt-
Drăgăşani (33,8 km), dată în exploatare la 13 decembrie 1886; a urmat tronsonul Drăgăşani - R
mnicu V lcea (53 km), la 20 iunie 1887, în acel an, oraşul R mnicu V lcea fiind racordat la reţeaua
feroviară a ţării.
Următoarea etapă a extinderii căii ferate pe valea Oltului a fost, cum era firesc, pe traseul R
mnicu V lcea - Călimăneşti şi, de aici, la graniţa României cu Imperiul austro- ungar, adică la
frontiera de la R u Vadului (Turnu Roşu). A fost nevoie de o a doua convenţie cu Austro-Ungaria,
încheiată la 14 martie 1881, prin care ambele state conveneau să treacă imediat la construcţia unei
legături feroviare comune pe valea Oltului, prin pasul Turnu Roşu. Din partea română, convenţia a
fost semnată de către generalul Lahovari şi ing. Gh. Duca, amândoi cu puternice rădăcini în ţinutul
Vâlcii. Problemele protocolare şi apoi tehnice, durând timp de câţiva ani, în primăvara anului
1886, lucrările vor începe simultan de la ambele capete (Sibiu şi R mnicu V lcea). Austro-ungarii,
mai bine dotaţi tehnic şi având un traseu cu un relief mai avantajos, vor inaugura linia ferată ce
lega Podul Olt de Turnu Roşu la data de 17 septembrie 18971.
Datorită lungimii de 63,3 km şi a dificultăţii traseului, constructorii români au ales varianta
execuţiei căii ferate în două etape, adică R mnicu V lcea - Jiblea şi Jiblea - R u Vadului,
tronsoanele fiind date în exploatare după cum urmează: tronsonul R mnicu V lcea - Jiblea (16,2
km), la 27 noiembrie 1898; tronsonul Jiblea - R u Vadului (47,1 km), la 1 august 1902. În ce
priveşte al doilea tronson, de mare dificultate şi acurateţe tehnică sa construit după studiile
reputatului inginer Mihail Romniceanu, sub conducerea inginerului Gh. Panait şi cu importanta
contribuţie a inginerului Ion G. Cantacuzino (senator, mare proprietar în zonă, viitor acţionar la
Societatea Govora-Călimăneşti). Datorită reliefului muntos, practic aproape inaccesibil, această
realizare a fost o adevărată bijuterie inginerească şi tehnică în epocă. A fost necesară străpungerea
a şapte tuneluri, construcţia a trei poduri de cale ferată peste râul Olt, cel de la Proieni-Brezoi, din
apropierea Călimăneştiului, fiind, de asemenea, o realizare deosebită, construit în curbă, avea o
lungime de 209,7 m, executat în anul 1899 de către Atelierele "DAYDE & PILLE" din Paris şi dat
în funcţiune la 1 august 1901. Este compus din patru tabliere metalice, a c te 50 m deschidere;
poate fi asemănat cu podul de peste Dunăre, de la Cernavodă, construit de inginerul Anghel
Saligny (1895), fiind unicate în Europa vremii. A fost declarat în anul 2004 monument istoric, cu
codul VI-II-m-B09886; după construcţia noului pod alăturat, inaugurat în 2007, vechiul pod a
intrat în conservare . În 1899 a fost construită gara din Jiblea (Fig. 49), iar în anul 1900 a fost
construită şi dată în exploatare şi remiza circulară, cu cinci linii de reparaţie locomotive,
1Radu Bellu, Mica monografie a căilor ferate din România, vol. V, Bucureşti, 1999, pp. 181, 182. 89
dezafectată abia în anul 1978. Tot atunci, în imediata apropiere a gării a fost construit şi un
debarcader, pentru preluarea mărfurilor transportate până aici pe râul Olt (lemn, piatră de
construcţie, minereu). La început, această cale ferată a fost deservită de locomotive cu aburi de
tipul (seria) 51-106 Egestorf1.
Ca o informaţie amuzantă, am spune că, în timp ce ministrul liberal Ionel Brătianu se afla
în inspecţie pe şantierul noii lucrări la data de 1 iulie 1901, o locomotivă a deraiat peste macaze, în
staţia Lotru, iar la Câineni mulţimea de localnici ce se adunase pe podul ancorat pe scripeţi să-l
vadă pe popularul ministru a căzut în apele Oltului, odată cu prăbuşirea podului improvizat2.
La construcţia căii ferate au lucrat muncitori localnici sau aduşi din alte judeţe ale Rom
niei, dar şi mulţi lucrători străini din Austro-Ungaria: croaţi, sloveni, slovaci, italieni. De exemplu,
în februarie 1899, inginerul Ion G. Cantacuzino solicita Ministerului de Interne, prin intermediul
prefectului, aprobarea intrării în ţară a numai puţin de 2.000 de lucrători din Austro-Ungaria, ce
urmau a fi folosiţi la lucrările de la calea ferată între Călimăneşti şi Râu Vadului . Paza şi
menţinerea ordinii în rândul lor era asigurată de jandarmii din Câineni şi din Brezoi3. Starea de
sănătate a lucrătorilor de la calea ferată era atent urmărită de Serviciul Sanitar al judeţului Vâlcea,
prin medicul primar al judeţului, medicul plaiului Cozia, medicul comunei Călimăneşti şi cei din
infirmeria de la Câineni şi din spitalul de la Cozia. Pe şantierele C.F.R., linia în construcţie
Călimăneşti-R u Vadului, funcţionau patru doctori în medicină şi un licenţiat în farmacie la spitalul
din Cozia. La un moment dat, în rândul lucrătorilor s-a constatat o epidemie de febră tifoidă şi au
fost internaţi şi izolaţi la spitalul din Cozia, unde lucrau patru medici şi pentru tratarea bolii au fost
procurate cu rapiditate medicamentele necesare. Supravegherea stării de sănătate a lucrătorilor
cădea şi în sarcina autorităţilor locale4.
3.3. Staţiunea balneară Călimăneşti-Căciulata

O bogăţie naturală care va schimba viaţa Călimăneştiului sunt apele termale de la
Călimăneşti-Căciulata-Cozia, care în scurtă vreme, prin punerea în valoare şi exploatare
sistematică vor duce faima acestei localităţi. Există dovezi că dacii şi apoi romanii au folosit apele
termale de aici. Prima informaţie scrisă datează încă din anul 1520, care atestă existenţa unor
izvoare termale cu apă sulfuroasă la Cozia5.
Se pare însă că, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, apele
cu "pucioasă" din imediata apropiere a mănăstirii Cozia nu mai satisfăceau nevoile curative ale
Bolniţei (spitalului) mănăstirii, fapt ce a dus la necesitatea căutării unor noi izvoare
1Dumitru Bondoc, op. cit., p. 33; D. Iordănescu, C. Georgescu, Construcţii pentru transporturi în România 1881-1981,
vol. I, Centrala de Construcţii Căi Ferate, Bucureşti, 1986, pp. 192, 645.
2Date înscrise pe placa comemorativă, montată pe vechiul pod, după înscrierea acestuia în patrimoniul feroviar, 2004.
3Ibidem, dos. 9/1898, vol. IV, f. 692. '
4Ibidem, dos. 11/1898, vol. II, ff. 499, 500, 506.
90
5V. Berbece, V. Botvinic, Călimăneşti - Căciulata, Editura a II-a, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1978, pp. 18-19.
"tămăduitoare", folosindu-se în acest scop observaţiile unor localnici asupra răspândirii bălţilor cu
"apă negrie" şi miros de "ouă clocite". În acest complex de împrejurări, C. Marsil menţionează în
1827, în "Curierul Românesc" efectul terapeutic al apelor minerale de la Călimăneşti, iar, în 1829,
în acelaşi ziar, dr. Mayer, care fusese însărcinat de domnitorul Gr. Ghica să caute apele minerale
din ţară, face o scurtă descriere a lor. În anul 1830, dr. C. Siller analizează apele minerale de aici.
Dr. Ion Coca, la rândul său, consemnează următoarele: „ţăranii bătrâni din Călimăneşti
îmi povesteau că atunci când erau copii au avut în casele lor, pe la 1830-1840 pe Aga Iusuf şi
Selim Bey din Rusciuc, cărora le făceau băi sulfuroase cu pietre arse; după baie îi frecţionau pe
corp cu un parfum gras, apoi le aprindeau narghileaua"; şi mai departe, dr. I. Coca ne prezintă şi
câteva personalităţi din ţara noastră care veneau să-şi facă cura aici: „boierii Filipescu, Golescu,
Oteteleşanu, Suiceanu etc. toţi veneau cu rădvane, surugii şi bucătarii lor; veneau şi multă lume
săracă şi negustori greci"1.
În 1834, este amintit faptul că aici au venit la cură şi ostaşi bolnavi. La scurtă vreme de la
organizarea „lazaretelor militare" (infirmerii), au fost luate măsuri ca pentru completarea îngrijirii
ostaşilor suferinzi să fie trimişi în localităţile balneare de la Breaza, Pucioasa, Olăneşti şi
Călimăneşti . Iar la 28 iunie 1839, Ocârmuirea judeţului Vâlcea ordona Subocârmuirii plaiului
Cozia să pregătească primirea şi găzduirea la "apele de la Călimăneşti'' a două doamne marcante
ale vremii: vorniceasa Smaranda Ghica şi Sevastiţa Şuţu. În luna iunie a aceluiaşi an se iau măsuri
pentru primirea "madmoaselei Elisa Blarenberg".
Din cele relatate mai sus, observăm că o parte din vizitatorii acestei localităţi făceau
tratament balnear în gospodăriile particulare, iar pentru o altă parte, personalităţi, interveneau
autorităţile ocârmuirii la administraţia staţiunii să se ia masuri să li se asigure condiţii bune în
timpul sejurului. Aceste personalităţi făceau băi în mod organizat la vreun stabiliment. În ce
priveşte „balneaţia" făcută în gospodăriile particulare, se folosea apa minerală sulfuroasă ce
provenea din izvoarele din Valea Puturoasa, ce se varsă în Valea Satului, aflată în partea de vest a
Călimăneştiului.
Apa minerală, cărată de locuitori cu ajutorul cailor în butoiaşe din lemn având capacitatea
de 20-40 l, era turnată în căzile din lemn şi încălzită cu ajutorul pietrelor încinse în cuptorul
alăturat. După încălzirea apei până la 37-380C, pietrele erau scoase şi pacientul era invitat să intre
în cadă. Baia dura 20-30 minute. Criteriul obiectiv că baia era eficientă era apariţia înroşirii
tegumentului la faţă şi la partea superioară a toracelui, precum şi apariţia transpiraţiei. După baie,
bolnavul se putea odihni pe un pat care se afla în camera băii. Băile se făceau zilnic, dimineaţa, de
la orele 7 până la 13; numărul băilor pe sejur erau de 25-30. Metoda aceasta empirică se practica
numai în sezonul estival, începând cu 15 mai şi continuând până la 15 septembrie. Această practică
1Ion Coca, Călimăneşti-Căciulata, Tiparul Oltenia, f.a. 91

a dăinuit până în anul 1950, când staţiunea a trecut în proprietatea statului (în urma naţionalizării);
din acest an, li s-a interzis birjarilor să facă băi minerale la cei veniţi în staţiune în gospodăriile
lor1.
Informaţiile acestea consemnează începuturile afirmării apelor minerale de la Călimăneşti,
dincolo de graniţele satului şi judeţului. În această perioadă este descoperit izvorul Căciulata nr. 1,
fapt confirmat, de altfel, şi de Alexandru Golescu-Albul, cunoscutul revoluţionar paşoptist, care,
într-o scrisoare adresată mamei sale arăta: "avem la
Căciulata o comoară, un izvor unic în felul său". Captarea a fost efectuată cu ajutorul
2^
populaţiei locale . într-adevăr, descoperirea acestui izvor, în jurul anului 1848, a deschis noi
perspective acestei zone balneare.
Se pare că, odată cu Călimăneştiul şi Căciulata, intră în circuitul balnear şi izvorul termal
de la Bivolari. Ne bazăm afirmaţia pe existenţa unei pisanii săpate pe un perete al peşterii din
curtea mănăstirii Turnu, unde sunt consemnaţi, la 13 septembrie, 7 boieri şi două boieroaice, veniţi
probabil pentru băi la Bivolari şi, eventual, pentru apa de la Căciulata . Izvorul de la Căciulata,
începând din deceniul al şaselea, s-a bucurat de îngrijirea lui Al. C. Golescu-Albul. Acesta d ndu-şi
seama de calităţile curative deosebite ale acestui izvor, în afară de faptul că el însuşi bolnav l-a
folosit mai mulţi ani de-a r ndul, a adus tot mai mulţi suferinzi, făcând şi o largă propagandă
acestei surse minerale. Dându- şi seama de pericolul înnisipării, care ameninţa sursa la fiecare
creştere a nivelului Oltului, a pus să fie săpat, în săpătură introducând un ştiubei de lemn în care se
aduna apa, apoi pe
0 gură în formă de şipot, asigurând această primă captare cu un zid de piatră. La 1868 el se afla
încă la Călimăneşti, ocupându-se de această lucrare care, după cum însuşi nota într-o scrisoare
către mama sa, îl pasiona foarte mult2.
Interesul general pentru apele minerale de la Călimăneşti-Căciulata creşte considerabil, mai
ales după ce calităţile curative ale izvorului de cur nd captat apare la iveală. Guvernul şi
domnitorul Barbu Ştirbei al Ţării Româneşti se interesau tot mai îndeaproape, acesta fiind motivul
vizitei la apele minerale de la Călimăneşti a dr. Carol Davilla, pe acea vreme "oberstab dohtor" al
Departamentului ostăşesc. El şi inginerul Weirauch au fost însărcinaţi de domnitor să cerceteze
calităţile terapeutice ale izvoarelor de la Călimăneşti-Căciulata-Cozia, în anul 1855. Vizita a
început la 27 mai 1855, doctorul fiind însoţit din partea Ocârmuirii judeţului Vâlcea de Costache
Zugrăvescu3. Cu un an înainte, un prim stabiliment balnear modest a fost întemeiat la Călimăneşti .
Pe baza raportului întocmit de Carol Davilla, domnitorul Barbu Ştirbei a dispus să se efectueze
1Ibidem.
2Anastasie Iordache, Goleştii. Locul şi rolul lor în istoria României, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1979, p. 398.
3ANRDJ Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 10/1855, f. 693. 92
lucrări de captare şi aducţiune a apelor minerale, să se clădească "vreo 50 încăperi de băi şi alte
atâtea osebite încăperi de locuinţă" şi să se instaleze un pod pe scripete peste apa Oltului, între
mănăstire şi băi. Cu întocmirea planurilor şi devizului era însărcinat arhitectul Staller1.
La propunerea dr. C. Davilla, tot în anul 1855, Eforia spitalelor a aprobat deschiderea unui
fond de 3.500-4.000 lei pentru procurarea de la Paris a instrumentelor şi substanţelor chimice
necesare analizelor apelor minerale, analize care au fost efectuate la început în laboratorul de
chimie al Colegiului Naţional Sf. Sava din Bucureşti. Au fost stabilite astfel date cu privire la
compoziţia chimică şi efectul terapeutic al apelor minerale. Tot în anul 1855, doctorul Carol Davila
a făcut propunerea privind amenajarea izvoarelor de lângă Mănăstirea Cozia precum şi construirea
în această zonă a unui hotel şi a unui aşezământ balnear (stabiliment) prevăzut cu „50 de camere
de baie". Trei ani mai t rziu, în 1858, dr. Carol Davila solicita caimacamului Alexandru Ghica,
întruc t asemenea explorări şi analize erau necesare şi pe viitor, alocarea unui fond de 500 de
galbeni pentru cumpărarea de la Paris a instrumentelor necesare acestor fel de analize; în Şcoala
Naţională de Medicină şi Farmacie pe care o înfiinţase în 1857, asemenea aparatură nu era. Într-o
adresă din 29 martie 1860, trimisă Eforiei spitalelor civile, el sugera cercetarea izvoarelor privind
acţiunea terapeutică a lor, precum şi organizarea staţiunilor noastre balneare după modelul celor
din alte ţări. În 1863, dr. Carol Davilla a fost numit inspector general al serviciului sanitar civil şi
în această calitate a iniţiat şi a organizat trimiterea bolnavilor la tratament balnear gratuit,
beneficiind îndeosebi muncitorii suferinzi. Cele iniţiate şi organizate de dr. Carol Davilla au fost
traduse în fapt, confirmarea venindu-ne de la dr. S. H. Scheiber de la spitalul Colţea, care arăta că
Eforia a luat decizia de a trimite anual, vara, la Olăneşti şi Călimăneşti a unui mare număr de
bolnavi săraci în contul Eforiei, care era proprietara celor două localităţi balneare. În 1866, Davilla
a propus curăţarea izvorului Căciulata şi protejarea acestuia printr-un dig faţă de viiturile Oltului.
Şi tot din iniţiativa sa a luat fiinţă, în 1868, Societatea de Hidrologie care avea ca scop principal
cercetarea izvoarelor minerale şi punerea în valoare a staţiunilor balneare.
La fel de impresionaţi de calitatea terapeutică a apelor minerale de la Căciulata şi
Călimăneşti au fost şi medicii Fetu şi Caillat, care aveau numai cuvinte de laudă în lucrarea
Voyage medical dans les Provinces Danubiens, apărută în 1858. În lucrarea respectivă, dr. Caillat
arăta că la Călimăneşti exista încă din 1854 un stabiliment pentru băi, condus de un oarecare
Gheorghe Deaconu (era arendaş încă de la 1830, împuternicit de Nectarie Diadoh Râmniceanu,
arhimandrit şi egumen la Mănăstirea Cozia, să facă unele instalaţii rudimentare la stabilimentul de
băi)2. În lucrarea sa, autorul prezintă o listă de localităţi cu izvoare minerale: Călimăneşti, Olăneşti
etc. El insistă asupra virtuţilor vindecătoare ale celor din Călimăneşti, unde apa provenită din 3
1Dr. Gh. Mămularu, „Contribuţia dr. C. Davila la studiul şi valorificarea apelor minerale de la Călimăneşti - Căciulata-
Cozia", în Studii Vâlcene, VII, R mnicu V lcea, 1985, pp. 91-94.
2Costin Ştefănescu, Alexandru Gârneaţă, Călimăneşti-Căciulata, Băile Olăneşti, Băile Govora, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1968, p. 17. 93
izvoare era încălzită cu pietre încinse şi, mai departe, menţionează „... conţinutul căzilor rămâne
neprimenit cu săptămânile, aceasta pentru a se asigura eficacitatea apei [...] tratamentul dura 3-4
săptămâni şi consta din băi zilnice, după ingerarea a 2-8 pahare de apă minerală. Băile erau
arendate de preotul satului care acorda şi consultaţii balneologice." Concesionarul plătea anual
Mănăstirii Cozia proprietatea băilor şi 15 kg ceară. Sezonul de cură începea la 1 iunie şi se
prelungea până la 15 septembrie.
Şi tot în prima jumătate a secolului al XIX-lea a apărut şi legenda izvorului Căciulata. În
zona în care se află această sursă minerală, păşteau vitele Mănăstirii Cozia, supravegheate de doi
călugări Ghenadie şi Partenie. De-a lungul anilor, ei au observat că animalele preferau să se adape
la izvorul cu miros de pucioasă ce se afla în apropierea vărsării pârâului Căciulata în Olt şi nu din
apa curată, nemirositoare, a Oltului. Unul din călugări, Ghenadie, fiind bolnav (probabil de stomac
şi rinichi) a luat exemplul necuvântătoarelor sale şi a băut şi el apă din acel izvor. În scurt timp,
călugărul s-a tămăduit. Atunci cei doi călugări au făcut prima captare; l-au amenajat şi au pus un
şipot (jghiab) „pentru folosirea tuturor". Ghenadie, cel care s-a lecuit, purta şi vara şi iarna căciulă.
Şi pentru că el s-a străduit cel mai mult să facă prima captare, izvorului i s-a spus început „izvorul
călugărului Căciulă' apoi „izvorul lui Căciulă' , în cele din urmă „izvorul
Căciulata". Pe la mijlocul secolului XIX-lea, apa izvorului Căciulata era îmbuteliată şi se afla pe
piaţa comercială. Într-o reclamă publicată atunci în revista „Săptămâna" se putea citi
următoarele: „Organismele care, cu toată dorinţa lor nu suportă berea, au la dispoziţie
magazinul domnilor Angelescu şi Petrache Ioanu (fraţii Filianu şi Ionescu). Aici se vindea apă
minerală de la Căciulata (Călimăneşti) recomandată pentru vindecarea pietrei şi regularea
canalului urinar, cu un preţ de 1 leu sticla de o oca"1.
Mihail Kogălniceanu făcea în 1860 cură cu apă de la izvorul Căciulata şi, încântat fiind de
rezultatul obţinut, o va recomanda şi altor bolnavi . Scurtă vreme după instalarea sa pe tronul
României, principele Carol I, din dorinţa sa de a vizita România mică (Oltenia), cu gândul de a
cunoaşte "ţara", vizitează districtul Vâlcea, suveranul fiind însoţit, între alţii, de Dimitrie Brătianu,
dr. Davilla, pictorul Carol Pop de Szatmari. După primirea sa la R mnicu Vâlcea, a vizitat băile
Olăneşti, apoi cele de la Călimăneşti, unde a şi dejunat; s-a dus şi la schitul Ostrov, la mănăstirea
Cozia, a trecut Oltul cu luntrea şi a observat Masa lui Traian. A făcut şi o plimbare cu luntrea pe
Olt, de la mănăstirea Cozia până aproape de Călimăneşti .
Între anii 1850-1900, o atenţie deosebită s-a acordat captării şi amenajării unor izvoare
minerale din Poiana Bivolari, de la Cozia, Căciulata şi Călimăneşti. Într-o scrisoare din anul 1855
a boierului piteştean N. Cornăţeanu, adresată episcopului Climent al Argeşului (15 septembrie
1850-8 octombrie 1862) între altele se referă la „unele lucruri lăsate de el la Mănăstirea Turnu
1Grigore Uriţescu, op. cit., p. 201. 94

care le vor arăta călugării şi să le avem noi ale noastre că sunt azi ani de când ne ducem la băi
acolo"1.
Arhimandritul Grigore Uriţescu relatează şi el următoarele: „acum un sfert de veac
(probabil pe la anul 1875 n.n.) bătrânii de prin partea locului spuneau că izvorul termal (de la
Bivolari n.n.) l-au pomenit şi ei pe vremuri şi că au fost aduşi nişte ingineri străini ca să-l
capteze; dar aceştia fiind cumpăraţi cu bani de o societate din Cehoslovacia care se simţea
ameninţată de concurenţa acestei staţiuni balneare, în loc să-l pună în stare de a fi exploatat, i-au
schimbat cursul şi l-au ascuns în pământ făcându-l să iasă tocmai în adâncul albiei Oltului într-
un loc rămas necunoscut până acum. Cu toate acestea, mai sunt încă locuri în care unii suferinzi
localnici sapă gropi pe lângă marginea Oltului pe unde ei bănuiesc că trece vâna izvorului
ascuns şi fac baie în apa strânsă, care, dacă nu este termală, conţine totuşi elemente minerale cu
putere de vindecare. Ca să o încălzească mulţi ardeau până mai de curând pietre mari în foc pe
care apoi le rostogoleau în gropi spre a încălzi apa apoi se scăldau în voie. După aceea se
ungeau cu nămolul negru al gropilor şi făceau plajă pe nisipul adus de Olt"2.
Relatările de mai sus confirmă că în Poiana Bivolari existau unul sau mai multe izvoare
termale. Ele au fost folosite în mod empiric de localnici şi de alte persoane venite din alte localităţi
(Piteşti). Acestea din urmă puteau să fie cazate în chiliile şi camerele disponibile ale Mănăstirii
Turnu. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în această zonă, pe malul stâng al Oltului erau
descrise trei izvoare cu apă călduţă (21-230C), aşezate într-un triunghi3.
Către sfârşitul secolului al XIX-lea, a fost adus la faţa locului (Poiana Bivolari) inginerul
francez H. Bochet (autorul primelor captări de la Govora). El a făcut în anul 1883
0 expertiză şi a propus captarea prin efectuarea în prima etapă a unui şanţ până la baza aluviunilor
Oltului. Tot acum, în 1883, la Ministerul Domeniilor s-a înfiinţat Serviciul de captare al apelor
minerale. S-a prevăzut şi un prim fond de 1 milion lei. Noul serviciu înfiinţat se va ocupa de
captarea şi întreţinerea izvoarelor de la Olăneşti, Călimăneşti, Govora şi Pucioasa. Peste trei ani, în
1886, şeful Serviciului Minelor, carierelor, captărilor apelor minerale şi al staţiunilor balneare de la
Ministerul Domeniilor a fost numit inginerul Istrati. Acesta a reluat problema apelor termale de la
Bivolari şi şanţul propus de inginerul H. Bochet s-a executat sub conducerea sa. El descoperă apă
minerală la o temperatură de 250C.
în anul 1888 s-a început execuţia unui puţ miner proiectat în lunca Oltului (în Poiana
Bivolari) până la adâncimea de 40 m, după ideea inginerului de mine francez H. Bochet, adus
special în ţară pentru rezolvarea acestei probleme. Dar când puţul avea ad ncimea de 19 m, în anul
1901, a fost o mare inundaţie care a distrus captarea executată
•3
1Arhiva Episcopiei Argeşului, dos. I/1855.

2Grigore Uriţescu, op. cit., p. 207.
3Artemiu Pricăjan, Din trecutul balnear al României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p. 51. 95
de inginerul Istrati .
Tot în Câmpia Bivolari, cu prilejul acestor lucrări, în anul 1888, Ministerul Domeniilor a
făcut cu ajutorul tehnicienilor de specialitate mai multe cercetări şi sondaje cu scopul de a
descoperi noi surse de ape minerale. Au fost identificate atunci ruinele castrului şi termelor
romane. S-au descoperit şi unele obiecte, câteva purtând şi inscripţii; acestea au fost depuse în
1889 la Muzeul Naţional de Antichităţi. În 1891, Gr. G. Tocilescu, directorul acestei instituţii, l-a
delegat pe Pamfil Polonic să facă cercetări la faţa locului. Staţiunea militară de la Bivolari a fost
identificată de Gr. G. Tocilescu cu vechea Arutela, pe baza Tabulei lui Pentinger. În anii 1891 şi
1892, Pamfil Polonic a săpat în întregime termele şi parţial ruinele castrului (laturile de est şi nord)
şi a mai făcut câteva sondaje în interiorul castrului1.
Deşi sursele minerale încep să fie din ce în ce mai cunoscute, totuşi, după jumătatea
secolului trecut, dotările staţiunii erau sărăcăcioase, vizitatorii trebuind a se mulţumi cu chiliile
mănăstirii sau încăperile caselor ţărăneşti pentru găzduire şi cele câteva camere ale casei
arendaşului moşiei mănăstirii Cozia în Călimăneşti, care era totodată cârciumă şi loc de
aprovizionare . Amenajări pentru cura balneară în sine nu existau, dec t rudimentarele captări ale
izvoarelor, folosindu-se şi un număr de butoaie şi vedre pentru transportul sau depozitarea apei
minerale, folosită uneori, în funcţie de recolta de prune, c nd pentru boască, când pentru apa
tămăduitoare2.
Interesul dr. C. Davilla pentru apele minerale de la Călimăneşti-Căciulata-Cozia s-a
menţinut; în 1862 se adresa profesorului vienez Redten Bacher spre a-i recomanda un chimist, care
să ia în primire laboratorul pe care îl înfiinţase. Era adus astfel în ţară, prin decret domnesc, Alfred
N. Bernath Lendway, care, în 1863, avea dreptul de liberă practică de doctor în chimie. El a
efectuat, la îndemnul lui Davilla, numeroase analize ale apelor minerale din întreaga ţară, printre
care şi a celor din Călimăneşti-Căciulata-Cozia, în laboratorul ce se afla în incinta Spitalului Colţea
din Bucureşti. Rezultatele obţinute le-a publicat în lucrări de specialitate. Amintim o parte din
lucrările sale publicate: Căciulata în anii 1868, 1884, 1890, Călimăneşti în anii 1870 şi 18733,
Lucrări hidrochimice asupra surselor minerale de la Călimăneşti-Căciulata 18864, Apele minerale
de la Cozia şi Brădet 1893, Apele minerale din regiunea văii Oltului 18995.
Davilla s-a preocupat şi de popularizarea izvoarelor noastre minerale în ţară şi peste hotare.
Astfel, Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, care suferea de litiază renală, a făcut tratament cu
apa izvorului Căciulata nr. 1, la recomandarea dr. C. Davilla. Apa din Căciulata era îmbuteliată în
1Gheorghe Mămularu, "Grigore Gh. Tocilescu şi Castul Arutela", în Viaţa Vâlcei, anul IX, nr. 2485 din 5-6 noiembrie
2005, p. 6.
2Ibidem, p. 80.
3Doina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1886-1999. Dicţionar, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999, p.
65.
4Elena Berlescu, Mică enciclopedie de balneologie a României, Editura All, Bucureşti, 1996, p. 65.
5Doina N. Rusu, op. cit., p. 65. 96
sticle şi transportată cu diligenţa la Paris. Împăratul, simţindu- se mult ameliorat, şi-a exprimat
dorinţa să vină la Căciulata pentru tratament, făcându-se pregătiri la mănăstirea Cozia pentru
găzduirea ilustrului oaspete; el şi pornise spre Căciulata, ajungând până la Sibiu, dar izbucnind, la
19 iulie 1870, războiul franco-prusac, a fost nevoit să se reîntoarcă la Paris.
Dr. C. Davilla, împreună cu chimistul Lendway au prezentat, la expoziţia internaţională de
la Viena, din anul 1873, analiza apelor minerale, cu calităţi terapeutice din 36 izvoare minerale din
România, între care şi cele din judeţul Vâlcea: Călimăneşti- Căciulata-Cozia şi Olăneşti 1. Davilla şi
Lendway nu au fost singurii care au manifestat interes ştiinţific pentru apele minerale de la
Călimăneşti. În 1874, dr. Anastasie Fătu publica lucrarea Descrierea şi întrebuinţarea apelor
comune şi a apelor minerale din România: Moldova şi Muntenia. Din această lucrare aflăm unele
date interesante despre staţiunile balneare existente în România la acea dată, când funcţionau, în
diverse faze de evoluţie şi organizare, staţiunile Olăneşti, Călimăneşti, Botoci, Pucioasa, Boghia şi
Balta Albă. „Ne aflăm, spunea el, într-o perioadă în care evoluează atât cunoştinţele cu privire la
modul de formare şi apariţia la zi a apelor minerale, dar şi modul în care acestea influenţează
asupra organismului uman în timpul curei balneare" şi, mai departe, autorul, având în vedere
efectul terapeutic al apelor minerale, preciza: „la acestea se adaugă datele asupra climatului şi
reliefului staţiunilor, factori care încep să fie luaţi în seamă în cadrul curei balneare'.
Dar dr. Anastasie Fătu are şi un ochi deosebit de critic la modul care sunt tratate apele
minerale şi staţiunile balneare ale Munteniei. „In numeroase staţiuni băile se fac în clădiri
improvizate acoperite cu stuf şi numai puţine din ele au camere de băi potrivite şi la nici o staţiune
nu se introdusese forţa vaporilor aîn anul 1874 n.n.ş şi astfel apa minerală se încălzea prin
intermediul bolovanilor încinşi în foc. Transportul apei de la izvor la bazele de tratament se făcea
pe uluce (jgheaburi) de lemn care permiteau degajarea apei. Apa în bazine se schimbă rar. In
unele cazuri, în timpul curei balneare, bolnavii vieţuiau în locuinţe insalubre."
Neajunsurile menţionate mai sus determină pacienţii înstăriţi să-şi facă tratamentul balnear
la marile staţiuni din Imperiul Austro-Ungar sau în Franţa. Apele minerale îmbuteliate se vindeau
la preţuri foarte mari, inaccesibile marelui public. Conform Legii sanitare din 1874, administratorii
izvoarelor minerale erau obligaţi să efectueze „studii exacte asupra calităţilor apelor minerale';
lucrări pentru „conservare" (a izvoarelor); „bolnavii să primească în stabiliment ajutoriu unui
medic"; „bolnavii să găsească în stabiliment tot confortul necesariu".
Cartea dr. Anastasie Fătu are trei părţi importante: una cu privire la formarea şi tipul
hidrochimic al acestora, alta cu privire la modul efectului curei balneare şi, în final, prezentarea
staţiunilor cunoscute în Muntenia şi Moldova. Toate aceste aspecte sunt tratate în detaliu şi cu
competenţa profesională, mai ales în domeniul medicinii balneare.
1 Gh. Mămularu, Contribuţia dr. C. Davila la studiul şi valorificarea apelor minerale de la Călimăneşti- Căciulata-
Cozia, p. 94. 97
După secularizarea averilor mănăstireşti, decretată de A.I. Cuza în 1864, moşia
Călimăneşti, desprinsă din proprietatea mănăstirii Cozia, intra în proprietatea statului cu toate
bunurile sale. Exploatată şi în această nouă situaţie prin arendare, moşia aducea importante venituri
din administrarea apelor minerale. Exista foarte frecvent practica subarendării, arendaşul care
contractase cu statul exploatarea moşiei încheind la rându-i un contract cu obştea locuitorilor
satului Călimăneşti. În afară de pământ, erau înscrise în asemenea contracte şi veniturile băilor
minerale, pentru care nu de puţine ori izbucneau conflicte între părţile contractante, căci această
parte a bunurilor moşiei reprezenta 5/6 din valoarea lor totală 1. Importanţa acestei surse de venit
făcea ca arendaşii să caute să impună ţăranilor clauze în plus pentru veniturile apelor minerale,
refuzând uneori să le predea în totalitate inventarul băilor . Pentru a obţine un profit cât mai mare
din administrarea băilor, arendaşii nu se sfiau să perceapă preţuri mari atât pentru mâncare cât şi
pentru băi. Astfel, într-o reclamaţie înaintată Prefecturii la 7 iulie 1865, Matache Ureşanu se
plângea că trebuia să plătească la Călimăneşti un sfanţ şi jumătate apa de o baie, un leu pentru o
oca de carne, un leu şi două parale o oca de pâine, cincisprezece parale pentru o oca porumb, cinci
lei şi douăzeci de parale pentru o oca delumânări de proastă calitate .
În 1867, antreprenorul băilor din Călimăneşti, Ilie Cernătescu, adresându-se prefecturii
judeţului Vâlcea, oferea pentru soldaţii bolnavi ce veneau la băi un preţ mai redus dec t cel pe care-
l plătea statul unor particulari, având "toată comoditatea şi ospitalitatea". Statul ar fi profitat de
două ori: soldaţii se puteau trata cu un preţ mai redus iar veniturile obţinute erau mai mari 2.
Datorită părţii mari din venitul moşiei Călimăneşti, pe care o reprezenta administrarea
apelor minerale, începând din jurul anului 1868, băile erau arendate separat lui Carol Novac,
antreprenorul joagărelor de la Brezoi. Acesta prelua de la stat mai multe pavilioane, localuri pentru
băi şi dependinţe rudimentare, concentrate în actuala zonă centrală a staţiunii. Toate aceste
construcţii, însumând 20-30 camere pentru închiriat, un local de cârciumă şi "gazină" (cazinou),
câteva cabine pentru băi, bucătării şi dependinţe erau construite din paiantă sau scândură de brad,
acoperite cu şiiţă. La aceste clădiri, Novac adaugă altele, aduce îmbunătăţiri. Totuşi, veniturile
administrării izvoarelor minerale nu erau atât de sigure, mai ales în condiţiile unor investiţii mari şi
a unor tratamente aproape empirice, ceea ce face ca în 1870, întreprinzătorul de la Brezoi să
renunţe la această afacere, arendând moşia Călimăneşti în sine, cu apele minerale, rămânând cu
afacerile cu păduri de la Brezoi. În 1876, el arenda din nou, pe o perioadă de zece ani, moşia
Călimăneşti-Gura Văii, contra sumei de 7.020 lei3. în 1880, tot Carol Novac solicita arendarea
băilor Călimăneşti pe un termen de 15 ani, pentru a putea face investiţiile necesare. El se angaja să
construiască încă 50 de încăperi (20 în primul an şi c te zece pe an, în următorii trei ani şi chiar mai
1ANRDJ Vâlcea, fond Prefectura judeţului V lcea, dos. 90/1866, f. 9-10.

2Ibidem, dos. 37/1867, f. 8-9.
3Ibidem, dos. 49/1880, vol. I, f. 98. 98
multe, dacă era necesar), pe fundaţie de piatră şi cu ziduri de cărămidă, urmând ca imobilele cu
destinaţie turistică construite de el să intre în proprietatea deplină a statului, după expirarea
contractului de arendare. Ca atare, el punea următoarele condiţii: să i se arendeze băile cu toate
dotările lor, inclusiv apele minerale ce se vor mai descoperi ulterior; să i se arendeze şi Ostrovul, în
vederea construirii unui parc. De asemenea, lemnele pentru construcţia camerelor, inclusiv pentru
încălzirea lor, urmau să fie procurate din pădurile statului de pe proprietatea Călimăneşti. Preţul
băilor urma a fi de 2 lei/persoană. Pentru aceasta, el consimţea să plătească drept arendă pe primii
cinci ani 600 de lei anual şi 1.000 de lei anual pentru următorii zece ani .
Tot în anul 1868, prefectul îl atenţiona pe subprefectul de Cozia că antreprenorul de carne,
care era şi antreprenorul băilor din Călimăneşti, nu asigura carne din abundenţă şi de calitate, dec t
pentru vizitatorii care veneau la stabilimentul băilor, nu şi pentru cei care veneau tot la băi, dar se
cazau în casele localnicilor. În urma cercetării, subprefectul a constatat următoarele: că doar 3-4
persoane erau nemulţumite. Antreprenorul atenţionat a susţinut că nu era obligat prin contract să
îndestuleze pe toate persoanele venite în comună, precum nici acestea nu erau obligate să cumpere
numai de la dânsul carne în toate zilele. Susţinea că, în orice caz, el tăia zilnic carne pentru toată
lumea; pe de altă parte, se plângea, că se tăia carne sâmbăta şi duminica în comuna Jiblea şi că
vizitatorii cumpărau de acolo pentru că era mai ieftină şi el nu reuşea să-şi vândă carnea sa. Ca
urmare, prefectul dispunea să se vândă carnea la liber1.
Se pare că, din 1870, datează prima intervenţie mai deosebită a Prefecturii judeţului
Vâlcea, deci a administraţiei locale de stat, în înfrumuseţarea localităţii Călimăneşti, prin plantarea
cu tei a străzii principale şi îngrijirea mai atentă a parcului, ce începuse să se profileze între
clădirile modeste existente2.
O dată cu începutul sezonului următor, băile de la Călimăneşti erau arendate şi administrate
de Gheorghe Dobrian, al cărui contract era încheiat pentru cinci ani, până la 26 noiembrie 1876 3. În
pofida profiturilor pe care sconta, a sf rşit prin a falimenta, deoarece aproape toate construcţiile din
jurul izvoarelor erau într-o uzură avansată, neputând face reparaţii capitale.
Începutul unor anume transformări la Călimăneşti este făcut în urma arendării în 1876 a
veniturilor băilor lui Ioan Claus, inginer de poduri şi şosele, acreditat pe lângă Consiliul judeţean
Vâlcea4. Acesta schimbă traseul şoselei ce trecea prin localitate, orient nd-o prin mijlocul staţiunii.
Cu aceasta ocazie, mută "gazinuF (cazinoul) băilor, făcând unul mai mic, schimbând locul, de
asemenea, la o casă cu două încăperi şi două bucătării, mutând şi dependinţele rudimentarului
pavilion balnear din imediata apropiere a
3^
1Ibidem, dos. 100/1868, ff. 36-38.

2Ibidem, dos. 54/1870, f. 10.
3Ibidem, f. 214-215.
4Ibidem. 99
drumului . Încercând să continue modernizarea băilor, el cerea la 2 aprilie 1877 să-i fie arendate
toate dotările pentru 10-15 ani, fiind nevoie de reparaţii capitale 1. Intenţiile sale nu se realizează,
Departamentul drumurilor şi pădurilor statului acordând în acelaşi an dreptul de arendă pentru
băile de la Călimăneşti lui Franz Eitel din R mnicu V lcea (pe un singur an, cu preţul de 500 lei)2.
Sezonul din anul 1877 nu a fost deloc propice băilor, izbucnirea războiului pentru
independenţă făcând ca stabilimentul balnear să fie rechiziţionat pentru nevoile armatei. La
predarea inventarului băilor de la Călimăneşti, efectuată la 8 iulie 1878 către noul arendaş
Costache Dumitriu, se constata starea deplorabilă a construcţiilor şi dotărilor, încăperile erau
improprii găzduirii vizitatorilor, izvoarelor le lipsea minimul de dotări care le-ar fi făcut folosibile3.
Cu eforturi, stabilimentul balnear a fost repus într-o precară stare de funcţionare. Situaţia
aceasta neputând să mai dăinuie, veniturile statului scăzând substanţial, se iau măsuri pentru
construirea unui pavilion balnear modern, care să înlocuiască îngrămădirea de construcţii insalubre
aproape ruinate.
Într-adevăr, între 1881-1886, se va construi în Călimăneşti Marele Hotel (Fig. 36),
construcţia lui fiind legată de personalitatea lui Ion C. Brătianu, în acea vreme prim- ministru al
ţării; el s-a căsătorit, în 1858, cu Caliopia (Pia) Pleşoianu, la schitul Ostrov din Călimăneşti, unde
era stareţă maica Maximilia, sora acestuia. Piatra de temelie a hotelului s-a pus în ziua de 25
august 1881, de către doamna Pia Brătianu. Construcţia hotelului a fost încredinţată lui Carol
Novak; acesta decedând după puţin timp, antrepriza lucrărilor a fost trecută pe seama Societăţii de
Construcţie Bucureşti, care "a finit marele edificiu în modul cel mai demn".
Inaugurarea hotelului, construit în stil elveţian, s-a făcut cu deschiderea băilor în ziua de 12
iulie 1886, de către D.A. Stolojan, ministrul Domeniilor, în prezenţa unei mulţimi numeroase; era
prima investiţie de acest fel a statului în judeţ. Hotelul, a cărui ridicare s-a terminat în fapt pe la
sfârşitul anului 1884, se compunea din trei aripi (una centrală şi două laterale), având iniţial parter,
etaj şi mansardă. Noul edificiu cuprindea hotelul şi stabilimentul de băi. Întregul complex avea o
lungime de 100 m, o lăţime de 65 m, dispunea de 140 camere, din care pentru cazare erau destinate
120, complet mobilate şi luxoase. Erau camere pentru o singură persoană, dar fiind încăpătoare, se
putea adăuga şi un al doilea pat. Hotelul dispunea şi de un salon de dans spaţios, restaurant, săli de
lectură şi biliard.
Stabilimentul de băi se afla în spatele hotelului, cu care era legat prin galerii acoperite.
Între cele două clădiri exista o curte interioară, cultivată cu flori. El cuprindea 40 de cabine pentru
băi minerale, o sală pentru insolaţii, băi cu aburi şi duşuri. În cabina de baie minerală, spaţioasă,
cimentată pe jos, se găseau: sofa, măsuţă cu toaletă, covoraş, papuci, cuier, trăgător de cizme,
1Ibidem, f. 119.
2Ibidem, f. 263.
3Ibidem, dos. 4/1878, ff. 99-103. 100
perie, pieptăne, ibric, lighean, oală şi semnal de sonerie pentru gardian. Căzile de baie, de
dimensiuni: lungime - 1,5 m, lăţime - 0,65 m şi ad ncime - 0,65 m, erau construite şi aşezate pe jos
în pământ, având scări şi erau căptuşite cu cristal verde-gri; s-a ales cristalul pentru a conserva mai
bine căldura apei minerale, pentru a se putea spăla mai uşor şi pentru a oferi o ambianţă plăcută
vederii. În coridor, lângă fiecare cadă, se găseau patru ţevi cu ventiluri pentru apa minerală şi dulce
(cu care se spăla cada), precum şi pentru aburi şi golirea ei. Căzile se umpleau cu apă minerală
rece, care se încălzea cu aburi timp de opt minute. Producerea aburului era asigurată de două
maşini, având fiecare o putere de opt atmosfere. La cele 40 de cabine se făceau zilnic până la 320
de băi, deci cam opt băi pe zi la fiecare cadă. Noua clădire a fost denumită "Marele Hotel al
Statului".
În tot cursul anului 1885, se desfăşoară lucrări de captare în zona Căciulata- Călimăneşti.
Pentru efectuarea sondajelor necesare este achiziţionată şi transportată de la Paris o sondă, cu
accesoriile sale, în greutate de 2.495 kg. Transportarea ei cu carele până la Călimăneşti a ridicat
mari probleme, cale ferată neexistând în acel moment decât până la Piatra Olt. Se pare că această
instalaţie şi folosirea ei în scopuri de pură cercetare hidrogeologică a constituit la acea dată o
premieră naţională. Instalaţia a fost folosită de la începutul lunii aprilie şi până la sfârşitul lunii
mai, când a fost transferată la Slatina pentru sondajele necesare construcţiei unui pod în zonă1.
Tot în scopul realizării captării apelor minerale din zona Călimăneşti-Căciulata era adus
din Franţa şi inginerul A. Franck. Acesta sosea în judeţul Vâlcea însoţit de dr. A. Bernath,
conducătorul laboratorului de chimie al Universităţii din Bucureşti, spre a efectua (în luna aprilie)
cercetări în zonă. Primul va trasa principalele puncte ale planului de captare a surselor minerale, iar
dr. Bernath a realizat o primă analiză, amănunţită, a compoziţiei chimice a apelor minerale de la
Călimăneşti-Căciulata .
Captarea izvoarelor trenează, motiv pentru care guvernul îl trimite, în august 1885, pe
renumitul geolog Cobălcescu, pentru a studia "gisementele geologice de la băile Călimăneşti şi cu
chestiunea privitoare la captarea izvoarelor minerale" .
Fiind susţinut logistic de autorităţile judeţului, Cobălcescu reuşeşte să execute captarea
surselor minerale. El chiar descoperă surse minerale noi, mai bogate, la nord de Valea Puturoasa şi
Valea Satului, militând pentru captarea lor. Crescând şi numărul de vizitatori, Prefectura judeţului
Vâlcea va înainta către autorităţile centrale de la Bucureşti un memoriu prin care se solicta
construirea unui al doilea stabiliment balnear la Căciulata. În paralel, Direcţia Generală a
drumurilor şi pădurilor statului declanşează acţiuni de înfrumuseţare a staţiunii, prin amenajarea
unor parcuri cu plantaţii ornamentale, sub îndrumarea subinspectorului pentru judeţul Vâlcea,
Papinian, şi a şefului grădinilor publice din Bucureşti, Knechtel2. Lucrările de captare sunt
1Ibidem, dos. 42/1885, f. 11, 23.

2ANRDJ V lcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 7/1885, ff. 32, 42. 101
continuate şi în anii următori, ele finaliz ndu-se abia în 1903. Printre alţii, au fost angajaţi pentru
transpunerea în practică a planurilor lui Cobălcescu inginerii francezi H. Bouchet şi D. Mercier.
Creşterea importanţei economice a staţiunii, veniturile aduse fiind într-o continuă creştere,
determină Ministerul Agriculturii, Industriei şi Comerţului ca, începând din 1888, să procedeze la
exproprieri prin despăgubire a acelor terenuri pe care statul sau particulari urmau a construi vile,
urmărindu-se prin această măsură sporirirea capacităţii de cazare pentru vizitatorii veniţi la băi 1.
Tot în acel an, statul refuza vânzarea către obştea locuitorilor din Călimăneşti a moşiei ce o
deţinea, pe motivul că şi pe aceste terenuri se aflau izvoare minerale, cu toate că ele se aflau în
afara perimetrului balnear existent2. În plus, în 1888, acelaşi minister aloca suma de 34.000 lei
pentru efectuarea de sondaje geologice în zonă3.
Dacă pe la mijlocul secolului al XIX-lea, apa izvorului Căciulata se comercializa
îmbuteliată la sticle pe pieţele Bucureştiului, reclama făcută de revista "Săptămâna" subliniindu-i
calităţile renumite pentru vindecarea pietrei şi regularea canalului urinar, în anul 1887 a început
îmbutelierea în mod organizat; în primul an, au fost îmbuteliate peste 7.000 de sticle (o ladă cu 100
sticle costa 50 lei). în anul 1892, s-a ajuns la o producţie de peste 16.000 de sticle, iar în anii 1898
şi 1899, producţia a atins 32.000 sticle pe an. În anul 1893, la expoziţia internaţională de la
Bruxelles au fost expuse şi mostre din apele minerale ale acestei staţiuni. Apei de Căciulata i s-a
acordat atunci "Marele Premiu" şi Medalia de Aur.
Totuşi, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea se constată un regres în activitatea
staţiunii. Astfel, dacă în sezonul anului 1889 au fost administrate 4.863 băi, în 1890 numărul
acestora a fost de 4.518, iar în 1895 - 3.469 de băi, pentru ca în 1901, să fie consemnat un număr
21.179 de asemenea tratamente . Acest regres se explică prin faptul că, după 1890, statul nu a mai
făcut nici o investiţie, aşteptându-se amortizarea celor vechi. Un raport de inspecţie din 1902
consemna că, după 1890, nu s-a mai făcut nimic pentru îmbunătăţirea serviciilor, caracteristică
fiind lipsa de atenţie a celor care administrau băile faţă de vizitatori - aceştia din urmă negăsind
lenjerie curată, unora dintre ei furându-li-se din lucruri -; bucătăria restaurantului era într-o stare
deplorabilă, iar fetele "care serveau apa de la sursa Căciulata" erau bolnave de râie4.
Din lucrarea dr. Grigore Nicolau, Acţiunea apei de Căciulata în diateza artritică,
Bucureşti, 1932, aflăm că în ziua de 25 iulie 1901, în plin sezon estival, în urma unor ploi
abundente, apele Oltului au crescut atât de mult, încât au inundat izvorul Căciulata. Numeroşii
bolnavi au alarmat ministerul să ia măsuri grabnice. Inundaţia a coincis cu prezenţa în staţiune a
inginerului Ioan Cantacuzino, cel care terminase cu succes construirea căii ferate R mnicu V lcea-
Sibiu şi care a făcut captarea definitivă a sursei în 1902. În noul puţ de captare a apei minerale,
1Ibidem, dos. 54/1888, f. 32.
2Ibidem, dos. 36/1888, f. 53.
3Ibidem, dos. 54/1888, f. 41.
4Ibidem, f. 6-9. 102
aşezat sub Olt, până la o adâncime de 5 m, apa minerală apare din gresii pe fundul puţului din două
fisuri. Din amestecul celor două surse rezultă renumita apă de Căciulata. Un zid de piatră apăra
sursa de apa Oltului.
Deasupra izvorului s-a construit un pavilion de lemn, întreaga lucrare cost nd atunci 74.000 lei1.
În ziua de 22 februarie 1902, Gheorghe Marinescu, marele neurolog rom n, a prezentat la
Societatea geografică română lucrarea Studii asupra unor staţiuni din ţară şi străinătate. În anul
precedent (1901) a vizitat două staţiuni suedeze şi şase româneşti, printre care şi Călimăneşti şi
Căciulata. Iată ce spunea atunci marele savant: "... colega noastră d-ra dr. Pompilian (medic al
staţiunii Călimăneşti) a vorbit cu mult entuziasm eminentului savant Marey, care a vizitat
staţiunea, despre calităţile apei de Căciulata şi acesta s-a decis să facă o cură, bineînţeles la
Paris, cu apa de Căciulata. Dar prof. Marey, directorul Institutului Internaţional de Fiziologie din
Paris, n-a putut să beneficieze de proprietăţile acestei ape, deoarece, nefiind autorizată în Franţa,
Marey n-a putut să o scoată de la vamă; faptul e demonstrativ şi constituie o bună lecţie pentru
noi care, cu o uşurinţă nemaipomenită admitem toate apele străine în ţară, în urma unei simple
analize chimice" . Despre efectele binefăcătoare ale apei de Căciulata "băută la izvor" s-a putut
convinge dr. Marinescu personal, deoarece a făcut mulţi ani la rând cură pentru litiaza renală de
care suferea.
O altă mărturie despre apa de Căciulata o avem de la dr. Ion Anghel, anume că
preşedintele Franţei, Emil Loubet (1899-1906), tot cu această apă s-a vindecat de calculi vezicale
la Paris. Tot în acei ani, apa de Căciulata a fost bine studiată de medicii români: Avramovici,
Modolea, Kalingheru, Nicolau Coca, Moscu şi Frumuşianu. Acesta din urmă a studiat-o în decurs
de aproape un sfert de veac. Şi fiindcă el a vizitat în străinătate celelalte staţiuni similare Căciulatei
a putut să facă preţioase comparaţii, spunând că: "în nici unul din statele Europene nu e un izvor
cu proprietăţi diuretice şi litotritice ca cele ale Căciulatei"2.
În staţiune se organizau în timpul sezonului băilor felurite serbări, reprezentaţii, spectacole,
concerte. Astfel, la 2 august 1906, ziarul "R mnicu", organul naţional - liberalilor din R mnicu
Vâlcea, îşi informa cititorii că, din Călimăneşti, s-a trimis M.S. Reginei suma de 150 lei pentru
sporirea fondurilor instituţiei "Vatra Luminoasă", adunată în vederea organizării unei serate
literare în localitate3. Unele dintre serbări erau organizate pentru înalta societate, cum a fost,
bunăoară, concertul din 20 iulie 1908 de muzică clasică, dat sub înaltul patronaj al M.S. Regina, de
doamna Clothilda gen. Averescu, în folosul
1Pentru amănunte, vezi Gh. Mămularu, „Povestea izvorului Căciulata", în Pagini medicale bârlădene, nr. 70-71,
ianuarie-februarie 2004, p. 22.
2Ibidem.
3Râmnicu, nr. 1 din 2 august 1906, an I, p. 2. 103
Institutului fiicelor de militari1. Unele spectacole erau date în scopuri filantropice, dar fără ca
prefectura judeţului să aibă vreo cunoştiinţă sau să primească o dare de seamă despre sumele
încasate, cheltuielile făcute şi destinaţia dată banilor strânşi; de aceea, instituţia prefectului cerea
poliţiei Călimăneşti să interzică asemenea reprezentaţii, fără încunoştiintarea şi avizul prefecturii .
De asemenea, Prefectura interzicea cu desăvârşire jocurile de noroc, fiind unele controverse în
privinţa poker-ului (în schimb, mesele de ruletă, bacara erau ilegale; cu toate acestea, patronul
hotelului Jantea şi Voicu Ionescu, antreprenor al statului, obţineau profituri însemnate din
organizarea unor asemenea jocuri ).
Pentru asigurarea pazei poliţieneşti în staţiune erau deseori detaşaţi comisari sau
subcomisari de poliţie, cel puţin pe timpul sezonului, din alte localităţi ca Bucureşti, Corabia,
Turnu Măgurele, cărora li se asigurau cazarea, întreţinerea şi lefurile. Aceştia dispuneau de un corp
de sergenţi de pază (circa 6 persoane), care erau angajaţi dintre localnici, în urma recomandărilor
primarului. Condiţiile pe care aceştia trebuiau să le îndeplinească pentru a fi angajaţi: să fie
români, să fi satisfăcut stagiul militar, să ştie carte şi să aibă o comportare decentă în societate 2.
Vizitatorii trebuiau să facă dovada la poliţia punctului Câineni că sunt sezonişti, dacă erau străini,
oarecare restricţii impunându-li-se excursioniştilor evrei. Poliţaiul staţiunii Călimăneşti-Căciulata-
Cozia înainta Prefecturii liste cu toţi vizitatorii pe durata întregului sezon 3. Sunt dese intervenţiile
prefectului de V lcea către Ministerul Industriei şi Comerţului pentru ca acestora să le fie asigurat
echipamentul corespunzător, pentru a avea autoritate în exercitarea funcţiei lor 4. În 1908,
comisarul clasa I. Negrescu, detaşat de la Poliţia capitalei la Călimăneşti, întocmea, la cererea
Ministerului de Industrie şi Comerţ, un raport privind situaţia serviciului poliţienesc la băi. El arăta
că ofiţerului de poliţie trebuia să i se asigure o diurnă moderată, pentru a putea face faţă
cheltuielilor inerente (el propunea suma de 5 lei/zi). Poliţia trebuia să dispună de un local propriu,
format dintr-o cameră pentru cancelarie, una ce să servească drept locuinţă pentru comisar, cu o
mică bucătărie, şi o cameră mai mare pentru şase sergenţi de pază. Ofiţerul delegat ca şef al
poliţiei staţiunii să fie sub ordinul direct al prefectului şi auxiliar al procurorului local, iar serviciul
în staţiunea balneară să se facă în strânsă legătură de colegialitate cu administraţia băilor, fără ca să
fie subordonat acesteia (el subliniind faptul că ofiţerului i se acordă o mai mare importanţă decât în
trecut şi în comparaţie cu administratorul prin faptul că sunt detaşaţi întotdeauna comisari clasa I,
cu salariul mai mare decât administratorul, pe un post stabil după lege şi luat prin concurs).
Sergenţii de pază trebuiau să fie recrutaţi dintre sergenţii din oraşele de reşedinţă de judeţ, nu
dintre localnici, şi să fie bine instruiţi5.
1ANRDJ Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 47/1908, f.

2Ibidem, dos. 47/1908, ff. 12, 13.
3Ibidem, dos. 36/1903, f. 36.
4Ibidem, dos. 60/1909, f. 2.
5Ibidem, dos. 47/1908, f. 62. 104
Localitatea dezvolt ndu-se, pentru construcţia de case particulare şi vile (Fig. 33), loturile
statului se vindeau la licitaţie prin strigare publică, organizate de obicei la prefectura judeţului şi
primăria Călimăneştiului; se practica şi arendarea sau subarendarea unor proprietăţi ale statului sau
ale comunei1.
Înainte de anul 1918, s-au construit în Călimăneşti, în afară de Marele Hotel, hotelurile
Jantea 1 (1906), Jantea 2 (1913) aFig. 38s, hotelul Cozia (1914), vilele Partenie Cozma ,
Cantacuzino, Antonescu, Mary, Păpuşica, Wangler, Papagoga, Măcelariu (probabil un nepot al lui
Ilie Măcelariu, primul preşedinte al Partidului Naţional Rom n din Transilvania) aFig. 31şetc2.
În epocă, staţiunea a fost vizitată de personalităţi celebre: Mihai Eminescu (care, pe când
era redactor la ziarul "Timpul", a protestat împotriva transformării mănăstirii Cozia în penitenciar
pentru răufăcători, dându-i-se această tristă destinaţie între 1880/1881-1894; atunci, în penitenciar,
se aflau peste 200 făcători de rele, între care şi celebrul Pantazescu- Popescu, cel care a furat
renumitul tezaur Cloşca cu puii de aur3), Alexandru Vlahuţă, I.I.C. Brătianu cu soţia, însoţiţi de
Vintilă Brătianu şi de ministrul Djuvara4, arhiducele austriac Leopold Salvator, vărul arhiducelui
moştenitor al Imperiului habsburgic, Franz Ferdinand, A.S.R. Principele Ferdinand, Principesa
Maria, Principele Carol .
În anul 1903, Marele Hotel al Statului a fost luat în antrepriză de Societatea "Albina" din
Sibiu, care intenţiona să concesioneze staţiunea pe 20 de ani, intenţie care n-a fost însă realizată5.
Grija autorităţilor pentru asigurarea unor condiţii optime vizitatorilor veniţi la tratament se
manifestă în diferite forme, mergând până la a fixa preţurile pâinii şi cărnii la preţuri modice.
Astfel, preţurile pâinii variau în funcţie de calitatea pâinii şi gramaj de la 10 la 25 de bani; oricum,
ea trebuia să fie de bună calitate şi bine coaptă. Kilogramul de carne de vită sau berbec era 60 de
bani, de porc de 80 bani, de oi şi capre, 50 de bani; şi carnea trebuia să fie de bună calitate, să se
găsească în permanenţă. Producătorii care nu respectau decizia consiliului erau supuşi judecăţii 6. în
conformitate cu regulamentul pentru exploatarea şi administrarea băilor statului, casele închiriate
vizitatorilor la băi de către particularii din Călimăneşti trebuiau inspectate din punct de vedere al
igienei, solidităţii şi condiţiilor de confort asigurate, de către o comisie care, de regulă, era formată
dintr-un delegat al particularilor, medicul primar al judeţului sau al plaiului Cozia şi inginerul
staţiunii7.
1Ibidem, f. 73, 77, 84, 85, 90.

2Pe larg, în Dan Zamfirache, Călimăneşti '2038. Monografie ilustrată. 650 de ani de existenţă, ediţia a II-a, f.l., 2008.
3Dr. Gh. Mămularu, dr. G. Mămularu, op. cit., p. 83.
5Dr. Gh. Mămularu, „Marele Hotel din Călimăneşti - 120 de ani", în Pagini medicale bârlădene, an IX, nr. 104-105,
noiembrie-decembrie 2006, pp. 18, 19.
7Ibidem, dos. 60/1909, f. 4. 105
în 1906, la sugestia primarului de atunci, Ioan C. Albulescu, consiliul comunal decidea ca
toţi birjarii care aveau trăsuri publice în staţiunea balneară Călimăneşti să fie obligaţi să facă de
serviciu la Hotelul Statului (Fig. 35), în parc pe timpul sezonului de băi, câte doi birjari cu două
trăsuri pe zi, unul de la 4 a.m. la 2 p.m. şi de la 2 la 12 p.m. pentru înlesnirea diferitelor servicii:
cazuri de boală, transportul bolnavilor de la băi sau din parc
3^
la locuinţă etc., cu plata prevăzută în regulament; contravenienţii erau supuşi judecăţii . în anul
următor, N. I. Protopopescu se adresa primarului Călimăneştiului, cerându-i concesiunea pe 30 de
ani a dreptului de a transporta cu automobile vizitatorii între Călimăneşti şi Căciulata, sau pe alte
trasee, obligându-se la plata a c te 50 de lei pentru fiecare sezon. El cerea concesiune exclusivă,
taxa de transport urma a fi 1 leu dus-întors pe traseul Căciulata-Călimăneşti; mărirea taxei nu ar fi
făcut-o dec t cu acordul primăriei. Se solicita libertatea de a face curse pe orice distanţe 1. În 1908,
Stan Bădilă, din comuna Boiţa Boiţa (Sibiu), primea aprobare din partea prefecturii judeţului
Vâlcea să înfiinţeze în staţiune "curse regulate cu un automobile omnibus", iar, în 1909, Ion Vasiu,
proprietar de vile din localitate, primea aprobarea ca, încep nd de la 2 iunie 1909, să pună la
dispoziţia vizitatorilor din băi două automobile cu câte patru locuri pentru excursii în diverse
puncte pitoreşti şi monumente istorice din judeţ2.
În 1906, consiliul comunal a decis formarea unui fond din care să se plătească stropitorii
care vor stropi în timpul sezonului şoseauna naţională de la Hotelul Statului până la şoseaua care
merge la gara Jiblea. Pentru constituirea fondului, sătenii care în timpul sezonului închiriau case
vizitatorilor vor plăti taxe; pentru anii următori, taxa stropitorilor se va prevedea în bugetul
comunal3.
Din 1907, Ministerul Domeniilor a impus ca şi o condiţie de arendare a băilor ca
persoanele ce aveau asemenea intenţii să facă dovada că aveau aptitudini în ramura antreprizei
hotelurilor şi birturilor, deoarece, până atunci, hotelurile din Govora şi Călimăneşti fuseseră
arendate unor persoane străine de această meserie, motiv pentru care şi vizitatorii au suferit
neajunsuri4.
3.4. Societatea balneară „Govora-Călimăneşti"

În anul 1910, la 1 octombrie, staţiunea a fost concesionată de stat, pe o perioadă de 40 de
ani, Societăţii "Govora-Călimăneşti". Societatea s-a înfiinţat prin legile promulgate cu decretele nr.
1244 din 11 aprilie 1909 şi 158 din 29 aprilie 1910 şi a fost înscrisă la Tribunalul Ilfov, secţia
comercială Bucureşti şi s-a constituit la 30 iunie 1910; ea a preluat de la stat staţiunile Govora şi
1Ibidem, dos. 142/1907, f. 92-93.

2Ibidem, dos. 60/1909, f. 37.
3Ibidem, dos. 21/1906, f. 34.
4 Ibidem, dos. 142/1907, f. 6. 106
Călimăneşti cu tot avutul lor conform articolului 14 din Statute, cu un capital iniţial de 5 milioane
lei aur. Societatea s-a constituit printr-o înţelegere între statul român şi persoanele care vor adera la
susnumita societate, subscriind un capital de 5 milioane lei, statul revenindu-i 50%. Statul depunea
în exploatarea societăţii toate utilităţile existente la momentul respectiv, inclusiv toate izvoarele
minerale în exploatare şi cele ce se vor descoperi pe o rază de 10 km.
Din statutele societăţii ne reies extrem de multe obligaţii ale acesteia faţă de stat şi aproape
nici o obligaţie a statului faţă de ea, drept pentru care se poate înţelege de ce în anii primului război
mondial, când societatea a avut pierderi considerabile şi a făcut apel la sprijinul financiar al
statului, acesta nu a răspuns nicicum la apelurile societăţii. Societatea trebuia să întreţină în bună
funcţionare toate imobilele şi să facă reparaţiile necesare. Ea trebuia să se îngrijească, în interiorul
staţiunilor, de întreţinerea drumurilor, parcurilor, serelor, instalaţiilor pentru alimentarea cu apă, a
canalizării şi iluminatului electric. Societatea urma a da instalaţiilor de la băi dezvoltarea pe care o
credea de cuviinţă, dar fără a le putea reduce. Statul îşi rezerva dreptul de a înfiinţa la staţiunea
balneară sanatorii şi spitale pentru militarii şi ţăranii lipsiţi de mijloace, rezervându-şi anumite
terenuri în acest scop. Societatea trebuia să permită folosirea apelor minerale necesare acestor
sanatorii şi spitale până la maximum o zecime din debitul fiecărui izvor, fără vreo plată din partea
statului. Societatea era scutită pe termen de zece ani de plata impozitelor către stat, judeţ sau
comună. Societatea nu putea fără consimţământul expres al Ministerului Industriei şi Comerţului,
să cedeze total sau parţial dreptul de a exploata staţiunile sau izvoarele de ape minerale, însă putea
închiria, pe propria răspundere, hoteluri, cazinouri, teatre etc. Societatea trebuia să numească, în
înţelegere cu acelaşi minister, doi medici oficiali, unul pentru staţiunea de la Călimăneşti, iar
celălalt pentru Govora, care se ocupau de conducerea medicală a staţiunilor; în interesul bunului
mers al staţiunilor, aceştia nu puteau profesa în localităţile respective. Tarifele taxelor pentru băi,
ape minerale consumate în altă parte decât de la sursă, taxa de cură şi muzică etc., erau hotărâte de
consiliul de administraţie al societăţii cu aprobarea Ministerului Industriei şi Comerţului. Trebuiau
puse la dispoziţia ministerului menţionat un anumit număr de băi (5%) de categoria a doua la
jumătate preţ şi 15% din numărul băilor de categorie inferioară în mod gratuit, pentru săraci 1.
Delegaţi ai Ministerului Industriei şi Comerţului puteau inspecta oricând staţiunile balneare. Apele
minerale de băut, puse în vânzare în altă parte decât la sursă, trebuiau îmbuteliate şi expediate sub
controlul ministerului menţionat, asigurându-se autenticitatea acestora. Lucrările de transformare şi
înfrumuseţare a staţiunilor trebuiau executate de staţiune, după un program stabilit de consiliul de
administraţie în înţelegere cu conducerea Ministerului Industriei şi Comerţului, în termen de şapte
ani, sau, altfel, statul le executa, fără a apela la justiţie, în contul societăţii. Dacă în a doua jumătate
a perioadei de concesionare, societatea vărsa încă o jumătate peste capitalul investit, termenul
1Calculul numărului de băi se făcea prin realizarea mediei băilor din categoriile respective pe ultimii trei ani. 107
concesiei se prelungea cu încă zece ani. La expirarea termenului de patruzeci de ani, staţiunile
balneare Govora şi Călimăneşti-Căciulata, cu toate construcţiile, instalaţiile realizate de societate,
treceau în proprietatea absolută a statului, fără vreo plată din partea acestuia. Se prevedeau, în
statute, atribuţiile adunării generale, a consiliului de administraţie, a censorilor, directorului,
componenţa personalului; erau dispoziţii cu privire la bilanţ, beneficii, modalităţi de constituire a
unui fond de rezervă şi a unui fond de îmbunătăţiri1.
Iniţial, consiliul de administraţie al noii Societăţi era format din: Constantin G Dissescu,
preşedinte, Vintilă I. Brătianu, vicepreşedinte, Dr. H. Botescu, Ion G. Cantacuzino (după moartea
lui, dr. C. Sabin), C. Gârleşteanu, Paul Lazăr, C. Neamţu, B. Procopiu, Petre Slăvescu. În 1916,
aflăm ca noi membri în Consiliul de administraţie pe Grigore Otetelişanu şi Aristide Blank. Printre
acţionari erau: I.I.C. Brătianu - 25 acţiuni , Eliza I.C. Brătianu - 25 acţiuni, Vintilă Brătianu - 25
acţiuni, Banca Oltului - 50 acţiuni, Anton Carp - 10 acţiuni, A. Ghika - 40 acţiuni; principalul
creditor al Societăţii era Banca Marmorosch-Blank, dar mai lucra şi cu alte bănci 2. O dată cu
preluarea celor două staţiuni Călimăneşti şi Căciulata de către noua societate, acestea au cunoscut
în timp scurt o notabilă modernizare şi dezvoltare.
În momentul preluării staţiunii Călimăneşti, dotările erau următoarele: hotelul - o clădire cu
un etaj şi mansardă, cu 140 de camere, lemnăria fiind putredă; băile - o clădire cu 40 de cabine de
băi, instalaţia fiind uzată, iar terasa în stare de degradare; un birou pentru poştă şi farmacie, o
clădire veche, prost amplasată în parc, care va fi dărâmată de Societate; o casă a maşinilor şi
cazanelor, ce va fi reparată ulterior şi folosită pentru cazanele de aburi; o bucătărie, o spălătorie,
prăvălii, grajd: clădiri ce au fost dărâmate. Se adăugau: un castel de apă (reparat de Societate),
pavilionul izvorului Căciulata (i se va înlocui acoperişul), un atelier pentru îmbutelierea apei de
Căciulata, o seră (reparată), barace şi chioşcuri de lemn (parte reparate, parte dărâmate), gheţăria
din Ostrov (reparată) etc3.
În 1911-1912, Marelui Hotel i s-a adăugat mansarda, i s-au prelungit aripile laterale, astfel
că a sporit cu 150 numărul camerelor de închiriat; ca urmare, el dispunea de 393 încăperi, dintre
care 332 camere de închiriat, 41 de toalete, 14 băi. S-au construit săli de restaurant, de lectură şi
muzică, de fumat şi dependinţe, o seră de flori în Ostrov, o spălătorie mecanică, un garaj pentru opt
maşini ca şi un Institut de fizioterapie şi hidroterapie (aceasta la iniţiativa lui Vintilă Brătianu),
încorporată în aceeaşi clădire. Hotelul a fost prevăzut cu ascensoare electrice şi cu instalaţiile
necesare unei bune funcţionări şi confortului.
În anul 1913, au fost finalizate două uzini centrale de lumină electrică şi forţă motrice,
instalaţiile fiind realizate de firma Siemens-Schukert.
1Vezi, pe larg, Statutele Societăţii "Govora-Călimăneşti", Imprimeria Statului, Bucureşti, 1910.

2ANRDJ V lcea, fond Societatea balneară Govora-Călimăneşti, dos. 2/1910, ff. 35-37, 80, 87, 207.
3Ibidem, dos. 62/1942, f. 105-106. 108
Pentru îmbunătăţirea apei potabile de la Călimăneşti s-au modificat filtrele existente, s-au
introdus regulatoare de debit. Ca o chestiune de edilitate publică, Societatea şi-a alcătuit un
program pentru sporirea şi sistematizarea iluminatului electric şi a canalizării staţiunii, sperând să
antreneze în aceste lucrări ample şi autorităţile, asigurându- le un drept de concesiune . De fapt,
ambele staţiuni, Govora şi Călimăneşti, situate fiind la distanţă de centrele mari, spre a le putea
pune în valoare şi amenaja pentru toate cerinţele moderne, a fost nevoie să fie create aproape total,
comunităţile în sine nefiind în stare să facă lucrări edilitare, necesare vieţii moderne. În cuprinsul
terenului concesionat, Societatea balneară a executat toate lucrările necesare: apă, lumină, canal,
drumuri - inclusiv o porţiune importantă din şoseaua naţională de pe valea Oltului - şi parcuri,
furniz nd, toate aceste utilităţi, nu doar staţiunilor în sine, ci şi localităţilor Govora şi Călimăneşti.
Aceste lucrări importante şi strict necesare, au fost efectuate în mod gratuit pentru străzi şi
stabilimentele publice, iar abonaţilor, cu preţuri foarte mici faţă de cost. În plus, Societatea a
suportat cheltuielile neprevăzute pentru reparaţii, consolidări, diguiri, drenaje etc., cerute de
revărsările repetate ale râului Olt şi pârâului Căciulata.
Parcurile Călimăneştiului şi ale Căciulatei, ca şi şoseaua ce traversa cele două staţiuni erau
bine întreţinute şi ritmic stropite. La Căciulata s-au luat măsuri pentru amenajarea unei platforme
necesară staţionării trăsurilor şi automobilelor, dezafectându-se şoseaua. S-a construit şi un pod de
beton armat peste pârâul Căciulatei, în interiorul parcului.
Alte lucrări de importanţă făcute la Călimăneşti au fost cazinoul (Fig. 44), terenul de
sporturi şi distracţii din Ostrov, înzestrat cu o sală de gimnastică şi cinematograf, având ca anexe
un bufet şi o terasă cu vedere spre Olt, apoi, o arenă de patinaj pe role (skatting), un pavilion de
muzică. A fost construit şi un pod de beton armat între Ostrov şi malul drept al Oltului, în locul
celui vechi de lemn, luat de apă1.
Transportul în staţiuni era asigurat, făcându-se legătura şi cu gara Jiblea, de trăsuri ale
localnicilor, care aveau un program bine stabilit şi pentru care erau plătiţi, dar s-a recurs şi la
transportul cu automobile, Societatea având participare la Societatea de Automobile R mnicu V
lcea. Ca urmare a acestor dezvoltări şi al renumelui crescând al băilor de la Călimăneşti-Căciulata-
Cozia, numărul băilor servite, bunăoară în anul 1912, sa cifrat la: numărul băilor cu preţ întreg -
7.683, cu preţ redus - 162, gratuite - 2.232, numărul şedinţelor de fizioterapie - 3.833. În acelaşi an,
apa îmbuteliată de Căciulata s-a vândut în număr de 68.347 sticle mari şi 6.290 sticle mici,
îmbutelierea făcându-se în instalaţii proprii2.
Subliniem că împrejurările dificile în care a activat Societatea de la înfiinţare şi până la
1918, i-au creat o situaţie financiară dificilă. Astfel: ploile şi inundaţiile din 1912, războiul
balcanic din 1913, izbucnirea Primului război mondial, toate au venit în plin sezon şi tocmai când

2Ibidem, dos. 7/1911 şi 16/1913: dări de seamă ale Consiliului de administraţie a Societăţii. 109
aşteptările şi speranţele erau mai bune. În anii 1915-1916, ani în care ţara se pregătea de război,
atenţia generală era îndreptată spre mobilizarea, înarmarea şi dotarea armatei, a scăzut numărul de
vizitatori la băi, sezoanele au fost slabe, iar războiul din 19161918 a paralizat exploatarea
staţiunilor.
Dacă în 1911, au fost distribuite acţionarilor dividende în valoare de 5%, iar în 1912 de
5,16%, între 1913-1918 s-a sistat plata de dividende.
De la început, întemeietorii Societăţii Govora-Călimăneşti au prevăzut că cei cinci
milioane lei aur, care au constituit capitalul iniţial, vor fi insuficienţi pentru executarea
ambiţiosului program prevăzut; nu au putut fi însă luate în calcul cheltuielile ocazionate de
împrejurările neaşteptate ce au urmat. Adunarea generală din 12 martie 1914 a acţionarilor a
aprobat dublarea capitalului, dar izbucnirea războiului mondial a împiedicat Societatea să realizeze
emisiunea a doua de 5 milioane lei aur. Dar lucrările mari, începute în Govora şi Călimăneşti,
trebuiau neapărat terminate, fără a mai adăuga că pentru desăvârşirea programului stabilit, la care
Societatea ţinea cu orice preţ, ea a fost nevoită să se împrumute la bănci şi furnizori pentru circa 4
milioane lei. Totuşi, s-ar putea spune că, cu intermitenţe, s-au obţinut şi profituri, întrucât serviciile
de foarte bună calitate oferite vizitatorilor băilor, a determinat creşterea numărului celor avuţi care
preferau Călimăneştiul staţiunilor renumite din străinătate.
În anii 1916-1918, stricăciuni însemnate au fost aduse staţiunilor Govora şi Călimăneşti.
Bunăoară, staţiunea Călimăneşti, căzând în zona de luptă, Marele Hotel a fost transformat în spital
şi cazarmă, clădirea şi mobilierul suferind stricăciuni importante. Băile şi Institutul de Fizioterapie
au fost desfiinţate, demontându-se instalaţiile şi ridic ndu-se aparatele. Uzina nouă a fost complet
demontată, cele trei motoare Diesel fiind stricate cu desăvârşire, instalaţiile electrice din uzină, de
pe străzi, parcuri, clădiri, ridicate. Pretutindeni s-au produs stricăciuni însemnate; pagubele
produse celor două staţiuni în timpul ocupaţiei germane-austro-ungare din anii 1916-1918 au fost
foarte mari, cifr ndu-se la considerabila sumă de 6.177.429 lei aur. În repetate rânduri, Consiliul de
administraţie sa adresat statului, cer nd sprijinul financiar la care era obligat prin însăşi condiţiile
de înfiinţare a societăţii. Statul nu a contribuit, însă, decât cu modesta sumă de 100.000 lei, încât,
sezonul balnear în cele două staţiuni, nu s-a mai putut deschide decât în 1924, la şase ani după
război1.
3.4.1. Izvoarele minerale întrebuinţate până la 1918

Până la 1918, au existat mai multe izvoare minerale în zonele: Călimăneşti, Căciulata,
Bivolari şi Păuşa. Unele au fost folosite în mod organizat sub formă de băi minerale şi cură internă,
iar altele în mod empiric, sub formă de băi (cele din Valea Puturoasa şi Bivolari).
1 Ibidem, dos. 62/1942, 135-138. 110

La Călimăneşti au existat: Izvorul 6 - din Parcul Central; captarea a fost făcut în 1887 sub
conducerea ing. H. Bouchet şi definitivată în 1903 de către ing. Puşcariu; Izvorul 7 - situat pe
versantul drept al pârâului Pleşu. Prima captare datează din 1912; Izvorul 9 - situat pe Valea
Sărată. În anul 1903 s-a executat prima captare; Izvorul 9 bis - se află tot pe Valea Sărată şi, în
1903, s-a executat prima captare; Izvorul 10 - se găseşte tot pe Valea Sărată şi a fost captat în
1903; Izvorul 11 - se găseşte tot pe Valea Sărată şi a fost captat în 1903; Izvorul 12 - situat la 5 m
Nord de firul Văii Sărata, captat tot în 1903; Izvorul 12 bis - apare la circa 8 m nord-vest de
captarea Izvorului 12; Izvorul din Valea Puturoasa - aceasta este situată la circa 1,5-2 km vest de
Biserica Veche din Deal. Pe la 1800, se folosea de locuitorii Călimăneştiului pentru băi minerale
(încălzită cu pietre încinse în foc). Metoda aceasta empirică a continuat până în 1950.
Izvoarele din Dealul Glodului - sunt cunoscute din secolul al XIX-lea. În anul 1884,
prof.dr. Bernath şi C.I. Şontu au efectuat analizele chimice ale celor 15 emergenţe cunoscute atunci
pe Valea Glodului. Sunt inventariate 4 izvoare pe Valea Glodului; Izvorul 13 (Puţul Ostrov) - a
fost executat de Societatea "Govora-Călimăneşti" în anul 1911 pe terasa de pe malul drept al
Oltului la circa 5 m aval de podul Ostrov şi la circa 1 m de zidul de apărare. Acest izvor a
constituit principala sursă de apă minerală pentru stabilimentul de băi.
La Căciulata - Izvorul Căciulata situat în parcul cu acelaşi nume la circa 100-150 m nord
de confluenţa pârâului Căciulata cu râul Olt; izvorul a fost captat în anul 1868 de Alexandru C.
Golescu Albu.
La Cozia - Izvoarele nr. 1-3 de pe Valea Poştei se află în talvegul acestei văi, la circa 800
m vest de şoseaua R mnicu V lcea-Sibiu. Se cunosc din secolul al XIX-lea.
La Bivolari - Izvoarele nr. 1-3 se găsesc în partea de nord a Călimăneştiului, pe malul st ng
al Oltului şi în apropiere de ruinele Castrului şi Termelor romane. Sunt cunoscute de pe vremea
dacilor şi romanilor. Au fost folosite în mod empiric de-a lungul secolelor de persoanele din
localitate, din împrejurimi precum şi din alte oraşe.
La Păuşa - Izvorul 1 este situat pe versantul stâng al pârâului Păuşiţa, afluent pe partea
stângă a râului Olt, în dreptul km. 311 + 800 al C.F.R.-ului R mnicu V lcea-Sibiu, la 200 m este de
acesta (cota 305). A fost cunoscut şi analizat chimic de dr. Bernath în 1883. Izvorul 2 este situat pe
versantul drept al pârâului Păuşiţa, la circa 150 m nord de izvorul Păuşa 1. Şi el a fost cunoscut în
secolul al XIX-lea şi analizat chimic de dr. Bernath în 1883.
3.5. Administraţia comunei

9
111
Alte legi date de Al. I. Cuza, anume legea comunală din 1 aprilie 1864 şi legea pentru
înfiinţarea consiliilor judeţene din 2 aprilie 1864, aduc în fruntea judeţelor instituţia Prefectului,
prefectul fiind reprezentantul guvernului în judeţ, fiind numit prin decret al domnitorului, ulterior
al regelui, la propunerea ministrului de interne. Avea largi prerogative de conducere politică şi
administrativă a judeţului; dar primii prefecţi au funcţionat încă din 1861. Prefectul judeţului avea
puteri executive, era ajutat de un consiliu judeţean, cu atribuţii deliberative. În fruntea plăşilor şi
plaiurilor erau subprefecţi. Prin legea comunală, satele erau organizate în comune, în frunte cu un
primar şi un consiliu comunal; este şi cazul comunei rurale Călimăneşti, desprinsă de domeniul
mănăstirii Cozia după legea secularizării din 1863. De comuna Călimăneşti aparţineau şi satele
Căciulata, Muereasca de Sus şi de Jos (până în 1900), Seaca, Gura Văii (alipită în 1868), în timp ce
Jiblea şi Păuşa au aparţinut până după primul război mondial judeţului Argeş 1. În baza legii
comunale din 1864, primarul era ales de alegători şi confirmat de prefect. Legea din 1874 dispunea
ca primarul să fie desemnat de către prefect, iar cea din 1882 stabilea că primarul se alege de
consilul comunal şi se confirmă de prefect. Legea comunală din 7 mai 1887, cu modificările din
1894 si Legea organizării comunelor rurale si administraţiunea plăşilor din 1 mai 1904 (care a
înlocuit Legea din 1887) au venit cu altă soluţie: primarul era ales de către consilieri "dintre
membri cu ştiinţă de carte" şi confirmat de prefectul judeţului. Primarul lucra sub controlul direct
al consiliului, făcând acte de administrare propriu-zisă şi acte de poliţie comunală. Primarul era
reprezentantul obştii, dar şi al puterii centrale şi, ca atare, după înfiinţarea celor două partide care
s-au succedat la guvernarea Rom niei până la primul război mondial, liberali şi conservatori,
reprezenta la nivelul comunei programul partidului de guvernământ. În îndeplinirea atribuţiunilor
sale, era ajutat de membri consiliului comunal şi de funcţionari, între care principalii erau: notarul,
perceptorul, comisarul de poliţie - la nivelul comunei Călimăneşti, rolul acestuia din urmă a crescut
pe măsura dezvoltării staţiunii -, şeful postului de jandarmi, medicul de plai, dirigintele poştei.
Problemele locale ale primăriei Călimăneştiului au fost complexe datorită dezvoltării staţiunii
balneare, a problemelor ridicate de dezvoltarea şi modernizarea acesteia în timp, a faptului că în
cea mai mare perioadă care intră în atenţia noastră a făcut parte din zona de graniţă, ceea ce
incumba o serie de obligaţii precise şi, nu în ultimul rând, faptului că, vreo două decenii după
reforma agrară din 1864, a fost confruntată cu numeroasele probleme ridicate de ţăranii care au
intrat sau nu au intrat în legea de împroprietărire, de foştii proprietari şi de arendaşi.
La câţiva ani după reforma agrară, în 1869, documentele consemnează existenţa în
Călimăneşti, Căciulata şi Seaca a unui număr de 300 de case, a unei biserici şi a unei case ••2
de primării .
1Mai pe larg la Corneliu Tamaş, Smarand Ţana, Judeţul Vâlcea şi prefecţii lui - pagini de istorie a administraţiei, R
mnicu V lcea, 2004. 112
Repartiţia veniturilor pe toate localităţile care compuneau comuna Călimăneşti se realiza în funcţie
de numărul de contribuabili ale fiecăreia, pe trimestre. De exemplu, la 27 decembrie 1876, primarii
comunelor Călimăneşti, Muereasca de Sus şi Muereasca de Jos, împreună cu membri consiliului
comunal, se întruneau la primăria din Călimăneşti, pentru a realiza repartiţia veniturilor pe ultimul
trimestru al anului, octombrie-decembrie. Din suma de 1494,79 lei (totalul obţinut din venituri pe
anul 1876 fiind de 5979,16 lei), 762,18 lei a revenit comunei Călimăneşti (cu 357 contribuabili),
439,36 lei - localităţii Muereasca de Sus (cu 202 contribuabili) şi 293,3 - Muereasca de Jos (cu 153
contribuabili)1.
La începutul secolului al XX-lea, consiliul comunal a stabilit ca, printre atribuţiile
membrilor săi, să figureze şi cercetarea zilnică din partea fiecărui consilier în spaţiul comunei de
care răspundea a oricărui caz de boală molipsitoare la vite şi a modului în care se efectua paza 2.
Încă din 1876, primarul de atunci al comunei Călimăneşti, Constantintin Stănescu, se
adresa prefecturii, inform nd-o că această comună mare şi cu mulţi contribuabili, situată şi la
şoseaua naţională, nu dispune de local de primărie, birourile sale fiind împrăştiate prin case pentru
care se plătea chirie, chiar cancelaria primăriei fiind în localul şcolii, drept pentru care solicită să
aprobe hotărârea consiliului comunal din 11 aprilie privind cumpărarea unui local statornic în
centrul comunei, în casele domnului Nicolae Mişcurici, cu suma de 170 galbeni austrieci, plătibili
din capitalul Casei comunale. Prefectura nu a aprobat, considerând preţul exagerat .
În decembrie 1877, subprefectul plaiului Cozia informa prefectura că desfăşurarea
alegerilor pentru noul consiliu al comunei Călimăneşti pentru anul 1878, după legea din 1864, nu
au putut avea loc din cauza opoziţiei primarului Nicolae Daneş, căruia îi este teamă că nu va mai fi
ales. Subprefectul cere revocarea primarului din funcţie, întrucât faptele sale: beţii repetate, însoţite
de petreceri zgomotoase ziua şi noaptea, aduc grave prejudicii serviciilor publice ale comunei. De
asemenea, el înt rziase în mod nepermis cu informarea privind numărul de cai din comună, care
urmau a fi trimişi pentru a încărca sare de la Ocnele Mari, în vederea transportării la Turnu
Măgurele3.
Numărul în continuă creştere al vizitatorilor la stabilimentul băilor de la Călimăneşti
determină o importantă investiţie din partea statului, în 1890 fiind introdus iluminatul electric 4.
Afluxul mare de public determină o organizare superioară a administraţiei locale, care beneficiază
pe timpul sezonului de un serviciu poliţienesc propriu, de unul poştal, ca şi de contabilitate şi
administraţie bine constituită5.
1Ibidem, dos. 10/1877, vol. I, f. 20.

2Ibidem, dos. 21/1906, f. 23.
3Ibidem, dos. 13/1877, vol. II, f. 464.
4Ibidem, dos. 17/1890, f. 27.
5Ibidem, dos. 46/1891, ff. 4, 9, 82. 113
În ce priveşte serviciul sanitar, medicul primar al judeţului, aflat în subordinea Direcţiei
Generale a Serviciului Sanitar din Ministerul de Interne, avea în subordine medicii plaiurilor
(plăşilor), doctorul comunei; mai existau, în cazul Călimăneştiului, medicul staţiunii, iar în comune
existau şi medici particulari şi moaşe. În obligaţiile acestora, la nivelul plaiului şi al comunelor,
intra: controlul atent al igienei alimentare, prin inspecţiile bilunare obligatorii făcute în fiecare
comună, controlându-se toate c rciumile, băcăniile, orice prăvălie care vindea produse alimentare
sau băuturi spirtoase, cele alterate, de slabă calitate, produse în vase sau instalaţii insalubre, urmau
a fi confiscate. Cu atât mai mult, se controla starea produselor alimentare şi igiena staţiunii şi a
localităţii Călimăneşti în timpul sezonului balnear. Trebuia controlată atent starea de sănătate a
locuitorilor, depistarea şi izolarea cazurilor de boli infecţioase, mai ales la copiii de vârstă şcolară,
merg ndu-se până la închiderea şcolilor, dacă se depistau asemenea boli. Medicamentele trebuiau
să fie asigurate în cantităţi suficiente şi într-o gamă variată de sortimente. Atari dispoziţii şi măsuri
sanitare şi de prevenţie ne apar foarte amănunţit dintr-o bogată corespondenţă din anii 1893-1894,
între medicul primar al judeţului şi medicul plaiului Cozia, referitoare la starea de sănătate şi igienă
în staţiunea balneară Călimăneşti. În cei doi ani, atenţia era îndreptată şi spre prevenirea răspândirii
unei eventuale epidemii de holeră, apărută în Galiţia şi Rusia apuseană, astfel că trebuiau cercetaţi
atenţi vizitatorii veniţi la băi1.
În 1898, comuna Călimăneşti a fost bântuită de numeroase epidemii: râie, tuse convulsivă,
anghină difterică. La 8 iunie, medicul primar al judeţului Vâlcea, D.C. Constantinescu, îl
atenţionează pe prefect că, în Călimăneşti, s-au constatat cazuri de anghină difterică, cerându-i să
dea ordine severe autorităţilor comunei, ca să asigure riguros măsurile de poliţie sanitară pentru
combaterea acestei maladii, izolarea locuitorilor să se facă exclusiv de către jandarmi. S-a constatat
că primarul comunei nu a respectat măsurile de poliţie sanitară, ca atare, subprefectul plaiului, Al.
M. Alecsiu este mustrat pentru dezinformare, iar primarul să fie revocat din funcţie, urmând ca
până la alegerea altui primar, competenţele să fie delegate ajutorului de primar. Se cere să fie
concentraţi 20 de soldaţi, care să execute măsurile de pază a locuitorilor infectaţi, sub
supravegherea medicului de plai, aceştia fiind repartizaţi de către Ministerul de Război, prin
intermediul Ministerului de Interne. De asemenea, s-au ivit cazuri de rujeolă printre vizitatorii
sosiţi la staţiunea balneară; deoarece, în acel moment, în staţiune se aflau 150 de copii veniţi din
alte localităţi şi peste 300 de copii în comună, existând pericolul ca epidemia să se întinda în mod
îngrijorator, s-au luat măsurile necesare pentru a preveni acest lucru. În plus, s-a constatat şi că, în
grădinile stabilimentului băilor, este depozitat bălegar şi alte murdării în cantităţi mari,
administratorul stabilimentului fiind somat să ia măsuri2. În legătură cu problema sanitară ivită,
1 Informaţiile pot fi regăsite la ANRDJ Vâlcea, fond Serviciul medical al plaiului Cozia, dos. 1/1893, 1/1894, ce
cuprinde corespondenţă doar din anii 1893-1894.
2ANRDJ V lcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 11/1898, vol. I, ff. 32, 47, 59, 87. 114
subprefectul plaiului Cozia raporta prefectului că a întreprins o inspecţie amănunţită în comuna
Călimăneşti, cercetând actele şi arhiva primăriei, ca şi încasările şi cheltuielile din acel an,
mişcarea populaţiei, dar şi starea sanitară a locuitorilor. În vizita sa, subprefectul a constat însă că
primarul şi-a făcut treaba şi că vinovat ar fi fost notarul, care stă mai mult la el acasă, în
Muereasca, şi care nu îşi da seama de importanţa comunei Călimăneşti, staţiune balneară, el
nepunând în atenţia primarului corespondenţa şi hârtiile venite, pentru a le da curs 1. Inspecţia a fost
urmată de cea a medicului veterinar şi a medicului de plai, cercetându-se îndeplinirea
regulamentului sanitar, atenţie deosebită fiind acordată staţiunii balneare . La r ndul lor, medicii
informau, în urma inspecţiei, despre mişcarea populaţiei în comună, despre faptul că au fost cazuri
de boli contagioase, în special tuse convulsivă manifestată la copii, dar nu la nivel îngrijorător; la
vite, s-a manifestat febra aftoasă, dar ea a încetat. Din informarea adresată prefectului, reiese că
starea morală şi materială a locuitorilor din Călimăneşti este mulţumitoare, primarul conlucrează
cu perceptorul pentru încasarea datoriilor fiscale ale locuitorilor, straja de zi şi de noapte din
comună este ritmică, lămpile de noapte sunt aprinse regulat, curăţenia este corespunzătoare, iar
regulamentul de aliniere a satelor se execută .
Ca urmare a dezvoltării localităţii, nu ne miră faptul că, în anul 1900, când Ministerul
Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor se interesa, printr-o adresă către prefectura
judeţului Vâlcea, dacă nu cumva primarul comunei Călimăneşti ar putea îndeplini şi funcţia de
comisar al staţiunii balneare, în răspunsul trimis la Bucureşti, se arăta că era imposibil acest lucru
deoarece comuna era mare şi "cu multe daraveri între locuitori"2.
În acelaşi an, s-a produs o nouă reorganizare administrativ-teritorială a ţării. Ministerul de
Interne, Direcţiunea Administraţiei Generale, îi cerea în martie 1900 prefectului de Vâlcea, în baza
ordinului ministerial nr. 4491/1900, să înainteze tabloul şi hărţile cu noua împărţire a comunelor
din judeţul Vâlcea pe plăşi, votate de Consiliul Judeţean. Conform noii împărţiri administrative,
plaiul Cozia, cu reşedinţa în comuna
Călimăneşti, cuprindea 10 comune cu 32 de sate, comuna Călimăneşti rămânând cu satele
Căciulata, Gura Văii şi Seaca; Muereasca de Sus, Muereasca de Jos şi "cătunul Hotarele de la
comuna Călimăneşti" au format comuna Muereasca de Jos. Criteriile care au stat la baza noii
organizări au fost: o comună nu putea avea mai puţin de 200 de contribuabili, distanţele între
cătune şi reşedinţa comunei nu puteau depăşi 6 km, noua comună trebuia să dispună de cel puţin 5-
6.000 lei venit anual, din care trebuia să întreţina şi serviciul jandarmeriei rurale comunale.
Călimăneştiul, cu cele trei sate, avea în jur de 600 contribuabili 3. La 1 aprilie 1906, satul Gura Văii
a fost şi el alipit comunei Bujoreni- Bogdăneşti , iar cercul comunal, format până atunci doar din
1Ibidem, dos. 9/1898, vol. III, f. 484.

2Ibidem, dos. 23/1900, f. 41.
3Ibidem, dos. 164/1900, ff. 56-58, 72, 73, 88, 89, 124-126. 115
comuna Călimăneşti, a fost extins prin cuprinderea şi a comunelor Bujoreni-Bogdăneşti şi a celor
două Muereasca, reşedinţa aflându-se în Bujoreni-Bogdăneşti .
Tot în anul 1900, la finele acestuia, s-a ţinut licitaţie pentru arendarea veniturilor comunei
Călimăneşti. Câştigătorul licitaţiei a fost Ion Maftei, comerciant din Călimăneşti, ce a oferit suma
de 3.850 lei în schimbul arendării veniturilor comunei pe o perioadă de 3 ani. Prefectura judeţului
Vâlcea nu a aprobat rezultatul licitaţiei, considerând preţul prea mic, cerând consiliului comunal, la
21 ianuarie 1901, organizarea unei noi licitaţii, ce a şi avut loc la 18 martie. În procesul verbal
întocmit de consiliul comunal din Călimăneşti, întocmit la 27 martie şi înaintat prefecturii judeţului
Vâlcea la 9 aprilie, se arăta că nu a apărut alt concurent în afara lui Ion Maftei. Suma de 3.850 lei
era considerată ca avantajoasă, fiind cu 250 de lei mai mult dec t se primise în perioada 1898-1901.
Întruc t timpul era înaintat şi nu se mai putea ţine o nouă licitaţie până la data de 1 aprilie, când
expira contractul anterior şi consiliul comunal din Călimăneşti atrăgea atenţia asupra faptului că
acordarea în regie a veniturilor comunei, practicată până în 1892, nu a dus la rezultatele dobândite
prin arendare, prefectul a aprobat în cele din urmă arendarea veniturilor comunei către Ion Maftei,
dar doar pe o perioadă de un an, fapt ce-l va determina pe acesta să-şi retragă oferta1.
Prezentăm bugetul comunei Călimăneşti - venituri şi cheltuieli - pe exerciţiul financiar
1905-1906. Veniturile la buget erau venituri generale, compuse din zecimi adiţionale asupra
impozitelor directe, asupra impozitului funciar, asupra impozitului pe patente şi căi de
comunicaţie, venitul fondului comunal, taxe din servicii comunale de interes general; venituri
speciale: arenzi şi chirii de la proprietăţile comunei, venitul bâlciurilor, a cimitirelor, a islazurilor şi
păşunatul vitelor; venituri accidentale; diverse.
Aceste venituri constituiau bugetul ordinar. Bugetul extraordinar se realiza din venituri, din resurse
extraordinare, fără a mai fi precizate. Cheltuielile constau în: achitarea datoriei comunală, a
salariilor personalului primăriei: primar, ajutor de primar, secretarul primăriei, şeful garnizoanei,
ajutorul şefului de garnizoană, vătăşei şi guarzi comunali, servitorul primăriei şi diurnele
consilierilor comunali. Urmau cheltuieli de cancelarie: iluminat şi încălzit, întreţinerea şi chiria
localului primăriei, mobilier, plata impozitului, birotică, abonamente la foi oficiale, publicaţiuni şi
broşuri, întreţinerea şi completarea instrumentelor de incendiu, cheltuieli de judecată şi timbre.
Urmau apoi cheltuielile cu instrucţiunea publică şi culte. Cheltuieli se făceau, de asemenea, la
nivelul cercului comunal (format anterior doar din comuna Călimăneşti, iar, din 1906, şi din
comunele Bujoreni-Bogdăneşti şi cele două Muereasca, cu reşedinţa în Bujoreni-Bogdăneşti)
pentru salariile agentului sanitar, moaşei, întreţinerea infirmeriei, salariile şi întreţinerea
jandarmeriei, salariile medicului veterinar, revizorului de vite, perceptorului, întreţinerea poştei, a
animalelor de reproducţie. Alte cheltuieli se făceau cu iluminatul comunei, ajutoare pentru
1Ibidem, dos. 57/1901, ff. 6-10, 22. 116

incendiaţi şi inundaţi1. Tabloul cheltuielilor nu era complet. Veniturile şi cheltuielile erau judicios
urmărite, iar proiectul de buget era înaintat prefecturii. De obicei, bugetul anual al primăriei
comunei se încheia cu un excedent, care se raporta pe anul următor; pe anul 1905/1906, veniturile
însumau total 14.011,87 lei, iar cheltuielile se cifrau la suma de 13.606 lei. Averea comunei se
exploata prin sistemul de regie, antrepriză, arendare şi subarendare.
O mare importanţă era acordată întreţinerii drumurilor din comună. La 8 aprilie 1901,
Nicolae Zgripcescu şi alţi 36 de locuitori din Călimăneşti adresau consiliului comunal o petiţie prin
care se cerea repararea sau reîmpietrirea drumului ce pleca din centrul comunei spre vest, spre
comuna Muereasca de Sus, şi care era considerat ca fiind drum judeţean, mai mult decât drum
vecinal cu comuna amintită. Acest drum, importantă cale de comunicaţie a întregului plai, devenea
impracticabil pe timpul ploilor; în plus, datorită existenţei izvoarelor de apă, drumul era plin de
bălţi şi noroaie ce nu dispăreau nici în timpul verii, chiar dacă era secetă şi emanau mirosuri grele,
existând pericolul apariţiei de boli contagioase. Tot pe atunci şi tot datorită ploilor, s-a distrus şi o
bucată de şosea de la debarcaderul gării Jiblea. Ca urmare, consiliul comunal din Călimăneşti a
cerut primarului Ceapă să-i arate situaţia zilelor de prestaţie datorate de locuitori. S-a constatat că,
din anul 1895 până în 1900, s-a strâns un număr destul de mare de zile neprestate la munci publice
- datorită faptului că fie nu au fost lucrări, fie locuitorii s-au arătat îndărătnici -, încât comuna cu
greu se putea descărca de aceste obligaţii, mai ales că majoritatea locuitorilor restanţi erau săraci şi
nu puteau plăti zilele de prestaţie în bani. În cele din urmă, s-a obţinut aprobarea prefectului ca
inginerul judeţului să-i întrebuinţeze la lucrările de şoseluire2. În şedinţa din 29 octombrie 1901,
consiliul comunal din Călimăneşti discuta din nou despre nemulţumirile unor locuitori, atât din
Călimăneşti, cât şi din Muereasca de Sus, în legătură cu starea drumului numit Valea Satului, ce
realiza legătura între cele două localităţi. Drumul era străbătut zilnic de aceşti locuitori pentru a-şi
aduce cele necesare existenţei (lemn, fân, legume, porumb) de la proprietăţile ce le aveau pe
ambele laturi ale acestuia, drum care, din cauza rupturii malurilor, revărsării apelor, s-a astupat
încât nu mai putea fi străbătut nici cu piciorul. Consiliul comunal aprecia că, pentru construcţia
unei şosele înguste pe o întindere de 3 km şi întărirea malurilor prin împietrire, era nevoie de 100
de zile de muncă cu braţele şi tot atâtea zile cu carul; lucrarea urma să fie realizată de către
autorităţile comunale sau sub supravegherea unei persoane cu calificare tehnică orânduită din
partea prefecturii .
În anii 1906-1907, Serviciul de Poduri şi Şosele din judeţul Vâlcea a luat hotărârea
modernizării şi lărgirii străzilor principale din Călimăneşti, primarul fiind obligat ca în
1 Ibidem, dos. 21/1906, ff. 47-53.

2Ibidem, dos. 57/1901, ff. 57-61. 117
conformitate cu regulamentul pentru alinierea satelor să-şi convingă consătenii să-şi retragă
gardurile pentru a face posbilă această lucrare, inclusiv amenajarea şanţurilor1.
În martie 1907, Gh. Ceapă şi alţi 17 locuitori din satul Seaca cereau şoseluirea şi lărgirea
uliţei principale din sat, strâmtă şi în stare proastă. Consiliul comunal a aprobat, cu condiţia ca
locuitorii să-şi retragă gardurile la distanţa prevăzută de lege şi conform traseului ce va fi stabilit
de serviciul tehnic al prefecturii2. În acelaşi timp, locuitori din Călimăneşti cereau consiliului
comunal "şoseluirea" şi pietruirea uliţei Tomeşti din
localitate3.
În 1909, consiliul comunal din Călimăneşti decidea deschiderea unui credit extraordinar de
300 de lei, comuna fiind obligată să contribuie la refacerea mobilierului necesar cancelariei
administraţiei plăşii Muntele4. În acelaşi an, în urma terminării
n
lucrărilor conduse de inginerul F. Borigel se instala în Călimăneşti apa curentă .

În Călimăneşti era o singură biserică, cu personalul complet, dar era foarte veche,
neîncăpătoare, nici pentru un sfert din locuitorii comunei (în 1908, în Călimăneşti, existau 2.375
suflete5), şi aproape ruinată. Se impunea construirea unei biserici noi, drept pentru care s-a
constituit un comitet pentru adunarea fondurilor necesare . În 1909, Delegaţia judeţeană Vâlcea,
prin decizia nr. 508 din 12 mai 1909, a aprobat, în principiu, propunerea consiliului comunal din
Călimăneşti, privitoare la modalitatea construirii unei biserici noi în localitate (din fondurile
rezultate prin arendarea cârciumilor comunale); trebuia obţinută, însă, aprobarea proiectului şi de
către Casa bisericilor. La 28 mai, episcopul Eparhiei Râmnicu, Ghenadie, mulţumea prefecturii
pentru sprijinul acordat, mai ales pentru faptul că noul teren cedat pentru construcţia bisericii se
afla în centrul şi "cel mai de frunte loc" al comunei "atât de frecventate prin poziţia, clima şi apele
sale minerale". Astfel se va construi actuala biserică din centrul oraşului, de lângă primărie, între
anii 1910-1920, purtând hramul Sf. Apostoli Petru şi Pavel (Fig. 65).
În sarcina primarului, a consiliului comunal cădea şi asigurarea bunei aprovizionări a
locuitorilor cu produse alimentare diverse. Din această activitate, primăria încasa venituri. În
Călimăneşti, în 1907, erau 6 c rciumi; într-una dintre ele, cea a lui Dimitrie Ursulescu, cu un an
înainte, au fost angajaţi, pentru a cânta în toate duminicile şi sărbătorile cuprinse între 15 martie
1906 - 15 martie 1907, patru lăutari din Govora: Marin Panait Miron, Pavel Ilie Gheorghe Stoica şi
Constantin Sbârcea, toţi trei plătiţi cu suma totală de 290 lei, ei rezervându-şi dreptul să cânte şi la
cinci nunţi, nu însă una după alta6. Tot în 1907 mai erau menţionate a funcţiona în Călimăneşti 2
1Ibidem, dos. 21/1906, ff. 40, 41; dos. 48/1907, f. 4.

2Ibidem, dos. 48/1907, f. 18.
3Ibidem, f. 19.
4Ibidem, dos. 129/1909, f. 26.
5Ibidem, fond Revizoratul şcolar Vâlcea, dos. 4/1908, f. 19.
6Ibidem, dos. 21/1906, f. 18. 118
băcănii, 4 braşovenii, 2 birturi, 2 brutării, 4 cizmării, 2 măcelari, un tăbăcar, un lumânărar, un
căruţaş, mori de apă - 5, poverni - 10. Exista şi un obor pentru închiderea vitelor, care păşunau
haotic şi stricau culturile. Sarcina strângerii şi închiderii lor, în vederea amendării proprietarilor
cădea în sarcina guarzilor comunali salarizaţi, care trebuiau să păzească şi holdele locuitorilor.
Legea poliţiei rurale se aplică, paza de zi şi de noapte se execută; şeful garnizoanei îşi face datoria.
Se constată, însă, numeroase spargeri şi furturi în comună, şi aceasta se datorează înşişi
locuitorilor, care nu voiau a-şi face regulat datoria de strajă, conform prescripţiunilor legii poliţiei
rurale. Conform prevederilor legale, ei au fost judecaţi şi condamnaţi să facă pază câte două zile
pentru fiecare zi în care nu şi-au îndeplinit obligaţiile; în caz de repetare a acestor abateri, se
propunea amendarea lor conform unui regulament ce urma a se întocmi în baza articolului 385 din
codul penal1.
Tot în anul 1907, în luna mai, măcelarii din comună, care îşi vindeau carnea în cele 5
barăci de măcelărie existente, plătind drept chirie 1 leu/vită mare, 50 bani/porc, 20 bani/oaie sau
capră, 15 bani/miel sau ied, se adresau primarului Ion C. Albulescu, arătând că în timpul sezonului
de vară (iulie-august), tot aici îşi vindeau carnea măcelari din R mnicu Vâlcea, fără a plăti alte taxe
faţă de cei din comună. După terminarea sezonului, cei din urmă nu mai vor să taie carne şi în
restul anului, exemplul lor fiind urmat de cei din Călimăneşti. Ca atare, localnicii duc lipsă de
carne toamna, iarna şi primăvara, procurându- şi cu mari cheltuieli din R mnicu Vâlcea. Ca
urmare, măcelarul Ioan Găină din Călimăneşti propunea scoaterea la licitaţie publică a barăcilor în
vederea arendării, oferind un plus anual de 25 lei chirie pentru barăci. Acesta credea că astfel ar fi
fost rezolvată problema aprovizionării cu carne a locuitorilor din comună pe tot timpul anului2.
În iunie 1909, la solicitarea prefectului de Vâlcea, Ministerul Lucrărilor Publice îi trimitea
acestuia planul, devizul şi caietul de sarcini pentru construcţia în Călimăneşti a unei hale pentru v
nzarea de alimente. La 9 august 1909, consiliul comunal din Călimăneşti, având în vedere faptul că
era staţiune balneară şi climaterică, că proiectul corespundea cerinţelor şi devizul nu era mai mare
de 18.000 lei şi considerându-se că era absolut necesară funcţionarea unei hale în piaţa comunei,
aproba construirea acesteia. Întruc t comuna nu dispunea de capitalul necesar, s-a decis
contractarea unui împrumut, care urma a se achita prin amortizare în mai mulţi ani din veniturile
pe care le-ar fi produs funcţionarea halei. Scurt timp mai târziu, la 17 august 1909, se anunţa
ţinerea unei licitaţii pentru construirea în localitate în antrepriză a unui local de abator, în valoare
de 3.500 lei, înaint ndu-se şi caietul de sarcini; ambele s-au şi construit .
3.6. Învăţământul
9
1Ibidem, dos. 48/1907, f. 11-12.

2Ibidem, f. 21. 119
Documentele atestă existenţa şcolii încă din secolele XIV-XV. Prima şcoală mănăstirească
funcţionează în 1415 la mănăstirea Cozia. Baza documentară a acesteia o constituie actul emis de
Mircea cel Bătrân la 28 martie 1415 (6923): "mănăstirea Cozia, unde o persoană poartă atributul
de «nastavnic» şi care nu era altul decât stareţul mănăstirii, Sofronie". Acest termen îl regăsim şi
în hrisovul lui Mihail Voevod, fiul lui Mircea cel Bătrân, datat 18 martie 1419 (6927), ca şi în
actele din 16 iunie 1436 şi 17 aprilie 1448, fapt care demonstrează continuarea procesului.
De-a lungul secolului al XV-lea, călugării Iosif şi Visarion au îndeplinit şi funcţia de
dascăl, urmându-le cărturarul oltean Mardarie Cozianul. Erau pregătiţi, în primul rând, copişti de
manuscrise, iar în afară de citire se punea accent deosebit pe scrierea caligrafică1. În secolul al
XVIII-lea de la şcoala de la mănăstire, călugării învăţaţi în tainele tipografiei erau trimişi în alte
locuri pentru a iniţia şi supraveghea tipărirea de carte, punerea ei în pagină şi tipăritura. La Jiblea
veche, lângă Călimăneşti, şcoală românească exista pe la sfârşitul secolului al XVII-lea.
În satul Călimăneşti aflăm că prima şcoală a luat fiinţă în toamna anului 1825, din iniţiativa
unui grup de locuitori, cu şaptesprezece elevi şi cu un dascăl plătit de către părinţii elevilor cu doi
şfanţi pe lună. Şcoala se afla pe strada Afumaţi, azi Tudor Vladimirescu, în localul unde va
funcţiona primăria, iar primul dascăl se numea Gheorghe Ocnariu.
În perioada 1838-1839 s-au întreprins acţiuni deosebite pentru deschiderea şcolilor săteşti.
Dacă în 1838 s-a luat hotărârea înfiinţării de şcoli săteşti în toată Ţara Românească, în Călimăneşti
funcţionează şcoală în sens modern din 1836. În plaiul Coziei, în acel an funcţionau trei şcoli cu 24
de elevi. Şcolile săteşti erau coordonate şi supravegheate de subrevizori şcolari; noi menţionăm că,
în 1839, numai la un an de la reorganizarea şcolilor săteşti, în şcolile din Vâlcea învăţau 2.600 de
elevi. Peste un an, în 1840, existau 137 de şcoli comunale, frecventate de 3.567 de elevi, în plaiul
Coziei existând 16 şcoli şi 345 elevi . Un an mai t rziu, cu raportul nr. 116, din 14 iunie 1841,
profesorul şcolii normale din Vâlcea informează printr-o situaţie Eforia Şcolilor, între altele, că în
plaiul Coziei existau 27 de şcoli cu 419 elevi . Continuăm cu un raport privind numărul şcolilor şi
populaţia şcolară din Vâlcea în anul 1842, când, în plaiul Cozia, funcţionau 27 de şcoli cu 547
elevi. Oricum, o medie de 26 de elevi la o şcoală comunală, în anul 1840, reprezintă o realizare
importantă a judeţului Vâlcea. O altă dare de seamă amănunţită avem din anul 1845, listele fiind
întocmite de subrevizorii şcolari. În acel an, numele unor plăşi s-a schimbat cu noua raionare a
ţării, în judeţul Vâlcea apărând acum tot şapte plăşi. Plaiul Coziei figurează cu 30 şcoli şi 580
elevi. Erau în plaiul Coziei, în acel an, 26 de învăţători, din care 17 erau birnici şi 8 erau preoţi. Un
material care menţionează subrevizorii vâlceni din 1843 cuprinde numele subrevizorului plasei pe
care o controla, satul în care funcţiona ca învăţător, numărul de şcoli, numărul de familii care
alcătuiau satele plăşii şi numărul de elevi care frecventau şcolile din plasă. În plaiul Coziei,
1Studii Vâlcene, vol. III, R mnicu V lcea, 1974, pp. 145-154. 120
subrevizor şi învăţător în Berbeşti era Petre Ionescu, coordona 25 de şcoli, plaiul însuma 3.289
familii, erau 658 învăţători1.
În Dicţionarul geografic al judeţului Vâlcea, datorat lui C. Alessandrescu, apărut în 1893,
se menţionează: "şcoala existentă în comună de la 1837 (majoritatea şcolilor săteşti din judeţul
Vâlcea se înfiinţeaza în 1838 - n.n.), unde frecventau 61 de elevi, 52 băieţi şi 9 fete, din totalul de
282 copii ai comunei. Mai târziu, din lipsa de învăţători, în 1858, şcoala a fost închisă, în urma
raportului revizorului şcolar al judeţului, C. Manolescu2.
Din cataloagele şcolare din anul 1858, ale şcolilor săteşti din judeţ, reies informaţii
referitoare la numărul de elevi din fiecare clasă, obiectele de studiu, frecvenţa şcolară, cauzele
absentării, învăţătorii din fiecare sat etc., figurând aici şi situaţia şcolii din Călimăneşti. Cei mai
mulţi copii erau în vârstă de 10-15 ani; ca obiecte de învăţământ se menţionează citirea, scrierea,
rugăciunea. Părinţii copiiilor erau în majoritate birnici, numărul de absenţe era destul de mare,
principala cauză fiind boala .
În anul 1864, ca urmare a aplicării legii Instrucţiunii publice a lui Cuza, şcoala a fost
redeschisă, având caracter de stat; învăţător era Zgripcescu Gheorghe, care învăţase carte la
mănăstirea Stănişoara. Dintr-o statistică privind şcolile din judeţul Vâlcea, reiese faptul că în
Călimăneşti, la 1865, starea localului era mediocră, mobilierul se compunea din trei bănci, exista o
singură tablă ruinată, starea cancelariei era neregulată, iar numărul elevilor era următorul: la clasa I
- 23 de băieţi, clasa a II-a - 5 băieţi, clasa a III-a - 5
-3
băieţi. Din totalul de 33 elevi, doi erau consideraţi eminenţi, 12 buni, 16 mediocri, trei răi .
Numărul copiilor obligaţi a urma şcoala era: 48 băieţi, 14 fete, la un total înregistrat de 316
familii3.
Între 1864-1871, învăţător era Gheorghe Popescu, iar între 1871-1876, Ionescu Moisse. În
1872, şcoala primară din Călimăneşti, controlată de revizorul şcolar judeţean, ne apare ca fiind o
ruină, cu mobilier degradat, iar într-o scrisoare, învăţătorul se plânge că primarul nu a luat nici o
măsură în urma controlului4. Pare paradoxal, dar cu un an înainte, la 6 martie 1871, directorul
Şcolilor normale din capitală, l-a anunţat pe revizorul şcolar al judeţului Vâlcea, Al. Theodosiade,
că, la sfârşitul anului şcolar respectiv, doi dintre absolvenţii şcolii menţionate o să vină în judeţ, să
deschidă şcoală de model în comuna Păuşeşti, în plasa Otăsău, şi la Călimăneşti, cerându-i să
intervină din timp pentru facerea localului cu tot mobilierul necesar5.
1Dr. Gh. Părnuţă, „Din istoria culturii şi şcolii din judeţul Vâlcea (sec. XVI-XIX)", în Buridava, Studii şi materiale, R
mnicu V lcea, 1976, pp. 133-250.
2N. Andrei, Gh. Pârnuţă, Istoria învăţământului din Oltenia, vol. II, Editura Scrisul Rom nesc, Craiova, 1981, pp. 181,
182.
5Ibidem, dos. 20/1871, f. 8. 121
În pofida situaţiei precare a şcolii, la 8 aprilie 1872 se împărţeau premii copiilor: 19
abecedare de D. Iancu, 13 caligrafii de B. Ştephănescu, oferite gratis de doamna Ioana C. din
Craiova, la festivitate fiind invitaţi Petrache Mişcurici, mare proprietar în Călimăneşti şi primarul
comunei, Gh. Ionescu1.
Prin 1876, revizorul şcolar îl incrimina pe subprefectul plaiului Cozia că nu a urmărit
construirea unui local de şcoală în satul Muereasca de Sus, care aparţinea de Călimăneşti, cu toate
că primarul a luat bani de la săteni pentru construcţia şcolii. În răspunsul său, primarul
Constantintin Stănescu declara că localul a fost construit, că, în curând, va fi făcută predarea lui
după contract, iar el, primarul, nu a primit nici un ban de la localnici, ci numai din capitalul Casei
comunale, pe care i-a dat antreprenorului Tudor Fuiorete. Învăţătorul din Muereasca nu are a se
plânge, fiindcă s-a reparat localul vechi, unde poate ţine cursuri, până la terminarea celui nou;
dezinformarea aparţinea învăţătorului, mânat de alte interese2.
În anii imediat următori, în Călimăneşti, şcoala de fete s-a separat de şcoala de băieţi; într-
un proces verbal din 19 februarie 1883, se menţiona că şcoala de fete din Călimăneşti avea 14 fete,
iar pentru şcoala de băieţi se solicitau bănci şi lemne, consiliul comunal urmând a lua măsura de a
construi un nou local pentru primărie, pentru a se putea elibera pentru şcoală cele două camere
ocupate . La şcoala de fete, învăţătoare era Smaranda Bratovoescu, iar la şcoala de băieţi învăţător
era Nicolae Iepureanu, care semnala localul impropriu al şcolii, din 123 de copii doar 50 urmând
cursurile şcolare3. În 1890, erau construite de către comună două săli de clasă, una pentru fete, una
pentru băieţi.
Din anul şcolar 1894/1895, şi în şcolile de Călimăneşti, în vacanţele de Crăciun şi de Paşti,
se organizează şezători cu tematică adecvată elevilor; de organizarea lor răspundea învăţătorul N.
Iepureanu4.
Una din problemele cu care se confruntau autorităţile şcolare era lipsa de interes pe care o
manifestau părinţii în legătură cu trimiterea copiilor la şcoală. Astfel, spre exemplu, în ianuarie
1897, N Iepureanu scria revizoratului şcolar că, deşi în decembrie 1896 li s-au aplicat, din acest
motiv, amenzi unor locuitori din Călimăneşti, în luna curentă erau 26 de părinţi care continuau să
nu-şi trimită copii la şcoală. Amenzile se cifrau de la suma de 60 de bani pentru absenţele de
gradul I la 1 leu şi 20 de bani pentru absenţele de gradul II, în funcţie de numărul de absenţe. Tot
Iepureanu menţiona faptul că, la recensământul privind numărul copiilor efectuat în vacanţa de
Paşte a anului 1896, s-a înregistrat în comună un număr de 374 de copii cu vârsta legală pentru a
urma şcoala. Întrucât localul şcolii nu oferea spaţiu suficient pentru ca toţi copii să poată frecventa
şcoala, el a căutat să-i oblige pe cei care erau deja înscrişi din anii trecuţi în clasele superioare
2Ibidem, dos. 78/1876, f. 35, 36.
4Ibidem, fond Revizoratul şcolar Vâlcea, dos. 10/1894-1895. 122
clasei a I-a sau locuiau mai aproape de şcoală. De asemenea, în familiile cu mai mulţi copii cu
etatea legală de a frecventa şcoala, i-a preferat pe cei mai mici sau pe băieţi fetelor 1. În acelaşi an,
la 7 mai, Iepureanu informa revizoratul că, până în acel moment, o bibliotecă şcolară nu s-a putut
înfiinţa pe lângă şcoala din Călimăneşti, datorită lipsei de material şi mobilier2.
Din 1898, pentru atragerea şi menţinerea elevilor în şcoli s-au înfiinţat cantine şcolare,
situaţia fiind diferită de la o comună la alta. La Călimăneşti, cu ajutorul primăriei şi al inginerului
Ion G. Cantacuzino, mâncarea era preparată de servitorul şcolii, plătit de comună cu suma de trei
lei. Înainte de înfiinţarea cantinei, şcolari erau în comună 97, iar după, numărul lor s-a ridicat la
228 - raport prezentat de învăţătorul N. Iepureanu .
O altă problemă cu care se confruntau autorităţile şcolare erau desele epidemii, mai ales
rujeolă şi anghină difterică, la copii cu vârstă şcolară, soldându-se şi cu cazuri de deces din rândul
copiilor, datorită complicaţiilor bronho-pulmonare. În anul 1908, au fost foarte frecvente astfel de
cazuri de îmbolnăviri, încât medicul plaiului Cozia, dr. Ioan Rădulescu, a fost nevoit să dispună, în
mai multe rânduri, închiderea şcolii3.
Primăria din Călimăneşti funcţiona într-o clădire închiriata pe strada Afumaţi; în această
clădire se afla şi o clasă de şcoală, ulterior mai adăugându-se una. La solicitarea prefectului
judeţului, consiliul comunal a decis, la 28 mai 1901, să se mai construiască două săli de clasă,
datorită numărului mare de elevi, 352 la număr, fără cei din cătunul Gura Văii (fapt care a dus la
înfiinţarea celui de-al treilea post de învăţător). De asemenea, se avea în vedere faptul că, dacă
toate clasele vor fi concentrate în clădirea şcolii, primăria se va putea instala într-un local propriu
şi nu va mai plăti chirie. Întrucât comuna dispunea de un capital de 2.629 lei, dirigintele şcolii, N.
Iepureanu, se angaja ca, în cazul în care această lucrare se scotea la licitaţie şi nu se găsea nici un
antreprenor, să construiască el cele două săli de clasă cu suma menţionată 4. Nu suntem siguri că
ultimele două săli de clasă au fost construite, întrucât licitaţiile pentru ridicarea lor au continuat şi
în anii imediat următori5.
Cam tot pe atunci, în centrul comunei, se cumpăra un teren pentru viitoarea primărie,
probabil şi pentru biserică. Biserica, monumentală ca aspect, purtând hramul "Sfinţii Petru şi
Pavel", se va zidi între anii 1910-1920, iar localul actualei primării abia în anul 1925 (Fig. 64).
La 31 august 1901, Revizoratul şcolar comunica prefectului că şcoala din Călimăneşti,
datorită numărului mare de elevi, nu mai putea funcţiona doar cu trei învăţători; trebuia
transformată în cel mai scurt timp în şcoală rurală de tip urban cu patru învăţători. În acest sens, un
demers comun al celor două instituţii urma să fie întreprins la Ministerul Instrucţiunii Publice,
1Ibidem, dos. 3/1897, vol. II, ff. 257, 310-311.
2Ibidem, f. 510.
3ANRDJ Vâlcea, fond Revizoratul şcolar Vâlcea, dos. 4/1908, ff. 18, 19, 24, 34, 35.
4Ibidem, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 57/1901, ff. 23, 28.
5Monitorul judeţului Vâlcea, nr. 27 din 5 august 1902, p. 4; nr. 32 din 9 septembrie 1902; nr. 39 din 28 octombrie 1902;
nr. 47 din 23 decembrie 1902; nr. 8 din 24 februarie 1903. 123
exprimându-se convingerea că se va găsi deplina înţelegere; în caz contrar, situaţia celor 80 de
copii reînscrişi recent ar fi constituit o problemă. De asemenea, se solicita intervenţia prefectului
pe lângă autorităţile comunale din Călimăneşti pentru a se asigura cea de-a patra sală de clasă, cu
mobilierul necesar, precum şi plata din fondurile comunei a salariului d-rei Cornelia Iancovescu,
suplinitoare, pe luna septembrie . La 10 septembrie, primarul comunei Călimăneşti, G. Ceapă,
comunica prefectului că, în termen de cel mult patru zile, cea de-a patra sală de clasă putea fi dată
spre folosinţă, fiind extins localul primăriei (în incinta căruia se afla deja o clasă) cu încă o cameră.
Asigurarea salariului învăţătoarei Iancovescu reprezenta, însă, o problemă, întrucât din modul în
care a fost constituit bugetul pe anul 1900/1901 se prevedea la capitolul cheltuieli doar plata
retribuţiei celui de-al treilea învăţător şi numai în condiţiile în care
3^
1
Ministerul Instrucţiunii Publice nu ar fi avut fonduri . În cele din urmă, Ministerul a aprobat,
începând cu data de 16 octombrie, înfiinţarea celui de-al patrulea post de învăţător la şcoala din
Călimăneşti, d-ra Iancovescu urmând a fi plătită de la această dată din fondurile sale2.
Tot în anul 1901, în luna noiembrie, învăţătorul Gheorghe Popescu de la şcoala din cătunul
Gura Văii (care, din 1868 până în 1906, s-a aflat în componenţa comunei Călimăneşti), la care erau
înscrişi 80 de copii, însă în sala de clasă încăpeau doar 40-45, solicita primarului comunei
Călimăneşti să aprobe construirea a încă patru bănci pentru a le aşeza într-o cameră alăturată; în
caz contrar, era nevoit să trimită o parte din copii acasă. Tot el informa Revizoratul şcolar, în
decembrie 1901, că, la şcoala din Gura Văii, 31 dintre elevi proveneau din comuna Muereasca de
Jos, a cărei locuitori erau "pătrunşi de necesitatea culturii şi numai mizeria în care învaţă i-a ţinut
în loc de nu şi-au putut face local de şcoală". El considera că înfiinţarea unei cantine pentru elevi
şi a unui "adăpost în vremuri grele" la Gura Văii ar fi dus la sporirea numărului celor care
frecventau şcoala. De asemenea, el cerea revizoratului să se intervină pe lângă primarul din
Călimăneşti pentru a aduce îmbunătăţiri localului din Gura Văii şi să caute un servitor care să
întreţină curăţenia şcolii şi, în zile cu vreme nefavorabilă, să le gătească copiiilor3. În martie 1906,
dirigintele aceleaşi şcoli din Gura Văii, Nicolae Ceauşescu, informa prefectura că terenul grădinii
şcolii, situat în centrul satului, nu se putea cultiva întrucât, nefiind împrejmuit, animalele sătenilor
stricau toate culturile; în bugetul comunei Călimăneşti pe anul 1905/1906, a fost prevăzută suma
de 80 de lei pentru construirea unui gard. Primarul din Călimăneşti a tot amânat realizarea acestei
lucrări; mai mult, satul Gura Văii a fost ataşat în acest an la comunele Bogdăneşti-Bujoreni, exista
decizie ministerială ca sumele alocate pentru trebuinţele şcolii, să nu fie utilizate în alt scop şi se
apropia sfârşitul anului financiar 1905/1906. De asemenea, N. Ceauşescu se plângea prefecturii că,
deşi l-a informat pe primarul că sala de clasă şi cancelaria nu mai corespundeau din punct de
1Ibidem, f. 65, 71.

2Ibidem, dos. 57/1901, f. 77.
3Ibidem, dos. 57/1901, f. 88, 89. 124
vedere al igienei, nefiind văruite de şapte luni de zile, acesta nu a luat nici o măsură. Prefectul
cerea primarului să execute urgent împrejmuirea grădinii şi să ia măsuri pentru văruirea şcolii1.
Ca activitate practică, se dă importanţă lucrului manual, făcându-se rost şi de bani pentru
procurarea de material. Ministrul Învăţământului şi Cultelor, valorosul Spiru Haret, cerea
prefectului şi Revizoratului şcolar al judeţului Vâlcea, punerea la dispoziţia şcolilor rurale a 5 ha
de teren, pentru ca elevii să-şi însuşească deprinderile agricole. Cerea, de asemenea, să se acorde
atenţie pentru învăţarea artelor şi meseriilor de către elevi .
Prefectul judeţului Vâlcea dispunea ca fiecare şcoală să fie înzestrată cu o jumătate de
hectar; primarul comunei Călimăneşti, la solicitarea dirigintelui şcolii N. Iepureanu, oferea acest
teren închiriat pentru trei ani. La 24 septembrie 1901, Iepureanu scria revizorului şcolar, iar acesta
informa mai departe prefectura, că, din cauză că pământul era închiriat pe o anumită perioadă, nu
se puteau planta pomi, pentru că, la expirarea termenului, grădina trebuia mutată. Pe de altă parte,
terenul unde se afla piaţa nu aducea nici un venit comunei, întrucât barăcile folosite de măcelari
pentru tăierea şi comercializarea cărnii nu ocupau decât o zecime din suprafaţa totală de un hectar,
iar restul era folosit ca islaz pentru păşunarea vitelor sătenilor. Prin urmare, revizorul era solicitat
să intervină pe lângă primăria comunei Călimăneşti ca aceasta să cedeze şcolii, în scopurile
menţionate, a unei jumătăţi din terenul pe care se afla piaţa. Prefectul cerea ca învăţătorul
Iepureanu să cerceteze dacă nu se putea cumpăra terenul necesar de la vreun locuitor 2.
În aprilie 1902, Casa Şcolilor cerea prefecturii judeţului Vâlcea ca, în baza legilor de
împroprietarire din 1864, 1879/82 şi a legii de înstrăinare a bunurilor statului din 1889 să fie
acordat şcolilor din judeţ terenul cuvenit pentru ca elevii, mai ales cei din clasele mari, să-şi
însuşească metode de cultivare modernă a legumelor, plantelor furajere, plantelor cerealiere, să
folosească seminţe productive, în parte necunoscute în zonă. De asemenea, se cerea implicarea şi a
adulţilor, pentru ca sătenii, văzând cu ochii lor rezultatele ce se vor obţine prin asemenea metode,
să caute să-l imite pe învăţător .
În 1906, din interes naţional, legea introducerii exerciţiilor militare în toate şcolile publice
şi particulare de băieţi, a fost aplicată şi în şcoala de băieţi din Călimăneşti, având
3^
instructori militari plătiţi . În acelaşi an, s-au procurat pentru şcoala din Călimăneşti, ca şi pentru
cea din Gura Văii, aparate de gimnastică, primăria cheltuind 40 lei3.
La sfârşitul secolului al XlX-lea şi la începutul celui următor, revizorul şcolar al judeţului
Vâlcea a început să înfiinţeze, pe lângă şcolile rurale, biblioteci populare, un proiect al
1Ibidem, dos. 21/1906, ff. 11, 13.

2Ibidem, dos. 57/1901, f. 73.
3Ibidem, dos. 21/1906, f. 10. 125
regulamentelor acestora fiind întocmit în primăvara anului 1899. Ele trebuiau să fie un mijloc de
adăpare din valorile culturii româneşti, nu numai pentru săteni, dar şi pentru învăţători1.
Paralel cu bibliotecile populare s-au născut şi în judeţul Vâlcea, din iniţiativa unor
învăţători, cercurile culturale, constituite prin gruparea învăţătorilor din mai multe şcoli apropiate.
În 1907, în judeţul Vâlcea, în cercurile culturale au fost cuprinse toate cele 156 şcoli rurale, cu
peste 200 învăţători2. Şedinţele cercurilor aveau fie un caracter închis, ţinându-se doar cu membri
lor, fie erau cu caracter public, cu care ocazie se prezentau sătenilor conferinţe pe diferite teme.
Biblioteca şcolară (populară) înfiinţată în Călimăneşti de Casa Şcoalelor, în februarie 1899,
dispunea iniţial de 98 volume, dintre care legate 43, nelegate 55. Se precizează de către învăţătorul
diriginte N Iepureanu că sătenii solicită cărţi
n
de agronomie şi creşterea vitelor şi ar mai fi utile şi cele de agricultură şi sericicultură . Cercul

cultural din Călimăneşti, care în 1901 cuprindea 10 comune cu 14 învăţători, activa pătruns de
ideea perfecţionării didactice a acestora şi pentru a îmbunătăţi viaţa spirituală a populaţiei de la
sate. La 13 ianuarie 1902, la cercul cultural din Călimăneşti, învăţătoarea
Smaranda Bratovoescu susţine o lecţie practică din abecedar. Nicolae Iepureanu a vorbit sătenilor
despre gospodărirea casnică, iar domnul G. Angelescu, diriginte la şcoala din Călineşti, a vorbit
despre construirea igienică a locuinţelor. La 2 februarie 1904, cercul Călimăneşti ţine la Brezoi
conferinţe, în program figurând piesa Fără cununie, prezentată de învăţătoarea Bratovoescu cu
elevii săi, pe marginea acestei piese ţinând o conferinţă învăţătorul N. Iepureanu3.
La 15 ianuarie 1905, în comuna Muereasca de Sus, învăţătorul N. Iepureanu a vorbit
despre "explicarea anotimpurilor", învăţător I. Antonescu din localitate despre "căldură", învăţător
D. Bujoreanu din Bujoreni despre "aer". La 12 februarie, în comuna Călimăneşti, d-ra Constanţa
Nicolaescu va trata "electricitatea" cu toate experienţele cerute, învăţătorul din Bogdăneşti, T.
Săndulescu, a ţinut o lecţie practică "Citire cu versuri". La 13 martie, în comuna Bujoreni, C.
Cuprianu, învăţător în Călimăneşti, va face
0 lecţie de "cetire" şi experienţa "distilerii"; domnul D. Bujoreanu a vorbit despre "altoiri" şi
domnul Ştefan Dumitrescu, învăţător în Călimăneşti a făcut experienţa despre "puterea vaporilor".
La 30 aprilie, în comuna Bogdăneşti, d-ra Constanţa Nicolaescu, institutoare la Călimăneşti, a ţinut
o lecţie de gramatică, T. Săndulescu a făcut o experienţă despre "dilatarea corpurilor", domnul I.
Antonescu a vorbit despre "sericicultură". La 15 mai, în cătunul Gura Văii, domnul N. Ceauşescu a
ţinut o lecţie despre compuneri şi a explicat "vânturile". D-ra C. Nicolaescu a vorbit despre
"necesitatea educativă şi instructivă a teatrelor şcolare". Subiectele urmau a fi discutate între
1Traian Rus, „Activitatea extraşcolară a învăţătorilor din Oltenia la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului
al XX-lea", în Studii Vâlcene, R mnicu V lcea, 1974, pp. 169-177.
2Ibidem.
3ANRDJ Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 58/1904. 126
membri cercului, iar rezumatele vor fi înaintate onoratului Revizorat pe măsură ce ele vor fi
discutate. Membri cercului erau următorii: N. Iepureanu (preşedinte), Constanţa Nicolaescu, T.
Săndulescu, N. Ceauşescu, D. Bujoreanu, Şt. Dumitrescu .
Activitatea cercului cultural din Călimăneşti a fost meritorie în plan local şi în anii
următori, la şcoala din Bujoreni, învăţătoarea Aurora Cristescu făcând o lecţie model cu elevii din
clasa I, se ţineau conferinţe despre munca câmpului, ce trebuia să fie sistematică şi raţională. În
conferinţe publice, învăţătorul N. Iepureanu din Călimăneşti vorbea despre cultivarea cânepii şi a
inului, stăruia ca părinţii să-şi deprindă copiii cu ocupaţii lucrative. Al. C. Cuprianu a vorbit
sătenilor despre plantele furajere, mai ales despre foloasele practice ale lucernei, trifoiului şi
sfeclei, în vreme ce acelaşi N. Iepureanu a vorbit la 26 aprilie 1909 sătenilor pe înţelesul lor despre
protejarea faţă de bolile molipsitoare . Membrii cercului din Călimăneşti au susţinut lecţii practice
în anii 1909-1910 la şcolile din Muereasca de Sus, Muereasca de Jos, Gura Văii, Bujoreni,
Bogdăneşti, Călimăneşti, ca şi numeroase conferinţe populare despre "Şcoală şi biserică" (C.
Voiculescu), "Datoriile omului către Dumnezeu" (Nicolae Cucu - Gura Văii), "Bănci şi tovărăşii"
(C. Cuprianu - Călimăneşti), "Legile noi agrare" (N. Iepureanu), "Portul naţional" (I. Brătulescu),
"Alcoolismul" (N. Iepureanu), "Războiul de independenţă" (A. Dumitrescu), "Gândacii de mătase"
(d-ra A. Cristescu). Din ordinul Revizoratului şcolar, membrii cercului cultural Călimăneşti,
întruniţi la 1 noiembrie 1909, stabileau duminica în care conferinţele cercului se ţineau lunar.
Cercul din Călimăneşti cuprindea, în 1909, localităţile Călimăneşti (cu patru învăţători), Bujoreni
(cu doi învăţători), Bogdăneşti, Muereasca de Sus şi de Jos, Gura Văii (cu câte un învăţător); în
total şase şcoli cu zece învăţători1.
Sunt de menţionat în continuare şezătorile săteşti, desfăşurate în şcoli, în Călimăneşti ele
ţinându-se din anul şcolar 1907/08. De priceperea, destoinicia şi hărnicia învăţătoarei depindea şi
prezenţa la şezători, învăţătoarea Elena Popescu la Călimăneşti având o deplină reuşită. În cursul
anului şcolar 1903/1904, învăţătoarea Valeria Bratovoescu a ţinut un număr de 37 de şezători, cu o
prezenţă cuprinsă între 62 şi 125 participanţi. S-au făcut cusături la cămăşi bărbăteşti şi femeieşti,
s-a tors lână, cânepă şi au lucrat la ciorapi. Celor prezente li s-a vorbit despre: istorioare morale din
cartea de citire, creşterea şi îngrijirea copiiilor, gospodăria casnică, cultura cânepii, a inului, despre
războiul de independenţă.
După model occidental, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice recomanda revizorilor
şcolari judeţeni, ca în comune să se înfiinţeze societăţi de patronaj şi care să cuprindă notabilităţile
comunei, având drept scop principal lămurirea părinţilor să-şi trimită copii la şcoală, dar şi
alfabetizarea adulţilor .
1Ibidem, ff. 41, 93, 106, 108, 142. 127

O altă activitate la care participau elevi şi foşti absolvenţi erau "cursurile şcolare", care-şi
prezentau repertoriul la serbări şcolare şi câmpeneşti cuprinzând cântece naţionale şi populare, la
vioară, nai sau fluier, astfel de acţiuni având loc şi la şcoala din Călimăneşti. În programele pentru
serbări erau cuprinse şi reprezentaţii corale, de teatru, recitări de poezie.
Anul 1912 este începutul pentru casele de citit, care iau fiinţă în Călimăneşti, activităţile
cele mai frecvente fiind şezătorile culturale, unde cele mai multe lecturi erau extrase din Anton
Pann, Ion Creangă, din revistele "Albina", "Vorbe bune", "Gazeta ţăranului" sau din "Calendarul
satelor". Citirea cărţilor, ziarelor, revistelor avea loc sâmbăta şi duminica. Cărţile se împrumutau şi
acasă . Putem vorbi în această perioadă şi de muzee şcolare, care încep să fie înfiinţate la şcolile
din Govora, Berbeşti, Călimăneşti, într-o sală de clasă, cu exponate modeste, a fost însă un început.
În 1917, în Călimăneşti ne apare şcoala de tip urban, având ca învăţător pe N. Iepureanu,
institutor detaşat de la Şcoala nr. 2 R mnicu Vâlcea şi învăţătorii suplinitori pe N.G. Zamfirescu şi
Eug. Iepureanu1.
În 1904, era în atenţia Consiliului local, construirea unui local de şcoală în satul Seaca; nu
erau fonduri şi se solicita un împrumut de 6.000 lei pe termen de 20 de ani, cu un procent de 5%
plătibil la Casa Şcolilor . A intervenit inginerul Ion G. Cantacuzino, care a donat 5.000 de lei
pentru procurarea de cărţi pentru elevii săraci, gestul făcându-l în memoria soţiei sale Maria
(născută Fălcoianu), care începând cu 1897, data stabilirii familiei în Călimăneşti, a dat tuturor
elevilor săraci cărţi, haine şi rechizite şcolare2.
Referindu-ne la învăţământul din Jiblea Veche (pe atunci în judeţul Argeş), menţionăm că
dintre elevii lui Mardarie Cozianul de la mănăstirea Cozia, îl aflăm şi pe Barbu, dascălul care va
deschide şcoală în satul Jiblea, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea. Printre elevii şcolii de la Jiblea
amintim pe Ghenadie, viitor egumen al mănăstirii Cozia. El face o mărturisire că a învăţat carte la
dascălul Barbu din Jiblea3.
În Jiblea Veche, prima şcoală oficială s-a deschis în anul 1854, într-un local închiriat, aflat
alături de clădirea fostei primării. La început, avea un singur învăţător, pe nume Ion Dincuţă. Aici
învăţau şi copiii din Păuşa, iar din 1896 şi copii din Jiblea Nouă (localitate înfiinţată în acel an,
printr-o lege dată de Carol I, pentru însurăţeii de pe Valea Topologului). începând cu anul şcolar
1906/07, şcoala a funcţionat cu două posturi, într-un local propriu cu două săli de clasă, o sală de
atelier şi cancelarie (şcoala veche de lângă monumentul eroilor)4. Se pare că la inaugurarea şcolii a
participat şi ministrul Spiru Haret.
1ANRDJ Vâlcea, fond Revizoratul şcolar Vâlcea, dos. 1/1918.

3N. Andrei, Gh. Pârnuţă, op. cit., pp. 88, 90, 121.
4ANRDJ V lcea, fond' Pretura Jiblea, dos. 8/1942. 128
În incinta mănăstirii Cozia a funcţionat, între 1903-1922, Azilul Elena Doamna, şcoală
pentru fete orfane sau cu situaţie socială precară5.
4. Mănăstirea Cozia şi Călimăneştiul. Schiţă de istorie confesională, socială şi
politică de la 1712 la 1945
4.1. Mănăstirea Cozia şi satul Călimăneşti în secolul al XVII-lea

Fără îndoială, obştea credincioşilor din Călimăneşti nu a putut avea alt început decât cel
legat de istoria atât de cunoscută, dar şi de zbuciumată a mânăstirii Cozia, a cărei principală moşie,
ajungând în timp să creeze un tipar de convieţuire2. Nu este lipsit de importanţă să relevăm faptul
că, în documentul din 20 mai 1388, se face o referire clară la preotul din Călimăneşti, cerându-se
ca să se respecte „orânduirea popii Gavriil' .
Bibliografia referitoare la mânăstirea Cozia a fost şi este atât de vastă, indiferent de
aspectele pe care le urmăreşti, încât este foarte dificil să crezi că o simplă enumerare sau enunţare a
acestor titluri ar fi suficientă, mai ales că, aşa cum a fost descrisă de către unul dintre cei mai
cunoscuţi stareţi ai ei, Gamaliil Vaida, m năstirea Cozia a putut să ofere un univers de cunoaştere,
o simbolistică aparte, fie că ne referim la ctitori, la artă, la restaurare, la viaţa monahală, cultură
şi nu numai, prin însăşi prezenţa ei va fi nu numai acest lăcaş de cult dar şi tot ceea ce este în jur,
mereu între ieri şi astăzi, pentru a parafraza una din lucrările închinate Coziei (Fig. 34).
La prima vedere, legătura cea mai trainică dintre mânăstire şi localitatea Călimăneşti a fost
dată de descoperirea izvoarelor minerale şi de exploatarea lor, aşa se poate explica şi construirea
bolniţei mănăstirii Cozia. Plecând de la menţionarea deja celebră din hrisovul de danie,
Călimăneştiul îşi revendică şi legenda acelui muntean de pe plaiul Călimăneştilor, care a respectat
întâi ceasul rugăciunii de vecernie, înainte de a-şi continua truda cea de toate zilele 3. După alte
surse, satul iniţial, datând din secolul al XIV- lea, a fost mutat mai sus, tocmai pentru liniştea celor
din mânăstire4.
Mult timp au existat păreri pro şi contra existenţei în localitate a unei biserici sau mânăstiri
mai vechi, separată de cea de la Ostrov, ridicată de Radu I şi terminată de fiii săi, Dan şi Mircea 5.
Spaţiul la care ne referim a fost unul în care nu lipsa de aşezăminte bisericeşti sau monahale a fost
o problemă, ci tocmai bogăţia lor şi dezbaterile care s-au născut din mulţimea de ctitori, de la
domni, la boieri, preoţi locali sau simplii credincioşi.
5Gh. Mămularu, G. Mămularu, Din trecutul mănăstirii Cozia, Bucureşti, 2004, p. 27.
2Călimăneşti-Căciulata, prefaţă de Alexandru Gârneaţă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1963, p. 7.
3Valeriu Anania, Cerurile Oltului, Ed. Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, Râmnicu Vâlcea, 1990, p. 68.
4Petre Petria, Itinerar spiritual vâlcean - pas cu pas prin locuri memorabile vâlcene, Ed. Conphys, R mnicu V lcea,
2005, p. 35.
129
5Ion Donat, "Istoricul donaţiunilor. Fundaţiunile religioase ale Olteniei", înA.O., an XV, nr. 7-12, 1936, pp. 289-292.
Indiferent dacă în Călimăneşti, la Ostrov sau la locul numit Cozia veche, a fiinţat prima mânăstire
cu acest nume, cert este că istoria confesională a acestor locuri are o bază de o vechime şi o
continuitate incontestabile1.
Astfel, în ceea ce priveşte ctitoriile monahale de la Călimăneşti, preotul Dumitru Bălaşa
menţiona faptul că biserica veche de mir, datată 1712, nu a fost niciodată vatră monahală . Alături
de Cozia, schiturile din jur au o fundaţie istorică, la fel de importantă: Schitul Turnu, copie a
Coziei, este o ctitorie a lui Varlaam, episcop al Râmnicului şi mitropolit al Ţării Româneşti pe la
1676, tot pe locul unei ctitorii din lemn mai vechi, iar la mănăstirea Stănişoara, pe locul unui schit
de lemn, au continuat să se nevoiască trei călugări, veniţi de la Cozia: Meletie, Neofit şi Isaia . Tot
pe drumul spre Cozia, pe valea Oltului, schitul Cornetul a fost ridicat de către marele vornic Mareş
Băjescu şi soţia sa, Maria, la 1666, dar altarul, ca şi la Ostrov, a fost pictat tot în secolul al XVIII-
lea2.
Pentru perioada premodernă, pentru secolul al XVII-lea, datele pe care le avem sunt
importante mai mult sub latura lor socială, mânăstirea Cozia având în posesie o serie de mari
moşii, cum ar fi: Călimăneşti, Inăteşti, Luncanii, Sevestrenii, Frănceşti, Bucureşti, Vădastria,
Jiblea şi munţii: Călugărul, Miclăuşul, Scărişoara, Bivolarul, Malul, Fole; mănăstiri şi schituri
închinate, cum ar fi: Cotmeana, Turnu, Stănişoara, Ostrov, Cornetu, Scăuieni, Trivale; alte multe
privilegii, cum ar fi: veniturile din vămi, sare şi aur, dar şi privilegiul de samovlastie, putând să îşi
aleagă stareţii şi să se autoadministreze, privilegiu rar acordat şi semn clar de mânăstire
domnească3.
Deşi comunităţile rurale de pe moşiile Coziei erau alcătuite din ţărani dependenţi, birnici,
totuşi trebuie relevat faptul că statutul de preot era un privilegiu. Astfel, în ceea ce îi priveşte pe
preoţii din Călimăneşti, ei au avut un statut aparte, cel puţin faţă de cei din alte sate afierosite
mânăstirii Cozia, chiar fiind rumâni. Astfel, într-un zapis din 5 februarie 1639, se menţiona că
Zaharia, feciorul popii din Călimăneşti vrea să fie eliberat din rumânie. Tatăl lui, preotul Jipa,
fusese menţionat în această perioadă ca martor demn de încredere, atunci când mânăstirea a dorit
clarificarea unor hotărnicii de moşii. Deşi, în legătură cu ieşirea din rumânie, stareţul a fost de
acord, s-a cerut învoire şi lui Matei
Basarab şi totul s-a realizat fără nici o pierdere pentru mânăstire, pentru că împricinatul a adus un
rumân în loc, care a acceptat să devină „rumân cozian", cu o despăgubire de 2000 de bani.
Conform lui Aurelian Sacerdoţeanu, acest preot Jipa se putea trage chiar din primii rum ni
1Vezi în acest sens studiile şi opiniile istoricilor: B.P.Hasdeu, Nicolae Iorga, G. Tocilescu, reluate în studiile lui Tit
Simedria, „Fosta-au două lăcaşuri la Cozia?", în B.O.R., anul LXXIX, 11-12, 1961, pp. 1018-1032 şi ale lui Meletie
Răuţiu în lucrarea sa despre monografia religioasă a judeţului Vâlcea, din anul 1906, p. 46.
2Ibidem, p. 172.
3Meletie Răuţiu, Eparhia Râmnicului. Noul Severin. Protoieria Judeţului Vâlcea cu privire la: monumentele religioase,
precum şi la viaţa morală şi religioasă a poporului, alcătuită cu ocazia jubileului a 40 de ani de domnie a maiestăţii sale,
Carol I, regele României, Ed. Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, Râmnicu V lcea, 1906, pp. 111-114. 130
afierosiţi Coziei de însuşi Mircea cel Bătrân. Este interesant că în anul 1641, prin părţile locului,
întâlnim un boier, Zaharia, fiul preotului Jipa din Călimăneşti1 (Fig. 15a, 29).
Această politică a fost imitată şi de schiturile aparţinătoare, cum a fost cazul la Turnu, unde
în 1677 a fost cumpărată o vie în Păuşa, preluată apoi de Cozia, pentru că schitul Turnu era
considerat ca o anexă a acesteia . Schitul Ostrov, numit de multe ori Călimăneşti-Ostrov, a rămas
în memoria istorică a zonei, mai ales ca fiind locul în care sau călugărit doamna Despina, soţia lui
Matei Basarab, sub numele de Platonida şi mama domnitorului Mihai Viteazul, Teodora, sub
numele de Teofana. Atunci când şi-a redactat testamentul, cunoscut ca diata Tudorii, se
consemnează că: „popii din Călimăneşti şi Jiblea veniseră cu tot satul" .
Cozia - aspecte de istorie politică. Din corespondenţa capilor bisericeşti cu autorităţile
politice, la cumpăna dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, reiese că o mare îngrijorare a
stareţilor mânăstirilor o provocau obligaţiile financiare tot mai mari şi neaşteptate, pe care
lăcaşurile de cult le aveau, fie către Poarta Otomană, fie către armatele de ocupaţie, austriece sau
mai ales ruseşti. Mai mult, în 1794, pentru a preveni foametea în Bucureşti, mânăstirile au
contribuit cu banii necesari pentru a cumpăra grâu, iar în 1797 au dat vistieriei suma de 82.866 de
taleri. Ocupaţia ţaristă dintre anii 1806-1812 a impus şi ea mari cereri pentru aprovizionarea
armatei .
Odată cu zavera lui Tudor, Cozia şi-a recăpătat rolul strategic pe care l-a mai avut de multe
ori, deşi mânăstirea tocmai trecuse prin câţiva ani de linişte, care s-au dovedit foarte roditori pentru
una dintre cele mai importante meniri ale acesteia: cultura şi şcoala. Astfel, în 1818, au fost
construite chilii pentru o şcoală şi pentru o bibliotecă, iar în 1821 şi celelalte clădiri au fost refăcute
aşa cum s-a putut. Se continua astfel o tradiţie deja celebră şi anume, şcoala fondată aici de către
Marin, grămătic de Cozia; pictorii de icoane îşi reiau, la rândul lor, activitatea şi se pun bazele a
ceea ce va fi un mic muzeu al mânăstirii, din care vor face parte un număr mare de cărţi
bisericeşti2. Anul 1821 a schimbat dramatic mersul lucrurilor de aici. Deşi nu toate informaţiile
concordă, se pare că Tudor a trimis 100 de panduri aici sub comanda căpitanului Ion Solomon şi
apoi a dorit să aşeze aici Divanul Ţării, pentru ca mai târziu mânăstirea să fie vizată şi de eterişti .
Bătrânul stareţ Teodosie a căutat să apere avutul mânăstirii, pe care l-a pus în lăzi, care au fost
trimise la Sibiu şi în testamentul redactat spune că din cele 14 lăzi, 9 erau în grija preotului Ioan
din Boiţa şi restul la vama din Sibiu-Lazaret. Stareţul a murit la Sibiu şi a fost îngropat „la biserica
cucoanei Hagicăi", soţia lui Constatin Hagi-Pop, la 29 mai 1822, în cimitirul Bisericii din Groapă3.
În perioada ce începe cu domniile naţionale nu au avut loc schimbări importante, Cozia
reintrând în atenţia Logofeţiei Bisericeşti odată cu situaţiile statistice, care defalcau starea şi
1Aurelian Sacerdoţeanu, „Eliberarea preoţilor din rumânie în secolul al XVII-lea", în B.O.R., anul LXXXV, 11-12,
1968, p. 1396.
2Dumitru Dumitrescu, Resursele turistice ale judeţului Vâlcea, Ed. Conphys, R mnicu-V lcea, 2003, p. 25.
3Grigorie Uriţescu, op. cit., p. 212. 131
veniturile mânăstirilor pământene de cele închinate. În anul 1833, prin raportul nr. 505 din 14
decembrie, conform unei dări de seamă, la Cozia obştea era formată din 24 de monahi şi 12
posluşnici la toate treburile mânăstirii. Erau incluşi şi cei aflaţi în schiturile şi mânăstirile închinate
ei: Stănişoara, Seaca, Trivalea, Cotmeana (Argeş). Ultima, din vechime unită cu Cozia, avea un
egumen propriu şi 12 monahi. În Plaiul Loviştei este menţionat şi schitul Cornetu cu 3 călugări şi
un stareţ. În acest document veniturile sunt amănunţit prezentate şi printre ele enumerăm: claca de
la 44 de familii 12 zile pe an, 44 de care de lemne, 70 de taleri pentru f n, arenda pentru un pod
peste Olt sau pentru unele cârciumi, cum era cea de la Răduleşti.
În Plaiul Arefului, schitul Ostrov, de maici, Stănişoara şi Turnu aveau şi ele o situaţie
materială bună; de exemplu, schitul de maici avea clacă de la 115 clăcaşi, 30 de vaci, 2 moşii (una
în plasa Topologului şi una în Teleorman), schitul Stănişoara deţinea 6 pogoane de vie în Jiblea,
multe animale, o livadă mare de pruni „pe moşia mânăstirii Cozia", iar schitul Turnu, pe lângă
proprietăţi similare, avea şi o moară „cu apa oprită", o silişte de pruni lângă schit, o vie. Cu toate
aceste informaţii referitoare la o stare materială relativ bună Cozia, la sfârşit, a fost trecută în
rândul mânăstirilor cu o stare materială slabă dar fără nici un fel de explicaţii1.
Tot aici se cuvine menţionat şi un alt aspect, şi anume s-a cerut mânăstirilor mari,
domneşti, să susţină material pe cele sărace, astfel încât Cozia a avut în grijă 4 schituri, care se
pare că au ajuns să aibă o situaţie materială mai bună: Turnu, Scăueni, Trivalea şi
Stănişoara. Tot acum sunt menţionate şi sumele de bani primite de la stat: astfel Turnu a primit
3000 de lei în timpul lui Barbu Ştirbei şi 7000 de lei, după 18602.
În cifre, plaiul Cozia avea 5 sate mânăstireşti şi 3047 familii ţărăneşti de moşneni şi 1648
de clăcaşi, ceea ce explică şi comportamentul social în perioadele care vor urma. Numărul
bisericilor era mare: 36 de piatră, 33 de lemn, cu 122 de preoţi, 44 de diaconi, 21 de cântăreţi şi 27
de paracliseri3.
Stabilimentul de băi şi zona ca atare încep să atragă o serie de personalităţi, cum au fost, în
1842, Grigore Alexandrescu şi Ion Ghica, din care primul a fost în mod sincer dezamăgit de felul
în care arăta Cozia şi a fost convins că mormântul lui Mircea cel Bâtrân fusese profanat cu ocazia
reparaţiilor făcute în timpul domnitorului Gheorghe Bibescu, în anul 1847. Acesta a demarat o
serie de reparaţii, numind pe Ioan Schlater, „arhitect mânăstiresc"; de la el au rămas mai multe
rapoarte despre reparaţiile demarate la Cozia. Tot la Cozia în 1849 şi în 1857 au continuat, la
îndemnul domnitorilor Gh. Bibescu şi Barbu Ştirbei, reparaţiile, astfel că în urma lor chiliile de pe
partea de vest au fost dărâmate şi au fost construite cele două pavilioane pentru reşedinţa de vară4.
1T.G. Bulat, „Mânăstirile pământene din Ţara Românească în epoca Regulamentului Organic (1831-1834)", în B.O.R.,
anul XCIII, 9-10, 1975, Bucureşti, pp. 1165-1176.
2Grigorie Uriţescu, op. cit., p. 122.
3I. Ionescu, „Documente. Catagrafia Episcopiei Râmnicuui de la 1845", în M.O., anul XVII, 7-8, 1965, p. 648.
4Dumitru Dumitrescu, op. cit., p. 19; „Documente. Două rapoarte ale arhitectului Ioan Schlater din anul 1847", în
B.O.R., anul LXXX, VI, 3-5, 1968, pp. 493-494; Vasile I. Berbece, Costea Marinoiu, Aurel Matei, Gh. Mămularu,132
Cozia - 1848-1877. În timpul evenimentelor de la 1848 la Cozia s-au retras Nicolae
Golescu şi preotul Radu Şapcă. Studiile istorice consacrate acestuimoment semnalează propagarea
ideilor revoluţionare şi măsurile luate în acest sens în lunile iulie- august 1848. Guvernul
provizoriu s-a adresat preoţilor ca să citească în fiecare biserică Proclamaţia de la Islaz, iar în 16
septembrie, când deja turcii erau în Bucureşti, la R mnicu-Vâlcea a avut loc o adunare a clerului
din eparhie pentru susţinerea revoluţiei, dar nu există decât puţine informaţii referitoare la preoţii
care au participat. Se pare că documentele de arhivă au fost distruse după revoluţie, mitropolitul
Neofit pedepsind aspru pe toţi preoţii bănuiţi că au avut simpatii revoluţionare, dar opunându-se ca
ei să fie trimişi
în surghiun la mânăstirile Cozia, Tismana sau Bistriţa, pentru că erau prea aproape de
4
graniţă .
Mişcarea unionistă a avut şi în această zonă fervenţi susţinători, în lumea clerului cel mai
notabil exemplu fiind cel al episcopului de R mnic, canonizat sub numele de Sf. Calinic de la
Cernica, dar din satul Jiblea a plecat şi un reprezentant în Adunarea ad-hoc a Munteniei, Tudose
Mugescu, ţăran clăcaş de aici. El a depus eforturi foarte mari pentru ridicarea bisericii din Jiblea
Veche, construită între 1857-1862, pe locul celei vechi, „cu cheltuiala visteriei din veniturile
mănăstirii Cozia, egumen fiind Ipolif. Stareţul menţionat mai participase la reparaţiile făcute la
bisericile vechi din Călimăneşti şi Păuşa1.
Vizita domnitorului Unirii, Alexandru Ioan Cuza, la Călimăneşti şi Cozia, în iunie 1859, s-
a bucurat de o mare simpatie din partea locuitorilor, care au şi păstrat, apoi, în tradiţia locului,
amintirea unei fântâni zisă a lui Cuza-vodă2. Din perioada în care se discuta deja despre
secularizarea averilor mânăstireşti, avându-se în vedere doar cele ale mânăstirilor închinate,
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice a trimis o adresă, datată 4 octombrie 1860 şi semnată de
Vasile Boerescu, prin care se cereau Coziei lămuriri în ceea ce priveşte numărul de călugări, naţia,
vârsta, unde aveau metania şi ce meserii cunosc şi de când se află în mânăstire. Din datele trimise a
reieşit că până în 1863 obştea nu a mai depăşit numărul de 30 de călugări. Respectiva adresă a
venit după ce Alexandru Odobescu a făcut în anii 1860-1861, o serie de vizite de documentare pe
la mânăstiri, inclusiv la Cozia, unde se referă mai mult la „stabilimentul de băi", dar îşi exprimă şi
dezolarea la vizitarea ctitoriei lui Mircea cel Bătrân. La fel, Dimitrie Bolintineanu a fost de părere
că după plecarea forţată de aici a curatorului civil Radu Şapcă, mânăstirea a decăzut şi mai mult şi
Vâlcea. Ghid turistic, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1976, p. 67.

1Pr. Dumitru Sandu, „Despre un întemeietor de biserică şi doi cioplitori de cruci din Jiblea Veche/ Călimăneşti",
înM.O., anul XXXII, 1-2, 1980, p. 169.
2Vasile Berbece, Costea Marinoiu, Aurel Matei, Gheorghe Mămularu, op.cit., p. 5. 133
a ajuns „cel mai căzut în ruină, mizerie lăcaş istoric de cult. Şi argintăria a dispărut şi era, după
ştiinţa lui, la Muzeul de Iaşi şi în biserici particulare, cum era cea din Ruginoasa"1.
Dacă viitorul ministru de Culte şi Instrucţiune Publică a fost supărat pentru că a găsit
obiecte din patrimoniul Coziei în toată ţara, Alexandru Odobescu, atunci când a fost în aceeaşi
calitate oficială, a considerat că trebuie să le apere, adică să le ia şi să le trimită la Bucureşti. A luat
un număr de 200 de cărţi, iar lista a încredinţat-o administraţiei din Vâlcea, ca să o trimită la
Ministerul Cultelor. Printre aceste cărţi cele mai preţioase erau o Cazanie slavonă de la 1650, Noul
Testament de la Belgrad din 1658, Biblia românească de la Bucureşti din 1688, Divanul lui
Dimitrie Cantemir, 8 manuscrise din care 4 slavone, iar în Arhivele Naţionale au intrat un număr
de 1147 de documente şi 102 hrisoave. Actul în sine a stârnit proteste şi discuţii, problema nefiind
soluţionată nici în zilele noastre2.
Preotul Radu Şapcă a fost numit curator civil al Coziei, fiind socotit atât de domnitor dar şi
de către ministrul de resort, Dimitrie Bolintineanu, ca fiind omul potrivit.
El nu a putut să stabilească însă un dialog cu partizanii fostului stareţ, motiv pentru care după un
interval scurt de timp, între aprilie 1864 - august 1866, a preferat să plece să administreze
mânăstirea Brâncoveni. Conflictul său cu 2 ieromonahi şi 2 cântăreţi a fost iniţial aplanat de
Prefectura Vâlcea, iar primăria din Călimăneşti a acceptat cererea preotului de a-i înlocui pe
călugării recalcitranţi cu 2 preoţi de aici, pentru că aceştia erau „...de prisos în comună şi cu
apropiere de mânăstire". Se mai poate menţiona faptul că, la întocmirea procesului-verbal cu
privire la inventarul de la mânăstirea Cozia, au fost prezenţi şi subprefectul judeţului Vâlcea şi
notarul comunei Călimăneşti3. Ceea ce nu a putut fi criticat în cazul preotului Radu Şapcă a fost
faptul că din această perioadă, preotul
a hotărât să doneze 500 de lei din salariul lui de 1000 de lei, „din amoare-dragoste de
.,,2
patrie şi pentru cei nevoiaşi .

Se observă, mai ales din această perioadă, că în schimbul unor sume de bani date în contul
mânăstirii Cozia, oficialităţile reuşesc să se insinueze, treptat, în cunoaşterea şi dirijarea întregii
activităţi administrative, fiind mult mai restrictive decât ar fi trebuit în unele probleme care
implicau mânăstirea şi ceea ce se afla în afara ei. În 1863 suma dată de stat din buget, pentru
personal şi materiale, a fost de 8850 de lei, dar bugetul mare, detaliat, inclusiv pentru banii de
reparaţii, cancelarie, sărbătoarea hramului şi pentru
-3
primirea oaspeţilor a ajuns la 74. 240 de lei .
1Alexandru Odobescu, Opere, vol. II, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1967, p. 395; Dimitrie Bolintineanu, Opere,
vol. IX, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1961, pp. 254-255.
2Episcopia Râmnicului. 500 de ani de la înfiinţare (1503-2003), Ed. Adrianso, R mnicu-V lcea, 2003, pp. 467-468.
3Pr. Gabriel Cocora, „Popa Şapcă, curator la mânăstirea Cozia", în M.O., anul IX, 11-12, 1957, pp. 758-760. 134
Cu toate acestea, atunci c nd arendaşul moşiilor Jiblea şi Călimăneşti a cerut stareţului să
se intervină la ministerul de resort, pentru ca acesta să ajute doar cu o cantitate de lemne la
reparaţiile urgente de la stabilimentul de băi de la Călimăneşti, statul a refuzat pe motiv că aşa
ceva nu este inclus la articolul 19 din contractul de arendare. În memoriul arendaşului Dimitriu
erau vizate mai ales „odăile de băi", cu lemne putrezite, dar se cereau reparate şi hanul şi odăile
din Călimăneşti, morile de aici sau cârciuma din Jiblea1.
Odată cu legea secularizării averilor mânăstireşti, începând mai ales cu decembrie 1864,
Călimăneştiul are o existenţă proprie. Din punct de vedere administrativ, conform Dicţionarului
geografic al judeţului Vâlcea, realizat de Grigore Alexandrescu la 1893, localitatea Călimăneşti
avea 2088 de locuitori, 497 de case şi 5 cătune, iar ca părţi componente aşezările Călimăneşti,
Gura Văii, Seaca, Ţigănia şi Căciulata2.
Au fost şi voci care, în plan confesional, au contestat secularizarea averilor tuturor
mânăstirilor, deoarece s-a accentuat şi mai mult controlul statului şi a început o degringoladă a
stării financiare, ce, în cazul Coziei, nu a mai putut fi oprită. Cozia avea înainte de secularizare un
venit anual de un milion de lei, dar după 1864, obştea s-a redus drastic; au mai rămas cel mult 30
de persoane, unii călugări mutându-se la alte mânăstiri, cum ar fi Tismana sau Polovraci. De
asemenea, s-au produs nenumărate spolieri de obiecte sacre preţioase, manuscrise sau cărţi 3. Un
pictor francez venit în Rom nia, în cursul anului 1866, pentru a realiza o serie de peisaje, inclusiv
pe valea Oltului, a vizitat mânăstirea şi a constatat că, deşi era sub înalta protecţie a prinţului, se
afla în stare de paragină şi trebuia să plătească dări. El era mai optimist în privinţa apelor minerale
alcaline, pe care le dorea c t mai cur nd bine exploatate .
Din timpul Primului Război Mondial nu există date complete privind pagubele produse în
zona cursului mijlociu al Oltului. Se ştie totuşi că în timpul operaţiunilor militare din 1916 au fost
bombardate biserici. În perioada următoare au fost luate 181 de clopote de către trupele de
ocupaţie germane şi austro-ungare . Şirul actelor este reluat în 1919, printr-o adresă către Prim-
Procurorul de pe lângă Judecătoria Vâlcea, referitoare la pagubele suferite de parohia Călimăneşti,
în timpul războiului. Aflăm astfel că au fost luate două clopote de la biserica veche, obiecte din
biserica parohială, 10 kg de tămâie. Zidul din jurul noii biserici a fost distrus; la fel stranele,
ferestrele, biblioteca iar în biserică au fost depozitate arme. În ceea ce priveşte arhiva se precizează
că o parte a rămas la parohie şi alta a fost distrusă, mai ales cea referitoare la anii războiului4.
La fel ca şi cele două biserici din Călimăneşti, mânăstirea Cozia a trecut prin cea mai
neagră perioadă din istoria sa. Chiar şi numai comparând inventarele din 1913 şi 1914 cu cele din
1Ibidem, dos. nr. 2, memoriul din 24 07 1863.

2Fenia Driva, Călimăneşti, Căciulata, Cozia, un altfel de ghid, Ed. Conphys, R mnicu V lcea, 2002, p. 27.
3Meletie Răuţiu, op. cit., pp. 44-45.
4Arhiva Episcopiei Râmnicului. Noul Severin, Protoieria Loviştei, fond Parohia Călimăneşti, Pachet VI, Dosar 61,
1919, nr. 18. 135
1919, ne putem da seama de proporţiile dezastrului. Se cunoaşte faptul că atunci când mânăstirea a
fost evacuată, arhimandritul Grigorie Stoenescu avea deja întocmit un inventar. Cel din 1913
menţiona două biserici, cu toate cele necesare Sf. Slujbe, 21 de hectare, din care 9 au fost date în
folosinţă pentru Azilul „Elena Doamna", fără nici un fel de obligaţii din partea acestuia, casele din
jurul Bolniţei, 8 dosare cu acte de cancelarie, acoperind perioada 1898-1913 şi mai multe cărţi
bisericeşti. În inventarul din 1914 sunt menţionate în plus 4 tablouri cu familia regală. În ceea ce
priveşte obiectele de valoare, care au fost incluse în ceea ce noi şi astăzi numim tezaurul de la
Moscova, cel care s-a ocupat de aceasta a fost Tzigara Samurcaş 1. La retragere, arhimandritul a
luat cu el averea mobilă: sfintele vase, veşmintele, argintăria, arhiva, cărţile de ritual, biblioteca,
documentele, sigiliul, planul mânăstirii, inventarele. O parte au fost retrocedate Episcopiei
Râmnicului şi alta l-a însoţit pe stareţ în Moldova, până la mânăstirea Bogdana din Bacău, unde
acesta a murit în 1918.
La 28 februarie 1919, ierodiaconul Athanasie Popescu, numit provizoriu la conducerea
Coziei a considerat normal să stabilească proporţiile dezastrului şi astfel redactează un raport datat
19 iunie 1919. Situaţia era dezolantă: cele două biserici au fost deteriorate, biserica mare a rămas
fără icoane, a fost folosită de ocupanţi ca grajd de cai, nu mai avea ferestre, strane, arhiva găsită a
fost distrusă, masa altarului a fost lovită cu ciocanul, cupola nu mai avea crucea de aur cu cele 11
globuri, au dispărut cele 3 clopote şi cele două mari policandre, dăruite de Constantin
Brâncoveanu. La biserica Bolniţei, deteriorată în mare măsură, toate clădirile din jur au fost
distruse. Şi mai trist, mormintele lui Mircea cel B tr n, al fiului său Mihail şi al mamei lui Mihai
Viteazul au fost profanate. Pentru a se putea reveni treptat la normalitate, mânăstirea a cerut
ajutorul ministerului de resort dar şi al Ministerului de Război, care a asigurat paza mânăstirii, a
donat vase de cult pentru pomenirea soldaţilor români căzuţi în luptele de pe valea Oltului, dar şi
8000 de mp pentru refacerea împrejmuirilor. La fel s-a primit şi sprijinul directorului Societăţii
„Govora-Călimăneşti", iar pentru întărirea sufletească a credincioşilor şi într-un fel ca o nouă
sfinţire, Episcopia Râmnicuui a fost de acord cu aducerea moaştelor Sfântului Grigorie Decapolitul
pentru 3 zile, de la mânăstirea Bistriţa la Cozia, la sărbătoarea Sf ntului Ilie din anul 1919 .
Pagubele au fost trecute într-un tabel prin care se menţionau nu numai pierderile materiale dar şi
cele de pe plan moral: jignirile aduse personalului monahal, propaganda împotriva confesiunii
ortodoxe, silnicia morală de a nu se îngădui pomenirea la Sf. Slujbe a familiei regale şi a
chiriarchului locului, transformarea bisericilor în depozite şi profanarea cimitirelor .
Peste timp, unul dintre cei mai cunoscuţi donatori, în sensul că a dat sume mari de bani
pentru restaurarea Coziei, a fost şi un cetăţean elveţian, Ernst F. Wangler, pe care familia Brătianu
a dorit să îl cointereseze şi în administrarea staţiunilor Govora şi Călimăneşti. Despre el s-a
1Ibidem, fond Mânăstirea Cozia, Pachet X, dos. 61/1919-1921, nr. 1. 136

susţinut, că datorită prieteniei cu aghiotantul mareşalului August von Mackensen, Cristian von
Baumgartner, au putut fi oprite o serie de abuzuri în cele două staţiuni şi la ferma familiei Brătianu
de la Mihăieşti. Deşi este greu de probat, s-a afirmat că, aici, la Călimăneşti, acesta a aflat şi data la
care urma să se declanşeze ofensiva
germană pe frontul din Moldova în vara anului 1917. A locuit în vila Meri din Călimăneşti şi deşi
a fost expulzat din România la începutul celui de Al Doilea Război Mondial, din Elveţia, a sperat
că o să poată să se întoarcă sau cel puţin să ajute prin donaţii, mai ales mânăstirea Cozia. Astfel,
în cursul anului 1973, a contribuit la consolidarea bolniţei, cu 20.000 de franci elveţieni şi pentru
Cozia a mai dat 10.000 de franci elveţieni; astfel Cozia a putut fi acoperită cu aramă1.
4.2. Mănăstirea şi satul. Aspecte de istorie socială

Istoria socială conflictuală s-a menţinut şi pe parcursul secolului următor, mai ales după
ce Oltenia a devenit austriacă, în intervalul 1718-1739, adică între pacea de la Passarowitz şi
pacea de la Belgrad. Nenumăratele conscripţii ale Vienei nu au putut ocoli mânăstirile, mai ales
că acestea aveau cele mai mari proprietăţi. Prima statistică de acest tip a fost întocmită în anul
1721 şi relata faptul că mânăstirea Cozia avea, la aceea dată 21 de sate şi 4 părţi de moşie . După
conscripţia generalului Virmond, satele din judeţul Vâlcea aveau următorul regim juridic: 68 sate
boiereşti, mânăstireşti sau fiscale faţă de 85 de sate, ce erau considerate de moşneni .
Problematica socială predomină şi acum în aproape toate relatările despre Cozia, desigur
şi datorită a doi factori, a căror importanţă nu putea fi eliminată: interesele materiale şi importanţa
strategică a zonei.
Oricum, înainte de instaurarea regimului fanariot, după restaurarea din timpul lui Neagoe
Basarab, Constantin Brâncoveanu şi mai ales marele său paharnic, Şerban Cantacuzino, au fost
preocupaţi, între 1704-1710 de refacerea picturii, de construcţia unui pridvor existent şi în zilele
noastre, alături de alte multe acte de pietate creştină cuprinse în noua pisanie a mânăstirii Cozia,
în care este consemnat numele domnului, al episcopului de Râmnic, Antim Ivireanul şi a lui
Mihail, stareţul Coziei2 (Fig. 18a).
Frumuseţea izvorâtă din iniţiativele pline de har din timpul domniei lui Brâncoveanu şi
apoi ale lui Şerban Cantacuzino a fost repede umbrită nu numai de atitudinea neinteresată a
domniilor fanariote, dar şi de actele brutale şi directe ale ocupaţiei militare, de spolierea de odoare
şi de incendieri ce au avut loc. După ce familia Cantacuzinilor, care refăcuse pictura ce îi
reprezenta pe ctitori şi se reprezentaseră şi pe ei, peste puţini ani, în 1716, mânăstirea Cozia a fost
ocupată de austrieci. Atunci au dispărut
1Pr. Constantin Dejan, ing. Octavian Dejan, „Fapte necunoscute din umbra Primului Război Mondial şi eroul lor, un
mare prieten al României", în B.O.R., anul CXXII, 7-12, 2004, pp. 638-644.
2Contantin Bălan (coord.), Inscripţii medievale şi din istoria modernă a României. Judeţul istoric Vâlcea (sec. XIV-
1848), Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2005, doc. VI, 345, p. 302, doc. VI, 346, p. 303. 137
obiecte de valoare, dar şi multe acte originale de proprietate. Tot de atunci a început un fenomen,
cu repercursiuni negative pentru mult timp şi anume, reducerea drastică a obştii monahale, în 1718
fiind menţionaţi doar 18 vieţuitori1.
Decretul imperial din 22 februarie 1719 se ocupa şi de organizarea vieţii religioase din
Valahia austriacă, fiind atinsă atât autoritatea episcopului de Râmnic, dar şi cea a stareţilor marilor
mânăstiri, mai ales cele domneşti, care vor depinde direct de împărat. S-a mers şi mai departe şi s-a
cerut de către consilierul cameral Ignaţiu Haan, ca privilegiile materiale ale acestor mânăstiri,
despre care stabilise că deţin 100 de mari moşii, ce reprezentau 1/5 din suprafaţa Olteniei, să fie în
mod drastic afectate, în ceea ce priveşte scutirea de dări, bolovanii de sare de la ocne, taxele din
vămi, scutirile de taxe pentru cele necesare traiului, scutirile pentru dijmele din oierit, vinărit,
albinărit, dreptul de a lua vinăriciul şi peştele din bălţile stăpânite, taxele luate de la ţiganii aurari
etc.
Pe protestul trimis de episcopul din Râmnic şi stareţii de la marile mânăstiri din Oltenia nu
găsim şi semnătura celui de la Cozia, dar, în 1735, când a fost ales ca episcop al R mnicului,
stareţul de la Cozia, Ghenadie, nu a fost acceptat de austrieci, fiind „bănuit de necredinţă faţă de
ei" . Interesaţi de construcţia a ceea ce va deveni Via Carolina, militarii austrieci nu au putut ocoli
din planurile lor de fortificare Cozia, care apare menţionată în rapoartele prinţului Eugeniu de
Savoia din 1718, ale căpitanului Friederich Schwanz, ce s-a aflat în 1717 la Cozia, unde a dirijat
lucrările de fortificaţie, fiind vizat şi oraşul Râmnic, sau în rapoartele generalului Wallis din 1731 .
Un alt ofiţer austriac, Friederich Schwanz von Springfels a realizat în 1723 şi o hartă cu
mânăstirile Cornetu, Cozia, Govora, Bistriţa şi Polovragi, făcând şi o descriere a preoţilor din
sate:"... cu potcap albastru pe cap, pe care nu îl scot în faţa nimănui, cu barbă şi plete lungi, care
după slujbă lucrează pământul ca şi alţi ţărani", dar călugării erau văzuţi doar ca având cunoştinţe
bune de greacă şi pentru că unii depun eforturi pentru învăţarea limbii latine2.
O viziune critică îi aparţine directorului suprem al Olteniei, generalul Charles von Tige,
care, numit în 1725, îşi inspectează provincia, menţionând şi Cozia, dar este de părere că „sunt
cam multe mânăstiri de călugări superstiţioşi, în care egumenii fură nestingheriţi". După cum se
poate observa foarte uşor, atenţia lui este îndreptată spre obligaţiile pe care le-ar mai putea impune
mânăstirilor.
Astfel, la noile cereri ale oficialilor austrieci, este menţionat un protest venit din partea
Coziei. Funcţionarii statului austriac au încurajat criticile la adresa personalului din mânăstiri nu
numai pentru că erau străini de confesiunea ortodoxă, dar şi pentru că doreau, treptat, să le aducă
sub controlul direct al Vienei, prin intermediul Camerei Aulice, care îşi avea funcţionarii la Sibiu
1Grigorie Uriţescu, op. cit., p. 210; Nicolae Dobrescu, Istoria Bisericii Române din Oltenia în timpul ocupaţiunii
austriace (1716-1739), Ed. Institutului de Arte Carol Gobl, Bucureşti, 1906, pp. 5-12.
2Claudia Dumitriu, „Viaţa bisericească a românilor reflectată în scrierile unor călători străini (sec. XVIII)", înM.O., anul
CXX, 7-9, 2002, pp 423- 424. 138
şi Craiova. Dintre stareţii sau egumenii marilor mânăstiri, din motive lesne de înţeles, oficialităţile
austriece au incriminat în majoritatea cazurilor pe cei de la Tismana şi Cozia1. Tot din această
perioadă, Cozia a mai primit doar un procent mic din taxele pe care le încasa de la ţiganii aurari şi
de la tăietorii de sare de la ocne, confiscate acum de Consiliul aulic de război şi de Camera
Imperială, mai ales începând cu anul 1734. Au fost numeroase memoriile prin care mânăstirea a
cerut să fie repusă în drepturile ei, atestate şi trecute în vechile hrisoave: taxele de drum, plata
taxelor de păşune de către locuitorii din Orlea, plata pentru dreptul de a folosi bălţile de peşte şi
scutirea pentru un anumit număr de ţărani posluşnici. În inventarele numeroase ale perioadei
austriece, satul Călimăneşti este menţionat de multe ori, cum a fost cazul într-un registru de
evidenţă a satelor pe care le avea episcopia Râmnicului, redactat în limba italiană, unde la satele
aparţinând Coziei este menţionat doar Călimăneştiul, sub forma „Kalimanesti del monastero
Cozia", cu un număr de 186 de familii2.
Într-un memoriu al generalului Francisc von Wallis, în limba latină, din anul 1731, la
capitolul referitor la Cozia, prima localitate menţionată este tot satul Călimăneşti: „Hoc
monasterium in Caesarea hoc Valachia habet pagum Kalimanesti cum subditis" .
Datorită deselor conflicte militare, mănăstirea a avut deseori de suferit. În timpul unui nou
război, care a readus Oltenia în componenţa Ţării Româneşti, pentru ca satele din nordul Olteniei
să fie iertate, episcopul de Râmnic, Climent a fost sfătuit de domnitorul Constantin Mavrocordat să
facă „act de supunere faţă de turci", ceea ce acesta a şi făcut la 15 februarie 1738, c nd, adres ndu-
se locuitorilor şi clerului din nordul judeţului Vâlcea, îi îndemna să se supună turcilor, ca să evite
actele de răzbunare ale acestora3. Mai t rziu, în anul 1736, în timpul unui nou război, turcii au ajuns
iar la Cozia, care a fost arsă. Cel mai trist episod a avut loc în anul 1788, c nd un comandant turc,
Tufeccibasa Husein aga, îi scria domnitorului Nicolae Mavrogheni de la mânăstire unde îşi
stabilise cartierul general. În amintirile lor, Dionisie Eclesiarhul ca şi Ienăchiţă Văcărescu descriu
atacurile turceşti asupra a două mânăstiri: Cozia şi Tismana. Bisericile şi clopotniţele de acolo au
fost arse. Cozia a fost din nou prădată de tot ceea ce avea de preţ: Sfintele Vase, Evangheliile
ferecate în argint, crucile din argint şi aur cu nestemate, argintăria. Mai mult, turcii au aflat în
pereţii clopotniţei barele de aur şi argint, puse acolo de întemeietor, pentru ca mânăstirea să aibă în
cele mai grele clipe un mijloc de subzistenţă. Au luat chiar şi porţile mânăstirii şi le-au dus la
Vidin4.
Nu a fost de mirare astfel că în anul 1848, când s-au luat măsuri pentru restaurarea vechii
clopotniţe, la iniţiativa domnitorului Gheorghe Bibescu, a fost descoperită o nişă, unde s-au ascuns
1Nicolae Dobrescu, op. cit., p. 51. Claudia Dumitriu, op.cit., p. 422.

2Nicolae Dobrescu, op. cit. p. 100, doc. 5, p. 147.
3Ibidem, p. 319.
4Tereza Sinigalia, „Imaginea mânăstirii Cozia la călătorii din secolele XVII-XVIII", în M.O., anul XXXVIII, 1986, 9-
10, pp. 32-33. 139
un număr de 46 de acte originale, care se încadrau cronologic din secolul al XIV-lea şi până în
1782. Printre documente se afla şi Cartea de judecată a isprăvniciei Vâlcea, ce făcea referire la
procesele dintre mânăstire şi localitatea Călimăneşti, procese desfăşurate pentru stabilirea dreptului
de proprietate asupra muntelui Gera, fiind un ilustrativ exemplu al existenţei unor tensiuni sociale,
care nu au putut fi evitate1.
Colecţiile de documente relevă un număr tot mai mare de conflicte sociale, pe măsură ce
acestea s-au generalizat în Ţările Române. Din acest punct de vedere, Călimăneştiul nu a fost o
excepţie, nici în timpul austriecilor şi nici după. Astfel, în 1722, Administraţia austriacă a stabilit
zilele de clacă ale locuitorilor din Călimăneşti, Enăteşti şi Săvăstreni: „în lunile de vară şi de
iarnă să lucreze omul care va fi toporaş, 3 zile de lună iar iarna, 2 zile de lună, iar care va fi cu
carul sau cu plugul, să lucreze o zi". La mijlocul secolului, o poruncă domnească de această dată,
din iunie 1747, a fost dată locuitorilor din Jiblea, Călimăneşti şi Orlea, moşii ale Coziei şi
prevedea obligaţia acestora de a presta 12 zile de clacă, conform Aşezământului lui Constantin
Mavrocordat2.
Urmărind cu obstinaţie să-şi apere posesiunile, stareţii de la Cozia au insistat ca
documentele de reconstituire sau de stabilire a proprietăţii să fie întărite de jurământul locuitorilor
de pe moşiile cu pricina, astfel încât, având sorţi mici de izbândă în faţa autorităţii mânăstirii, cei
din Călimăneşti aleg până la urmă, să încheie procesele, din moment ce, după revenirea la Ţara
Românească, alături de mânăstire, mai este invocată şi autoritatea mitropolitului sau a episcopului
de Râmnic (mai ales că mulţi stareţi de la Cozia au ajuns în aceste demnităţi). Astfel, într-un hrisov
al lui Alexandru Scarlat Ghica se dă dreptate Coziei, în ceea ce priveşte „locurile din moşia
Bogdăneşti", cu o carte de blestem a mitropolitului Grigore. Sătenii din Călimăneşti au fost obligaţi
să declare natura proprietăţii pentru locurile „din Valea Seacă până la valea Boului"3.
Conflictele au fost alimentate şi de implicarea unor preoţi de pe aceste moşii, cărora nu li s-
a negat niciodată evlavia, dar nici credinţa în dreptatea cauzei lor. Moşia Bogdăneşti, cumpărată de
Cozia la 17 mai 1683, a fost mult timp motiv de discordie, deoarece nu mai existau documente
care să ateste în mod clar hotărnicia făcută în momentul în care a fost cumpărată. Şi în anul 1767
aceste lucruri nu au fost stabilite, din moment ce Cozia are un proces cu Ion Diaconul pentru „doi
codrii de loc în hotarul moşiei Bogdăneşti". Anaforaua de judecată stabilea proprietatea Coziei
asupra lor4. La fel s-a stabilit şi în cazul procesului Coziei cu Sarchiz moşneanul, care nu a primit
alţi doi codri, pe care îi revendica de pe moşia Bogdăneşti5.
1Emil Vârtosu, „O tainiţă de acte la mânăstirea Cozia", înM.O., anul XI, 9-12, 1959, pp. 571-572.
2Şerban Papacostea, op. cit., pp. 175,182.
3Corneliu Tamaş, Ion Constantin Vasile, Monumente arhivistice vâlcene, Ed. Conphys, R mnicu V lcea, 1998, doc.
355, p. 120.
4Ibidem, doc. 361; ANRDJ Vâlcea, fond Tribunalul Judeţean Vâlcea, dos. 120/1848, f. 473.
5Corneliu Tamaş, Ion Constantin Vasile, op.cit., doc. 369; ANRDJ Vâlcea, fond Tribunalul Judeţean Vâlcea, dos.
574/1834. 140
Una dintre cele mai dure confruntări a avut loc în procesele prin care mai mulţi ţărani din
Jiblea au încercat să arate că moşia Jiblea nu era a mânăstirii în totalitate. Neofit, mitropolitul Ţării
Româneşti, sub carte de blestem, cere stareţului de la Cozia, dar şi călugărilor să îi consulte pe
locuitorii din Călimăneşti şi Jiblea „cine a stăpânit mai întâi locul?". In acelaşi an, 1742, 11
ieromonahi şi preoţi de mir, împreună cu alţi 16 oameni bătrâni depun mărturie că moşia Jiblea a
fost a mânăstirii. Alte două documente, din acelaşi an, au specificat din nou acest lucru, de această
dată răspunsul a venit din partea întregii comunităţi din Călimăneşti şi Jiblea. După ce moşia a fost
împărţită în două, 36 de oameni bătrâni din Călimăneşti au depus mărturie că moşia Bogdăneştii de
Sus aparţine numai de Cozia1.
Nu au fost excluse nici falsificările unor acte aduse în tribunale şi considerate a fi legale,
motiv pentru care la 16 iunie 1745, din Râmnic, episcopul Climent a cerut sătenilor din
Călimăneşti, Jiblea, Bogdăneşti, Băbueşti, Scăieni, Rădăcineşti şi Dolofani să se declare în
procesul judecilor din Jiblea, care se considerau proprietarii respectivei moşii. Fusese stabilit că
documentul invocat de aceştia era fals. Peste un an, sătenii bătrâni din Bogdăneşti au depus şi ei
mărturie că satul Jiblea este al mânăstirii Cozia, la fel ca şi cei din Sărăcineşti, care au jurat că şi
mai mult „a luat dijmă şi oameni la lucru". O mărturie similară a fost şi cea a locuitorilor bătrâni
din Călimăneşti2.
Nevoia de clarificare a rămas la ordinea zilei, altfel nu am înţelege hrisovul domnesc al lui
Constantin Mavrocordat, prin care întăreşte egumenului Grigorie de la mânăstirea Cozia, dreptul
de proprietate asupra localităţilor: Jiblea, Călimăneşti, Bratovăeşti, Orlea, peste care să-şi pună
pârcălabii, stabilindu-se 12 zile de clacă, dijmă din toate produsele, accept ndu-se însă dreptul de a
putea face rachiu, de a se putea cosi f nul, iar vitele puteau să pască după ce se primea învoială de
la episcop3.
Nemulţumiţi de starea în care se aflau, sătenii din Bogdăneşti au reluat procesele cu Cozia,
motivând în faţa domnitorului Alexandru Ghica versiunea după care strămoşii lor doar şi-au
zălogit moşia mânăstirii şi acum doresc să o răscumpere . Iar cei din Jiblea pornesc din nou
procesele în vara anului 1768, dar stareţul de la Cozia a scos hrisovul de danie de la Mircea, în care
se menţiona că avea în posesie şi „tot hotarul moşiei Jiblea şi delniţele ei de cumpărătură'. Nu au
reuşit, în cursul secolului al XVIII-lea, să se impună în faţa mânăstirii, dar tot în anul 1768
mitropolitul Ţării Româneşti a intervenit pentru ca vechilul acesteia să le vândă sătenilor mai ieftin
carul cu fân, să îi lase să îşi folosească delniţele, să nu ia bani pentru fân, ci pentru păşunat, să
ceară dijmă, dar nu 12 zile de clacă de la toţi4.
1Corneliu Tamaş, Ion Constantin Vasile, op. cit, doc. 364, p. 93; doc. 379, p. 97.
2Ibidem, doc. 400, p. 101; doc. 404, p. 135; doc. 405, p. 102 şi doc. 406, p. 135, la data de 07 08 1745.
3Ibidem, doc. 434, p. 110, iunie 1747.
4Ibidem, doc. 653, p. 155, doc. 658, p. 156-157, doc. 659 din 07 07 1768, p. 157. 141
O parte din satele din judeţele Olt şi Argeş au fost menţionate şi în catagrafii, cum a fost
cea întocmită în anii 1773-1774, în limba română şi respectiv în limba rusă, în care satul Jiblea1
apărea notat că avea 51 de capi de familie. În această catagrafie sunt menţionate şi 16 sate
aparţinătoare de judeţul Vâlcea2.
Conotaţiile sociale ale legăturii dintre mânăstire şi moşiile sale au prevalat şi în cea mai
mare parte a secolului al XVIII-lea, dar dincolo de conflicte şi dificultăţi financiare, deşi nu într-un
mod clar, încep să fie decelate şi alte faţete ale legăturilor dintre aceste comunităţi rurale şi
mânăstirea voievodală, după cum sugerează donaţia Zmarandei Bălăceanca, prin care lăsa
mănăstirii, în anul 1737, moşia Belitori din judeţul Teleorman, fără rumâni, deoarece mama sa îi
eliberase3.
4.3. Călimăneşti - Jiblea: biserică, şcoală, băi

Din secolul al XVIII-lea datează câteva din vechile biserici ale satelor de pe moşiile
Coziei, în Călimăneşti, pe locul unei vechi biserici de lemn, s-a ridicat una de piatră, în 1712, fiind
pomeniţi drept ctitori, Serafim, ieromonah, ajuns stareţ la Cozia şi fratele său Gheorghe. Un alt
aspect interesant, legat de biserică, păstrat în tradiţia orală a fost şi faptul că despre crucea de pe
cupolă s-a spus că a fost adusă de la Cozia, ca o legitimare a sfinţeniei sale. O altă biserică veche a
fost şi cea din Jiblea, cu hramul „Adormirea Maicii
Domnului", menţionată prima dată în 1699, deci din timpul domniei lui Constantin Br ncoveanu 4.
Alte biserici locale vechi sunt şi cele din Muiereasca de Jos, cu hramul „Sf. Nicolae", din 1750 şi
apoi a doua, menţionată în 1766, cu hramul „Sf. Gheorghe"; la fel în Muiereasca de Sus, biserica
cu hramul „Cuvioasei Paraschiva" era datată ca şi cea din Călimăneşti, în
anul 17125 (Fig. 53).
În primul deceniu al secolului al XIX-lea şi în satul Călimăneşti încep să fie menţionaţi în
documente tot mai mulţi ţărani înstăriţi, care se ocupau şi cu negustoria, cum a fost jupânul
Gheorghiţă, care cumpără de la datornicii săi de aici părţi din muntele Galbena sau din muntele
Dealul Negru .
În Catagrafia preoţilor din judeţul Argeş, la 1833, în Plaiul Arefului este menţionat satul
Jiblea, cu o biserică de zid, pe moşia Coziei, cu 3 preoţi, unul pedepsit şi oprit din slujbă, 4 diaconi
iar cătunul Păuşa, parte tot a satului Jiblea, avea tot biserică de zid, ţinea tot de Cozia, cu un preot
şi un diacon. Judeţul Vâlcea avea 192 de sate în total, din care 36 erau exclusiv mânăstireşti iar 39
1Jiblea a făcut parte din judeţul Argeş până la reorganizarea administrativă din 1968.
2N. Ionescu, „Documente despre judeţele Olt şi Argeş în catagrafia din anii 1773-1774 de la Moscova", în M.O., anul X,
3-4, 1958, p. 248.
3Corneliu Tamaş, Ion Constantin Vasile,cp. cit.. doc. 265 din data de 29 mai 1753, p. 93.
4Fenia Driva, op. cit., pp. 11-12.
5Meletie Răuţiu, op. cit., p. 111. 142
erau mixte; se mai specifica lipsa unor arhive parohiale1. Într-o altă catagrafie a Episcopiei
Râmnicului, din 1845, judeţul Vâlcea avea 2 plaiuri (Cozia şi Horezu) şi 5 plăşi (Râmnic, Otăsău,
Oltul, Cerna, Olteţ). Localitatea Călimăneşti era inclusă în plaiul Cozia, moşie a acesteia, cu 226
capi de familie, o biserică de zid, 3 preoţi, un diacon şi un paracliser. Ostrovul de Călimăneşti a
fost „ a sa proprietate", cu o biserică de zid, 2 preoţi şi un slujitor. Mai apare şi Căciulata,
considerată mahala, tot moşie coziană, cu 12 capi de familie, cu o biserică de zid cu 2 preoţi.
Tot în această perioadă sunt menţionate primele şcoli moderne la Călimăneşti în 1838 iar în
1857 alta, nouă, la Jiblea, deşi în 1702, tot aici, mai fusese o şcoală la care predase dascălul Barbu,
şcolit la Cozia.2
Cei care încep să fie atraşi de zona Călimăneştiului apreciau şi apele sulfuroase de aici,
care din vechime tot mânăstirii Cozia aparţineau, dar din nefericire nu s-a acordat prea mare
importanţă „stabilimentului de băi". În Călimăneşti acest stabiliment rudimentar a existat până în
1845, fiind proprietatea diaconului Gheorghe, care le stăpânea cu titlu de embatic (chiriaş) de la
egumentul Nectarie, iar după moartea lui, în ciuda proceselor purtate de rudele acestuia, izvoarele
au fost exploatate până la secularizare de către mânăstire.3
Multe acte justificative au fost cerute în continuare în instanţă, de către diaconul Gheorghe
Pietraru din Călimăneşti şi de către rudele lui, pentru recunoaşterea proprietăţii asupra băilor de
aici, deşi pentru stareţul de la Cozia el primise doar drept de embatic şi nu de proprietardeplin.4
Tot în sensul reglementării unor situaţii asemănătoare, avem şi hotărnicia din anul 1852,
care menţionează, în cazul delimitării moşiei Călimăneşti, celelalte proprietăţi, cu care se învecina:
moşia Brezoienii din plaiul Coziei, casele răposatului serdar Toma Olănescu, cu moşia Olăneştii,
moşia Muiereasca a Sfintei Episcopii a Râmnicului, Bogdăneşti a Sfintei Mânăstiri a Coziei,
schitul Ostrov şi Jiblea, tot moşie a Sfintei Mânăstiri a Coziei.La hotărnicie, deci la faţa locului,
pentru Călimăneşti, principalul document adus de stareţ a fost tot hrisovul lui Mircea cel Bătrân.
Din 1837, datează „notaţiile istorice" ale doctorului V. Episcopescu cu privire la calităţile
curative ale apelor de aici, atestate tocmai de existenţa Bolniţei de lângă mânăstirea Cozia, Autorul
considera că se poate justifica şi prin folosirea respectivelor ape de către călugări, nu doar de
încasarea unor taxe de pe urma lor. Veniturile se pare că au fost mari, deşi amenajările, aşa cum s-a
mai spus, au fost, la început, rudimentare5. Din primele decenii ale secolului al XIX-lea s-au
întocmit contracte de luare în arendă a moşiilor Coziei, după un anumit model, aspect menţionat.
Astfel, în contractul de arendare a moşiei Călimăneşti şi a celei de la Gura Văii, încheiat între
1Pr. Marin M. Branişte, Pr. Ilie Diaconescu-Glavacioc, „Documente. Catagrafia judeţului Argeş la 1833", în M.O., anul
XIII, 5-6, 1961, pp. 416-417; Ion Donat, „Numărul satelor din Oltenia a căror istorie este cuprinsă în documente
mânăstireşti la 1831", înM.O., anul XX, 1970, p. 89.
2V. Berbece, V. Botvinic, op. cit., p. 18.
3Fenia Driva, op. cit., p. 5.
4Arhiva Episcopiei Râmnicuui. Noul Severin, fond Mânăstirea Cozia, 1859, dos. 5, p. 135.
5Fenia Driva, op. cit., p. 4; Petre Petria, op. cit., p. 39. 143
arhimandritul Nectarie şi Ştefan Davidescu se mai menţionează şi înlesnirile oferite bisericii din
sat: scutirea de clacă a 2 preoţi „ca să slujească în toate zilele şi posluşnicii de la mânăstire să nu
fie supăraţi, cu claca pe timp de 3 ani"1.
Oricum, în plan social nu se schimbă nimic, la nivel structural, relaţiile dintre Cozia şi
satele de pe moşiile sale, mai trec prin perioade încordate, inclusiv în Călimăneşti şi în perioada
1837-1847.2
În ceea ce priveşte istoria confesională a localităţii, constituirea unui fond individual al
parohiei Călimăneşti care să permită urmărirea în evoluţie a fenomenului, a devenit realitate
începând cu anii 1895 până în anul 1945, ulterior avem un singur fond mare arhivistic, reprezentat
de arhiva administrativă a Episcopiei Râmnicului. Noul
Severin. Fondul parohiei Călimăneşti a fost încadrat în Protoieria Loviştei şi actele încep cu anul
1892. Pentru anii 1892-1893 se precizează că în ceea ce priveşte „buletinele de căsătorie', au fost
trecute începând cu data de 1 aprilie 1894 în registrul de stare civilă al
parohiei. In anul 1892, parohia avea 615 familii cu 2289 de suflete, fiind înregistrate şi 145
1 2 de naşteri . Pentru anul 1894 datele sunt sporadice şi au fost menţionate doar 11
căsătorii .
Parohul din Călimăneşti, Nicolae Popescu, fusese numit în 1863, iar în 1895 îi avea
alături pe epitropii Gh. Zgripcea şi Vasile Iosifescu. In raportul anual cu privire la parohie,
numit aici „ Tabloul statistic al parohiei Călimăneşti, din plaiul Cozia pe anul 1895/1896',
sunt menţiuni despre starea bisericii de zi aflată în stare mediocră, despre pământul avut în
proprietate (4 pogoane), despre buget, cu observaţia că se primea şi din bugetul comunei
suma de 80 de lei. Din actele menţionate în registrul de intrare-ieşire a corepondenţei din
parohie, reiese că legătura cu primăria ocupă un loc important. Acesteia i se cere sprijinul
inclusiv în păstrarea curăţeniei în cimitir sau în atenţionarea călugărilor de la Cozia să nu
slujească în parohie, dacă nu au acceptul preotului paroh. Cea mai sensibilă problemă a
rămas însă aceea de aplanare a nesiguranţei induse de numărul foarte mare de epitropi, care
renunţau, în timp scurt, la această calitate .
In timpul războiului de independenţă, Călimăneştiul s-a înscris şi el în efortul
comun de susţinere a armatei. Astfel, episcopul Râmnicului a binecuvântat la Dunăre pe
cei care porneau în campanie, iar episcopia s-a angajat în susţinerea spitalelor militare,
stabilite la mânăstirile Mamu şi schitul Şerbăneşti. Aici toate dotările necesare au fost
aduse de la mânăstirea Bistriţa şi „staţiunea Călimăneşti"4. Mânăstirea Cozia a fost
transformată în anul 1879 în penitenciar, moment de la care începe un episod trist pentru
că, deşi nu a durat, revenindu-se la statutul ei consacrat, mai ales la intervenţia
mitropolitului primat la Profira Lascăr Catargiu, a fost un stigmat de care s-a scăpat greu.
1Corneliu Tamaş, Ion Constantin Vasile, op. cit, doc.1089, p. 282.

2Meletie Răuţiu, op. cit., p. 26. 144
Într-un discurs rostit în faţa Academiei Române în anul 1885, Grigore Tocilescu îşi
exprima indignarea faţă de acest episod nefericit din istoria unuia dintre cele mai vechi
lăcaşe de cult ale ţării5.
Nemulţumirile ţăranilor la 1907 nu au ocolit nici judeţul Vâlcea, dar conform
documentelor, chiar dacă în zonă a fost adusă o companie de soldaţi şi chiar dacă se pare că au
existat nemulţumiri la adresa unor proprietari, în Călimăneşti, nu au fost episoade notabile. Dacă în
cea mai mare parte a Vechiului Regat al României, răscoala din 1907 a dus la conflicte de mare
intensitate, iar preoţii şi învăţătorii au fost incriminaţi de autorităţi, pentru că au luat partea
răsculaţilor sau şi-au exprimat înţelegerea, în parohia Călimăneşti nu au fost semnalate incidente
directe, spre deosebire de satele din jur. Protoiereul de Vâlcea din acea perioadă, Meletie Răuţiu,
scria în 22 mai 1907 episcopului că în judeţul Vâlcea „proprietarii nu au avut de suferit din partea
răsculaţilor", ceea ce a fost doar parţial adevărat1.
Anii Primului Război Mondial au oprit nu numai ridicarea noii biserici, dar au adus, după
ofensiva armatei române în Transilvania, retragerea, urmată de perioada de ocupaţie şi tot ceea ce
au însemnat toate acestea. La fel ca şi în cazul oraşului Râmnicu- Vâlcea, au fost evacuate şi
localităţile învecinate, printre care şi la Călimăneşti, populaţia civilă şi personalul de la Cozia, în
urma ordinului dat de Corpul I al armatei române în data de 2 noiembrie 1916 . Pe o Evanghelie de
la Cozia, monahul Veniamin Cănănău, cântăreţ, nota, la începutul anului 1917, „cu jale, că toate
armatele noastre se retrăgeau spre Bucureşti" . Pentru anii războiului în arhive au rămas foarte
puţine documente, fiind vorba mai ales de registre cu date statistice referitoare, de exemplu, la
căsătoriile din perioada 1914-1919: 1914 - 29 de căsătorii, 1915 - 15 căsătorii, 1916 - 15 căsătorii,
1917 - 3 căsătorii, 1918 - 18 căsătorii, 1919 - 10 căsătorii2.
Multe date interesante despre parohia Călimăneşti ne sunt oferite de inspecţiile dese ale
protoiereului de V lcea. Astfel, în 19 iunie 1898, în documentul redactat cu acest prilej, au fost
trecute următoarele date: biserica cu hramul „Sfinţii Îngeri", era veche, cu clopotniţa crăpată, iar
acoperişul era „străbătut de ploi", fiind din şiţă, iar curtea era plină de bălării care creşteau în voie.
În interior, pictura era înnegrită din cauza lumânărilor, care (vechi subiect de dezbatere) nu erau
din ceară curată. Cărţile de ritual erau prea vechi şi prea puţine editate de Sf. Sinod, iar cristelniţa
era din lemn şi nu din metal. Preotul paroh, epitropii şi cei doi cântăreţi s-au angajat să remedieze
cele obiectate de superior3. Un alt raport a fost semnat la data de 3 iulie 1901, după inspecţia noului
protoiereu, Meletie Răuţiu, care a ţinut ca printre cei ce au semnat procesul-verbal încheiat să fie şi
primarul comunei, alături de preot, epitropi şi cântăreţi. Parohului i s-a pus în vedere să niveleze
1Meletie Răuţiu, op. cit., p. 20.

2Arhiva Episcopiei Râmnicului. Noul Severin, Protoieria Loviştei, fond Parohia Călimăneşti, Pachet IV, 1914-1919,
dos. nr. 61, Registrul de cununaţi, 1910-1919.
3Ibidem, Pachet nr. I, dosarul nr.3. 145
pământul din curtea bisericii, să scoată turla din mijloc pentru ca să se vadă mai bine în biserică,
altfel abia se vedea pictura şi să acorde atenţie şi curăţeniei în casa parohială.1
Din dorinţa ca elevii să fie mult mai motivaţi să vină la biserică, preotul Popescu îl roagă
pe primar, printr-o adresă din 3 decembrie 1901, să îl ajute în construirea unui foişor, de unde
elevii să poată da răspunsurile la slujbele bisericeşti, numărul elevilor fiind estimat la cifra de 402.
Dovadă a unei activităţi mult mai complexe în cadrul parohiei, aceasta are acum o bibliotecă,
arhiva parohială este completă, deşi mai sunt dificultăţi la înregistrarea actelor.
Un alt tablou statistic este oferit de anul 1906, care oferă mult mai multe date, capabile să
contureze o imagine despre viaţa internă a parohiei. De această dată sunt mai numeroase referinţele
cu privire la preotul Nicolae Popescu, numit, din data de 18 aprilie 1863, ca rang bisericesc,
duhovnic şi exarh, hirotonit aici, dar şi pedepsit de Protoierie cu o suspendare de 3 luni în 1898.
Dintre epitropi, doar unul, Ilie Zamfirescu era absolvent de 4 clase rurale. Populaţia se va menţine
constantă la 630 de capi de familie şi 3009 suflete.
Cele mai numeroase date sunt furnizate de inventarul bibliotecii parohiale, care însuma 75
de volume, multe av nd deja prin vechimea lor o valoare: un Octoih tipărit sub binecuvântarea
ţarului Alexandru I, a mitropolitului Gavrilă Bănulescu-Bodoni şi a episcopului de R mnic,
Nectarie, un Penticostar din zilele lui Alexandru Moruzi şi ale mitropolitului Dosoftei, un Apostol
din vremea lui Mihail Şuţu şi a mitropolitului Grigorie de la Bucureşti, alte evanghelii sau psaltiri
apărute sub binecuvântarea episcopilor de Râmnic, Filaret şi Climent. O ultimă rubrică a
inventarului, ocupaţiunea şi starea morală a locuitorilor, a fost completată laconic: „muncitori cu
starea morală mediocră" Au fost notate 79 de naşteri, 15 căsătorii, 12 concubinaje, 79 de decese şi
nici un divorţ .
Pentru se putea păstra imaginea ctitorilor de la Biserica „Sf. Voievozi", deoarece pictura
era tot mai puţin vizibilă, Protoieria de Vâlcea a cerut şi a obţinut în 1907, permisiunea de a face
copii după picturi3. Dovadă a unui nou mod de a aborda relaţiile dintre Biserică-Şcoală şi
Societate, iniţiat de ministrul Spiru Haret, învăţătorii şi preoţii au fost atenţionaţi printr-o adresă a
Protoieriei de Vâlcea că pot să înfiinţeze societăţi ţărăneşti pentru arendarea de moşii, doar după ce
primesc permisiunea de la forul ierarhic superior4. superior5. Comunitatea credincioşilor din
Călimăneşti va sprijini iniţiativa preotului de a se se construi o nouă biserică, idee care a prins tot
mai mult contur odată cu anul 1910.
Ministerul Industriei şi Comerţului, prin Serviciul Minelor, Carierelor şi Apelor Minerale a cerut
Regiunii Miniere şi şefului de ocol din Jiblea să ofere libera exploatare pentru fabricarea unui
număr de 500.000 de cărămizi pentru noua biserică. Urma să se stabilească exact de către şeful de
1Ibidem, Pachet nr. I, dos. 4/1901.
2Ibidem, Pachet nr. I, dos. 3.
3Ibidem, Pachet III, dos. 26, nr. 46 , adresa din 06 08 1907.
4Ibidem, nr. 26, adresa din 30 03 1908. 146
ocol din Jiblea de unde se va face exact exploatarea de pe „terenul statului Cozia". Eforturile au
fost continuate de cel care este menţionat ca noul paroh din Călimăneşti, Constantin Gh.
Constantinescu. El a pus piatra de temelie a noii biserici la data de 26 septembrie 1910, slujba
sfinţirii temeliei fiind săvârşită de episcopul Ghenadie al R mnicului1.
În anii care au urmat, preotul şi primarul au depus eforturi mari pentru strângerea
fondurilor necesare construcţiei, mai ales prin organizarea de concerte sau de serbări, la care elevii
erau actorii principali. O serbare pentru str ngerea de fonduri a fost cea din 6 august 1910.
Iniţiativa a fost a lui Ion G. Cantacuzino, a directoarei Azilului „Elena Doamna" şi a lui I.
Costescu, profesor de muzică la Sf. Sava în Bucureşti. Într-o informare către Luminătoriul, parohul
Constantinescu îi ruga să treacă mai ales numele principalilor donatori, ca bun exemplu, deoarece
din parohie, 128 de credincioşi, destul de mulţi, nu au dat nici un ban. Din programul artistic nu au
lipsit cântările religioase, romanţele, dar şi arii din Mozart. Elevele au fost îmbrăcate în costumul
popular de la Breaza, iar exerciţiile cu mingea au fost făcute pe muzica unor bucăţi populare, cum
ar fi Banul Mărăcine sau Hora Ielelor. La sfârşit, hora oltenească a fost jucată de fetele şi băieţii
din sat. Profitul a fost de 1000 de lei2.
Au fost găsite noi modalităţi de urgentare a construcţiei, cum ar fi colectele printre cei care
se tratau în staţiune, la care s-a adăugat „oferta" unui parohian, Nae Giurcă, trimis la I. G.
Cantacuzino, „pentru ofrande", acesta fiind şi preşedintele Comitetului de onoare al Comitetului de
Iniţiativă pentru Construcţia Bisericii. Noua biserică a primit hramul „ Sfinţii Petru şi Pavel" şi a
fost construită în centrul localităţii; lângă ea se va construi, ulterior, noul local al primăriei .
Construcţia bisericii noi a fost susţinută în continuare, inclusiv de către familia Brătianu,
prin Vintilă Brătianu, principalul acţionar al Societăţii „Govora-Călimăneşti", care exploata apele
minerale de aici, din 1910. Astfel, sprijinul celor menţionaţi a fost „o adevărată binecuvântare".
Din suma cerută iniţial, de 100.000 de lei, s-au strâns până în vara anului 1910, 47.000 de lei, din
donaţii, de la Cassa Bisericii, din fondul cârciumilor, de la vizitatori, din serbări.3
Şi Banca Populară din Călimăneşti a contribuit, deşi relaţiile dintre preot şi învăţătorul
Nicolae Epureanu, care era şi casier al ei, nu au fost dintre cele mai bune. Faptul că pentru
învăţător, localul şcolii putea fi si casierie, se pare că a jucat un rol, la care s-au mai adăugat şi
absenţele repetate de la biserică.
Nevoia permanentă de materiale, la preţuri accesibile, modificările făcute la planul iniţial
au ocupat o mare parte din timpul preotului, inclusiv în anul 1912; astfel, în urma unei vizite la
Călimăneşti a antreprenorului Capetto din Râmnicu Vâlcea şi a arhitectului Busuioc, au fost
observate mai multe greşeli, la construcţia turlei şi la faţadă. Alte contracte au fost făcute cu
1Ibidem, Pachet III, dos. 23/1910.

2Ibidem, Pachet III, 1910, dos. 23/1910.
3Ibidem, Pachet III, dos. 7/1911, adresă din 24 02 1911. 147
sculptorul bucureştean C.M. Babic, care urma să lucreze uşile împărăteşti şi cele de la intrarea în
biserică1.
Preot în Călimăneşti din anul 1912, Dumitru Preoţescu a fost asigurat de primarul Iona
Vasiu că se va reuşi terminarea noii biserici. La fel şi credincioşii au fost sfătuiţi de protoiereul de
V lcea, G.V. Niculescu, „să ofere mai multă ascultare noului preot" In perioada respectivă,
rapoartele trimise de noul preot menţionează noua biserică, dar cărţile de ritual erau tot vechi,
icoanele împărăteşti erau pictate în stil bizantin, biserica avea 0,50 ha pentru cimitir şi 2 ha de
pământ, care a fost dat în folosinţă personalului bisericii, cu un spor de 25%, conform legii de
împroprietăriri din 1864 (conform ei, fiecare biserică, acolo unde s-a putut, a primit 17 pogoane de
pământ, dar în Călimăneşti, aşa cum se va vedea, au rămas doar 2 ha, restul s-au pierdut pe la alţi
locuitori, sunt multe şi neînţelegerile consiliului parohial cu familiile preoţilor, care au slujit în
parohia menţionată). Biblioteca parohială avea cărţi din două surse: de la Cassa Bisericii -37 şi din
fondurile bisericii - 60. Atunci c nd exista un excedent la bugetul parohiei, banii au fost depuşi la
Cassa Bisericii, Societatea „Providenţa", Banca Populară din Călimăneşti sau la Administraţia
financiară .
Un amănunt interesant a fost şi acela că unii credincioşi din Călimăneşti au mers prin tot
Regatul României şi au ajuns până în Bulgaria, după donaţii. Pentru că a venit războiul, biserica a
fost târnosită doar la data de 23 septembrie 1920 (Fig. 65).
Preotul a înţeles să fie şi purtătorul de cuvânt al credincioşilor săi, astfel într-o adresă către
Administraţia Casei Pădurilor, el pledează cauza unei întregi comunităţi. Statul le-a retras
locuitorilor din Călimăneşti dreptul de păşunat, astfel încât cei mai mulţi se vedeau obligaţi să-şi
vândă vitele din bătătură, în timp ce vitele care le mai aveau erau pe munte, la islaz. Preotul arăta
că locuitorii, în număr de 2500, aveau nevoie de lapte şi carne, fiind şi 50 de bolnavi de pelagră, iar
şcoala avea 300 de copii, „hrăniţi nesubstanţial, străvezii"2.
Preşedinte al cercului cultural Călimăneşti, alcătuit din parohiile Bujoreni, Muiereasca de
Jos şi de Sus, preotul Constantinescu, este alături de învăţători, ferm convins că sunt necesare
măsuri pentru „ asanarea morală" a climatului din staţiune. Deşi era conştient că este imperios
nevoie de staţiunea balneară, într-o adresă către ministerul de resort, preotul critică influenţele
negative ale străinilor, în ceea ce priveşte lenea, beţia, desfrâul şi luxul, nefrecventarea bisericii,
limbajul urât, pe care începuse să îl observe şi la copii. Primele măsuri le vedea prin intensificarea
predării Religiei la şcoală şi prin organizarea unor conferinţe cu caracter religios-moral la şcoala
complementară şi de adulţi. Într-un proces-verbal al întrunirii cercului cultural din Călimăneşti el a
stabilit şi tematica pentru şedinţele publice ale cercului, spre exemplu: 1. Disciplina şcolară ca
1Arhiva Episcopiei Râmnicului. Noul Severin, Protoieria Loviştei, fond Parohia Călimăneşti, Pachet III, dos. 45,
adresele din 02 05 1912 şi 04 08 1912.
148
2Arhiva Episcopiei Râmnicuui. Noul Severin, Protoieria Loviştei, fond Parohia Călimăneşti, Pachet III, dos. 11/1910.
mijloc de educaţie; 2. Poveţele şi exemplele date de Mântuitor şi Apostoli; 3. Cum se îngrijeşte
gospodarul de vite şi de ţarina sa?
O nouă inspecţie a fost cea din 1912, c nd s-a stabilit că vechea biserică a fost reparată, atât
cât s-a putut, s-a schimbat complet acoperişul de şindrilă, au fost cumpărate veşminte preoţeşti noi,
cărţile de ritual erau complete dar spre marea uimire a protoiereului erau cu litere chirilice şi nu cu
„litere străbune". Rubricile referitoare la personalul bisericii, la cancelaria parohială, la epitropie
şi la cimitir sunt de natură să ofere amănunte interesante; astfel, preotul Demetru Preoţescu, născut
în 1884, era absolvent de seminar central şi licenţiat în teologie. Avea şi o bibliotecă personală cu
200 de cărţi, alături de cea a parohiei, în care doar 20 de cărţi erau legate, ţinea predici dar nu le
adunase încă într-un registru. Activitatea sa pastorală a fost legată de starea morală şi religioasă a
enoriaşilor săi iar părerea sa despre aceştia era aceea că vin la biserică din convingere şi că
„moralitatea poporului era potrivită" .Biserica nu avea încă un cor iar dintre cei doi cântăreţi,
doar unul urmase şcoala de cântăreţi bisericeşti de la R mnicu-Vâlcea. Cimitirul nu avea capelă şi
era înconjurat de o plantaţie de pruni, folosită de personalul bisericesc.
Pentru activitatea sa meritorie în parohia Călimăneşti, preotul Dimitrie Preoţescu a fost
decorat de către regele Carol I cu medalia „ Răsplata muncii pentru biserică", clasa a II-a, la data
de 27 august 1913, pentru întreaga sa activitate pastorală.1
Grija pentru biblioteca parohială nu a fost limitată de preot doar la respectarea unui
normativ venit din partea superiorilor săi, deoarece, aşa cum arăta într-o adresă către Cassa
Bisericii, cerea să fie sprijinit pentru achiziţionarea unui număr mai mare de cărţi, deoarece dorea
să transforme biblioteca parohială într-una publică2.
În timpul celui de-al doilea război balcanic şi în parohia Călimăneşti, preotul a respectat
îndemnul episcopului de R mnic, care le-a cerut clericilor să încurajeze mulţimea „a privi cu
bucurie spre viitorul acestui neam", ceea ce se poate constitui mereu într-un meritoriu îndemn, deşi
pentru vremurile care au urmat, aveai nevoie de tot mai mult curaj pentru ca să te mai poţi gândi la
aşa ceva3.
Deşi sumele de bani necesare erau tot mai greu de procurat, la data de 24 august 1914,
contractul pentru pictarea bisericii, în valoare de 25000 de lei a fost încredinţat pictorului
Alexandru Henţia, care a primit un avans din partea primăriei, deoarece iniţial nu a fost acceptat de
către Protoierie, pentru că nu avea acordul de a picta biserici în Episcopia R mnicului4.
În anul în care s-au făcut cele mai numeroase inspecţii în parohia Călimăneşti, 1930,
aceasta avea 700 de familii cu un număr de 2800 de suflete. Au fost menţionate 7 concubinaje, pe
1Ibidem, Pachet IV, dos. 49/1913, adresa nr. 31581 din 19.09.1913.
2Ibidem, Pachet III, dos. 35/1943, adresă din 13.10.1910.
3Arhiva Episcopiei Râmnicuui. Noul Severin, Protoieria Loviştei, fond Parohia Călimăneşti, Pachet IV, dos. 49/1913,
adresa nr. 594 din 10.07.1913.
4Ibidem, adresa nr. 30107 din 20.07.1914 şi 1100 din 24.08.1914. 149
care preotul le-a combătut prin prezentarea în faţa Sinodului moralizator dar şi 7 cârciumi. Pentru
nevoiaşii parohiei s-au dat ajutoare în valoare de 2900 de lei. Preotul Bălăşel a devenit între timp şi
iconom-stavrofor, iar protoiereul era convins că nu îşi poate dezvolta la maxim capacităţile,
deoarece este „prigonit de învăţătorul şcolii, care mai mult face politică'. Fără a da amănunte,
afirmă în continuare, că preotul menţionat „era boicotat de către reprezentanţii actualului regim,
care luptă să îi zădărnicească
4
opera .
Tot din această perioadă se păstrează şi un Registru cu lecţiile de catehizare ale părintelui
Bălăşel ţinute în anii 1927-1928, de exemplu, în 20 ocotmbrie 1927, în faţa a 46 de elevi, şi-a
structurat astfel lecţia:
1. Rugăciunea - Tatăl Nostru
2. Vorbire despre credinţă
3. Ce este credinţa creştină?
4. Unde se află descoperirea dumnezeiască?
5. Ce este Sf. Scriptură?
6. Ce este Sf. Tradiţie?
7. Este de trebuinţă credinţa pentru mântuire?
8. Poezie recitată - Îngerul1
Eforturile pentru ridicarea unei Case de cetire au fost realizate mai ales cu începere din
anul 1927, când la nivel de parohie a luat fiinţă un Comitet pentru promovarea culturală de orice
vârstă şi rang. Printre membri s-a aflat şi merituosul învăţător Nicolae Zamfirescu şi primarul
Nicolae Ungureanu. Noua instituţie urma să fie folosită pentru foarte multe din momentele din
viaţa unei parohii, de la sală de şedinţe, la şezători culturale, bibliotecă populară - adică acea
biblioteca publică pe care ar fi dorit să o înfiinţeze un alt preot din Călimăneşti, părintele
Constantinescu. Locaţia era curtea noii biserici „Sf. Apostoli Petru şi Pavel". S-a făcut şi un apel
pentru donaţii, iar preotul urma să se ocupe de strângerea de donaţii, inclusiv de la cei care vizitau
sau se tratau în staţiune. La fel, locuitorii comunei urmau să fie convinşi „în tot chipul de a
contribui la o operă de cultură a lor". Dar, cele mai rapide mijloace pentru demararea construcţiei
au fost tot împrumuturile, înt i 100.000 de lei de la Banca R mnicului, urmate de cele de la Banca
Populară din Călimăneşti2. Casa de cetire se va construi până la urmă, dar din nefericire,
problemele financiare complicate pe care le-a generat construcţia au dus la o ruptură defintivă cu
preotul Gh. Bălăşel, care este menţionat ultima dată ca paroh în localitate într- un Proces-verbal
din 24 ianuarie 1932, după care locul său va fi ocupat de un preot înlocuitor, Gh.T. Popescu,
devenit preot aici doar din data de 13 octombrie 1935.
1Ibidem, dos. 96, Registrul de catehizare.
2Ibidem, Pachet VII, dos. 96/1927-1928. 150
O parte dintre clarificări au fost date de cel care era protoiereu de Vâlcea atunci, părintele
Gh. Locusteanu, care vine în inspecţie în Călimăneşti, din dorinţa de a stabili dacă girantul parohiei
se descurcă. Preotul Bălăşel era suspendat, urma să fie judecat de către Spiritualul Consistorial al
Episcopiei Râmnicului însă la data inspecţiei nu era în localitate, astfel înc t nu s-a putut face un
proces-verbal de predare-primire a inventarului bisericii de către noul preot.
Au fost inspectate cele două biserici, orele de Religie ţinute de preot la Şcoala primară de
Fete şi de Băieţi; mulţumit de ore, protoiereul l-a sfătuit pe preot să accentueze asupra laturii
educative şi să îi lase pe cei doi învăţători să dezvolte inteligenţa copiilor. La acea dată veniturile
parohei, care se îmbunătăţiseră considerabil, aveau următoarea provenienţă: de la stat, 15.000 de
lei, salarizarea unui preot şi a celor 2 cântăreţi; din arenda pământului bisericii - 2100 de lei; pentru
iarba din cimitir şi din curtea bisericii - 200 de lei; sume anuale obţinute din vânzarea lumânărilor
de la pangar - 25.000 de lei;
colecte de sărbători- 1300 de lei; cutia milei - 5000 de lei; donaţii ale enoriaşilor - 300 de lei1.
În Călimăneşti, noua biserică a fost târnosită în 1920, dar nu avem în arhiva parohiei nici
un document în acest sens. Din 1924 pământul bisericii, aflat între livezile comunei, a fost arendat
pe 5 ani lui Nicolae Mămularu, valoarea arendei fiind de 4050 de lei anual. Autentificarea
contractului s-a făcut la Judecătoria rurală de pe lângă ocolul Brezoi din judeţul Vâlcea.
Faţă de alte iniţiative ale preotului, a fost meritorie, activitatea sa de a elimina cazurile de
concubinaj din comună, prin chemarea individulă a celor implicaţi, în faţa unui aşa numit Sobor
moralizator. Mult timp pentru că în parohie se afla şi un cimitir al eroilor s-au organizat mai multe
comemorări de către un Comitet pentru cinstirea acestora. Un astfel de moment a avut loc şi în
1924, iar programul a fost alcătuit din imnuri patriotice, marşuri militare, ceremonia propriu-zisă,
minutele de reculegere în amintirea eroilor căzuţi, români şi nemţi deopotrivă, defilarea, hora din
faţa primăriei şi masa pregătită de către văduvele de război .
Inventarele cu patrimoniul mobil şi imobil al parohiei cuprind referiri la ambele biserici, cu
mai multe trimiteri la cea nouă, care era în stare bună, avea 3 turle, în interior pictura este în stil
bizantin, realizată în ulei, în afară era doar văruită. Catapeteasma este din lemn de nuc, fiind pictată
şi poleită. Noutăţile în construcţia ei constă în: arcadele laterale susţinute de pilaştri, amvonul şi
camera separată pentru cancelaria parohială. Biserica era împrejmuită cu un gard de mesteceni, în
faţa bisericii se află şoseaua naţională iar în spate, halele comunale şi drumul spre Jiblea. Curtea a
fost plantată cu brazi, castani şi trandafiri. Cea mai mare parte dintre sfintele vase au fost aduse de
la vechea biserică, declarată în 1927 monument istoric. Tot din aceşti ani, preotul Gheorghe
Bălăşel, împreună cu epitropii au propus comunităţii parohiale să îi sprijine în construcţia a ceea ce
ei au numit : „o sală de cultură bisericească", proiect care se va dezvolta şi în anii următori.
1Ibidem, Pachet X, dos. 141/1935. 151

Dintr-un chestionar referitor la parohia Călimăneşti, se observă extinderea autorităţii
preotului de aici şi în Căciulata, unde erau 25 de familii, Seaca, cu 46 de familii, Ţigănia, cu 33 de
familii, socotite ca părţi componente, deci împreună cu parohia Călimăneşti era vorba de 722 de
familii cu 2800 de suflete. Sunt menţionate din nou principalele ocupaţii, cărăuşia şi puţină
agricultură. Activitatea financiară era asigurată de Banca Populară de aici şi de o Cooperativă de
dezvoltare. Alt chestionar se referea la personalul bisericesc, primul menţionat fiind preotul Gh.
Bălăşel, născut în 1895, absolvent al seminarului şi al Facultăţii de Teologie, a făcut campania
militară dintre anii 1916-1918, ca civil, transferat din parohia Moţăţei, jud. Dolj. Ne sunt cunoscute
şi numele cantorilor, Moise Andrei şi Ion Uţă1.
În perioada 1928-1935 protoiereul judeţului Vâlcea a făcut cel puţin o inspecţie anuală în
parohia Călimăneşti şi a trecut toate observaţiile sale în Registrul de inspecţii al parohiei. Aceasta a
fost considerată una model, cu o biserică foarte curată, cu un aspect interior şi exterior considerat a
fi impunător, cu o casă parohială cu 6 camere, construită în 1923. În 1927, se consemna că biserica
avea şi un Fond de caritate, în valoare de 7922 de lei, din care au fost ajutaţi cu 3000 de lei un
număr de 10 membri ai parohiei. Parohia, care avea acum 684 de familii cu 2659 de suflete, a
devenit, nu numai prin râvna părintelui Bălăşel, o comunitate în care erau destui săraci, dar în care
starea religios-morală era considerată mulţumitoare.
În anul următor, 1928, au fost lăudate alte activităţi ale parohului: cele 11 lecţii de
catehizare, numărul mare de volume din biblioteca parohială (1200), solicitatate de 1146 de cititori
şi mai ales îmbunătăţirea relaţiilor cu învăţătorii şi cu oficialităţile. În ceea ce priveşte şcoala, să nu
uităm că aici a fost învăţător Nicolae Zamfirescu, prin ale cărui eforturi, în 1907, la Călimăneşti s-a
inaugurat în prezenţa ministrului Spiru Haret, cea mai modernă şi frumoasă şcoală din Oltenia.
Atenţia inspectorului a fost focalizată spre persoana preotului, considerat a fi unul model,
descriindu-l în felul următor: „poartă barbă, părul şi costumul după <prescripţiunile
regulamentare>, predică des, citeşte multe reviste, are o bibliotecă proprie bogată, este foarte
harnic şi un exemplu eficient pentru enoriaşii săi, este agricultor, se ocupă şi cu : pomicultura,
sericicultura, plantele medicinale, este membru în societatea culturală <Renaşterea> "" .
Tot din acest punct de vedere mai putem evidenţia intervalul fast prin care a trecut parohia
în anii 1929-1934, când există execedente la bugetul de venituri şi cheltuieli, astfel în 1930 acesta
era de 12.282 de lei, în 1931 de 11.246 de lei şi de 10.253 în 19322.
Tot din această perioadă datează şi un Registru de prezenţă la serviciul religios pentru anul
1933-1934 şi care notează mai ales absenţele celor care formau baza societăţii din Călimăneşti,
1Ibidem, Pachet VII, dos. 96/1927.

2Ibidem, Pachet X, dos. 141/1935. 152
astfel dintre primar, medici, moaşe, clasele de la Şcolile de fete şi băieţi, şeful postului de jandarmi
sau notarul, preotul a fost în continuare nemulţumit tot de învăţători1.
Primăria oraşului Călimăneşti a fost, prin persoana primarului, interesată de construcţia
Casei de cetire, aşa cum s-a mai menţionat dar tot atât de adevărat a fost şi faptul că împrumuturile
numeroase şi dificil de achitat au dus la o mare defecţiune prin plecarea preotului Bălăşel. Mai
mult au existat neînţelegeri mari cu privire la proprietatea asupra clădirii, încât în 1936, primăria
din Călimăneşti s-a văzut obligată să clarifice această stare de lucruri. Şi-a susţinut punctul de
vedere prin următoarele argumente: a preluat datoriile pe care le avea biserica la Banca populară
din localitate, în valoare de 800.000 de lei. De asemenea, a considerat că un teren, fie şi în curtea
bisericii, nu se poate acorda acesteia pe baza unor simple procese-verbale, terenul ca atare fiind al
primăriei.2
Următoarea dare de seamă sau conform noilor specificaţii - Fişă a parohiei - a fost datată în
anul 1943. Preotul-paroh Gh.T. Popescu era născut în Măldăeşti, judeţul Teleorman, hirotonit în
1933, fiind absolvent al Facultăţii de Teologie, a fost preot- confesor în rezervă, şi era sachelar. El
primea un salariu de 8250 de lei iar în anii în care a fost preot girant al parohiei Călimăneşti, 1932-
1935, până la titularizare, a considerat că principala sa menire a fost aceea de a fi un bun
administrator. În inspecţiile sale, protoiereul de Vâlcea a notat cu execepţional lecţiile sale de
religie. A avut şi o activitate liturgică bogată: 84 de vecernii şi utrenii, 78 de Liturghii, 20 de lecţii
de catehizare cu cei mici, 260 de ore de catehizare cu cei de la şcoală, 30 de conferinţe religios-
morale şi 12 conferinţe duminicale.
Ca o schimbare a opticii în ceea ce priveşte activitatea liturgică în cadrul parohiei, preotul
Popescu, urmând desigur şi noile modele impuse de ierarhii săi, a stabilit, pentru a se apropia de
credincioşii săi şi un program de vizite pastorale în fiecare vineri seara, la domiciliu. Tot în
respectiva fişă a activităţii pastorale sunt menţionate şi 12 participări şi asistenţa religioasă la
acţiuni ale tinerilor premilitari, dar fără amănunte. Mai mult, după 4 luni de misionariat în
Transnistria, şi-a continuat activitatea în parohie în „lupta contra viciilor, a ţinut cuvântări
premilitarilor, a făcut colecte de daruri, împărţite apoi orfanilor, săracilor din localitate, dar o
parte au fost trimise şi ostaşilor".
Cu toate vicisitudinile impuse de război, el a insistat ca membrii parohiei să-şi continue
eforturile ca să ducă o viaţă normală, atât cât se putea, ţinând scurte prelegeri despre necesitatea
menţinerii igienei corporale şi a gospodăriei, despre necesitatea ajutorării aproapelui. Sunt
meritorii şi apelurile sale pentru frecventarea bibliotecii parohiale, care însuma atunci 530 de
volume. Biserica fusese reparată şi cheltuielile, împreună cu cele pentru instalarea paratrăsnetului,
au ajuns la 70.000 de lei. Parcul a fost reamenajat, dar cele mai multe laude le-a primit pentru grija
1Ibidem, Pachet X, dos. 152/1935.

153
2 Arhiva Episcopiei Râmnicului. Noul Severin, Protoieria Loviştei, fond Parohia Călimăneşti, Pachet X, dos. 109/1936.
faţă de cimitirul comunal, unde s-a terminat cu alinierea crucilor şi a aleilor dintre morminte, dar şi
pentru grija manifestată faţă de cimitorul eroilor.
Cei doi cântăreţi, Ioan Uţă şi Andrei Moise, aveau acum amândoi pregătirea necesară,
primul, originar din Ştefăneşti, judeţul Vâlcea, primise calificativul foarte bine la inspecţia
protoereului Al. Zamfirescu şi avea salariul stabilit la 5650 de lei; la fel primea şi al doilea cântăreţ
bisericesc, care era localnic şi nu primise niciodată o porţiune de pământ de la biserică.
În parohie încep să apară şi familii cu altă confesiune decât cea ortodoxă: evanghelicii
(luteranii) - o familie cu două suflete; sectanţi, aşa cum erau numiţi adventiştii - două familii cu 4
suflete iar în 1943 este menţionată o familie fără credinţă, cu două suflete.
Capitolul referitor la starea morală a parohiei pe anul 1943 menţionează o populaţie de 422
de familii, 3 cazuri de concubinaj, iar la rubrica referitoare la „vicii care au prins rădăcini mai
adânc în parohie' este trecută beţia. Bolile sociale mai des întâlnite au fost considerate a fi
tuberculoza, sifilisul şi pelagra. Alături de situaţia cu numărul divorţurilor, apare o rubrică nouă şi
anume cea a avorturilor, astfel în 1943 au fost 10 divorţuri şi 9 avorturi 1. Din această perioadă, prin
adresa Mitropoliei Olteniei cu nr. 1412 din 1943, ca urmare a unei reorganizări administrative,
parohia Călimăneşti se va împărţi în două parohii, Călimăneşti I - cu biserica „Sfinţii Apostoli
Petru şi Pavel" şi Călimăneşti II cu vechea biserică, cu hramul „Sfinţii Îngeri". Mai mult, tot la
nivel administrativ, parohul de la parohia Călimăneşti I mai avea şi răspunderea pentru alte
localităţi, cum ar fi Bujoreni, Bogdăneşti, Muiereasca de Jos şi de Sus. Până în vara anului 1943,
potrivit îndrumărilor Mitropoliei, au fost ajutaţi refugiaţii din Transilvania de Nord, au fost
continuate acţiunile de educaţie cu tineretul premilitar; de două ori pe lună tinerii erau convocaţi la
biserică. Tot ei se ocupau şi de curăţenia bisericii şi a cimitirelor. Prin parohie a fost recomandată o
lucrare a unui şef de poliţie, N. Turcu, Combaterea comunismului în România.
Tot în anul menţionat a fost întocmit şi un deviz pentru restaurarea picturii de la biserica cu
hramul „Sfinţii Voievozi", pentru care Comisiunea Monumentelor Istorice din cadrul Ministerului
Culturii Naţionale aprobase suma de 370.000 de lei, pentru curăţire şi restaurare . Şi în parohia
Călimăneşti II se înfiinţase un comitet de iniţiativă în acest sens, condus de primul preot menţionat
al noii parohii cu o biserică atât de veche, devenită acum filie a celeilalte, parohul Cojocaru şi s-au
şi strâns o parte din bani, pe lângă cei aprobaţi de forul mai sus menţionat. Deşi nu sunt clare
motivele conflictului dintre cei doi preoţi, cert este că într-o adresă către Episcopia Râmnicului,
noul preot din parohia Călimăneşti I, Nicolae Gherguş, menţionat începând cu data de 10
octombrie 1943, cerea permisiunea de a închide vechea biserică, până când se vor clarifica
problemele financiare cu comitetul de iniţiativă, dar şi cu statutul preotului Cojocaru. De la
154
1Arhiva Episcopiei Râmnicuui. Noul Severin, Protoieria Loviştei, fond Parohia Călimăneşti, Pachet XII, dos. 205/1943.
început, acesta le-a cerut credincioşilor şi epitropilor, ca în ciuda vremurilor dificile să participe la
tot ceea ce înseamnă activitate în cadrul parohiei.
Ultima dare de seamă a fost datată la 2 februarie 1944 şi sunt cuprinse în cadrul ei o serie
de elemente interesante cum ar fi: parohia Călimăneşti I a primit şi în ultimii 3 ani o serie de
subvenţii de la primărie, acestea au fost în cuantum de 5000 de lei în 1942 şi de 10.000 de lei în
1943, iar de la Preşedenţia Consiliului de Miniştri suma de 20.000 de lei. In acel moment parohia
avea 347 de familii cu 1397 de suflete, din care 295 de bărbaţi şi 376 de femei.Cantorul Gh. D.
Ceapă era din Călimăneşti şi avea un salariu de 3500 de lei, unicul lui venit. In ceea ce priveşte
viciile stabilite, acestea erau aceleaşi: alcoolismul şi luxul, generate doar de „staţiunea balneară şi
climaterică unde venea lume din toate straturile iar tuberculoza şi sifilisul erau în retragere". Au
fost semnalate pe ultimii 3 ani, pentru perioada 1942-1944, o medie la divorţuri, de 2% şi la
avorturi o medie de 3%.
Averea mobilă şi imobilă a fost stabilită, pentru prima dată ţinându-se cont şi de valoarea
financiară: astfel biserica parohială de zid, cu o suprafaţă de 3705 mp avea o valoare stabilită de
3.530.000 de lei, fiind administrată prin Consiliul parohial, Casa parohială valora 258.000 de lei iar
Casa de Cetire 310.000 de lei şi era administrată prin Sfatul Căminului cultural. In ceea ce priveşte
biserica veche, în suprafaţă de 1640 mp, avea
0 valoare stabilită la 1.164.000 de lei; se mai adăugau un teren de fâneţe al bisericii parohiale, de 2
ha, în valoare de 60.000 de lei, administrate tot de consiliul parohial.1
Toate acestea sunt doar câteva referinţe extrase din arhiva parohiei Călimăneşti, care se
termină oarecum abrupt, în anul 1944. Până în acest an arhiva sa a fost o parte distinctă în Arhiva
Episcopiei Râmnicului. Noul Severin. După 1945, actele referitoare la această parohie au fost
incluse în Fondul general Adminstrativ al Episcopiei Râmnicului. Noul Severin, ceea ce ar putea
constitui suportul şi îndemnul pentru o motivată continuare a cercetării prezente.
Fondul arhivistic al parohiei Călimăneşti pentru perioada menţionată este unul care
demonstrează, cu dificultăţile inerente, evoluţia unei parohii, o istorie at t de veche, înc t numai
acest argument este un semn de valoare şi preţuire. Un prim aspect interesant, care merită relevat,
este dat de capacitatea de a exista lângă o mânăstire de importanţa şi motivaţia pe care o oferă şi o
va mai oferi în viitor mânăstirea Cozia.
Deşi Călimăneştiul a fost cea mai importantă moşie coziană, încă din vechime, preoţii de
aici sunt menţionaţi ca autoritate pentru stabilirea hotărniciilor, iar crucile de piatră din hotarele
tuturor satelor au fost semne clare ale unei credinţe sincere şi ale unei legături organice cu ceea ce
simboliza mânăstirea lui Mircea cel Bâtrân şi toate schiturile şi celelalte mânăstiri din jur.
1Arhiva Episcopiei Râmnicului. Noul Severin, Protoieria Loviştei, fond Parohia Călimăneşti, Pachet XII, dos.
201/1944. 155
În secolul al XVIII-lea războaiele turcilor cu austriecii, perioada în care Oltenia a fost
austriacă au reprezentat alte momente când solidaritatea a fost relevantă. Deşi domnia lui
Alexandru Ioan Cuza a dus la secularizarea averilor mânăstireşti, iar statul, din dorinţa de a
controla toate instituţiile sale, inclusiv Biserica, nu a dus întotodeauna la rezultate benefice,
parohia din Călimăneşti şi-a putut crea o individualitate, o modalitate prin care, aşa cum se va
observa mai târziu, se va putea prezenta pe ea, alături de istoria Coziei şi nu numai în cadrul ei.
Istoria parohiei Călimăneşti este cea a unei parohii, care, datorită unor eforturi susţinute, a
ajuns să fie considerată una model, la fel ca şi şcoala de aici. Merită relevate eforturile deosebite pe
care toată comunitatea, în frunte cu preoţii, epitropii, Consiliul parohial, Primăria, Societatea
„Govora-Călimăneşti", Banca Populară din Călimăneşti le- au depus pentru a duce la bun sfârşit
proiectele de suflet ale parohiei: Biserica nouă, Casa de cetire, Fondul de caritate sau restaurarea
vechii biserici. Această credinţă în puterea obolului jertfit în ciuda greutăţilor impresionează mai
ales atunci când cei mulţi au dat din puţinul pe care îl aveau. A fost de fapt transpunerea în realitate
a unor versuri modeste trecute ca motto, pe coperta unui Registru de donaţii din anul 1924: „Cei ce
sunt d'un neam şi o lege/Dacă nu s-ajută pier/Numai jertfele deschis-au/Drumul între pământ şi
cer".
5. Staţiunea balneară Călimăneşti în anii 1918-1945
5.1. Călimăneştiul în anii interbelici

Sfârşitul Primului Război Mondial şi înfăptuirea Unirii în 1918 au marcat şi pentru
Călimăneşti finalul ocupaţiei inamice şi începutul unei noi epoci cu mari speranţe în viitor. Pentru
staţiunea balneară Călimăneşti, războiul şi ocupaţia germană au însemnat o perioadă mai dificilă
decât pentru alte aşezări, deoarece aici a încetat principala activitate, cura balneară şi prezenţa
vizitatorilor, care constituiau principala sursă de venituri a comunităţii punând în valoare poziţia
geografică şi tezaurul subsolului: apele minerale. Războiul şi ocupaţia au determinat absenţa
vizitatorilor în anii 1915-1918 şi au produs pagube însemnate, greu de estimat. Societatea
„Govora-Călimăneşti", obligată prin statute la o contabilitate strictă, a calculat la 6.177.429 lei
pagubele suferite1. La acestea trebuie adăugate daunele suferite de locuitorii aşezării lipsiţi de
veniturile realizate în timpul sezonului de cură balneară.
Plecând de la acest moment, crucial şi în existenţa aşezării de pe cursul mijlociu al Oltului,
a început refacerea şi consolidarea economică a stabilimentelor balneare, în primul rand, dar şi a
comunei, declarată urbană în 1927 şi oraş în 1930, luptând cu dificultăţile marii crize economice
din 1919-1933, cu inerţia şi cu mentalităţile rurale care au persistat în anii 1918-1945. Progresele
sunt notabile în domeniul exploatării apelor minerale, al tratamentelor balneare şi în urbanizarea
1ANRDJ Vâlcea, fond Societatea „Govora-Călimăneşti", dos.62, ff. 137, 245. 156
aşezării, chiar dacă procesul a fost lent. Călimăneştii au cunoscut un drum ascendent, plasându-se
printre primele din cele 28 de
staţiuni balneo-climaterice ale Rom niei interbelice, care aveau cel puţin 1.000 de
•••2
vizitatori pe an .
În anii interbelici, ca şi în perioada anterioară, localitatea a avut concentrată întreaga
activitate a locuitorilor spre pregătirea (în lunile octombrie-mai) şi spre deservirea sezonului de
cură din intervalul 1 iunie-30 septembrie, care deseori era mai scurt din cauza evenimentelor. Viaţa
locuitorilor stabili a cunoscut anual două etape. Puţini dintre ei erau activi în alte domenii,
independente de desfăşurarea sezonului de vară. Specificul vieţii la Călimăneşti, ca şi în celelalte
staţiuni, este dat în anii interbelici de dublarea şi chiar triplarea populaţiei într-o treime dintr-un an.
Reconstituirea istorică acestei epoci este îngreunată de această caracteristică, dincolo de
lacunele unor surse şi de dificultăţile întreprinderii. Prezentarea trecutului Călimăneştilor în anii
interbelici începe cu evoluţia demografică şi continuă cu viaţa economică structurată în jurul
punerii în valoare a principalei resurse, cu viaţa social- politică şi culturală din staţiunea care a
„crescut" şi din punct de vedere edilitar între cele două războaie mondiale.
5.1.1 Evoluţia demografică

Evoluţia demografică a unei aşezări este în strânsă legătură cu dezvoltarea sa economică,
cu perspectivele sale. Această constatare se confirmă şi în cazul Călimăneştilor. Astfel, dacă în
1912, se înregistrau 2.613 locuitori stabili, în 1924 (primele date de după război de care dispunem)
se înregistrau 2.729 de suflete1. Sporul mic înregistrat se datorează, desigur, pierderilor înregistrate
în timpul războiului. În acelaşi
timp (date din 1922) Jiblea Veche avea 816 locuitori, Jiblea Nouă 412 iar Păuşa 230
2^
locuitori . În anii interbelici, acestea, împreună cu satele Şerbăneşti şi Păteşti, alcătuiau comuna
Jiblea, care făcea parte din judeţul Argeş.
Cele mai importante informaţii privind populaţia le aflăm, pentru perioada interbelică, din
volumele publicate după recensământul general din 29 decembrie 1930. În acel moment trăiau la
Călimăneşti 2.876 de persoane, din care 1.398 erau de sex masculin, iar 1.478 de sex feminin2. Toţi
erau localnici, la flotanţi fiind înregistrate doar zece persoane 3. Dealtfel, marea majoritate a
călimăneştenilor se născuseră în oraşul lor (87,7%), 324 dintre ei erau născuţi în alte aşezări din
1ANRDJ Vâlcea, fond Primăria Călimăneşti, dos.2/1924, date de pe coperta dosarului cu bugetul comunei pe anul
1924.
2Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, publicat de Sabin Mamilă, vol.I, Bucureşti,
1938, p. 249.
3Ibidem, p.773. 157
ţară, iar 29 veniseră pe lume în alte ţări 4. Cei veniţi la Călimăneşti au fost probabil atraşi de
frumuseţea locurilor, dar şi de un loc de muncă.
Populaţia era grupată la 1930 în 720 de gospodării propriu-zise şi 3 „gospodării colective" 1.
Aceasta înseamnă că, în medie erau 3 persoane într-o gospodărie. Capii de
n
familie erau 582 de bărbaţi şi 138 de femei . Acestea din urmă erau văduvele ale căror soţi
căzuseră în război. Desigur, existau şi familii de una-două persoane, dar şi gospodării numeroase,
îndeosebi la periferie.
După „neam", marea majoritate a locuitorilor erau români (2.693), urmaţi, în procente
foarte mici de reprezentanţi ai unor minorităţi naţionale. Cei mai numeroşi erau ţiganii (înregistraţi
sub această denumire), urmaţi de 32 de slavi (ruşi, sârbi, croaţi, sloveni, cehi şi slovaci). Ceilalţi
erau german (7), greci(4), evrei(2) şi alţii (17).2 Aproape toţi călimăneştenii erau ortodocşi (2.851),
dar existau şi 10 romano-catolici, 6 greco-catolici, 5 evanghelici (luterani, probabil saşi), 2
mozaici, 1 baptist şi 1 mahomedan3.
Recensământul din 1930 înregistra separat, potrivit structurii administrative, populaţia din
cătunele aparţinând comunei (din 1930 oraşului). Astfel, în cătunul Ţigănia erau recenzaţi 353
locuitori, în Seaca erau 153, în Căciulata 91 . Comuna Jiblea dispunea de un însemnat potenţial
uman, potrivit aceluiaşi recensământ din 1930. La Jiblea Veche erau înregistraţi 994 locuitori, la
Jiblea Nouă 505, iar la Păuşa 216. Toţi erau români, cu excepţia a 79 ţigani, 8 slavi, 7 greci ş.a.,
toţi din Jiblea Veche4.
In anii următori, estimările administrative relevă o creştere mică a numărului populaţiei. In
Călimăneşti, unde erau semnalate 4 mahalale, locuiau în 1932 2.946 de persoane,în 1933 3.025, iar
în
1934 3.0755. O altă
estimare a autorităţilor orăşeneşti, din 1937,
indică pentru acest an o scădere a populaţiei la 2.728 locuitori. Mai apropiată de realitate şi plasată
pe o curbă ascendentă continuă, este o apreciere a Oficiului Local de Cură şi Turism din 1937 care
arată că în 1937 vieţuiau în oraş 3.151 locuitori stabili. Tot acum trăiau în Seaca 195 de suflete, în
Ţigănie 183, iar în Căciulata 116. De asemeni, tot acum erau consemnaţi separat copiii şi adulţii.
La Călimăneşti trăiau în 1937 698 de copii cu v rste între 0-6 ani şi 631 de copii cu vârste între 6 şi
18 ani (deci vârstă şcolară). In Seaca erau 58, respectiv 30 de copii, în Ţigănie 59, respectiv 39 de
copii, iar în Căciulata 48 respectiv 21 de copii6. Trebuie precizat că informaţiile statistice
4Ibidem, vol.IV, Bucureşti, 1939, pp. L-LI.

1Ibidem, vol.I, p.773.
2Ibidem, vol.II, p. 496.
3Ibidem.
4Ibidem, pp. 274-275.
5ANRDJ Vâlcea, fond Detaşamentul de Poliţie Călimăneşti, dos. 10/1933, ff. 25, 28, 47, 70; fond Oficiul Local de Cură
şi Turism Călimăneşti, dos. 3/1937, f. 100.
6Ibidem, fond Primăria Călimăneşti, dos. 1/1937, f. 12. 158
demografice obţinute din estimările autorităţilor administrative nu au rigurozitatea celor adunate cu
ocazia recensămintelor oficiale.
Creşterea numărului populaţiei cu 3-400 de locuitori stabili din anii interbelici se datorează
excedentului natural care este însă în scădere în perioada interbelică, de la 40 în
n
1919, la 19 în 1939, în 1929 înregistr ndu-se chiar 111 morţi şi 98 de noi-născuţi . La Călimăneşti
s-au stabilit în anii interbelici un număr mic de locuitori, atraşi mai puţin de posibilităţile de a-şi
câştiga traiul cât de clima favorabilă sănătăţii, îndeosebi la o vârstă înaintată. Astfel şi-au construit
aici vile o serie de persoane provenite mai ales din spaţiul de la sud de Carpaţi, şi chiar câţiva din
străinătate (un sârb, un elveţian)1.
Dar fenomenul cel mai spectaculos în mişcarea populaţiei din Călimăneşti, specific dealtfel
tuturor staţiunilor balneo-climaterice, a fost faptul că în timpul sezonului, care dura de la 1 iunie
până la 15 septembrie, populaţia sporea cu 1.000-5.000 de persoane. În unii ani, vizitatorii
depăşeau numeric populaţia stabilă a staţiunii. Aceştia dădeau o nouă viaţă aşezării, a cărei
populaţie stabilă pregătea staţiunea în tot timpul anului pentru cele două- trei luni de activitate din
timpul sezonului. Suferinzii care îşi ameliorau starea sănătăţii în urma băilor şi a tratamentelor
reveneau cu bucurie în staţiune ani la rând. Cel mai mic număr de vizitatori din anii interbelici s-a
înregistrat în 1919, c nd au sosit 929, după altă
2 /v
sursă 1.013 . de persoane, iar cel mai mare s-a consemnat în 1925 cu 5.305 persoane. În total, au
stat la Călimăneşti cel puţin două-trei săptămâni pe an, între cele două războaie mondiale, peste
70.000 de vizitatori, din care peste 10.000 au fost copii . De semnalat şi prezenţa câtorva zeci de
străini (40-50 anual) din Franţa, Palestina, Grecia, Bulgaria, Polonia, Ungaria ş.a. 2. Aşadar, cel
puţin un sfert din timpul unui an oraşul interbelic avea o o populaţie de 7-8.000 de oameni.
Prezenţa vizitatorilor a impus un anumit mod de viaţă, mai dinamic, a schimbat mentalităţi ale
localnicilor, dar fără rezultate spectaculoase. Pe plan edilitar-urbanistic s-a lucrat mereu pentru
modernizare, pentru a oferi condiţii cât mai atrăgătoare pentru suferinzi şi amatorii de „băi de
soare".
5.1.2. Viata economică

9
Viaţa economică la Călimăneşti în anii interbelici a fost dominată într-o proporţie

covârşitoare de activitatea balneară, care se desfăşura în doar trei luni pe an. A doua ramură
economică, în ce priveşte ponderea în preocupările locuitorilor, era comerţul, urmat de agricultură.
1Ibidem, dos. 3/1938, f. 39; dos. 3/1936, ff. 56, 93, 110, dos. 5/1937, f. 4, 35; fond Detaşamentul de Poliţie Călimăneşti,
dos. 127/1939, f. 175.
2Ibidem, f. 106. 159
5.1.2.1. Activitatea balneară
Activitatea balneară începută la sfârşitul veacului al XlX-lea, impulsionată la 1910 prin
trecerea ei în seama Societăţii „Govora-Călimăneşti", a cunoscut în anii interbelici o ascensiune
constantă şi a definit, în continuare, caracterul aşezării, de staţiune balneoclimaterică.
După cum observa geograful Vintilă Mihăilescu, între bogăţiile montane exploatate în
Carpaţii Meridionali, punerea în valoare a apelor minerale a fost printre cele din urmă 1, În perioada
interbelică însă au fost puse bazele unei adevărate exploatări raţionale, ale unei industrii balneare şi
în România. Apele de la Călimăneşti-Căciulata s-au aflat şi în aceşti ani în prim-planul atenţiei,
prin strădaniile Societăţii „Govora-Călimăneşti". Aceste eforturi de organizare economică a
exploatării superioare a apelor minerale au fost dublate de cercetarea ştiinţifică a proprietăţilor
acestora. Şi la acest capitol Călimăneştii au ocupat un loc de frunte. Într-un studiu consacrat apei
de Căciulata, publicat în anii treizeci, profesorul universitar clujean Emil Ţeposu constata că
„balneologia e scoasă din empirismul în care se găsea" , apele minerale studiate şi folosite
raţional putând aduce nu doar sănătate ci şi bunăstare economică. Desigur, studiul său nu era
primul pe această temă, dar făcea parte dintr-o adevărată campanie de promovare a valorificării
acestor resurse.
În 1921, Societatea de Hidrologie Medicală şi Climatologie, Fizioterapie şi Dietetică a
început editarea unei reviste, în al cărei comitet de redacţie s-a aflat şi dr. Constantin Frumuşanu,
director medical al staţiunii Călimăneşti-Căciulata, până în 1928 (Fig. 68). Publicaţia a adus mari
servicii punerii în valoare ştiinţifică şi economică a apelor minerale din România. Din paginile sale
aflăm şi despre începuturile organizării balneologiei ca o adevărată ramură economică. Mişcarea
pentru organizarea proprietarilor şi exploatatorilor de ape minerale a fost condusă de generalul
Vicol, preşedintele Societăţii de Hidrologie care avea şi o secţie economică. Vicepreşedinte al
acestei societăţi şi animator al mişcării era inginerul Germani, reprezentantul Societăţii „Govora-
Călimăneşti". În urma unui congres organizat în 1925, la Braşov, s-a înfiinţat Societatea pentru
Dezvoltarea Industriei şi Comerţului Apelor Minerale. Conducerea Societăţii, între care s-au aflat
şi reprezentanţii Societăţii „Govora-Călimăneşti", a adresat un memoriu guvernului cer ndu-i să
sprijine această activitate, care întâmpina, pe lângă dificultăţile începuturilor şi concurenţa
puternică a apelor minerale străine. În replică, guvernul a chemat pe cei mai importanţi proprietari
şi exploatori să discute proiectul legii balneo-
climatice2.
Concomitent se acţiona în anii douăzeci şi pentru organizarea turismului, care devine, de
asemenea, o adevărată întreprindere economică. Zona Călimăneşti-Căciulata, prin posibilităţile
1Vintilă Mihăilescu, "Geografia economică a României", în Enciclopedia României, vol. III, Bucureşti, 1939, p. 21.
2Revista de Hidrologie Medicală şi Climatologie, Fizioterapie şi Dietetică, Bucureşti, anul IV, nr.1, 1925, p.1; ANRDJ
Vâlcea, fond Societatea „Govora-Călimăneşti", dos.36, f. 114. 160
sale s-a aflat în centrul atenţiei, deoarece aici potenţialul balnear se conjuga în mod fericit cu cel
turistic. După câteva iniţiative particulare, în urma cărora s-au înfiinţat organizaţii ca „Hanul
Drumeţilor" (1921) şi „Turing-Clubul României" (1925), în 1926 s-a constituit o instituţie oficială,
Oficiul Naţional de Turism (1926) prevăzut în legea sanitară şi încorporat, firesc, Ministerului
Sănătăţii, pentru a fi trecut apoi la Ministerul Muncii şi la Ministerul Instrucţiunii Publice. Abia în
29 februarie 193 a apărut Legea pentru organizarea turismului prin care ONT trecea la Ministerul
de Interne şi avea 230 de filiale în teritoriu, cu misiunea de îndrumare şi coordonare a întregii
activităţi turistice a particularilor. Atribuţiile conferite de lege erau foarte largi: organizarea
propagandei turistice, sprijinirea transportului pentru turişti, controlul întregii activităţi, inclusiv al
hotelurilor şi restaurantelor1. Între cele 230 de oficii locale de cură şi turism create prin legea din
1936 s-a aflat şi cel din Călimăneşti. Încă din epocă s-a constatat activitatea redusă a acestor oficii ,
datorită mijloacelor financiare insuficiente de care dispuneau.
În acest cadru general s-a desfăşurat activitatea economică principală a oamenilor din
Călimăneşti-Căciulata în anii interbelici. Potrivit estimărilor conducerii Societăţii „Govora-
Călimăneşti", pierderile suferite de stabilimentele balneare din staţiune în anii Primului Război
Mondial se ridicau la cifra de 6.177.429 de lei, din care statul nu a achitat
3^
însă decât suma
de 100.000 lei2. În anii războiului, hotelurile au fost rechiziţionate şi
transformate în spitale pentru răniţi şi cazărmi, fiind degradate. Institutul de Fizioterapie a fost
desfiinţat, fiind demontate instalaţiile şi luându-se de către trupele inamice. Noua uzină electrică a
fost, de asemenea, demontată, cele trei motoare Diesel fiind scoase din funcţiune prin
descompletare. Firele de aramă, orice alte piese metalice au fost adunate de trupele de ocupaţie
germane şi austro-ungare,3 pentru că industria de armament a ţărilor lor resimţea o acută lipsă de
materii prime. Exploatarea balneo-climaterică de la Călimăneşti- Căciulata, care luase un start bun
înainte de război a regresat în anii conflagraţiei. Conducerea Societăţii „Govora-Călimăneşti" a
trebuit să facă însemnate eforturi financiare pentru a reface instalaţiile şi edificiile, pentru a
redeschide staţiunea şi a o readuce la parametrii din 1914 şi apoi pentru a o dezvolta. În acest scop,
în 1919, s-a lansat o a doua emisiune de acţiuni în sumă de cinci milioane lei, aşa cum prevedea
adunarea generală din 1914. Deşi abundenţa de numerar din acel moment a dus la acoperirea
acţiunilor de cinci ori (ceea ce arată şi încrederea de care se bucura afacerea), n-au fost reţinute
decât cinci milioane, din care s-au achitat datoriile la bănci şi s-au plătit furnizorii. A rămas o sumă
mică pentru refacere, conducerea Societăţii scontând pe plata celor 6 milioane, valoarea pagubelor
1Valeriu Puşcariu, op. cit., pp. 115-211.

2ANRDJ V lcea, fond Societatea „Govora-Călimăneşti", dos. 2, f. 101.
3Ibidem, f. 137. 161
produse, din care nu s-au încasat însă decât o sută de mii lei4. Pl ngerile repetate ale Societăţii
împotriva statului omit faptul că, la rândul său, acesta n-a primit decât o mică
parte din sumele datorate ca reparaţii de război de la Germania, Ungaria şi Austria pentru
2^
a-şi putea achita obligaţiile faţă de cetăţenii săi . In aceste condiţii, Societatea n-a apelat la
împrumuturi, ci a lansat o nouă emisiune de 10 milioane lei, în aprilie 1922. De această dată însă
acţionarii n-au mai subscris masiv, probabil şi din cauză că existau afaceri mult mai rentabile.
Suma a fost acoperită abia în 1925, cu aportul statului, care a subscris cele 3,5 milioane de lei
rămase neacoperite. Aceste sume au fost folosite pentru întreţinerea edificiilor şi instalaţiilor,
pentru refacerea şi extinderea lor, pentru înnoirea mobilierului şi aparaturii folosite . O nouă
emisiune, de 10.000.000 lei a fost lansată în 1938, pentru a executa noi investiţii în vederea
extinderii stabilimentelor balneare din Călimăneşti. Astfel s-a ajuns la un capitol social de
24.000.000 lei la sfârşitul perioadei interbelice1. După calculele Societăţii, în 1938, valoarea
investiţiilor ajungea la 28.395.52 lei, unele lucrări fiind executate din beneficii. Administraţia
Societăţii aprecia drept slabă rentabilitatea capitalului, deoarece exploatarea era limitată la cca 50
de zile pe an cât dura efectiv sezonul şi se făceau încasări, în schimb, cheltuielile se făceau tot
anul. Beneficiile pe care totuşi le-a realizat Societatea în anii 1919-1939 erau puse pe seama „unui
spirit de economie excesiv în exploatare şi a unei gospodării strânse şi îngrijite" 2. Dividendul net
distribuit acţionarilor în anii interbelici a atins însă cea mai ridicată cotă din existenţa Societăţii şi
a variat de la 5% în 1919 la 11,9% în 19253.
Aprecierile conducerii Societăţii pot fi subiective, urmărind să determine statul să-i
prelungească dreptul de concesionare dincolo de cei 40 de ani conveniţi în 1910, după care toate
terenurile şi edificiile din staţiune rămâneau statului. Rămâne însă o realitate probată de
construcţiile care s-au păstrat până astăzi şi de numeroase documente, că Societatea „Govora-
Călimăneşti" s-a implicat profund în dezvoltarea ambelor staţiuni, care i se datorează în cea mai
mare măsură. Profesorul Ion Simionescu de la Universitatea din Bucureşti aprecia că ambele
staţiuni „pe lângă uimitoarele ape, făcătoare de minuni, posedă instalaţiuni întru nimic mai
prejos de acele aflate în cele mai multe staţiuni din străinătate"4. El aprecia îmbunătăţirile aduse
an de an, în condiţiile în care veniturile erau limitate la un sezon scurt, redus la jumătate faţă de
sezoanele din străinătate. „ Te prinde uimirea - continuă el - , chiar-cum poate societatea să aducă
pe fiecare an îmbunătăţirile care le aduce cu un popas atât de scurt al vizitatorilor"5şi aprecia că
ambele staţiuni erau pregătite şi pentru un minim sezon, în vacanţa de Paşti. Ideea a rămas
4Ibidem.
1Ibidem, f. 196.
2Ibidem, f. 205.
3Ibidem, f. 148.
4I.Simionescu, Govora şi Călimăneşti, Ed."Cartea Românească", Bucureşti, 1936, p. 5.
5Ibidem, p. 29. 162
singulară şi conducerea Societatea „Govora-Călimăneşti" nu a luat-o în seamă, pentru că nu
existau toate condiţiile în acest scop (de exemplu, hotelurile nu aveau încălzire) şi un minisezon nu
ar fi fost rentabil din punct de vedre financiar.
Baza materială a staţiunii Călimăneşti-Căciulata consta în primul rând din apele minerale.
Faima şi importanţa zonei au adus-o apa de Căciulata şi izvoarele de la Călimăneşti, puse în
valoare şi în perioada interbelică, aşa cum au afirmat şi numeroşii vizitatori din epocă. Atunci erau
cunoscute şi puse în valoare 32 de izvoare cu un debit total de peste 200.000 litri pe zi, situate în
Valea Glodului, în Valea Sărată, în spatele stabilimentelor balneare. Desigur, cel mai vestit era
izvorul de la Căciulata, cunoscut de
3^
1
localnici şi vizitatori drept „sursa" . În anii interbelici au fost continuate acţiunile de întreţinere şi
de modernizare a captărilor de izvoare. La Călimăneşti, pe malul Oltului, lângă capătul podului de
beton armat era un puţ de 8m adâncime, din care apa era pompată într-un rezervor de 300m în care
se aduna şi apa izvoarelor din deal. De aici, o altă pompă trimitea apa într-un rezervor metalic
situat la o înălţime de 15 m deasupra nivelului băilor. În afară de aceste ape pentru băi, apa de la
izvorul nr.6, captat şi adus în parcul Marelui Hotel al statului, era folosită pentru cura internă 2.
Dacă avem în vedere că în anii interbelici erau inventariate la nivelul întregii ţări 320 izvoare mai
importante3, iar la Călimăneşti-Căciulata erau 32 de izvoare, reiese că în această zonă erau
concentrate cca 10% dintre sursele cele mai valoroase de ape minerale din Rom nia.
Din prezentarea pe care i-o făcea profesorul universitar dr. Emil Ţeposu în anii treizeci,
apa de la Căciulata e rece, cristalină, cu un uşor miros de hidrogen sulfurat, puţin sărată. Analiza
chimică efectuată în laboratoare din Bucureşti releva „o apă a termală cloruro-sodică, sulfatată
calcică, slab litinată şi radioactivă", cu o concentraţie de 1,60 gr. substanţe solide la litru, „e o
apă prin excelenţă hipotonică, cu proprietăţi nete diuretice, fiind repede absorbită de organism
"4. Prin calităţile sale, apa de Căciulata era neîntrecută în ţară pentru bolile de rinichi şi de ficat,
„pentru cura de diureză", rivalizând cu cele mai cunoscute ape de acelaşi tip din străinătate: Vittel,
Evian, Martigny-les-Bains din Franţa, Aachen, Marienbad din Germania sau Baden-Viena5. Prin
unele caracteristici ale sale, cum ar fi radioactivitatea, apa de Căciulata era chiar superioară celor
din străinătate .Cura cu apă de Căciulata se făcea la indicaţia medicului, chiar la sursă. Întrucât ea
nu-şi pierdea proprietăţile putea fi consumată tot timpul anului, îmbutelierea luând o mare
dezvoltare în
•3
anii interbelici .
1Emil Ţeposu, Val. Puşcariu, România balneară şi turistică, Ed."Cartea Românească", Bucureşti, 1932, p. 213.
2ANRDJ Vâlcea, fond Societatea „Govora-Călimăneşti", dos. 2, f. 8.
3Emil Ţeposu, Val. Puşcariu, op. cit., p. 245.
4Emil Ţeposu, Apa de Căciulata şi efectele sale terapeutice, ăSibiuş, ă1938ş, pp. 3-4.
5Val. Puşcariu, Emil Ţeposu, Staţiunile balneare şi turistice, în Enciclopedia României, vol. IV, Bucureşti, 1943, p.
261. 163
Cercetarea proprietăţilor apei de Căciulata a continuat în anii interbelici. În 1925, dr.
C.Frumuşanu, directorul medical al staţiunii, recomanda cu căldură Consiliului de Administraţie al
Societăţii, publicarea rezultatelor cercetării întreprinse de asistenta sa, doctoriţa Iepureanu care
făcuse o serie de experienţe în colaborare cu Institutul Cantacuzino, constatând acţiunea
antianafilactică a apei de Căciulata1.
Acţiunea acesteia era completată, în staţiune, de factorii climatici şi de băile termale
sulfuroase cu apa izvorului nr. 6 din Călimăneşti2. Stabilimentele balneare, Institutul de
Fizioterapie au fost refăcute după 1918 şi modernizate în anii interbelici, fapt relevat de
documentele vremii. La sfârşitul fiecărui sezon, directorul institutului redacta un raport in care
releva sintetic activitatea depusă, făcea consideraţii ştiinţifice şi propunea remedierile,
îmbunătăţirile necesare pentru viitoarele sezoane. Astfel, din raportul pentru 1924, semnat de dr.
Vasile Stepleanu-Horbatsky, reiese că au fost efectuate: 2819 proceduri de hidroterapie, 1112
inhalaţii şi pulverizaţii cu apa izvorului nr. 6, 814 băi de acid carbonic, 654 băi de lumină, 232
aplicaţii cu nămol, 61 aplicaţii electrice. Bolnavii trataţi sufereau de artrite, hipertensiune, astmă,
afecţiuni gastrice, obezitate etc. Concluzia era foarte optimistă: „Procedeele de fizioterapie au
început să fie cerute de pacienţi, care îşi dau seama că pe lângă cura de Căciulata este nevoie şi
de agenţii fizici. Acest lucru este foarte bine cunoscut în Germania şi Franţa şi cred că în scurt
timp şi românii îşi vor da seama că în combaterea dietezelor artritice, agenţii fizici îşi au
importanţa lor"3. Un alt raport, din 1926, semnat de dr. Bungeţeanu, releva o creştere cu 30% a
procedurilor aplicate faţă de anul anterior. Cea mai căutată a rămas hidroterapia (cca 2500 băi),
urmată de băile de lumină, cele de acid carbonic şi pulverizaţiile. Pentru prima dată s-au aplicat
procedeele de diatermie (pentru afecţiuni genitale, paralizie infantilă, Parkinson) cu un aparat care
în perspectivă nu va mai fi suficient şi trebuia adus încă unul. Concluzia autorului raportului era
aceeaşi ca şi a predecesorului său din 1924: fizioterapia era tot mai căutată şi era nevoie de
extinderea institutului, poate chiar de unul nou4. Optimismul celor doi medici era întemeiat, dar în
anii următori numărul vizitatorilor nu a crescut pe măsura aşteptărilor iar mijloacele Societăţii nu
au permis un nou Institut de Fizioterapie. În schimb, s-au adus o serie de îmbunătăţiri şi
modernizări pentru sporirea confortului, la cel existent.
Statistica Societăţii „Govora-Călimăneşti" indică o creştere a numărului total de băi
„servite", de la 3982 în primul an de după război, la peste 9000 în 1922, 1924 şi 1926, pentru a
înregistra o scădere de 2-300 în anii următori, marcaţi de efectele crizei economice din anii 1929-
1933 şi pentru a atinge numărul maxim, peste zece mii de băi, în anii 1935 şi 1938 . Acestea erau
prescrise de medicul oficial al staţiunii şi de ceilalţi medici autorizaţi de Ministerul Sănătăţii şi de
1ANRDJ Vâlcea, fond Societatea "Govora-Călimăneşti", dos. 36, f. 25-25v.
2Emil Ţeposu, op. cit., p. 12.
3ANRDJ V lcea, fond Societatea "Govora-Călimăneşti", dos. 36, f. 40.
4Ibidem, f. 148. 164
conducerea Societăţii „Govora-Călimăneşti", în număr de 5-6, uneori mai mulţi pe sezon. Medic
oficial a fost în anii 1921-1923 dr. Marius Georgescu, urmat de dr. V. Stepleanu-Horbatsky,
asistent universitar la Institutul Naţional de Educaţie Fizică, apoi de Ioan Coca. Existau, de
asemenea, un director medical şi directorul Institutului de Fizioterapie . Medicii veneau la
Călimăneşti doar în sezon, în lunile de vară. De relevat faptul că ei depuneau la sfârşitul sezonului
un raport ştiinţific şi statistic asupra activităţii lor şi se întruneau în cadrului colegiului medical
prezidat de directorul medical (până în 1928 dr. C. Frumuşanu). Cu acest prilej se făceau cunoscute
rezultatele observaţiilor efectuate şi cazurile deosebite. La acest consiliu participau şi conducătorul
laboratorului din staţiune, ca şi farmacistul Toma Papagoga, localnic, care avea propria farmacie în
oraş1.
În anii douăzeci au practicat în staţiune, pe lângă cei amintiţi, medicii: Grigore Cugler,
Amelia Obogeanu, Licurg Belciugăţeanu, I. Blum, Florian Sărăţeanu, M. Ştefănescu-Zănoagă, G.
Rădulescu, Ioan Georgescu, Gr. Odobescu, Ion Coca ş.a.2. La lansarea unei noi emisiuni de acţiuni,
Societatea „Govora-Călimăneşti" se adresa şi medicilor, solicit ndu-i să subscrie, întrucât şi ei erau
interesaţi în ridicarea şi menţinerea ambelor staţiuni la nivelul celor occidentale3.
Despre câştigurile medicilor aflăm din contractul încheiat de Societate cu dr.Vintilă
Ciocâlteu, şef de lucrări la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi dr.Maria Ciuculescu, care în
anii douăzeci au deservit laboratorul de analize medicale din staţiune. Preţurile analizelor erau
stabilite de ambele părţi, Societatea şi medicii, în acord. Din aceste venituri, 20% reveneau
Societăţii, iar cei doi medici aveau fiecare câte 40%, pentru că ei trebuiau să vină cu o serie de
aparate şi cu substanţele chimice necesare. In anii 1924-1927 medicii au beneficiat de cazare
gratuită la hotelul Societăţii şi de reducere la masă. După 1927 aceste două avantaje au fost
suprimate.4 In plus, toţi medicii curanţi şi familiile lor se bucurau de gratuitatea consultaţiilor şi
băilor, fiind scutiţi de toate taxele percepute în staţiune5.
De asemenea gratuităţi şi reduceri beneficiau şi largi categorii de funcţionari, medici veniţi
la cură şi familiile lor, colonii de elevi, invalizi, orfani şi văduve de război ş.a. Societatea a
înregistrat procentul de gratuităţi la „băile servite" şi acesta a variat de la 4,7% în 1920 la 15% în
1931 şi chiar 20,07% în 19216. Veniturile Societăţii din aceste băi erau semnificative: în 1922 s-au
încasat 2.083.505 lei, iar în anul următor 2.989.039lei 7. Suma a scăzut la 184.827 lei în 1932 şi
1Ibidem, fond Societatea "Govora- Călimăneşti", dos. 36.

2Ibidem, ff.137 bis, 289; Gheorghe Mămularu, "Un secol de istorie a staţiunii Călimăneşti-Căciulata", în Buridava, R
mnicu V lcea, 4, 1982, pp.157-161; Idem, "Aspecte din istoricul apelor minerale din Călimăneşti", în Buridava, R
mnicu V lcea, 1, 1976, pp. 167-172.
4Ibidem, f. 172.
5Ibidem, f. 69.
6Ibidem, dos. 2, f. 112.
7Darea de seamă a Consiliului de Administraţie către adunarea generală ordinară a Societăţii „Govora- Călimăneşti" din
29 martie 1924, Bucureşti, 1924, p. 1. 165
213.990 în 1937,1 în urma scăderii tarifelor. După unele estimări, o baie în 1938 avea un preţ de
cost aproximativ de 44 de lei 2. A crescut în schimb venitul de la fizioterapie, care era de 153.601
lei în 1923, la 186.766 în 1932 şi 160.860 în 19373.
O altă categorie de băi erau cele numite"băi de Olt şi soare", practicate în Ostrov şi
8^
aducând venituri mai mici (între 32.418 lei în 1937 şi 68.118 în 1933). In 1924 s-a extins plaja şi s-
au construit 42 de cabine noi, la care s-au adăugat alte 26, duşuri şi WC-uri în 1930-1931 4 (Fig.
52).
Sursa Căciulata, în pofida valorii sale curative recunoscute, nu a adus Societăţii venituri
deosebite, mai ales că aici s-au făcut o serie de investiţii în anii interbelici. Astfel, din exploatarea
sursei şi din închirierea unor spaţii comerciale se încasau în 1937 141.469 lei iar în 1933 173.75
lei5. In această situaţie, a unui venit modest, se afla şi vânzarea apei de Căciulata îmbuteliată, a
cărei desfacere a cunoscut o scădere în anii interbelici, de la 84.579 butelii vândute de Societate în
1923 la 51.922 butelii în 1932, pentru a creşte din nou în anii următori 6. Preţul unei sticle de apă de
500ml era de 14,50 lei iar al sticlei de 1 l de 16,50 lei . Pentru această situaţie era acuzată creşterea
preţului la transportul pe CFR, creşterea taxelor comunale cu 0,60 lei/sticlă şi concurenţa apelor
străine .
Cea mai importantă sursă de venit a fost în perioada interbelică închirierea camerelor de
hotel ale Societăţii, care necesitau însă şi investiţii însemnate. Veniturile au ajuns în anul 1937 la
1.106.461 lei.7 La Marele Hotel din Călimăneşti s-au făcut anual reparaţii, lucrări de întreţinere,
modernizări. Astfel, s-a trecut la parchetarea camerelor, la reînnoirea mobilierului, a covoarelor, la
refacerea holului de intrare, la instalarea unui frigorifer la restaurantul hotelului, la refacerea
acoperişului terasei, la introducerea apei calde în unele camere etc8 (Fig. 40).
Alte venituri ale Societăţii proveneau din construirea şi închirierea unor spaţii pentru
comerţ, care aduceau anual 4-500.000 de lei. În acest scop s-a construit la Căciulata, în 1923, un
spaţiu pentru bazar, împărţit pentru a fi închiriat mai multor utilizatori şi pentru un bufet. La
Călimăneşti a fost edificat în anii 1926-1927 un local pentru bazar şi pentru teatru, în locul
vechiului spaţiu pentru bazar care nu mai putea fi reparat9.
O sursă de câştig a avut Societatea şi în podul plutitor peste Olt pe care-l întreţinea
n
1Darea de seamă a Consiliului de Administraţie către adunarea generală ordinară a Societăţii „Govora- Călimăneşti" din
18 martie 1932, Bucureşti, 1933, p. 15; Darea de seamă din 26 martie 1938, Bucureşti, 1938, p. 15.
3Darea de seamă din 29 martie 1924, Bucureşti, 1924, p. 17; Darea de seamă din 18 martie 1933, Bucureşti, 1933, p.
15; Darea de seamă din 26 martie 1938, Bucureşti, 1938, p. 15.
4ANRDJ Vâlcea, fond Societatea „Govora-Călimăneşti", dos. 62, f. 161-162.
5Darea de seamă din 26 martie 1938, Bucureşti, 1938, p. 15; Darea de seamă din 16 martie 1934, Bucureşti, 1934, p.
15.
6Darea de seamă din 29 martie 1924, Bucureşti, 1924, p. 10; Darea de seamă din 18 martie 1933, Bucureşti, 1933, p. 6.
7Dare de seamă din 26 martie 1938, Bucureşti, 1938, p. 15.
8ANRDJ Vâlcea, fond Societatea "Govora-Călimăneşti", dos. 62, f. 160-166.
9Ibidem, p. 161; Dare de seamă din 21 martie 1927, Bucureşti, 1927, p. 8. 166
(de la 25 la 80.000 lei anual) şi din exploatarea reţelelor de apă şi de curent electric . Conducerea
Societăţii era obligată însă la furnizarea gratuită a acelor utilităţi pentru instituţiile publice şi pentru
consumul stradal din Călimăneşti. În consecinţă, sumele încasate de la particulari erau reduse,
deoarece consumul a rămas mic, chiar dacă a înregistrat creşteri modeste în anii interbelici. În
schimb, s-au făcut investiţii mari după război pentru refacerea uzinei electrice, pentru iluminatul
până în Căciulata, în 1932,
o
pentru completările de la iluminatul din Ostrov .
167
Capacităţile de cazare oferite de Societatea "Govora-Călimăneşti" în Marele Hotel
Călimăneşti (cu 225 de camere) nu acopereau însă necesităţile. Preţurile erau fixate în funcţie de
luna sezonului. O cameră cu un pat, în 1936 costa 45 lei/zi în septembrie dar 95 lei/zi în august iar
camera cu două paturi 95 lei în iunie şi septembrie dar 195 lei în august1. În consecinţă, şi locuitorii
mai înstăriţi din localitate au contribuit la găzduirea vizitatorilor, mai ales în lunile "de vârf' ale
sezonului, iulie şi august. După război însă aceştia au fost nevoiţi să facă investiţii pentru repararea
şi renovarea spaţiilor. Au fost folosite în continuare hotelurile Jantea 1 şi 2, Cozia (concesionat din
1936 de Gheorghe Cristescu care fusese primul secretar general al Partidului Comunist din Rom
nia), Seltea (din Căciulata) şi Şorlei.
În 1935, staţiunea Călimăneşti dispunea de 6 hoteluri, 68 de vile şi 40 de case de închiriat .
Vilele şi casele asigurau proprietarilor venituri moderate, care le întregeau resursele. Beneficiul
care putea fi realizat în timpul sezonului oficial, de la 1 iunie la 31 septembrie (redus, de fapt, la
iulie-august) nu putea asigura traiul în celelalte luni ale anului. Chiriile încasate erau doar o parte
din veniturile necesare. În consecinţă, unii particulari care şi-au închiriat casa au oferit şi masă
chiriaşilor, au deschis pensiuni. Dealtfel, în 1938 erau înregistrate la Călimăneşti şi 23 de
restaurante, cârciumi, bodegi .
Activitatea balneară şi cea hotelieră au fost grav afectate, ca întreaga economie dealtfel, de
marea criză din 1929-1933. Scăderea veniturilor a determinat mulţi vizitatori să-şi suprime cura de
Căciulata. În 1932, la această situaţie s-au adăugat alegerile parlamentare, care au avut loc în luna
iulie şi astfel sezonul din acest an s-a redus la cca 40 de zile şi la cel mai scăzut număr de vizitatori
din perioada crizei: 2.5802. În sezonul 1931, toţi cei interesaţi de sezon au crezut că deschiderea
şcolilor din acel an la 15 septembrie va duce la un număr mai mare de clienţi în această lună. Dar
conducerea Societăţii constata că în septembrie n-a existat afluxul scontat şi cheltuielile au fost mai
mari decât încasările, deoarece vizitatorii erau mai ales funcţionari, cu venituri reduse. Un alt efect
al crizei care a lovit acest domeniu de activitate a fost faptul că mulţi comercianţi nu şi-au putut
plăti chiriile din cauza vânzărilor reduse. În plus, în aprilie 1932 au avut loc mari inundaţii
provocate de Olt şi de afluenţii săi. Nivelul crescut al apelor a durat 10 zile şi pagubele produse au
fost mari. Au fost distruse malurile Oltului şi ale pârâului Căciulata, plaja din Ostrov şi 11 din
cabinele construite acolo. Toate au trebuit reparate până la începerea sezonului3.
În aceste condiţii, Societatea "Govora-Călimăneşti" a scăzut unele tarife, dar, deşi în 1933
numărul vizitatorilor a crescut la 3.480, încasările n-au fost mult diferite faţă de cele din anul
anterior. Cheltuielile au crescut datorită noului impozit pe clădiri. Societatea a contestat
impunerea, susţinând că imobilele îi erau doar concesionate, de drept fiind proprietatea statului.
1ANRDJ Vâlcea, fond Oficiul Local de Cură şi Turism Călimăneşti, dos. 1/1936, f. 130.
2Dare de seamă din 21 martie 1933, Bucureşti, 1933, pp. 4-6.
3Ibidem, pp. 7-8. 168
Astfel, impozitul a fost redus la 486.023 lei pe an 1. În mod firesc, şi locuitorii proprietari ai unor
case de închiriat au solicitat reducerea taxelor impuse de comună. În mai 1932, 70 de
călimăneşteni cereau prefectului judeţului Vâlcea reducerea taxei de timbru (660 lei) pentru
obţinerea autorizaţiei de închiriere . Şi unii comercianţi au solicitat primăriei reducerea impozitelor
fixate şi a chiriilor pentru spaţiile pe care le foloseau şi păsuirea pentru plata datoriilor. Comisia
interimară a primăriei din 1932 le-a satisfăcut cererile, întrucât manifestările crizei economice erau
evidente . Comisia a trebuit să reducă taxele percepute de la toţi vizitatorii staţiunii în 1932, care
erau plătite odată cu preţul spaţiului de cazare (de la 1 leu pentru casele ţărăneşti la 6 lei de
persoană/zi la
hotelurile şi vilele de lux). Reducerea operată era de 1 leu/zi, casele ţărăneşti rămânând
4
netaxate .
La sfârşitul perioadei interbelice, crizele internaţionale şi schimbările politice interne au
avut, de asemenea, un impact negativ asupra economiei balneare. În anul 1938 numărul
vizitatorilor a fost mai redus (3.750) comparabil cu acela din anii crizei economice. România a fost
afectată de concentrări şi rechiziţii în primăvara anului 1939; deşi cifra indicând numărul celor care
au venit la cură în Călimăneşti a fost mai ridicat (4.806), documentele atestă faptul că, la mijlocul
lunii august 1939, vizitatorii au părăsit staţiunea deoarece "s-a răspândit zvonul despre războiul
din Occident2. Deşi evenimentele evenimentele prevesteau războiul şi sezoane balneare rele,
Societatea făcea planuri pentru noi investiţii, între care un nou Institut de Fizioterapie la
Călimăneşti şi un hotel3.
Particularii angrenaţi în deservirea vizitatorilor veniţi la băi au avut şi ei proiecte de
dezvoltare, dar toate au fost oprite de declanşarea războiului în care a fost implicată curând şi
România.
5.1.2.2. Activitatea Oficiului Local de Cură şi Turism Călimăneşti

Importanţa economiei balneare a fost subliniată în anii interbelici şi de apariţia unor
instituţii de stat care să se ocupe de dezvoltarea acestei ramuri. După constituirea ONT în 1926, pe
plan local, în aşezările cu specific, au fost înfiinţate comisii balneo-climaterice. La Călimăneşti, un
process-verbal din 1927 relevă competenţa Comisiei BalneoClimaterice locale. Preşedinte era dr.
Paul Păunescu, iar membri dr.Constantin Frumuşanu, directorul medical al staţiunii, inginer I.
Trofin, directorul administrativ al staţiunii, dr.V.Stepleanu-Horbatsky, dr.Licurg Belciugăţeanu,
dr.I.Blum şi dr.I.Coca, medici balneologi, farmacistul Toma Papagoga, avocatul Eugen Creţoiu şi
N.Georgescu reprezentanţi ai hotelierilor şi primarul N.Ungureanu. Mai întâi Comisia a discutat
1Dare de seamă din 16 martie 1934, Bucureşti, 1934, pp. 4-5.

2Ibidem, fond Societatea "Govora-Călimăneşti", dos. 62, f. 207.
3Ibidem, f. 16. 169
îndatoririle ce-i reveneau prin Regulamentul balneo-climateric: supravegherea şi îndrumarea
bunului mers al activităţii balneare şi dezvoltarea staţiunii. Comisia a hotărât ca primăria locală să-
şi înscrie în buget, din taxele încasate pentru vizitatori, sumele necesare pentru înfrumuseţarea
aşezării, pentru înfiinţarea unui serviciu de stropit străzile, cu tracţiune mecanică, înfiinţarea unui
serviciu propriu de salubrizare şi construirea, prin prestaţia în natură a localnicilor, a unui trotuar
de la Călimăneşti la Căciulata. Av nd în vedere slabele resurse ale Comisiei, dar şi ale primăriei,
preşedintele urma să ceară o contribuţie pentru aceste proiecte şi de la Societatea "Govora-
Călimăneşti". Deoarece aspectul staţiunii nu era cel dorit, s-a hotărât dărâmarea tuturor barăcilor
care se aflau şi în centru. De asemenea, s-a desemnat o subcomisie care trebuia să viziteze toate
casele de închiriat şi să decidă care îndeplinesc condiţiile pentru a primi autorizaţie să găzduiască
vizitatori. In sfârşit, în sezon, când soseau 4-5.000 de oameni (ca în 1925 şi 1926) era nevoie de
înfiinţarea poliţiei, deoarece pretorul plasei Cozia care asigura acest serviciu până atunci, nu mai
putea face faţă situaţiei. Drept urmare, primăria era solicitată să ceară autorităţilor superioare
organizarea poliţiei în Călimăneşti, cu un şef şi minimum zece sergenţi de stradă 1. Trebuie precizat
că aceste hotărâri au fost aplicate, mai devreme sau mai t rziu.
In 1936, odată cu Legea pentru organizarea turismului, activitatea comisiilor locale ale
ONT s-a reorganizat, acestea devenind oficii locale de cură şi turism. Primul comitet al Oficiului
Local de Cură şi Turism Călimăneşti s-a format la 1 iunie 1936 şi se compunea din: dr.Ioan Coca,
directorul medical al staţiunii, ales ca preşedinte şi următorii membri: ing. I.Trofin, directorul
Societăţii "Govora-Călimăneşti", col.dr.Ion Anghel, desemnat de Ministerul Sănătăţii,
ing.I.Stănescu, desemnat de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, ing.D.Germani, administratorul
stabilimentelor balneare, Eugen Creţoiu, reprezentantul hotelierilor, N.Orghidan, reprezentantul
proprietarilor de vile şi pensiuni, Gh.Găină, reprezentantul industriaşilor şi comercianţilor, Nicolae
Iepureanu, primarul oraşului . Sediul Oficiului era în primărie. Prima decizie a comitetului a fost în
legătură cu fixarea taxelor de cură şi muzică pentru sezonul 1936: taxa de cură, între 90 şi 220 de
lei iar taxa de muzică între 40 şi 100 lei. De asemenea, s-a decis ca sezonul să înceapă la 1 iunie şi
să se încheie la 31 septembrie, ca şi în anii anteriori2.
O altă atribuţie importantă a comitetului era stabilirea bugetului pentru exerciţiul financiar
1936/1937, care se dovedea total nesemnificativ pentru planurile pe care le avea. Astfel, erau
prevăzuţi 50.000 de la ONT, 100.000 de la Societate, 2.000 de la primărie şi 6.000 lei donaţii.
Cheltuielile preconizate erau pentru câteva investiţii (două vespasiene, o hartă), salarii, indicatoare
şi reclame, speze de deplasare3.
1Ibidem, fond Primăria Călimăneşti, dos. 4/1927, f. 35.

2Ibidem, ff. 2-2 v.
3Ibidem, f. 105. 170
La 15 august 1936, preşedintele I.Coca şi primarul urmau să facă o vizită "pe zona şoselei
principale pentru a desfiinţa chioşcurile mici şi mesele improvizate cu mărfuri care dau aspect de
bâlci oriental" . De asemenea, tot atunci s-a hotărât ca poliţia „să interzică cu desăvârşire
claxonarea automobilelor din staţiune care tulburau liniştea vizitatorilor, iar încărcarea
vehiculelor cu tracţiune mecanică să se facă în piaţa stabilită prin contractul de concesiune,
adresându-se proces-verbal de contravenţie celor vinovaţi"1. După desfiinţarea tarabelor cu
aspect inestetic, înainte de începerea sezonului din 1937 se cerea primăriei instituirea unei pieţe
speciale pentru fructe, legume şi flori, în care să se construiască chioşcuri speciale pentru aceste
produse2.
Comitetul Oficiului se constituia în primăvara fiecărui an pentru sezonul respectiv3.
0 iniţiativă lăudabilă a avut-o, în 1937 şi în anii următori ing.I Trofin care a donat o mie de
7^
lei pentru premierea celei mai frumoase grădini cu flori din staţiune4. În 1937, sediul
o
Oficiului Călimăneşti s-a mutat într-unul din bazarele din faţa Marelui Hotel .
Sistemul ONT era centralizat, pentru orice amănunt cerându-se aprobarea Oficiului Central
din Bucureşti. În plus, în aprilie 1937, preşedintele ONT, Sergiu Dumitriu, trimitea un plan pentru
începerea campaniei de pregătire a sezonului, din care reţinem pe lângă idei benefice şi platitudini.
Astfel, se cerea armonie deplină cu toţi cei ce contribuiau la progresul staţiunii, stabilirea de tarife
în toate ramurile de activitate locală care interesează turismul, acest sistem ridicând prestigiul
staţiunii. O atenţie deosebită se cerea pentru respectarea legii privind protecţia monumentelor
naturii din 7 iulie 1930, scop în care trebuiau refăcute marcajele traseelor şi indicatoarele şi
stabilirea unui corp de ghizi. Întregul personal din staţiune trebuia să aibă o ţinută corespunzătoare.
Oficiile trebuiau să- şi înfii-eze oficii de informaţii şi să supravegheze strict respectarea regimului
construcţiilor, să alcătuiască o bibliografie locală ţinută mereu la zi. Oficiile erau îndemnate să
publice ghiduri, reclame, hărţi, broşuri, ale căror texte trebuiau trimise spre aprobare ONT. Dar cea
mai importantă instrucţiune din 1937 privea alcătuirea planului de sistematizare al staţiunilor,
pentru a se putea se putea asigura o dezvoltare armonioasă a noilor construcţii 5. La Călimăneşti,
dr.Ioan Coca, preşedintele Comitetului Oficiului şi în
1937, trimitea la Bucureşti un număr de şapte exemplare dintr-o broşură pe care o
2^
publicase el despre staţiune . În pofida strădaniilor sale şi a prezenţei în staţiune de la începutul
perioadei interbelice, dr.I.Coca a fost îndepărtat din funcţia de preşedinte în timpul regimului
1Ibidem.
2Ibidem, dos. 1/1936, f. 108.
3Ibidem, dos. 2/1936, f. 5.
4Ibidem, f. 50; dos. 3/1937, ff. 30, 31 v.
5Ibidem, ff. 35-39 v. 171
autoritar al lui Carol al Il-lea şi în loc a fost numit generalul A.Iovanovici, la 22 mai 1939.
Membrii comitetului au sesizat încălcarea legii şi la 14 august 1939 l-au reales pe dr.I.Coca .
În 1938, Oficiul Local de Cură a luat măsuri pentru igienizarea şi modernizarea oraşului
balnear: desfiinţarea gheretelor de pe trotuare, avertizarea locuitorilor să-şi cureţe şanţurile din faţa
gospodăriei sub ameninţarea unor sancţiuni drastice, mergând până la evacuarea din casele în
cauză. O problemă gravă constatată era aceea a igienei publice, hotărându-se ca primăria să
organizeze un serviciu propriu de ridicare a gunoaielor, care, în acelaşi timp să măture şoseaua şi
trotuarele. Gunoaiele adunate trebuiau depuse într-o groapă specială "până la facerea unui
crematoriu de gunoaie"1. La acelaşi capitol, se observa că lăzile de gunoaie de la hoteluri şi
restaurante nu corespundeau normelor igienice, fiind fabricate din lemn, şi nu din tablă, fără
capace. Alte constatări ale Oficiului priveau poluarea sonoră, cerându-se ca "faruri aprinse,
claxonatul, viteza prea mare să fie absolut interzise",2 să înceteze strigătele birjarilor şi taxatorilor
de autobuze ori ale comercianţilor ambulanţi. La capitolul drumuri se menţiona încă o dată
necesitatea pavării sau asfaltării cel puţin a unui trotuar între Călimăneşti şi Căciulata, construirea
unui drum spre noul debarcader al lacului, completarea băncilor de pe drumul Geniului şi pe
drumul Frăsinei şi construirea unui peron pentru trăsuri la sursă 3. Toate aceste constatări erau utile,
utile, dar transpunerea în practică a rezolvărilor nu stătea în puterea Oficiului, care trebuia să
solicite executarea acestor proiecte din parte primăriei sau Societăţii. În acest fel, Oficiul nu şi-a
putut îndeplini misiunea dec t într-o mică măsură.
5.1.2.3.Agricultura
Recensământul din 1930 relevă clar faptul că majoritatea populaţiei din Călimăneşti trăia,
în principal, din exploatarea solului: 1.900 de locuitori (66,1%) din totalul de 2.876. Dintre aceştia
însă doar 1.245 constituiau forţa de muncă activă4.
Cu toate acestea, aşezarea este situată într-o zonă improprie agriculturii. Pământul
arabil, fâneţele şi păşunile au fost şi în anii interbelici insuficiente pentru numărul mare al
2 ^ populaţiei . O situaţie mai bună din acest punct de vedere era la Jiblea. În aceste
condiţii,
problema lipsei de pământ era foarte acută la Călimăneşti.
Reforma agrară, promisă ţăranilor încă dinainte de război, s-a realizat în 1921. La
Călimăneşti şi Jiblea s-au alcătuit comisii de expropriere şi împroprietărire, conform legii, care au
alcătuit listele cu cei îndreptăţiţi la împroprietărire. La Călimăneşti, preşedintele comisiei a fost
Ioan Vasiu. Tabelul întocmit la 30 noiembrie 1920 de Comisia locală cuprinde 641 de persoane,
capi de familie, îndreptăţiţi la împroprietărire şi alţi 72 ale căror cereri de a primi pământ au fost
1Ibidem, dos. 2, 1936, ff. 10, 10v.

2Ibidem, f. 11v.
3Ibidem, f. 12.
4Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, vol.VI, Bucureşti, 1938, p. 561. 172
respinse. Listele au fost însă revizuite de Comitetul de ocol pentru împroprietărire şi de Judecătoria
Ocolului Brezoi, rămânând înscrişi doar 473 capi de familie ca îndreptăţiţi la pământ1. Dar acest
drept câştigat nu putea fi aplicat în practică, deoarece pe teritoriul comunei Călimăneşti nu existau
terenuri expropriabile. În această situaţie, Legea de reformă agrară pentru Vechiul Regat din 17
iulie 1921 prevedea posibilitatea ca îndreptăţiţii să primească pământ în regiuni unde erau
suprafeţe disponibile pentru împroprietărire (Dobrogea, sudul Basarabiei)2. La Călimăneşti şi-au
arătat disponibilitatea de a se strămuta în asemenea zone pentru a primi pământ 455 de locuitori,
deci aproape toţi cei îndreptăţiţi la pământ. Alţi 186 de săteni îndreptăţiţi au declarat că nu vor să
accepte soluţia strămutării3.Nu avem informaţii documentare dacă locuitori din Călimăneşti au fost
strămutaţi, dar este cunoscut faptul că acţiunea de colonizare nu a fost un mare succes la nivelul
întregii ţări şi nu a rezolvat problema îndreptăţiţilor la împroprietărire care nu au putut beneficia de
acest drept4. Călimăneştenii îndreptăţiţi au rămas în localitatea lor, deoarece sprijinul pentru
strămutări şi terenuri disponibile au fost insuficiente.
În lipsa terenului arabil, îndeosebi în zonele montane, exista varianta creşterii vitelor.
Pentru aceasta era nevoie de păşuni şi fâneţe, dar şi acestea lipseau la Călimăneşti, unde în 1919
păşunea comunală avea 50-60 de hectare, dobândite prin împroprietăririle de la stat, din 1912-
19135. In aceste condiţii, extinderea islazului devenea o rezolvare parţială a lipsei de pământ. In
consecinţă, la 17 ianuarie 1924, Comisia de expropriere a judeţului Vâlcea declara definitiv
expropriată suprafaţa de 229 ha din pădurea statului de la Călimăneşti, pentru islazul acestei
comune. Erau, de fapt, un număr de 13 poieni cu întinderi diferite, de la cea mai mică - Poiana
Poşta Veche (2 ha) la poienile Onofreia şi Ştiubeiu (împreună 70 ha). Arborii care mai existau
trebuiau tăiaţi şi întregul material lemnos urma să fie preluat de stat . După alte surse şi în cătunul
Seaca s-au expropriat 55 ha pentru islaz .
După datele din evidenţa primăriei Călimăneşti, în 1937 comuna avea o suprafaţă de 6.411
ha, din care terenul arabil însuma 317 ha, păşunile 554 ha, fâneţele 431 ha, livezile 72 ha, pădurile
4.863 ha, vatra aşezării (inclusiv Seaca, Ţigănia şi Căciulata) 54 ha, iar 120 ha erau declarate
neutilizabile6. Din alte surse aflăm însă că pădurea, care aparţinea aparţinea statului, acoperea
5.099 ha, iar păşunile doar 309 ha. Teren arabil peste 10 ha deţineau comuna (24 ha) şi Mănăstirea
Cozia (11,27 ha)7.
1Ibidem, fond Primăria Călimăneşti, dos. 1/1920, ff. 93, 139-159.

2D.Şandru, Reforma agrară din 1921 în România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, pp. 71-80.
3ANRDJ Vâlcea, fond Primăria Călimăneşti, dos. 1/1920, ff. 80-88.
4D.Şandru, op.cit., pp. 154-159, 167.
5ANRDJ Vâlcea, fond Primăria Călimăneşti, dos. 1/1919, ff. 140, 143-144.
6Ibidem, f. 99.
7Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, vol.VI, Bucureşti, 1938, p. 561. 173
Proprietarii terenului arabil aveau, în medie, o jumătate de hectar, dar şi aceste suprafeţe
mici erau fărâmiţate. Astfel, unul dintre locuitorii mai avuţi ai aşezării, avea cele 4 ha de pământ
(din care majoritatea erau fâneţe şi păşune) împărţite în 12 locuri1.
Aceeaşi situaţie se întâlnea şi la Jiblea, unde erau, în 1925, 572 de proprietari de
n
pământ, dar suprafaţa arabilă totală era doar de 373, 80 ha . Şi aici se resimţea lipsa islazului
suficient şi în 1921 Comisia Judeţeană de Expropriere Argeş confirma
o
exproprierea a 30 de ha din pădurea statului pentru a deveni islaz al satului Jiblea Nouă .
In privinţa plantelor cultivate, pe primul loc se situa porumbul, urmat de plantele furajere
(lucernă, trifoi), grâu, ovăz, zarzavaturi, cânepă. Specifice zonei erau culturile intercalate: fasole,
dovlecei şi cartofi prin porumb pe sute de hectare,2 fapt datorat, ca şi în alte regiuni, în anii
interbelici, penuriei de teren arabil. Dar una dintre consecinţele acestui sistem era producţia medie
scăzută. Astfel, în 1937 şi 1938 se obţineau 1.000 kg porumb la hectar, 4.000 kg la lucernă, 3.000
kg la cartofi, 5-600 kg la cânepă, 6.000 kg la varză etc3. .Aceste producţii erau şi rezultatul dotării
slabe cu inventar agricol. O statistică din 1928 relevă că la Călimăneşti existau în acel an 402 vite
de muncă, 228 vehicule cu tracţiune animală, 61 de pluguri (din care însă 23 aveau grindei de
lemn).
Condiţii mai bune de dezvoltare avea la Călimăneşti pomicultura. În 1938 se înregistrau
268 de proprietari care aveau cel puţin un sfert de hectar de livadă, care totalizau doar 74,75 ha. Pe
locul întâi se situau prunii (22.425 pomi). Erau însă, livezi
extensive1 şi autorităţile trebuiau să ordone uneori îngrijirea lor (stropirea, curăţarea
2^
omizilor etc) .îmbunătăţirea creşterii prunilor prin plantaţii sistematice şi soiuri mai productive s-a
încercat în 1938, pe o suprafaţă comasată de 1,5 ha, cu sprijinul Ministerului Agriculturii . Pe
suprafeţele mai mici (în total 3 ha în 1938) îndeosebi prin grădini, erau meri, peri, nuci, vişini,
corcoduşi, cu producţii modest4. Prunele erau v ndute, dar mai ales erau folosite la fabricarea ţuicii
în cele 13 cazane înregistrate în 5. Celelalte fructe erau uscate pentru iarnă sau erau vândute
vizitatorilor staţiunii în sezon.
Creşterea vitelor avea condiţii prielnice, după ce suprafaţa de păşunat a crescut, prin
reforma agrară. în 1928 o statistică a primăriei indica 496 fâneţe şi 370 ha islaz. Vitele înregistrate,
pentru care se plătea o taxă de 60 lei/an pentru vita mare şi 12 lei/an pentru vita mică, erau 650 vite
mari şi 93 mici6. Consilierul agricol al judeţului, constatând această realitate, conchidea că nu era
cazul să se înfiinţeze o asociaţie de păşunat şi că islazul era satisfăcător din punct de vedere
financiar şi era suficient pentru nevoile de
n
1ANRDJ Vâlcea, fond Primăria Călimăneşti, dos. 3/1940, f. 51.

2Ibidem, Tabel cu suprafeţele însămânţate în 1922; fond Primăria Călimăneşti, dos. 4/1938, f. 77.
3Ibidem, fond Primăria Călimăneşti, dos. 4/1938, ff. 78, 90, 93. 174
păşunat ale comunei . Calitatea islazului nu era foarte bună, întrucât zeci de hectare erau degradate
de torenţi, altele erau încă acoperite de resturi de vegetaţie după defrişarea arborilor din poieni. O
problemă au creat şi unii locuitori de la marginea aşezării care au îngrădit porţiuni din islazul
comunal, transformându-le în grădini. în 1939 primarul ordona distrugerea gardurilor de către
tinerii chemaţi la premilitărie.
Anii crizei economice din 1929-1933 au dăunat şi creşterii vitelor, dar după acest moment
se poate constata un progres constant, ilustrat de datele din tabelul 1 .
175
1938 675 69 263 Tabel.1. Vite introduse la păşunat
Anul Bovine Cabaline Ovine Alte
1935 373 25 171 130

1936 464 26 168 77
1937 531 30 218 113
1
Ibidem, f. 54.
2
Ibidem, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 2/1932, f. 15.
3
Ibidem, fond Primăria Călimăneşti, dos. 4/1938, f. 24.
4
Ibidem, ff. 65, 93.
5
Ibidem, dos. 1/1938, f. 8v.
6
Ibidem, f. 21 v.
7
Ibidem, fond Detaşamentul de Poliţie Călimăneşti, dos. 127/1928, f. 12.
8
106 ||
Mai numeroşi erau boii folosiţi pentru transporturi cu carele şi vacile de lapte. În
vederea îmbunătăţirii rasei, în 1928 comuna a fost înzestrată, din oficiu, cu un taur Schwitz pe
care trebuia să-l plătească cu 15.150 lei1.
La Jiblea, în 1925, din cei 572 de locuitori cu pământ, având între un sfert şi un
hectar şi jumătate, doar 78 deţineau câte două vite, ceilalţi având una singură şi oi sau
2
capre .
Situată într-o zonă împădurită, comuna Călimăneşti era implicată şi în silvicultură. Deşi
recensământul din 1930 indică doar 9 persoane active în această ramură , periodic, în timpul
lucrărilor de sezon erau implicate multe alte braţe de muncă. Societatea "Govora- Călimăneşti"
deţinea la Călimăneşti o pepinieră iar la Jiblea era o pepinieră a Ocolului silvic local, care în
1928 dispunea de 100.000 de puieţi de salcâm, din care vindea şi populaţiei2.
Trăind pe cursul mijlociu al Oltului şi înconjuraţi de păduri, călimăneştenii au practicat
şi în anii interbelici pescuitul şi vânătoarea. Încălcarea unora dintre regulile stabilite pentru
aceste ramuri a lăsat urme documentare în arhive. Astfel, în iulie 1924, postul de jandarmi
Jiblea a confiscat "una luntre care a servit la pescuit pe Olt, în epoca oprită, proprietatea lui
Alecu P. Toma din Călimăneşti",3 urmând ca cel în cauză să suporte rigorile legii. În aprilie
1Ibidem, dos.
1/1928, f. 26.
2ANRDJ Vâlcea,
fond Primăria
Jiblea, dos.
2/1928,
nepaginat, adresă
a Ocolului silvic
Jiblea din 31
martie 1928.
3Ibidem, dos.
2/1924,
nepaginat, adresa
nr.928/4 iulie
176
1939, mai mulţi locuitori din Călimăneşti au fost surprinşi la pescuit pe Olt fără permise.
Peştele prins le-a fost confiscat şi vândut pe piaţă1. În acelaşi acelaşi an, pentru a uşura
depistarea infractorilor, Inspectoratul judeţean de specialitate a introdus numere de identificare
scrise pe tăbliţe care trebuiau ataşate bărcilor. Contravenienţii erau pedepsiţi cu confiscarea
luntrii. Cinci persoane din Călimăneşti şi-au cumpărat numerele de identificare. Întrucât
pescarii erau mult mai numeroşi, erau
7^
avertizaţi să-şi ridice luntrile de pe Olt, altfel urmau să fie amendaţi în caz de control . In 1940
a apărut o nouă reglementare despre care era înştiinţată primăria, pentru a o aduce la cunoştinţa
populaţiei: porţiunea Oltului dintre Brezoi şi Râmnicu Vâlcea a fost arendată lui Nicu Enescu
din Râmnicu Vâlcea. În consecinţă, pescuitul sau extragerea gheţii din Olt
1924 a primăriei
Jiblea către
Compania de
jandarmi Argeş.
1Ibidem, fond
Primăria
Călimăneşti, dos.
3/1939, f. 61. 177
puteau fi practicate doar cu aprobarea arendaşului1. Arendaşul dreptului de vânătoare,
cetăţeanul elveţian Ernst F. Wangler, domiciliat în Călimăneşti, se plângea în 1933, în mai
multe rânduri, că se încălca dreptul său prin acte de braconaj, fără a fi fost prins vreunul dintre
vinovaţi2.
5.1.2.4.Meseriile şi comerţul
Într-o staţiune se pot dezvolta numeroase servicii pentru vizitatori, chiar dacă, la
Călimăneşti, sezonul era scurt. Aici existau meseriaşi şi comercianţi activi în timpul sezonului
şi care, de obicei, închideau atelierul sau localul de alimentaţie publică, pensiunea, hotelul, vila,
la sfârşitul lunii septembrie, dar existau şi meseriaşi specifici mediului rural. Aceştia aveau în
meseria practicată doar o sursă suplimentară de venit, pe lângă agricultură (cultura pământului,
creşterea vitelor).
Potrivit recensământului din 1930, la Călimăneşti activau în perioada interbelică: 5
fierari, 26 lucrători în prelucrarea lemnului (tâmplari, dulgheri, rotari), 14 constructori (zidari,
zugravi etc.), 42 de lucrători în ramura textilelor, 10 cizmari, 26 de patroni şi angajaţi în
croitorii, 21 patroni şi angajaţi în industria alimentară, 7 lucrători la abator, 10
3^
proprietari şi angajaţi în brutării, 4 lucrători în ateliere de apă gazoasă . În 1926 av ndu-se în

vedere numărul mare de vizitatori şi consumul sporit de carne s-a proiectat construirea unui
abator comunal modern în Valea Satului, cu o capacitate de 25 de vite sacrificate zilnic. Dar
construcţia n-a fost realizată decât în 1928, de firma Ioan Manda, din Jiblea. Costul total s-a
ridicat la 222.000 lei, deoarece Serviciul tehnic al judeţului a cerut să se folosească betonul
armat, în locul lemnului prevăzut în proiectul iniţial, semnat de arhitectul Ion Busuioc din R
mnicu V lcea3.
1Ibidem, fond
Primăria
2/1940, f. 22.
2Ibidem, fond
Detaşamentul de
Poliţie
5/1933, ff. 93, 97,
100-101, 104,
110.
3ANRDJ Vâlcea,
fond Primăria
5/1927, ff. 2-13.178
La acest început de industrie trebuie să adăugăm şi funcţionarea în continuare a uzinei
electrice, refăcută după distrugerile din anii războiului, dispunând de motoare Diesel noi şi de o
baterie de acumulatori electrici montată după 19181.
Morile cu apă, tradiţionale, au funcţionat în anii interbelici în număr de 4 (una
construită în anul 1937). Fiecare dintre ele avea o producţie de 500 kg grâu în 24 de ore, cu 6%
vamă. A existat şi o moară cu motor de 20 CP, pe motorină, a lui Gheorghe Tocmac, cu o
producţie de 6.000 kg în 24 de ore2.
La Jiblea Veche, după statistici ale autorităţilor, existau în 1920: 4 mori, un joagăr, 3
ateliere diverse cu 3 lucrători, o fierărie şi potcovărie, o varniţă cu 2 lucrători. In 1927, la
Jiblea s-au mai construit o moară cu motor şi un joagăr cu aburi. Şi la Păuşa funcţionau, în
2^
1920, un joagăr, o moară şi o carieră de piatră . In 1928 şi la Jiblea s-a decis edificarea unui
abator, constat ndu-se că vitele sacrificate pentru consumul public, „se taie de fiecare acasă' .
Suma alocată în buget, 2.500 lei, era nesemnificativă faţă de costul total al construcţiei.
In această industrie incipientă s-a făcut simţită concurenţa. Astfel, în 1928 ziarul
„Indrumarea Vâlcei" avertiza conducerea tipografiei „Cozia", instalată chiar la Mănăstirea
Cozia, că dacă va continua să tipărească, pe lângă lucrările cu caracter religios, imprimate
pentru particulari şi bănci va fi atacată în continuare, deoarece acesta era domeniul tipografiilor
comerciale. Peste puţin timp, gazeta anunţa că demersul întreprins s-a soldat cu succes:
episcopul Vartolomei al R mnicului a mutat tipografia în localul Episcopiei din Râmnicu
Vâlcea, pentru a fi mai uşor supravegheată, tipărind doar carte religioasă3.
Comerţul a rămas, de asemenea, într-o fază de început în anii interbelici. O statistică
indică doar 12 firme înregistrate la începutul perioadei, adăugându-se alte 6 în aceşti ani 4. Pe
1Ibidem, fond
Societatea
„Govora-
Călimăneşti", dos.
62, f .160.
2Ibidem, fond
Detaşamentul de
Poliţie
229/1942, f. 8;
fond Primăria
5/1927, f. 44;
dos.18/1943, f.
102.
3Îndrumarea
Vâlcei, R mnicu
V lcea, anul II,
nr.15, 16 iulie
1928. 179
lângă cele câteva prăvălii, oraşul avea în 1928 nouă cârciumi, inventariate strict de autorităţi
întrucât constituiau un venit însemnat pentru primărie. Dacă patru dintre cârciumari vindeau
numai vin şi trebuiau să plătească primăriei, annual, doar câte 1.500 lei, alţi cinci aveau dreptul
de a vinde băuturi spirtoase şi trebuiau să plătească fiecare câte 20.000 lei pe an, contractele
fiind aprobate de prefectul judeţului Vâlcea1. In 1924, Nicolae Nicolae Gh. Mesea a construit la
Căciulata un edificiu cu 9 camere, din care 4 erau folosite drept cârciumă, plătind primăriei, în
anii 1926-1928 o arendă pentru dreptul de a vinde aici
n
băuturi spirtoase de 45.860 lei anual .

Şi la Jiblea existau în anii douăzeci 5 cârciumi plătind arenzi între 800 şi 22.000 lei
anual, în funcţie de vadul comercial şi de băuturile vândute. Uneori, ca în cazul cârciumii din
Jiblea Nouă, arenda era diminuată de la 2.000 la 1.500 lei anual, din cauză că localul era
departe de centrul comunei şi n-avea clienţi. Un alt arendaş, care plătea 22.000 lei, se plângea
de suma mare şi de faptul că la câteva zeci de metri de localul său erau alte două bodegi2.
Amplasarea cârciumilor era o problemă spinoasă. La Călimăneşti, preotul-paroh a
închis la 1 august 1926, biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel", deoarece în faţa sfântului
lăcaş, la mai puţin de 50 de metri, se deschisese o cârciumă. Controversa ajunsese până la
episcop care dăduse dispoziţie să fie închisă biserica, în semn de protest. Primarul propunea o
discuţie cu toate părţile implicate, la primărie, întrucât „spiritele erau încinse" .
Domeniul cel mai elevat al comerţului şi al alimentaţiei publice, indispensabil unei
staţiuni cu pretenţii şi cu mii de vizitatori pe sezon l-au constituit restaurantele. În anii 1938, la
Călimăneşti existau 23 de localuri, din care 8 erau restaurante de înalt nivel. În primul rând
trebuie menţionate restaurantele de pe lângă hoteluri: Marele Hotel, Cozia, Jantea, Seltea, apoi
„Perla Călimăneştilor" din Ostrov, restaurantul Herţa din Căciulata, restaurantul „La Josef
Steckner". Acestea au făcut eforturi pentru modernizare, înnoirea veselei, perfecţionarea
personalului. Astfel, restaurantul de la Marele Hotel, care avea 250 locuri, îşi instalează două
camere frigorifice. Meniu-rile păstrate în arhive relevă că se consumau preparatele tradiţionale
dar şi feluri mai rare. Preţurile erau pentru un public divers. Existau localuri în care un prânz
1Ibidem, dos .
4/1927, f. 83.
2Ibidem, fond
Primăria Jiblea,
dos. 4/1928,
nepaginat,
proces-verbal din
şedinţele
consiliului
comunal de la
8.I.1928,
4.III.1928,
25.III.1928. 180
sau o cină costau 40 lei, dar şi restaurante în care această sumă nu acoperea nici preţul unui
singur
fel1. Cele
mai multe dintre aceste
restaurante şi pensiuni erau deschise numai în sezon, închizându-se în septembrie.
Caracterul de staţiune balneo-climaterică al oraşului a pus probleme şi acestui gen de
activitate. Restaurantele trebuiau închise la orele 12 noaptea iar c rciumile chiar la ora 11 2. De
asemenea, restaurantele şi pensiunile trebuiau să gătească preparate dietetice pentru numeroşii
bolnavi veniţi la tratament. În 1923 s-a deschis restaurantul „La Tecuceni" în care, la cererea
mai multor consumatori evrei, se preparau mâncăruri cuşer potrivit prescripţiilor religiei
mozaice; întrucât carnea cuşer era mai scumpă decât cea obişnuită, rabinul I.Rococh din
Râmnicu Vâlcea cerea prefectului judeţului să aprobe o majorare a preţurilor. Prefectul aproba
o majorare de 15% peste preţurile maximale3. Trebuie precizat că preţurile din localurile
publice aveau niveluri maximale fixate de autorităţi şi care trebuiau afişate la loc vizibil.
Primăria fixa preţurile maximale şi la pâine, carne, lapte etc, fapt ce trezea nemulţumirea
comercianţilor şi producătorilor. La 1 februarie 1938, Comisia interimară Călimăneşti stabilea
la 7 lei preţul pâinii albe de 800 g şi la 6 lei al celei negre. Întrucât socoteau că aceste preţuri nu
1ANRDJ Vâlcea,
fond Societatea
„Govora-
62, ff. 6-8; fond
Oficiul Local de
Cură şi Turism
1/1936, ff. 127,
134, dos.5/1938,
ff.106-107, 115,
118, 120, 121,
dos. 11/1941, f.
49 v.; fond
Detaşamentul de
Poliţie
108/1938, f. 19, f.
221 (vezi aici
lista hotelurilor şi
vilelor din oraş în
1938).
2Ibidem, fond
Detaşamentul de
Poliţie
84/1937, f. 17.
3Ibidem, fond
Prefectura
judeţului Vâlcea,
dos. 53/1923, f.
59. 181
erau în concordanţă cu preţul făinii. La 4 februarie 1938 brutarii au declarat grevă, refuzând să
mai fabrice pâine. Primăria a decis atunci să fie adusă pâine din alte localităţi, în primul rând de
la Jiblea1.
Primăria trebuia să se implice mereu în reglementarea formelor de comerţ. Numai
în 1934 poliţia constatase 34 de cazuri de comercianţi şi meseriaşi fără autorizaţie, fără
2^
firme, pentru a scăpa de plata taxelor cuvenite către primărie . În 1926, poliţia era avertizată să
intervină întrucât încasările din piaţă erau slabe faţă de alţi ani, deoarece atât proprietarii
localurilor, cât şi vânzătorii, preferau să-şi facă afacerile pe stradă, evitând să
3^
vândă şi să cumpere în piaţă, unde trebuiau plătite taxe2. În timpul sezonului, vânzătorii
ambulanţi, ţăranii din împrejurimi aglomerau trotuarele cu tarabele lor, deranjau trecătorii şi
creau un aspect inestetic, fapt pentru care, în repetate rânduri erau alungaţi şi amendaţi, pentru
că nu aveau autorizaţii3. O soluţie pentru această situaţie a fost şi construirea unor spaţii de
închiriat comercianţilor („bazarele" cum li se spunea în epocă) atât la Călimăneşti, în edificiul
care adăpostea şi teatrul, cât şi la Căciulata. De asemenea, în piaţă s-a construit în 1937-1938
hala de fructe şi flori, cu 8 spaţii, oferindu-se astfel un cadru civilizat pentru comerţul cu aceste
produse şi siguranţa unor venituri pentru primărie4.
Tot pentru reglementarea taxelor şi facilitarea afacerilor, primăria Călimăneşti a
întreprins demersuri pentru organizarea unui t rg de vite. Incep nd din 1932, acesta a fost
aprobat şi s-a desfăşurat sâmbăta, într-un spaţiu special, împrejmuit. Târgul s-a aprobat prin
decizia Ministerului Industriei şi Comerţului şi cu sprijinul Camerei de Comerţ şi Industrie V
lcea care solicita numirea unei comisii de supraveghere a târgului săptămânal de la Călimăneşti.
Comisia interimară a primăriei i-a desemnat pe comercianţii Dumitru Şorlea, Zamfir Gh.
Zamfirache şi Nicolae Orghidan5. În 1927 şi la Jiblea erau menţionate
n
1Ibidem, dos.
2/1932, f. 93;
fond
Detaşamentul de
Poliţie
108/1938, f. 26.
2Ibidem, dos.
2/1926, f. 48.
3Ibidem, fond
Detaşamentul de
Poliţie
84/1937, f. 22, 40.
4Ibidem, fond
Primăria
1/1939, f. 45. 182
două bâlciuri .
O problemă aparte a comerţului călimăneştean a fost în anii interbelici aprovizionarea
populaţiei cu cereale, carne, făină etc. deoarece resursele locale erau insuficiente, îndeosebi
pentru consumul în sezonul balnear. La Călimăneşti şi Jiblea existau câţiva comercianţi
cerealişti care aprovizionau populaţia din ambele comune şi din satele zonei înconjurătoare1.
întregul judeţ Vâlcea era deficitar, dar la Călimăneşti lipsa era
acută şi în anii agricoli buni. în 1918, prefectul judeţului enumera o serie de comune, între
2^
care şi Călimăneşti, care erau "cu desăvârşire lipsite de grâu şi porumb" . În 1922, lipsa de
porumb a dus la creşterea preţului (67-70 lei bănicioara =15 kg.) . Penuria de cereale devenise
cronică, dacă în 1929, senatorul I.Nicolescu dezvăluia de la tribuna Senatului specula practicată
în judeţul Vâlcea2. Aceasta se întâmpla cu făina adusă de la Craiova, cu vitele aduse din
judeţele Sibiu, Argeş etc.
Băncile populare au jucat un rol important în aprovizionarea cu produsele deficitare.
Banca populară din Călimăneşti era remarcată pentru aducerea porumbului în oraş chiar de
ministrul Muncii, Ion Răducanu, în 19293. Aceasta fusese înfiinţată încă în 1904 şi avea în anii
interbelici un capital de 1.086.822 lei şi 328 de membri. Preşedintele băncii era Vasile
Nicolaescu, secretarul primăriei. Banca acorda mici împrumuturi membrilor săi, dar ajunsese să
5Ibidem, fond
Prefectura V lcea,
dos. 2/1932, f.
12, 19; dos.
18/1943, f. 103;
Costea Marinoiu,
Valentin
Cismaru, Petre
Purcărescu,
Camera de
Comerţ şi
Industrie Vâlcea.
Istorie şi
continuitate, Ed.
Conphys, R
mnicu V lcea,
2000, p. 89.
1Ibidem, dos.
3/1924,
nepaginat,
Statistica pe anul
1923.
2Îndrumarea
Vâlcei, anul III,
nr. 34, 1-15 mai
1929,pp. 3-5.
3Ibidem, ANRDJ
Vâlcea, fond
Detaşamentul de
Poliţie, dos.
187/1941, f. 134.183
crediteze cu 180.000 lei şi construirea şcolii noi din oraş, în 1938-1940, cu 4 % dobândă pe an. 1
Ar fi fost utilă şi o cooperativă de consum, dar în anii 1918-1945 n-a existat nici una la
Călimăneşti.
în schimb, la Jiblea a existat cooperativa "Avântul", înfiinţată în 1919, cu un capital
social de 700.000 lei şi un număr de 110 membri. Cooperativa se ocupa de aprovizionarea cu
porumb şi vânzarea de mărfuri diverse. Preşedintele cooperativei era Constantin
n
Popescu din Călimăneşti . La Jiblea funcţiona din 1905 şi o bancă populară cu 208 membri
membri şi 130.601 lei capital. Banca dădea împrumuturi membrilor pe amanet, pe poliţe,
o
cu o dobândă destul de ridicată: 13-15% .
5.1.2.5. Transporturile şi comunicaţiile

în anii interbelici, planurile pentru o legătură feroviară între Valea Oltului şi Valea
Argeşului au avut în vedre şi oraşul Călimăneşti care se preconiza să fie legat de Curtea de
Argeş, în proiectul de anvergură al legării Bucureştiului de graniţa de vest pe un drum cât mai
scurt. Proiectul a rămas însă în această fază din lipsa fondurilor necesare, oricât de avantajoasă
părea scurtarea drumului Bucureşti-Sibiu cu c teva ore2. Un ziar v lcean din anul 1930, evalua
efectele benefice ale proiectului asupra unor centre v lcene. Prin construirea liniei ferate Curtea
de Argeş-Călimăneşti, staţiunile din judeţul Vâlcea: Călimăneşti, Olăneşti, Ocnele Mari,
Govora ar fi primit un aflux de vizitatori care le-ar fi ajutat să depăşească acuta criză
financiară3.
Pentru accesul mai uşor la calea ferată s-au realizat totuşi câteva îmbunătăţiri. Astfel, s-
a edificat o nouă haltă CFR şi s-a refăcut podul plutitor de pe Olt, dintre Ostrov şi
1ANRDJ Vâlcea,
fond Primăria
8/1939, f. 6, dos.
18/1943, f. 102.
2Dumitru
Bondoc, "Din
istoria <drumului
de fier> Vâlcea-
120 de ani de
activitate
feroviară (20
iunie 188720
iunie 2007)", în
Studii vâlcene, R
mnicu V lcea,
anul IV, 2008,
pp. 83-89.
3Îndrumarea
Vâlcei, R mnicu
V lcea, anul IV,
nr.55, 1 mai 1930,
p. 2. 184
3^
Jiblea1. In 1938
însă, primăria Jiblea a trimis Ministerului Lucrărilor Publice un memoriu şi
proiectul pentru a primi autorizaţia să construiască un pod plutitor pe Olt, între Păuşa şi
Căciulata, care ar fi facilitat trecerea locuitorilor din aşezările de pe malul stâng pe malul drept.
Întruc t se considera că interesul mai mare îl aveau locuitorii din Păuşa pentru a-şi duce
produsele agricole la Căciulata, dosarul a fost trimis judeţului Argeş2.
Un alt proiect a fost elaborat pentru un pod-pasarelă care să lege Păuşa de Călimăneşti.
Memoriul justificativ din 1939 preciza că se urmărea facilitarea accesului din staţia de cale
ferată Păuşa în Călimăneşti, care se făcea pe un drum ocolit prin Ostrov. Noua pasarelă trebuia
să lege direct staţia Păuşa cu malul drept al Oltului. Peronul staţiei era legat de malul drept în
grădina Uzinei electrice. Pasarela era proiectată pentru pietoni şi vehicule până la 12 t.
Transportul greu trebuia să se facă în continuare prin gara Jiblea. Apropierea războiului şi
concentrarea tuturor resurselor pentru apărarea ţării au dus la amânarea executării3.
Transportul în interiorul localităţii a înregistrat progrese în anii interbelici datorită
afluxului sporit de vizitatori şi strădaniei administraţiei de a le oferi servicii de bună calitate.
Este drept că primăria avea şi o sursă de venit în taxele încasate de la prestatorii acestor
servicii. In 1926 şeful Poliţiei era sesizat de primărie să ajute la încasarea taxelor de la
proprietarii celor 17 trăsuri şi 19 maşini care făceau curse, deoarece în iulie, la jumătatea
sezonului, plătiseră doar 6 proprietari de maşini şi 3 trăsuri 4. Şi în acest domeniu, primăria fixa
preţuri maximale. In sezonul 1923 o cursă cu trăsura de la gara Jiblea până la Călimăneşti, cu
1-2 persoane, costa 30 de lei, în timp ce una cu brecul doar 7 lei. De la gara Jiblea la Căciulata
(vila Cosma), un grup de 2-3 persoane trebuiau să plătească 60 de lei unui birjar cu trăsura, dar
numai 15 lei unuia cu brecul, mai puţin comod. Pe distanţa cea mai frecventată de vizitatori,
Căciulata-Călimăneşti, se plăteau 20 de lei pentru o cursă cu trăsura şi doar 6 lei cu brecul.
Pentru alte trasee preţurile se negociau. Automobilele nu făceau încă serviciu regulat de vreme
1ANRDJ Vâlcea,
fond Societatea
„Govora-
62, f. 111v.
2Ibidem, fond
Prefectura
judeţului Vâlcea,
dos. 80/1938, f. 3-
5.
3Ibidem, fond
Primăria
3/1939, ff. 135,
158.
4Ibidem, dos.
2/1926, f. 49. 185
ce documentul preciza:"de va fi nevoie se va fixa preţul ulterior"1.Totuşi, automobile existau în
acest an, dacă prefectul judeţului ordona şefului postului de jandarmi să permită staţionarea
trăsurilor în faţa hotelului statului (Marele Hotel Călimăneşti) numai în spatele automobilelor,
în faţa intrării în Ostrov . Totuşi, trăsurile au fost încă mijlocul principal de transport în staţiune
pentru cei mai mulţi dintre vizitatori. În 1935 se înregistrau 19 birjari, cărora li se cerea foaie de
circulaţie şi permis de conducere, iar în 1938 erau 28 de proprietari de trăsuri .
Dar „ofensiva" transportului mecanizat se face simţită şi la Călimăneşti. În februarie
1932, Comisia interimară a hotărât să concesioneze transportul de persoane şi bagaje cu
vehicule cu tracţiune mecanică, automobile şi autobuze, pe raza oraşului, prin licitaţie publică.
Concesionarul era obligat să lase liberă circulaţia trăsurilor şi căruţelor localnicilor, în schimb
excludea concurenţa celor din alte localităţi2. In 1938, concesionarii concesionarii au plătit
157.000 lei pe sezon, iar în 1939, Ioan Găozea şi Ion I.N.Pleşanu, localnici, se angajau să
achite 220.000 lei pe sezon. Oricine dorea să facă transporturi sau să organizeze excursii
trebuia să se înţeleagă cu concesionarii şi reglementarea era convenabilă tuturor părţilor, iar
clienţii erau mulţumiţi3. Preţurile pentru trăsuri erau aceleaşi în anii '20, în timp ce o cursă cu
taxiul din gara Jiblea la Călimăneşti era 40 lei ziua şi 60 lei noaptea,iar un bilet de autobuz
costa 6 lei (preţul unei pâini) ziua şi 9 lei noaptea. În general, pentru cursele de noapte se
percepea 50% în plus faţă de preţul de zi. În 1938 erau fixate preţuri maximale şi pentru cursele
mai lungi (100 lei cu trăsura până la Turnu şi 150 lei cu taxiul, iar până la Sibiu un taxi costa
1.400 lei)4.
Având în vedere că principala arteră de circulaţie din oraş coincidea cu drumul naţional
R mnicu V lcea-Sibiu, a apărut aglomeraţia şi necesitatea introducerii regulilor şi semnelor de
circulaţie. Serviciul judeţean de drumuri cerea în 1937 să se monteze indicatoare „La pas"
pentru trăsuri în zonele în care se efectuau reparaţii la şosea şi să fie
7^
1Ibidem, fond
Prefectura
judeţului Vâlcea,
dos. 53/1923, f.
45.
2Ibidem, fond
Prefectura
judeţului Vâlcea,
dos. 2/1932, f. 7.
3Ibidem, dos.
162/1939, ff. 20-
20v.
4Ibidem, fond
Oficiul Local de
Cură şi Turism
5/1938, ff. 104-
105. 186
pus chiar un gardian care să dirijeze circulaţia . În 1939 au apărut noi reglementări privind
transportul intern al oraşului. Toate vehiculele pentru călători şi bagaje trebuiau să se înscrie la
poliţie, unde primeau numere de ordine, pe care erau obligaţi să le afişeze, împreună cu preţul
transportului. De asemenea, erau fixate locurile de staţionare. O trăsură trebuia să facă de
serviciu, ziua şi noaptea, în faţa primăriei. În timpul sezonului, o trăsură şi o maşină trebuiau să
fie prezente în faţa Marelui Hotel şi la Căciulata. De asemenea, taxiurile şi trăsurile erau
obligate să fie prezente în gara Jiblea la sosirea trenurilor. Surprinzătoare sunt dispoziţiile
privind starea trăsurilor (obligatoriu cu felinare) şi a cailor. De asemenea, birjarii şi şoferii
trebuiau să poarte şapcă şi halat albastru şi să nu fumeze când mergeau cu clienţii. Deşi
automobilele abia apăruseră în viaţa oraşului se impun norme ecologice :"Za vehiculele
automobile este interzisă evacuarea gazelor arse de la motor prin eşapamentul liber în raza
staţiuniii"1. Folosirea claxonului era interzisă în timpul staţionării iar utilizarea lui în mers
trebuia redusă la strictul necesar, pentru a nu tulbura liniştea obligatorie într-o staţiune balneară
şi de recreere. Taxiurile şi birjele nu aveau voie să transporte clienţi în stare de ebrietate, care,
noaptea puteau tulbura liniştea publică. Birjarilor le era interzis să maltrateze animalele şi
trebuiau să folosească doar cai frumoşi, bine îngrijiţi . Prin aceste reglementări, oraşul
Călimăneşti se situa la nivelul marilor staţiuni şi al centrelor urbane mari din ţară.
În anii interbelici au fost înregistrate şi 9 bărci cu vâsle, cu capacitate de 400 kg, care
circulau pe Olt pentru pescuit dar şi pentru plimbări . Este posibil ca numărul lor să fi fi fost
mai mare, dar doar acestea erau înregistrate. Se adaugă şi podul plutitor dintre Ostrov şi malul
stâng al Oltului, având indicat 1930 ca an de construcţie, lung de 7 m şi lat de 5 m, cu o
adâncime de 1,2 m şi o capacitate de 7 t2.
5.1.2.6. Evoluţia urbanistică în anii interbelici

9
Statutul administrativ al localităţii Călimăneşti a evoluat în anii interbelici de la

statutul de comună rurală, staţiune balneo-climaterică, la acela de comună urbană de categoria
a II-a, pe care l-a primit în 1927, prin aplicarea legii de organizare administrativ- teritorială din
19253. Potrivit legii, acest statut se acorda aşezărilor rurale evoluate, care se se aflau în stadiul
1Ibidem, fond
Primăria
3/1939, f. 1-2.
2Ibidem. 187
tranzitoriu de la sat la oraş. Împreună cu Băile Govora, Băile Olăneşti, Drăgăşani şi Ocnele
Mari, Călimăneştii intrau într-o reţea de centre urbane acceptabilă pentru judeţul Vâlcea, având
în vedere că în 25 de judeţe nu exista un asemenea sistem urban1. La 1 ianuarie 1930, aşezarea
a fost declarată oraş. în acest context şi având în vedere prevederile legii pentru organizarea
recensământului general din 29 decembrie 1930, Comisia interimară a decis să acorde
denumiri străzilor şi numere caselor din Călimăneşti. Astfel, Călimăneştii şi aşezările
aparţinătoare Căciulata, Seaca, Ţigănia au fost împărţite în 17 străzi, cu o lungime totală de
20,9 km şi având o lărgime de la 6 la 26 m. Cea mai importantă era Calea Traian, care
coincidea cu şoseaua naţională, pe o lungime de 3,6 km şi avea 305 clădiri construite pe
ambele părţi. Urma bulevardul Mircea Basarab „cuprinzând sectorul Cozia-Căciulata de la
cantonul Lotrişoara pe şoseaua naţională spre miazăzi şi se sfârşeşte la punctul Sfrengheş-vila
Cincu". Strada avea o lungime de 6 km, dar numai 83 de clădiri. Celelalte străzi purtau numele
membrilor familiei regale, ale unor personalităţi istorice (M. Kogălniceanu, V. Alecsandri), al
unui om politic în viaţă (Ion Mihalache) şi al unei personalităţi locale (dr.Botescu) aFig. 50ş.
Comuna şi apoi oraşul Călimăneşti a făcut parte din plasa Cozia şi apoi din plasa R
mnicu-V lcea. În 1936, prin legea din 27 martie s-a dat o nouă formulare statutului
administrativ al staţiunilor balneo-climaterice . Din 1932, oraşul a fost cooptat şi în Uniunea
Oraşelor din România2.
Activitatea edilitară la Călimăneşti a cunoscut progrese însemnate în anii interbelici.
Intuind, probabil, acordarea statutului de comună urbană, Comisia interimară a hotărât să
treacă la construirea unui nou local pentru primărie, demn de un oraş, edificiu utilizat până
astăzi. Arhitectul Ion Busuioc din R mnicu V lcea a depus în februarie 1923 „planurile
refăcute şi completate, însoţite de deviz şi caietul de sarcini"3. După cum preciza un
document, planurile fuseseră aprobate în 1915 de Consiliul Tehnic Superior,4fapt ce
demonstrează că intenţia ridicării unui nou local existase încă dinainte de război, dar nu se
1Dănuţ Radu
Săgeată, Deciziile
politico-
administrative şi
organizarea
teritoriului, Ed.Top
Forum, Bucureşti,
2006, pp. 40-41.
2ANRDJ V lcea,
fond Prefectura
judeţului Vâlcea,
dos. 2/1922, f. 82.
3Ibidem, fond
Primăria
1/1923, f. 1.
4Ibidem. 188
putuse realiza. Nici acum n-a fost o operaţie simplă, din cauza mijloacelor financiare
insuficiente. După trei licitaţii, în mai 1924, arhitectul Ion Busuioc a fost angajat să
supravegheze lucrările de construire a primăriei şi să-şi dea avizul asupra tuturor clădirilor
care se vor construi şi a reparaţiilor pe întregul cuprins al staţiunii Călimăneşti-Căciulata 1.
Lucrările au fost executate de firma Ion Manda din Jiblea şi s-au încheiat abia în 1926,
deoarece primăria n-a avut banii pentru a achiziţiona materialele necesare. Astfel, se cerea
lemn cu preţ redus de la stat, se produce, la Călimăneşti, varul
necesar, se foloseşte piatra dintr-un zid dezafectat. Lucrările s-au încheiat în 1926, dar
total al lucrării a depăşit 800.000 lei, dar 1 2 recepţia s-a făcut abia la 19 iunie 1927. Costul
o evaluare din 1940 aprecia la 1.610.660 lei valoarea palatului comunal. Clădirea
dispunea de 21 camere în suprafaţă totală de 402 m2. Aici au fost găzduite şi percepţia
fiscală, casieria comunală, poliţia şi dispensarul medical (Fig. 64).
Comunitatea călimăneşteană a avut şi alte realizări în anii interbelici în domeniul
edilitar. Astfel, în 1919 a fost amenajat Cimitirul Eroilor şi în acelaşi an a fost zugrăvită
biserica nouă, ridicată în 1912-1916. In 1923 a fost construită casa parohială, iar în 1928
abatorul comunal, pentru ca în 1937-1938 să fie ridicată hala de fructe şi flori. Tot acum, în
anul 1927, au fost începute Casa de Sfat (sau de citire) şi şcoala primară nr. 2., fiind terminate
mai t rziu4, după 1939 (Fig. 48) .
La acestea trebuie adăugate investiţiile făcute în construcţii de Societate „Govora-
Călimăneşti" şi cele câteva zeci de vile şi case ridicate de particulari în anii interbelici, care
dăinuie şi astăzi. Toate construcţiile şi reparaţiile la acoperişuri, garduri etc., ridicarea unor
anexe, garaje etc. trebuiau aprobate de primărie şi de arhitectul angajat, Ion Busuioc, care n-a
avut, totuşi , statutul de arhitect-şef al oraşului. De obicei, cererile de autorizaţie pentru
construcţii erau aprobate5. Din 1936 însă, odată cu noua lege a turismului, ONT trebuia să
avizeze noile construcţii din staţiunile balneo-climaterice 6. ONT avea în grijă protejarea
perimetrelor izvoarelor, aspectul estetic al noilor edificii, în timp ce primăria se ocupa de
alinierea edificiilor, respectarea normelor de construcţie etc. Din păcate, au existat tentative de
a se construi în Parcul Central şi în jurul izvorului de la Căciulata, care a u fost stopate la timp
(Fig. 41).
Construcţiile ridicate în anii interbelici la Călimăneşti erau solide, foloseau cărămida,
betonul, acoperişurile erau din ţiglă, tablă, eternit, refuzându-se folosirea şiţei. Stilul
majorităţii vilelor era românesc, foarte puţine tindeau spre formele moderne, mai noi în epocă.
Cele mai multe construcţii aveau doar parter, puţine aveau un etaj. Erau construcţii solide, care
au rezistat cu succes timpului până astăzi. Av nd în vedere afluenţa cererilor de avizare a
1Ibidem, ff. 15,

17, 20, 23, 24. 189
planurilor de construcţie, Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale prin Serviciul
Balneo-Climatic a insistat ca la Călimăneşti să se elaboreze planul de sistematizare şi
regulamentul de construcţii1. Consiliul Tehnic Superior a aprobat planul de sistematizare în
aprilie 1938, cu câteva observaţii. Acestea priveau câteva amenajări la Căciulata: o alee
acoperită pentru plimbarea pe timp de ploaie a celor care veneau la cură, construirea unui
drum pentru pietoni de-a lungul Oltului, între
Căciulata şi Călimăneşti ş.a. În februarie 1939 şi Comisia Superioară a Planurilor de
2^
Sistematizare a adoptat documentul . In decembrie 1939, arhitectul-urbanist Ion Al. Davidescu
trimitea primăriei regulamentul de construcţii, pe care primăria şi Oficiul Local de Cură şi
Turism l-au aprobat în februarie 1940 .
Gospodăria oraşului Călimăneşti în perioada interbelică a avut o serie de realizări ,
dar la sfârşitul acestor ani lăsa încă de dorit. De exemplu, apa curentă a fost introdusă încă
din 1910, prin captare din pârâul Căciulata. După 1918 s-au refăcut filtrele care au suferit
daune mari în urma inundaţiilor din 1920, 1927, 1932 şi 1936. În urma alunecărilor de teren şi
conducta de aducţiune a fost deplasată şi a fost nevoie de reparaţii. Potrivit contractului de
concesionare, aceste lucrări au revenit Societăţii „Govora-Călimăneşti"2. Primăria a aprobat în
1932 extinderea reţelei pe străzile Matei Basarab, Voievodul Mihai, Regele Carol al II-lea,
Regina Maria şi Dr.Botescu3. Cu toate acestea însă, o statistică din 1938 relevă că reţeaua de
distribuţie avea o lungime de 3.008 m şi se întindea doar pe 7 străzi. Numărul consumatorilor
era de 102 locuinţe iar consumul maxim într-o zi de vară era de 250 m4 de apă5.
În aceeaşi situaţie se găsea şi reţeaua de curent electric. In 1927, electricianul
localnic Ion I. Găozea a câştigat licitaţia pentru extinderea reţelei de la primăria veche
n
spre podul de piatră de peste Valea Satului şi către podul de fier de peste Olt . O altă extindere
s-a produs în 1932, c nd s-au montat 25 de noi st lpi pentru curentul electric . In 1939 s-a
1Ibidem, dos.
3/1936, f. 11.
2Ibidem, fond
Societatea
„Govora-
62, ff. 60-166.
3Ibidem, fond
Prefectura
judeţului Vâlcea,
dos. 2/1932, ff.
104, 110-112.
4Ibidem, ff. 1, 6.
5Ibidem, fond
Primăria
3, 1939, f. 29. 190
instalat curentul electric pe şosea între Mănăstirea Cozia şi Căciulata (aprox.2 km), la fel
pentru noul drum de acces la halta CFR1. Cu toate acestea, numărul abonaţilor era mic şi
consumul a rămas foarte redus.
La Jiblea, alimentarea cu apă se făcea de la rezervorul staţiei CFR. Întrucât nu fusese
întreţinută, conducta se stricase şi în 1924 beneficiarii au rămas fără apă2. Ei nu erau mulţi
însă, deoarece conducta avea doar 70 m şi fusese instalată în 1922 .
O mare carenţă a rămas pentru Călimăneşti în anii dintre cele două războaie mondiale
canalizarea. Marile hoteluri şi vile aveau canalizări directe, care se vărsau în Olt, dar calitatea
lor nu era dintre cele mai bune. Deteriorarea acestora, ca în cazul canalizării de la hotelul
„Cozia", ducea la incidente neplăcute, la protestele vecinilor şi la nemulţumirea vizitatorilor 3.
Pentru marea majoritate a vilelor şi caselor, problema se rezolva cu puţuri absorbante, dar
acestea nu erau soluţia ideală şi trebuiau îngrijite4. Spre sfârşitul perioadei interbelice
problema se agravase şi o ordonanţă a primăriei cerea proprietarilor care aveau latrine
primitive să construiască toalete moderne, cu avizul Serviciului Sanitar, altfel nu vor mai primi
autorizaţia de închiriere5. In consecinţă, în 1939, primăria îşi propunea canalizarea oraşului şi
construirea unei băi populare, pentru care cerea aprobarea unui împrumut de 8-10 milioane de
lei6. O preocupare impusă de prezenţa miilor de oameni veniţi la cura de ape minerale a fost
construirea unui număr suficient de closete publice (vespasiene în limbajul vremii), în parcuri,
pe drumurile de plimbare .
O preocupare a edililor oricărui oraş au fost dintotdeauna străzile, pieţele, parcurile şi
cu atât mai mult a fost o problemă într-un oraş, aflat în primii ani de existenţă ca aşezare cu
1Ibidem, fond
Societatea
„Govora-
62, f. 169.
2Ibidem, fond
Primăria Jiblea,
dos. 2/1924,
nepaginat, adresa
nr. 285/7 aprilie
1924 către Depoul
CFR
R mnicu V lcea.
3Ibidem, dos.
3/1938, ff. 8-9,
21-23.
4Ibidem, ff. 8, 9.
5Ibidem, fond
Prefectura
judeţului Vâlcea,
dos. 162/1939,
Ordonanţa nr.
1579.
6Ibidem, dos.
3/1939; f. 11. 191
acest statut. O dificultate în plus a constituit-o la acest capitol lungimea străzilor, densitatea
scăzută a locuirii, determinată şi de aşezarea geografică, de-a lungul Oltului şi a şoselei
naţionale care a fost şi este axul aşezării, strada principală. La începutul perioadei interbelice
aceasta era pietruită şi trecerea unui vehicul ridica praful, mai ales în timpul sezonului. De
aceea, prima grijă a primăriei a fost stropirea străzii. În anii '20, primăria avea un angajat care
se ocupa de stropirea străzii cu sacaua trasă de boi,
de 3 ori pe zi, în timpul verii. În acelaşi timp, două care adunau gunoiul în fiecare
8^
dimineaţă . Încă în 1927, Comisia Balneo-Climatică recomanda înfiinţarea serviciului cu
tracţiune mecanică pentru stropirea străzilor, înfiinţarea unui serviciu pentru ridicarea
gunoaielor, măturatul străzilor şi mai buna lor întreţinere, construirea unui trotuar până la
Căciulata. S-a decis, în acelaşi an, achiziţionarea unei autocisterne cu pompă, utilă şi
pompierilor voluntari care nu dispuneau decât de o pompă manual1. Dar era în plină criză
economică şi în 1932 se angajau din nou în sezon 6 oameni pentru stropitul şoselei şi ridicarea
gunoaielor doar de pe strada principală, „pe distanţa de 4 km începând de la podul de piatră
de peste Valea Satului şi până din sus de ciuperca de la sursa Căciulata" . Sistemul era însă
acelaşi, cu tracţiune animală, noutatea constând în faptul că că pentru partea cea mai
frecventată a străzii apa era tratată „cu păcură parafinată, specială, pentru a împiedica
producerea prafului" . Angajaţii, deveniţi astfel mai liberi, trebuiau să care pietriş din Olt pe
străzile comunei, unde se simţea lipsa. în acelaşi timp sau angajat şi 11 măturători, plătiţi cu
900 lei pe lună, dar numai pentru lunile iunie- septembrie şi doar pentru strada Traian. Abia
după trecerea crizei, în 1933, s-a achiziţionat o autocisternă şi s-a început pavarea străzii
Traian. Dar şi în 1938 construirea unui trotuar pavat sau asfaltat, până la Căciulata, era un
deziderat2. în acelaşi an, Oficiul Local de Cură constata necesitatea ca gunoiul adunat să fie
depus într-o groapă specială, până la construirea unui „crematoriu de gunoaie"3.
O atenţie deosebită s-a acordat Drumului Geniului, folosit doar pentru plimbarea
vizitatorilor. Acesta a fost amenajat, dotat cu bănci şi întreţinut cu dificultate, întrucât în afara
1Ibidem, dos.
1/1927, f. 9; dos.
4/1927, f. 35; ff. 1-
2
2Ibidem, fond
Oficiul Local de
Cură şi Turism,
dos. 2/1936-1940,
f. 12.
3Ibidem, f. 10 v.192
sezonului, cărăuşii îl foloseau pentru transportul lemnelor din pădure şi îl deteriorau, la
deschiderea sezonului necesitând reparaţii1. Oficiul Local de Cură şi Turism dorea în
1938 chiar introducerea curentului electric şi iluminarea acestei căi, pe o distanţă de 2 km.
Lipseau însă fondurile necesare atât acestei instituţii, cât şi primăriei, care avea un buget de 1,
8 milioane lei în acel an , primarul Alexe Constantinescu solicit nd în ianuarie 1939
1939 aprobarea Ministerului de Interne pentru un împrumut de 8-10milioane de lei în vederea
multiplelor necesităţi ale oraşului. Dar aprobarea nu a venit, întrucât evenimentele
o
politice interne şi internaţionale au impus alte priorităţi . Acelaşi primar sublinia urgenţa
deschiderii de noi străzi, a întreţinerii şi pavării celor existente. Oricum, în anii '30 au apărut
noi străzi, rămase, la început, fără denumiri. In 1935 lungimea totală a străzilor din oraş era de
26.806 m2.
Pentru o staţiune balneară, locurile de petrecere a timpului liber, de plimbare în aer
liber erau esenţiale. Natura a fost generoasă la Călimăneşti-Căciulata, dar trebuia ajutată. In
consecinţă, pe lângă drumuri au fost avute în vedere şi parcurile. Dintr-o inventariere a lor din
1940 aflăm că existau în acel moment: Parcul Societăţii „Govora-Călimăneşti"
care avea 5,7 ha şi care în 1930 a fost extins, Parcul Căciulata (2,2 ha), Parcul din Ostrov
2^
1Ibidem, fond
Detaşamentul de
Poliţie
Călimăneşti dos.
127/1939, ff. 34-
35; fond Oficiul
Local de Cură şi
Turism, dos.
5/1938, ff. 56-57,
96, 128; Fenia
Driva, op. cit., p.
36.
2Ibidem, fond
Detaşamentul de
Poliţie
47/1935, f. 70;
fond Oficiul Local
de Cură şi Turism,
dos. 5/1938, f.
206. De aici aflăm
că în octombrie
1938, premilitarii
pavau Strada II din
Căciulata şi aveau
nevoie de maiştri-
pavagii să-i
îndrume. 193
şi Pădurea Manga de la Seaca . In parcuri şi în alte spaţii s-au plantat tot mai multe flori,
pentru care, pe lângă sera veche s-a construit una nouă . De asemenea, la Căciulata exista o
pepinieră.
In pofida neîmplinirilor semnalate uneori în epocă chiar de autorităţi, locuitorii
staţiunii au depus eforturi pentru a depăşi dificultăţile începuturilor existenţei aşezării lor ca
oraş. La rândul lor, cei din conducerea aşezării au căutat soluţii şi le-au găsit de cele mai multe
ori. După instalarea regimului autoritar al lui Carol al II-lea, la 10 februarie 1938, s-au înmulţit
inspecţiile de la judeţ şi chiar de la Rezidenţa Ţinutului Olt, din care făcesa parte şi judeţul
Vâlcea. In urma neregulilor semnalate după o astfel de înaltă vizită, primarul a adunat la
primărie populaţia oraşului, convoc nd-o prin bătaia tobei, încă practicată pe atunci. Locuitorii
au fost îndemnaţi la 2 aprilie să repare gardurile, să le înlocuiască pe cele de mărăcini, mai ales
pe strada principală (unde se pare că mai existau astfel de cazuri), să le văruiască, să
construiască podeţe peste şanţul din faţa porţilor, să-şi zugrăvească toate casele etc 1. La 1 iunie
1939, odată cu începerea sezonului, primarul A. Constantinescu afişa ordonanţa nr. 1579 în
care erau noi dispoziţii privind spaţiile de închiriat, regimul localurilor publice, liniştea
publică, aspectul general al staţiunii2. Acelaşi primar îşi exprima nemulţumirea faţă de starea
în care se găsea oraşul şi îşi propunea un program ambiţios de lucrări, a cărui realizare a fost
împiedicată însă de izbucnirea războiului la 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei de către
Germania nazistă.
5.1.3. Viaţa social-politică în anii interbelici

Stabilirea structurii socio-profesionale la Călimăneşti întâmpină dificultăţi, deoarece
populaţia stabilă avea de-a lungul anului două şi chiar trei ocupaţii, în funcţie de oferte şi de
numărul vizitatorilor sosiţi la cură. Ori aceştia n-au fost înregistraţi decât pe baza numărului de
bilete pentru taxa de cură şi muzică. Cu certitudine însă erau şi mulţi neplătitori. Pe de altă
parte, nici recensământul din 29 decembrie 1930 n-a putut înregistra decât populaţia stabilă. În
luna decembrie această nu era însă ocupată în hoteluri, restaurante, în serviciul băilor etc.,
locuri de muncă sezoniere. La acest capitol însă
recensământul înregistra la Călimăneşti doar 20 de persoane3. Dar at tea persoane erau
1Ibidem, fond
Prefectura
judeţului Vâlcea,
dos. 162/1939, f.
1.
2Ibidem. 194
2 ^ angajate în sezon la un singur hotel (de exemplu la
„Jantea 1", în 1939). În industria
lemnului erau înregistrate 14 persoane , dar un raport al primarului din 1923 arată că la
fabrica din Brezoi a Societăţii „Carpatina" şi în păduri lucrau sute de
călimăneşteni1.Trebuie să dăm credit acestor aprecieri atunci când vin din mai multe
surse. Peste 20 de ani, un al primar surprindea şi el aceeaşi realitate: „În oraşul nostru toţi
locuitorii au câte o mică bucată de pământ arabilă şi în afară de acesta lucrează şi la
Societatea forestieră «Carpatina», la exploatarea lemnelor din pădure şi la carierele de
piatră de pe Valea Oltului"2.
În Călimăneşti, pe lângă marea masă a acestei populaţii existau puţine elemente ale
clasei de mijloc şi foarte puţine persoane dispunând de o avere apreciabilă (câţiva proprietari
de hoteluri şi vile mai mari). Această structură poate explica lipsa unor tensiuni sociale acute,
care s-au resimţit în marile centre urbane din ţară în anii interbelici. Dealtfel, poliţia era
solicitată să furnizeze permanent astfel de informaţii despre „starea de spirit a populaţiei'.
Inclusiv în perioada crizei economice din anii 1929-1933, c nd existau premise pentru
conflicte sociale, poliţia din Călimăneşti raporta: „Starea de spirit a populaţiei din acest oraş
este foarte liniştită"3. Un alt şef al poliţiei locale, explicând absenţa ideilor de stânga între
locuitorii circumscripţiei sale, întreprindea o analiză pertinentă: „Condiţiunile de muncă sunt
departe de a fi proprii alimentării şi dezvoltării curentelor de extremă stângă, fiecare locuitor
având gospodăria lui şi respectul gospodăriei altuia. Datorită faptului că situaţia din punct de
vedere economic este aproape uniformă ca rezultat al aceleiaşi activităţi şi al aceloraşi
venituri, nu există fricţiuni sau animozităţi de clasă şi nici nu se prevede existenţa lor
apropiată. Regimul economic actual, bazat pe respectul proprietăţii individuale - permiţând
din an in an îmbunătăţirea condiţiunilor materiale fiecărui ins în parte, schimbarea lui nu
apare - în această regiune - oportună sau necesară. Hotelurile şi vilele mari dând din plin de
1ANRDJ Vâlcea,
fond Primăria
1/1923, f.2.
2Ibidem, fond
Prefectura
judeţului Vâlcea,
dos. 29/1943, f.
38.
3Ibidem, fond
Detaşamentul de
Poliţie
10/1933, f. 5;
vezi şi filele 6-
55, dos. 28/1934,
ff. 26-30. 195
lucru locuitorilor băştinaşi, aceştia se mulţumeau cu câştigurile ce realizează şi pe care le
pun în slujba scopului susnumit: îmbunătăţirea situaţiei materiale "1.
Aceste activităţi complementare nu ofereau siguranţă locului de muncă, dependent de
numărul vizitatorilor pe sezon, dar nici nu duceau la şomaj, la radicalizare socială în lipsa
oricărui venit.
Viaţa politică în aceste condiţii a avut o desfăşurare similară cu aceea din întregul
judeţ Vâlcea , din întreaga ţară în anii interbelici. Au dominat cele două mari partide
democratice, Partidul Naţional-Liberal şi Partidul Naţional-Ţărănesc, urmate de Partidul
Naţional-Liberal (Gh. Brătianu), de Mişcarea Legionară. Printre liderii PNL din Călimăneşti s-
au numărat în anii '20: Ioan Vasiu, Nicolae Orghidan (mulţi ani ajutor de primar), C.
Bărbulescu, administrator al băilor, G. Popescu (comerciant), Toma Papagoga, farmacist,
Constantin Zgripcea ş.a.2.. In 1930 I. Vasiu şi T. Papagoga au fost aleşi în consiliul judeţean
Vâlcea. Toţi aceştia erau abonaţi şi susţinători financiari ai ziarului local al partidului,
„Îndrumarea Vâlcei"3. După aprecierile poliţiei, PNL avea la Călimăneşti 350-400 partizani, la
alegerile din decembrie 1937 obţinând cca 300 de voturi, deşi la întrunirile lor nu veneau decât
100-150 de persoane4.
P.N.Ţ. a avut o organizaţie importantă la Călimăneşti, condusă de I. Vasiu, care
împreună cu cele din Bujoreni şi Muereştile formau sectorul Călimăneşti, condus de I. Vasiu.
Un alt lider local era Constantin Popescu, fost inspector şcolar. I. Vasiu făcea parte şi din
Comitetul judeţean al P.N.Ţ.5. Partidul avea cca 600 de partizani, dar la alegerile
1Ibidem, dos.
47/1935, f. 136.
2Îndrumarea
Vâlcei, R mnicu
V lcea, anul II, nr.
17, 15 august
1928, p.2; nr. 19,
15 septembrie
1928, p.2; anul
III, nr. 32, 1-5
aprilie 1929, 1-14
iunie 1929, p.1;
anul IV, nr. 19,
15-30 ianuarie
1930, p. 2.
3Ibidem, anul III,
nr. 53, 1 aprilie
1930, p. 3.
4ANRDJ Vâlcea,
fond
Detaşamentul de
Poliţie
109/1938, ff. 740-
740 v. 196
n
din decembrie 1937 a câştigat 300 de voturi .

Adunările electorale din Călimăneşti nu erau diferite de cele din alte centre. Candidaţii
se întrecea în promisiuni în faţa celor 3-400 de alegători adunaţi: pământ,
o
pavarea străzii principale, sprijin pentru construirea şcolii nr. 2 etc . Alegerile pentru consiliile
comunale erau de obicei câştigate de reprezentanţii partidului aflat la putere 1, după cum
întâlnim în câteva cazuri şi comisii interimare numite, care substituiau consiliul ales, aceasta
fiind o situaţie întâlnită în multe alte locuri.
Mai erau semnalate la Călimăneşti PNL (Gh. Brătianu) cu cca 100 de partizani şi 55 de
voturi la alegerile din 1937, Frontul Rom nesc - cu 100 de partizani dar cu 20 de voturi în
decembrie 1937 şi Partidul „Totul pentru ţară" cu 300 de partizani şi 60 de voturi în scrutinul
parlamentar din 1937 . Şi în elita politică locală s-au produs treceri dintr-un partid în altul ,
cum se întâmpla în întreaga viaţă politică a României interbelice. Astfel, Toma Papagoga a
trecut din PNL în Mişcarea Legionară, devenind chiar conducătorul ei, iar avocatul Emil
Lunceanu, şeful organizaţiei PNL (Gh. Brătianu) a trecut în ianuarie 1938, cu întreaga
organizaţie la legionari, unde a fost numit şef de cuib .
Într-un singur caz s-au înşelat şefii poliţiei: atunci când raportau prin 1935 că la
Călimăneşti nu existau legionari şi comunişti2. Despre primii am amintit deja. După unele
unele surse şi duhovnicul lui Corneliu Zelea-Codreanu, preotul Dominic Ionescu (18841938) a
trăit pe aceste meleaguri, la Jiblea Veche3. în privinţa comuniştilor, era prezent la Călimăneşti
încă de prin 1936, Gheorghe Cristescu, fost secretarul general al Partidului Comunist din Rom
nia (1921-1924). Acum el a arendat hotelul „Cozia", pe care nu l-a administrat foarte bine,
dacă în mai 1939 poliţia îi dădea un avertisment pentru că nu suprimase conducta defectă a
apelor uzate din clădire4. După unele surse, în 1936-1937, el el ar fi încercat să răspândească
idei comuniste în localitate5. Dar Cristescu a fost exclus din mişcarea comunistă în 1926,
1Îndrumarea
Vâlcei, anul IV, nr.
52, 15 martie
1930, p. 1.
2Ibidem, dos.
49/1935, ff. 6, 14,
42 v.
3Fenia Driva,
Călimăneşti şi
oamenii săi.
Dicţionar, Ed.
Offsetcolor, R
mnicu V lcea,
2006, s.v.
4ANRDJ Vâlcea,
fond
Detaşamentul de
Poliţie
127/1939, f. 26.197
rămânând însă socialist1. Cert este că nu renunţase nici în în sejurul de la Călimăneşti la
semnul lui distinctiv - lavaliera roşie. Cu aceasta i-a speriat şi pe refugiaţii polonezi în
octombrie 1939, care, întrebaţi de ce nu voiau să stea în hotelul său, au răspuns că „îl
consideră un bolşevic după cravata roşie ce o poartă"2.
Autorităţile au fost foarte interesate de ecoul instalării regimului carlist la 10 februarie
1938. La Călimăneşti, informa poliţia, schimbarea a fost „primită cu satisfacţie", mai ales că
s-au suspendat alegerile fixate pentru 2 martie 1938, pentru care se declanşase o propagandă
agitată. Dealtfel, la 14 februarie 1938, poliţia a primit ordin să distrugă afişele electorale,
tablourile etc., ordin repetat în 5 martie 1938, executat şi la
Călimăneşti3. Votarea noii Constituţii a avut loc la 24 februarie 1938. Ca şi în cele mai multe
din aşezările ţării, la Călimăneşti n-a fost nici un vot împotrivă, faţă de cele 851 de voturi
pentru. In schimb n-au putut f omişi neprezentaţii la plebiscit: 99, din cauză că erau plecaţi la
lucru şi bolnavi4.
La 31 martie 1938 au fost interzise partidele politice. Aplicarea acestei dispoziţii a fost
simplă la Călimăneşti deoarece aici nu existau cluburi politice care să fie închise, nici
3^
1Vezi detalii
despre Gh.
Cristescu la
Stelian Tănase,
Clienţii lu' tanti
Varvara. Istorii
clandestine, Ed.
Humanitas,
Bucureşeti, 2005,
pp. 30-59.
2ANRDJ Vâlcea,
fond
Detaşamentul de
Poliţie
127/1939, f. 154
v.
3Ibidem, dos.
108/1938, ff. 37,
43; dos. 109/1938,
ff. 114-114 v.
4Ibidem, dos.
109/1938, f. 100.
Pentru instalarea
noului regim vezi
Istoria
Românilor, vol.
VIII. România
Întregită (1918-
1940), coord. I.
Scurtu, Ed.
Enciclopedică,
Bucureşti, 2003,
pp. 391-417. 198
ziare ale partidelor, care să fie suprimate . In cursul anului 1938, legionarii au constituit
obiectivul principal al noii puteri1 care cerea mereu informaţii de la poliţie despre ei. Astfel
aflăm că la şedinţa cuibului legionar din Călimăneşti condus de farmacistul Toma Papagoga,
din 24 ianuarie 1938, au participat 20-25 de membri şi 35-40 de simpatizanţi. A urmat o nouă
şedinţă în 6 februarie 1938, în locuinţa lui Nicolae Gh. Mesea, unde au fost 120 de legionari şi
conducătorii lor din judeţul V lcea2. In 22 iunie 1938 poliţia a efectuat o percheziţie la şefii
legionarilor din localitate: T. Papagoga şi E. Lunceanu. S-au găsit un pistol, pentru care exista
permis de port-armă şi materiale de propagandă3. La un
nou ordin privind verificarea legionarilor din Călimăneşti se raporta că aceştia „se abţin
1^
de la orice activitate, mai ales în urma ridicării farmacistului T. Papagoga" . In aceeaşi lună,
şeful poliţiei locale era mustrat de superiori pentru că nu i-a informat despre plecarea
o
soţiei lui Corneliu Zelea-Codreanu din Călimăneşti, decât cu o întârziere de o săptămână .
o
săptămână . La sfârşitul anului 1938 se aprecia că numărul susţinătorilor legionarilor la

Călimăneşti era de cca o sută4. Prigonirea legionarilor a continuat5, dar Mişcarea lor a subzistat
şi în septembrie 1940 T. Papagoga a devenit primar la Călimăneşti.
5.1.4. Cultura în anii interbelici

Învăţământul este ramura culturii care are cea mai mare arie de cuprindere a
populaţiei. Teoretic, toată populaţia trebuie să treacă prin şcoală. Dar mereu au existat şi copii
care n-au frecventat şcoala, din diferite motive, devenind apoi adulţi neştiutori de carte. In anii
interbelici, la Călimăneşti, după recensământul din 1930, doar 63,9% din locuitori erau ştiutori
1Armin Heinen,
Legiunea
„Arhanghelul
Mihail" mişcare
socială şi
organizaţie
politică, ediţia a
II-a, Ed.
Humanitas,
Bucureşti, 2006,
pp. 344-354.
2ANRDJ V lcea,
fond
Detaşamentul de
Poliţie
109/1938, ff. 28,
41, 44, 63.
3Ibidem, ff. 296-
297.
4Ibidem, f. 741.
5A. Heinen, op.
cit., pp. 391-400.
199
de carte, iar dintre aceştia abia 67 aveau instrucţie secundară, iar 12 aveau studii superioare. În
zona Ţigănia însă procentul ştiutorilor de carte constituia doar 39,7% din totalul populaţiei. În
schimb, la Jiblea Veche era 56,7%, iar la Jiblea Nouă 44,61.
După 1918, comuna Călimăneşti dispunea de o şcoală primară cu 4 clase, al cărei
2^
acoperiş a fost reparat în 1927 . În 1928 este semnalată şi funcţionarea unei şcoli de fete
3^
aflată sub conducerea învăţătoarei Elena Popescu . Întrucât şcoala veche, cu 4 săli de clasă,
devenise neîncăpătoare, în 1936 s-a constituit un comitet pentru edificarea unei şcoli noi.2.
Bugetul comunei nu putea suporta cheltuielile şi banii s-au adunat din împrumutul de 180.000
lei la Banca Populară „Călimăneşti", din donaţii şi serbări şcolare. Printre donatori s-au
numărat şi Victor Eftimiu şi soţia sa, Agepsina Macri, ing. Ion Gh. Cantacuzino ş.a.3. Nu toate
persoanele şi instituţiile au fost la fel de generoase. Oficiul Local de Cură şi Turism
Călimăneşti n-a putut înscrie în bugetul său pe 1937 şi o subvenţie pentru şcoală, deoarece
ONT s-a opus, obiectând că şcoala nu intra în specificul său de activitate 4. Un sprijin a promis
rezidentul regal al Ţinutului Olt, originar din R mnicu V lcea, Dinu Simian, care a inspectat
staţiunea în 1940 şi a dat 900.000 lei din bugetul Ţinutului. Dar regimul lui Carol al II-lea s-a
prăbuşit la începutul lunii septembrie
7^
şi ajutorul promis n-a mai sosit . În 1939 şcoala era deja un edificiu impunător, cu parter
şi etaj, cu 21 de spaţii din care 8 săli de clasă dar nu putea fi folosită, deoarece nu era încă
8^
1Recensământul
general al
populaţiei
României din 29
decembrie 1930,
vol. III,
Bucureşti, 1938,
pp. 24, 513, 517.
2ANRDJ Vâlcea,
fond Primăria
20/1940, f. 1.
3Ibidem, dos.
8/1939, f. 6; Fenia
Driva,
Călimăneşti
-Căciulata
-Cozia, p. 43.
4ANRDJ Vâlcea,
fond Oficiul
Local de Cură şi
Turism
1/1936, f. 107. 200
terminată . În iulie 1940, preşedintele comitetului şcolar cerea ajutorul primăriei pentru
pregătirea şcolii vechi (curăţenie, lemne) pentru noul an şcolar, întrucât din lipsa fondurilor, nu
era posibilă terminarea şcolii noi şi folosirea ei de către cei peste 500 de
elevi1.
Pentru anul 1940 şi în bugetul oraşului s-au prevăzut 1 milion de lei pentru şcoală, dar
bugetul nu s-a realizat.
Încă din anii '20 este semnalată şi funcţionarea grădiniţei la Călimăneşti, cu un număr
de 40 de copii. Frecventarea ei era obligatorie, dar mai erau părinţi care nu-şi respectau această
îndatorire. În 2 noiembrie 1938, directoarea „grădinii de copii", Irina Crişan, cerea şefului
poliţiei să-i avertizeze pe părinţi că dacă nu-şi vor aduce copiii li se vor aplica amenzi 2. În anul
următor, încă de la deschiderea grădiniţei, în 15 septembrie, poliţia trebuia să-i someze pe
părinţii copiilor înscrişi să-şi aducă copiii în termen de 3
zile3.
La începutul perioadei interbelice şi la Jiblea era nevoie de o şcoală nouă. În 1922,
comuna căuta un împrumut pentru construirea şcolii din Jiblea Nouă . Comuna a adunat
materialele de construcţie şi în 1924 s-au început lucrările,care, însă, în 1925 stagnau, din lipsa
fondurilor şi a mâinii de lucru. Antreprenorul călimăneştean al lucrării nu avea suficienţi
muncitori şi notarul raporta că va scoate sătenii pe şantier4. In anul 1925, la Jiblea Nouă erau
înscrişi 92 de elevi dar frecventau regulat doar 44. La Jiblea Veche erau 3 posturi de învăţători
şi 219 elevi înscrişi, din care frecventau regulat doar 1395. La Jiblea Jiblea este semnalat în
1Ibidem,dos.
2/1940, f. 17.
2Ibidem,fond
Detaşamentul de
Poliţie
108/1939, f. 209.
3Ibidem, dos.
127/1939, f. 127
4Ibidem,dos.
2/1924,
nepaginat, adresa
nr. 547, 16 iulie
1924, către N.V.
Petcu şi dos. 2,
1928 nepaginat,
raport al
notarului către
administratorul
Plasei Oltul de
Sus, din 11 iulie
1925. 201
1928 şi învăţământul complementar sau pentru adulţi. În 1928, 44 de băieţi şi fete, absolvenţi
ai şcolii primare, erau ameninţaţi cu amenzi dacă nu se prezentau la şcoală zilnic, între orele 15
şi 171 (Fig. 51).
La Jiblea, ca şi la Călimăneşti, Şcoala de Meserii din Brezoi făcea reclamă pentru
n
a-şi recruta candidaţi. Dealtfel nici învăţământul primar nu neglija însuşirea unor deprinderi de
acest fel. Documentele atestă că şcoala din Călimăneşti a fost dotată cu câteva războaie de
ţesut pânză şi covoare pentru a-i învăţa pe elevi şi eleve să le folosească2.
Copiii erau educaţi şi în spiritul solidarităţii şi întrajutorării. În plină criză economică,
în anul 1931, la serbarea pomului de Crăciun, a fost organizată o colectă de haine, încălţăminte
şi bani, care au fost oferiţi, în cadrul altei serbări şcolare unui număr de 29 de elevi dintre cei
mai săraci şi merituoşi3.
Regimul autoritar al regelui Carol al II-lea a încercat să accentueze educaţia patriotică
şi cea fizică în cadrul Mişcării Străjerilor. Şi la Călimăneşti s-a organizat un stol de străjeri
extraşcolari, comandat de învăţătorul Constantin Popescu, care îi convoca duminical şi două
stoluri din elevii şcolii primare de băieţi (comandat de directorul Nicolae Zamfirescu) şi de
fete (comandat de directoarea Elena Popescu)4.
Corpul didactic al şcolii din Călimăneşti a făcut faţă cu succes dificultăţilor vremii:
salarii mici, şcoli în construcţie, elevi cu dificultăţi materiale. Directorii acestor şcoli -
Constantin Popescu (1916-1931), Nicolae Zamfirescu (1931-1945) şi Elena Popescu (1928-
1943), împreună cu ceilalţi colegi s-au aflat printre fruntaşii Asociaţiei învăţătorilor din judeţul
Vâlcea. Astfel, în 1926, C. Popescu şi Nicolae Zamfirescu s-au
aflat printre întemeietorii băncii „Căminul Corpului Didactic Primar Vâlcean", cel dintâi
2^
1Ibidem, dos.
2/1928, nepaginat,
adresat
directorului Şcolii
primare rurale
mixte Jiblea către
primăria comunei
Jiblea.
2Ibidem, fond
Primăria
3/1927, f. 6.
3Ibidem, fond
Prefectura
judeţului Vâlcea,
dos. 2/1932, f. 16.
4Ibidem, dos.
162/1939, f. 6;
fond Detaşamentul
de Poliţie
127/1939, f. 33. 202
fiind ales şi în primul consiliu de administraţie . Încep nd din anul 1927, C. Popescu
3^
apare şi în comitetul Asociaţiei, iar din 1929 este ales vicepreşedinte . Îndeosebi în anii 1929-
1933, învăţătorii au avut de suportat dificultăţile crizei şi era nevoie de solidaritate pentru a-şi
apăra drepturile. în 7 mai 1932 învăţătorii vâlceni s-au adunat în oraşul reşedinţă a judeţului,
cerând plata salariilor întârziate 6-7 luni1.
Cercul cultural regional din judeţul Vâlcea s-a întrunit la Călimăneşti în 25 iunie 1933,
dezbătând probleme profesionale şi participând apoi la serbarea dată în sala teatrului din
localitate. Poliţia a supravegheat îndeaproape manifestarea, întruc t cei peste 700 de învăţători
din judeţ erau o forţă socială care nu trebuia neglijată 2. La Călimăneşti a a existat şi un centru
al Asociaţiei. în 1936, la noile alegeri, a intrat în comitetul Asociaţiei şi Nicolae P. Nicolaescu
din Călimăneşti. Având o vastă experienţă în activitate, el a publicat şi câteva articole în
revista Asociaţiei, Învăţătorul3, care apărea la Râmnicu V lcea. Amestecul învăţătorilor în
luptele politice i-a învrăjbit şi în 1938 nu s-a mai putut alege un comitet fiind desemnată o
comisie interimară prezidată de C. Popescu, din care făcea parte şi învăţătorul N. Zamfirescu
din Călimăneşti, care era acum şi membru în
^ n
comitetul de redacţie al revistei învăţătorul .

O şcoală specială pentru cântăreţi bisericeşti a funcţionat în anii '20 la Mănăstirea
Cozia. în 1922, stareţul lăcaşului, Efrem Enăcescu, a adus aici şcoala, de la Râmnicu
o
Vâlcea şi a fost director şi în acelaşi timp profesor, până în anul 19284. Tot aici, vara, s-au au
organizat cursuri de pregătire pentru dirijorii corurilor bisericeşti, la care veneau să-şi
1Viaţa nouă, R
mnicu V lcea,
anul III, nr. 1-4,
aprilie 1932, p. 4.
2ANRDJ Vâlcea,
fond
Detaşamentul de
Poliţie
10/1933, f. 34, 38.
3învăţătorul, R
mnicu V lcea,
anul X, nr. 1,
ianuarie 1937, p.
1; nr. 5-6, ma-
iunie 1937,
articolele
învăţământ şi
disciplină, pp.
214-215 sau
învăţător şi
învăţământ, în
anul VIII, nr. 7-8-
9, septembrie-
octombrie-
noiembrie 1935,
pp. 24-26. 203
împărtăşească din bogatele lor cunoştinţe, personalităţi ale muzicii ca Ion Vidu şi Sabin
Drăgoi1. Şcoala a funcţionat până în anii ultimului război mondial.
Viaţa muzicală. In strânsă legătură cu aceste cursuri erau şi unele concerte de care se
bucurau călimăneştenii şi vilegiaturiştii. Astfel, la 22 august 1931, în sala teatrului din
staţiune, a susţinut un concert religios corul preoţilor olteni, condus de S. Drăgoi şi
2 3
arhidiaconul S. Mardale . Şi corul şcolii de la Cozia a dat concerte la Călimăneşti .

Dar cea mai apreciată de întregul public vizitator era muzica fanfarelor militare, care,
în timpul sezonului, c ntau c teva ore pe zi în pavilionul din Parcul Central şi în cel de la
Căciulata. In fiecare primăvară, Oficiul Local de Cură primea oferte de la 3-4 fanfare ale unor
regimente din Bucureşti, Botoşani, Piteşti, Siret ş.a. Dar muzica o angaja Societatea „Govora-
Călimăneşti". De obicei, o fanfară se compunea din 40-50 de membri, din care se putea
constitui şi o formaţie de jazz, gen muzical deosebit de apreciat în epocă. O fanfară avea în
repertoriu cca 30 de piese de muzică modernă şi clasică2. Muzica din chioşcurile construite în
acest scop avea un rol deosebit în viaţa socială a oraşului, contribuind la formarea unei
adevărate culturi muzicale a publicului ascultător. Divertismentul, petrecerea timpului liber
lăsa de dorit în staţiune şi muzicile militare umpleau acest gol şi nu oricum, ci cu prestaţii de
calitate deoarece în anii interbelici cele 110 muzici militare româneşti au atins un moment
culminant în evoluţia lor3.
Alte manifestări culturale. Pentru un oraş cu o viaţă culturală care trebuia să atragă
miile de vizitatori din sezon era vitală existenţa unui lăcaş cu sală de conferinţe, bibliotecă
etc., de tipul căminelor culturale. Sesizând această necesitate, preotul Gheorghe Bălăşel a luat
în 1926 iniţiativa adunării fondurilor pentru o „casă de citire". El a cerut ca în bugetul
1Nicolae Ţurcanu,
„Aspecte din
practica muzicală
vâlceană la
jumătatea
secolului al XX-
lea", în Studii
vâlcene, anul IV,
2008, p. 516.
2Ibidem, Oficiul
Local de Cură şi
Turism, dos.
3/1937, ff.
5,7,8,12,13; dos.
5/1938, ff. 1, 12,
17, 18.
3Marin Sîlea,
Istoria muzicilor
militare, Ed.
Militară,
Bucureşti, 2006,
pp. 65, 68, 70, 73-
78. 204
primăriei să fie trecuţi 50.000 lei pentru un asemenea obiectiv. In discuţia din consiliul
comunal el a întâmpinat opoziţia dr. Paul Păunescu, medicul circumscripţiei Cozia, care
considera că mai curând era necesar un dispensar medical. In final, fondul s-a împărţit: 30.000
lei pentru „casa de citire" şi 20.000 lei pentru un dispensar medical1. Costul estimat iniţial
pentru „casa de citire" era 800.000 lei. La insistenţele preotului Bălăşel şi ale altor susţinători,
primăria a acordat, cu toate că avea mijloace restrânse, în fiecare an, o sumă în acest scop,
adunându-se, până în 1938, 155.502 lei2. Cu aceste sume, construirea lăcaşului de cultură a
început în 1927 şi a continuat în anii următori, dar nu s-a încheiat până la sfârşitul perioadei
interbelice3.
In 1931 parohul Bălăşel a făcut şi un împrumut de la Banca Populară „Călimăneşti" de
197.000 lei. Pentru ca primăria să poată prelua această datorie, a fost nevoie ca, în 1939,
căminul să fie trecut în inventarul primăriei4 care avea să dispună astfel, în numele comunităţii,
de un lăcaş de cultură demn de un oraş în dezvoltare.
Oraşul Călimăneşti dispunea în anii interbelici de o sală pentru manifestări culturale,
aceea a Societăţii „Govora-Călimăneşti". Aceasta dispunea de fonduri mai mari decât primăria
şi în 1926-1927 a construit un edificiu în care a amplasat această sală de 250 de locuri dar şi 12
spaţii de închiriat comercianţilor (bazarele). Sala avea două niveluri: la etaj o sală pentru
concerte, spectacole de teatru, cinema plus alte 4 încăperi pentru expoziţii, fumoar, hol 5. Scena
a fost dotată mai târziu, în 1937, cu perdele, cortină, draperii draperii albastre. Cele mai
importante modificări aduse sălii au fost pentru a se putea prezenta filme sonore (în 1931) şi
construirea unei cabine de proiectare spaţioase. Sub sala de spectacole se află o altă sală mare 6.
1ANRDJ V lcea,
fond Primăria
2/1926, f. 17 v.
2Ibidem, dos.
3/1939, f. 120.
3Fenia Driva,
Călimăneşti -
Căciulata -Cozia.
Un altfel de ghid,
p. 16.
4ANRDJ Vâlcea,
fond Prefectura
judeţului Vâlcea,
dos. 162/1939, ff.
7-11; fond
Primăria
1, 1939, f. 45.
5Ibidem, fond
Societatea
„Govora-
Călimăneşt", dos.
62, f. 5.
6Ibidem. 205
În acest spaţiu au rulat filme şi s-au dat concerte, sau organizat serbări. Pentru vizitatorii
sezonişti, acest complex era un punct de atracţie.
In sezonul din 1923, Ministerul de Interne a aprobat existenţa unor societăţi cu un statut
vag, pe care s-a grăbit să le suspende în toamnă. Astfel, s-a aprobat funcţionarea cercului
cultural „Cozia" sub preşedinţia lui N. Ungureanu, cu sediul la Călimăneşti1. Tot atunci s-au
acceptat cercul „Govora-Călimăneşti" condus de C. Fărcăşanu şi cercul intim
n
„Călimăneşti" . Se pare că existau informaţii că se practicau jocuri de noroc cu mijloace

•8
nepermise .
O manifestare culturală deosebită a fost solemnitatea de la Mănăstirea Cozia, din 15
mai 1938, în cadrul căreia Comisia Monumentelor Istorice a aşezat piatra funerară pe
mormintele lui Mircea cel Bătrân şi al maicii Teofana, mama lui Mihai Viteazul. Au participat
şi au ţinut discursuri N. Iorga, I. Lupaş, preotul Nae Popescu. A fost prezent şi Marele Voievod
Mihai. In final a avut loc o serbare câmpenească2.
In anii interbelici, la Călimăneşti n-a apărut nici un ziar, dar este interesant de ştiut care
ziare ajungeau aici. În primul rând erau abonate, de către aderenţii politici, gazetele partidelor
lor ( centrale şi locale). Dintr-un raport al poliţiei datat 17 martie 1938, aflăm că erau vândute
la Călimăneşti: „Universul" (în 70 exemplare), „Timpul" (40 exemplare), „Tempo" şi
„Capitala" (câte 30 exemplare), „Curentul" (40 exemplare), „Cuvântul" (20 exemplare),
„Lumea românească" (10 exemplare) ş.a.3. Desigur, în timpul sezonului numărul ziarelor
vândute vilegiaturiştilor era mult mai mare.
În anii '30 şi-au făcut apariţia la Călimăneşti şi primele aparate de radio, mai întâi la
particulari: Gh. Mesea, şeful serviciului financiar al primăriei (1936), învăţătorul C. Popescu
(1937), N Orghidan, ajutor de primar (1943). În 1940 se instala şi la primărie un receptor radio
cu scopul declarat de a face educaţie naţională şi propagandă4.
1Ibidem, fond
Prefectura
judeţului Vâlcea,
dos. 53/1923, f.
117.
2Îndrumarea
Vâlcei, R mnicu
Vîlcea, anul XII,
nr. 109, 28 mai
1938, p. 3.
3ANRDJ Vâlcea,
fond
Detaşamentul de
Poliţie
Călimăneşti,
dos.109/1938, f.
139. 206
Monumentele istorice cele mai însemnate şi pentru perioada interbelică au fost
Mănăstirea Cozia, Schitul din Ostrov, cele două biserici din Călimăneşti, bisericile din Jiblea şi
Păuşa. Acestea fac subiectul capitolului despre Biserică.
Menţionăm aici monumentele istorice apărute între cele două războaie mondiale:
Cimitirul Eroilor, amenajat în 1919 şi împrejmuit cu zid de piatră, Monumentul Eroilor din
Jiblea Veche, edificat între anii 1934 şi 1939. Este o coloană în trunchi de piramidă, cu o
înălţime de 5 m, pe laturile soclului fiind înscrise 67 de nume ale locuitorilor aşezării, căzuţi în
luptă cu inamicul, pentru apărarea patriei1 ( Fig. 73, 74).
Intre anii 1936-1940 a fost ridicat în parcul Căciulata, bustul dr. C. Frumuşanu, medic
balneolog şi director medical al staţiunii în anii 1903-1928, cu merite deosebite în dezvoltarea
aşezării (Fig. 68). In 1970, bustul a fost adus pe locul unde se află şi astăzi, în faţa Hotelului
Central2.
Asociaţii. Vizitatorii staţiunii, atraşi de frumuseţile şi utilităţile sale au încercat uneori
să sprijine dezvoltarea aşezării. Dintr-un asemenea imbold s-a constituit în iulie 1931, Asociaţia
„Amicii Călimăneştenilor" dintr-un grup de locuitori din R mnicu-V lcea, în frunte cu Mitică
Simion. Scopul principal al societăţii era să contribuie la dezvoltarea staţiunii Călimăneşti, să
organizeze excursii şi serbări, să formeze o bibliotecă, să susţină manifestările cultural-artistice
organizate în staţiune. Între membrii cercului se aflau: I.Busuioc, arhitect al Călimăneştilor,
N.D.Nanciu, industriaş, R.Livezeanu, avocat, V.Săndulescu, ziarist, I.Arsenie, comerciant ş.a.;
se adăugau apoi alţi prieteni ai staţiunii din Bucureşti, Cluj. Preşedinte al cercului a fost ales
inginerul D.Germani, de la Societatea "Govora-Călimăneşti"3.
In 1927-1928, o grupare de tineri din R mnicu-Vâlcea voia să înfiinţeze o societate
pentru a organiza „serbări sportive la Călimăneşti şi în alte localităţi"4. Nu ştim dacă cele două
asociaţii au depus vreo activitate.
Sportul. In anii interbelici sportul a luat avânt şi există mărturii că în Călimăneşti sau
făcut paşi înainte şi în acest domeniu. Timpul liber al vizitatorilor putea fi ocupat cu sporturi
1Fenia Driva,
Călimăneşti-
Căciulata. Un
altfel de ghid, p.
48.
2Ibidem, p. 33.
3Îndrumarea
Vâlcei, R mnicu
V lcea, anul IV,
nr.86, 1-15 iulie
1931, p. 2.
4Ibidem, anul II,
nr. 16, 1 august
1928, p. 2. 207
uşoare. In apa Oltului şi a ştrandului din Ostrov se putea înota în voie, deşi în urma unui
accident, presa vâlceană spunea „nu scăldatului în Olt", lăudând însă ştrandul modern
3^
din Ostrov . In Ostrov se putea juca tenis de masă şi tenis de câmp, pentru care s-au amenajat
toalete, duşuri, vestiare1.
Un proiect ambiţios avea Gh. Cristescu, arendaşul hotelului „Cozia", care a cerut
Oficiului Local de Cură şi Turism aprobarea pentru a construi o popicărie şi un bufet- adăpost
în poiana de pe Muntele „Pina", situat în spatele hotelului său. El dorea să construiască pe cont
propriu şi drumul până la poiană. Oficiul s-a adresat Inspectoratului Silvic, dar nu avem ştiri
despre realizarea proiectului.2
Perioada interbelică a însemnat pentru Călimăneşti continuarea consolidării statutului
său de staţiune balneo-climaterică, având deja dinainte de 1918 un început de dotări. Chiar
dacă unele au avut de suferit în anii Primului Război Mondial şi ai ocupaţiei inamice, acestea,
refăcute, au fost renovate şi modernizate, extinse şi completate cu noi utilităţi balneare.
Intre cele două războaie mondiale, aşezarea a primit şi statutul de oraş. Chiar dacă
aspectul staţiunii şi mai ales mentalitatea locuitorilor săi stabili au rămas rurale într-o bună
măsură, s-au realizat progrese notabile în urbanizarea localităţii. In timpul sezonului aspectul şi
locuitorii dădeau staţiunii alura unei aşezări balneare cu renume, dar în celelalte 8-9 luni pe an,
oraşul cădea înapoi în rural. Paradoxal însă, în acele luni de toamnă, iarnă şi primăvară,
locuitorii, primăria, conducerea Societăţii "Govora- Călimăneşti" proiectau şi realizau noi
îmbunătăţiri balneare, medicale, edilitare pentru a „smulge" urbanului noi atribute pentru
Călimăneşti. In aceste strădanii se remarcă disputa dintre primărie şi Societatea „Govora-
Călimăneşti, fiecare socotind că cealaltă parte poate şi trebuie să facă mai mult, că i-a rămas
datoare. E cert că edilii aşezării nu aveau experienţa necesară, că nu aveau mijloacele
financiare, că nu aveau şi nici nu puteau înfiinţa, în lipsa banilor, serviciile necesare unei urbi
adevărate. Elita locală s-a străduit totuşi, a îndrăznit să înceapă edificii de milioane cu doar
câteva zeci de mii de lei. Era posibil să fi realizat mai mult, dacă nu ar fi fost adversităţile
1ANRDJ Vâlcea,
fond Oficiul
Local de Cură şi
Turism, dos.
3/1937, ff. 100,
108; fond
Societatea
„Govora-
62, f. 10.
2ANRDJ Vâlcea,
fond Oficiul
Local de Cură şi
Turism, dos.
5/1938, f. 203. 208
epocii: refacerea după un război greu, criza economică din 1929-1933 şi pregătirile pentru un
nou război, pe lîngă frământările unei societăţi aflată la începuturile practicării unui sistem
democratic, pe care l-a părăsit în 1938.
Realizările de la Călimăneşti între anii 1918-1939 nu ar fi fost posibile fără aportul
Societăţii „Govora-Călimăneşti". Contribuţia sa a continuat şi în anii celui de-al Doilea Război
Mondial, dar acesta a ridicat deseori obstacole de netrecut pentru programul oraşului
Călimăneşti, fără a reuşi să-l oprească însă din drumul său ascendent.
5.2. Oraşul Călimăneşti în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

Declanşat la 1 septembrie 1939, Al Doilea Război Mondial,deşi era întrevăzut de
observatori şi de oamenii politici, i-a luat prin surprindere pe oamenii obişnuiţi. în primul rând
vieţile lor au fost contorsionate, au fost marcate de război ori chiar au fost jertfite în acest
conflict. Războiul a avut un impact negativ asupra economiei, a vieţii sociale şi politice a
tuturor locuitorilor României, inclusiv asupra celor din Călimăneşti. România şi- a proclamat
neutralitatea la începutul războiului, dar călimăneştenii au putut afla cât de distrugător este
războiul cel nou (încă nu era denumit al doilea) încă din septembrie 1939, de la primele victime
ale armatelor germane şi sovietice: polonezii care au fost cazaţi în hotelurile şi vilele rămase
libere după plecarea vizitatorilor din sezonul încă neîncheiat.
Pe baza documentelor de arhivă şi a istoriografiei, încercăm să reconstituim trecutul
unui orăşel asupra căruia războiul a avut aceleaşi efecte nefaste ca şi asupra altor staţiuni
balneare. Oamenii au căutat să-şi trăiască în continuare viaţa, pentru că începutul războiului ne
apare ca un punct de ruptură, ca o limită marcând sfârşit şi început de epocă, abia astăzi, când îl
studiem de la distanţă. Atunci, în septembrie 1939, Oltul curgea nepăsător în albia sa iar
oamenii aflau cu îngrijorare despre atacarea Poloniei şi despre starea de război dintre Anglia şi
Germania şi încercau să scruteze viitorul.
5.2.1. Date demografice

în anii războiului numărul vizitatorilor din sezon a scăzut drastic. Cei care mai veneau
vara la Călimăneşti erau mai curând rude, prieteni ai proprietarilor de vile, decât bolnavi sau
oameni veniţi la odihnă. Totuşi, datorită spaţiilor de cazare generoase, în oraş au venit mereu
sute de oameni: mai întâi polonezi refugiaţi, apoi români din Basarabia şi
Bucovina de Nord şi nordul Transilvaniei, militarii germani şi cei români răniţi şi, la sfârşit,
trupele sovietice. Mulţi dintre aceştia au stat la Călimăneşti mai multe luni de zile, chiar ani, au
sporit populaţia aşezării, dar exista o deosebire fundamentală între vizitatorii din sezon şi
refugiaţii sau soldaţii din anii războiului. Primii, chiar dacă erau la tratament, se simţeau mai
209
bine la Călimăneşti iar unii veneau la odihnă, erau în concediu, se relaxau, puteau fi veseli,
cheltuiau bani, chiar dacă nu aveau prea mulţi. Evacuaţii, bejenarii din 1939-1945 erau oameni
care fuseseră alungaţi din casele lor de stihia războiului, soldaţii din spitale erau răniţi.
Diferenţa dintre cele două categorii de oaspeţi ai oraşului de pe Oltul mijlociu a fost un prim
şoc la care războiul a supus populaţia.
Datele demografice relevă o creştere uşoară dar constantă şi în acest interval de timp,a
populaţiei stabile, chiar dacă unii tineri chemaţi pe front nu s-au mai întors. S-au stabilit aici
unii dintre cei refugiaţi. Pentru anii dint i dispunem de datele provizorii ale recesământului
general al populaţiei din 6 aprilie 1941. La Călimăneşti erau înregistraţi acum 3.449 de
locuitori, adică a zecea parte din populaţia urbană a judeţului Vâlcea. Dintre aceştia, doar 34
aparţineau unor minorităţi naţionale1. In Jiblea trăiau 1.214 persoane, în Jiblea Nouă 596, iar în
Păuşa 250 . Un buletin statistic completat de primărie peste un an, în mai 1942, indica o scădere
a populaţiei din Călimăneşti, estimată la 2.880 locuitori. Cele 4 sate componente (mahalale
după unii) aveau; Căciulata - 125, Seaca - 114 şi Ţigănia - 199 locuitori. Revenirea la o creştere
normală a populaţiei se înregistra în noiembrie 1944, când erau la Călimăneşti 3.556 persoane.
De observat că acest recensământ a fost făcut la cererea Comisiei pentru armistiţiu şi din el au
dispărut germanii, minorităţile înscrise acum fiind: ruşi (4), sârbi (4), maghiari (1), italieni (1)
şi polonezi (1) . Aceasta, în pofida faptului că, în 1941, poliţia constata că cele 3 familii
germane din localitate „nu fac opinie şi nu fac nici o activitate politică-socială separată". 2 Se
schimbase însă relaţia cu Germania, care în 1941 părea atât de puternică pe continent, iar acum,
după 23 august 1944, era o ţară inamică. O scădere trebuie consemnată la numărul de
gospodării, de la 860 la recensământul din 1941, la 824 în 19443.
1Recensământul
general al
României din
1941 6 aprilie.
Date sumare
provizorii,
Bucureşti, 1944,
p. 281.
2Ibidem, fond
Detaşamentul de
Poliţie
187/1941, f. 48.
3Ibidem, fond
Primăria
1/1944, f. 5;
Recensământul
general al
României din
1941, p. 281. 210
5.2.2. Urmările războiului asupra activităţilor balneare
Refugiaţii polonezi la Călimăneşti. În anii războiului activitatea balneară a rămas
principalul domeniu economic la Călimăneşti, deoarece marea majoritate a capitalului şi cei
mai bine pregătiţi dintre oameni aparţineau acestei ramuri care a fost lovită înainte de
declanşarea propriu-zisă a conflictului. Staţiunea a rămas fără clienţi în ultimele zile din august
1939, când criza poloneză intrase într-o fază acută1. Dar înainte de a se fi evaluat pierderile prin
întreruperea bruscă a sezonului, conducerea României luase o hotărâre demnă, chiar dacă
Germania ameninţa cu represalii: primirea refugiaţilor polonezi, permisă de altfel prin statutul
neutralităţii pe care guvernul român şi-o asumase. Hotărârea guvernului român de a primi
refugiaţi polonezi a fost luată la 15 septembrie 1939. Începând din această zi şi până la
începutul lunii octombrie au intrat în ţară cca. 100.000 de polonezi, din care 60.000 erau
militari . Guvernul român trebuia să le asigure cazare şi întreţinere. De asemenea, era necesară
supravegherea lor pentru a nu întreprinde acţiuni politice care să dăuneze statutului de
neutralitate, oferind Germaniei noi motive pentru presiuni. Aceste condiţii le îndeplineau în
primul rând staţiunile balneare cum erau Călimăneşti, Băile Herculane, Băile Govora, Slănic
Moldova ş.a. Acestea dispuneau spaţii de cazare şi aveau poziţii în care oaspeţi polonezi puteau
fi mai uşor supravegheaţi.
La Călimăneşti, primii polonezi refugiaţi, civili şi militari au sosit în primele zile după
15 septembrie, moment în care, de obicei, se încheia sezonul şi se închideau hotelurile şi vilele.
Din acest punct de vedere, oaspeţii polonezi erau bineveniţi. Eugen Creţoiu, proprietarul
hotelurilor „Jantea", cerea la 25 septembrie 1939 sprijinul poliţiei pentru a găsi personalul de
serviciu necesar, întrucât avea deja 98 de oaspeţi polonezi. El se arăta dispus să găzduiască şi
alţi refugiaţi . Refugiaţii, care au ajuns curând la cca 700 de persoane în Călimăneşti, ofiţeri
superiori cu familiile lor2., au avut totuşi de ales într-o staţiune care avea cel puţin o mie de
locuri de cazare de categoria I. Astfel, comandatul garnizoanei, col. C. Moldoveanu, voia să
afle de ce se refugiaţii părăseau hotelul „Cozia" după o zi-două. S-a constatat că era deja frig, în
1Vezi Z. Zamfir,
J. Banciu, 1939.
Ultimul an de
pace, întâiul an
de război, Ed.
Oscar Print,
Bucureşti, 2000,
pp. 235-314.
2Ibidem, fond
Prefectura
judeţului V lcea,
dos. 162/1939, f.
23. 211
plus, patronul era Gh. Cristescu, vechi comunist care era recunoscut după cravata lui roşie 1 (ori,
din 17 septembrie, răsăritul Poloniei fusese ocupat de Armata Sovietică). Dincolo de aceste
avantaje pentru staţiune, au apărut o serie de probleme de administraţie, dacă prefectul
judeţului cerea la 20 octombrie 1939 Marelui Stat Major desconcentrarea primarului
sublocotenent Alexe Constantinescu, având în vedere tocmai starea de lucruri din Călimăneşti.
Cererea a fost refuzată însă şi treburile publice au fost conduse în aceste luni dificile de prof.
Ion Zamfirescu din R mnicu V lcea, instalat ajutor de primar abia la 4 septembrie 19392.
Numărul mare de refugiaţi a dus imediat la creşteri de preţuri şi I. Zamfirescu a dat trei
ordonanţe în 27, 28 şi 29 septembrie prin care fixa preţuri maximale pentru alimente, servicii şi
hoteluri, vile, pensiuni3.
La solicitarea Centrului de Cazare Călimăneşti, Societatea „Govora-Călimăneşti" a
acceptat în octombrie 1939 să reducă preţurile la apă şi curentul electric furnizate
3^
4
locuinţelor în care au fost cazaţi polonezii . în aceeaşi lună, unii comercianţi au cerut autorizaţii
pentru a deschide localuri fără băuturi spirtoase ( Al. Gogoaşă, D. Olănescu) în care să
servească masa polonezilor, în care ei să se adune şi să discute. în acelaşi scop, Gh. Gh.
Orghidan deschidea în strada „I. Gh. Duca" o mică cofetărie şi ceainărie, iar Lucian Grunberg
pregătea mâncăruri dietetice, la cererea unui grup de ofiţeri polonezi bolnavi de
stomac5.
înfiinţarea Lagărului de internare Călimăneşti a necesitat aducerea unei forţe de pază şi
supraveghere, întrucât polonezii erau hotărâţi să se organizeze, să părăsească România şi să
continue lupta în Occident, împotriva Germaniei. Autorităţile române nu se opuneau categoric
acestei dorinţe, dar căutau să demonstreze că nu încalcă statutul de neutralitate şi
supraveghează în asemenea lagăre pe refugiaţii polonezi. Arhivele păstrează numeroase
documente care arată strădaniile lor de a-şi atinge obiectivele, dar de multe ori încălcau
1Ibidem, fond
Detaşamentul de
Poliţie, dos.
127/1939, ff. 154-
154v.
2Ibidem, f. 22.
3Ibidem, fond
Detaşamentul de
Poliţie
127/1939, ff. 81-
83.
4Ibidem, dos.
130/1939, f. 65.
5Ibidem, dos.
127/1939, ff. 171-
174. 212
interdicţiile de a părăsi lagărul, de a-şi vinde maşinile şi alte obiecte unor cetăţeni români, fără
respectarea legilor în vigoare1.
Polonezii au fost trataţi însă cu respect şi preţuire pentru atitudinea lor dârză, cu
înţelegere pentru soarta lor de oameni aflaţi în bejenie. La Călimăneşti şederea lor s-a prelungit
şi spaţiile de cazare nu erau pregătite pentru iarnă, erau reci. De asemenea, aici nu găseau
magazine mari din care să se aprovizioneze. Toate problemele lor au fost discutate cu
comandantul lagărului, căpitanul Paul Piersiceanu, cu locţiitorul primarului şi şeful poliţiei, la
25 noiembrie 1939. Din procesul-verbal încheiat aflăm că s-a rezolvat problema sobelor, dar nu
s-au găsit medicamentele căutate şi s-au cerut de la Crucea Roşie V lcea. Pentru procurarea
hainelor necesare iarna s-au făcut tabele de către Crucea Roşie Poloneză. Tot aceasta înfiinţase
o cantină, unde se cereau şi ziare româneşti, engleze şi franceze. De asemenea fuseseră
înfiinţate un cabinet stomatologic şi o şcoală pentru elevii polonezi, unde era nevoie de sobe
însă. Pentru repararea încălţămintei şi a îmbrăcămintei se căutau meseriaşi printre polonezi 2. De
îngrijire medicală s-au bucurat şi din partea lui Bogdan Olănescu, medicul circumscripţiei
sanitare Cozia .
Statul român a acordat familiilor militarilor o subvenţie de o sută de lei pe zi pentru
adulţi şi 50 de lei pentru copii . Aceste alocaţii erau suspendate dacă cei în cauză nu aveau
carnetul de identitate eliberat de autorităţile române şi dacă încălcau regulile stabilite. In
noiembrie 1939 erau cazaţi la Călimăneşti 450 de refugiaţi bărbaţi, 250 de femei şi 110 copii 3.
La 16 noiembrie 1939 aceştia au fost vizitaţi de un reprezentant al Vaticanului, Monseniorul
Cortezii, însoţit de înalţi oficiali români. In holul Hotelului Statului s-a instalat un altar catolic
pe care au ţinut o slujbă religioasă preoţi polonezi refugiaţi. A urmat apoi o întâlnire cu
colonelul Tumewski, delegat al ofiţerilor, care a relevat că erau „bine îngrijiţi de autorităţile
române". El dorea însă stabilirea unei legături directe cu Crucea Roşie Internaţională şi
libertatea de mişcare prin toate lagărele de internaţi polonezi din ţară, a preoţilor şi medicilor
polonezi. La masa comună oferită s-a strigat „Vive la Roumanie/" şi „Vive la France!"4. O
atmosferă de solidaritate a domnit şi la 16 octombrie 1939, când o delegaţie a ofiţerilor
polonezi a participat la Te Deum-ul organizat la aniversarea regelui Carol al II-lea5.
1Ibidem, dos.
130/1939, ff. 2-
62, 85, 151, 244,
267-268, 307,
333.
2Ibidem, f. 265.
3Ibidem, f. 244.
4Ibidem, ff. 246-
247.
5Ibidem, dos.
127/1939, ff. 161-
161 v. 213
In 1940, o parte dintre refugiaţii polonezi civili de la Călimăneşti au plecat înapoi în
Polonia, în Anglia, Franţa; au reuşit acest lucru şi mulţi ofiţeri, dar Lagărul de internare de
7^
aici s-a menţinut, rămânând doar pentru ofiţeri . In octombrie 1940, primăria solicita Societăţii
„Govora-Călimăneşti" menţinerea preţului redus din 1939 pentru locuinţele închiriate
polonezilor, al căror preţ era redus prin ordonanţă de maximalizare. Societatea a refuzat şi a
relevat în răspunsul său că nu mai poate face noi sacrificii, deoarece în 1939 spera într-un sezon
bun în vara 1940, dar acesta a fost dezastruos, pentru că România a pierdut Basarabia,
Bucovina de Nord şi Transilvania de Nord. In plus, se susţinea că apa şi lumina furnizate erau o
afacere în pierdere, iar sacrificii făcea prin faptul că oferise 7 camere pentru cazare şi birouri
ofiţerilor români din paza lagărului, şi altele 10 pentru soldaţi. De asemenea, Cazinoul din
Ostrov şi garajul de la pepinieră erau ocupate de comandamentul Corpului de armată refugiat
de la Cluj. Sacrificiu era socotită şi închirierea camerelor de hotel cu 40-60 lei/zi, potrivit
ordonanţei1.
Cu toate acestea, prezenţa polonezilor aducea o serie de venituri, de vreme ce, în
decembrie 1940, primarul se opune intenţiei de mutare a civililor din Călimăneşti. El arăta
Ministerului de Interne că polonezii de la Călimăneşti „au avut şi au o purtare perfect corectă
şi niciodată nu s-au dedat la nici un fel de manifestări politice " . Primarul releva mai apoi
adevăratul motiv al intervenţiei sale: pierderea unei surse de venit. Populaţia, la cererea
autorităţilor, a cheltuit pentru amenajarea unor spaţii de închiriat peste iarnă (fapt neobişnuit
până atunci) pentru aprovizionarea de iarnă. Plecarea, fie şi numai a civililor polonezi „ar avea
pierderi dezastruoase, mai ales că sezonul de vară, din care-şi formau venitul anual pentru
întreţinere, anul acesta a fost inexistent" .
Opoziţia primarului T. Papagoga n-a fost luată în seamă şi la sfârşitul anului 1940 s-a
decis că la Călimăneşti să fie singurul lagăr de internaţi pentru ofiţerii polonezi din ţară. La 4
decembrie 1940, constatând că au dispărut din lagăre mulţi internaţi, între care şi 4 generali,
şeful Jandarmeriei, col. Tobescu, ordona un dispozitiv de pază care să preînt mpine astfel de
evenimente. S-a decis astfel mutarea civililor la Olăneşti, Govora, pentru că ajutau la plecarea
militarilor, interzicerea vizitelor acestora la militari, preluarea pazei de către o echipă de
jandarmi, controlul căilor de acces spre Călimăneşti de către patrule 2. La sfârşitul lunii
1Ibidem, fond
Primăria
2/1940, ff. 27-33.
2Ibidem, fond
Legiunea de
jandarmi V lcea,
dos. 12/1940, ff.
50-56, 71-81. 214
decembrie 1940 erau mutaţi la Govora şi Ocnele Mari 170 de refugiaţi civili polonezi. Au
trebuit lăsaţi în Călimăneşti însă membrii familiilor ofiţerilor. A fost închis şi restaurantul
Societăţii Y.M.C.A., socotit locul unde se puseseră la cale evadările 1. În martie 1941, se făceau
noi rechiziţii de camere pentru jandarmii aduşi să întărească paza ofiţerilor polonezi, care, în
cele din urmă, au ajuns majoritatea lor în Franţa şi Anglia2.
Cât de însemnate au fost veniturile realizate de comunitate şi de primărie în urma
refugiaţilor polonezi este greu de precizat. Într-un memoriu prin care se cerea scăderea taxelor
comunale pe care trebuia să le achite în toamna anului 1940, ing. Remus Cosma socotea
„neprevăzute, multele milioane ce lasă aici refugiaţii polonezi, o mică şansă în
n
urma conjuncturei internaţionale, după care noi birnicii pătimim" .

Prezenţa polonezilor la Călimăneşti a fost într-adevăr rezultatul contextului politic
european din toamna anului 1939, dar a însemnat mai mult dec t un simplu episod. Pentru viaţa
economică şi socială a comunităţii aducerea refugiaţilor polonezi a însemnat salvarea unui
sezon mort, acela din 1940, chiar dacă Societatea „Govora-Călimăneşti" era nemulţumită de
câştigul său. Au beneficiat mai mult proprietarii mijlocii şi mici. Existenţa sutelor de refugiaţi
polonezi a îmbogăţit experienţa călimăneştenilor, care mai avuseseră oaspeţi străini, dar mult
mai puţini. A fost inclusiv un schimb cultural, polonezii organizând concerte şi serbări la
Călimăneşti.
Activitatea balneară în timpul războiului. Anii războiului nu au fost favorabili curei
balneare şi nici odihnei în staţiune. În consecinţă, activitatea balneară a fost împiedicată până
aproape de desfiinţare. Prezenţa refugiaţilor polonezi, mai apoi a unor trupe din Misiunea
Militară Germană, ori a refugiaţilor români din teritoriile răpite în 1940 nu erau menite să
salveze afacerile balneare.
În 1940 şi activitatea Oficiului Local de Cură şi Tratament a fost slabă, existând
probleme şi în stabilirea componenţei, întrucât unii membri erau mobilizaţi şi trimişi pe front.
Proiectele pe care şi le propunea pentru 1941 erau: o promenadă pentru pietoni pe malul
Oltului, de la Căciulata la Călimăneşti, pavarea pieţei pentru trăsuri din Căciulata, un nou closet
public la Căciulata şi repararea Drumului Geniului3.
1Ibidem, f. 81.
2Ibidem, fond
Detaşamentul de
Poliţie
163/1941, f. 75.
3Ibidem, fond
Oficiul Local de
Cură şi Turism
2/1936- 1940, f.
20. 215
Intre timp, sistemul tot mai centralizat practicat de ONT, care voia să aprobe cel mai
mic amănunt, a pus noi piedici activităţii Oficiului . De exemplu, o „chestiune de o importanţă
covârşitoare, iar rezolvarea ei de o urgenţă extremă", devenise faptul că de la Călimăneşti nu
se comunica imediat, care era imobilul expropriat de la evrei pe care Oficiul Local şi l-ar fi
dorit drept sediu . Or, la Călimăneşti exista un singur evreu.
Mult mai realistă a rămas activitatea principalului factor al domeniului balnear,
Societatea „Govora-Călimăneşti". Din păcate, sezoanele 1940-1941 au fost compromise din
cauza evenimentelor politice interne şi externe. Anul 1942, deşi România intrase în război, a
permis celor mai îndrăzneţi dintre amatorii apelor de Călimăneşti şi Căciulata să vină la băi. Au
fost în această vară din mijlocul războiului peste 1000 de vizitatori. Un inspector al poliţiei
dădea „preţioasa indicaţie" „să se cerceteze dacă nu-s suspecţi între ei"1. Sezonul s-a încheiat
ca în anii normali, pe 15 septembrie, c nd mai erau 70 de vizitatori 2. În acest an, bolnavii erau
avertizaţi prin afişe tipărite că o „cură hidrominerală durează 21 de zile. Nu se admite plecare
mai înainte"3. Era o prescripţie medicală, dar şi una economică. Anul 1943 a cunoscut o
afluenţă similară de vizitatori, dar în 1944, când războiul a trecut peste România, nu s-a mai
pus problema sezonului. După unele aprecieri, în 1945, staţiunea dispunea de 1200 locuri
pentru tratament .
De altfel, dintr-un inventar al bunurilor Societăţii, aflăm ca şi în anii anteriori că
principala instituţie rămâneau la Călimăneşti, stabilimentele de băi şi fizioterapie, edificiu cu
parter şi etaj, cu o suprafaţă totală de 500 m . Existau 16 cabine de fizioterapie şi două secţii de
hidroterapie modernizate4. Pavilionul de cură de la Căciulata nu prospera în timpul
conflagraţiei mondiale. în sfârşit, băile în Olt dispuneau de 67 cabine şi o plajă extinsă 5. în
1944, constatând că veniturile de aici erau nesemnificative, Societatea a hotărât să închirieze
primăriei o serie de terenuri în Ostrov, între care şi plaja, urmând să fie incluse într-un
1Ibidem, fond
Detaşamentul de
Poliţie
220/1942-1943, f.
17.
2Ibidem, f. 25.
3Ibidem, fond
Societatea
„Govora-
62, f. 1.
4ANRDJ Vâlcea,
fond Societatea
"Govora-
62, ff 2-3.
5Ibidem, ff. 9-10.
216
ansamblu sportiv mai mare. Din exploatarea în continuare a plajei şi a băilor de Olt, Societatea
pretindea 1/2 din încasările ce vor fi realizate. Ca at tea alte proiecte şi acesta a rămas pe hârtie
până la sfârşitul războiului1. Aceleaşi vremuri vitrege au împiedicat şi terminarea pavilioanelor
medicale, totalizând împreună un spaţiu construit de 400 m26.
Un edificiu aparte în Ostrov era cazinoul, cu o sală mare de 457 m şi alte 7 camere,
menit să relaxeze pe vizitatori, să le ofere prilejuri plăcute de divertisment. Cum s-a
n
menţionat deja mai sus şi acesta a fost rechiziţionat pentru scopuri militare .
Hotelurile, vilele şi restaurantele au fost evaluate şi structurate din nou, în 1944, în
obiective de lux (Hotelul Societăţii, Vilele Cantacuzino, Themis şi dr. T. Nicolescu, de
categoria I (27), a II-a (103) şi a III-a (101 case). Preţurile maxime erau 3-600 lei/zi pentru
8^
0 cameră cu un pat la categoria a III-a . Din 1943, impozitele şi taxele au crescut. în 1944
un vizitator plătea 40 lei/zi la categoria lux şi 30 de lei la celelalte2.
în condiţiile date comuna urbană Călimăneşti nu-şi putea propune, prin mijloacele
proprii, să sprijine activitatea balneară şi se limita în continuare la a profita de pe urma acestei
activităţi economice principale. în 1941, primarul constată că staţiunea „a avut de trei ani
încoace toate veniturile în scădere simţitoare, nemaifiind sezoane balneare, încât astăzi
această comună, cu micile venituri ce are [...] nu poate face faţă cheltuielilor obligatorii,
prevăzute în legea administrativă"3. Se adăugau ocuparea hotelurilor de către trupele germane,
care a lipsit primăria de sume însemnate şi „unificarea" impozitelor, toate acestea contribuind
la un deficit de 780.000 lei în 1941/19424.
5.2.3. Agricultura şi meseriile în anii 1939-1945

Războiul a dăunat şi agriculturii prin mobilizarea forţei de muncă, prin rechiziţionarea
vitelor de muncă. S-au adăugat pagubele cauzate de trecerea trupelor aliate prin Călimăneşti şi
vremea nefavorabilă, ploile prelungi care au împiedicat însămânţările în primăvara anului
1941 .
Având în vedere suprafaţa arabilă restrânsă, aproape în fiecare an se întâlnesc aceleaşi
suprafeţe însămânţate: 300 ha cu porumb, 14 ha cu lucernă, 13 ha cu grâu, 6 ha cu ovăz etc 5. In
1Ibidem, fond
Primăria
1/1944, f. 195.
2Ibidem, ff. 46-
47.
3Ibidem, dos.
3/1941, f. 92.
4Ibidem, f. 92 v.
5Ibidem, fond
Primăria 217
schimb s-au înregistrat mutaţii la creşterea vitelor. A scăzut numărul de cai de de la 73 în 1940,
la 48 în 1944, al bovinelor de la 619, la 584 în 1944, al ovinelor de la 519 în 1940 la 397 în
1944. In schimb a crescut numărul porcilor, al stupilor, al taurilor şi vierilor şi au reapărut
preocupările pentru viermii de mătase1. Şi în 1940 se punea problema edificării unui grajd
comunal pentru reproducători2. Agricultorii dispunea în total
7^
total de 133 grajduri în care puteau intra 839 de animale . In general, oamenii acestei aşezări au
primit cu calm toate privaţiunile impuse de război. Dar au existat şi momente c nd s-au îndârjit
faţă de măsurile autorităţilor care nu mai cunoşteau limite. In august 1944, în ciuda faptului că
s-a adus la cunoştinţa cetăţenilor prin bătăi de tobă, predici în biserică, afişe că trebuie să
predea cota obligatorie de lână, nici un locuitor nu şi-a îndeplinit această îndatorire. Mai mult,
au refuzat să semneze tabelele prin care recunoşteau că ştiu de această obligaţie. Consiliul
comunal a decis ca administratorul
o
agricol, însoţit de un gardian să treacă prin toate gospodăriile şi să adune lâna . Un gest similar
a fost refuzul de a semăna secară, potrivit planului de cultură, pe 40 ha. Abia a fost semănat 1
ha3.
Meseriaşii din Călimăneşti au resimţit şi ei greul războiului. Recensământul din 1941
menţionează 105 „întreprinderi şi meserii"4, dar în afară de Uzina electrică nu exista
0 altă întreprindere industrială. O statistică a poliţiei cuprinde următorii meseriaşi: 11 zidari, 10
t mplari, 8 dulgheri, 1 fierar, 1 dogar, 1 rotar, 1 tinichigiu, fiecare lucr nd cu uneltele lui 5. Au
continuat să funcţioneze şi în anii războiului cele 4 mori cu apă şi una cu motor de 20 CP, ca şi
Călimăneşti,' dos.
2/1944, f. 19, dos.
18/1943, f. 104.
1Ibidem, dos.
10/1944, f. 77;
dos. 1/1944, f. 2,
8; dos. 1/1941, f.
6.
2Ibidem, dos.
1/1940, f. 90.
3Ibidem, dos.
15/943, f. 25.
4Recensământul
general al
României din
1941. Date
sumare
provizorii,
Bucureşti, 1944,
p. 281.
5ANRDJ Vâlcea,
Primăria
4, 1941, f. 120.218
cele 3 brutării, supuse însă restricţiilor preţurilor maximale şi dificultăţilor aprovizionării cu
făină1.
5.2.4. Transporturile şi comerţul

În timpul războiului transportul cu tracţiune animală a rămas dominant pentru cărăuşie
şi a păstrat un loc important în activitatea de transport persoane. Cum însă vizitatorii au lipsit şi
această ramură de activitate a avut de suferit. Semnificativă a fost paguba suferită de Ion I. Gh.
Găozea şi Ion I. N. Pleşanu, care au concesionat transportul de persoane în oraş pe 3 ani (1939-
1942) pentru suma de 220.000 lei pe an. Stagnarea afacerilor şi rechiziţionarea celei mai bune
maşini (din totalul de 3) au dus la o pierdere de 20.000 lei. Primăria a refuzat rezilierea
contractului, deşi în august 1940, primul dintre concesionari a fost chemat la rechiziţie şi cu
celelalte două maşini, fiind pus în imposibilitate de a-şi executa contractul .
Comerţul a rămas şi în anii războiului restrâns la 2 magazine, două băcănii slab
aprovizionate de la Sibiu şi Râmnicu Vâlcea şi o farmacie 2. Acestea nu făceau faţă însă unei
clientele mai numeroase şi mai pretenţioase (ca în cazul refugiaţilor polonezi). A continuat şi în
aceşti ani activitatea Băncii Populare „Călimăneşti" şi aportul său la aprovizionarea populaţiei
cu cereale3.
După venirea legionarilor la putere, în 14 septembrie 1940, noul primar, Toma
Papagoga a iniţiat înfiinţarea Cooperativei legionare „Oltul", cu un capital de 21.000 lei, depuşi
de 20 de persoane. După prăbuşirea statului naţional-legionar la 23 ianuarie 1941, poliţia a
sechestrat cei 52.647 lei găsiţi la cooperativă. Primăria a propus ca cei 8000 de lei depuşi de
Ajutorul Legionar şi beneficiul întregului capital să fie donaţi cantinei şcolare 4. Marea
problemă a comerţului a rămas însă aprovizionarea şi desfacerea produselor de primă
necesitate, împiedicarea speculei şi stabilirea preţurilor maximale. În această acţiune erau
esenţiale spaţiile de depozitare. La Călimăneşti existau în anii războiului două magazii de câte
1Ibidem, dos.
2/1940, f. 36 v.
2Ibidem, fond
Detaşamentul de
Poliţie
187/1941, f. 134.
3Ibidem, fond
Primăria
1/1942, f. 217 v.
4Ibidem, dos.
10/1941, f. 7. 219
40.000 kg cereale şi alte două de câte 20.000 kg. Oraşul dispunea şi de alte 9 depozite pentru
făină, ulei, zahăr, arpacaş, cartofi, sare etc1.
Cu toate că autorităţile au făcut eforturi pentru aprovizionarea populaţiei, faptul că şi în
vremuri normale zona era deficitară, a făcut ca în anii războiului să se ajungă la conflicte cu
brutarii şi măcelarii, la raţionalizare. Brutarii erau obligaţi să-şi asigure un stoc de făină pentru
siguranţă iar nerespectarea amestecului de făină (grâu, secară, porumb) din care era fabricată
pâinea, putea duce la pedepse. Incep nd de la 1 ianuarie 1942 aprovizionarea cu zahăr, ulei,
făină se va face pe baza cartelelor2. In iunie, primarul a vrut
să fie distribuite cartele şi vizitatorilor, dar s-a constatat că pentru aceasta nu existau
2^
cantităţi suficiente de făină, mălai, zahăr, ulei. In 1944, pâinea se raţionalizase şi se vindea doar
pe cartelă. O raţie era 0,350 gr. Pâine neagră pe zi şi 0,250 gr. pâine albă. De asemenea s-au
introdus 3 zile în care se consuma numai făina de porumb 3. Această situaţie situaţie nu era
specifică pentru Călimăneşti, întâlnindu-se în cele mai multe dintre oraşe şi în întreg judeţul
Vâlcea4. În anii de război se adaugă şi lipsa mijloacelor de transport, astfel astfel că s-a resimţit
uneori lipsa produselor de primă necesitate şi s-a ajuns la nemulţumiri ale populaţiei, după cum
constatau autorităţile însărcinate cu păstrarea liniştii şi ordinii
publice5.
1Ibidem, fond
Detaşamentul de
Poliţie, dos.
229/1942, f. 5.
2Ibidem, fond
Primăria
1/1942, f. 75.
3Ibidem, fond
Primăria
2/1944, ff. 240-
241.
4Sorin Oane,
„Judeţul Vâlcea
în timpul
dictaturii
antonesciene-
legionare (1940-
1941)", în Studii
vâlcene, R mnicu
V lcea, IV, 2008,
p. 111.
5ANRDJ V lcea,
fond
Detaşamentul de
Poliţie
187/1941, f. 151.
220
De teama rechiziţionării cerealelor şi la Călimăneşti se măcina orice cantitate de gr u
sau porumb pe care o deţineau locuitorii, consider ndu-se că făina nu va fi ridicată. În
decembrie 1941, se semnala faptul că „morile macină zi şi noapte"1.
O grijă în plus era pentru autorităţi aprovizionarea în sezoanele 1942 şi 1943, când au
venit din nou vizitatori în sezonul balnear. De asemenea, pe lângă cele 5 restaurante
n
existente s-au mai deschis şi altele pentru sezon, pentru refugiaţii polonezi .
Uneori s-au produs şi cazuri de speculă, de acaparare a produselor (unt, brânză, lapte)
ale sătenilor din satele înconjurătoare, care, în drum spre Jiblea şi Călimăneşti erau opriţi,
cumpărându-li-se toate cantităţile aduse, pentru ca, mai apoi să le revândă în piaţa oraşului cu
preţuri exorbitante2.
Încheierea războiului nu a pus capăt acestor lipsuri acute, deoarece România trebuia să
facă faţă cerinţelor din convenţia de armistiţiu.
5.2.5. Evoluţia urbanistică în anii 1939-1945

9
Evoluţia urbanistică a oraşului a continuat în anii războiului, chiar dacă veniturile

primăriei erau mici şi nesigure din cauza activităţilor economice slăbite în urma evenimentelor.
O primă realizare la acest capitol a fost elaborarea şi aprobarea Regulamentului de
construcţii al oraşului Călimăneşti, în februarie 1940, care împarte oraşul în 6 zone din punct de
vedere al normelor de construcţie. Zona I era agricolă şi cuprindea toată aria comunei fără
„vatra satului". Aici se puteau ridica ferme şi locuinţe de vară. Zona II, zisă rurală, cuprindea
vechea vatră a satului. Aici se vor ridica locuinţe rurale. Zona III era de la N de Hotelul
Societăţii până la izvorul Căciulata. în acest spaţiu se vor construi doar vile, magazine etc. şi
instituţii publice. Zona V ar fi inclus monumente publice, pieţe alimentare, stabilimentele
balneologice. în sfârşit, în zona VI intrau parcuri, terenuri de sport, adăposturi etc. Pentru
fiecare zonă se fixa suprafaţa lotului tip. Toate clădirile ridicate trebuiau să respecte stilul
naţional. Orice construcţie, reparaţie, gard trebuia autorizată3.
1Ibidem, dos.
188/1941, f. 159.
2Ibidem, fond
Primăria Jiblea,
dos. 1/1945,
nepaginat, adresa
nr. 249, din 23 I.
1945 a primarului
din Călimăneşti
către primarul din
Jiblea.
3Ibidem, fond
Primăria
10/1940, ff. 11-221
Deşi în 1939 s-a aprobat un plan de sistematizare, un inspector administrativ recomanda
insistent să se elaboreze un asemenea plan . Arhitectul oraşului, I. Busuioc, afirma că un
asemenea document trebuie elaborat de un arhitect specializat, recomandat de
3^
Comisia Superioară a Planurilor de Sistematizare . In septembrie 1943 a fost chemat Institutul

de Fotogrametrie pentru a executa ridicarea în plan a oraşului. Pentru întocmirea planurilor băii
populare şi dispensarului, Ministerul Sănătăţii l-a trimis pe arhitectul Achil Ionescu1.
Primarul legionar T. Papagoga a fost deranjat de faptul că partea cea mai importantă din
Calea Traian (strada principală) a primit în ianuarie 1934 numele lui I. Gh. Duca. La 18
ianuarie 1941, el a hotărât să se revină la vechea denumire a străzii. Totodată, strada Regele
Carol al II-lea a devenit Carol I. Noul primar, Th. Drăghicescu, aprobat aceste decizii2.
Problemele principale în domeniul urbanistic au rămas tot cele vechi: apa, canalizarea,
salubrizarea. în urma unei ploi torenţiale din 19 mai 1940 au avut loc alunecări de teren care au
periclitat conducta de-a lungul pârâului Căciulata.3 Remedierea n-a rezolvat problema apei.
Peste doi ani o inspecţie constata că apa potabilă era insuficientă, iar filtrele erau defecte, cer
ndu-se „stăruinţe pe lângă Societatea «Govora-Călimăneşti» să îmbunătăţească situaţia"4.
In disputa permanentă Societatea „Govora-Călimăneşti" care dădea curentul electric
populaţiei la 18,50 lei/ kwh iar apa la 8 lei m + timbrele, primarul T. Papagoga propunea la 31
decembrie 1940 exproprierea Uzinei electrice pentru cauză de utilitate publică, urmând ca
oraşul să plătească anual o sumă mică5. Nu ştim care a fost răspunsul Ministerului Afacerilor
Interne, dar primarul n-a mai stat în funcţie decât trei săptămâni, până la prăbuşirea statului
naţional-legionar.
Canalizarea rămânea cea mai gravă carenţă pentru oraş, care, cu veniturile sale în
funcţie de sezon, nu putea acoperi costul de cca 6 milioane lei. Noul primar, Th. Drăghicescu
aprecia că ar trebui pusă o taxă de canalizare, dar n-ar fi fost suficientă. Trebuia găsită o
societate concesionară care să construiască obiectivul şi să primească apoi anuităţi pe termen
cât mai lung. La 10 iulie 1943, Consiliul comunal aproba taxa de canal şi hotăra să facă un
împrumut în vederea canalizării.
Până atunci însă, arhitectul oraşului trebuia să facă planurile pentru a se afla suma
-3
15.
1Ibidem, f. 100.
2Ibidem, dos.
1/1941, ff. 1-2.
3Ibidem, dos.
3/1941, f. 1.
4Ibidem, dos.
15/1943, f. 13.
5Ibidem, dos.
5/1940, f. 260. 222
necesară . Oraşul n-avea încă un Serviciu tehnic. Arhitectul I. Busuioc venea de la R mnicu V
lcea de c te ori era necesar.1
La fel de gravă era lipsa serviciului de salubritate şi a utilajelor necesare pentru
adunatul gunoiului şi măturatul străzilor. Măturatul străzii în faţa casei era, mai ales în centru
era considerat o datorie a cetăţenilor2.
Pompierii voluntari foloseau autocisterna de stropit străzile şi câteva unelte specifice.
Abia în 1941 se punea problema unei echipe compuse din premilitari şi o grupă de stingere în
cadrul apărării pasive3.
Problema drumurilor şi pieţelor era o altă prioritate urmărită cu perseverenţă de
primărie şi în anii războiului. Pe baza unei promisiuni a rezidentului regal Dinu Simion, în
timpul vizitei acestuia la Călimăneşti, s-au programat pentru anul financiar 1940/1941
următoarele lucrări: canalizarea la Căciulata, încheierea lucrărilor la şcoala primară, asfaltarea
trotuarelor pe Calea Traian4.
Cutremurul din 9/10 noiembrie 1940 nu a produs daune mari în judeţul Vâlcea,5 dar
a generat un adevărat program edilitar la Călimăneşti. Arhitectul I. Busuioc a cercetat toate
imobilele care au avut de suferit şi a stabilit reparaţiile de care era nevoie. În 1941 s-au şi
efectuat reparaţiile la Primărie (130.000 lei). Nu existau banii necesari dar biserica veche
care a fost grav afectată, a fost închisă. Reparaţii mici necesitau şcoala primară veche,
biserica nouă, casa de sfat care trebuia terminată (350.000 lei), casa parohială şi Mănăstirea
•2
Cozia (în principal paraclisul) .
Mari distrugeri au provocat şi inundaţiile din 11-12 iulie 1942, în urma unor ploi
torenţiale. Apele Oltului, ale afluenţilor lui au crescut de câţiva metri. Podul dintre Jiblea şi
Călimăneşti a rezistat dar apărătoarele picioarelor sale au fost smulse şi circulaţia se făcea cu
mare precauţie. Şoseaua spre Sibiu era sub ape la Turnu pe cca 250 m. Au fost smulşi parapeţii,
stâlpii de telegraf. Oraşul a mai avut pagube la filtrele de apă, invadate de arbori şi pământ. De
asemenea, podul plutitor dintre Ostrov şi malul stâng al Oltului a fost distrus. Pe 14 iulie toţi
1Ibidem, dos.
4/1941, f. 146.
2Ibidem, dos.
2/1944, f. 62.
3Ibidem, dos.
4/1941, f. 146.
4Ibidem, dos.
10/1940, ff. 7-8.
5Sorin Oane,
"Judeţul Vâlcea
în timpul
dictaturii
antonesciene-
legionare...", p.
112. 223
bărbaţii din oraş au ieşit să cureţe filtrele de apă, să degajeze drumurile şi malurile pâraielor şi
ale Oltului. A venit apoi în ajutor Serviciul tehnic judeţean pentru a reparat şoseaua naţională 1.
Evaluări ulterioare au arătat că o suprafaţă de 70.480 m de-a lungul Oltului, pe teritoriul
oraşului, a fost afectată prin inundarea terenurilor cu grădini de zarzavat şi cu alte culturi. Au
fost afectaţi 56 de locuitori, totalul pagubelor însum nd 100.300 lei.2 Primarul Drăghicescu
raporta că în zilele următoare situaţia a fost normalizată, rămânând de consolidat podurile
afectate3.
În ultimii ani ai războiului programul edilitar a continuat, deşi evenimentele politice şi
militare nu erau favorabile. În 1943 a început pavarea cu piatră cubică pe Calea Traian şi a
continuat în anul următor4. În 1944, la Căciulata s-a asfaltat piaţa pentru trăsuri şi s-a
7^
început canalizarea. În acelaşi an, primăria se interesa de proiectul pasarelei care să lege staţia
CFR de la Păuşa cu malul drept al Oltului, în grădina Uzinei electrice, în centrul staţiunii5.
5.2.6. Viaţa social-politică în anii 1939-1945

Războiul a apărut brusc în viaţa oamenilor din Călimăneşti sub forma sutelor de
refugiaţi polonezi, dar şi a chemării bărbaţilor la concentrare, a rechiziţionării vitelor, a cailor şi
vehiculelor necesare armatei.
Refugiaţii din teritoriile răpite României în vara anului 1940. In vara anului
1940 România a fost implicată direct în război. Ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 şi
evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord au fost urmate de pierderea Ardealului de
Nord prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) şi a Dobrogei de Sud prin Tratatul de la
Craiova din 7 septembrie 1940. Evacuaţii din aceste ţinuturi au ajuns şi la Călimăneşti
chiar dacă foarte puţini. Sunt semnalaţi astfel câţiva români din Bucovina în 1940-1941,6
apoi câţiva intelectuali ardeleni. Aceştia au devenit stabili în zonă iar unul dintre ei,
evacuat din Tg. Mureş, Anton Ciurezu, a ocupat în 1941 postul vacant de secretar al
2^
primăriei din Călimăneşti . In 1940 erau înregistraţi 20 de asemenea refugiaţi, între ei fiind
fiind familia de institutori Georgescu, angajaţi la şcoala primară, Elena Hădăreanu,
3^
1Ibidem, dos.
4/1941, f. 216.
2Ibidem, f. 236.
3Ibidem.
4Ibidem, dos.
15/1943, f. 99;
dos 1, 1944, f.
157.
5Ibidem, dos.
3/1944, f. 6.
6Ibidem, dos.
17/1940, f. 1 v.224
institutoare la şcoala de fete şi Elena Botez care lucra la grădiniţă1. În anul următor au mai
ajuns aici şi alţi refugiaţi, dar nici unul n-a dorit să meargă în Transnistria unde li se promitea
pământ2.
Intrarea trupelor sovietice pe teritoriul Rom niei la începutul anului 1944 a adus însă şi
în Călimăneşti evacuaţi din stânga Prutului şi din Bucovina. Mai mult, aici şi la Jiblea au fost
dispersate unele instituţii din Bucureşti, şcoli. Aşezarea unor particulari în orice loc doreau
putea duce la haos. În consecinţă, s-a dat dispoziţie să fie primiţi, să li se închirieze doar acelor
evacuaţi care aveau autorizaţii de la Prefectura judeţului. În aşteptarea unui mare număr de
evacuaţi s-au constituit depozite din care să se aprovizioneze un număr mare de oameni. La
Călimăneşti se formase cel mai mare depozit de lemne din tot judeţul 3. La Jiblea soseau în
aprilie câteva zeci de bucovineni şi moldoveni din nord, dar şi bucureşteni. Toţi aveau însă
ordine de evacuare. La Paşti erau peste 200 şi toţi au primit ouă roşii şi bani adunaţi din toată
comuna4. Erau foarte căutaţi specialiştii: tehnicieni, medici care îi înlocuiau pe localnicii
mobilizaţi. Prezenţa unui mare număr de refugiaţi ridica şi probleme sanitare, de aprovizionare.
În comuna Jiblea se
n
adunaseră, împreună cu localnicii, peste 3.000 de suflete .

La Călimăneşti, dar şi în împrejurimi, sporeşte numărul refugiaţilor în vara anului 1944,
îndeosebi ca urmare a sosirii unor servicii dispersate din Capitală. In iulie 1944, pe baza
distribuirii cartelelor lor de alimente aflăm că la Călimăneşti erau 2.000 de persoane evacuate
sau refugiate, iar la Jiblea aproape o mie5. In luna august, în momentul culminant al afluxului
de refugiaţi, la Călimăneşti se estima la cca 2.500 numărul total, pentru ca în octombrie-
noiembrie 1944 să ajungă la 7-800 de refugiaţi. Localnicii i-au ajutat cum au putut mai ales că
ei primiseră mai multe valuri de refugiaţi în casele lor în anii 1939-1944 .
Trupele din Misiunea Militară Germană la Călimăneşti. Trupe ale Misiunii Militare
Germane au intrat în Rom nia încep nd din 10 octombrie 1940. Ele fuseseră chemate de Carol
al II-lea şi apoi de conducătorul statului, generalul Antonescu, să ajute la instruirea trupelor
rom ne. De fapt, acestea apărau securitatea petrolului din Valea Prahovei şi vegheau la
atitudinea României, în perspectiva războiului din Răsărit. Unităţile militare germane au fost
cazate în cazărmi ale armatei române, în câteva centre: Bucureşti, Sibiu, Ploieşti ş. a.
1Ibidem, f. 19.
2Ibidem, f. 93.
3Ibidem, fond
Primăria Jiblea,
dos. 2/1944, ff.
47, 70.
4Ibidem, f. 216.
5Ibidem, f. 270;
fond Primăria
17/1940, f. 112.225
Spaţiile de cazare de la Călimăneşti au atras atenţia germanilor, care le-au găsit
potrivite pentru a instala acolo un spital militar. Pentru staţiune, prezenţa unor chiriaşi buni
plătitori era o oportunitate neaşteptată în afara sezonului. La 25 februarie 1941, Cercul de
Recrutare Vâlcea transmitea poliţiei ordinul de a pune la dispoziţia trupelor germane Hotelul
Societăţii „Govora-Călimăneşti" cu 300 de paturi . Acesta era rechiziţionat pentru trupele
germane aliate, întruc t din 23 noiembrie 1945 Rom nia se raliase Pactului Tripartit germano-
italo-japonez. Destinaţia de spital dată celui mai elegant şi mai mare hotel din Călimăneştii de
atunci era cunoscută de la început. Un eventual refuz nu venea în calcul pentru că era rechiziţie
şi apoi Societatea avea mare nevoie de aceşti bani, după un sezon ratat. Germanii urmau totuşi
să plătească totul, inclusiv lumina şi încălzitul. Ei primeau în aceleaşi condiţii asemenea spaţii,
chiar mai mari, la Govora şi Olăneşti1.
în luna februarie mici detaşamente germane au fost cazate în 19 camere din 4 vile. Şi
acestea erau rechiziţionate, dar germanii plăteau. Aceste unităţi pregăteau, probabil, instalarea
spitalului. în luna următoare au mai fost cazaţi peste o sută de soldaţi germani, la preţul de 30-
40 lei/zi camera2. între timp, în iunie 1941, generalul Antonescu a aflat că la rechiziţii s-a
procedat arbitrar, lu ndu-se doar de la cei săraci. Au urmat o serie de anchete, în urma cărora de
la Călimăneşti se raporta că rechiziţiile nu au fost „lipsite de omenie", că s-au făcut echitabil,
ţinându-se cont de situaţia materială a locuitorilor3. Instalarea germanilor la Călimăneşti a
continuat cu sosirea medicului Vogel care a declarat că Ministrul Afacerilor Interne i-a pus la
dispoziţie Căminul Funcţionarilor din acest minister. Vogel a vizitat camerele şi a fost
mulţumit. El a arătat că se vor plăti camerele ocupate şi
nu paturile4.
In mai 1941, Primăria din Călimăneşti nu ştia cât vor fi ocupate spaţiile în care au fost
cazate lazaretele germane. In consecinţă nu putea răspunde potenţialilor vizitatori din iunie-
septembrie care se interesau de condiţii şi îşi rezervau locuri din primăvară. In această situaţie
incertă, primarul îşi exprima teama că staţiunea îşi pierdea prestigiul şi clienţii. El opina că
trupele germane s-ar putea caza la Râmnicu Vâlcea în sezon, staţiunea fiind destinată
vizitatorilor5. Faţă de asemenea atitudini, şeful poliţiei din Călimăneşti era întrebat despre
opinia populaţiei cu privire la trupele germane şi răspundea poliţiei Vâlcea că militarii germani
1Ibidem, f. 87.
2Ibidem, ff. 13-
16, 73-74, 88.
3Ibidem, f. 211.
4Ibidem, fond
Primăria
4/1941, f. 3.
5Ibidem, f. 196.226
erau priviţi cu simpatie nu cu duşmănie1. Spitalul militar german a plătit Marelui Hotel pentru
lunile aprilie-septembrie 1941 cca 3,5 milioane lei, iar hotelurile „Jantea" au primit 2,5
milioane lei. In iulie 1941, primarul Drăghicescu a prezentat conducerii spitalului o donaţie din
partea comunităţii pentru răniţi, cu mulţumiri pentru eliberatorii Bucovinei şi Basarabiei, în
urma luptelor purtate începând din 22 iunie 1941 de armatele română şi germană 2. In această
situaţie poate fi explicaţia atitudinii de prietenie a călimăneştenilor faţă de trupele germane 3.
Din darea de seamă a Societăţii „Govora- Călimăneşti" aflăm că din cauza începerii războiului
la 22 iunie 1941, staţiunile Govora şi Călimăneşti ar fi trebuit închise deoarece sezonul era
compromis. De aceea, cazarea răniţilor germani a fost „o împrejurare favorabilă, în legătură
tocmai cu
n
războiul' . Dar în final beneficiul a fost „neînsemnat", deoarece preţul primit a fost ieftin şi
defecţiunile lăsate în hotel, restaurant etc., la plecarea din septembrie 1941 n-au fost remediate 4.
La Călimăneşti a funcţionat însă şi un spital militar rom nesc (nr. 536). Pentru acesta
erau mobilizate 68 de femei din Călimăneşti (marea majoritate), din Brezoi şi Govora şi un
bărbat (bucătar). Femeile erau spălătorese şi aveau 40-50 de ani. Acest spital a fost condus de
medicul colonel Ion Anghel5 şi a funcţionat până la sfârşitul războiului. In
În mai 1945 era cel mai mare spital militar din judeţ şi găzduia 1200 de răniţi. Aprovizionarea
lui crea probleme în comunele din jur.6 Pentru acest spital erau rechiziţionate încă din 1941 3
vile, veselă şi alte lucruri de la restaurante .
Aceste suferinţe provocate de război călimăneştenilor nu au fost singulare. S-au
adăugat multe alte rechiziţii şi încartiruiri. Numai în 1940 erau rechiziţionaţi 29 de cai, 4 căruţe,
1Ibidem, fond
Detaşamentul de
Poliţie
187/1941 f. 42 v.
2Ibidem, fond
Primăria
17/1940, f. 54.
3Ibidem, dos.
163/1941, ff. 368-
368 v., 382.
4Ibidem, f.6.
5Ibidem, fond
Detaşamentul de
Poliţie
163/1941, ff. 354-
360.
6Ibidem, fond
primăria
5/1944, f. 176. 227
2 hamuri, 5 biciclete . Se adaugă repetate subscrieri pentru înzestrarea armatei, colecte pentru
ajutorarea soldaţilor de pe front ş.a.1.
5.2.7.Armata Sovietică la Călimăneşti

Ultimul şi cel mai mare sacrificiu pe care l-a cerut războiul de la Călimăneşti a fost
prezenţa trupelor sovietice. Sosirea lor a fost anunţată de valul de refugiaţi din răsăritul ţării şi
de veştile aduse cu ei de către militarii români din oraş care au luptat pe frontul de est. Primele
informaţii documentare sunt cele despre trecerea trupelor sovietice prin oraş spre frontul care se
mutase spre nord-vest. In Seaca, la 9 septembrie 1944, s-au găsit doi cetăţeni împuşcaţi de
sovietici, dar la 15 septembrie când coloana a trecut prin oraş nu s-au înregistrat dec t c teva
incidente2. Localurile publice au stat însă închise în luna septembrie, ziua şi noaptea. Şi totuşi,
un soldat sovietic în stare de ebrietate a împuşcat în picior un soldat rom n3. În drumul lor,
trupele sovietice şi-au însuşit în principal hrană pentru oameni şi cai de tracţiune. Cele mai
frecvente pe lista rapturilor erau furajele, porumbul, păsările, porcii, oile. O evaluare efectuată
la 30 septembrie 1944 de autorităţi,
n
relevă asemenea produse însuşite în valoare de 544.000 lei, dar nu există certitudinea că au
putut fi evaluate toate alimentele şi toată băutura care au fost luate. În lunile următoare primăria
şi poliţia au adunat mai multe dosare cu reclamaţii şi plângeri ale locuitorilor păgubiţi de bunuri
diverse. Cele mai mici pagube anunţate erau o căpiţă de fân, snopi de porumb, fân cosit şi iarbă
păscută de ca4. Aceeaşi situaţie o întâlnim la Jiblea, unde au fost sparte magazine şi s-au luat
zeci de mii de kilograme de porumb, hamuri şi alte obiecte5.
1Ibidem, fond
Primăria
5/1940, f. 75; dos.
7/1942, f. 24.
2Ibidem, fond
Detaşamentul de
poliţie
331/1944, ff. 192,
197.
3Ibidem, ff. 202-
204.
4Ibidem, fond
Detaşamentul de
Poliţie
361, 366, 370,
373/1944; fond
Primăria
5/1944, passim.
5Ibidem, fond
Primăria Jiblea,228
Un tablou general şi o evaluare a acestor pagube produse de noua armată aliată în
timpul trecerii de la sud spre nord de Carpaţi, prin Călimăneşti, arată astfel:
dos. 1/1945,
nepaginat,
reclamaţii către
primar, procese-
verbale de
constatare. 229
Pagube cauzate locuitorilor şi instituţiilor publice în perioada 28 august 1944-8 mai
1945:
1. Cereale ridicate 184.971
2. Culturi distruse 3.000.400
3. Subzistenţe 157.450
4. Combustibil 156.000
5. Animale 917.300
6. Păsări 171.400
7. Furaje 1.394.900
8. Tractoare şi maşini 1.800.000
9. Automobile 19.000.000
10 Articole industriale 1.605.760
.
11 Diferite obiecte casnice 7.871.380
.
12 Bani 289.100
.
Total 37.050.141 lei
Această estimare datează din iulie 1945. Între timp însă alte pagube au fost cauzate
locuitorilor de la 8 mai la 30 iunie 1945, în valoare de 300.000 lei1.
Aceste cifre nu cuprind însă alimentele predate oficial spitalelor sovietice, trupelor
sovietice sau vitele, obiectele, maşinile adunate pentru a fi predate în contul îndeplinirii
clauzelor armistiţiului semnat de România cu Uniunea Sovietică şi ceilalţi aliaţi din coaliţia
Naţiunilor Unite, la 12 septembrie 1944.
Să adăugăm diverse alte obligaţii, cum a fost pentru primăria din Călimăneşti,
întreţinerea unui grup de 5 militari sovietici care, în decembrie 1944 au început să construiască
un post de pază pentru apărare pasivă sovietică, în locul celui românesc de până atunci. Aceştia
trebuiau hrăniţi de personalul primăriei, deoarece nu exista un fond pentru asemenea cheltuieli.
Primarul a propus ca sovieticii să fie trecuţi în subzistenţa spitalului I. Z. nr.180 din oraş, dar nu
s-a acceptat. Până în mai 1945, pe lângă alimente sau colectat din oraş 22.500 lei pentru
întreţinerea grupului sovietic .
Mult mai dificilă era însă adunarea unor alimente de la locuitori pentru a fi predate
Armatei Sovietice. Numai în lunile ianuarie-februarie 1945 au fost adunate din oraş 16,5 kg de
slănină şi 50 kg de untură. În luna martie se cereau noi cantităţi, sporite, la care se adaugă lapte,
unt şi ouă pentru spitalul sovietic I. Z. 180 . Primarul Constantin Popescu încerca să explice
unui căpitan sovietic că vacile erau prost hrănite şi nu produc decât 1 -2 l de lapte pe zi. Nefiind
înţeles de căpitan i-a propus să strângă el laptele2.
Deosebit de dureroasă era şi adunarea vitelor şi porcilor pentru a fi predate trupelor
sovietice. Aproape niciodată efectivele ce reveneau oraşului nu puteau fi adunate. În aprilie
1Ibidem, fond Detaşamentul de Poliţie Călimăneşti, dos. 5, 1944, f. 222.

2Ibidem, dos. 5/1944, f. 126. 230
1945, c nd s-au adunat cele 16 bovine cerute, s-a constatat că doar 5 erau corespunzătoare 1.
Unul dintre poliţiştii care participaseră la acţiune raporta că a fost executată misiunea, dar arăta
că „populaţia de la care s-au luat vitele au rămas tare mâhniţi şi se simt nedreptăţiţi" . Cererea
a crescut, s-au fixat cote lunare pentru 1945, dar primarul C. Popescu declara că populaţia nu
are vite, e sărăcită, n-are nici păşuni şi fâneţe întinse ca alte comune. „Ni s-a impus o cotă
peste puteri", conchidea el şi cerea să fie
3^
scutiţi la acest capitol2. Intr-adevăr, efectivul de animale nu mai oferea posibilitatea unor noi
selecţii. La intervenţia prefectului judeţului a fost scutită de trimiterea în URSS singura vacă,
de rasă, a Mănăstirii Cozia3.
Un alt motiv folosit de sovietici pentru a aduna c t mai multe din Rom nia sub
acoperirea prevederilor armistiţiului a fost faptul că fuseseră aduse din URSS vite sau maşini,
înainte de august 1944, care trebuiau retrocedate. Aceia dintre locuitori care sacrificaseră sau
lăsaseră neîngrijite animalele respective după 23 august 1944, trebuiau pedepsiţi 4. La
Călimăneşti au fost câteva cazuri, dar animalele muriseră înainte de 19445.
Trecerea trupelor sovietice prin Călimăneşti şi-a schimbat sensul, încep nd din iunie
1945, de la nord la sud, mergând spre case acum. Dar obiceiurile lor şi obligaţiile românilor
faţă de aceste forţe au rămas. încercând să prevină abuzurile, la Poliţia Călimăneşti a funcţionat
un birou de încartiruire care a stabilit că în staţiune erau 364 de
n
camere libere unde puteau fi cazaţi sovieticii în trecere . Sistemul a funcţionat, dar abuzuri şi
jafuri s-au mai petrecut şi în Călimăneştiu. în noaptea de 26/27 iunie 1945 însuşi
directorul staţiunii, dr. Ioan Coca, a fost victima unui jaf, în propria-i locuinţă. Scăpând din
8^
vilă, el a anunţat poliţia dar cei doi ostaşi sovietici n-au fost prinşi . în general însă, daunele
produse au fost mai mici, deşi pentru cei păgubiţi aceste lucruri n-au importanţă. Astfel,
bătrânului C. Petriceanu din Seaca, soldaţii sovietici i-au luat trăsura, singura lui sursă de venit,
cu care lucra în sezon prin staţiune6.
O estimare a pagubelor produse relevă suma de 892.000 lei, ponderea cea mai mare av
nd-o acum nutreţurile, f nul pentru cai7. La aceasta se adaugă o altă cifră, 379.768 lei care
indică „cheltuieli directe" provocate la Călimăneşti de sovietici, după o estimare din 6 iulie
19458.
1Ibidem, ff. 55, 57, 163-165..

2Ibidem, fond Primăria Călimăneşti,' dos. 5/1944, ff. 165, 175, 183, 203.
3Ibidem, f. 245.
4Ibidem, ff. 22, 27.
6Ibidem, fond Primăria Călimăneşti, dos. 5/1944, f. 291
7Ibidem, ff. 263-264, 291.
8Ibidem, f. 222. 231
Spaţiile de cazare, atu al staţiunii, au provocat şi acum, în această fază, noi suferinţe
proprietarilor. Eugen Creţoiu, proprietarul hotelurilor „Jantea" 1 şi 2, avea rechiziţionat primul
imobil, alături de altele, în timp ce în al doilea erau cazate cca 20 de persoane venite la cura
balneară. El a cerut, odată cu pasagerii săi, unii evrei scăpaţi din lagăre, să nu i se ia şi acest
imobil, cel puţin până la 15 septembrie, la încheierea sezonului. Nu i s-a acceptat cererea şi
hotelurile au devenit spitale. După plecarea sovieticilor au rămas multe distrugeri şi lipsuri la
inventar1.
Trecerea sovieticilor prin Călimăneşti a lăsat amintiri neplăcute, dar mai grav este că la
nivelul întregii ţări a fost o „trecere" care a durat ani mulţi şi care a impus regimul comunist.
5.2.8. Din viaţa politică

Regimurile autoritare au lăsat puţin spaţiu pentru acţiunea politică pe plan local. Oraşul
Călimăneşti, cu facilităţile şi atracţia sa de staţiune balneară renumită, a atras numeroase
personalităţi politice venite la băi,la o cură cu apă de Căciulata sau doar la odihnă. In anii
războiului, când partidele politice au fost interzise, prezenţa concomitentă la băi a liderilor unui
partid putea deveni prilej de discuţii politice. Din informaţiile la care am ajuns, la Călimăneşti
se găsea în vara anului 1940 şi Ion Zelea Codreanu, tatăl Căpitanului Gărzii de Fier. După
asasinarea fiului său, el l-a sprijinit pe cel care i-a luat locul, Horia Sima. Acesta pregătea o
lovitură de stat la începutul lunii septembrie 1940. Acţiunea trebuia să se declanşeze la Braşov,
prilej cu care ar fi fost capturat şi postul de radio Bod. De aici ar fi trebuit Ion Zelea Codreanu
să cheme la acţiune, la înlăturarea regelui Carol al Il-lea. La semnalul convenit, el trebuia să
plece de la Călimăneşti la Braşov. In cele din urmă el a părăsit staţiunea şi nu a mai ajuns
vreodată la Bod .
Regimul naţional-legionar a avut un grup de susţinători în oraş, în frunte cu farmacistul
Toma Papagoga şi avocatul Emil Lunceanu. Cel dintâi a şi devenit primar din septembrie 1940
până în 23 ianuarie 1941. El a încercat să schimbe unele lucruri, dar n-a avut timp suficient. El
a înfiinţat cooperativa „Oltul" care s-a implicat în aprovizionarea populaţiei. In acelaşi timp, T.
Papagoga a propus exproprierea uzinei electrice pentru cauza de utilitate publică, urmând ca
oraşul să plătească o mică anuitate Societăţii „Govora- Călimăneşti", văzută şi de alţi primari ca
element al plutocraţiei. După înlăturarea Mişcării
Legionare de la putere, Papagoga a fost urmărit strict,2 ca şi ceilalţi lideri regionali, dar nu i se
mai reproşează nici o activitate3.
1Ibidem, ff. 232, 238, 260, 266.

2ANRDJ Vâlcea, fond Detaşamentul de Poliţie Călimăneşti, dos. 188/1941, ff. 53-56.
3Ibidem, dos. 187/1941, f. 49. 232
La fel a fost urmărit în anii 1940-1945 şi Gheorghe Cristescu, concesionarul hotelului
„Cozia". Se pare că primul secretar al Partidului Comunist din România (1921 - 1924), exclus
din acest partid în 1926, trecut apoi prin toate partidele st ngii, nu mai era interesat de
propagandă. Un inspector venit în Călimăneşti le cerea celor de la poliţie o notă informativă pe
săptămână despre Cristescu, mai ales după ce aflase că la restaurantul său lucra un chelner,
Aurel Popescu, fost membru al unei organizaţii comuniste . Dealtfel, probabil, Cristescu stătea
doar în sezon la Călimăneşti, în restul anului stând la Bucureşti, unde avea alte afaceri 1. Nu
considerăm ca bancnotele găsite la Călimăneşti în anii 19431944, cu inscripţiile „Jos războiul",
„Jos nemţii", pot fi puse în legătură cu prezenţa celor 2 bănuiţi de comunism2. Dealtfel, în
repetate rânduri notele informative constatau că nu există nici o urmă a activităţii comuniştilor
la Călimăneşti, că starea de spirit a populaţiei era liniştită3.
Mai curând a fost un adversar al regimului Antonescu la Călimăneşti în persoana Ioanei
Cantacuzino (1895-1951), pionier al aviaţiei sportive româneşti, care a avut
n
domiciliu forţat în vila Cantacuzino a tatălui său (Fig. 69). Rechiziţionarea vilei, folosită de
armata germană şi apoi de cea sovietică este un fapt obişnuit pentru majoritatea vilelor în
timpul războiului. Opiniile sale critice la adresa politicii Mareşalului au fost făcute publice însă
şi regimul nu putea tolera asemenea libertăţi, fie şi numai pentru faptul că li se puteau alătura şi
alţii acestor opozanţi.
5.2.9. Cultura în anii războiului

În anii războiului cultura din Călimăneşti nu a făcut progrese. Lipsa fondurilor a făcut
ca multe din proiectele începute să stagneze. Totuşi, cei câţiva intelectuali au încercat să
menţină interesul pentru cultură.
învăţământul a fost şi în anii războiului axul culturii. La Călimăneşti au funcţionat cele
două şcoli primare, de băieţi şi de fete şi grădiniţa. În 1944 întâlnim menţionată şi
o
şcoala primară mixtă. Numărul elevilor era de 565, iar al învăţătorilor de 10 .
Din nefericire, localul nou nu a fost terminat din lipsa banilor. Cutremurul din 1940 a
dăunat mai mult şcolii vechi. Ore se ţineau deja în şcoala nouă, cu 8 săli de clasă, baie, sală
pentru bibliotecă. În localul şcolii vechi s-a înfiinţat o cantină şcolară, ca rezultat al unei
iniţiative din anul 19394. Au luat masa în acest spaţiu, zilnic, 60-80 de elevi dintre cei mai
săraci şi câteva femei dintre cele mai sărace. Cantina era finanţată de primărie, din colecte şi
donaţii, folosea zarzavaturi, cartofi, etc. de pe lotul şcolii unde lucrau şi copiii . Această masă
1Ibidem, dos. 187, 1941, f. 132. Vezi şi Stelian Tănase, op. cit., pp. 30-59.
2Fenia Driva, Călimăneşti-Căciulata-Cozia..., p. 27.
3ANRDJ Vâlcea, fond Detaşamentul de Poliţie Călimăneşti, dos. 187/1941, ff. 49, 76.
4Ibidem, dos. 3/1939, f. 169. 233
zilnică avea un impact şi asupra frecvenţei la ore. Cei care nu veneau la şcoală dintre copiii
necăjiţi nu puteau lua nici masa caldă de prânz.
Sistemul de învăţământ local s-a îmbogăţit în anii războiului prin deschiderea
Colegiului Militar de la Mănăstirea Cozia, în anul 1942. Elevii erau copii orfani şi săraci ai
unor militari căzuţi la datorie, rămaşi numai în îngrijirea unor văduve de război, lipsite de
mijloace de multe ori. Erau peste 200 de elevi, adunaţi din toată ţara, conduşi de colonelul
Petrescu, într-o disciplină severă, cu un program strict, amintind de militărie. Ca şi alte şcoli,
colegiul s-a luptat cu greutăţile materiale.
În 1943 a existat intenţia de a se deschide în şcoala veche din Călimăneşti, reparată, o
şcoală de gospodărie casnică, cu internat şi ateliere. Pentru momentul dat nu se găseau însă cei
300.000 lei necesari reparaţiilor .
Frecvenţa elevilor era socotită de un inspector al vremii „bună", dar aflăm că 18 părinţi
erau amendaţi în 1944 pentru că nu-şi trimiteau copiii la şcoală, amenzile fiind între 500 şi
2000 lei, „în funcţie de absenţe (o absenţă era 50 de lei)""1.
Casa de citire (căminul cultural) a rămas încă în stadiul de construcţie, deşi chiar
neterminată, făcea o bună impresie. Preotul paroh Gh. Popescu se afla în fruntea comitetului de
conducere şi desfăşura deja activităţi în unele spaţii, acţiuni culturale, patriotice şi religioase.
Casa avea deja şi o bibliotecă în care se aflau 1232 cărţi, care se împrumutau pentru lectură
elevilor şi locuitorilor. Sala mare s-ar fi putut folosi pentru cinema, conferinţe, serbări 2. În
1942, într-o cerere pentru fonduri adresată prefectului judeţului, Gh. Popescu numea instituţia -
căminul cultural „Regele Mihai I" şi sublinia necesitatea terminării edificiului3.
A continuat să funcţioneze şi în anii războiului sala de cinema a Societăţii „Govora-
Călimăneşti" cu 280 de locuri. Aici au fost proiectate filme şi au avut loc mai multe concerte şi
serbări şcolare4. In locul presei democratice din anii interbelici acum este semnalată trimiterea
gratuită a ziarului „Cuvântul Mareşalului", către intelectuali şi fruntaşii oraşului5.
Un alt proiect, din 1944, avea în vedere construirea unui spaţiu „de recreaţie sportivă"
în Ostrov, unde trebuiau să se construiască terenuri de fotbal, baschet, volei. Evenimentele
politice care s-au petrecut în 1944 au îngropat şi acest proiect în dosarele arhivei . Acest ultim
proiect deschidea însă o poartă a aşteptării pentru vremuri lipsite de război, mai favorabile
culturii.
Intre anii 1939-1945 oraşul Călimăneşti a trecut prin încercările războiului pe care le-au
trăit popoarele multor ţări. Prin specificul său de staţiune balneo-climaterică şi prin poziţia
1Ibidem, dos. 1/1944, ff. 142, 144.
2Ibidem, dos. 18/1943, f. 101.
4Ibidem, fond Detaşamentul de Poliţie Călimăneşti, dos. 184, 1941, f. 7.
5Ibidem, fond Primăria Călimăneşti, dos. 4/1941, f. 101. 234
geografică a avut însă mai mult de suferit decât alte oraşe din categoria sa. Situat de-a lungul
şoselei naţionale care traversează Carpaţii Meridionali, oraşul era, într-un fel, punct obligatoriu
de trecere. Ori armatele amice şi inamice au adus mari daune, au afectat în primul rând
activitatea balneară. Membrii elitei conducătoare care au ajuns pe aceste meleaguri în anii
războiului au sesizat perspectiva lor de dezvoltare, dar nu era in acei ani nici măcar timpul
proiectelor. Imbunătăţirile aduse bazei de tratament în aceşti ani sunt puţine. Mai curând
aspectele edilitare, urbanistice au realizat progrese nesperate înainte. Explicaţia constă în
supravegherea şi constrângerea specifice regimurilor autoritare, care au determinat factorii de
răspundere să elaboreze şi să aprobe un proiect sau altul, chiar să- l pună în practică.
Baza balneară şi urbanistică realizată la Călimăneşti până la 1945, experienţa adunată
de Societatea „Govora-Călimăneşti" au fost, fără îndoială, un început care trebuia continuat şi
dezvoltat.
6. Oraşul Călimăneşti în anii regimului comunist (1948-1989)
6.1. Călimăneştiul în anii 1946-1965

6.1.1. Organizarea administrativă
Până în 1948 judeţul Vâlcea a fost organizat în 8 plăşi. Călimăneştiul aparţinea plasei
Brezoi, fiind singurul oraş, alături de 5 comune1. Constituţia din aprilie 1948 va introduce, ca
structuri administrative locale ale puterii de stat, consiliile populare locale, alese pe 4 ani. în
luna aprilie 1949 au fost desfiinţate vechile administraţii locale (prefecturi, preturi, primării) şi
instalate Comitetele provizorii, menite să exercite atribuţiile consiliilor populare locale până la
alegerea acestora. La scurt timp însă, în 1950, a fost legiferată reforma administrativă,
introducându-se ca unităţi administrative teritoriale regiunea, raionul, oraşul şi comuna.
Organele locale ale puterii de stat deveneau Sfaturile Populare. Aceste instituţii trebuiau să fie
expresia faptului că în România întreaga putere aparţinea oamenilor muncii. Cu ocazia
alegerilor din 1950, consiliul comunal sau orăşenesc a devenit Sfat Popular, iar consilierii,
deputaţi aleşi pe doi ani. Primarul a devenit preşedintele Comitetului Executiv al Sfatului
Popular. Primele alegeri pentru Sfaturile Populare s-au desfăşurat în 3 decembrie 1950. Frontul
Democraţiei Populare câştigă peste tot alegerile cu o medie de 98% . Alegerile din 11 martie
1956 au fost câştigate de F.D.P. cu 99%. Alegerile din 5 martie 1961 au fost câştigate de F.D.P.
cu 99,77 %, iar cele organizate la 7 marie 1965 au fost câştigate de F.D.P. cu 99,85% .
Plenara C.C. al P.M.R. din 15-17 mai 1950 a decis reorganizarea administrativ-
economică a ţării. Premisa de la care se pleca era aceea că vechea organizare administrativă a
constituit „o frână în dezvoltarea regimului de democraţie populară" în schimb, noua
organizare administrativă trebuia să evidenţieze „rolul politic conducător al clasei muncitoare,
1ANRDJ V lcea, fond Comitetul Judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 9/1949, ff. 1-3. 235
să contribuie la transformarea socialistă a agriculturii" La 6 septembrie 1950, Marea Adunare
Naţională a votat Legea pentru împărţirea administrativ- teritorială a R.P.R., potrivit căreia
teritoriul statului era împărţit în regiuni, oraşe, raioane şi comune. Astfel, fostul judeţ Vâlcea
devenea regiune, împărţită în 6 raioane, 127 comune cu 695 sate şi 6 oraşe. Călimăneştiul făcea
parte din raionul Loviştea, care cuprindea 10 comune şi un oraş (Călimăneşti). Celelalte 5 oraşe
erau: Râmnicu Vâlcea, Băile Govora, Drăgăşani, Băile Olăneşti, Ocnele Mari. în 1951, prin
Decretul nr. 226 din 14 decembrie, numărul regiunilor era redus de la 28 la 18, iar în 27
septembrie 1952 regiunea Vâlcea era desfiinţată. Zona căpăta o nouă organizare administrativă,
împreună cu regiunea Argeş, devenind regiunea Piteşti, cu 13 raioane. Călimăneştiul aparţinea
mai departe raionului Loviştea. In anul 1956, are loc o nouă reorganizare administrativă,
regiunea Piteşti cuprinzând 14 raioane. Călimăneştiul este subordonat raionului Râmnicu
Vâlcea împreună cu toate cele 5 oraşe şi 27 de comune. Din 24 septembrie 1960, din cele 18
regiuni ale ţării rămân 16. Regiunea Piteşti devine Argeş, cuprinzând 11 raioane. Călimăneştiul
răm ne mai departe în componenţa raionului Râmnicu Vâlcea. In 1968 era reînfiinţat judeţul V
lcea1.
Satele aparţinătoare Călimăneştiului în 1953 erau următoarele: Căciulata, Jiblea Veche,
Jiblea Nouă, Păuşa, Seaca, Ţigănia (Câmpul Nou) .
6.1.1.1. Structurile de conducere

Administraţia din oraşul Călimăneşti s-a circumscris schimbărilor politice prin care
România a trecut după lovitura de stat de la 23 august 1944. Şi în acest caz vom asista la un
asalt asupra puterii locale executat de către comunişti. Instabilitatea organelor locale de
conducere a reprezentat una dintre caracteristicile administraţiei din această perioadă. In anii
1945-1946, primar al oraşului era Nae Zamfirescu , fiind urmat de Ion Ciomian (19461947).
In preajma alegerilor parlamentare din noiembrie, forţele politice controlate de către
comunişti, organizate sub formula Blocului Partidelor Democratice [în continuare B.P.D.], vor
monopoliza campania electorală. Autorităţile locale, îndeosebi secţia de jandarmi din Jiblea,
semnal nd în zona Călimăneşti doar manifestări politice sporadice ale opoziţiei. Astfel, în 15
iunie 1946, în Călimăneşti s-a organizat o adunare politică a Frontului Plugarilor; tot acum a
fost arestat un cetăţean, care avea asupra lui un manifest al Partidului „Totul pentru Ţară":
„individul în causă făcea propagandă arătând manifetul locuitorilor". Secţia de jandarmi
Jiblea informa că pe raza comunei au fost depistate circulare trimise de preşedinţii
organizaţiilor judeţene ale P.N.Ţ. - Maniu şi P.N.L. - Brătianu pentru mobilizarea cetăţenilor la
1Ibidem, pp. 172-173. 236

propagandă1. Conducerea jandarmeriei a cerut tuturor secţiilor rurale să întocmească rapoarte
cu privire la organizarea şi activităţile politice al partidelor burgheze 2. In preajma alegerilor
parlamentare din noiembrie 1946 s-a intensificat campania şi propaganda comuniştiilor
organizaţi în B.P.D. La 15 noiembrie a fost organizată o mare adunare politică a B.P.D. la
Jiblea, unde au participat în jur de 500 de persoane3.
În ceea ce priveşte rezultatul alegerilor parlamentare din noiembrie 1946, toate cele
7 mandate ce reveneau judeţului Vâlcea au fost câştigate de B.P.D. Din cei 7 deputaţi, 4
erau impuşi de la Centru (Anton Alexandrescu, Gala Galaction, Stelian Niţulescu şi
Gheorghe Matei) şi 3 erau localnici (Nicolae Mărăcinescu, Anton Diaconescu, Ioniţă
Bărbulescu). Din datele oferite de autorităţi abia în luna februarie 1947!!! rezultau
următoarele scoruri electorale: B.P.D. - a obţinut 93.228 voturi, P.N.Ţ. - 12.287 voturi,
P.Ţ.D. (Lupu) - 1.419 voturi, P.N.L. - 4.602 voturi, Acţiunea Naţional Agrară
•2
4
(Argetoianu) - 487 voturi .
Imediat după alegeri, la nivelul judeţului, comuniştii au decis schimbarea tuturor
primarilor care nu erau de încredere, inclusiv la Călimăneşti. Motivul invocat era acela că
„mulţi primari nu şi-au făcut datoria în actualele alegeri" . Pe acest fundal va fi înlocuit Nae
Zamfirescu cu Ion Ciomian. Mai mult, s-a trecut la epurarea administraţiei locale de elementele
indezirabile comuniştilor. Astfel, la 15 decembrie Secţia de jandarmi Jiblea a primit ordin ca în
termen de două zile să fie întocmit şi trimis superiorilor un tabel cu toţi funcţionarii de stat,
judeţ şi comună care „înainte, în timpul şi după alegerile din 19 noiembrie 1946 s-au dovedit a
nutri idei anti-democrate, lucrând deci contra Guvernului"5. Noua administraţie a luat măsuri
pentru a câştiga fidelitatea unor cetăţeni. În În 2 aprilie 1947 se discuta în cadrul Consiliului
Politic al primăriei acordarea unor loturi cu plată pentru construcţia de case unor funcţionari ai
statului, unor cetăţeni, care „îi recomandă ca fiind cei îndreptăţiţi de a fi astăzi sprijiniţi de
guvern şi regimul democrat". Loturile vizate erau proprietatea oraşului, dar se aflau în folosinţa
Societăţii „Govora- Călimăneşti". În cele din urmă, a fost aprobată o listă cu 27 de „cetăţeni de
încredere" pentru a fi înaintată guvernului. Cei mai mulţi erau angajaţi ai primăriei sau ai
instituţiilor subordonate, dar s-au strecurat şi câţiva învăţători, un agricultor şi un cizmar6.
În aprilie 1947 primar era Ion C. Ploscaru, iar secretar Anton Ciurezu. Consiliul Politic
al primăriei era alcătuit după algoritmul politic al vremii, - guvernul era format din
1Ibidem.
2Ibidem, ff. 178-180.
3Sorin Oane, op. cit., p. 59.
4Iulian Postelnicu, „Alegerile parlamentare din noiembrie 1946 în judeţul Vâlcea", în Studii vâlcene,R mnicu V
lcea, tomul V, 1982, p. 109.
5ANRDJ Vâlcea, fond Secţia de Jandarmi Jiblea, dos. 6/1946, f. 242.
6ANRDJ Vâlcea, Fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 16/1948, f. 18 faţă-18 verso. 237
reprezentanţi ai Frontului Naţional Democrat - având următoarea componenţă: Nicolae Dobrea
(P.C.R.), Nicolae Orghidan (P.N.L. - Gh. Tătărescu), Nicolae Ungureanu (P.N.Ţ. -
Anton Alexandrescu), Dumitru Popescu (Frontul Plugarilor), Nicolae Zamfirescu (Partidul
Naţional Popular) şi Nicolae Deaconescu (P.S.D.)1. O lună mai târziu, mai precis la 28 mai
. . . . 2
1947, a fost numit primar dr. Tiberiu Cioroianu .
La 28 martie 1948, au avut loc alegeri parlamentare, la care a participat Frontul
Democraţiei Populare (constituit în februarie 1947 din P.M.R., Frontul Plugarilor, Partidul
Naţional Popular, Uniunea Populară Maghiară, ulterior aderând şi alte organizaţii de masă).
Propaganda electorală a fost centrată pe problema adoptării unei noi constituţii. „Opoziţia" era
formată din P.N.L. - Bejan şi P.N.Ţ. - Lupu. Prefectul judeţului Vâlcea a ordonat pretorilor să
popularizeze proiectul de constituţie şi să raporteze în fiecare seară care era starea de spirit a
locuitorilor, cum decurgea campania electorală, ce nemulţumiri manifestă populaţia, care sunt
zvonurile lansate de reacţionari, care erau elementele fostelor partide istorice2. Toate aceste
măsuri fuseseră luate pentru a preîntâmpina eventualele surprize neplăcute în timpul campaniei
electorale.
Prefectura Vâlcea aducea la cunoştinţă faptul că art. 12 alin 4 din legea nr. 560/1946,
privitor la alegerile pentru Adunarea Deputaţilor, a fost modificat în sensul că întocmirea
registrelor electorale urma să se facă de către primarii comunelor şi nu de către magistraţi.
Totodată, li se cerea primăriilor să ia toate măsurile în acest sens3. Pregătirea alegerilor însemna
şi clarificarea situaţiei politice a unor locuitori ai comunei, care nu se înregimentaseră în
P.M.R. şi care erau consideraţi ca având atitudini „anti-democratice". La 26 ianuarie 1948,
agentul de poliţie Aurel Popescu înainta primăriei o listă cu 15 cetăţeni cu „atitudine-
antidemocratică"4.
Listele electorale revizuite au fost afişate în 3 februarie 1948 la avizierul primăriei 5.
primăriei6. Revizuirea a constat şi în adăugarea cetăţenilor care au împlinit vârsta de 18 ani,
ştergerea celor decedaţi, nedemni şi a celor care au părăsit localitatea. Numărul
n
alegătorilor înscrişi în listele electorale finale era de 1899 (882 bărbaţi şi 1017 femei) . Din Din
listele electorale au fost şterşi 181 de cetăţeni, evidenţa lor fiind ţinută foarte riguros de către
primărie. Din tabelul întocmit, rezulta faptul că în majoritatea cazurilor ştergerea din listă se
datora fie decesului, fie schimbării domiciliului, dar se pot identifica şi 23 de cazuri în care
ştergerea de pe listă se datora fie „atitudinii anti-democratice", fie „atitudinii
1Ibidem, f. 18.
2Sorin Oane, op. cit., p. 116.
3ANRDJ Vâlcea, Fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 15/1948, f. 3.
4Ibidem, f. 5.
5Ibidem, f. 12. 238
colaboraţionist^"1. Fără a putea identifica documentele referitoare la rezultatele alegerilor, din
datele ulterioare, rezultă faptul că alegerile s-au desfăşurat fără probleme pentru comunişti,
candidaţii Frontului Democraţiei Populare impunându-se.
In 4 august 1948, prin decizie ministerială, a fost numit primar Gheorghe Merişescu .
Fişa personală a lui Merişescu, întocmită la solicitarea Ministerului de Interne. Direcţia
Personalului încadrat în Lucru ne oferă câteva date despre noul primar: se născuse în 1897 la
Pietrari/jud. V lcea, absolvise studiile administrative, nu poseda avere în afara veniturilor din
salariu, avusese funcţia de inspector C.F.R. şi se înscrisese în P.M.R. în 1948, fiind secretar al
Secţiei Administrative Judeţene Vâlcea . Componenţa Comisiei interimare a oraşului
Călimăneşti era următoarea: Anton Ciurezu, Zachei Furdui, Anania Lăzărescu, Nicolae
Orghidan, Gheorghe Popescu, Veronica Văscăuţeanu, Nicolae Comănescu, Ion Căpăţână,
Nicolae Ungureanu2. Personalul angajat al primăriei în aprilie 1948 era de 19 funcţionari,
dintre care 10 angajaţi temporar3. Secretar al primăriei era, încă încă din iulie 1947, Gheorghe
Morcov. Tot el deţinea şi funcţia de preşedinte al grupului sindical al primăriei 4.
în aprilie 1949, au fost desfiinţate vechile structuri administrative (prefectură, preturi,
primării), fiind instalate Comitetele provizorii, menite să exercite atribuţiile şi funcţiile
administrative până la alegerea Sfaturilor Populare. La 10 aprilie 1949 a fost demarată la
nivelul judeţului Vâlcea acţiunea de instalare a Comitetelor provizorii judeţene, acţiune ce se
constituia într-un pas important în procesul de consolidare a
n
regimului comunist în Rom nia . Preşedinte al Comitetului Provizoriu al oraşului

o
Călimăneşti a fost numit Nicolae Ungureanu .

O preocuoare importantă a comuniştilor a fost cea legată de subordonarea justiţiei, în
acest sens înscriindu-se şi acţiunea de numire a asesorilor populari. La 30 mai 1949, Comitetul
Provizoriu Călimăneşti a alcătuit lista asesorilor populari, formată din 30 de cetăţeni: 2 erau
fără apartenenţă politică, 2 U.F.D.R., 1 reprezentant al sindicatelor, 2 Frontul Plugarilor, 23
P.M.R. Profesiunile lor erau de agricultori, muncitori, în proporţie de peste 90%, dar şi un
funcţionar, o casnică, un pensionar. Interesante erau şi argumentele care susţineau aceste
propuneri; cităm câteva: Gheorghe Zgripcea a dus „muncă de lămurire şi îndrumare în
mijlocul maselor în interesul clasei muncitoare şi democraţie populară'; Ion Bobâncă era „bun
gospodar, om cumsecade, muncitor şi atitudine democrată'; Florea Giurcă „trăind în mijlocul
clasei muncitoare ţărăneşti, este strâns legat de lupta clasei muncitoare' ş.a.5
1Ibidem, f. 40-44.
2Ibidem, f. 69.
3Ibidem, f. 16.
4Ibidem, dos. 16/1948, f. 129.
5ANRDJ Vâlcea, fond Judecătoria Brezoi. Corespondenţă, dos. 38/1951, nenumerotat. 239
La începutul lunii decembrie 1950, mai precis în 3 decembrie, s-au desfăşurat primele
alegeri pentru desemnarea deputaţilor Sfatului Popular Călimăneşti - noua structură
administrativă impusă de comunişti. Alegătorii din oraşul Călimăneşti au ales 17 deputaţi
comunali, 10 raionali şi 1 deputat regional. In ziua de 20 decembrie 1950, s-a ales un număr de
7 „tovarăşi deputaţi', care au format Comitetul Executiv al Sfatului Popular şi 5 comisii
permanente . Preşedinte al Comitetului Executiv al Sfatului Popular al oraşului oraşului
Călimăneşti, care înlocuia vechea funcţie de primar, fusese ales Dumitru Pop . Acesta va
conduce administraţia Călimăneştiului până în decembrie 1953, când vor avea loc noi alegeri1.
La 14 noiembrie 1953, a fost eliberat din funcţia de secretar al Sfatului Popular Gheorghe
Morcov, în locul său fiind numit Moise Nicolae, ce coordonase până atunci Secţia Gospodăria
Comunală2.
In august 1952 fiinţa în Călimăneşti un Comitet al F.D.P. format din 19 membri,
organizat pe trei comisii: Comisia organizatorică, agitaţie şi propagandă; Comisia de ordine şi
un Secretariat tehnic. Fucţionau, de asemenea, 5 puncte de agitaţie, înglobând un număr de 43
de cercuri, care totalizau un număr de 3.826 alegători3. In vara anului 1952 Sfatul Popular, ca
de altfel şi cercurile şi birourile F.D.P., erau preocupate de discutarea
7^
proiectului de Constituţie a R.P.R. . In acest context, la 4 noiembre 1952, raionul Loviştea
aducea precizări cu privire la modul în care trebuiau întocmite listele de alegători, care trebuiau
să cuprindă şi următoarele categorii de cetăţeni, indiferent de starea lor socială, cu condiţia de a
nu se fi făcut vinovaţi de acţiuni duşmănoase împortiva statului: „cei care au luptat pe frontul
antihitlerist; cei care au sprijinit mişcarea revoluţionară şi antifascistă; rudele de gradul I ai
celor care au făcut parte din forţele armate al R.P.R.; învăţătorii şi preoţii; elevii şi studenţii;
farmaciştii ale căror farmacii au fost naţionalizate, dacă sunt salariaţi ai statului"4.
La 20 decembrie 1953, au fost organizate noi alegeri de deputaţi pentru Sfatul Popular
al oraşului. Au fost propuşi 35 de candidaţi de către Frontul Democraţiei Populare.
Datele despre scrutin sunt următoarele: totalul alegătorilor înscrişi în listele electorale - 4.436;
totalul alegătorilor prezenţi al vot - 4.020; voturi pentru candidaţii F.D.P. - 3.995;
voturi contra - 11; voturi anulate 14. Comisia electorală de circumscriăţie a validat
1 2 alegerile . Preşedinte al Sfatului Popular a fost ales Ghiţă Ion (1953-1954) . La scurt
timp,
fără a putea preciza cu exactitate data, a fost ales Preşedinte al Comitetului Executiv al
Sfatului Popular Călimăneşti Aurel Vârje, iar secretar Ion Eftimie .
1Ibidem, dos. 3/1953, f. 4.

2Ibidem, dos. 8/1954, f. 55.
3Ibidem, dos. 6/1952, ff. 59, 61.
4Ibidem, dos. 1/1952, f. 185. 240
In 11 martie 1956 au fost organizate noi alegeri locale. La 22 martie 1956 au fost
validate mandatele celor 35 de deputaţi aleşi în Sfatul Popular Călimăneşti 1. Rezultatul
alegerilor a fost următorul: total alegători înscrişi pe listele electorale - 5.025, total alegători
prezenţi la vot - 4.891; total voturi pentru candidaţii F.D.P. - 4.862; voturi contra - 29 2. Cu
prilejul validării au fost constituite în cadrul Sfatului Popular 6 comisii permanente: agricolă şi
colectări, sănătate şi prevederi sociale, aprovizionare - comerţ - cooperaţie, învăţământ -
cultură, gospodărie locală şi urbanistică, buget - finanţe3. Preşedinte al Comitetului Executiv al
Sfatului Popular Călimăneşti a fost ales Nicolae Rădulescu, înlocuit la scurt timp de Dan
Haralambie (1957). Haralambie va fi reales în martie 1961 şi în martie 1965, rămânând în
funcţie până în 1967.
La 3 februarie 1957 au avut loc alegeri pentru M.A.N. Din cele 7 circumscripţii ale
judeţului Vâlcea una era la Călimăneşti; aici a fost aleasă deputat Maria Moraru, care era
preşedinte al Uniunii Sindicatelor din Industria Uşoară şi vicepreşedinte al Comitetului
Femeilor Democrate din Rom nia (din 1956) .
Impunerea noilor structuri locale de conducere comuniste nu s-a realizat fără opoziţia şi
rezistenţa unor cetăţeni ai oraşului sau ai localităţilor aparţinătoare. În septembrie 1950,
Securitatea a organizat acţiuni împotriva unor rezistenţi din Călimăneşti; aproape toţi călugării
mănăstirii Cozia erau „vizitaţi" de Securitate: Sachelarie Nicodim, directorul şcolii de cântăreţi,
călugării Ieronim Rohan, Calinic Bălan, Valerian Octavian, Cristian Manda, Clement Pânzaru,
Macarie Drăguţan, diaconul Gherasim. Securitatea avea suspiciuni că „un cuib de legionari" ar
fi şi la Mănăstirea Turnu, fiind „vizaţi" călugării Petre Marin, Dumitru Gheorghe, Coroiu
Nicolae, Bucur Constantin, Predescu Nicolae şi Vasile Otoiu. Mănăstirea ar fi găzduit şi fugari
din banda „Apostol". Era vizat şi călugărul Dumitru Jianu de la Schitul Ostrov din Călimăneşti.
Acesta făcea propagandă „antidemocrată', spunând în noiembrie 1949, că toţi comuniştii sunt
tâlhari şi hoţi4. Darea de seamă a Sfatului Popular pe noiembrie 1951 sublinia că starea de spirit
a populaţiei era agitată, şi făcea referire la existenţa de „elemente duşmănoase în satul Jiblea
Veche cu acţiune de separaţia satului de oraş"; în Călimăneşti „cu toată munca de lămurire
dusă, cărăuşii au refuzat să-şi îndeplinească sarcinile de transport lemne " .
Falsa imagine a solidarităţii populare în jurul partidului rezulta din raportul de
activitate al Sfatului Popular pe primul trimestru al anului 1953 (27 martie): „În oraşul nostru
oamenii muncii din oraş şi satele alipite privesc cu o mare bucurie acţiunile duse de partid şi
guvernul nostru pentru construirea socialismului în ţara noastră sub conducerea directă a
1Ibidem, dos. 5/1956, f. 8.
2Ibidem, f. 11.
3Ibidem, f. 12.
4Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist 1945-1958, vol. I, I.N.S.T.,
Bucureşti, 2001, p. 325. 241
partidului muncitoresc român, care prin grija ce o poartă clasei muncitoare şi ţărănimei
muncitoare luptă neîncetat pentru îndeplinirea planului cincinal în patru ani. Angajamentele
luate de către muncitorii din fabrici, cât şi de ţăranii din gospodăriile colective, chemând la
întrecere socialistă pe toţi muncitorii şi ţăranii colectivişti să aplice metodele stahanoviştilor
sovietici şi să depună eforturi pentru mărirea producţiei prin aceasta va împlini planul
cincinal în patru ani" .
În primăvara anului 1953 starea de spirit a populaţiei era caracterizată de Sfatul
Popular astfel: „Populaţia noastră, în urma distribuirii obligaţiunilor de predare a cotelor, se
observă a fi agitată şi trebueşte dusă muncă intensă de lămurire pentru a face să înţeleagă
rostul colectărilor, cari sunt în folosul lor, iar fixarea lor este mult mai mare decât anul
trecut"1.
6.1.2. Activităţi edilitar-gospodăreşti în anii 1946-1960

Războiul şi criza economică ce i-a urmat a afectat profund şi staţiunea balneară
Călimăneşti-Căciulata. Într-o analiză a primăriei din 28 mai 1947 se aprecia că oraşul nu era
pregătit pentru deschiderea sezonului balnear, staţiunea confruntându-se cu lipsuri economice
majore. Angajaţii primăriei nu-şi mai ridicaseră salariile din luna aprilie. Din acest motiv,
Consiliul Politic al oraşului a hotărât să „caute iniţiativa particulară, adică primăria să se
împrumute cu o sumă de circa 70.000.000 lei de la cei mai înstăriţi proprietari din oraş, D-l.
Eugen Creţoiu şi Societatea Govora-Călimăneşti şi alte persoane ce vor mai fi oferite".
Totodată, s-a luat decizia de a se depune toate eforturile pentru colectarea rapidă a tuturor
impozitelor şi taxelor locale restante, precum şi de a se solicita guvernului o subvenţie pentru
echilibrarea bugetului2. în cadrul aceleiaşi şedinţe primarul a anunţat faptul că în oraş va începe
construcţia unei maternităţi. S-au luat măsuri pentru repararea abatorului şi a băii comunale,
precum şi pentru „stârpirea speculei" din piaţa oraşului3.
Tot în această perioadă, constatăm modeste preocupări de modernizare a oraşului.
Astfel, în iulie 1947 s-a luat decizia de a se instala becuri pentru iluminatul drumului înspre
izvorele Căciulata; s-a adus o autocisternă pentru stropitul drumurilor; s-a adus încă o dată la
cunoştinţa locuitorilor că sunt obligaţi a participa la activitatea de curăţenie şi întreţinere a
drumurilor fie cu braţele, fie cu carele .
Primăria a avut de rezolvat neînţelegerile cu privire la regimul plăţii energiei electrice şi
a apei potabile furnizate oraşului de întreprindere particulară „Govora- Călimăneşti". Totul a
plecat de la faptul că, la 12 decembrie 1947, Ministerul Afacerilor Interne. Consiliul Superior al
1Ibidem, f. 9.
2ANRDJ Vâlcea, Fond Primăria oraşului Călimăneşti,dos. 16/1948, f. 20.
3Ibidem, f. 20 verso. 242
Exploatărilor Comunale a acceptat cererea de mărire a tarifelor la curent electric şi apă potabilă
livrate de Societatea „Govora-Călimăneşti" oraşului Călimăneşti, după cum urmează: 33
lei/kilowatt pentru iluminatul public şi 30 pentru cetăţeni; 30 lei/mc de apă pentru consumul
public, comercianţi şi 27 pentru cetăţeni. Motivul invocat de societate era acela că în localitate
consumul mare se înregistrează doar în timpul sezonului de vară, apoi acesta scăzând drastic; în
consecinţă nu se putea asigura plata angajaţilor uzinei electrice pe tot anul pentru că oraşul
consuma prea puţin. Societatea „Govora-Călimăneşti" a întocmit un dosar consistent pentru a
argumenta costurile mari de producţie şi preţul mic plătit de oraş1.
Neînţelegerile privind tarifele la utilităţi se vor menţine şi după naţionalizarea Societăţii
„Govora-Călimăneşti". într-un memoriu adresat de Sfatul Popular Călimăneşti conducerii
raionale, în 5 decembrie 1950, se arăta că Uzina electrică şi instalaţia de alimentare cu apă a
oraşului Călimăneşti au fost concesionate de stat Societăţii „Govora- Călimăneşti" până în
1948. Societatea nu încasa niciun ban pe iluminatul public şi cişmelele publice şi acorda mari
reduceri de preţ pentru angajaţii săi, iar primăria nu impozita traseele conductelor electrice şi de
apă ce traversau oraşul; din 1950 însă Societatea „Govora-Călimăneşti" a crescut foarte mult
preţul acestor utilităţi, ajungand în
-3
decembrie la 32 lei/kw oră şi 27 lei/m apă potabilă, în condiţiile în care preţul mediu pe ţară era
de 5,8 lei /kw oră. în ultimii doi ani societatea nu a mai făcuse nicio investiţie în întreţinerea
reţelei de curent electric şi apă potabilă. Memoriul solicita conducerii raionale ca producţia şi
distribuirea de curent electric şi apă potabilă să fie trecute din 1 ianuarie 1951 în administrarea
Intreprinderii Edilitare R mnicu V lcea2. Situaţia nu s-a schimbat prea repede, din moment ce în
aprilie 1952 Sfatul Popular se plângea din nou de preţurile mari practicate de Intreprinderea
Balneară de Stat Călimăneşti, precum şi de calitatea proastă a apei potabile, refuzând să mai
plătească facturile3.
In altă ordine de idei, la 15 martie 1948 Societatea „Govora-Călimăneşti" a propus
primăriei Jiblea electrificarea comunei, descriind avantajele folosirii curentului în locul
lămpilor cu petrol. Memoriul Societăţii preciza că nu va investi în reţeaua de transport curent
electric, această investiţie trebuind să fie suportată de către primărie . Lucrările de electrificare,
aşa cum vom vedea mai departe, vor fi preluate de către Sfatul Popular Călimăneşti şi vor dura
câţiva ani.
La 2 ianuarie 1948, ca urmare a ordinului prefectului de judeţ din 1 ianuarie, dar şi a
ordinului ministrului de Interne din 19 decembrie 1947 (înainte chiar de abdicarea Regelui
1Ibidem, fond Banca Populară Călimăneşti, dos. 65/1945-1947, nepaginat.

2ANRDJ Vâlcea, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 4/1952, f. 56.
3Ibidem, f. 57. 243
Mihai), primăria a luat măsuri imediate pentru înlăturarea portretelor, statuetelor, precum şi
a tuturor însemnelor regale de pe raza oraşului şi a localităţilor aparţinătoare. Astfel,
Comisia interimară a oraşului a decis în unanimitate următoarele: „1. înlăturarea tuturor
portretelor, statuetelor şi însemnelor regale ale fostului rege Mihai şi fostelor familii
domnitoare ce nu mai au nimic comun cu Republica Populară Românească. 2. Nomenclatura
tuturor străzilor ce au purtat numele membrilor fostei familii domnitoare se modifică şi vor
purta denumiri noi, după cum urmează: a). Str. Voevodul Mihai va purta denumirea de
Dimitrie Cantemir; b). Str. Carol I va purta denumirea de Tudor Vladimirescu; c). Bulevardul
Regele Ferdinand va purta denumirea de Victoria; d). Strada Principele Nicolae va purta
denumirea de Horia; e). Strada Regina Maria va purta denumirea de Erou Plut. Major Ion
Lăzărescu; Str. Regina Elisabeta va purta denumirea de Cloşca; Str. Inginer Cantacuzino va
purta denumirea de Crişari"1. Tot acum era anunţat pentru 25 ianuarie un recensământ al
populaţiei.2.
In 30 septembrie 1948 situaţia demografică era următoarea: 3193 persoane locuind în
992 clădiri, care aveau 1128 apartamente.3.
In ciuda crizei economice şi a jafului sistematic provocat de sovietici, în anii 19451948
primăria a făcu câteva investiţii în infrastructură: 1945/1946 - construcţia unei hale de cereale
(600.000 lei); pavarea cu bolovani de râu a străzilor Cantemir, Matei Basarab,
Dr. Botescu, Tudor Vladimirescu (4.539.000 lei); împrejmuirea cimitirului comunal (900.000
lei); amenajarea pieţei Căciulata (1.489.599 lei); 1946/1947 - pavarea cu calupuri de bazalt a B-
dului M. Basarab şi aCăii Traian (180.000.000 lei); canalizare sectorului Căciulata (2.971.248
lei); amenajarea pieţei alimentare (791.600 lei); pavarea trotuarului cu bolovani de r u spre
cimitirul comunal (495.000 lei); 1947/1948 - instalarea băii comunale în localul şcolii primare
(4.325.000 lei). Total investiţii la 9 martie 1948: 196.161.447 lei 4. În aceeaşi perioadă s-au
făcut diferite reparaţii de interes public la drumuri, clădiri etc. în valoare de 183.789.000 lei .
La începutul anului 1948 primarul a stabilit pentru membrii comunităţii şi un program
de „muncă voluntară", care cuprindea activităţi de tipul: aratul, împrejmuitul celor 5 grădini
proprietatea primăriei cultivate pentru cantina copiilor săraci; curăţitul străzilor principale, a
pieţelor; igienizarea pârâului Fulga; repararea şi salubrizarea localului primăriei; repararea şi
curăţarea şanţurilor; a izlazurilor comunale ş.a. .
Situaţia execuţiei bugetului oraşului Călimăneşti de la 15 august 1947 la 31martie 1948
era următoarea: total venituri - 1.698.766 lei, total cheltuieli - 1.280.896 lei. Din analiza
1Ibidem, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 1/1948, f. 4.

2ANRDJ Vâlcea, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 8/1949, ff. 11-29
3Ibidem, dos. 5/1948, f. 39.
4Ibidem, dos. 3/1948, f. 8. 244
documentului rezultă faptul că în perioada menţionată nu s-a cheltuit nicio sumă pentru
reparaţii, investiţii sau pentru învăţământ, ocrotiri sociale sau culte. Cheltuielile cele mai
ridicate s-au înregistrat la salarii (428.658 lei), materiale (216.443) şi serviciul tehnic al
drumurilor (106.595 lei)1. Din darea de seamă anuală rezulta că din prevederile bugetare
bugetare de 2.851.197 lei nu s-au încasat dec t 2.288.407 lei 2. Sumele alocate şcolii în lunile
următoare vor fi foarte modeste. Spre exemplu, pe exerciţiul financiar 1948/1949 a fost
aprobată de la bugetul local suma de 150.000 lei, pentru întreţinerea şcolii primare şi a
gimnaziului. Distrugerile produse de ploile şi grindina din vara anului 1948 au determinat
cheltuirea acestei sume în cea mai mare parte pe reparaţii. Această situaţie l-a determinat pe
noul primar Gheorghe Marişescu să solicite, la 8 septembrie 1948, Ministerului Afacerilor
Interne o subvenţie. Din aceeaşi adresă rezulta faptul că din suma prevăzută în buget a fi
încasată de către primărie din impozitul pe vizitatori, de 600.000 lei, nu s-au fost realizat decât
90.783 lei. Suma propusă nu a putut fi încasată deoarece, se menţiona în document, au fost
făcute reduceri mari pentru sindicaliştii veniţi la odihnă în localitate3. In
n
octombrie, suma crescuse nesemnificativ la 106.195 lei . De altfel, primăria se plângea de

faptul că statul, organizaţiile sindicale, nu plătiseră niciun leu pentru zilele de odihnă petrecute
de sindicalişti în vilele din staţiune4. Acesta era şi motivul principal pentru care primăria solicita
guvernului alocarea unor subvenţii pentru a compensa balanţa negativă a bugetului local5.
Deschiderea sezonului turistic în staţiunea balneo-climaterică în 1 iunie 1948 determina
acţiuni energice ale primăriei în sensul asigurării unui climat potrivit pentru vizitatori.
Locuitorii oraşului au fost obligaţi să şteargă de pe garduri şi pereţi semnele electorale, să-şi
cureţe şi întreţină trotuarele şi şanţurile din faţa caselor; s-a interzis ducerea la păşunat a vitelor
locuitorilor din Călimăneşti şi Seaca înspre nordul localităţi, spre Căciulata; proprietarii de
câini erau obligaţi să-i declare la primărie, să-i ţină legaţi; să nu lase păsări, porci etc. libere pe
stradă .
În afară de uzina electrică, mai existau în oraş doar câteva ateliere, un cuptor de uscat
prune, patru mori de apă şi una cu motor electric. Neavând mijloace financiare, nu se putea face
electrificarea întregului oraş şi a localităţilor aparţinătoare din fonduri proprii 6. În aceste
condiţii, în octombrie 1952, secţiunea Gospodăriei Locale Călimăneşti a solicitat Sfatului
Popular al Regiunii Piteşti aprovizionarea cu 1.240 kg sârmă de aramă, necesară executării
reţelei de iluminat public pe străzile satelor Seaca şi Jiblea Nouă unde, înainte cu un an (1951)
1Ibidem, dos. 11/1948, f. 31.

2Ibidem, dos. 16/1948, f. 66.
4Ibidem, f. 65.
5Ibidem, f. 71.
6Ibidem, dos. 919/1949, f. 200. 245
s-a realizat iluminatul particular dar si pentru realizarea iluminatului public pe câteva străzi din
Călimăneşti, satele Jiblea Veche şi Păuşa1.
În noiembrie 1949, s-a luat decizia mutării dispensarului şi a casei de naşteri în clădirea
vilei Ion Zamfirescu, pentru că vechea clădire nu mai corespundea din punct de vedere tehnic şi
igienic2.
O preocupare importantă şi constantă a autorităţilor locale at t în anii 1948/1949, cât şi
de-a lungul anilor '50, a constat în asigurarea populaţiei cu lemne de foc, în contextul în care
acest combustibil era singurul folosit pentru încălzirea populaţiei. Spre exemplu, pentru
satisfacerea nevoilor populaţiei salariate şi nesalariate cu lemne de foc pentru iarna anului
1949-1950 repartizarea lemnelor de foc se făcea în baza unor cartele, atribuite capilor de
gospodărie3.
În cadrul primăriei, nu era neglijată nici „munca politică şi sindicală". Gruparea
sindicală a salariaţilor comunali ai oraşului Călimăneşti se întrunea cu regularitate sub
preşedinţia lui Gheorghe Morcov. Ordinea de zi în mod obişnuit cuprindea următoarele:
„reorganizarea comitetului grupei sindicale conform noilor norme; rapoarte şi discuţii la
rapoarte; ora ideologică (lecturi din ziarul Scânteia); citirea cărţilor din biblioteca P.M.R.;
munca la birouri şi pe teren; fixarea ţinerii şedinţelor pe viitor; sarcini pe viitor; diverse"4. Se
luau în discuţie o serie de planuri de muncă, dar care nu erau respectate dec t într-o mică
măsură, dovadă desele critici ale liderilor politici şi sindicali. Iată, spre exemplificare, un tip
de hotărâre a Grupei Sindicală a Sfatului Popular Călimăneşti-V lcea din 10 martie 1950: „In
urma şedinţei plenare care a avut loc în ziua de 9 martie s-a aprobat planul de muncă care
trebuia dus la îndeplinire şi cuprindea următoarele puncte: lămurirea cetăţenilor pentru a duce o
luptă activă şi organizată pentru apărarea păcii, pentru a face la timp muncile agricole şi
însămânţările de primăvară, participarea la conferinţele ce se vor ţine pentru apărarea păcii,
ridicarea nivelului politic şi ideologic prin citirea de broşuri, ziare şi reviste, participarea la
munca voluntară, promovarea de întreceri socialiste între grupe, precum şi achitarea cotizaţiilor
la zi" .
La 27 septembrie 1950 s-a înfiinţat în Călimăneşti primul curs seral de partid cu un
număr de 35 de membri: „Tovarăşii cursanţi au caete unde îşi trec lecţiile şi seminarele şi în
urma fiecărui seminar îşi i-au angajamente asupra problemei ce tratează lecţia. Nu toţi
tovarăşii au trecut toate lecţiile pe curat, dar totuşi prin angajamentele luate se observă că
depun eforturi pentru ale pune la punct". Asemenea cursuri s-au înfiinţat şi în Jiblea (Exemplu
1Ibidem, dos. 4/1952, f. 63.

2ANRDJ V lcea, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 2/1949, f. 94.
3Ibidem, dos 7/1949, f. 20.
4Ibidem,dos 9/1949, f. 2. 246
de teme de curs: dezbaterea statutului Gospodăriilor Colective). în cele două localităţi exista
şi un „Cerc de Politică Curentă', care numai în Călimăneşti reunea 20 de
3^
membri . Intr-un raport de activitate al cursului seral Călimăneşti din ianuarie 1951, întocmit
de propagandistul V. Mânzu, se preciza că „nu toţi tovarăşii înţeleg importanţa
învăţământului de Partid şi se lasă să fie convocaţi de fiecare dată la cursuri, lucru ce nu este
just, pentru că prin angajamentele luate în faţa Partidului şi a Comisiei de verificări că-şi vor
ridica nivelul politic necontenit, aceasta este lozinca la fiecare lecţie care se aminteşte
tovarăşilor pentru a-i face să participe la învăţământul de Partid. Şefii de instituţii din
localitate, care deşi sunt membrii de partid şi cursanţi în acelaşi timp, lipsesc de la şedinţe, cu
atât mai mult ar trebui să antreneze în învăţământul de Partid, care sunt salariaţi în instituţia
lor"1. O situaţie relevantă, din această perspectivă, reieşea dintr-un
convocator la o asemenea şedinţă de cursuri serale, unde din 44 de cursanţi nu au participat dec
t 92.
Membrii de partid care urmau în 1951 învăţământul de partid la cursul Istoriei
Partidului Comunist Bolşevic erau următorii: Pop Dumitru, Anton Ciurezu, Nicolae
Comănescu, Vasile Mânzu, Iepureanu Ioana, Maria Popescu, Scarlea Elena, Busui Maria,
David Mesescu, Cuprian Lucreţia, Mitacu Elena, Ocnăresc Ion, Moise Nicolae, Ion I. Mesea,
Merişescu Gheorghe .
In 1950, în staţiuniile balneare Govora, Călimăneşti, Olăneşti, Ocnele Mari au fost
întemeiate „Colonii de copii". Acestea ar fi trebuit să aibă funcţia unor tabere şcolare, dar în
realitate au devenit adevărate „mini-şcoli de partid'. In aceste colonii „educaţia tinerilor între
7-14 ani se face prin seri literare unde copiilor li se vorbeşte despre copilăria lui Lenin şi a lui
Stalin, dar şi despre eroii naţionali, precum Vasile Roaită şi Filimon Sârbu. Se combate
misticismul, copii fiind dezvăţaţi să se închine". Se ţineau conferinţe pe teme specifice
propagandei: U.T.M-ul ajutor de cadre al partidului sau simpozioane de genul Aşa s-a călit
oţelul.
In anul 1951 planul de muncă al Sfatului Popular consta în: pregătirea amenajării
staţiunii, campania agricolă şi pomicolă, transportul de lemne, colectări lapte şi lână,
electrificarea satelor Seaca şi Jiblea Nouă, sănătatea publică, cultură şi sport, financiar, sectorul
cooperatist3. Secţia Gospodărie Comunală avea drept sarcini: deszăpezirea căii ferate şi a
şoselelor, recensământul contribuabililor, numerotarea caselor din Jiblea Nouă şi Păuşa,
repararea abatorului şi a împrejurimilor, repararea conductelor de apă, verificarea şi repararea
1Ibidem, dos. 7/1951, f. 226 verso.

2Ibidem, f. 228.
3ANRDJ V lcea, fond Comitetul Regional P.M.R V lcea, dos. 5/1951, f. 165. 247
reţelei electrice, inventarierea imobilelelor rechiziţionate-naţionalizate ş.a. 1; lucrări consistente
de întreţinere a drumurilor din localitate, în proporţie covârşitoare neasfaltate; lucrările se
efectuau în cea mai mare parte cu munca locuitorilor, obligaţi în acest sens; s-au făcut paşi şi
înspre electrificarea satului Jiblea, achiziţionându-se 89 st lpi pentru reţea pe traseul Seaca-
Jiblea2. Procesul de electrificare a satelor Jiblea Veche şi
n
Seaca se desfăşura într-un ritm greoi, datorită lipsei fondurilor ; electrificarea a fost finalizată în
19523. Din
raportul de activitate pe lunile ianuarie-mai 1951 al Sfatului Popular
Călimăneşti rezultă preocupările în ceea ce priveşte gospodăria comunală: alinierea străzilor şi
mutarea gardurilor pe străzile I.C. Frimu, Tudor Vladimirescu, Horia,
Cloşca, Olga Bancic, Crişan, Filimon Sârbu, Eminescu şi Alexandru Cuza; terminarea rigolei
pietruite de la Biserica Veche; numerotarea caselor din Jiblea Veche, Jiblea Nouă şi Păuşa;
confecţionarea şi aplicarea tăbliţelor cu nume de străzi şi numere de case; întocmirea listelor de
construcţii executate fără autorizaţie şi darea lor în debit la secţia financiară; amenajarea
străzilor pe care s-au făcut alinieri; lucrări de întreţinere a drumurilor ce legau oraşul cu satele
vecine; pardosirea grajdului comunal Jiblea Nouă; terminarea coteţului de porci de la grajdul
comunal Călimăneşti; revizuirea cişmelelor publice şi instalaţiei de iluminat public; întreţinerea
curăţeniei în piaţa oraşului şi pe podul de peste Olt; şedinţe cu cetăţenii din Călimăneşti pentru
prevenirea şi combaterea incendiilor; repararea pompei de incendiu din Jiblea; recensământul
spaţiului locativ în oraş; transportul de lemne de lucru şi lemne de foc 4. Lucrările edilitare vor
continua şi în mai-iunie 1952 cu amenajarea pieţei oraşului Călimăneşti (unde s-au construit
mese de beton, pavaje, copertină); pietruirea mai multor străzi din Călimăneşti .
Din punct de vedere sanitar, în Călimăneşti funcţiona o casa de naşteri cu 10 paturi, un
dispensar cu 2 medici şi 2 moaşe, 2 agenţi sanitari; în 1951 s-a pus în fucţiune baia comunală
din Jiblea Veche5. Un dispensar pentru consultaţii şi tratamente a luat fiinţă în 1950 în satul
Jiblea Veche, iar la Călimăneşti s-a construit un staţionar pentru adulţi cu 10 paturi 6. In martie
1951 s-au înfiinţat două echipe de pompieri în două sate aparţinătoare Călimăneştiului7.
Situaţia financiară în noiembrie 1951 nu era mult schimbată în bine faţă de anii
anteriori, problema principală nefiind doar sumele scăzute ce proveneau din impozite şi taxe, ci
şi slaba colectare a lor. Cheltuielile necesare pentru administrarea staţiunii erau mai mari decât
veniturile proprii, iar fără fondurile primite de la bugetul de stat investiţiile ar fi fost mult mai
1ANRDJ Vâlcea, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 9/1951, f. 1-2.

2Ibidem, f. 16; Ibidem, dos. 9/1951, f. 2.
3Ibidem, dos. 6/1952, f. 30.
4Ibidem, dos. 9/1951, ff. 10-12.
5Ibidem, dos. 7/1951, f. 194.
6Ibidem, ff. 196-197.
7Ibidem, f. 33. 248
modeste. Veniturile populaţie planificate - 1.608.500 lei/realizate doar 800.820 lei, venituri stat
planificate 2.379.000/realizate 3.549.340 lei; venituri Sfat Popular planificate pe noiembrie
611.000 lei/realizate 341.615 lei, total venituri planificate 4.598.500 lei/realizate 4.691.775 lei -
102%!!! In concluzie, veniturile proprii erau reduse şi încasate într-un procent ce trecea puţin
peste 50 %; interesant era că în perioada 1 ianuarie-30 noiembrie 1951 erau date ca venituri
totale: planificate 39.764.000 lei/ realizate 48.834.516 lei 123%1!!! - este evident
că banii nu au venit din resurse proprii.
Conform unei statistici a organizaţiei judeţene de partid Vâlcea, în 1951, la
Călimăneşti-Căciulata au fost în concediu pentru tratament 1.387 de oameni ai muncii,
provenind din sindicate (C.G.M., C.F.R., Ministerul Sănătăţii, M.A.I., Cooperativele
Meşteşugăreşti, colonii de ucenici); doar 20 dintre aceştia au plătit, restul având gratuităţi 2.
Rezultă că o importantă sursă de venit pentru comunitate era pierdută.
O practică a vremii consta în asumarea unor promisiuni de către Comitetul Executiv al
Sfatului Popular, în sensul că şi deputaţii comunali vor contribui la realizarea construcţiei
socialiste şi la îndeplinirea sarcinilor ce le-au fost trasate de partid: „In oraşul Călimăneşti
activitatea Sfatului Popular se va desfăşura în perioada 1 iunie-30 septembrie 1951 sub
semnul luptei pentru pace, vom contribui la îndeplinirea şi depăşirea sarcinilor ce ne revin din
primul plan cincinal şi planul de electrificare" .
În acelaşi an, Comitetul Executiv a întocmit planul de muncă defalcat pe secţiile
Sfatului Popular, cât şi pe Comisiile permanente. În aceste comisii au intrat un număr de 100
de gospodari, tehnicieni, meseriaşi, „intelectuali progresişti şi oameni ai organizaţiilor de
masă": „Comisiuneapermanentă a gospodăriei şi industriei locale a ţinut două şedinţe,
studiind diferite probleme din planul de muncă, cele mai importante fiind electrificarea Jiblei
Noi, Jiblei Vechi şi Seaca. A studiat problema aprovizionării cu apă în Jiblea, problema
stârpirii animalelor răpitoare şi problema incendiului şi modalităţilor ce trebuiesc luate.
Comisia permanentă a aprovizionării populaţiei şi comerţului şi cooperaţiei a ţinut două
şedinţe. Problemele mai importante ce s-au discutat au fost următoarele: aprovizionarea
populaţiei, cantinelor şi internatelor, controlul amănunţit asupra conservării mărfurilor şi
lupta împotriva speculei şi a sabotajului economic. Comisia permanentă pentru sănătatea
poporului s-a întrunit în şedinţe de două ori şi a studiat problema combaterii epidemiilor şi a
bolilor sociale şi profesionale, s-a interest îndeaproape de buna funcţionare a dispensarelor şi
a caselor de naşteri. Comisia permanentă pentru învăţământ, cultură şi sport s-a întrunit de
două ori şi a discutat problema alfabetizării, şcolarizării şi culturalizării maselor prin
căminele culturale. Comisia permanentă pentru agricultură a ţinut două şedinţe şi s-a ocupat
1Ibidem, f. 194.
2ANRDJ V lcea, fond Comitetul Regional P.M.R., dos. 6/1951, f. 54. 249
de problemele în legătură cu colectările de cereale şi pregătirea planului de însămânţări din
primăvara anului 1951. Comitetul Executiv a ţinut patru şedinţe, a îndrumat şi controlat
activitatea Sfatului Popular. Impreună cu secţia agricolă regională a organizat în oraş o
şcoală cu agenţi veterinari în număr de 70, veniţi pentru a-şi ridica cunoştinţele profesionale
şi politice. A mobilizat organizaţiile de masă la toate acţiunile şi manifestaţiile culturale ţinute
în oraş. Secţiunea gospodăriei şi industriei locale a făcut recensământul populaţiei din
comuna Jiblea Nouă şi Veche şi Păuca pentru contribuţia în muncă, a făcut numerotarea
caselor şi denumirea străzilor din satul Jiblea, a programat cărăuşii pentru scoaterea
lemnelor de foc, a aşternut pe şoseaua naţională pietriş pe o distanţă de 650 ml, a făcut
inventarierea bunurilor Sfatului Popular. Secţiunea agricolă a dat concursul la colectări de
cereale, a organizat 5 centre pentru repararea uneltelor agricole, a fixat preţurile de comun
accord cu gospodarii şi meşteşugarii din localitate, a controlat semănăturile de toamnă şi
căratul gunoiului. [...] Secţiunea comercială a distribuit cartele de alimente şi îmbrăcăminte, a
făcut controlul cantinelor şi internatelor, a făcut controlul comerţului particular. Secţiunea
financiară a urmărit îndeaproape încasările contribuabililor, a intensificat încasările restante.
Secţiunea învăţământ a urmărit aprovizionarea cu combustibil a şcolilor elementare din
Călimăneşti şi Jiblea; frecvenţa de şcolarizare este de 90% datorită timpului de iarnă, o parte
din copii fiind lipsiţi de îmbrăcăminte şi neputând veni la şcoală. Prin sprijinul Sfatului
Popular s-au dat manuale şi cărţi la ciclul I şi II în mod gratuit. Şcoala elementară
Călimăneşti nu a prezentat raportul de activitate şi nu putem cunoaşte datele cifrice pentru
activitatea lor. Secţiunea cooperative de consum: în luna ianuarie s-a făcut fuzionarea dpdv
organizatoric al cooperative Jiblei funcţionând cu un număr de 7 magazine şi 3 secţii, cu un
număr de 35 funcţionari. Cooperativa a preluat de la magazinul Alimentara restaurantul de
stat din localitate. Secţiunea cultură, cămine culturale şi sport şi-a îmbunătăţit activitatea
datorită reorganizării făcute prin încadrarea în conducerea căminelor a elementelor
corespunzătoare. Biblioteca a funcţionat zilnic, având în luna decembrie un nr. de 253 de
cititori iar în ianuarie 172". Am citat acest lung pasaj din darea de seamă a Sfatului Popular
pe anul 1951, pentru a observa modul în care autorităţile locale şi-au standardizat munca.
Acest şablon - impus, credem noi, în toată ţara - îl vom găsi aplicat în întocmirea dărilor de
seamă şi în anii următori.
Evident, o asemenea complexă dare de seamă nu se putea încheia fără a sublinia în
final şi slăbiciunile muncii şi a echipei de lucru, precum şi greutăţile întâmpinate. Spre
exemplu, era invocat faptul că nu s-a reuşit ca toţi salariaţii Sfatului „să aibă carnete de
evidenţă a lucrului pe zile". Comitetul Executiv al Sfatului Popular Călimăneşi s-a interest
îndeaproape de rezolvarea acestor probleme, „iar pentru ridicarea nivelului politic se citeşte
250
articolul de fond din ziarul Scânteia în fiecare luni şi vineri în faţa salariaţilor". în scopul
rezolvării acestor deficienţe, preşedintele Comitetului Executiv a făcut următoarele propuneri:
„ţinerea şedinţelor săptămânal pentru comisiile permanente, colaborarea între secţii şi
comisiile permanente pentru a se ajuta în muncă, ridicarea nivelului politic al deputaţilor prin
cititul ziarului Scânteia, ţinerea o dată pe lună a şedinţelor pe circumscripţii cu alegătorii,
intensificarea muncii pentru alfabetizare"1.
Intre preocupările majore ale Comitetului Executiv al Sfatului Popular Călimăneşti la
începutul anilor '50 se numărau şi „difuzarea metodelor sovietice în rândul ţărănimii
muncitoare", precum şi „intensificarea muncii de lămurire în rândul ţărănimii muncitoare
asupra gospodăriilor colective".
Deşi modeste, preocupările de amenajare a staţiunii erau constante. In primăvara anului
1951 au început lucrările de amenajare a parcului Ostrov, fiind executate de către Cooperativa
Industria Lemnului din R mnicu V lcea .
La 27 iulie 1951, Sfatul Popular al oraşului Călimăneşti a adoptat decizia de a împărţi
suprafaţa oraşului în două categorii (urban şi rural), după cum urmează:
- Sectorul urban - B-dul Maxim Gorki, începând de la podul Căciulata înspre
Calea Lenin, Calea Lenin până la Podul de Piatră de peste Valea Satului, străzile I.C. Frimu,
până la cişmeaua de la Căpăţână, Piaţa Lenin, 1 Mai, Tudor Vladimirescu până la Biserica
Veche, Vasile Roaită până la abatorul comunal şi strada Filimon Sârbu;
- Sectorul rural - restul din străzile I.C. Frimu, Tudor Vladimirescu, Vasile
Roaită şi Calea Lenin, până la C.C. Berbece şi în întregimea lor, străzile Horia, Alexandru
Cuza, Olga Bancic, Cloşca, Crişan, M. Eminescu, Ştefan Gheorghiu, 20 Decembrie, Ilie Pintilie
şi satele Jiblea Veche, Jiblea Nouă şi Păuşa . Interesant este faptul că autorităţile au înţeles că
deşi Călimăneştiul fusese declarat oraş cu mai bine de 20 de ani în urmă, mai avea încă o
puternică componentă rurală.
O importantă reorganizare administrativă a oraşului s-a petrecut în 21 octombrie 1952,
când Sfatul Popular a decis restructurarea planului stradal, după cum urmează: a. Cartierul
central (străzile: B-dul Maxim Gorki - de la Izvorul Căciulata, până în Calea Lenin şi Calea
Lenin de la nr. 1 şi 2 până la Şcoala Elementară nr. 176 şi 309.); b. Cartierul Periferic (străzile:
Calea Lenin de la nr. 178 şi 311 până la G.G. Berbece, I.C. Frimu, 1 Mai, Horia, Alexandru I.
Cuza, Tudor Vladimirescu, Vasile Roaită, Filimon Sârbu, Olga Bancic, Cloşca, Crişan, Mihail
Eminescu, I.V. Stalin, Nicolae Bălcescu până la Barbu Cuprian, 23 August şi 16 Febriarie); c.
Cartierul Mărginaş (străzile: Nicolae Bălcescu de la Barbu Cuprian până la 7 Noiembrie,
1ANRDJ Vâlcea, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 7/1951, ff. 6-12, 202-205. 251
Dobrogeanu-Gherea, 1907, Donca Simo, 11 Iunie, Viilor, Gheorghe Dimitrov, Câmpului, 6
Martie, Republicii, Ana Ipătescu,
Armata Roşie, Mareşal Tolbuhin, B-dul Maxim Gorki, punctul Cozia, Ştefan Gheorghiu, 30
Decembrie, Ilie Pintilie)1.
De asemenea, s-au adoptat câteva norme care vizau amenajarea spaţiului public şi
modernizarea infrastructurii. Astfel, lăţimea minimă a străzilor în oraşul Călimăneşti şi satele
suburbane trebuia să fie de 8 m, în afară de satul Păuşa unde urma să fie de 6 m. In vederea
pavării străzilor, acestea trebuiau aliniate conform unor planuri întocmite de Biroul Tehnic
Comunal. Retragerea gardurilor era obligatorie pentru proprietari pe traseul fixat, iar în cazul în
care proprietarul nu executa retragerea în termen de 5 zile de la încunoştiinţare, Sfatul Popular
putea demonta împrejmuirea prin organele sale, urmând ca proprietarul să o construiască pe
noul traseu2.
Interesant era faptul că la 27 ianuarie 1953, denumirea satului „Ţigănia" era
3^
schimbată prin decizia Sfatului Popular în
„Câmpul Nou"3. In ianuarie 1953, în
componenţa administrativă a oraşului Călimăneşti intrau Căciulata, Seaca şi Ţigănia. Satul
Ţigănia s-a format din foştii locuitori romi ai Căciulatei, prin mutarea acestora în 19101911 pe
un c mp de la poalele pădurii Manga, între satele Seaca şi Gura Văii. Scopul mutării a fost
„decongestionarea localităţii', pentru crearea unor zone de construit vile. Statul i-a despăgubit,
iar terenurile romilor au fost vândute Societăţii „Govora- Călimăneşti", naţionalizată în 1948.
În contextul noii ordini politice democrat-populare, denumirea de „Ţigănie" nu mai
corespundea, şi se solicita schimbarea ei în Câmpul Nou4, solicitare aprobată de organele de
partid şi de stat centrale.
In iulie 1951 s-au adoptat noi dispoziţii cu privire la tariful pe locuinţe - camere
mobilate, ce se găseau în spaţiul disponibil şi se închiriau vizitatorilor veniţi pentru cură şi băi
în acest sezon; tarifele erau următorele: pentru lunile iulie şi august o cameră cu 2 paturi costa
100 lei/zi, iar una cu un pat 70 lei/ zi. Pentru lunile septembrie şi restul anului o cameră cu 2
paturi costa 60 lei, iar cea cu 1 pat 40 lei. În locuinţele unde exista instalaţie de lumină electrică
şi apă, chiriaşii plăteau în plus, peste tariful fixat, câte 5 lei/zi pentru lumină şi 5 lei/ zi pentru
apă. Pentru salariaţii veniţi în localitate trimişi de instituţii sau întreprinderi, în interes de
serviciu, pentru mai mult timp, plata camerei era în tot timpul anului cea prevăzută pentru luna
1Ibidem, dos. 3/1953, f. 35; dos. 1/1952, f. 18.

2Ibidem, dos. 2/1951, f. 46.
3Ibidem, dos. 1/1952, f. 25; dos. 3/1953, f. 2.
4ANRDJ Vâlcea, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 3/1953, f. 3. 252
septembrie. Persoanele cu vârstă până la 18 ani erau scutite de această taxă, iar proprietarii de
case şi locuinţe erau obligaţi a afişa la loc vizibil în fiecare cameră şi pe săli tariful stabilit1.
O realizare importantă, menită să contribuie la dezvoltarea infrastructurii, a constat în
inaugurarea producţiei la fabrica de cărămidă din Călimăneşti, în aprilie 1952, ce lucra cu 22
muncitori2.
În martie 1952, Sfatul Popular a decis crearea unei baze sportive în oraş, dar timp de un
an nu s-a făcut mare lucru. Pentru construcţia bazei s-a efectuat un schimb de terenuri cu
proprietari privaţi din zona „Câmpul lui Dan" . Prin Decizia nr. 12 din 23 martie 1952, Sfatul
Popular Călimăneşti a introdus în planul său de muncă construirea unei baze sportive în
punctul Căciulata, care se află în vecinătate la răsărit cu râul Olt, la apus cu loturile cetăţenilor,
la miazănoapte cu rezerva de stat şi la miazăzi tot cu rezerva de stat, în suprafaţă de 17.000
m.p. „Acest teren are o aşezare centrală fiind situat în punctul Căciulata unde o mulţime de
muncitori îşi petrec concediul la odihnă. In afară de aceasta, crearea unei baze sportive este
absolut necesară şi din punct de vedere al distracţiei şi al practicării sportului deoarece în
acest oraş este o staţiune balneo-climaterică vizitată de zeci de mii de oameni ai muncii atât
de la noi cât şi din străinătate. Pentru motivele arătate mai sus decidem să declarăm de
utilitate publică terenul din Căciulata în suprafaţă de 17 000 m.p. pentru construirea bazei
sportive" . Nu toţi cetăţenii au aceptat schimbul de terenuri (li s-au repartizat loturi aflate lângă
depoul C.F.R. Jiblea), ei încercând o opoziţie; vor primi însă somaţii din partea Sfatului
Popular şi în urma unui nou refuz au fost reclamaţi miliţiei. În consecinţă, la 6 aprilie 1953,
Miliţia Călimăneşti a trimis în judecată un grup de patru cetăţeni acuzaţi de „instigare contra
ordinii de stat şi comitetului executiv al Sfatului Popular" (Grigore Zamfirache, Ilie Duţu,
Ioana Tuţa, Nicolae Mesea)3.
Organele de partid din localitate nu puteau rămâne insensibile faţă de marea pierdere
a comuniştilor înregistrată prin moartea lui Stalin în februarie 1953. La 9 martie, în
Călimăneşti s-a organizat un mare miting pentru a comemora dispariţia „Marelui
Conducător", la care au participat 2.500 de persoane, „iar în momentul când s-a anunţat
păstrarea a trei minute de reculegere şi când sirenele şi clopotele au încetat să sune, când
pentru trei minute a încetat să mai meargă orice activitate, pe feţele cetăţenilor bătrâni, tineri
şi copii s-au văzut lacrimi prieteneşti date pentru un părinte nemuritor în ideile sale..."4.
1Ibidem, dos. 6/1951, f. 13.

2Ibidem, fond Comitetul Regional P.M.R., dos. 6/1951, f. 202.
3ANRDJ Vâlcea, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 5/1953, ff. 9, 10.
4Ibidem, dos. 2/1953, f. 9. 253
în februarie 1953, Sfatul Popular a luat decizia de a obliga toţi cetăţenii din Călimăneşti
şi localităţile aparţinătoare să-şi cureţe zăpada din curţi, de pe trotuare şi pe strada din faţa
casei; toţi cetăţenii erau obligaţi să-şi cureţe coşurile de fum pentru a se evita incendiile1.
Acţiunile edilitar-gospodăreşti de înfrumuseţare a staţiunii au continuat şi în anul 1953.
Autorităţile locale au apelat la implicarea locuitorilor în aceste acţiuni. La 8 aprilie 1953 a fost
elaborată o hotărâre a Sfatului Popular, care obliga toţi cetăţenii să-şi văruiască casele, să-şi
ţină curăţenia şi întreţinerea spaţiilor din jurul caselor, trotuarelor, şanţurilor etc. . La 23 aprilie
a fost declanşată o campanie de salubrizare a oraşului în cinstea zilei de 1 Mai, sub sloganul -
„Săptămâna curăţeniei". Ziua muncii trebuia întâmpinată „cu cinstea cuvenită". Astfel,
administraţia locală trebuia să organizeze „întreceri patriotice între circumscripţiile electorale
pentru terminarea cât mai repede a campaniei agricole şi însămânţărilor de primăvară sub
lozinca «Nici un petec de pământ neînsămânţat în cinstea zilei de 1 Mai»" 2. Pentru că staţiunea
era vizitată de un număr important de turişti, măsurile de salubrizare au continuat şi în vara
anului 1953: în 15 august erau luate măsuri pentru igienizarea localităţilor: curăţirea
locuinţelor, fântânilor, a curţilor, closetelor, grajdurilor, coteţelor, trotuarelor şi şanţurilor din
faţa caselor; fiecare familie era obligată ca în termen de 10 zile să-şi procure o ladă acoperită
pentru depozitarea gunoaielor care vor fi transportate de proprietar la rampa de gunoi a
oraşului. Era interzisă deversarea apelor menajere în Olt sau alte ape curgătoare sau iazuri,
lacuri. Această măsură fusese determinată de faptul că întreprinderea de Gospodărie Comunală
Râmnicu Vâlcea, care asigurase ridicarea gunoaielor din localitate, şi-a întrerupt serviciile,
deoarece nu fusese plătită de către Sfatul Popular Călimăneşti. Erau luate măsuri pentru
protejarea spaţiilor verzi, cetăţenii erau obligaţi să-şi întreţină arbuştii, florile plantate în dreptul
locuinţei; se impuneau reguli stricte şi pentru cetăţenii care foloseau atelaje cu tracţiune
animală; se interzicea v nzarea alimentelor, fructelor sau legumelor pe trotuare. Proprietarii şi
administratorii caselor, vilelor şi hotelurilor erau obligaţi să întreţină faţadele clădirilor şi să le
dea un aspect frumos. Nerespectarea acestor prevederi era pedepsită cu amenzi mari, mergând
până la 5.000 lei3. Măsurile de acest tip vor deveni o obişnuinţă pentru autorităţile locale,
scopul fiind acela de a induce cetăţenilor un comportament civilizat. Abaterile de la aceste
dispoziţii erau sancţionate cu amendă de la 25-500 lei pentru persoane particulare şi cu amendă
de la 300-5000 pentru intreprinderi şi instituţii4. Din dările de seamă ulterioare întocmite de
Comitetul Executiv al Sfatului Popular rezultă faptul că mulţi dintre cetăţeni nu respectau întru
totul aceste sarcini.
1Ibidem, dos. 4/1952, f. 11.

2Ibidem, dos. 3/1954, f. 54.
3ANRDJ Vâlcea, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 2/1954, ff. 35-36.
4Ibidem, dos. 1/1952, ff. 83-84. 254
Un alt set de măsuri luate în 1953 se circumscriu unor alte direcţii. Spre exemplu,
printr-o decizie din 2 noiembrie 1953, Preşedintele Comitetului Executiv al Sfatului Popular al
oraşului Călimăneşti a decis scutirea de la plata impozitului pe clădiri pe anul 1952/1953
următoarele edificii: Biserica Veche din Călimăneşti, mănăstirile Cozia şi Turnu şi schitul
Ostrov. Se mai reducea acelaşi impozit la 1%, pentru următoarele clădiri,
care nu erau monumente istorice, dar serveau pentru exercitarea cultelor: Parohia
2^
Călimăneşti II, Jiblea Veche, Jiblea Nouă şi Păuşa . In altă ordine de idei, la 27 octombrie
1954, Direcţia Centrală Balneo-Climaterică din cadrul Ministerului Sănătăţii comunica Sfatului
Popular că în staţiunea Călimăneşti Comitetul Geologic a stabilit un perimetru de protecţie a
izvoarelor minerale, în cadrul căruia nu se putea construi nicio locuinţă sau altceva, fără
aprobarea prealabilă a Direcţiei Staţiunii Călimăneşti . De asemenea, au fost demarate lucrări
de reparaţii la cinematograful din localitate, aflat într-o stare precară 1.
In anul 1954, poziţia conducerii Sfatului Popular Călimăneşti se arăta mult mai critică
faţă de modul în care secţiunile din subordine îşi îndeplineau sarcinile trasate. Darea de seamă
a Comitetului Executiv pe trimestrul IV releva acestă realitate: Problema autoimpunerii - s-au
înregistrat restanţe la colectarea impozitelor şi în anul 1952 şi în 1953, astfel că nu s-a reuşit
nici în 1954 să se ajungă cu plata la zi; s-au făcut lucrări pentru introducerea conductei de apă,
realiz ndu-se pe o lungime de 700 metri, pun ndu-se în stare de funcţionare; s-au terminat
lucrările la două camere ale căminului cultural. In ceea ce priveşte lucrările din satele Jiblea
Nouă şi Seaca, nu s-a făcut mare lucru, deoarece „comitetele cetăţeneşti nu-şi trăiesc viaţa. în
nenumărate rânduri au fost convocaţi la şedinţe, dar nu au participat'!; Secţia Gospodărie -
planul de transport lemne nu a fost îndeplinit dec t în procent de 51% 2. Nu s-a reuşit nici în
acest an să se repare podul de peste Olt, dar s-au făcut lucrări de întreţinere a drumurilor 3.
Culturalul - în căminul cultural s-au ţinut în fiecare duminică „conferinţe cu caracter
documentar", s-au organizat 11 seri culturale, „la care am prelucrat materiale apărute în
presă şi în broşuri editate de Ministerul Culturii, s-au confecţionat un număr de 2 lozinci
legate de muncile agricole de
toamnă, care au fost afişate la Căminul Cultural..."4. Darea de seamă precizează că, cu
excepţia unui învăţător, nu s-a obţinut sprijinul corpului didactic al comunei pentru
. . . . 2
organizarea muncii echipei artistice5.
1Ibidem, dos. 8/1953, f. 21.

3Ibidem, f. 14.
4Ibidem.
5Ibidem, dos. 1/1954, f. 16. 255
Numărul de turişti care vizitau staţiunea era în creştere în anii '50. In acest context,
era normal să apară şi nemulţumiri din partea unora. Interesant era însă modul în care
acestea ajungeau la urechile autorităţilor locale. Astfel, deşi erau sesizate cu regularitate de
către organele ierarhic superioare anumite nereguli administrative, în mod interesant Sfatul
Popular raional a dat mai mare atenţie doar atunci când revista „Urzica" a scris despre
acestea. Spre exemplu, la 5 iunie 1954 Sfatul Popular Loviştea se sesizează în urma unui
articol apărut în revista amintită, care se referea la neregulile de care s-au lovit unii „oameni
ai muncii care şi-au petrecut concediul aici" [la Călimăneşti - n.a.ş: „Astfel, OCL Alimentara
din Călimăneşti nu este bine aprovizionată, iar alimentele primite nu se ştiu ce drum iau,
deoarece sunt distribuite populaţiei în cantităţi infime. De pildă, alimentara de lângă Sfatul
Popular a primit cu ocazia zilei de 1 mai o cantitate destul de mare de mălai pentru a fi
distribuită populaţiei. Nimeni n-a văzut însă când şi cui s-a distribuit acest mălai. Cota de ulei
dată ca supliment pe aprilie nu a fost suficientă pentru toţi posesorii de cartele din localitate.
Pâinea albă este totdeauna rece, acră şi plină de cocoloaşe. Veţi cerceta cele sesizate, luînd
măsuri legale asupra celor vinovaţi şi veţi remedia aceste lipsuri din cadrul staţiunii Dvs, ale
OCL Alimentara, comunicându-ne rezultatul până la 13 iunie a.c."1.
Din fondurile strânse prin „autoimpunere" s-au realizat până în septembrie 1955 o serie
de lucrări importante: achiziţia de cărămidă pentru construcţia şcolii din Seaca şi a căminului
cultural din Jiblea Nouă, s-au executat lucrări de întreţinere a drumurilor din satele
aparţinătoare staţiunii2; s-a continuat radioficarea străzilor din Jiblea Veche şi Seaca; Seaca; s-a
prelungit conducta de apă potabilă de la Jiblea Veche3. În ceea ce priveşte, veniturile oraşului
pe anul 1954, acestea arătau astfel: - 288.614 lei realizat (suma estimată 368.820 lei), iar
cheltuielile - 707.695 lei. Pentru acoperirea deficitului, Sfatul Popular a primit de la bugetul de
stat suma de 324.000 lei4. Se poate observa că faţă de anii anteriori, anteriori, situaţia nu era
mult schimbată, în sensul că Sfatul Popular avea nevoie încă de fonduri consistente provenind
de la bugetul de stat. Situaţia nu se va schimba nici peste doi ani. Astfel, în 1956 veniturile
staţiunii erau insuficiente, situaţie ce a determinat un ajutor din partea raionului Rîmnicu V
lcea, în 21 mai 1956, în valoare de 529.950 lei. Veniturile proprii fuseseră estimate la 364.900
lei, dar cheltuielile se ridicau la 1.027.850 lei5.
În anul 1955, la nivelul oraşului s-a realizat un recensământ al populaţiei şi
clădirilor. S-a constatat următoarea situaţie: Călimăneşti - 1.763 clădiri (40 de străzi);
2^

2Ibidem, dos. 1/1955, ff. 6, 7.
3Ibidem, f. 156.
4Ibidem, ff. 168-168v.
5Ibidem, dos. 1/1956, vol. I, ff. 10, 11. 256
6.734 locuitori . În ceea ce priveşte situaţia clădirilor locuite la comun (fostele vile) - 42 de vile,
plus cei care locuiau în clădiri precum internate, dispensar, sanatoriu, mănăstrile Turnu,
Stânişoara şi Cozia, Schitul Ostrov, 2.610 de locuitori .
Cu toate că şi în anul 1956 erau înregistrate restanţe la strângerea fondurilor ce
proveneau din autoimpunere (planul a fost realizat în proporţie de 82%) 1, totuşi s-au finalizat
din aceste sume c teva lucrări importante: refacere podului de peste Olt ce lega Călimăneştiul
cu Jiblea2; finalizarea conductei de apă în Jiblea şi ridicarea căminului cultural, urmând a fi pus
acoperişul3. Tichetele de pâine şi zahăr erau încă în vigoare şi în anul 1956 .
În darea de seamă a Comitetului Executiv al Sfatului Popular, din 15 martie 1957, cu
privire la executarea autoimpunerii pe anii 1955-1956 se preciza că situaţia încasărilor încep nd
din 1952 (anul legiferării autoimpunerii) era următoarea: 1952 - suma adoptată 41.000 lei,
încasată 16.559; 1953 - propusă 49.000 lei, încasată 34.759 lei; 1955 - propusă 43.742 lei,
încasată 35.793 lei. În 1956 - 39.425 din care s-a încasat în 1956 35.340 lei4. Din aceste
fonduri, pe 1957 erau propuse executarea unor lucrări, precum: finalizarea căminului cultural
din Jiblea Nouă, reparaţia băii populare din Jiblea Veche, radioficarea şi electrificarea satului
Păuşa5 Sfatul Popular a alcătuit liste cu locuitorii răi platnici: 12 din Jiblea Nouă, 21
Călimăneşti6. La 17 martie a fost convocată adunarea populară a locuitorilor din oraşul
Călimăneşti pentru a hotărî asupra stabilirii autoimpunerii pe anul 1957. Au participat
majoritatea cetăţenilor cu drept de vor: 428 de locuitori. Din procesul verbal al adunării nu
reiese suma adoptată fiind lăsat loc liber7.
Lucrările realizate în 1956 în scopul înfrumuseţării oraşului au continuat cu amenajarea
de rondouri de flori, îngrijirea pomilor, văruirea faţadelor locuinţelor şi a instituţiilor publice,
amenajarea străzilor. Au fost probleme cu unii cetăţeni care au refuzat să-şi execute lucrările de
întreţinere a faţadelor, şanţurilor din faţa casei etc, dar mai ales cu unele instituţii de stat8.
La 20 martie 1956, Sfatul Popular lua decizia de a înfiinţa o „Cooperativă
Meşteşugărească de fotografii pentru a combate sectorul particular" . Prin decizia Comitetului
Executiv al Sfatului Popular, din 30 iunie 1956, cu începere de la data de 1 iulie 1956 urma să
ia fiinţă în oraşul Călimăneşti hotelul de categoria a IV-a cu denumirea „Victoria", care va fi
administrat de către Intreprinderea Gospodăriei Locative Râmnicu Vâlcea. Totodată, erau fixate
următoarele preţuri: pentru o cameră cu un pat fără baie şi încălzire se plătea 8 lei /zi; pentru o
1Ibidem, dos. 5/1956, ff. 57, 257 .

2Ibidem, f. 228.
3Ibidem, f. 256.
6Ibidem, f. 17.
7Ibidem, ff..26-30.
8Ibidem, dos. 3/1957, ff. 162-165. 257
cameră cu un pat fără baie dar încălzită 10 lei/zi; pentru o cameră cu două paturi sau pat dublu
fără baie şi fără încălzire 11 lei/zi; pentru o cameră cu două paturi sau pat dublu fără baie dar
încălzită 13 lei/zi; pentru o persoană în plus se fixează 2,50 lei/zi indiferent de încăpere .
Preţurile stabilite erau cu mult mai mici, decât cele practicate de către particulari.
în anul 1957, documentele indică o scădere a realizărilor, autorităţile sesizând unele
probleme care au afectat bunul mers al oraşului. într-un raport adresat raionului R mnicu V
lcea, situaţia drumurilor comunale era apreciată drept mediocră, deşi reparaţii s-au făcut în mod
constant1. Darea de seamă a Comitetului Executiv al Sfatului Popular pe primul trimestru arăta
că planul de colectări era îndeplinit într-o proporţie de abia 54%, vina fiind aruncată în
principal asupra oamenilor însărcinaţi cu această problemă; planul la transportul de lemne era
îndeplinit în proporţie de 71,5%2. La sfârşitul trimestrului al IV- lea al anului 1957 s-au
constatat o serie de progrese faţă de situaţia anterioară, dar tot nu sa reuşit atingerea
parametrilor propuşi: planul de colectări era îndeplinit într-o proporţie de 93%, colectarea
impozitelor - 87%, autoimpunerea 67%, transportul de lemne 73%.3
Execuţia bugetară pe anul 1956 arăta astfel: venituri realizate - 1.008.591,84 lei,
cheltuieli - 966.836 lei; procentul veniturilor realizate din surse proprii a fost doar de 79% din
totalul sumei de 364.900 lei; o altă parte din venituri venea de la bugetul de stat:
n
529.950 lei şi din aşa-numitele cote defalcate (ex. impozitul agricol): 243.986,16 lei.
Neîncasarea totală a impozitelor era pusă pe seama neimplicării suficiente a agenţilor fiscali, a
delăsării şi relei-voinţe a unor contribuabili: „...mai mult de jumătate din contribuabili sunt
lipsiţi de spiritul de conştiinciozitate, în obligaţia patriotică de a-şi achita datoriile către
stat..."4.
6.1.3. Problemele economice din anii 1948-1960

Transformările politice care au urmat loviturii de stat de la 23 august 1944, instaurarea
guvernului pro-sovietic condus de dr. Petru Groza, a cărui vizită în staţiune era consemnată în
vara anului 1946, au adus schimbări radicale în societatea românească, acestea resimţindu-se şi
în viaţa staţiunii Călimăneşti-Căciulata. Din perspectiva economică, chiar dacă cea mai
importantă societate comercială particulară - Societatea „Govora-Călimăneşti" - îşi mai
menţinea controlul, profitul ei era aproape nul, afacerea devenind falimentară datorită măsurilor
privind participarea la cura balneară a unui număr tot mai mare de „oameni ai muncii" , situaţie
arătată şi în subcapitolul anterior.

2Ibidem, f. 218.
3Ibidem, dos. 2/1957, f. 274.
4Ibidem, ff. 120-121. 258
Cu scopul de a se reorganiza viaţa economică, în aprilie 1946, în oraş, ca şi în comuna
Jiblea, s-au întreprins, la ordinul Ministerului Economiei şi Comerţului, acţiuni de identificare a
tuturor comercianţilor şi profesioniştilor patentari de tipul: cârciumari, depozitari de băuturi
alcoolice, băcani, brutari, măcelari, lipscani, cerealişti, morari, exploatatori de pădure, pescari
zarzavagii, proprietari de cazane de fabricat ţuică, frizeri, precum şi fabrici, întreprinderi de
orice natură, ateliere etc. spre a putea fi impozitaţi .
In anii 1945-1947, în agricultură a funcţionat sistemul „impunerilor" - cote din
produsele agricole pe care ţăranii aveau obligaţia să le predea statului, în scopul satisfacerii
obligaţiilor faţă de U.R.S.S., ce decurgeau din Convenţia de Armistiţiu. Producătorul trebuia să
predea statului întreg surplusul de produse agricole care depăşea nevoile proprii de consum şi
însămânţare. Colectarea şi cumpărarea tuturor candităţilor de produse agricole se făcea iniţial
prin Institutul Naţional al Cooperaţiei, iar din martie 1946, i s-au alăturat Centrele de
Exploatare Teritorială ale armatei pentru nevoile proprii de hrană, Camerele Agricole, pentru
nevoile de însămânţare ale ţării, în anul următor, precum şi Asociaţiile şi Oficiile formate de
comercianţii de specialitate. În septembrie 1948, acestora li s-au adăugat economatele. Prin
legea nr. 251 din 15 iulie 1947 s-a introdus sistemul „cotelor obligatorii", stabilindu-se,
totodată, pedepse mari pentru cei care făceau declaraţii inexacte sau incomplete cu scopul de a
se sustrage de la predarea cotelor, pentru cei care îndemnau la instigare de nepredare a cotelor
etc. Printr-un alt decret din iulie 1948 se introduceau „cotele progresive" şi obligaţia predării
cotelor de cereale delegatului de batoză cu ocazia treierişului. In iulie 1949 se aduc noi
modificări, în sensul că ţăranii erau obligaţi să predea statului cantităţi fixate prin planul de stat,
indiferent de recolta obţinută. Gospodăriile personale ale membrilor G.A.C. erau scutite de
plata cotelor1. În 1952, s-a stabilit regimul de colectare al laptelui şi a lânii, fără a se ţine cont
de necesarul de consum din gospodărie2.
Dintr-o situaţie realizată de Cooperativa Călimăneşti şi adresată Direcţiei Economice
Judeţene Vâlcea, la 10 decembrie 1948, rezulta că cea mai mare parte a populaţiei era săracă şi
trăia din munca braţelor, agricultură, lucrul la tăieri de păduri şi în
-"V T /V
cariere de piatră. In localitate se aflau puţini comercianţi şi salariaţi . În decembrie 1948, toate
alimentele erau date populaţiei pe cartelă, inclusiv articolele de strictă necesitate: petrol, săpun,
sodă etc. 3. La începutul anului 1948, cota de zahăr era stabilită astfel: 1500 g/lună pentru
muncitorii mineri, 750 g. pentru „muncitorii grei", 500 g. pentru „muncitorii obişnuiţi" şi
1Sorin Oane, Istoria Judeţului Vâlcea 1948-1965. Un studiu de caz, p. 267-268. La 24 aprilie 1948, a fost emis un
ordin al centralei cooperaţiei din România ca toate colectările de cereale să fie predate la Romcereal; cantităţile
strânse trebuiau adunate în depozitele din gări (ANRDJ Vâlcea, fond Banca Populară Călimăneşti, dos. 3/1948,
nenumerotat).
2Sorin Oane, Istoria Judeţului Vâlcea 1948-1965. Un studiu de caz, p. 269.
3Ibidem. 259
pentru membrii familiilor sub 14 ani, 300 g. pentru membrii de familie peste 14 ani, 250 g
pentru restul populaţiei urbane1. In martie 1948 la nivelul primăriei au fost întocmite tabele,
cuprinzând salariaţii instituţiilor publice, întreprinderilor, pentru acordarea cartelelor de
alimente şi îmbrăcăminte2. Acestei operaţiuni i s-a conformat şi
n
Mănăstirea Cozia: 22 de călugări, în frunte cu stareţul Ghermano Dineaţă . Cartelele erau de

mai multe tipuri: cartele pentru muncă excepţională (culoare mat), tip A; pentru muncă grea
(culoare roşie), tip B; pentru muncă obişnuită şi funcţionari (culoare albastră), tip. C; pentru
membrii familiilor peste 14 ani (culoare verde), tip D 1; pentru membrii familiilor sub 14 ani
(culoare oranj), tip D 2; pentru ceilalţi membri din mediul urban (culoare neagră), tip E.
Regimul cartelelor era unul foarte strict, în locul celor pierdute sau furate neeliber ndu-se altele
noi, decât cu două excepţii determinate de forţa majoră: pierderea lor în incendiul casei; furate
prin spargerea casei . Nu aveau dreptul la cartele de alimente: ofiţerii, subofiţerii, maiştrii
militari, jandarmii şi personalul civil al armatei care se aprovizionau de la M.A.N.; văduvele de
război recăsătorite; populaţia nesalariată; pensionarii Asigurărilor Sociale proveniţi din rândul
patronilor; soţia şi copiii unui patron dacă erau salariaţii săi. Costul cartelelor era de 5
lei/bucată3. Măsurile economice erau extrem de drastice. Spre exemplu, în ceea ce priveşte
controlul consumului de zahăr, primăriile au fost somate, sub ameninţarea că vor fi acuzate de
sabotaj economic, să trimită tabele care să justifice consumul pe lunile ianuarie-martie 1948 .
În februarie 1948 funcţiona în oraş o cantină pentru copii săraci, finanţată de primărie.
Cu toate că populaţia se confrunta cu o penurie de alimente, în iunie 1948, autorităţile locale au
interzis total pescuitul în Olt, fiind instituite pedepse aspre pentru cei care încălcau această
interdicţie. Cetăţenii erau încurajaţi prin plata unor recompense să denunţe pe braconieri, în
acest mod ei putând avea şi „mulţumirea sufletească de a ajuta la dezvoltarea economiei
naţionale"4.
Pe fondul crizei economice şi a penuriei generale de alimente, autorităţile au impus un
regim sever cu privire la strângerea cotelor obligatorii. Acest regim avea o ţintă preferată
care trebuia lichidată: chiaburimea. Astfel, într-un ordin din 16 ianuarie 1948 al Prefecturii V
lcea adresat primăriei Călimăneşti cu privire la colectarea porumbului se preciza: „In cadrul
cotelor fixate fiecărei comune, tot porumbul existent la producători, va fi blocat şi lăsat în
păstrarea producătorilor cu obligaţia de a fi predat, la cerere, în boabe. Nu va fi lăsată
producătorilor, decât cantitatea de porumb necesară pentru hrană, socotită la 1 kg. de
porumb pe zi de fiecare persoană din gospodărie, până la 1 august 1948. In aşezarea cotelor
1ANRDJ Vâlcea, fond Banca Populară Călimăneşti, dos. 6/1948, nenumerotat.

3Ibidem, dos. 4/1949, 7/1949, f. 7.
4Ibidem, fond Banca Populară Călimăneşti, dos. 6/1948, nenumerotat. 260
ce urmează să fie predate de producători se va avea în vedere în primul rând marii proprietari
şi chiaburimea. La ridicarea cotelor se va ţine seama de aceeaşi ordine. ă..ş Până la 15
februarie 1948 operaţiunea blocării porumbului la producător trebuie să fie complet
terminată, ridicarea şi transportarea porumbului urmând să fie executată în cel mai scurt
timp. Fiecare producător va primi în momentul blocării, în bani, 25% din valoarea
porumbului blocat. Producătorii sunt obligaţi să predea la cerere, direct la centrul de
colectare, cantitatea de porumb ce le-a fost fixată'1Până la 31 martie întreaga operaţiune de
colectare a porumbului trebuia să fie finalizată. Nerespectarea acestui ordin era considerată
„crimă de sabotaj economic şi va fi pedepsită ca atare, judecarea vinovaţilor făcându-se sub
stare de arest". Toţi funcţionarii de stat, judeţ şi comună erau obligaţi să activeze intens
pentru terminarea la timp a operaţiunilor de colectare a porumbului. De asemenea, Legiunea
de Jandarmi Jiblea trebuia să dea acelaşi concurs pentru „blocarea şi ridicarea porumbului ce
trebuie să fie predat de producători". Refuzul funcţionarilor publici de a sprijini această
acţiune era socotit tot „crimă de sabotaj economic" şi pedepsit ca atare. Acelaşi ordin solicita
primăriei Călimăneşti urmărirea uiumului de la mori şi predarea lui la cooperativa
colectoare2.
Măsuri drastice au fost impuse şi în ceea ce priveşte comercializarea şi tăierea
animalelor domestice: în oraş, ca de altfel în toată ţara, a fost interzisă tăierea bovinelor; sau
stabilit norme foarte clare de „colectare de bovine, ovine şi cabaline"; era permisă tăierea doar
a ovinelor şi porcinelor pentru consumul familiei - „un porc de gospodărie" . De asemenea,
cumpărare de bovine şi porcine era permisă doar organelor Sovalcar şi era interzisă
măcelarilor, „geambaşilor" sau altor comercianţi; cei care erau prinşi făcând asemenea fapte
erau deferiţi justiţiei. în schimb, era permisă în mod liber tăierea şi consumul ovinelor şi
cabalinelor!!! . La Călimăneşti carnea era comercializată doar prin intermediul societăţii de stat
Comcar.3 Primăria supraveghea îndeaproape activitatea acestei instituţii, stabilind zilele de
miercuri şi vineri pentru tăierea vitelor, poliţia şi serviciul veterinar trebuind să asiste acest
proces. Mai mult, primarul atrăgea atenţia ca distribuţia cărnii să se facă „echitabil. Nu
admitem pentru un consumator numai oase, iar pentru alţii numai carne, cum am observat" 4.
Mai mult, măcelarilor li s-a impus plata unei taxe suplimentare de 200 lei pe zi ori de c te ori v
nd carne5. La 3 aprilie 1948 era publicată o ordonanţă a primăriei care stabilea preţurile
maximale la carne (80 lei) şi pâine
7^
(14/kg.)'. în
1ANRDJ Vâlcea, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 5/1948 ff. 4-5.
2Ibidem, f. 6.
3Ibidem, f. 109.
4Ibidem, f. 115.
iunie, au fost impuse preţuri maximale şi la produsele vândute în restaurantele,
cofetăriile, bodegile şi braseriile din staţiune1.
La mijlocul lunii februarie 1948 s-a înfiinţat, sub autoritatea primăriei, un depozit de
lemne pentru aprovizionarea populaţiei2. Lemnele de foc erau acordate de primărie după după
ce capul familiei dădea o declaraţie pe propria răspundere cu privire la numărul încăperilor
încălzite şi a numărului de membri din familie3. Transportul lemnelor se făcea după o
planificare riguroasă făcută de către funcţionarii primăriei şi sub directa supraveghere a poliţiei.
„Orice delăsare în executarea programului de transporturi ă...ş din partea celor însărcinaţi cu
executarea acestui program dovedeşte că cei în cauză nu sunt pătrunşi de principiile
democratice şi nu înţeleg să se pună în ajutorul muncitorilor de la oraşe şi că sunt ostili
regimului de democraţie populară"4.
La sfârşitul lunii ianuarie 1948, primăria Călimăneşti era preocupată de aplicarea
planului de sămănături, aşa cum era trasat de către organele de partid de la judeţ. Locuitorilor li
s-a pus în vedere că trebuie să-şi procure din vreme sămânţa necesară (din comerţ) şi fiecare
gospodărie să respecte planul de culturi stabilit şi repartizat, neadmiţându-se nicio abatere de la
acesta5. Primăria a luat măsuri pentru aplicarea ordinelor Ministerului Agriculturii şi
Domeniilor cu privire la exploatarea tuturor terenurilor cultivabile, proprietate privată sau
publică în regie, interzicându-se arenda şi dijma6.
In februarie 1948, Pretura Plăşii Brezoi constata deficienţe majore în ceea ce priveşte
pregătirea campaniei agricole: lipsa preocupării pentru repararea uneltelor agricole, a
maşinilor, lipsa seminţelor, nu se făceau arături, deşi timpul era favorabil, se trimiteau preturii
rapoarte săptămânale în care datele erau contradictorii, în consecinţă „se atrăgea pentru ultima
dată atenţia organelor de pe teritoriul [comunei] că au datoria să mobilizeze toate forţele
pentru îndeplinirea programelor fixate.. .."7.
In primăvara anului 1948, la nivelul primăriei s-a constituit un Comitet unic
gospodăresc agricol-legumicol şi pomicol, condus de către Gheorghe Morcov, secretarul
primăriei şi locţiitor de primar. Acest comitet a hotărât o serie de măsuri menite a asigura
condiţiile propice de desfăşurare a campaniei agricole: toţi membrii comitetului local trebuiau
să pornească munca de teren, controlând activitatea şefilor de sectoare şi „povăţuind
locuitorii să execute lucrările de curăţire a pomilor de omizi, cuiburi de omizi, uscături ă...ş,
de a săpa, ara şi pregăti terenurile agricole pentru semănături cu leguminoase şi cereale, de a
1Ibidem, dos. 5/1948, f. 5.
2Ibidem, dos. 12/1948, f. 20.
3Ibidem, f. 38.
4Ibidem, f. 117.
5Ibidem, dos. 7/1948, f. 8.
6Ibidem, , f. 11.
7Ibidem, f. 207. 262
săpa pomii în jurul lor şi vărui cu lapte de var". Tot ei trebuiau să observe „cetăţenii
recalcitranţi", care refuzau să execute asemenea lucrări şi să le confişte pământurile pentru a
fi predate, înspre lucru, ţăranilor gospodari. „De asemenea, celor contravenienţi să li se
dreseze acte de supunere judecăţii la legea sabotajului economic. Cazurile de contravenţie şi
abatere se vor raporta în fiecare zi spre a se aviza urgent la sancţionarea lor"1.
Comitetul unic gospodăresc agricol era preocupat şi de repartizarea către cetăţeni a
puieţilor de pomi fructiferi primiţi de la Ocolul Agricol Brezoi, de care Călimăneştiul
aparţinea1.
În ciuda faptului că era oraş-staţiune, în toată perioada anilor '50, Călimăneştiul a
trăit febra campaniilor agricole. Oraşul era împărţit din septembrie 1948 în sectoare agricole
conduse de către un responsabil ajutat de 2-3 persoane, care alcătuiau „colectiva de muncă".
Astfel, s-au înfiinţat 10 sectoare coordonate de membrii comisiei interimare a oraşului.
„Responsabilii de sectoare cu ajutoarele lor sunt obligaţi a duce campania de lămurire a
maselor populare despre aleasa operă de bine preconizată de organele superioare pentru ca
munca agricolă să dea randamentul cel mai ridicat spre binele poporului. ..". Cadrele
didactice erau „invitate" a-şi „oferi serviciile de a da ajutor organelor însărcinate cu
executarea muncilor agricole..." .
Pretura Plăşii Brezoi atrăgea atenţia în 10 octombrie 1948 primăriei Călimăneşti
asupra acţiunilor de sabotaj ale unor cetăţeni împotriva campaniei de însămânţări de toamnă.
În document se sublinia faptul că „multe comisii se lasă antrenate pe o pantă nesănătoasă,
care pune în primejdie realizarea planului de însămânţări, deoarece comisiunea invocă
motivul că trebuie să aştepte condiţiuni mai favorabile sau motivează că nu au sămânţă. S-a
constatat că se duce o campanie sistematică din partea elementelor chiabure, care caută să
împiedice sensul însămânţărilor, invocând aşa-zise pericole ca şobolani, cărăbuşi, secetă etc,
căutând să sperie masa ţărănească pentru ca aceasta să nu însămânţeze la timp şi să
împiedice astfel realizarea planului". Pretorul preciza faptul că în mod expres prefectul
judeţului a atras atenţia că în anul în curs „însămânţările se fac sub ascuţirea luptei de clasă
la sate şi deci greutăţile întâmpinate din partea chiaburilor şi a uneltelor lor sunt şi mai mari".
În consecinţă, se cerea aplicarea unor măsuri imperative pentru combaterea unor asemenea
atitudini, mergând până la trimiterea în judecată a celor bănuiţi de sabotaj economic3.
Deşi autorităţile s-au ocupat cu grijă de creşterea producţiei agricole, planurile au fost
compromise de inundaţiile din vara anului 1948. În zilele de 4-9 iulie, Călimăneştiul şi
localităţile aparţinătoare au fost afectate de ploi, grindină şi inundaţii ce au produs stricăciuni
importante, atât terenurilor cultivate cât şi unor obiective de infrastructură. A fost instituită o
1Ibidem, f. 26. 263

comisie condusă de Gh. Morcov pentru evaluarea distrugerilor, constatîndu-se: distrugerea a 20
de ha. semănături (142.600 lei); distrugerea podului de lemn care făcea legătura cu podul
metalic (3.000.000 lei); terasamentul şoselei naţionale pe
1
Ibidem, f. 16.
2
ANRDJ Vâlcea, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 14/1948, f. 48 faţă-verso.
3
ANRDJ Vâlcea, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 7/1948, f. 138.
o distanţă de 2,5 Km. (1.000.000 lei); trasee telefonice şi stâlpi distruse pe lungimea şoselei de
2,5 Km. (250.000 lei); clădiri publice şi particulare inundate (izvorul Căciulata inundat şi
refăcut - valoare de 5.000 lei, trei case în Călimăneşti şi 6 în sectorul Ţigănie în valoare de
20.000 lei, cablul podului plutitor şi cabinele de pe plajă - 15.000 lei) ş.a.; nu s-au înregistrat
victime omeneşti şi nici pagube la animale. Totalul pierderilor a fost evaluat la 15.450.000 lei 1.
Ploile ce au urmat au dus la compromiterea recoltei în proporţie de 90%, rezultatul fiind o acută
lipsă de alimente pentru populaţie . Distrugeri importante s-au produs şi la cele două sere
acoperite cu geamuri pentru culturi şi îngrijirea florilor şi plantelor ornamentale din parcul
Ostrovul Băilor, una de 133 m.p. şi cealaltă de 80 m.p.,
-3
care aparţinuseră Societăţii „Govora-Călimăneşti" .
La sfârşitul campaniei agricole de toamnă, preocuparea primăriei a fost legată de
repararea drumurilor, întocmindu-se un plan de lucru în acest sens. Locuitorii au fost obligaţi să
execute lucrările cu braţele sau cu căruţele. Cei care refuzau prestaţia trebuiau să plătească 2. De
asemenea, primăria căuta pe raza comunei „elemente sărace şi cinstite' , care să urmeze Şcoala
Profesională Agricolă din comuna Mare, jud. Dolj. De menţionat că admiterea urma să se facă
printr-un examen la Limba română, matematică, istorie şi ştiinţe
naturale3.
Preconizând politica de transformare socialistă a agriculturii şi pentru a avea o evidenţă
clară a realităţilor economice, la 10 decembrie 1948, pretura plăşii Brezoi solicita primăriei
realizarea unei statistici cu privire la numărul gospodăriilor şi exploatărilor agricole, numărul
locuitorilor, numărul vitelor, suprafaţa totală arată, fâneţe, păşuni 4. Totodată, au fost
inventariate şi atelierele particulare care funcţionau pe teritoriul oraşului şi satelor
aparţinătoare, identificându-se 22 de ateliere de meserii: cizmari, rotari, fierari,
. . . . 7
fotograf, frizeri, croitori . La solicitarea Biroului Censorului Statistic V lcea din 2 decembrie
1949, Comitetul Provizoriu al oraşului Călimăneşti a procedat la înregistrarea maşinilor şi
1Ibidem, ff. 183, 184.

3Ibidem, f. 147.
4Ibidem, f. 159. 264
uneltelor agricole care aparţineau gospodăriilor agricole particulare (tractoare, batoze, combine,
motoare stabile şi pluguri pentru tractor). "In listă se va trece felul
maşinii, comuna, numele şi prenumele proprietarului, anul fabricaţiei, seria motorului,
"8
marca şi capacitatea de lucru a maşinii .
Nici în anul următor organizarea campaniei agricole de primăvară nu a mulţumit
conducerea plasei Brezoi. Aceasta atrăgea atenţia, la 20 ianuarie 1950, Comitetului Provizoriu
al Comunei Călimăneşti că planul de lucru pentru iarna curentă, privind sectorul pomicol şi
legumicol se executa anemic şi parţial, motiv pentru care se impuneau măsuri urgente, printre
care reconstituirea colectivului de muncă, dar şi împărţirea sarcinilor între membrii comitetului.
Colectivului de muncă al comunei i se trasau următoarele sarcini: primeşte instrucţiuni de la
plasă în legătură cu campania de desfăşurat, duce muncă de lămurire în rândul oamenilor
progresişti, împarte comuna pe sectoare şi numeşte şeful de sector. Responsabil pentru acţiunile
de sezon era chiar preşedintele Sfatului ajutat de administratorii agricoli. Comitetul Provizoriu
comunal era obligat a atinge şi a depăşi planul de cultură, în ceea ce priveşte culturile
grădinăreşti1.
în mod evident, nici pregătirea campaniei de însămânţări nu se desfăşura
„mulţumitor". în consecinţă, li se atrăgea atenţie autorităţilor locale să controleze şi să ia
„îndată toate măsurile pe care vi le-am recomandat prin dispoziţiunile noastre anterioare şi pe
care vi le rezumăm prin prezentul [ordin], făcându-vă cunoscut că organele de control de la
judeţ le vor urmări zilnic pe teren, tot după copia acestui ordin trăgând la răspundere pe cei
vinovaţi de neexecutarea lor şi anume: Aveţi constituit colectivul de muncă [...] la comune,
există colectiv de muncă cât mai larg (toţi membrii Sfatului comunal, agentul agricol,
reprezentanţi ai organelor politice şi de mase etc.) cu responsabili desemnaţi pentru fiecare
acţiune? Comunele sunt împărţite pe sectoare şi tarlale? Şefii de sectoare şi tarlale au carnete,
lucrează pe teren, îndrumează ţărănimea la acţiunile programate? Vin la Sfat ca să dea
raportul acţiunilor executate? Cum s-a asigurat prin grija Sfatului Popular concursul din
partea intelectualităţii progresiste, a sindicatelor agricole şi a organizaţiilor de masă, în frunte
şi sub îndrumarea organizaţiilor de partid pentru formarea de agitatori şi cum lucrează aceşti
agitatori? Este mobilizată toată masa ţărănească, pentru executarea acţiunilor programate în
comunele dumneavoastră? S-au ţinut conferinţe la căminele culturale pentru lămurirea
planului de stat în sectorul agricol? Câte şi unde anume s-au popularizat ordonanţele şi
comunicatele date de noi şi cuprinsul lor este cunoscut de ţărănimea muncitoare? Cine este
responsabil comunal cu agitaţia şi propaganda? Cum lucrează la comună responsabilul cu
repararea uneltelor şi maşinilor agricole? Are plan de reparaţii pe străzi sau pe sectoare, s-a
1 Ibidem, dos. 2/1950, ff. 25-26. 265

îngrijit de cărbuni? S-au fixat de sfat preţurile de reparaţii în mod progresiv? Sunt ele afişate
la atelierele de reparaţii? Se ţine în ateliere acte cu evidenţa reparaţiilor făcute? Se vor
termina aceste reparaţii în termenul fixat? Cum lucrează în comună responsabilul cu seminţe?
A înfiinţat central de condiţionare? Cât anume? Are program de lucru zilnic, cine trebuie să
vină la curăţiri şi tratări de seminţe? Are la centru maşinile necesare: trioare, vânturători,
ciur, butoi de prăfuit, butoi pentru saramurat? Sunt aceste maşini reparate? Ce taxă
încasează? Cooperativa a adus de la plasă prafurile si chimicalele necesare pentru tratarea
seminţelor? Cum lucrează la comună responsabilul cu germinarea seminţelor? S-au făcut la
şcoli sau la alte instituţii comunale încălzite sau la alte case particulare mai mari din comună
centre de verificare a puterii de încolţire pe sectoare? Câte probe de seminţe au adus elevii sau
părinţii lor? Are fiecare probă eticheta proprietarului? Există la centru un act pentru
înscrierea rezultatelor? Supraveghează agentul agricol personal cum se fac aceste probe?
Dacă sunt unde, dacă stau la cald, câte boabe încolţesc, etc? Comunică dânşii aceste rezultate
către agricultori indicaţiile tehnice necesare în legătură cu rezultatele obţinute la încolţire?"
Măsuri identice erau trasate şi pentru „responsabilii cu acţiunea pomicolă'. „Rezumăndu-vă
mai sus sarcinile trasate prin diverse ordine pentru Campania de primăvară a.c. - continua
documentul - subliniem că prin îndeplinirea lor întocmai şi la timp înseamnă că aţi organizat
bine campania de însămânţări, aşa cum s-a dispus de Ministerul de Agricultură, pentru că -
repetăm - în prezentul ordin noi am căutat să cuprindem pentru uşurinţa dumneavoastră toate
dispoziţiunile ce vi le-am dat prin mai multe circulare anterioare. De aceea vă rugăm a
înmâna câte o copie de pe prezentul, fiecărui tovarăş responsabil pentru un grup de comune de
la plasă, care să-l aplice punct cu punct în comunele ce le îndrumă şi de care răspunde. Sfatul
Popular judeţean socoteşte că la fiecare Sfat Popular de plasă să existe minim cinci
responsabili pe grupe de comune. Deci chiar dacă o plasă cuprinde treizeci comune maximum,
un responsabil de plasă nu va avea de organizat decât maximum 4 comune. Lucrând energic
cel mult o zi în fiecare comună, el poate organiza întocmai conform planului. Deci maxim în 4
zile toate comunele din judeţ trebuie să fie organizate, adică să aibă constituite colectivele de
muncă comunale, responsabilii pe acţiuni să fie numiţi şi puşi la treabă, toată ţărănimea
muncitoare trebuie să fie lămurită şi să iasă la lucru, iar toate centrele comunale (de reparat,
de germinat) să lucreze în plin"1.
Sfatul Popular Judeţean Vâlcea, la 27 martie 1950, atrăgea atenţia autorităţilor din
Călimăneşti că în ceea ce priveşte campania de însămânţări „orice delăsare, orice amânare în
începerea campaniei de însămânţare şi nerespecatrea întocmai a termenelor fixate provoacă
pagube în realizare producţiei agricole şi în îndeplinirea planului. Comitetele provizorii au
1 Ibidem, ff. 63, 64. 266

sarcina organizării, îndrumării şi supravegherii tuturor lucrărilor, în acest scop constituindu-
se colective de lucru pentru întreaga campanie". Pentru înlăturarea tuturor lipsurilor trebuie
luate de urgenţă următoarele măsuri: „Controale de curăţat şi tratat seminţele vor funcţiona
în permanenţă, până ce întregul stoc de seminţe va fi epuizat, ţinând cont că în această
campanie nici un bob de sămânţă nu va fi însămânţat fără a fi curăţat, iar grâul şi ovăzul
tratat conform instrucţiunilor Ministerului Agriculturii. Acolo unde planul de cultură nu a fost
difuzat tuturor gospodăriilor, acţiunea va fi terminată în maximum 48 de ore. Se va întocmi
planul de lucru pe atelaje şi zile, ţinând cont ca atelajelor să li se dea maximum de
întrebuinţare. Pentru tractoarele particularilor normele se vor dstabili după puterea lor, în
felul acesta înlăturându-se timpii morţi şi întârzierile. [...] Pentru ca SMT-urile să-şi poată
îndeplini sarcinile ce le au, să fie ajutate prin munca de lămurire în aşa fel ca ţărănimea
muncitoare să fie organizată în asociaţii ca să poată folosi la maximum maşinile şi tractoarele
de la SMT1.
O altă preocupare foarte serioasă a autorităţilor locale era legată de îngrijirea
recoltelor; evident şi acest lucru se făcea tot la ordinul organelor de partid şi de stat. Astfel, la
începutul lunii iunie 1950, se depuneau eforturi pe raza oraşului Călimăneşti în sensul
aplicării ordinului Ministerului Agriculturii, prin care fiecare comună era obligată ca până la
data de 11 iunie, „când se va efectua controlul, întreaga populaţie să cunoască importanţa
controlului pentru găsirea gândacului de Colorado, pericolul mare al acestui gândac, precum
şi cunoaşterea gândacului. Controlul va fi efectuat pe tarlale, fiecare echipă având o tarla cu
o suprafaţă cultivată cu cartofi, nu mai mare de 15 ha. Echipa va fi condusă de un şef (preot,
învăţător, funcţionar) dublat de şeful de tarla. Proprietarul culturii controlate este obligat să
fie present la executarea controlului iar prin semnarea fişei de control îşi asumă răspunderea
că s-a făcut controlul la cultura lui. Controlul se face numai pe timp frumos iar echipa va fi
cercetată din 10 cercetaşi" . G ndacul de Colorado era descris drept o unealtă perfidă, extrem
de periculoasă, a capitaliştilor occidentali prin care aceştia încercau să submineze
dezvoltarea agriculturii din „statele democraţiilor populare".
La 6 septembrie 1950, Comitetul provizoriu al Plasei Brezoi atrăgea atenţia
Comitetului Provizoriu din Călimăneşti asupra modificărilor apărute cu privire la executarea
planului de colectări. Erau făcute următoarele precizări: „Unde secerişul nu s-a terminat
împuternicitul pe plasă va face controale zilnice. Unde se va constata că delegaţii de batoze nu
vor înregistra toate cantităţile secerate în scopul de a sustrage parte din uium, se vor întocmi
procese verbale de dare a lor în judecată. Se va urmări îndeaproape predarea uiumurilor de
la mori şi dacă ele înregistrează şi predau cotele. Se vor identifica toţi cultivatorii care nu au
1Ibidem, ff. 85-87. 267

predate cantităţile cuvenite Statului şi aceştia vor fi somaţi în scris să-şi predea cerealele
datorate în termen de 48 ore. Se va începe o acţiune susţinută, arătându-se că predarea
cotelor este o datorie patriotică şi în acest scop se va cere sprijinul organelor de partid şi de
masă. Chiaburilor şi elementelor înstărite care din rea voinţă nu predau cotele li se vor aplica
majorările prevăzute de art. 45. In vederea descoperirii sustragerilor de produse trebuie
mobilizată ţărănimea săracă care beneficiază din 25% din produsele descoperite la preţ de
stat - ţăranilor foarte săraci 25% li se vor acorda chiar şi gratuit. Comitetele provizorii
comunale vor lua măsuri să transporte cerealele ce mai sunt pe câmp"1. În ciuda impunerii
unui regim drastic cu privire la colectarea cotelor obligatorii, rezultatele obţinute de autorităţi
în etapa următoare, aşa cum vom vedea în continuare, nu vor fi mulţumitoare.
Şi în anul următor, autorităţile locale vor avea aceleaşi preocupări în ceea ce priveşte
planul de însămânţări, îngrijirea culturilor, recoltat, strângerea cotelor obligatorii. Disursul
oficial, documentele, par trase la indigo .
Campania de treieriş din vara anului 1953 se bucura de o atenţie specială din partea
conducerii oraşului. A fost alcătuit un plan operativ din care rezultau măsurile luate pentru
buna desfăşurare, precum şi o comisie operativă condusă de Ghiţă Ion, preşedintele Sfatului
Popular. Suprafaţa cea mai mare de treierat se afla pe teritoriul comunei Jiblea Nouă. Au fost
luate măsuri pentru asigurarea combustibilului necesar batozelor, măsuri contra incendiilor,
amenajarea unui post de prim ajutor, cântar ş.a. Au fost alcătuite tabele cu toţi cetăţenii care
aveau suprafeţe de treierat. Deschiderea treieratului se făcea după o mică festivitate cu rolul de
a preaslăvi activitatea politică înfăptuită de comunişti pe linia ridicării economice şi sociale a
ţărănimii .
Colectarea cotelor obligatorii a constituit mereu o problemă a autorităţilor, datorită
atitudinii populaţiei de respingere a acestei impuneri. Situaţia colectării cotelor obligatorii pe
anul 1953 era următoarea: carne de vită - 79,5%, carne de porc - 42%, lapte de vacă - 93%,
lapte de oaie - 100%, l na - 100%, fasole - 30%, porumb - 23%. Pentru str ngerea tuturor
cotelor au fost formate colective de acţiune pe străzi pentru a-i determina pe locuitori să-şi
achite cotele. Dincolo de refuzul unor cetăţeni de a-şi achita aceste obligaţii, darea de seamă a
Sfatului Popular recunoştea că s-au comis erori în ceea ce priveşte întocmirea planului de
colectări: „Documentaţia a fost stabilită în mod birocratic fără să se cerceteze pe teren
gospodăriile ţărăneşti pentru a se putea întocmi o situaţie reală, mulţi cetăţeni au fost impuşi
cu cote mai mari decât numărul de vite pe care le aveau". O altă cauză a nerealizării planului
de colectări era determinată de „lipsa de control temeinic de teren a aparatului C.S.C. "2.
1Ibidem, f. 174.
2Ibidem, dos. 1/1954, f. 181. 268
La 17 februarie 1954, Sfatul Popular al raionului Loviştea atrăgea atenţia organelor de
conducere din Călimăneşti că situaţia predării cotelor era foarte nesatisfăcătoare, lucru ce
aducea prejudicii asupra „aprovizionării oraşelor şi centrelor muncitoreşti". Se atrăgea atenţia
asupra acestei probleme şi erau solicitate măsuri imperative pentru remedierea ei. Se cerea
Sfatului Popular să strângă rapid toate restanţele la cotele pe anul 1953, determin ndu-i pe
producători să-şi respecte obligaţiile . Activitatea agenţilor încasatori trebuia urmărită zilnic.
Raionul anunţa că nu vor fi plătite salariile funcţionarilor din
3^
primărie dacă nu se vor încasa cotele restante . în martie 1954, erau intensificate măsurile de
organizare a colectărilor de produse. Raionul Loviştea stabilea Sfatului Popular Călimăneşti
sarcini clare în acest sens: „Comitetele Executive ale Sfaturilor Populare vor mobiliza
deputaţii Sfatului Popular, comisiile permanente, comisiile de femei şi cu sprijinul
organizaţiilor de masă, sub îndrumarea organelor de Partid, vor desfăşura o largă muncă
politică de lămurire a ţărănimii muncitoare pentru a-şi preda în termen cotele datorate
statului. Fiecare deputat are datoria să fie fruntaş în predarea cotelor şi să mobilizeze în
acelaşi timp toţi producătorii din circumscripţia sa la predarea la termen a cotelor datorate.
Munca temeinică de lămurire constituie metoda principală pentru realizarea planului de
colectare". Se atrăgea în mod deosebit atenţia asupra supravegherii modului în care
gospodăriile chiaburilor îşi predatu cotele obligatorii1.
Din darea de seamă a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al oraşului Călimăneşti
pe trimestrul IV al anului 19542, deşi rezulta că Secţia Agricolă a avut o serie de realizări
(finalizarea campaniei de însămânţări de toamnă, plantarea a peste 3.000 de pomi fructiferi,
executarea unor lucrări de întreţinere a livezilor existente, reparaţia uneltelor agricole etc.), se
preciza că în ceea ce priveşte colectările planul a fost îndeplinit
n /y
în procent
de 74%'. în ceea priveşte Cooperativa de Consum Călimăneşti - prin cele 7 secţii
ale cooperativei s-au distribuit alimente raţionalizate cât şi la liber, „depăşindu-se planul la
industriale cu 118%, iar la alimentare a fost îndeplinit planul cu 90%.
Alimentaţia publică a fost îndeplinit planul numai într-un procentaj de 57%, la achiziţii planul
a fost depăşit cu 157%, în ce priveşte contractările este un procent foarte redus de 9%, la
membrii noi planul a fost îndeplinit de 100%. Nu s-a putut îndeplini planul în general, ceea ce
dovedeşte o lipsă fundamentală de preocupare în primul rând al colectivului de conducere al
1Ibidem, f. 43.
2Potrivit legislaţiei române, cooperativele erau considerate persoane juridice, având statutul legal de entităţi
separate de indivizi care erau asociaţi. Cooperativele aveau capacitatea legală de a deţine proprietăţi, de a semna
contracte şi de a-şi asuma obligaţii în nume propriu (Linda Miller,"Drept şi Propagandă: posesia aupra terenurilor
agricole, colectivizarea şi proprietatea socialistă", în Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi (editori) Ţărănimea şi
puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România 1949-1962, Polirom, Iaşi, 2005, pp. 137-145).
269
Cooperativei şi în al doilea rând gestionarilor cooperativei care nu au dus o muncă de
lămurire printre cetăţeni pentru a contracta cu cooperativa anumite produse, lăsând treburile
să meargă de la sine"1.
Erau înregistrate restanţe la predarea cotelor obligatorii pe anul 1955, dar şi pe anul
1954, cu toate că în dările de seamă ale Sfatului Popular rezulta mereu efortul pe care-l depune
în sensul realizării planului cincinal . Deputaţii vor vota o hotărâre prin care Comitetul
Executiv era obligat să depună toate eforturile pentru a realiza 100% planul de
3^
colectări până la 15 decembrie2. In ciuda acestor măsuri, situaţia nu avea să se schimbe cu mult
în bine. Din darea de seamă asupra îndeplinirii planului de colectări pe lunile ianuarie-aprilie
1956 rezultau următoarele procente: carne de vită - 91,3%, carne de porc - 87,2%, lapte de vacă
- 54%, lapte de oaie - 0%3. Erau recunoscute lipsurile în activitate ale unor deputaţi şi s-a luat
„angajamentul' că situaţia se va schimba în sens pozitiv4. La sf rşitul anului 1956, Comitetul
Executiv al Sfatului Popular trăgea concluzia că planul de colectări nu a fost îndeplinit pe
niciunul dintre trimestre. „Considerăm că dacă nu se va lua măsuri de Comitetul de Stat de a
ne trimite un împuternicit hotârât şi cu dragoste de muncă, cinstit şi devotat vom fi puşi în
situaţia să nu putem respecta planul de stat al localităţii'5.
În 1952 s-a legiferat „autoimpunerea" cetăţenilor. Această nouă sarcină era explicată
de Sfatul Popular Călimăneşti astfel: „In domeniul dezvoltării şi înfloririi patriei noastre
partidul şi guvernul a pus la îndemâna ţărănimii muncitoare un mijloc puternic prin care ea
poate contribui în mod direct la intensificarea acţiunii de ridicare culturală, socială, sanitară
a comunelor, satelor şi oraşelor. Acest mijloc este autoimpunerea. O contribuţie bănească pe
care o hotărăsc şi o dau de bună voie locuitorii comunelor şi oraşelor din staţiunile
balneoclimaterice, contribuţie cu ajutorul căreia ei pot realiza lucruri şi amenajări interne
locale, fără a apela la fondurile bugetare şi la materialele din fondul centralizat al statului.
Autoimpunerea reprezintă obligaţia fiscală către stat, sumele cu care trebuie să contribuie
fiecare gospodărie, fiecare locuitor, fiind hotărâte de adunarea populară a oamenilor muncii
din localitate. Aceste sume nu pot depăşi o anumită limită fixată de lege, tocmai pentru a face
posibil ca autoimpunerea să fie lesne acoperită de ţărănimea muncitoareFondurile str nse prin
autoimpunere nu intrau în bugetul de stat, ci în cel al Sfatului Popular şi puteau fi folosite
numai pentru dezvoltarea localităţii. Autoimpunerea se aplica o singură dată pe an şi evident,
în realitate, plata nu se făcea de „bunăvoie' de către cetăţeni. Pentru anul 1952 s-a stabilit în
1Ibidem, f. 15.
2Ibidem, f. 38.
3Ibidem, dos. 5/1956, f. 45.
4Ibidem, f. 46.
5Ibidem, f. 255. 270
luna mai, ca prin autoimpunere să se strângă suma de 41.000 lei, dar cei mai mulţi cetăţeni au
refuzat să plătească. În martie 1953 a fost strânsă suma de 19.000 lei .
Comitetul Executiv al Sfatului Popular Călimăneşti caracteriza, în 1955, economia
proprie astfel: „Este un oraş în regiune muntoasă, caracterizat prin cariere de piatră,
suprafeţe mari de păduri [...], având pomicultură - meri, pruni şi alte varietăţi de pomi.
Suprafaţa arabilă ce are întreg oraşul se rezumă la circa 1.100 Ha. Şi aceasta în majoritatea
lor mediocră calitate, pe terenuri în pantă, remarcabilă este însă suprafaţa ocupată de păduri
fâneţe, islazuri cari se ridică la circa 7.000 Ha." . Cu toate că suprafaţa agricolă era foarte
mică, eforturile propagandistice şi în general activitatea Sfatului Popular era concentrată pe
agricultură, cote obligatorii, colectivizare, deşi oraşul era staţiune balneară.
O practică a anilor '50 era aceea a subordonării activităţilor culturale direcţiilor de
dezvoltare economică. Mai exact era vorba de folosirea propagandei culturale în procesul de
colectivizare sau de realizare a planurilor cincinale. Spre exemplu, la 4 iulie 1954 Sfatul
Popular Călimăneşti a luat decizia de a sprijini mai hotărât activităţile culturale şi educative,
dar în acelaşi timp şi controlul acestor activităţi. De asemenea, s-a stabilit că „în perioada
lunilor de vară întreaga activitate cultural artistică va fi axată pe acţiunea de mobilizare a
ţărănimii muncitoare pentru îndeplinirea întocmai a prevederilor HCM şi a CC al PMR cu
privire la întreţinerea culturilor, seceriş, treieriş, dezmiriştit şi colectări". În acest scop,
trebuiau implicate atât căminul cultural, cât şi biblioteca. „În timpul muncilor agricole de vară
- se arăta într-un document - instituţiile culturale vor desfăşura o largă muncă de propagandă
şi agitaţie artistică prin ţinerea de conferinţe cu caracter agrotehnic, agrozootehnic,
organizarea muncii brigăzii artistice în cadrul fiecărui cămin cultural ca la interval de 3-4 zile
să prezinte scurte programe artistice la locurile de muncă şi în special la arii şi gurile de
exploatare"4. Pentru îmbunătăţirea repertoriului formaţiilor artistice de amatori se solicita
implicarea profesorilor şi învăţătorilor.
Formaţiile artistice erau obligate de a prezenta săptămânal „programe artistice" în cadrul
„serilor culturale" şi cel puţin o dată pe lună să se deplaseze în comunele raionului pentru
schimb de experienţă. „Formaţiunile se vor pregăti temeinic în vederea sărbătoririi zilei de 23
august, a 10-a aniversare a eliberării patriei noastre, sărbătoarea recoltei în lunile septembrie
şi octombrie 1954. De asemeni, unităţile culturale se vor pregăti intens în vederea concursului
echipelor de teatru şi brigăzi artistice de agitaţie..."1.
Conform logicii de partid, exista o legătură directă între munca culturală şi realizarea
obiectivelor economice planificate. Raionul Loviştea atrăgea atenţia la 21 mai 1954 că
organizarea muncii culturale nu decurge optim; Comitetul Executiv al Sfatului Popular nu
1Ibidem, f. 66. 271

acorda toată atenţia muncii de culturalizare a maselor, salariaţii unor instituţii nu dădeau
concursul şi nu se implicau în munca artistică, nu erau organizate suficiente conferinţe
şezători, seri de lectură etc: „în felul acesta ei nu constituie un exemplu bun de urmat pentru
ţăranii muncitori din comună'. În consecinţă, „pentru îmbunătăţirea muncii culturale de
lămurire şi mobilizarea maselor la aplicarea în viaţă a hotărârii partidului şi guvernului
nostru, cât şi pentru pregătirea temeinică a echipei artistice pentru faza regională de concurs,
sunteţi obligaţi să luaţi următoarele măsuri: obligarea în scris a tuturor salariaţilor comunei
să participe la echipele artistice şi mobilizarea lor la repetiţii şi programe artistice,
organizarea cu regularitate de conferinţe în căminul cultural, să difuzeze ţăranilor cărţi de la
bibliotecă şi să ţină conferinţe" .
6.1.3.1. Cooperativa de consum Călimăneşti

Cooperativa Călimăneşti întâmpina în anul 1947 dificultăţi reale, determinate în
principal de seceta prelungită, precum şi de instabilitatea şi lipsa capitalului. La sfârşitul anului,
mai precis la 4 decembrie 1947, au loc schimbări la nivelul conducerii. Vechea conducere a
Cooperativei a fost demisă de Ministerul Cooperaţiei şi - în spiritul noilor vremuri - a fost
numit preşedinte plugarul Niţă Filip. Tot acum, sediul Cooperativei Călimăneşti se va muta în
fosta şcolă primară de pe str. Tudor Vladimirescu, clădire aflată în paragină şi primită de la
primărie cu obligaţia de a o repara şi întreţine. În acea perioadă, capitalul Cooperativei era doar
de 211.000 lei , iar între sarcini se număra şi distribuirea ajutoarelor alimentare, a hainelor
primite de la stat1. Cooperativa era obligată să informeze populaţia cu privire la modul în care
urmau să se distribuie lemnele de foc famililor; de asemenea, i se cerea să alcătuiască tabele
foarte clare cu cei care au dreptul la cartele de lemne; cota de lemne era stabilită după numărul
încăperilor şi al persoanelor, iar verificarea declaraţiilor făcute de către capii gospodăriilor era
foarte strictă2.
Pentru redresarea financiară, la 31 martie 1948, Cooperativa a solicitat de la Institutul
Naţional al Cooperaţiei din Bucureşti un ajutor financiar de 3.000.000 lei pentru
dezvoltare, subliniind că pentru Călimăneşti această instituţie reprezenta un mare pas
2
înainte .
La 25 aprilie 1948, Adunarea Generală a Cooperativei pentru aprovizionarea, producţia
şi desfacerea agricolă Călimăneşti a decis lărgirea activităţii prin înfiinţarea secţiunii de
consum, de păşunat, lăptărie-producţie şi valorificarea laptelui şi a altor produse animale, secţia
aprovizionare, producţie şi desfacere viticolă şi pomicolă; puteau deveni membri ai
1Ibidem, dos. 3/1948, nenumerotat.

2Ibidem, dos. 6/1948, nenumerotat. 272
cooperativei cei care plăteau o cotizaţie de 20 lei şi aveau un capital de minim 500 lei .
Patrimoniul instituţiei a fost lărgit şi prin rechiziţionarea unor bunuri, aparţinînd Societăţii
„Govora-Călimăneşti", pentru „a fi puse în slujba interesului general obştesc"1. De asemenea,
au fost făcute presiuni la adresa unor mici producători locali sau proprietari de mici ateliere să
intre în Cooperativă. Spre exemplu, la 6 martie 1948, Simion Macavei, proprietarul unei brutări
din oraş, era convins să se înscrie cu firmă cu tot în Cooperativa Călimăneşti „în scopul de a
dezvolta cooperaţia locală"2.
Cooperativa Călimăneşti desfăşura şi altfel de activităţi, spre exemplu la 16 mai 1948 a
organizat un bal în localul cinematografului fostei Societăţi Govora-Călimăneşti pentru
ajutorarea copiilor evrei din oraş3.
Regimul de staţiune balneară al Călimăneştiului a adus sarcini suplimentare pentru
oraş, îngreunând refacerea economică. Spre exemplu, autorităţile judeţene au obligat
administraţia Călimăneştiului în vara anului 1950 să asigure „aprovizionarea caselor de
odihnă şi a salariaţilor plecaţi în concediu pe cont propriu la aceste case şi care au dreptul la
raţii de cantină. De asemenea pot fi aprovizionaţi pe baza bonurilor de pâine şi carne din
cartelele individuale. Copiii salariaţilor care îşi petrec vacanţa in colonii de vară beneficiază
de aceleaşi drepturi ca şi părinţii"4.
Reţeaua comercială în august 1951 arăta astfel: restaurant, alimentară, magazin textil,
cofetărie, farmacie, librărie; cooperativa Călimăneşti avea 5 magazine mixte, 2 bodegi, o
fabrică de sifoane, un centru de colectare şi prelucrare a lactatelor, brutărie. în paralel, mai
funcţiona încă un mic comerţ particular şi ambulant5. În aprilie 1953, Cooperativa Călimăneşti
avea 12 unităţi de desfacere6.
În 22 decembrie 1954, Sfatul Popular primea ordinul de la organele politice superioare
de a desfăşura o campanie de propagandă pentru convingerea cetăţenilor de a depune
economiile lor la CEC. Corpul didactic trebuia mobilizat în acest sens .
La 11 februarie 1955, Ministerul Comerţului Interior a elaborat un ordin care
reglementa comerţul în staţiunile balneo-climaterice. Astfel, Sfatul Popular Călimăneşti era
obligat ca până la 25 aprilie să ia măsuri pentru dezvoltarea reţelei comerciale, prin înfiinţarea
de unităţi de alimentaţie publică (bufete, cofetării, centre de răcoritoare, lăptării etc), precum şi
unităţi pentru desfacerea legumelor, fructelor şi a pâinii7.
1Ibidem.
2Ibidem.
3Ibidem.
5\ Ibidem, dos. 7/1951, ff. 135, 136.
6Ibidem, dos. 2/1953, f. 6.
7Ibidem, dos. 7/1955, ff. 1, 2. 273
6.3.2. Naţionalizarea
9
Obiectivul economic fundamental al Partidului Muncitoresc Rom n era naţionalizarea

principalelor mijloace de producţie. Incă din decembrie 1946 s-a introdus, prin naţionalizarea
Băncii Naţionale a României, controlul de stat asupra tuturor instituţiilor naţionale de credit; iar
în iulie 1947 s-a creat o comisie ministerială pentru refacerea economică, ale cărei atribuţii
vizau controlul materiilor prime, producţiei şi desfacerii mărfurilor. La 4 februarie 1848 au
trecut în patrimoniul statului bunurile Eforiei Spitalelor Civile, Aşezămintelor Brâncoveneşti,
precum şi ale Eforiei Sfântului Spiridon din Iaşi. După adoptarea Constituţiei din aprilie 1948,
procesul de naţionalizare a căpătat un ritm accelerat. La 27 mai au fost trecute în proprietatea
statului bunurile Casei Regale. Incă din octombrie 1947 s-a realizat inventarierea
întreprinderilor particulare, industriale, comerciale şi de transport, apoi s-au constituit Comisia
Superioară de Naţionalizare, comisii judeţene de naţionalizare şi colective pentru fiecare
întreprindere, având menirea de a duce la îndeplinire operaţiunile de naţionalizare pe întreg
cuprinsul ţării. Aceste comisii şi colective îşi desfăşurau activitatea ca organe ale Consiliului
Superior Economic. În zilele de 9-11 iunie 1948 a avut loc Plenara Comitetului Central al
P.M.R., care a aprobat lucrările premergătoare privind naţionalizarea principalelor mijloace de
producţie. In dimineaţa zilei de 11 iunie 1948, proiectul de lege, aprobat de guvern, a fost
depus în Marea Adunare Naţională. După discuţii sumare, acesta a fost votat în unanimitate, în
aceeaşi zi. Potrivit art. 1, „se naţionalizează toate bogăţiile subsolului care nu se găseau în
proprietatea statului la data intrării în vigoare a Constituţiei Republicii Populare Române,
precum şi întreprinderile industriale, societăţile de orice fel şi asociaţiunile particulare
industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii". Legea din 11
iunie a fost completată cu noi acte legislative de aceeaşi natură; la 3 noiembrie 1948 au
fost naţionalizate industria cinematografică şi cinematografele (în total 383 cinematografe
2^
şi un platou de 200 m ). În aceeaşi zi au fost naţionalizate instituţiile medico-sanitare, astfel că
întreaga asistenţă medicală a trecut în seama statului. Prin naţionalizările realizate în 1948 s-a
făcut un pas decisiv pe calea lichidării proprietăţii private, desfiinţării economiei de piaţă
concurenţiale. Cetăţenii nu mai erau siguri că-şi vor păstra averea, trăind cu teama că în orice
moment ar putea fi expropriaţi.
În staţiunea balneară Călimăneşti-Căciulata existau două elemente care făceau obiectul
legii de naţionalizare din 11 iunie 1948: apele minerale - bogăţii ale subsolului şi societatea
particulară „Govora-Călimăneşti". Înfiinţată în anul 1910, Societatea „Govora- Călimăneşti" a
fost mai întâi rechiziţionată de stat şi apoi naţionalizată cu 49 de zile înainte de publicarea legii
din iunie 1948. Astfel, la 12 aprilie 1948 prin ordin al prefecturii V lcea adresat primăriei
274
Călimăneşti erau rechiziţionate hotelurile aflate în proprietatea Societăţii Govora-Călimăneşti,
inclusiv stabilimentul balnear1. S-au constituit comisii pentru inventarierea tuturor bunurilor ce
aparţineau Societăţi formate din „persoane pricepute şi de încredere" . Scopul declarat al
rechiziţionării patrimoniului acestei societăţi era acela de a servi pentru „adăpostul şi odihna
din vara aceasta a oamenilor muncii" .
Naţionalizarea efectivă se va produce la 23 aprilie 1948, c nd dr. Traian Dinculescu,
Director la Direcţia Balneo-Climaterică, din Ministerul Sănătăţii, ca reprezentant al
Ministerului Sănătăţii, a predat lui Ludovic Balogh, administrator al Băilor Călimăneşti,
bunurile rechiziţionate de Ministerul de Interne de la Societatea „Govora- Călimăneşti" din
Băile Călimăneşti-Căciulata. Prin proces-verbal s-au predat: inventarul mobil şi imobil al
clădirii Administraţiei Băilor, a terenului, laboratorului, podului plutitor şi vehiculelor, teatrul,
bazarele, stabilimentul de băi şi fizioterapie, locuinţele din Ostrov, cazinoul din Ostrov, serele
şi „plantele respective", precum şi cele 7 izvoare minerale. Tot acum au fost predate uzina
electrică cu motoarele şi atelierul, instalaţiile anexe, uzina veche şi filtrele de apă; instalaţiile şi
clădirile de la izvorul Căciulata, precum şi instalaţia de îmbuteliere şi anexele. „Până la 1
iunie 1948, - preciza procesul-verbal de predare încheiat în 23 aprilie - gestionarul se obligă a
se trece de la contabilitatea particulară la contabilitatea publică..."2.
Tot acum era preluat de stat, mai precis de Ministerul Sănătăţii, şi „Marele Hotel al
Statului". După ce în anii 1941-1945 „Marele Hotel al Statului" a fost folosit drept spital
militar, mai înt i pentru rom ni, apoi pentru germani, şi apoi din nou pentru români, în anii 1946
şi 1947 a fost utilizat de Societatea „Govora-Călimăneşti" pentru cazarea celor veniţi la
tratament balnear3.
În mai 1948, „Marele Hotel" din Călimăneşti a fost rechiziţionat şi predat Căminului de
Copii al Crucii Roşii Române din Călimăneşti4, aici fiind cazată o colonie de copii greci5. După
naţionalizare, s-au făcut câteva lucrări de modernizare, îndeosebi introducerea încălzirii
centrale, astfel putând funcţiona pe întreaga perioadă a anului. În anii 1949-1951 a funcţionat
sub denumirea de Sanatoriul Balnear Călimăneşti av nd 300 de locuri şi o secţie clinică de 100
paturi. De la 1 mai 1952, s-a trecut din punct de vedere organizatoric-administrativ, pe
principiul „gospodăriei chibzuite", hotelul purt nd numele de Întreprinderea Balneară de Stat
(I.B.S.) şi funcţionând cu 400 de locuri (în sanatoriu balnear), profilat pe 5 secţii. În anii 1950-
1956 existau mai multe administraţii, aparţinând principalilor beneficiari care trimiteau bolnavi

3 Gheorghe Mămularu, „Marele Hotel din Călimăneşti - 120 de ani", în Pagini medicale bârlădene, anul IX, nr.
104-105, noiembrie-decembrie, 2006, p. 18.
4, ANRDJ Vâlcea, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 9/1948, f. 21.
5Gheorghe Mămularu, „Marele Hotel din Călimăneşti - 120 de ani", p. 18. 275
la tratament balnear: Ministerul Sănătăţii, care deţinea Sanatoriul Balnear, baza de tratament şi
izvoarele minerale; Sindicatele (Confederaţia Generală a Muncii), C.F.R., Ministerul Afacerilo
Interne, Ministerul Forţelor Armate, care nu dispuneau decât de spaţii de cazare în vile şi
hoteluri naţionalizate, precum şi cantine. În anul 1956 s-a realizat unificarea acestor
administraţii şi întreaga staţiune a fost preluată de Ministerul Sănătăţii, căruia îi revenea sarcina
să asigure cazarea, masa şi tratamentul tuturor bolnavilor veniţi aici. Sanatoriul balnear a rămas
în continuare clădirea cea mai reprezentativă sub aspectul capacităţii de cazare, asistenţei
medicale şi terapiei balneare. În anii 1958-1960, în acest sanatoriu a funcţionat şi o secţie
clinică cu 100 de paturi de gastroenterologie la etajul I 1. Prin legea nr. 9/1960 s-a făcut o nouă
reorganizare, înfiinţându-se Serviciul Medical Balnear (S.M.B.), care acorda asistenţă medicală
şi aplica tratamentul balnear. Ca bază materială i-a rămas Sanatoriul balnear, care de la această
dată se va numi Pavilionul Central, cu 400 de locuri, baza de tratament şi izvoarele minerale.
Tot în anul 1960, prin acelaşi act normativ, s-a înfiinţat şi Întreprinderea Economică Balneară
(I.E.B.), care s-a ocupat de cazarea şi masa bolnavilor. Zece ani mai t rziu s-a decis prin lege
unificarea S.M.B. cu I.E.B., sub numele de Complexul Balnear Călimăneşti (C.B.C.). La 1
aprilie 1974 s-a înfiinţat o secţie clinică a Institutului de Balneofizioterapie din Bucureşti, cu 80
de paturi, în Pavilionul Central; această clinică a funcţionat până în martie 1978, când a fost
transferată în Vila Oltul din Călimăneşti. La 1 martie 1982 au început lucrări ample de
modernizare a Pavilionului Central şi a bazei de tratament balnear din Călimăneşti, păstrându-
se faţada exterioară din anul 1912. Proiectul a fost realizat de către arhitect Gh. Cristescu de la
Institutul de Proiectări Braşov. Un rol important au jucat însă şi ing. Atila Fuiorescu - director
al Direcţiei de Investiţii din Ministerul Turismului, Marin Sandu - Director al Oficiului
Judeţean de Turism Vâlcea, Constantin Predescu - Director al Complexului Balnear
Călimăneşti, Dr. Gheorghe Mămularu - medicul şef al Policlinicii Balneare Călimăneşti.
Lucrările de modernizare au fost finanţate de Ministerul Turismului, iar execuţia lucrării a fost
efectuată de întreprinderea de Construcţii Montaj a Judeţului Vâlcea. Lucrările au fost
finalizate în octombrie 1986. Cu acest prilej, numele clădirii a fost schimbat din Pavilionul
Central în Hotel Central şi avea 206 camere (356 paturi)2.
Revenind la procesul naţionalizării, în septembrie 1949, s-a hotărât trecerea celor trei
brutării private din Călimăneşti (proprietari Simion Macavei, Ion Colda, Elena Macavei), cu tot
inventarul lor, „sub conducerea" cooperativei locale3. Populaţia oraşului era foarte
nemulţumită de naţionalizarea brutăriilor, situaţie semnalată conducerii judeţene de partid de
către rapoartele miliţiei. Mai mult, un raport al miliţiei din 9 noiembrie 1949 semnala faptul că
1Ibidem, pp. 18-19.

2Ibidem, p. 19.
populaţia era nemulţumită şi comenta faptul că „odată cu naţionalizarea brutăriilor, a fost
numit responsabil un fost patron pe nume Ion Colda care nu se bucură de popularitate în
comună, a exploatat muncitorimea în trecut, iar azi scoate pâinea crudă. Populaţia
comentează acest fapt întrebându-se de ce nu s-a ales ca responsabil un muncitor brutar. De
asemenea, la chioşcurile de desfacere a pâinii, ca vânzători sunt numiţi copiii foştilor patroni
brutari"1.
Un alt pas spre lichidarea proprietăţii private ce aparţinea „exploatatorilor poporului"
s-a făcut prin naţionalizarea imobilelor din staţiunea Călimăneşti. în urma decretului din 20
aprilie 1950 a început acţiunea de naţionalizare a vilelor, hotelurilor, apartamentelor proprietate
particulară. Acum au fost naţionalizate apartamentele şi vilele aparţinând foştilor industriaşi,
moşieri, bancheri şi mari comercianţi, casele „exploatatorilor". Operaţiunea a început înainte
de publicarea decretului şi s-au făcut numeroase abuzuri2.
De fapt, debutul acţiunii de naţionalizare a imobilelor s-a petrecut cu mult timp înainte,
mai precis în 1948, prin rechiziţionarea celor mai multe vile proprietate privată. Astfel, în 26
mai 1948 Primăria Călimăneşti, ajutată de către Comisariatul de Poliţie, au aplicat legea nr. 10
din 27 ianuarie 1948, care preciza că toate bunurile confiscate şi intrate în patrimoniul statului
în virtutea oricăror legi, trec în patrimoniul comunelor pe teritoriul cărora se găsesc, cu excepţia
celor cu caracter agricol, comercial, industrial sau a valorilor mobiliare. Primăria lua
următoarele măsuri: identificarea, iventarierea, conservarea şi administrarea bunurilor părăsite
în orice mod prin colaborarea dintre autorităţile de siguranţă, poliţie, jandarmerie şi cele
administrative. Organele poliţieneşti şi jandarmeria trebuiau să se ocupe cu identificarea
bunurilor care aveau acest statut, sigilarea lor şi înştiinţarea serviciului bunurilor din cadrul
primăriei pentru a fi inventariate3. Tot acum, o parte a imobilelor au fost rechiziţionate pentru
funcţionarii mutaţi în interes de serviciu, militari ş.a. La nivelul primăriei s-a înfiinţat
Comisiunea legală de rechiziţii .
Rechiziţionarea unui număr important de vile, apartamente, a stârnit nemulţumirea
proprietarilor, aceştia depunând la primărie sau la prefectură numeroase contestaţii. Spre
exemplu, familia Dr. Teodor şi Eugenia Nicolescu, proprietari ai vilei de pe Calea Traian, în
contestaţia depusă la 14 aprilie 1948, arătau că locuinţa rechiziţionată era singura pe care o
deţineau, unde locuiau împreună cu părinţii; familia dr. Mircea şi Sidonia Berceanu solicitau la
14 aprilie 1948 ridicarea sechestrului pus pe apartamentul din vila de pe str. Traian, motivele
fiind acelea că era singura locuinţă pe care o deţinea şi soţul fiind medic în Călimăneşti; dr. I.
Anghel, medic al Staţiunii Călimăneşti de peste 20 de ani, solicita păstrarea singurei case pe
1Ibidem, f. 81.
3ANRDJ Vâlcea, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 9/1948, ff. 3-5. 277
care o avea în Căciulata cumpărată „din munca mea de peste 30 de ani ca medic" ; Petre
Constantinescu-Rosetti solicita alocarea unei camere în propria vilă rechiziţionată, inclusiv
restituirea unor bunuri personale rechiziţionate1; Elena Ghika contesta la 3 aprilie 1948
rechiziţionarea vilei proprietate personală aflată pe str. Tudor Vladimirescu, nr. 40, care a fost
alocată şefului Biroului de Siguranţă din localitate, Nicolae Filip 2; avocatul Valentin
Gabrielescu, preşedinte al Colegiului Avocaţilor din Dolj, contesta rechiziţionarea vilei Themis
din Căciulata, proprietatea colegiului, care a fost acordată agenţiei B.N.R. din localitate 3.
Familia Nicolae şi Maria Giurcă solicita anularea rechiziţionării imobilului din Călimăneşti, str.
Traian, nr. 195, care a fost repartizat agentului de poliţie Aurel Popescu. In acest caz, motivul
invocat era acela că agentul de poliţie avea deja în localitate şi în Căciulata două locuinţe de
14-15 camere, pe care le închiria cu ocazia sezonului 4. Niciuna dintre contestaţii nu a fost
admisă. Singurele excepţii s-au făcut doar prin alocarea unei camere sau a unor dependinţe
proprietarilor de drept (spre exemplu, în urma solicitării, dr. Nicolăescu va primi aprobarea de a
folosi o cameră cu dependinţe în vila proprietate personală ).
De la începutul lunii aprilie 1948, prin ordine ale Prefecturii Judeţului Vâlcea adresate
primăriei, au fost rechiziţionate mai multe imobile . Până în octombrie 1948, au fost
rechiziţionate peste 40 de clădiri „dintre cele mai mari, situate în centrul staţiunei balneare,
cari au fost transformate în case de odihnă pentru sindiaclişti"5.
La solicitarea Prefecturii, sau a diferitelor organisme politice centrale, primăria
Călimăneşti a predat spre folosinţă imobilele rechiziţionate unor instituţii ale statului sau
partidului: prefectura solicita la 27 mai 1948 predarea vilei Aurora din Căciulata şi o atribuia
Comitetului Central al Uniunii Femeilor Democrate din Rom nia6; vila Bucică din din
Călimăneşti o atribuia Sindicatului Tipografiei „Scrisul Rom nesc" (28 mai 1948)7;
n
Hotelul Jantea nr. 2, era atribuit în iunie 1948 Confederaţiei Generale a Muncii ; la 18
iunie primăriei i se solicita de către Serviciul de Siguranţă Vâlcea punerea la dispoziţie a
8^
unui imobil în care să funcţioneze nou înfiinţatul Birou de Siguranţă din Călimăneşti . In 24
septembrie 1948, situaţia vilelor rechiziţionate din Călimăneşti şi încredinţate organizaţiilor
sindicale ce făceau parte din CGM (Confederaţia Generală a Muncii) era următoarea: N.
Iepureanu, V. Tatomir, Jantea nr. 1, Jantea nr. 2, Dorina Manoliu, Sydonia, Dr. T. Niculescu,
Hermina, Dora, Păpuşica, Chilibaru, Cantacuzino, Iarca, General Bucică, Popovici, Ing.
1Ibidem, f. 40.
2Ibidem, f. 44.
3Ibidem, f. 113.
4Ibidem, f. 220.
6Ibidem, f. 30.
7Ibidem, f. 31. 278
Rădulescu, Pascu Anastasiu, Preot Rădoescu, Rosetti, Aurora, Manolescu- Soare, Maria
Părăianu, Dr. I. Anghel, Cosma, Măcelaru, Vilele-hotel Seltea1.
Revenind la decretul din 20 aprilie 1950 cu privire la naţionalizarea unor imobile, la
articolul 1 se stipula că se naţionalizează imobilele care aparţin foştilor industriaşi, foştilor
moşieri etc. Însă, la articolul 2 se preciza că: „Nu intră în prevederile Decretului de faţă şi nu
se naţionalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi,
intelectualilor profesionişti şi pensionarilor". Marea majoritate a imobilelor din Călimăneşti şi
Căciulata, naţionalizate în virtutea acestui decret, se încadrau în prevederile acestui citat.
Proprietarii lor au intervenit în acest sens fără succes la organele competente: Maria Merea
contesta naţionalizarea imobilului din Str. Traian, nr. 9, unde s-a instalat sediul miliţiei; acesta
ocupa 7 camere, iar fosta proprietăreasă mai avea doar una, plus bucătăria pentru care plătea
chirie. În plângerea sa Maria Merea arăta că nu are niciun venit şi că a construit casa din banii
rezultaţi din vânzarea unui lot de pământ2; aceeaşi situaţie se se întâlneşte în cazul dr. Ion
Anghel, căruia i s-a alocat o cameră în propria vilă din Căciulata3.
În urma unei hotărâri a Sfatului Popular Călimăneşti, toate casele naţionalizate pe baza
decretului nr. 92/1950 au trecut de la data de 1 ianuarie 1951 în administraţia Întreprinderii de
Locuinţe şi Localuri Râmnicu-V lcea .
În conformitate cu un document din 5 iunie 1951 au fost rechiziţionate în 1948 şi
naţionalizate în 1950, 71 de vile şi hoteluri din Călimăneşti, Jiblea şi Păuşa; din tabel rezultă
numele vilelor şi hotelurilor, adresa, numele fostului proprietar şi de cine era folosită: 33 erau
în folosinţa C.G.M., 26 administrate de către Întreprinderea de Locuinţe şi Localuri R mnicu-
Vâlcea; 3 de către Ministerul Transporturilor (C.F.R.); 6 de către Ministerul Muncii şi
Asigurărilor Sociale; 3 de către Ministerul Sănătăţii4.
În anii 1953-1954 o serie de vile administrate de către Sfatul Popular au fost trecute în
folosinţa unor instituţii publice (Ministerul de Interne, Ministerul Transporturilor, Direcţia
Medicală şi Centrul Medical Craiova ş.a.)5. Inclusiv Episcopia R mnicului şi Argeşului a predat
vila „Renaşterea", proprietatea episcopiei, Ministerului Transporturilor Navale şi Aeriene6,
pentru înfiinţarea unei colonii pentru copiii angajaţilor ministerului pe
n
timp de vară, iar pe timp de iarnă ca loc de odihnă pentru aceiaşi salariaţi .
1Ibidem, dos. 11/1948, ff. 246-248.

3Ibidem, f. 166.
4Ibidem, f. 2.
5Ibidem, dos. 3/1953, f. 31.; dos. 4/1954, ff. 8, 19, 22; dos. 10/1953, f. 281.
6Ibidem, dos. 4/1954, f. 27. 279
6.1.3.3. Procesul de colectivizare a agriculturii
Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Rom n din 3-5 martie 1949 a
elaborat programul vizând transformarea socialistă a agriculturii, prin care s-a urmărit ca
această ramură a economiei să fie trecută sub controlul statului. După modelul sovietic, sau
înfiinţat Gospodării Agricole Colective (G.A.C.) şi Gospodării Agricole de Stat (G.A.S.).
Practic, ele erau conduse de către stat, acesta indicând tipurile de cultură şi fixând preţurile
bunurilor agricole. Membrii cooperatori aveau voie să-şi păstreze mici loturi de pământ, care
nu depăşea 0,15 ha1.
Valea Oltului nu reprezenta o zonă agricolă importantă, suprafeţele cultivabile fiind
foarte mici. Cu toate acestea, organele de partid din judeţ au avut sarcina ca şi în această zonă
să se constituie întovărăşiri agricole sau G.A.C.-uri Cu toată propaganda desfăşurată de Sfatul
Popular Călimăneşti, ţăranii din satele aparţinătoare nu s-au lăsat atraşi într-un asemenea
demers. Realizările modeste în procesul de transformare socialistă a agriculturii înregistrate la
nivelul întregii ţări au determinat conducerea de partid şi de stat să ia măsuri de reorganizare a
acestui proces. Constatând că în cele mai multe zone ale ţării s-au născut G.A.C.-uri cu un
număr relativ important de membri, care s-au înscris „cu braţele", fără pământ sau cu pământ
puţin, a fost elaborat H.C.M.-ul nr. 3522 din 17 octombrie 1953, privind trecerea unor terenuri
agricole rezerve de stat în folosinţa veşnică a Gospodăriilor Agricole Colective şi în
proprietatea unor ţărani muncitori cu pământ puţin şi familii numeroase. Pentru aplicarea
acestei măsuri s-au elaborat instrucţiuni pentru ducerea la îndeplinire a acestei hotărâri, care
aveau un caracter „Strict Secret. Nu se multiplică". Sfatul Popular Călimăneşti a primit aceste
instrucţiuni, deşi nu exista încă o gospodărie agricolă colectivă. în baza acestui ordin, s-a
înfiinţat o comisie comunală formată din: preşedintele Comitetului Executiv al Sfatului
Popular, care era şi preşedintele comisiei, agentul agricol, trei deputaţi ai Sfatului Popular, doi
ţărani cu gospodării agricole mici. Comisia urma să lucrze sub îndrumarea unui delegat al
Comitetului Executiv al Sfatului Popular Raional. Sarcinile comisiei erau următoarele:
identificarea tuturor terenurilor ce urmează a fi atribuite în folosinţă; întocmirea tabelelor de
ţărani muncitori propuşi a primi terenuri în proprietate; măsurarea şi predarea în proprietate a
terenurilor pe baza tabelelor. Pentru îndeplinirea sarcinilor, comisiile regionale, raionale şi
comunale trebuiau să stabilească suprafeţele care urmau să fie atribuite în folosinţă veşnică a
gospodăriilor agricole colective, mai slabe din punct de vedere economic dar cu posibilităţi de
lucru, în vederea întăririi bazei lor de producţie. Terenurile agricole ce nu erau atribuite pentru
izlazuri, loturi zootehnice şi gospodării agricole colective, se dădeau în proprietatea
următoarelor categorii de ţărani muncitori: celor întovărăşiţi care aveau pământ puţin şi
1Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvântări, 1955-1960, Editura PMR, Bucureşti, 1960, p. 234. 280
dispuneau de forţă de muncă (cel mult 5 ha), celor cu gospodării individuale care aveau pământ
puţin şi dispuneau de forţă de muncă (cel mult 5 ha)1.
Eforturile propagandistice depuse de autorităţile locale în sensul transformării socialiste
a agriculturii vor continua în anii 1954-1956. Comitetul Executiv al Sfatului
Popular Călimăneşti primea cu regularitate sarcini de a intensifica munca pentru crearea de noi
întovărăşiri2. In anul 1956 existau în raionul Râmnicu Vâlcea, de care aparţinea Călimăneştiul,
doar 4 G.A.C.-uri, care reuneau 210 familii cu o suprafaţă de 716 ha (Căzăneşti, Păuşeşti-
Măglaşia, Vlădeşti, ), două întovărăşiri agricole cu un număr de 45 familii şi cu o suprafaţă de
70 ha, 4 întovărăşiri zootehnice cu un număr de 309 familii, care aveau 1379 oi. Într-o dare de
seamă a Comitetului Executiv al Sfatului Popular se preciza că în cinstea alegerilor din martie
1956 era în curs de organizare G.A.C Jiblea- Călimăneşti .
Campania agricolă din primăvara anului 1956 începea tot sub egida partidului şi a
sarcinilor trasate de Gheorghe Gheorghiu-Dej: „Desfăşurarea campaniei agricole de
primăvară - declara preşedintele Sfatului Popular în martie 1956 - trebuie să aibă loc în
lumina indicaţiilor Congresului al Il-lea, care a stabilit că sarcinile luptei pentru dezvoltarea
agriculturii şi transformarea socialistă a agriculturii nu sunt două lucruri diferite, ce ar putea
fi separate unul de altul, ci două aspecte ale aceleiaşi probleme. Punând în centrul
preocupărilor noastre întărirea continuă a muncii pentru creiarea de gospodării colective şi
întovărăşiri agricole, nu trebuie să scăpăm din vedere nicio clipă necesitatea sprijinirii şi
îndrumării gospodăriilor individuale ale ţăranilor muncitori' . Deputaţii Sfatului trebuiau să
activeze în campania de însămânţări pentru a-i mobiliza pe ţărani3: „Facem apel la conştiinţa
fiecărui deputat din circumscripţie să ţină consfătuiri cu alegătorii pentru a le arăta
însemnătatea muncii în comun a pământului, a rezultatelor obţinute de ţăranii colectivişti,
care au obţinut o producţie de peste 3.200 kg grâu la hectar, 2.000 kg. boabe porumb şi
20.000 kg. cartofi, în vederea îmbunătăţirii nivelului de trai material şi cultural al ţăranilor
muncitori"4.
In cele din urmă, în primăvara anului 1956, a luat naştere Gospodăria Agricolă
Colectivă Jiblea-Călimăneşti. Actul de constituire era datat 16 aprilie 1956 şi suna astfel: „Noi,
ţăranii muncitori din satele Călimăneşti, Jiblea Nouă, Jiblea Veche, comuna Călimăneşti,
Raionul Râmnicu Vâlcea, Regiunea Piteşti, Republica Populară România, ne unim de
bunăvoie, constituindu-ne în gospodărie agricolă colectivă cu denumirea 1 Mai, având sediul
în satul Jiblea Veche'. Urma un tabel cu 15 membri, dar în care semnaseră doar 5 dintre ei!!! 5
1ANRDJ Vâlcea, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 10/1953, ff. 79-83.
2Ibidem, dos. 8/1954, f. 67.
3Ibidem, f. 42.
4Ibidem, f. 43.
5Ibidem, f. 29. 281
Era în fapt un comitet de iniţiativă1. Semnătura celor 5 dovedea că acel tabel a fost întocmit de
autorităţi pe „hârtie", fără a reflecta realitatea. Ulterior sunt înregistrate şi alte cereri de intrare
în G.A.C.; în primul rând a funcţionarilor2. In vara anului 1956 apăreau în datele Sfatului drept
înscrişi în G.A.C. 36 de ţărani, dar majoritatea erau trecuţi în tabelul întocmit cu acest prilej
drept „săraci", suprafeţele de pământ cu care au intrat în gospodărie fiind mult mai mici de un
hectar. Cealaltă parte dintre membri erau „mijlocaşi". De menţionat că cei mai mulţi apar drept
membri ai Frontului Plugarilor . Sfatul Popular a întocmit şi un tablou cu „locuitorii ce nu s-au
înscris în colectiv, dar care au teren în perimetrul propus" , care cuprindea 8 capi de
gospodărie.
Procesul de atragere a ţăranilor în G.A.C.nu a decurs însă nici în aceste condiţii într-
un sens pozitiv. Reacţia de respingere din partea locuitorilor reiese chiar din dările de seamă
ale autorităţilor locale. Spre exemplu, într-o dare de seamă a Sfatului Popular pe lunile
ianuarie-februarie 1957 erau recunoscute problemele în acest domeniu: „In această privinţă,
deşi în centrul preocupării Comitetului Executiv Călimăneşti a fost această problemă, însă
rezultatele au fost negative, pentru faptul că nu s-a muncit sistematic, sau de multe ori a fost
lăsată această acţiune pe planul uitării de către membrii Comitetului Executiv, această
importantă sarcină, deşi rezoluţia Plenarei C.C al P.M.R. din 27-29 decembrie 1956 a fost
dezbătută în sesiune extraordinară ce a avut loc la 13 ianuarie a.c., unde s-a desbătut şi un
proect de plan cu privire la cooperativizarea agriculturii în urma căruia s-a luat hotărâri
concrete în această direcţie, totuşi rezultatele sunt negative"3. Motivele eşecului colectivizării
erau rezumate astfel: „Secretariatul nu a gândit şi nu a analizat felul cum trebuie să
desfăşoare activitatea în scopul de a atrage ţărănimea muncitoare să se înscrie de bunăvoie
într-o formă sau alta de cooperativizare şi au lăsat ca lucrurile să meargă de la sine". O altă
cauză era aceea că „nici unul dintre membrii Comitetului Executiv care au pământ nu sunt de
acord să-şi facă cerere şi să intre într-una din formele colectivizării agriculturii, ba din contră
ei depun opoziţie şi nici nu vor să audă atât în şedinţele de comitet cât şi în sesiuni de
colectivizarea agriculturii. De asemeni, nici deputaţii Sfatului Popular din cei 35 de deputaţi
numai 2 au cereri şi anume: tov. Zbandoc şi tov. Stoenete, restul deputaţilor şi ei depun
opoziţie contra colectivizării agriculturii"4. Mai mult decât atât, nici secretarii organizaţiilor
de bază şi nici membrii partidului nu au cereri de înscriere, ba chiar „se opun şi chiar duc o
agitaţie contra colectivizării agriculturii. Atunci ne întrebăm cine să fie în fruntea acţiunii? Cu
cine să colectivizăm agricultura? Dacă ei sunt în fruntea conducerii politice şi administrative
1Ibidem, f. 30.
2Ibidem, f. 49.
3Ibidem, dos. 3/1957, f. 202.
4Ibidem, ff. 202-203. 282
ei însuşi nu contribuie cu nimic în această problemă"1. Documentul releva faptul că în oraşul
Călimăneşti şi în satele aparţinătoare existau toate condiţiile necesare pentru transformarea
socialistă a agriculturii: suprafaţa totală de 1097 ha, dintre care 900 h teren arabil, însă
„greutatea principală specifică oraşului Călimăneşti este aceia că 80% din populaţia comunei
nu sunt nici muncitori sau funcţionari şi nu sunt nici agricultori ă..ş cetăţenii au copii ofiţeri,
ingineri şi prin diferite munci de partid şi de stat şi nu sunt de acord cu transformarea
socialistă a agriculturii, cazul locuitorului Ocnărescu Gheorghe, care are doi feciori în munci
de partid; dacă îi aminteşti de transformarea socialistă a agriculturii, te insultă cu diferite
cuvinte neomeneşti, iar când vin feciorii pe acasă îi influenţează, iar aceştia vin la Sfatul
Popular cu diferite ameninţări, spunând ca să-i lăsăm în pace pe părinţii lor fiindcă sunt
bătrâni" . Concluzia preşedintelui Sfatului Popular era că „noi considerăm că nu vom putea
avea rezultatele cerute de Partid şi de Guvern şi oricâtă muncă de lămurire ar duce
preşedintele şi secretarul sau alte organe care vin să ne ajute în această muncă nu vom avea
rezultatele dorite dacă organele de conducere politice şi de Stat din această comună care au
pământ nu vor fi în fruntea acestor acţiuni şi după ei să fie atrase masa membrilor de partid şi
nemembri de partid" .
În aceste condiţii, Comitetul Executiv al Sfatului Popular Călimăneşti a întocmit un
plan cu privire la colectivizarea agriculturii. Membrii acestui organism se arătau convinşi, cel
puţin în declaraţii, de faptul că „creşterea nivelului de trai al oamenilor muncii din comuna
noastră depinde de succesul operei de transformare a agriculturii". Era evident faptul că
G.A.C. Jiblea exista doar pe hârtie. Preşedintele Sfatului avea să precizeze că până în
momentul redactării planului s-au primit doar 9 cereri, în baza cărora se spera să se alcătuiască
o întovărăşire. În „baza sarcinilor trasate de către Congresul al Il-lea al P.M.R.", Sfatul
Popular Călimăneşti a stabilit următorul plan: în 1957 să colectivizeze 18% dintre ţărani cu 377
ha., în 1958 - 35% (602 ha.), 1959 - 55% (615 ha), pentru ca în 1962 să se ajungă la 100%. În
1959 era preconizat întemeierea unui S.M.T.2.
6.1.4. Cultura şi educaţia ân anii 1946-1965

6.1.4.1. Şcoala
În anul 1945 a luat fiinţă în Călimăneşti Gimnaziul Unic cu clasele V - VIII cu un
număr de 112 elevi, unii veniţi şi din satele învecinate, cu 8 profesori, la care se adăugau 130
de elevi în clasele I-IV îndrumaţi de 4 învăţători. Preşedintele comitetului de iniţiativă era
Nicolae (Nae) Zamfirescu, învăţător cu mari merite în dezvoltarea învăţământului
1Ibidem, f. 203.
călimăniştean. Profesorul Nae Zamfirescu va fi primul cadru didactic din Călimăneşti care a
obţinut gradul de învăţător superior. Din acest comitet mai făceau parte prof. Gheorghe
Popescu, dr. N. Olănescu, av. Alexandru Constantinescu, prof. Ion Zamfirescu, Anton Ciurezu,
secretarul primăriei. Cursurile au început la 1 septembrie în clădirea şcolii primare, fiind
înscrişi în anul I 52 de băieţi şi 56 de fete. Admiterea lor s-a făcut fără examen. Prima promoţie
a absolvit în anul 1948 cu doar 35 de elevi (22 de fete şi 13 băieţi) 1. Nae Zamfirescu a fost
director al şcolii primare din oraş în intervalul 1931-1945, şi va deveni primul director al
Gimnaziului Unic. După concentrarea lui în octombrie 1945, director va fi numit învăţătorul
Gheorghe Lazăr (până în februarie 1946), urmat de învăţătorul Ion Diaconescu (februarie
1946-martie 1946), prof. David Mesescu (martie 1946-aprilie 1947) şi prof. Ion Zamfirescu
(aprilie 1947-august 1948). Reforma învăţământului din anul 1948 va desfiinţa gimnaziul unic
şi va trece la învăţământul elementar de 7 clase .
Din anul 1939, şcoala funcţiona într-un local nou, deşi neterminat, compus din 8 săli de
clasă, locuinţa directorului, cancelarie; tot aici va funcţiona şi gimnaziul. Vechiul local de
şcoală cu 4 săli de clasă şi 2 cancelarii, proprietatea comunei, nu a mai fost utilizat din 1942,
fiind lăsat în părăsire. În decembrie 1947, primăria a decis ca acest vechi local de şcoală să fie
dat în folosinţa Cooperativei de Producţie şi Consum Călimăneşti ce urma să- şi înceapă
activitatea, cu obligaţia ca această cooperativă să se ocupe de reparaţii şi întreţinerea clădirii .
Tot în această perioadă, în anul 1948, locuitori din satul Păuşa adresează o cerere primăriei
Jiblea prin care solicită înfiinţarea unei şcoli primare în localitate pentru ca cei 45 de copii să
nu mai parcurgă pe jos zilnic 8 km.2
În contextul crizei economice de după război, dificultăţile cu care se confruntau şcolile
din oraşul Călimăneşti şi din satele aparţinătoare erau foarte mari. Astfel, la începutul anului
şcolar 1948/1949 autorităţile locale identificau următoarele probleme: nu erau lemne pentru
iarnă şi nici magazie pentru depozitarea lor, closetele nu erau puse în funcţiune, întregul
mobilier existent nu corespundea „igienei şi regulelor şcoalef' (bănci, catedre, cuiere), nu
existau niciun fel de rechizite de cancelarie, nu exista material didactic, sobele şi coşurile de
fum trebuiau curăţate şi reparate; ba mai mult, şcoala înregistra datorii pentru montatul unor
geamuri (2.000 lei) şi pentru reparatul băncilor (4.500 lei). „Bazaţi pe înţelegerea tovarăşului
primar - se menţiona într-un document adresat primarului la 12 septembrie 1948 -, care ne-a
promis tot sprijinul cu ocazia vizitei ce a făcut la şcoala noastră, vă rugăm insistent a interveni
pentru a ne crea condiţiile favorabile pentru ca şcoala poporului să nu sufere din cauza
1Gheorghe Mămularu, „Nae Zamfirescu, un mare dascăl şi om de cultură al Călimăneştiului", în Cozia - info, anul
II, nr. 105, 6-12 august 2007, p. 8.
2Ibidem, fond Primăria comunei Jiblea, dos. 5/1948, nepaginat. 284
lipsurilor şi să nu trăiască din cerşit, ci să fie într- adevăr instituţia ce stă la baza construirii
statului socialist"1. Aceeaşi solicitare, dar într-o formă mai extinsă, a fost trimisă de către
directorul şcolii, Dumitru Popescu şi prefectului, la 26 septembrie 1948. „Corpul didactic - se
preciza în adresă - e hotărât să se debaraseze de balastul burghez; dar lipsurile mai sus arătate
crează un obstacol serios în aplicarea în cele mai bune condiţiuni a reformei învăţământului şi
redresarea şcoalei noastre" . Autorităţile locale au făcut totuşi eforturi consistente pentru
crearea unor condiţii normale de învăţământ, fiind preocupate de modernizarea clădirilor în
care funcţionau şcolile şi de dotarea lor cu cele necesare procesului de învăţământ. Astfel, până
în anul 1954, din fonduri proprii, mai precis din autoimpunere, s-a reuşit electrificarea şcolilor
Jiblea Veche şi Seaca, s-au reparat clădirile şcolilor, s-a reparat vechiul mobilier, dar s-a adus şi
mobilier nou etc.2.
Cu toate problemele administrative şi economice, cadrele didactice ale şcolii
călimăniştene nu şi-au uitat menirea de dascăli, punând un accent deosebit pe şcolarizarea
copiilor de vârstă şcolară, dar şi pe alfabetizarea adulţilor. Evident, şcoala nu s-a putut sustrage
directivelor vremii, astfel că şi această instituţie a fost obligată să subscrie unor preocupări care
vizau educaţia politică a profesorilor şi elevilor3. De asemenea, aşa cum vom vedea mai
departe, cadrele didactice, în ciuda unor reţineri, se vor implica şi în activitatea culturală a
oraşului, desfăşurată sub egida căminelor culturale. Astfel, dintr-o dare de seamă a şcolii
elementare de 7 ani Călimăneşti pentru perioada septembrie- decembrie 1954 rezultă că exista
conştiinţa rolului important pe care şcoala îl juca în noul regim democrat-popular, de creare a
„omului de tip nou"; mai mult, se afirma că „şcoala de tip nou era creată după exemplul şcoalii
sovietice"4.
În ceea ce priveşte evoluţia numărului de elevi, situaţia a fost următoarea: la începutul
anului şcolar 1948/1949 Şcoala Primară Mixtă din Călimăneşti avea 294 elevi la ciclul I, 150
ciclul II, 110 la învăţământul preşcolar şi 227 analfabeţi adulţi ce urmau cursuri de
alfabetizare5. La începutul anului şcolar 1951/1952 fuseseră înscrişi la Şcoala
Elementară din Călimăneşti, la cele două cicluri, 328 elevi, iar la cursurile de alfabetizare s-au
înscris 60, din care frecventau cursurile doar 16. La Şcoala din Călimăneşti îşi desfăşurau
activitatea un număr de 16 profesori. În acelaşi an şcolar, Şcoala elementară Jiblea Veche
funcţiona tot cu două cicluri, cu 14 profesori, 256 elevi înscrişi; la cursurile de alfabetizare erau
înscrişi 74 adulţi, dar frecventau 35. În satul Seaca funcţiona din 1950 o şcoală care avea doar o
clasă mixtă cu 30 de elevi, înfiinţată cu mijloace locale, pentru a scuti copiii de naveta la
1Ibidem, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 11/1948 f. 48 faţă-verso.
2Ibidem, dos. 1/1954, f. 77.
3Ibidem, dos. 7/1951, f. 30.
4ANRDJ Vâlcea, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 1/1954, f. 32 faţă-verso.
5Ibidem, dos. 11/1948 f. 70. 285
Călimăneşti1. Şcoala Jiblea Nouă avea 70 elevi înscrişi, iar la cursurile de alfabetizare s-au
înscris 9 cursanţi . Şcoala elementară Jiblea Veche avea şi un internat cu 20 de paturi, iar
clădirea a fost reparată şi au fost procurate cele necesare pentru utilarea bucătăriei şi a sălilor de
mese. Şcoala elementară Călimăneşti avea de asemenea un internat cu 20 de paturi, iar clădirea
a fost reparată. La şcoala din Jiblea Nouă s-au făcut reparaţii la sălile de clasă, una fiind folosită
provizoriu drept Cămin Cultural, mai ales că sa instalat şi lumină electrică. În satul Seaca s-a
înfiinţat o clasă mixtă cu un număr de 30 de copii .
Dintr-o dare de seamă a Comitetului Executiv al Sfatului Popular Călimăneşti pe
trimestrul IV al anului 1954 reiese că la Şcoala din Călimăneşti erau înscrişi la începutul anului
şcolar din septembrie 1954: în clasa I - 68 de elvi, form nd 2 clase; în clasa a Il-a 56 de elevi; în
clasa a IlI-a 47; clasa a IV-a 57 de elevi; în total la ciclul I - 228 elevi; la ciclul II - 145 elevi
înscrişi. Totalul elevilor şcolarizaţi în cele două cicluri de învăţământ era de 373 elevi. La
Şcoala Jiblea Veche situaţia înscrişilor era următoarea: 102 elevi în ciclul I; 147 la ciclul II (în
total 249 elevi); la internatul şcolii erau cazaţi 27 de elevi. În ceea ce priveşte persoanele adulte
analfabete, numărul era destul de ridicat. Astfel, în urma recensământului neştiutorilor de carte
făcut în septembrie 1954 au fost înregistraţi în Călimăneşti 37 de analfabeţi, care au fost
repartizaţi pe cadre didactice, frecvenţa a fost însă doar de 50%, pentru că „nu vor să vină la
şcoală". În Jiblea Veche erau înscrişi la ciclul I - 40 de analfabeţi, iar la ciclul II - 30 analfabeţi;
dintre aceştia frecventau doar 502.
504.
În anul şcolar 1956-1957 au fost înscrişi la Şcoala din Călimăneşti, clasele I-VII, un
număr de 394 elevi, repartizaţi în 8 clase de ciclu I şi 6 la ciclul II 3. La şcoala de 7 ani din
Jiblea Veche la ciclul 1 erau înscrişi 95 de elevi, la ciclul 2 - 100 de elevi. La şcoala din Păuşa
funcţiona doar ciclul I cu un singur învăţător având 19 elevi. La Jiblea Nouă erau înscrişi 70 de
elevi. Nu era precizat numărul de elevi de la şcoala din Seaca.4 S-a continuat şi munca de
alfabetizare dar numărul celor înscrişi era mult mai mic: în 1955, erau 124 de
2 3 /v
cursanţi înregistraţi ; iar în 1957 urmau aceste cursuri doar 14 cetăţeni . În plus, pentru
„ridicarea nivelului politic şi cultural' funcţiona pe lângă Sfatul Popular un curs de învăţământ
politic, unde se preda istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, un curs de apărare
patriotică şi limba rusă5.
1Ibidem, dos. 7/1951, f. 194.

3Ibidem, dos. 2/1957, f. 190.
4Ibidem, f. 191.
5Ibidem, f. 160. 286
În anul şcolar 1960-1961, şcoala din Călimăneşti avea un număr de circa 500 elevi,
şcoala fiind încadrată cu 8 învăţători pentru clasele I-IV şi 8 profesori pentru clasele V- VIII 1.
Ca urmare a dezvoltării continue a învăţământului, în anul 2002 în Călimăneşti
funcţionau următoarele unităţi de învăţământ: 5 grădiniţe de copii, o şcoală cu clasele I-IV
(Jiblea Nouă), 2 şcoli cu clasele. I-VIII, un liceu şi o secţie a unei facultăţi. Numai la şcoala
generală din Călimăneşti erau 12 clase de elevi I-IV cu un număr de 256 de elevii, conduse de
12 învăţători, şi 16 clase V-VIII cu un număr de 410 elevi, director fiind C rstea Aurel. La
Jiblea Veche în clasele I-VIII erau 280 elevi, iar în Jiblea Nouă în clasele I-IV 64 elevi. În 12
decembrie 2004, Şcoala generală cu clasele I-VIII din Călimăneşti a luat numele de „Şerban
Vodă Cantacuzino". La festivitatea organizată cu acest prilej au participat personalităţi ale vieţii
publice: acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici, Georgeta Filitti, Şerban Cantacuzino, Dinu
Cantacuzino.
În perioada 1948-2008, s-au succedat la conducerea şcolii din Călimăneşti, în calitate
de directori, următorii profesori: Marian Stoica (1948-1950), Aurel Mavrodineanu (1950-1951,
1953-1954), Nae Zamfirescu (1951-1952), Ion Tăbăcuţ (1952-1953, 19541962), Constantin
Piele (1962-1965, 1973-1980, 1990-1995), Mihai Ciobanu (1965-1972), Constantin Stoica
(1980-1989), Mihai Tretelnitchi (septembrie-decembrie 1989), Constantin Cuprian (1995-
1996), Aurelian C rstea (1996-2008), Gheorghe Sc rlea (2008- prezent2).
7
6.1.4.2. Liceul din Călimăneşti
1Ibidem.
2Informaţiile provin de la doamna Fenia Driva, căreia îi mulţumim şi pe această cale. 287
Creşterea numerică a absolvenţilor clasei a VII-a şi dorinţa lor de a-şi continua studiile,
a născut dorinţa înfiinţării unui liceu în Călimăneşti. încurajat şi sprijinit de cadrele didactice
ale şcolii şi de un grup de cetăţeni, în anul 1960 profesorul Ion Tăbăcuţ a început demersurile
pentru înfiinţarea liceului, cu toată opoziţia organelor raionale - raion Brezoi -, care motivau că
funcţionează un liceu numai la 15 km, la Brezoi, şi altele în R mnicu V lcea - la 18 km şi astfel
nu se justifica prezenţa unui alt liceu. Faţă de aceste împotriviri, care creau un obstacol de
netrecut, Ion Tăbăcuţ a format un comitet de acţiune
din care, printre alţii, au făcut parte: preot Sandu Dumitran, înv. Cuprian Constantin şi
Cuprian Ştefan, Baldojan Ion, Mămularu Gheorghe, Cârstea Gheorghe, Negoescu Ion, şi
alţii. La insistenţele acestui grup de iniţiativă, cu o documentaţie bine motivată, cu sprijinul
prim-vicepreşedintelui Sfatului Popular al regiunii Argeş, Nicolae Mihăilescu şi a inspectorului
şef al regiunii, prof. Radu Ion, organele de partid au înţeles necesitatea creării unui liceu în
Călimăneşti, aprobând înfiinţarea lui. Astfel, în anul 1961 a avut loc primul examen de
admitere în clasa a VIII-a, la noul liceu din staţiune, ce şi-a luat numele de „Mircea cel Bătrân".
Printre primii profesori ai liceului amintim pe: Marin Augustin şi
Marin Aurelia, Mustăciosu Maria, |Savu Victoria, Sandu Mihail, Sandu Ana, Vescan Sonia,
Micu Vasile, Stoica Constantin, şi pe primul diriginte al clasei, Ciobanu Mihai.
în anul 1965, Liceul „Mircea cel Bătrân" a dat prima promoţie de absolvenţi, având
ca şef de promoţie pe elevul Boldojar Dan, fost elev al şcolii generale din Călimăneşti.
Liceul „Mircea cel Bătrân" a funcţionat ca liceu teoretic, în localul şcolii generale
de pe str. Calea lui Traian, cu un internat care a funcţionat în localul şcolii de pe str. Tudor
Vladimirescu, după care în 1967, cu fondurile Ministerului Turismului s-a construit un
local nou, modern, cu un internat. Noul edificiu al liceului cuprindea 8 săli de clasă şi două
laboratoare. începând cu anul şcolar 1972-1973 liceul a căpătat profil turistic - liceu de
turism şi alimentaţie publică -, sub denumirea de Liceul Economic Călimaneşti, fiind
frecventat de elevi din întreaga ţară. Instituţia era patronată de către Ministerul Turismului.
începând cu anul şcolar 1990/1991 instituţia a funcţionat ca Grup Scolar Economic,
Administrativ şi de Servicii cu învăţământ liceal (filiera teoretică şi tehnologică),
profesional, de ucenici şi postliceal.
La puţin timp de la înfiinţarea sa n 1961, Liceul Teoretic din Călimăneşti a ocupat,
aşa cum era de aşteptat, locul central în contextul ansamblului de factori formativi şi
educaţionali ai localităţii, definindu-se ca instituţie esenţială în direcţia pregătirii teoretice
şi practic-aplicative a generaţiilor tinere. Cu pasiunea pentru profesia aleasă, cu dragostea
şi exigenţa corespunzătoare pentru elevi, apreciaţii şi devotaţii dascăli ai liceului teoretic
au reuşit să transpună în activitatea practică cele mai adecvate metode şi mijloace didactice
301
şi cele mai valoroase noţiuni şi cunoştinţe teoretice prevăzute în programele şcolare, premizele
creării bazei ştiinţifice a elevilor, necesare şi suficiente, să le deschidă porţile învăţământului
superior şi să le asigure apoi integrarea cu succes în societate. Adeziunea elevilor, participarea
şi munca efectivă a acestora la activitatea din şcoală, au dus la rezultate bune şi foarte bune
pentru toţi absolvenţii liceului teoretic evidenţiindu-se promoţiile: 1967, 1969, 1970, 1971,
1972, 1973, 1974, 1976, cu peste 75% reuşite în învăţământul superior, din clase cu efective de
36-40 elevi.
Pornind de la aceste realităţi, care au fost cunoscute şi apreciate la nivel local, raional,
regional şi respectiv judeţean, se cuvine să evidenţiem şi câteva etape importante din drumul
parcurs de învăţământul liceal din Călimăneşti, privind dezvoltarea bazei materiale şi
diversificarea învăţământului liceal, care au fost puternic definite de calitatea manageriala şi
devotamentul directorilor: prof. Ciobanu Mihai (1965-1976 şi 1978-1983), prof. Popa Ion
(1976-1978), Ana Sandu (1983), Augustin Marin (1983-1990), prof. Micu Vasile (1990 -1999),
Gheorghe Lazăr (1999-2008), Gheorghe Oprica (2008-prezent).
Astfel, în mai puţin de 15 ani, s-au dat in folosinţă: 1967 - actualul local al liceului, cu
zece săli de clasă, dintre care două laboratoare, de fizică şi chimie, biblioteca, precum şi baza
sportivă aferentă; 1976 - se creează şi laboratorul de limbi străine (fonic) cu aparatură modernă,
funcţional pentru o clasă cu 36-40 elevi. În acest timp, au fiinţat una sau două clase de liceu
teoretic (36-40) elevi, cu profil real sau real şi uman; 1981 - internatul liceului, cu dormitoare
formate din două apartamente, cu două şi respectiv trei paturi, în total 251 locuri - şi cu regim
de hotel - sezonier în vacanţele şcolare; 1982 - baza materială pentru practica şcolară, cu
restaurant-şcoală, cantină pentru elevi, laborator de cofetărie-patiserie, anexă etc;
De la înfiinţare şi până în 2002, liceul din Călimăneşti a asigurat pregătirea a 5789
absolvenţi din care: liceu - 4878; şcoală profesională - 454; şcoala postliceală - 441; învăţământ
complementar (ucenici - ajutor ospătar) - 16.
În anul şcolar 1996/1997 liceul a obţinut statutul de şcoală pilot în „Programul Phare-
VET RO 9405 de reformă a învăţământului profesional şi tehnic - Familia ocupaţională
Alimentaţie publică, Turism şi activităţi conexe". Ministerul Educaţiei Naţionale a atribuit
acestei unităţi de învăţământ, în baza rezultatelor deosebite obţinute în domeniul formării
continue, statutul de Centru de Perfecţionare a maiştrilor-instructori din unităţile de
învăţământ cu profilele :"Alimentaţie publică", "Industrie hotelieră"şi "Turism".
Seria realizărilor în domeniul formării cadrelor a continuat cu înfiinţarea, în anul şcolar
1998/1999, a Colegiului de „ Geografia activităţilor turistice " - extensie a Facultăţii de
289
Geografie a Universităţii din Bucureşti. Pe aceeaşi linie se circumscrie şi înfiinţarea în anul
şcolar 1999/2000 a unei secţii de „Turism-Servicii" a Facultăţii de Ştiinţe din cadrul
Universităţii „Lucian Blaga" din Sibiu, av nd ca misiune pregătirea viitorilor economişti v lceni
în domeniul turismului. Filiala universitară sibiană a funcţionat până în anul 2004. Toate
acestea reprezintă, fără îndoială, o recunoaştere a eforturilor depuse ani de-a r ndul de către
cadrele didactice ale liceului, precum şi ale autorităţilor locale.
După revoluţia din 1989, a urmat o perioadă dificilă, ca urmare a schimbărilor majore
survenite în societatea românească. Profilul liceului a fost schimbat; axat iniţial pe alimentaţie
publică în turism, acesta a fost reorganizat într-o unitate şcolară hotelier- turistică, cu un
învăţământ formativ, susţinut şi sprijinit în totalitate de catedra de specialitate. S-a continuat
colaborarea strânsă cu Ministerul Turismului şi, în urma unui protocol încheiat între acesta şi
Ministerul Invăţământului, în anul şcolar 1993/1994 s-a trecut la un plan de învăţământ nou,
experimental, adecvat scopului de mai sus. Drept urmare, liceul a fost admis în Programul
PHARE VET-RO 9405, de dezvoltare a învăţământului profesional şi postliceal de specialitate
conform standardelor europene şi de recunoaştere a diplomelor absolvenţilor acestor profile în
ţările comunităţii europene. Prin participări la schimburi de experienţă în Irlanda, Danemarca şi
Italia ale cadrelor din conducere, profesori de specialitate şi maiştri instructori s-a trecut la
derularea programului, încununat de succes; baza materială a şcolii s-a îmbogăţit cu un
laborator de informatică, utilaje de alimentaţie publică, de cofetărie şi patiserie, laborator de
microbiologie şi altele. In toată această perioadă s-a extins şi diversificat colaborarea cu agenţii
economici de turism din localitate, din judeţ şi din alte staţiuni turistice din ţară privind
desfăşurarea instruirii practice a elevilor direct în unităţi productive, prin contracte ferme
încheiate între şcoală şi agenţii economici respectivi, agenţi economici, atât cu capital majoritar
de stat cât şi, mai ales, cu capital privat. Rezultatele obţinute în acest fel au condus la solicitări
ulterioare ale acestor agenţi economici de a angaja în unităţile lor absolvenţi ai unităţii şcolare
din Călimăneşti.
Resursele umane implicate în procesul de învăţământ în cadrul Grupului Şcolar
Economic, Administrativ şi de Servicii erau: 53 cadre didactice, din care 28 cadre didactice
titulare; personal T.E.S.A. 30. Resurse materiale: 13 săli de clasă; teren sport + anexe, spaţii
verzi; grup de cazare pentru elevi, cu 243 locuri; ateliere-şcoală, bucătărie, cofetărie, bar,
laborator; două cabinete de informatică.
Grupui Şcolar Economic, Administrativ şi de Servicii a derulat numeroase proiecte,
între care cităm pe cele mai relevante: 1. PHARE VET R0-9405 - Reforma învăţământului
profesional şi tehnic (postliceal), Familia ocupaţională "Alimentaţie
290
Publică - Turism şi Activităţi Conexe". Şcoală pilot; 2. PROGRAM EU-PHARE PENTRU
TURISM, organizat de Ministerul învăţământului şi Ministerul Turismului (1994); 3.
PROGRAMUL BĂNCII MONDIALE - COMPONENTA „MANAGEMENT &
FINANŢARE"; 4. PROGRAMUL BĂNCII MONDIALE -COMPONENTA „CURRICULUM
NAŢIONAL"; 5. PHARE RO: 9602-05 TTQM - Transferul de tehnologie şi managementul
calităţii educaţia pentru calitate; 6. Proiect „LEONARDO DA VINCI" RO /99/2/07096/PI
/II.l.l.b / FPC How to Work With Clients: the Travel Agent 's Guide.
Datorită calităţilor manageriale ale directorului Gheorghe Lazăr, dar şi a unui colectiv
de cadre didactice cu o pregătire foarte bună, Grupul Şcolar Economic, Administrativ şi de
Servicii a obţinut o recunoaştere internaţională, confirmată prin obţinerea unor premii
importante: Trofeul de aur (Londra, 2003), Trofeul de platină (New York, 2004), Trofeul de
diamant (Frankfurt, 2005; Paris, 2006; Geneva, 2007).
6.1.4.3. Căminele culturale

în cadrul regimului de democraţie populară impus de către comunişti, propaganda
continuă juca un rol fundamental. în cadrul complexelor mecanisme de propagandă, căminul
cultural ca instituţie juca un rol important. Căminul cultural, la începutul anilor '50 a îndeplinit
cel puţin trei funcţii inportante: de loc al celebrării cultului personalităţii lui Stalin, de „tribunal
revoluţionar" şi de centru de propagandă1. în consecinţă, autorităţile au pus un mare accent pe
construirea de noi cămine culturale şi pe întreţinerea, modernizarea celor existente.
Căminul cultural din Călimăneşti a fost înfiinţat în 1939 din iniţiativa învăţătorului Nae
Zamfirescu, care a fost şi director , dar finalizarea lucrării avea să dureze mai bine de un
deceniu. Sala mare a Căminului Cultural a fost terminată în decembrie 1952, dar
3^
celelalte săli nu fuseseră finalizate nici în
19542. încă din 1947, comuniştii au folosit
această instituţie pentru a-şi crea o imagine pozitivă în rândul românilor, dar şi pentru a celebra
diferite evenimente care marcau legătura cu U.R.S.S. Spre xemplu, la 4 februarie 1947, pretorul
plasei Brezoi ordona tuturor căminelor culturale să ofere sprijin pentru serbările şi balurile
organizate de Apărarea Patriotică, organizaţie politică controlată de comunişti, pentru
ajutorarea invalizilor3. C teva luni mai t rziu, la 27 octombrie 1947 se solicita organizarea „de
urgenţă' a unei serbări în cinstea împlinirii a 30 de ani de la „Marea Revoluţie Socialistă" din
Rusia pe data de 2 noiembrie, care să cuprindă „program artistic şi jocuri naţionale româneşti şi

3Ibidem, fond Primăria Jiblea, dos. 1/1947, nenumerotat. 291
sovietice" [sic!], iar în 7 noiembrie „preotul paroh va oficia un tedeum şi va vorbi de asemenea
despre legăturile noastre de prietenie cu poporul sovietic şi însemnătatea zilei"1.
Începând cu anul 1948, autorităţile locale au fost obligate să constituie în cadrul
căminelor culturale echipe artistice, de teatru, joc, coruri, şi să organizeze cu regularitate
„spectacole'. Tematica era evident una proletcultistă. În mai 1948 funcţiona în cadrul
Cooperativei Călimăneşti o „secţie artistică", care organiza acţiuni culturale în comunele
învecinate. Programul acestor spectacole cuprindea: interpretarea Internaţionalei, scenete (O
poveste pentru mineri de Maiacovschi), cor (Marşul UTM, Marşul Partizanilor, Noi suntem
tineretul Călimăniştean), recitări de poezii (Noi vrem pământ de Coşbuc, Ciocoii de D.Corbea)
. După 1950 va funcţiona o echipă de teatru în cadrul Căminului Cultural Călimăneşti, formată
îndeosebi din cadrele didactice ale şcolii, dar şi din câţiva funcţionari ai primăriei 2.
Incep nd cu anii 1950-1951 Sfatul Popular va acordat o atenţie tot mai mare „planului
cultural' şi implicit căminelor culturale. Astfel, între măsurile luate se numărau: asigurarea
bunei funcţionări a căminului cultural, aprovizionarea acestuia cu ziare, cărţi, broşuri,
organizarea radioficării oraşului, asigurarea propagandei vizuale şi a gazetelor de perete,
fotomontaje de stradă, organizarea de manifestaţii regulate în care să se ţină conferinţe cu
subiect „lupta pentru pace, sănătatea poporului" etc, pregătirea de manifestaţii artistice, piese,
coruri, jocuri; expuneri de fotomontaje care să arate realizările din URSS, sprijinirea cluburilor
muncitoreşti etc.3 Sunt enunţate şi planuri pentru manifestările sportive: organizarea crosului de
1 Mai 1951, amenajarea unor terenuri de volei, atletism, sprijinirea achiziţionării de materiale
sportive, înfiinţarea unui club sportiv în oraş, „antrenarea maselor în participarea la acţiuni
sportive"4.
Pe raza oraşului existau cămine culturale atât în Călimăneşti, cât şi în satele
aparţinătoare Jiblea Veche şi Jiblea Nouă. Mai funcţionau, de asemenea, o bibliotecă în
Călimăneşti şi două case de citit (Călimăneşti şi Păuşa). În Jiblea Veche Căminul Cultural
funcţiona în cadrul şcolii şi purta denumirea de „23 august". În cadrul acestuia funcţiona o
bibliotecă cu 430 de volume şi un cor mixt format din 14 persoane. In 1950 au fost puse bazele
unei echipe de teatru popular, unei echipe de dansuri şi unei brigăzi artistice.
Activitatea culturală a Căminului din Jiblea veche era coordonată de cadrele didactice: Sandu
Maria, Dicu Elena, Buruiană Antoaneta, Baidan Maria. La Păuşa, în 1949, Căminul cultural
funcţiona în casa lui Ion Manda şi purta denumrea de „Horea, Cloşca şi Crişan". Director era
Ion Catrina5. în Jiblea Nouă, Căminul Cultural cu denumirea de „1 Mai" funcţiona într-un
1Ibidem..
3ANRDJ V lcea, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 7/1951, f. 32.
4Ibidem, f. 32 verso.
5Ibidem, fond Primăria Jiblea, dos. 1141/1943-1949, nenumerotat. 292
spaţiu improvizat în cadrul şcolii elementare. Sub coordonarea directorului şcolii, învăţătoarea
Maria Sandu, s-au format o echipă de teatru, cor şi o echipă de dansuri. Abia în 29 noiembrie
1955 s-a pus piatra de temelie a Căminului Cultural din satul Jiblea Nouă, căruia i s-a dat
numele de „Căminul Cultural 30 Decembrie 1947". Momentul a fost marcat prin prezenţa
„tovarăşilor" Răducu Nicolae - Preşedintele Sfatului Popular Călimăneşti, Eftimie Ion -
secretar, Drăghici C. Gheorghe - instructor al Comitetului Raional şi Brătescu Traian -
tehnician al Sfatului Popular. Căminul Cultural era construit din fondul de autoimpunere, strâns
prin contribuţia „benevolă" a cetăţenilor. Căminul a fost proiectat de ing. Brătescu Traian, care
a condus şi lucrarea tehnică, iar zidăria a fost executată de maiştrii zidari, fraţii Geonea şi I.
Cârstinoiu din satul Seaca1.
La 1 martie 1952, Dumitru Pop, preşedintele Comitetului Executiv al Sfatului Popular
al oraşului Călimăneşti, a decis numirea următoarelor perspane în fruntea instituţiilor de cultură
locale: Coiboreanu Cornel - directorul căminului cultural Călimăneşti; Savovici Domnica -
bibliotecară centrală; Rozica Cocoş - directoarea căminului cultural Jiblea Veche; Maria Sandu
- directoarea căminului cultural Jiblea Nouă; Valeria Bulduş - responsabila casei de citit din
Păuşa; Ecaterina Popa Mare - responsabila casei de citit din Călimăneşti2.
Activitatea căminelor culturale a fost subordonată efortului de colectivizare a
agriculturii, jucând un important rol propagandistic. Această situaţie rezultă din dările de seamă
şi rapoartele întocmite cu regularitate de căminele culturale din oraşul Călimăneşti. Astfel, din
raportul de activitate al Căminului Cultural Călimăneşti pe trimestrul IV al anului 1954 rezulta
faptul că întreaga activitate a instituţiei era pusă în slujba îndeplinirii „directivelor Congresului
al II-lea alPartidului Muncitoresc la desvoltarea agriculturii". De asemenea, trebuia „să
contribuie la realizarea primului nostru cincinal, cum şi în ceea ce priveşte mobilizarea
întregilor mase populare la lupta pentru apărarea Păcii şi construirea socialismului în
Republica Populară Română". Astfel, au fost desfăşurate o serie de activităţi de către acest
colectiv: pentru reuşita campaniei de însămânţări: s-au organizat 11 serate culturale pentru
lămurirea oamenilor, s-au confecţionat două lozinci legate de muncile agricole; prin staţia de
radioficare existentă s-au ţinut 5 conferinţe, s-a pregătit echipa de teatru. În problema
colectivizării agriculturii, Căminul Cultural a organizat două seri culturale şi 3 conferinţe,
şezători culturale cu concursul elevilor. De asemenea, au fost organizate conferinţe pe diferite
„probleme internaţionale": împlinirea a 18 ani de la adoptarea Constituţiei din 1936 a
U.R.S.S., securitatea europeană ş.a.. Raportul recunoştea că existau şi probleme, în sensul că
mulţi dintre cei implicaţi în munca artistică şi propagandistică refuzau să vină la repetiţii.

Îndeosebi cadrele didactice refuzau să participe la munca de ridicare culturală. În ceea ce
priveşte pregătirea programului artistic au fost întâmpinate probleme în ceea ce priveşte
„mobilizarea tinerilor şi vârstnicilor la repetiţiile de pregătire"1.
Treptat, au apărut şi alte probleme, care au fost sesizate de autorităţi şi marcate în
dările de seamă. În septembrie 1955, în privinţa activităţii Căminului Cultural, preşedintele
Sfatului Popular observa că „în cadrul comunei acesta nu-şi desfăşoară activitatea,
transformând acest local în sală de dans în loc să aibă o preocupare de a culturaliza masa" .
Acelaşi preşedinte critica la sfârşitul lunii martie 1956 slaba preocupare a vechilor deputaţi în
ceea ce priveşte activitatea Căminului Cultural, care s-a transformat în „sală de
-3
jocuri distractive' .
Din raportul de activitate al Căminului Cultural Călimăneşti pe trimestrul II al anului
1957 rezulta faptul că exista „un activ de muncă pe resoarte, şi anume: colectiv de
conferenţiari, joc, teatru, brigadă, cor, bibliotecă". Activitatea desfăşurată consta din
conferinţe, şezători duminicale, seri culturale, audiţii la radio, jocuri de şah, pregătirea
programului pentru 1 Mai, precum şi pentru festivalul comunal de la 26 mai, pentru cel
intercomunal din 16 iunie şi pentru cel raional din 23 iunie. Era precizat faptul că activitatea
culturală desfăşurată în satele aparţinătoare era modestă 2. Şi în anul 1957 munca culturală era
îndreptată ca şi până atunci în sensul „sprijinirii muncii de transformare socialistă a
agriculturii"3.
6.2. Călimăneştiul în anii regimului Nicolae Ceauşescu

6.2.1. Evoluţia economică, socială şi culturală în prima parte a anilor '70
Anul 1970 şi consecinţele calamităţilor din luna mai. Documentele analizate din
Arhiva Primăriei Călimăneşti, datând din anul 1970, surprind efortul administrativ major depus
de autorităţi pentru atenuarea efectelor negative ale inundaţiilor produse în prima parte a anului
menţionat.
Implicarea imediată a autorităţilor locale face parte dintr-un scenariu de acţiune
generală, pentru toate localităţile româneşti afectate de inundaţii. Dincolo de puseurile
propagandistice cu privire la cauzele inundaţiilor, evenimentele din debutul lunii mai a anului
1970 deţin o reală explicaţie ştiinţifică. Lăsând la o parte atitudinile exaltate ale momentelor
dramatice traversate de comunităţile româneşti, Andrei Doneaud, directorul- adjunct ştiinţific al
Institutului Meteorologic Bucureşti oferea detalii de clarificare a evenimentelor deosebite care
1Ibidem, dos. 1/1954, ff. 28, 29.

3Ibidem, dos. 3/1957, f. 137. 294
s-au petrecut: „Un fenomen meteorologic rar întâlnit în ţara noastră, precipitaţiile abundente
se datorau întâlnirii a două fronturi atmosferice - unul de origine polară altul de origine
subtropicală, urmat de alt val polar şi de revărsările râurilor ca urmare a dezgheţului târziu al
zăpezilor, de pe versanţf1.
Dacă, în mare măsură, seismul din martie 1977 a fost motivul real al intensificării
procesului de demolare a vechiului habitat precomunist, inundaţiile din anul 1970 au
reprezentat temeiul pentru debutul amplei operaţiuni a îndiguirilor. Expresie a solidarităţii
maselor, în faţa acelor ample provocări ale naturii, aşa după cum o doreau autorităţile, trebuia
să se regăsească în mobilizarea populaţiei, pe şantierele hidroenergetice şi pe cele ale
amenajărilor cursurilor diferitelor râuri2. Mai mult, controlul asupra vieţii culturale, devenit din
ce în ce mai evident, amplificarea programelor propagandistice vor primi şi ele semnale
suplimentare din partea evenimentelor naturale petrecute3. Lupta cu stihiile naturii era, în
acelaşi timp, un mod de verificare a solidarităţii colective, cu partidul şi cu liderul
său4
Astfel, o adresă a Ministerului Transporturilor solicita primăriei, aceea care controla şi
dinamica parcului auto din comunitate, să răspundă prompt tuturor solicitărilor de ajutorare a
populaţiei aflată în regiunile calamitate din judeţ. Acest ordin prevedea înfiinţarea unui
comandament de permanenţă care să asigure efectuarea tuturor solicitărilor de transport de
bunuri sau de marfă. Un ordin, nr. 20/1970, aparţinând de această dată Consiliului de Miniştri,
prevedea ca Sfatul Popular din Călimăneşti, în măsura în care nu era afectat, să se implice în
adăpostirea şi paza patrimoniului celorlalte organizaţii socialiste sau persoane fizice ale căror
locuinţe sau sedii de instituţii au fost distruse. Primăria Călimăneşti avea misiunea de a
organiza acţiuni de intervenţie pentru recuperarea şi protejarea patrimoniului material şi tehnic
al diverselor instituţii de pe raza localităţii, care fuseseră afectate de inundaţii5. Un rol
important îl deţineau acţiunile menite să contribuie la strângerea deşeurilor metalice şi
nemetalice, la curăţarea zonelor de viaduct din interiorul şi din apropierea oraşului, organizarea
unor echipe de voluntari şi de angajaţi ai primăriei, care să acţioneze în direcţia degajării
zonelor afectate de inundaţii. Partidul era perceput chiar ca forţa supremă a naţiunii socialiste:
„Sunt răni pe care oamenii muncii, poporul nostru trebuie să le tămăduiască, prin muncă
dârză neostenită, strâns unit în jurul partidului nostru, al conducerii sale, urmând neabătut
politica, profund patriotică, a Partidului Comunist Român" . La nivelul oraşului Călimăneşti, şi
1Paul Cernat, Angelor Mitchievici, Ioan Stanomir, Explorări în comunismul românesc, vol. III, Polirom, Iaşi, 2008,
p. 144.
2Atât în anii '70 cât şi '80.
3Ibidem.
4Ibidem, p. 149.
5ANRDJ Vâlcea, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 2, 1970, ff. 40-43. 295
a împrejurimilor sale, problema complexă a amenajării torentelor de pe versanţi va rămâne
deschisă mult timp, soluţionarea sa prin proiecte coerente, realiz ndu-se la câţiva ani distanţă de
la revoluţia din decembrie 1989.
O direcţie importantă care a generat intervenţia administrativă a Comitetului Executiv
al Sfatului Popular Călimăneşti era cea legată de protejarea şi consolidarea parcului auto.
În fapt, era vorba de o iniţiativă aparţinând Ministerului Transporturilor, viz nd
responsabilizarea tuturor celor care lucrau în acest domeniu. Era vorba, în special, de şoferi şi
de responsabilii parcului auto, având în vedere că statul se confruntase cu o multitudine de
probleme, pagube materiale, delapidări generate de o conduită nocivă a categoriilor socio-
profesionale menţionate mai sus. Se recomanda primăriei Călimăneşti să se ocupe îndeaproape
de selecţia atentă a şoferilor din parcul auto orăşenesc, astfel încât aceştia să nu mai folosească
automobilele în scopuri personale sau să nu ruleze pe şoselele publice în stare de ebrietate.
Primăria avea responsabilitatea de a organiza cursuri de perfecţionare a lucrătorilor de pe
mijloacele de transport auto, astfel încât pe viitor să se evite situaţii şi momente defavorabile .
Eforturi edilitare şi fiscale ale Sfatului Popular în a doua jumătate a deceniului
şapte. Începând cu jumătatea deceniului al şaptelea, Sfatul Popular Călimăneşti a iniţiat un
complex de lucrări pe plan local, menit să surmonteze problemele de natură edilitară,
gospodărească şi pe cele cu caracter economic. S-a iniţiat un proces amplu de investiţii care, de
pildă, numai în 1969 atingeau valoarea de 30.000.000 lei. O parte din aceşti bani era consacrată
lucrărilor de modernizare a complexului balnear, ca şi realizării unor obiective precum Casa de
cultură, microreleul de televiziune, librăria, centrala termică, lucrările de renovare la Vila 30
Decembrie, Vila Cozia şi Motelul Cozia, precum şi pentru începerea construcţiei unei şcoli în
comuna Jiblea1.
Anul 1969 a marcat extinderea reţelei de apă potabilă cu încă 2 km, construcţia a două
poduri noi, amenajarea unui număr de 11 fântâni, precum şi realizarea unor substanţiale
reparaţii la drumurile ce traversau localitatea . Un rol important l-au deţinut sumele acumulate
din taxa de vizitare a staţiunii. Pe baza acestor bani s-a construit chioşcul de la Izvorul Cuza, s-
a asfaltat zona înconjurătoare Vilei 23 august, Casei de Cultură, s-au amenajat noi spaţii verzi,
dar s-a introdus şi telefonul public în satul Jiblea Nouă. în anul 1969 şi începutul anului 1970,
autorităţile Sfatului Popular au reuşit să mobilizeze la munci voluntare salariaţii din oraş,
tocmai în ideea realizării unor economii. Astfel, echipele de voluntari au acţionat în domeniul
împăduririi, al extinderii de spaţii verzi, al şantierelor de construcţii, reuşindu-se economii de
aproximativ 800.000 lei .
1ANRDJ Vâlcea, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 4, 1971-1973, f. 4. 296

Era deosebit de important pentru primăria Călimăneşti să beneficieze de o implicare
continuă a comitetelor cetăţeneşti, astfel încât obiectivele economice şi edilitare ale primăriei să
fie îndeplinite la timp. Un exemplu elocvent ni-l oferă efortul de construire a şcolii din Jiblea
Nouă, acolo unde, până la 15 august 1970, localul şcolii trebuia să fie finalizat. Tocmai de
aceea era eminamente necesară implicarea locuitorilor din sat în acţiunile de zidărie şi
transport, în asigurarea muncii calificate şi necalificate1. Pentru autorităţile comuniste, o
perfectă mobilizare obştească era asimilată dovezii că în societatea socialistă exista un spirit
democratic2. Alte exemple concludente pentru activităţile realizate de comitetele cetăţeneşti se
referă la mobilizarea locuitorilor oraşului şi ai satului Jiblea în a-şi achita îndatoririle faţă de
stat. Astfel, până la sfârşitul anului 1969, s-a putut încasa suma de 76.000 lei, şi s-au desfăşurat
acţiuni de întreţinere a drumurilor Suici - Călimăneşti, Goranu - Jiblea, Jiblea Nouă - Păuşa,
Jiblea Nouă - Jiblea Veche. Existau şi atitudini de insubordonare faţă de intenţiile conducerii
comuniste a localităţii, astfel încât rapoartele menţionează câteva zeci de cetăţeni cu o atitudine
ostilă proiectelor economice preconizate de primărie3.
1Ibidem, ff. 79-80.

2Ibidem.
3Ibidem, f. 81. 297
Un domeniu important de acţiune pentru conducerea oraşului Călimăneşti l-au
reprezentat activităţile de comerţ, mai concret, identificarea unor măsuri prin care, în anii 1969,
1970 şi 1971 să se îmbunătăţească oferta de bunuri şi servicii, de mărfuri variate către populaţia
oraşului. O primă măsură în acest sens viza crearea unor echipe de control obştesc care să
identifice neregulile apărute în reţeaua comercială. Astfel, câteva dintre măsurile imediate care
se impuneau făceau referire la: repartizarea judicioasă a mărfurilor pe unităţi, în funcţie de
cerinţele consumatorilor, tocmai pentru evitarea practicii negative a aprovizionării preferenţiale
a unor unităţi în detrimentul altora; şefii unităţilor comerciale solicitau, din timp, cererile de
bunuri, într-o manieră detaliată, pe articole, sortimente, modele, dimensiuni, culori, pe cantităţi,
astfel încât să fie evitate discontinuităţile în procesul de v nzare-cumpărare; se urmărea
asigurarea promptă a comenzilor în întreprinderile comerţului cu ridicata, precum şi a
graficelor de livrare; era importantă şi monitorizarea parcursului mărfurilor expediate, întrucât,
în foarte multe cazuri, unităţile cărora le-au fost destinate mărfurile nu se puteau bucura de
acestea; modernizarea activităţilor comerciale presupunea profilarea unor unităţi comerciale pe
zone şi în funcţie de specificul acestora; extinderea reţelei de unităţi comerciale, prin
construirea unora noi (în special în zonele mărginaşe), modernizarea altora etc.; era vizată
îmbunătăţirea nivelului de servire a consumatorilor, astfel încât, în fiecare localitate importantă
trebuia să existe c te o unitate comercială.
Primăria Călimăneştiului avea de asemenea responsabilitatea de a asigura condiţiile
optime de deschidere a anului şcolar. De pildă, pentru anul şcolar 1969-1970 se impuneau
câteva măsuri urgente care vizau: amenajarea tuturor localurilor de şcoală şi grădiniţe,
asigurarea unor condiţii pozitive pentru elevi, în a-şi petrece vacanţele şcolare într-un mod cât
mai plăcut. Terminarea curăţeniei, pregătirea claselor, amenajarea bazelor sportive, dar şi
aprovizionarea şcolilor şi laboratoarelor cu materialul didactic necesar. O problemă care
transpare din documente era neasigurarea completă a necesarului de combustibil pentru
perioada de iarnă. Conducerea primăriei Călimăneşti se obliga să asigure banii necesari pentru
achiziţionare a combustibilului, astfel încât procesul de învăţământ să se desfăşoare în bune
condiţii. Serviciul Contabilitate şi Secretariat al primăriei, prin planul său de lucru, trebuia să
asigure cheltuielile pentru toate nevoile gospodăreşti ale şcolilor.
Realizarea obiectivelor diverse, economice, socio-culturale, necesita o asigurare continuă a
fondurilor financiare. Astfel, bugetul local1 pe anul 1972 cuprindea la venituri următoarele
sume şi surse: impozit pe circulaţia mărfurilor, 20.000 lei; vărsământ din beneficiile
întreprinderilor şi instituţiilor, 100.000 lei; impozit asupra încasărilor realizate de C.A.P.
20.000; impozit pe clădiri şi impozit pe terenurile din sectorul socialist, 90.000 lei; venituri din
1 Ibidem,dos. 1/1972, ff. 18-21. 298

impozitarea dispensarului, 15.000 lei; venituri din valorificarea bunurilor, 15.000; impozite pe
salarii, 1.500.000 lei; impozite pe venitul net al C.A.P.-ului, 80.000 lei; impozit pe realizările
gospodăriilor agricole, 5.000 lei; impozit pe liber-profesionişti, 350.000 lei; impozit pe clădiri,
236.000 lei; impozit pe mijloacele de transport 23.000 lei; taxa pe timbru de succesiuni, 12.000
lei; alte impozite şi taxe, 25.000 lei; sold de casă, 300.000 lei; venituri din amenzi, imputaţii,
80.000 lei; încasări diverse, 20.000 lei; diverse venituri, 100.000 lei; donaţii primite de la judeţ,
2.679.000 lei1.
Cheltuielile pe care primăria le preconiza generau o epuizare aproape integrală a
bugetului. Astfel, se prevedeau: cheltuieli pentru amenajarea drumurilor şi reparaţii, 11.000 lei;
cheltuieli în domeniul agricol şi zootehnic, 265.000 lei; gospodărirea comunală, 1.523.000 lei;
P C I, 44.000 lei; învăţământ, 2.800.000 lei; cultură, 15.000 lei; sănătate, 555.000;
administraţie locală, 358.000 lei; alte cheltuieli, 2.000 lei2.
Condiţia pusă pentru realizarea multora dintre obiectivele economice propuse se referea
la o coerentă încasare a taxelor şi impozitelor de la populaţie. Acest aspect era justificat prin
aceea că oraşul, având un specific turistic, adăpostea mulţi cetăţeni care practicau meserii
liberale, obţineau venituri din închirieri şi desfăşurau activităţi de artizanat.
Eforturile edilitare ale primăriei Călimăneşti au evoluat şi în perioada 1972-1973,
^ . .. .3 . .
pe câteva direcţii majore : construirea unui bloc cu 20 de apartamente, cu fonduri de la
populaţie, în valoare de peste 1.600.000 lei; amenajarea unui bazin helioterm; construirea unei
centrale termice în valoare de 500.000 lei; extinderea reţelei de apă, necesitând un efort
financiar de 60.000 lei; construirea unui nou decantor, în valoare de 290.000 lei; reparaţia unor
imobile aflate în proprietatea statului, lucrări ce presupuneau suma de 50.000 lei; reparaţii
capitale la reţeaua de alimentare cu apă a oraşului, în valoare de 40.000 lei3. În vederea
realizării acestor obiective, dar şi a altora importante, se alocau următoarele sume din bugetul
primăriei: pentru gospodărire comunală, 2.570.000 lei; pentru gospodărire locativă, 204.000
lei; pentru prestări construcţii, 3.100.000 lei, din care pentru populaţie 700.000 lei, construcţii
montaj 5.138.000 lei5.
O miză importantă pentru buna funcţionare economică a oraşului şi pentru excedente
bugetare o reprezenta funcţionarea la parametri optimi a întreprinderii balneare
Călimăneşti. Pentru deschiderea sezonului balnear 1972-1973 se preconizau câteva direcţii de
acţiune: pregătirea şi instruirea personalului de deservire; aprovizionarea completă cu produse
1Ibidem.
2Ibidem, f. 23.
3Ibidem. 299
agroalimentare; realizarea planului de producţie la cazare şi masă; efectuarea lucrărilor de
investiţii şi reparaţii prevăzute în plan pentru anul 1972.
O altă analiză importantă a unei expuneri privind realizarea planului financiar pe anul
1972 evidenţiază câţiva indicatori economici foarte importanţi. Este surprinsă valoarea
producţie globale, realizată într-un procent de 113% cu o producţie suplimentară de 6,3
milioane de lei, volumul beneficiilor ridic ndu-se la peste 4.800.000 lei. La întreprinderea de
Construcţii-Montaj Călimăneşti, producţia globală a fost depăşită cu 11%, de asemenea planul
fiind depăşit şi la transportul în comun cu cca. 122.000 lei, iar la reţeaua de canalizare s-au
făcut economii de cca. 30.000 lei. S-au constatat rămâneri în urmă în domeniul distribuţiei de
apă către staţiuni, astfel încât cerinţele abonaţilor şi ale turiştilor nu au putut fi satisfăcute
integral. Deficienţe s-au constatat şi în ceea ce priveşte asigurarea curăţeniei staţiunii, nefiind
salubrizate toate zonele prevăzute1.
Totuşi, autorităţile din primărie au reuşit terminarea lucrărilor la şcoala Jiblea Nouă, la
posturile de transformare şi centralele termice, la blocul de locuinţe din Căciulata, ca şi la
decantorul din aceeaşi localitate. Un sector productiv, cu rezultate eficiente, aşa după cum
menţionau documentele, era reprezentat de cariera Cozia, acolo unde îşi desfăşurau activitatea
aproximativ 300 de muncitori, mineri, mecanici, artificieri, aici producţia globală atingând un
procent de 156,5%. S-au realizat reduceri ale preţului de cost cu cca. 3%, iar planul pe
sortimente a fost realizat după cum urmează: piatră spartă 106%, piatră brută 101,25% şi alte
produse şi subproduse 111% . La rândul său, Ocolul Jiblea a obţinut o producţie suplimentară
valorică, de 181.000 lei, în condiţiile în care toţi indicatorii de plan au fost depăşiţi2.
Menţiunile documentare pozitive fac referire şi la dezvoltarea activităţilor comerciale.
O primă direcţie în acest sens urmărea extinderea spaţiului comercial din Călimăneşti cu cca.
3000 m , prin darea în folosinţă a unui nou complex comercial, a două puncte alimentare în
sectorul Călimăneşti Sud şi Păuşa3. Volumul mărfurilor vândute populaţiei din Călimăneşti în
anul 1971 şi în prima parte a anului 1972 a depăşit suma de 70 de milioane de lei, mai mult cu
23 de milioane dec t în anii anteriori.
Rezultate pozitive s-au înregistrat şi în sectorul agricol, astfel încât, în cadrul
Cooperativei Agricole de Producţie, producţiile de grâu şi de porumb au fost depăşite cu 300-
400 ha. Cu eforturi majore, au fost terminate şi locaţiile pentru adăpostirea unui număr mai
mare de bovine adulte, din sectorul zootehnic 4. Totuşi, o misiune importantă a C.A.P.- ului
1Ibidem.
2Ibidem, dos. 3/1972, ff. 33-35.
3Ibidem, f. 30.
4Ibidem. Se constata că, adesea, utilajele agricole din patrimoniul cooperativei de producţie erau deficitare, se
utilizau cu greutate, iar rezultatele nu erau cele aşteptate. Putem deduce de asemenea că, muncitorilor agricoli
cărora le era destinată manevrarea agregatelor, le lipseau frecvent cunoştinţele necesare unei exploatări judicioase.
300
pentru anii 1972 şi 1973 se referea la antrenarea multilaterală şi consecventă a ţăranilor
cooperatori, în vederea obţinerii unei producţii ridicate .
Rezultatele obţinute în anul 1971 ridicau noi exigenţe în ceea ce priveşte valoarea
producţiei şi necesarul de investiţii pentru perioada 1972-1975. Dacă pentru anul 1972 se
prevedea realizarea unei producţii globale în valoare de 82 de milioane de lei şi un volum de
investiţii de cca. 10 milioane de lei, pentru anul 1973 valoarea acestora trebuia să se dubleze.
Mărfurile ce trebuiau să se regăsească pe piaţă atingeau valoarea de 70 de milioane de lei.
Intreprinderea balneară Călimăneşti avea misiunea de a realiza o producţie valorică de peste 40
de milioane de lei, precum şi suma de 50.000 lei valută. Statul comunist avea nevoie pentru
investiţiile importante de moneda occidentală, fie că se numea dolar sau marcă germană. In
aceste condiţii, prezenţa turiştilor străini în staţiune trebuia încurajată, întrucât ea reprezenta
stimulente financiare importante.
Pentru eficientizarea ofertei staţiunii, pentru sporirea gradului de atractivitate al
staţiunii erau necesare investiţii. Autorităţile aveau de executat, pentru anii următori, lucrări în
valoare de peste 2.500.000 lei la hotelurile ce deţineau bază de tratament . Trebuiau terminate
cele 100 de locuri de cazare şi date în folosinţă în 1974, iar în 1975 se prevedeau încă 700 de
locuri de cazare, în contextul sporirii numărului de turişti, români şi străini. In acest scop,
constructorii trebuiau să urgenteze întocmirea documentaţiei, să decidă contractarea lucrărilor,
să asigure aprovizionarea continuă a şantierelor şi să înceapă lucrările. Intreprinderea Forestieră
Jiblea urma să aibă de realizat o producţie în valoare de peste 20 de milioane de lei. Aceasta
putea fi realizată în condiţiile în care erau soluţionate celelalte probleme majore de
infrastructură şi de acces la exploatările forestiere1.
Un domeniu în care încasările erau deficitare era cel valutar, acolo unde, la capitolul
Excursii, nu se realizase nicio sumă importantă pentru bugetul Primăriei Călimăneşti. Pentru
anul 1972 erau extrem de necesare lucrări de investiţii, de gospodărire comunală şi prestări
construcţii şi construcţii-montaje, care depăşeau valoarea de 11 milioane de lei. Exigenţe
sporite se solicitau şi în cadrul rezultatelor economice ce trebuiau obţinute la cariera de piatră
Cozia (materialul pietros extras din carieră era foarte important în ansamblul activităţilor
menite să consolideze sau să refacă infrastructura localităţii), la ocolul silvic, în domeniul
panificaţiei, al apelor minerale şi al cooperaţiei meşteşugăreşti2.
Un element de presiune, introdus în discuţia cu privire la obiectivele din viitorul
apropiat, făcea referire la asumarea definitivă a responsabilităţii de către personalul care
coordona producţia .
1Ibidem.
2Ibidem. 301
Exigenţe la fel de crescute apăreau şi în domeniul agriculturii. Era nevoie de o
producţie excedentară în domeniul cerealier, pomicol, zootehnic şi prestări servicii . Trecând în
plan secundar interesele şi priorităţile individuale ale cetăţenilor Călimăneştiului, autorităţile
comuniste reclamau mobilizarea în munca agricolă a tuturor cetăţenilor din oraş. Locuitorii din
localităţile Jiblea Nouă, Jiblea Veche şi Păuşa urmau să fie determinaţi să-şi folosească în mod
judicios loturile de lângă casă, precum şi parcul zootehnic. Obiectivul imediat declarat era acela
de asigurare a fondului de stat cu produse agroalimentare1.
6.2.2. Preocupări privind aprovizionarea populaţiei din Călimăneşti pentru

perioadele de iarnă
Pentru perioada 1970-1972 Comitetul Executiv al Sfatului Popular Călimăneşti îşi lua
angajamentul de a monitoriza permanent aprovizionarea oraşului şi a staţiunii cu bunuri de larg
consum, dacă avem în vedere cele două sezoane turistice: cel de iarnă, respectiv cel de vară. în
acele perioade, consumul era crescut, iar exigenţele turiştilor - în special străini - erau diverse.
Se vor amenaja puncte de v nzare moderne, care vor fi permanent aprovizionate, dar şi
înzestrate cu personal având calificarea corespunzătoare şi o atitudine atentă şi civilizată faţă de
cumpărător. Se impune o observaţie, având în vedere acest ultim raţionament. Apar adesea în
documente numeroase dificultăţi pe care le generau angajaţii din instituţiile ce deserveau
publicul din oraş şi vizitatorii. Erau repetate atitudinile de indiferenţă faţă de nevoile celor
veniţi la odihnă şi tratament şi semnalate momente tensionate între locuitori şi gestionarii
diverselor magazine sau centre comerciale2. Era, deci, de remarcat o problemă majoră în ceea
ce priveşte resursele umane din sfera activităţilor comerciale3. Acest ultim aspect se poate
susţine şi prin faptul că documentele menţionau subliniau necesitatea continuării şi
intensificării procesului de instruire şi de atestare a unor lucrători specializaţi în exigenţele
activităţilor comerciale. Urmau să fie extinse şi atribuţiile şefului de unitate comercială, precum
şi consolidarea gradului de responsabilizare a acestuia.
Activitatea comercială era deficitară şi sub raportul instrumentelor specifice desfăşurării
acesteia. Absenţa aparatelor de măsură a utilajelor comerciale, a instrumentarului comercial,
inclusiv a cântarelor genera adesea premiza unor fraude şi, evident, a unor deficienţe în planul
comercial. Nevoia de fructe şi legume proaspete impunea extinderea reţelei comerciale în
anumite zone din staţiune, în special în momentele cu un flux turistic ridicat.
O altă practică, des întâlnită în deceniile 8 şi 9 al secolului al XX-lea, era chemarea la
întrecerea socialistă. Intenţia unor asemenea demersuri globale era tocmai de diversificare şi
1Ibidem.
2Ibidem, ff. 37-38.
3Ibidem. 302
îmbunătăţire a rezultatelor economice ale localităţilor angrenate, pentru perioade variabile de
timp, într-o asemenea acţiune. De pildă, în anul 1972, localitatea Călimăneşti era chemată la
întrecere de o altă localitate vâlceană - Drăgăşani. Pentru a răspunde la exigenţele întrecerii
socialiste, Sfatul Popular al oraşului Călimăneşti a stabilit câteva obiective majore pentru
acelaşi an, dar şi cu proiecţie pentru 1973. Se prevedeau astfel: extinderea suprafeţelor străzilor
pe o suprafaţă de peste 12.000 m şi în valoare de peste 400.000 lei; construcţii de trotuare pe o
suprafaţă de 3.600 m ; străzile 23 August, 24 Ianuarie etc.; construcţii de drumuri de acces la
punctele turistice de interes major, la monumentele istorice şi la obiectivele socio-culturale.
Valoarea estimată era de 253.000 lei; reparaţii de drumuri şi de trotuare în zona localităţilor
Jiblea Nouă, Jiblea Veche, Seaca şi Călimăneşti, în valoare de 840.000 lei; reconfigurarea
spaţiului verde din apropierea blocurilor de locuit, accesibilizarea acelor zone pe o suprafaţă de
25 mii m . Valoarea estimată a acestor lucrări era de 200.000 lei.
Dinamica economică presupusă de continua nevoie de modernizare şi înfrumuseţare a
oraşului reclama permanent sume importante din bugetul local. Pe lângă sumele al căror
cuantum era fix, comunişti din instituţiile de conducere a oraşului mizau pe continua implicare
a locuitorilor, în activităţile edilitare precum şi în cele agricole1.
Autorităţile comuniste preconizau ca până la sfârşitul anului 1973 valoarea aportului
muncii voluntar-patriotice să atingă un cuantum valoric de aproape 6 milioane de lei . Se
prevedeau astfel realizări de economii substanţiale, care să compenseze eforturile deja majore
ale bugetului.
Unul dintre obiectivele economice importante ale Călimăneştiului, care, în mod
necesar, beneficia de organizaţia politică a P.C.R, a fost Cariera Cozia - locul de unde era extras
materialul pietros, atât de necesar obiectivelor edilitare. În absenţa documentelor strict
economice, aflate în Arhiva Primăriei, am apelat tot la rapoarte cu specific politic, aparţinând
Biroului Organizaţiei de Bază a P.C.R., Cariera Cozia. Astfel, pentru anii 19711972, raportul
surprindea o îndeplinire a indicatorilor de plan, tot ca urmare a implicării politice a comuniştilor
de la exploatare. Se constata o valoare a producţiei globale realizate de 105,5%, o valoare a
producţiei marfă de 105,5%, productivitatea muncii 105,5%, iar fondul de salarii pentru totalul
salariaţilor 105,5%. Pentru îmbunătăţirea activităţii Carierei Cozia pe viitor, comuniştii care
lucrau în cadrul atelierelor specifice, aveau misiunea de a se ocupa de aprovizionarea continuă
cu piese de schimb, cu materiale specifice, cu carburanţi şi lubrifianţi, dar totodată trebuiau să
realizeze şi economii2.
1Ibidem.
2 Ibidem, ff. 22-23. 303
Pentru perioada 1971-1972 sunt important de menţionat câteva date tehnice definitorii
pentru planul de investiţii şi de acţiune generală al oraşului Călimăneşti. Erau cuprinse aici c
teva dintre cele mai importante domenii urbanistice:
Planificat (mii lei) Realizat (mii lei)
Apă distribuită 449 473
Transport comun 755 829
Canalizare 217 240
Salubritate 350 350
Gunoi colectat 222 226
Spaţii verzi 315 318
Diverse 148 155
Chirii locuinţe 133 138
Chirii localuri 43 38
Coşerit 9 1
Prestări construcţii 1.975 3.343
Construcţii montaj 1.471 1.188
Total general 6.077 7.296
În raport cu cifrele menţionate mai sus, documentele surprind o realizare de 120% a

planului, şi ca urmare a implicării membrilor de partid. Pentru viitor, rămâneau câteva obiective
importante de realizat: extinderea sistemului de captare a apei, realizarea bedantorului şi
tencuirea exterioară a unor blocuri. Trebuia remediată o altă problemă care afecta sistemul de
aprovizionare cu alimente al locuitorilor din oraş, dar şi al unităţilor ce deserveau exigenţele
turiştilor. La unităţile alimentare din Călimăneşti lipseau mărfuri de primă necesitate:
brânzeturi, măsline, produse din carne. De asemenea, lipseau din magazinele de artizanat,
porţelanurile, produsele cu specific local, suvenirurile, acestea din urmă fiind preferate de
turişti. Erau probleme şi în ceea ce priveşte cantitatea de mărfuri industriale şi textile, a căror
absenţă afecta activitatea tehnică a multor ateliere. Lipseau tabla galvanizată, anumite tipuri de
metale, role de sârmă, bare de cupru.
Trebuia extinsă reţeaua comercială şi, mai ales, trebuia creat în oraş un nou centru
comercial modern, în care cumpărătorii să ia contact cu o varietate amplă de mărfuri. Acest
aspect era imperativ, mai ales că fluxul turistic, mai mare de la un an la altul, presupunea o
varietate de nevoi1.
Deficienţele atelierului auto trebuiau şi ele surmontate, având în vedere că bunul mers
al lucrărilor fusese erodat de atitudinea lipsită de principialitate a unora dintre angajaţi. Aceeaşi
lipsă de principialitate se constata şi în rândul cadrelor ce activau în circuitul comercial şi în
sectorul alimentaţiei publice, perpetuând o practică degradantă, aceea a însuşirii de foloase
necuvenite2.
1Ibidem, f. 84.
2Ibidem, f. 56. 304
Dificultăţi cu implicaţie economică apăreau şi în ceea ce priveşte implicarea membrilor
de partid în acţiunile obşteşti, astfel înc t planul propus nu fusese atins. Pentru depăşirea tuturor
acestor dificultăţi, conectate şi la carenţele din sfera resurselor umane, Biroului Organizaţiei de
Bază a PCR solicita membrilor de partid să nu neglijeze, în viitorul apropiat, implicarea în
cursuri de calificare şi recalificare profesională 1. Era premisa majoră pentru creşterea calităţii şi
cantităţii producţiei în diversele instituţii economice.
Un punct pozitiv în efortul de intensificare a activităţilor propagandistice şi politice îl
reprezenta crearea unor cadre potrivite pentru creşterea calitativă a învăţământului de partid în
perioada 1970-1973. Astfel, s-a obţinut crearea unei participări intense a cursanţilor la
activităţile propuse, dar s-a reuşit şi atragerea la astfel de cursuri a unui număr mai mare de
lectori sau conferenţiari de partid. S-au făcut expuneri şi succinte conferinţe cu prilejul unor
evenimente politice, dar şi a unora cu valenţe istorice, s-a intensificat activitatea de diseminare
a rezultatelor pozitive din punct de vedere economic, prin intermediul agitaţiei vizuale şi al
creşterii numărului de abonaţi la presa oficială. S-a acordat atenţie sporită şi îmbunătăţirii
activităţilor cultural-artistice, menite să atragă în rândurile partidului un număr mare de tineri.
Biroul Orăşenesc de Partid s-a implicat direct în îmbunătăţirea organizării muncii pe şantierele
din Călimăneşti, dar a monitorizat şi desfăşurarea lucrărilor, s-a implicat direct în
aprovizionarea cu materiale a şantierelor în cauză. Preocupări de acest tip s-au întâlnit şi în
domeniul sectorului comercial de stat, mai ales acolo unde unităţile comerciale trebuiau
aprovizionate permanent2. In discuţiile din cadrul Biroului revenea frecvent problema
specializării membrilor de partid pe anumite sectoare de acţiune: cel economic, cel cultural, cel
social. In acest sens, angajaţii din întreprinderi, dublaţi de calitatea de membri de partid, aveau
misiunea de a participa la programe de înaltă calificare. Profesionalizarea acestor membri de
partid era percepută ca o garanţie suplimentară pentru sporirea producţiei 3: „Centrul de
greutate al preocupărilor noastre trebuie deplasat în mod energic spre fenomenele calitative din
economie, în practica tuturor organelor şi organizaţiilor de partid, începând cu Comitetul
Orăşenesc de Partid şi sfârşind cu organizaţiile de partid pe întreprinderi, unităţi şi sectoare.
Fiecare comunist trebuie să-şi înrădăcineze atitudinea de fermă angajare faţă de tot ceea ce
implică determinarea, calitatea şi eficienţa muncii. " Sectorul social din Călimăneşti era
perceput ca un domeniu unde organizaţiei orăşeneşti de partid i se solicita să intervină, în
3^
„spiritul egalităţii şi echităţii socialiste" . în acest sens, era relevant numărul mare de scrisori şi
reclamaţii venite de la locuitorii Călimăneştiului, cu privire la probleme care, în accepţiunea
1Ibidem, f. 57.
2Ibidem, dos. 45, 1971-1972, ff. 25-30.
3Ibidem, f. 68. 305
autorităţilor comuniste, afectau morala publică şi raporturile sociale: atitudini principiale ale
angajaţilor faţă de cetăţeni, speculă, furt, atitudini de indolenţă sau reacţii violente ale
funcţionarilor, în relaţia cu problemele cetăţenilor. Se constata că furtul devenise o reală
ameninţare pentru conducerea oraşului Călimăneşti. în aceste condiţii era solicitată o atenţie
maximală faţă de solicitările şi sesizările cetăţenilor din Călimăneşti. Imperativă devenea şi
organizarea unor acţiuni de masă, de educare a cetăţenilor oraşului, pe direcţia respectării
bunurilor obşteşti1. Multe dintre sesizările cetăţenilor fuseseră trecute cu vederea, ele invocând
creşterea neîncrederii cetăţenilor în capacitatea autorităţilor de a le rezolva problemele
numeroase pe care le semnalau2. Foarte multe scrisori şi semnalări erau trimise de către
locuitorii Călimăneştiului atât conducerii Postului de Miliţie, cât şi conducerii Cooperativei
Agricole de Producţie, privind intervenţia acestora în vederea intensificării procesului de
gospodărire a oraşului, de surmontare a problemelor transportului în comun, de înlăturare a
fraudelor în ceea ce priveşte patrimoniul unităţii C.A.P., de apărare a proprietăţii obşteşti.
întâlnim, în aceleaşi sesizări, şi nemulţumiri ale muncitorilor din diverse instituţii (industriale
sau cu specific agrar) vizavi de ignorarea normelor de principialitate în muncă, de disciplină în
producţie, de respectare a drepturilor colective. Organelor conducerii de stat le era solicitată
creşterea numărului de audienţe, ele reprezentând singura soluţie pentru identificarea celor mai
potrivite rezolvări la problemele ridicate de locuitorii oraşului Călimăneşti. Era considerată
insuficientă popularizarea normelor juridice ale statului şi a hotărârilor partidului de la nivel
central.
Cu toate acestea, exigenţele dezvoltării oraşului impuneau, pentru perioada 19721976,
un nou plan de măsuri, care, pe de o parte, ne ilustrează provocările viitorului, iar pe de alta, ne
familiarizează cu dificultăţile cu care se confruntau edilii în prima parte a anilor '70. Totodată,
acelaşi plan cuprindea măsurile pe termen mediu şi cuantumul economic al acestora, în sfera
principalelor domenii de activitate de la nivelul oraşului Călimăneşti:
I. Pentru Întreprinderea balneară Călimăneşti volumul de investiţii se ridica la peste
12.900.000 de lei, repartizate după cum urmează: peste 700.000 lei pentru recondiţionarea şi
modernizarea Vilei „7 Noiembrie". Pe baza măsurătorilor economice, autorităţile estimau o
economie de 80.000 lei, ca urmare a activităţilor de muncă patriotică; continuarea lucrărilor la
Complexul balnear cu 240 de locuri, în valoare de 12.000.000 lei, ce urma să fie dat în folosinţă
în anul 1972. Şi aici erau prevăzute economii de 140.000 lei, ca urmare a implicării salariaţilor
din celelalte sectoare economice3;
1Ibidem, f. 81.
2Ibidem.
3Ibidem. 306
II. Întreprinderea de Gospodărie Comunală şi Locativă avea repartizată suma de aprox.
1.500.000 de lei pe următoarele obiective: extinderea centralei termice din Căciulata şi
construirea a două blocuri de locuinţe noi; extinderea sursei de apă prin construirea a două
puţuri de captare la Uzina de Apă din Căciulata, precum şi construirea unui decantor pentru
apele reziduale; şi aici erau prevăzute economii de cca. 35.000 de lei;
III. În sectorul comerţului de stat se prevedea începerea construcţiilor pentru un nou
centru comercial, pentru atingerea acestui obiectiv fiind necesară implicarea imediată a
Direcţiei comerciale dar şi mobilizarea cetăţenilor în acţiuni de debarasare a spaţiului prevăzut
pentru construcţia viitoare1. La fel de importantă era şi implicarea Consiliului Popular
Călimăneşti în urgentarea lucrărilor de extindere a pieţei oraşului, având în vedere cererea de
bunuri, aflată într-un proces de creştere şi diversificare.
IV. Ocolul silvic avea ca obiectiv împădurirea unei suprafeţe de peste 300 ha, acest
demers necesitând o sumă de peste 800.000 lei. Prin muncă patriotică urmau să fie împădurite
cca. 15 ha;
V. C.A.P. Călimăneşti beneficia de o sumă de aproape 1.300.000 lei, în vederea
acoperirii următoarelor investiţii: plantarea a 50 ha de meri; cultivarea a 10 ha de cartofi,
precum şi alte culturi intercalate; terminarea complexului de grajduri şi adăposturi pentru
animale, dar şi aprovizionarea cu materiale pentru definitivarea drumului de acces în sectorul
zootehnic; se prevedeau acţiuni de combatere a eroziunii solului, de îndiguiri, de extindere a
sistemului de irigaţii şi de amenajare a unei suprafeţe agricole de 76 ha;
VI. Consiliul Popular Orăşenesc, împreună cu personal tehnic de specialitate, va iniţia
acţiuni de amenajare a unor drumuri, de protejare a unor terenuri destinate locuinţelor,
regularizare a unor izvoare şi pâraie în localităţile Jiblea Veche, Seaca, Căciulata, Cozia2.
Pentru perioada 1972-7975, suma alocată cheltuielilor de gospodărire publică, atât în
localitate cât şi în staţiune, era de peste 22.000.000 de lei, după cum urmează: la Intreprinderea
Balneară Călimăneşti era prevăzută o sumă de 3 milioane de lei pentru
modernizarea vilelor Carpaţi, Liliacului şi Florilor. Erau impuse, totodată, economii de
2^
aprox. 140.000 de lei ; Intreprinderea de Gospodărie Comunală şi Locativă urma să investească
peste 14 milioane de lei pe următoarele direcţii: procurarea unor utilaje de lucru, extinderea
reţelelor de canalizare, pentru reparare de străzi şi pavare, pentru construcţia de locuinţe şi
pentru extinderea reţelei de apă. Trebuiau terminate lucrările privind amenajarea pieţei, dar şi
lucrările de îndiguire a unor p raie, care, în contextul precipitaţiilor crescute, puteau să creeze
un pericol de inundaţii, pentru localităţile Jiblea Nouă, Jiblea Veche, dar şi pentru sectorul
1Ibidem.
2Ibidem, ff. 88-90. 307
zootehnic al C.A.P.-ului. Documentele din Arhiva Organizaţiei de partid Călimăneşti insistă,
aproape continuu, pe alimentarea unei solidarităţi umane între locuitorii Călimăneştiului în
vederea urgentării lucrărilor de tip edilitar şi social1.
Aprovizionarea oraşului şi a staţiunii cu legume, fructe şi cu produse animaliere
depindea, în mare măsură, de o productivitate crescută a fermelor din cadrul Cooperativei
Agricole de Producţie. Un raport de tip evaluativ cu privire la rezultatele producţiei din cadrul
C.A.P. evidenţia, pentru anii 1972-1973, principalele realizări, dar şi dificultăţile cu care
producţia agricolă din Călimăneşti se confrunta. Astfel, ferma pomicolă, deşi obţinuse
0 producţie de 35 de vagoane de fructe, fusese afectată parţial fie de absenţa utilajelor de
recoltare sau a resurselor umane, fie de coordonarea deficitară a acţiunilor specifice de către
Intreprinderea de Legume şi Fructe Vâlcea. Recoltarea porumbului fusese realizată în proporţie
de 70% şi ca urmare a implicării elevilor din Liceul Călimăneşti şi din Şcoala Generală Jiblea2.
Apăreau însă deficienţe în ceea ce priveşte depozitarea producţiei de cereale, dar şi referitor la
absenţa unor acţiuni concertate privind arăturile de toamnă. Recoltarea cartofilor fusese
realizată parţial, având în vedere tot absenţa utilajelor, dar şi a resurselor umane 3. Asigurarea
nutreţurilor pentru iarnă, astfel încât animalele să nu aibă de suferit, fusese realizată parţial,
urmând ca procesul de depozitare să fie intensificat o dată cu implicarea mai activă a
membrilor cooperatori. În ansamblu, se considera că producţia de cereale era pozitivă, ca şi
producţia de legume şi fructe, astfel încât, pentru perioada iernii, să nu apară dificultăţi în
sectorul de alimentaţie publică. Tot pentru traversarea perioadei de iarnă, sectorul de
gospodărire comunală şi construcţii prevedea monitorizarea proceselor de adăpostire a
utilajelor şi a combustibililor necesare pentru realizarea obiectivelor infrastructurii . Pentru ca
eforturile edilitare să nu fie afectate de modificările climatice şi de condiţiile nefavorabile,
responsabilii şantierelor impuneau urgentarea procesului de sporire a cantităţii de materiale, a
parcului auto, dar şi de aprovizionare cu lemne, necesare pentru efectuarea încălzirii în barăcile
muncitorilor. Degajarea căilor de acces către cele mai importante şantiere din oraş şi din
apropierea oraşelor urma să se facă până la lăsarea primului val de frig. Era prevăzută o
aprovizionare coerentă cu alimente şi îmbrăcăminte a muncitorilor care activau în aceste unităţi
.
Momentele de sărbătoare generate de datele cu însemnătate istorică în contextul
perioadei abordate - cum ar fi ziua de 30 Decembrie, o zi a proclamării republicii - impuneau o
presiune administrativă suplimentară şi atrăgeau după sine o responsabilitate a celor aflaţi la
conducerea partidului. Astfel, pe lângă ritmul obişnuit al acţiunilor de tip socio-economic şi
1Ibidem, ff. 98-101.

2Ibidem, ff. 115-116.
3Ibidem. 308
edilitar din oraş, asemenea momente festive impuneau intervenţii suplimentare. Un astfel de
plan de măsuri, din 1972, este ilustrativ pentru cele susţinute mai sus.
Astfel, în problemele de comerţ şi în cele de înfrumuseţare a oraşului, erau prevăzute
următoarele exigenţe: plasarea becurilor multicolore în centrul oraşului, pe sectorul liceu -
sediul P.C.R.; amenajarea oraşului copiilor în parcul central; aprovizionarea unităţilor
comerciale din oraş şi din punctele cheie ale complexului balnear; organizarea revelionului în
unităţile T.A.P.L. şi I.B.C.; asigurarea bunei deserviri a populaţiei, dar şi aplicarea tuturor
măsurilor pentru prevenirea incendiilor.
În problemele de pază şi securitate a unităţii, se prevedea: impunerea unui sistem de
securitate viabil la I.B.C, I.J.C, Vinalcool, P.T.T.R, I.G.O., C.A.P., cariera Cozia, Ocol silvic,
U.T.C. şi sindicat1. Sărbătorirea zilei de 30 Decembrie în instituţiile din Călimăneşti se va
realiza prin: asigurarea curăţeniei sediilor instituţiilor de stat; pavoazarea acestora cu drapele
ale R.S.R.; organizarea, pe data de 29 decembrie 1972, a unui program artistic dedicat zilei de
30 decembrie, în care să fie antrenate formaţiile de amatori ale Casei de Cultură. Se impunea
mobilizarea salariaţilor prin intermediul şefilor de unităţi. Era precizat ferm faptul că
activităţile respective trebuiau să fie dublate în conţinutul lor de o puternică componentă
politică2.
Sezonul de vară 1973 şi implicit cel turistic beneficia de un statut prioritar, în ceea ce
priveşte investiţiile materiale şi cele umane ce trebuiau, fără tăgadă realizate. Se prevedeau
sumele necesare pentru: reparaţii pentru un număr de 56 vile; înfiinţarea de noi puncte pentru
deservirea turiştilor aflaţi la tratament; stabilirea unui orar coerent pentru asigurarea unui număr
crescut de autobuzele, pe întreg parcursul sezonului estival; toate birourile pentru asigurarea
serviciilor turistice urmau să fie încadrate cu personal specializat; sectorul medical beneficia de
aparatura necesară executării unui număr mare de proceduri, în condiţiile creşterii volumului de
servicii medicale; urmau să fie deschise încă 4 unităţi comerciale noi; erau în curs de renovare
cantinele din Complex .
Lucrări ample se realizau la infrastructura turistică: amenajarea plajei de pe faleza
Oltului, schimbarea pardoselii la cabane, amenajarea bungalouri-lor, schimbul de apă termală,
înlăturarea reziduurilor din bazine, toate acestea demarate din presiunea apropierii unui sezon
turistic ce impunea exigenţe, mai ales dacă avem în vedere faptul că numărul turiştilor străini
era în creştere3.
O altă provocare importantă pentru edilii oraşului apăruse în mai 1973, şi era legată de
inundaţiile care afectaseră locuinţele şi terenurile agricole in comunele JibleaVeche şi Jiblea
1Ibidem, f. 200.
2Ibidem.
3Ibidem. 309
Nouă, dar şi porţiuni în spaţiul cu destinaţie turistică. Ploile torenţiale provocaseră deopotrivă
daune şi sectorului zootehnic1. Existaseră chiar şi 4 familii afectate de acele inundaţii, ce au
beneficiat de terenuri de construcţie a propriilor locuinţe, în zonele mult mai ferite de
revărsările pâraielor care traversau teritoriul Călimăneştiului dar şi în teritoriile adiacente
oraşului. Refacerea podeţelor, a podurilor, a porţiunilor de teren şi de drum solicitau o sumă
importantă de bani, cca 1 milion de lei de care conducerea oraşului nu dispunea. în consecinţă,
Comitetul Executiv al Sfatului Popular solicita Comitetului Executiv al Sfatului Popular
Judeţean să intervină financiar pentru sprijinirea lucrărilor de refacere a infrastructurii2.
Asigurarea celor mai bune condiţii pentru desfăşurarea activităţilor sportive devenea
imperativă, mai ales pentru faptul că singurul teren de fotbal din Călimăneşti nu era îngrijit
corespunzător. Gazonul urma să fie recondiţionat, spaţiul de joc urma să fie protejat cu un gard
de contur iar cabinele pentru sportivi necesitau o reconstrucţie integrală. Echipa de fotbal
„Cozia"-Călimăneşti, necesita, la rândul ei, sume de bani pentru pregătirea şi participarea în
activitatea competiţională3. Urgentarea lucrărilor de recondiţionare era cu atât mai importantă
cu cât apropierea sezonului turistic impunea acest fapt.
O informare, din a doua jumătate a anilor '70, asupra exigenţelor ridicate de importanţa
sportului de masă evidenţia, pe de o parte, capacităţile de a performa ale elevilor şi tinerilor din
Călimăneşti, iar pe de altă parte reliefa dificultăţile de ordin organizatoric şi material. În aceste
context era solicitată implicarea Birourilor Organizaţiilor de Bază din UTC, Pionieri şi şcoală
pentru stimularea activităţilor sportive şi pentru asigurarea unei diversităţi a acestora. Era
recunoscută implicarea elevilor din Călimăneşti în întreceri cu specific sportiv, la nivel
judeţean şi chiar naţional. În aceste condiţii, deşi oraşul nu dispunea de o şcoală sportivă,
competenţele unei asemenea instituţii urmau să fie asigurate de Asociaţia Sportivă „Cozia". Se
acorda atenţie, deopotrivă, organizării unor cursuri de înot dar şi a activităţilor diverse, din
cadrul concursului naţional „Daciada" care, pentru autorităţi, reprezenta momentul cel mai
ilustrativ în ceea ce privea îmbinarea sportului cu munca patriotică . Erau vizate, deopotrivă,
activităţi de şah, fotbal şi orientare turistică (alături de activităţi turistice propriu-zise, pentru
şcolari dar şi pentru
.3
tinerii din întreprinderile economice)4.
Între cele mai importante concursuri sportive la care tinerii din Călimăneşti se făcuseră
remarcaţi, amintim Cupa Tot înainte, Cupa 1 Mai, Cupa Vacanţei, Cupa Alergătorului şi
1Ibidem, dos. 6/1973, f. 67.

2Ibidem, f. 335.
3Ibidem, ff. 339-340. Stadionul din Călimăneşti reprezenta spaţiul pentru desfăşurarea unor activităţi sportive
diversificate, fiind deopotrivă şi un spaţiu de agrement pentru turiştii care practicau sporturile de echipă.
4Ibidem. 310
întâlniri de mini-fotbal, mini-handbal, cu Şcoala Sportivă din Râmnicu- V lcea, cu Liceul
mecanic nr. 2 etc. Asemenea evenimente se organizau cu prilejul unor momente festive ca 1
mai şi 23 august, ele prilejuind, aşa după cum dorea propaganda să prezinte, o mobilizare
exemplară a maselor de comunişti. Liceul din Călimăneşti, împreună cu Organizaţia U.T.C.,
dar şi cu Organizaţia Asociaţiei Sportive „Cozia", au demarat activităţile de elaborare a unui
program competiţional care să mobilizeze tineretul călimăneştean. Preocuparea pentru
practicarea sportului trebuia cultivată cu ritmicitate din şcoală. Astfel, cadrelor didactice de
specialitate le revenea misiunea de a organiza, în liceu şi în şcolile generale, colţuri
expoziţionale cu materiale sportive, cu afişaje, care să contribuie, într-o anumită măsură, la
perpetuarea unei atitudini pozitive faţă de mişcare.
Sunt sesizate, totuşi, o serie de neajunsuri importante, cum ar fi lipsa spaţiului complet
amenajat şi a echipamentului sportiv. Nu exista încă un teren de volei şi nici un teren de tenis
de câmp, care să deservească chiar turiştii veniţi în staţiune şi dornici să se destindă. Aceleaşi
deficienţe în practicarea activităţilor sportive se găseau şi la nivelul complexului balnear. I se
solicita organizaţiei politice din cadrul Intreprinderii Balneare să conceapă un plan de
amenajare şi dotare completă a unei baze sportive, astfel încât turiştii să aibă posibilităţi de a
practica educaţia fizică1.
6.2.3. Situaţia socială din Călimăneşti şi strategii privind îmbunătăţirea stării de

sănătate a populaţiei
Fiind cunoscute obiectivele politicii demografice ale regimului comunist, dar şi
necesitatea privitoare la îmbunătăţirea situaţiei stării de sănătate publică a locuitorilor Rom
niei, am avut în vedere analiza unui plan de măsuri de la sfârşitul anilor '70, cu privire la
soluţiile pentru remedierea situaţiei menţionate mai sus. Astfel, autorităţile din oraş, ca urmare
a directivelor venite de la centru, urmau să depisteze gravidele aflate în primele 3 luni de
sarcină, tocmai pentru reducerea ratei avorturilor şi, implicit, a mortalităţii infantile. Erau vizate
şi măsurile de îmbunătăţire ale condiţiilor de igienă ale tinerelor, viitoare mame. Se solicita în
măsură de urgenţă intensificarea campaniei de depistare a focarelor de T.B.C., precum şi
îndeplinirea planului de vaccinări împotriva flagelului.
Era vizată, de asemenea, îmbunătăţirea capacităţii de intervenţie urgentă prin creşterea
numărului de medici de la dispeceratul de salvare din localitate. Una dintre dificultăţile ce
trebuiau surmontate presupunea asigurarea unei asistenţe coerente, pe timpul nopţii, pentru
populaţia din Călimăneşti. Era discutată importanţa unei activităţi profilactice pentru prevenirea
1Ibidem, ff. 249-250. 311

creşterii ratei bolilor venerice. Deopotrivă, se solicita postului local de miliţie să identifice
persoanele cu predispoziţie către asemenea forme de
boală1.
Era vizată o campanie de îmbunătăţire a asistenţei medicale în ceea ce priveşte
problemele stomatologice. Aceasta consta în organizarea unor cercuri de informare cu privire la
cauzele care duc la îmbolnăvirea dinţilor. In această activitate urma să fie antrenată şi Casa de
Cultură, împreună cu elevii din instituţiile şcolare ale Călimăneştiului, fiind organizate
concursuri sub egida sanitarilor pricepuţi, redactarea unor gazete cu profil sanitar, pentru
informarea continuă a locuitorilor.
Igiena publică urma să fie asigurată permanent prin colectarea resturilor menajere de
cel puţin 3 ori pe săptămână, prin izolarea focarelor de deşeuri menajere, curăţenia permanentă
a grupurilor sanitare publice, spălarea străzilor, debarasarea canalelor de scurgere2.
Problemele de infrastructură şcolară. Deschiderea anului şcolar 1980-1981 a
prilejuit o analiză detaliată a situaţiei infrastructurii şcolare. Aceasta se confrunta cu probleme
care ar fi putut compromite desfăşurarea anului şcolar. Astfel, erau restante lucrările la Şcoala
Generală Călimăneşti, la grădiniţe, la Şcoala Generală Jiblea Veche. Astfel, rămâneau în
suspensie lucrările de izolare a acoperişurilor, de alimentare cu apă, de izolare a clădirilor.
Lipseau chiar noi capacităţi de primire a elevilor, astfel încât, de pildă, Şcoala Generală din
Călimăneşti ar mai fi avut nevoie de încă două săli de clasă pentru desfăşurarea optimă a
procesului de învăţământ. Liceul economic şi de drept administrativ necesita, la rândul său, o
aprovizionare continuă a cabinetelor şcolare şi a laboratoarelor de specialitate. în aceste
condiţii, se solicita chiar intervenţia Comitetului Orăşenesc de Partid pentru monitorizarea
procesului de extindere şi îmbunătăţire a spaţiului destinat activităţilor de şcolarizare. O
necesitate stringentă, care se perpetua din anii anteriori, viza construcţia unei noi grădiniţe în
localitatea Călimăneşti3.
Problemele de infrastructură pentru Călimăneşti nu cuprindeau doar aspectele privind
lăcaşurile şcolare. Un raport asupra stadiului lucrărilor în construcţii, la sfârşitul anului 1979,
ilustra faptul că, la momentul respectiv, Călimăneştiul era similar unui vast şantier de
construcţii, în special cu caracter hidroenergetic. Starea generală a străzilor era deficitară, la fel
şi fluxul de circulaţie . Eforturile depuse de autorităţi, împreună cu comitele de cetăţeni, se
orientau într-un mod imediat către asfaltarea parţială sau integrală a unor artere importante din
oraşul Călimăneşti. Acest fapt ar fi anulat problemele legate de transportul şi circulaţia pe
acestea, apărute mai ales în perioadele cu precipitaţii
1Ibidem, dos. 2/1979, ff. 18-19.

2Ibidem, ff. 20-21.
3Ibidem,, dos. 3/1980, ff. 29-30. 312
abundente1.
6.2.4. Dinamica socio-economică şi culturală a oraşului Călimăneşti între anii 1975

şi 1989. Forme specifice de evoluţie
Una dintre cele mai importante instituţii care susţinea procesul economico-edilitar era
întreprinderea de Gospodărire Comunală şi Locativă Călimăneşti. Pornind de la datele tehnice
pe care ni le oferă un raport economic întocmit de Organizaţia de Bază a I.G.C.L.
Călimăneşti, pentru perioada 1975-1976, constatăm care erau principalele elemente economice
planificate şi care era cuantumul realizării lor. Nu era trecută cu vederea nici implicarea politică
pentru obţinerea rezultatelor pozitive2. Situaţia se prezenta astfel:
I. Gospodărie comunală Plan Realizat
apă - 163.000 235.000
canal - 85.000 128.000
transport în comun - 230.000 247.000
transport marfă - 45.000 18.000
salubritate - 80.000 80.000
gunoi colectat - 75.000 88.000
diverse - 20.000 20.000
II. Gospodărie locativă Plan Realizat
chirii locuinţe - 50.000 50.000
chirii localuri - 12.000 12.000
încălzire termică - 30.000 40.000
III. Prestări construcţii Plan Realizat
sector socialist şi particular - 800.000 1. 037.000
IV. Construcţii-montaj 475.000 355.000
TOTAL GENERAL 2.065.000 2.310.000
Fondul de salarii fusese prevăzut pentru suma de 749.000 lei, realizându-se preliminar o
sumă ce a depăşit prevederea iniţială cu aproape 100.000 lei. Productivitatea muncii pe fiecare
salariat, pentru intervalul amintit, a fost prevăzută la suma de 10.352 de lei, realiz ndu-se, însă,
11.100 de lei. Preţul de cost planificat pentru 1.000 lei producţie marfă a fost de 890 lei şi s-au
realizat 884 de lei, ca urmare a unor deficienţe contabile. Nu s-au constatat pagube materiale
pentru această perioadă de producţie, existând însă deficienţe în ceea ce priveşte aprovizionarea
cu materiale a şantierelor de construcţii. Costul social al muncitorilor din întreprindere pentru
această perioadă a implicat un număr de 416 zile de concediu, pentru care se plătise preliminar
suma de 17.000 lei. De asemenea, s-au luat măsuri pentru aplicarea normelor de protecţie
1Ibidem.
2 Ibidem, dos. 35/1978-1980, ff. 69-70. 313
contra accidentelor de muncă şi a incendiilor. Pentru perioada 1976 - 1977, C.A.P.-ul
Călimăneşti avea ca obiectiv creşterea efectivelor de animale, după cum urmează: în anul 1976
- un număr de 560 de bovine, în anul 1977 - un număr de 570 de bovine; vaci şi junci, în 1976 -
320, în '77 - 330; ovine, în 1976 - 1.200, respectiv 1.300 în 1977; oi şi mioare, 900 în 1976, 900
în '77. Producţia zootehnică pentru perioada '75-77 urma să depăşească peste 4.000 l lapte
de vacă şi peste 3.000 kg de lână1. Se impunea asigurarea integrală a calităţii de producţie
şi reproducţie a efectivelor animaliere. Livrarea tineretului taurin urma să se facă la o
greutate minimă de 320 de kg, iar a celor adulte la greutatea minimă de 420 kg. Pentru
asigurarea bunei creşteri a acestora, era necesară o revizuire în viitorul apropiat a calităţii
•2
furajelor. Tocmai de aceea, trebuiau extinse cu 10 ha culturile de plante furajere .
Termenele de realizare a producţiilor agricole, în perioada amintită, presupuneau o
implicare amplă a tuturor categoriilor social-profesionale din oraş. Faptul acesta denota
deficienţe în ceea ce priveşte resursele umane şi personalul specializat din cadrul C.A.P.
Călimăneşti. Astfel, Complexul Balnear Călimăneşti avea obligaţia ca prin angajaţii săi să
recolteze o suprafaţă de 50 ha, complexul U.G.S.R. - 10 ha, Cariera Cozia - 20 ha, sectorul
comercial - 15 ha, P.T.T.R. - 5 ha, panificaţia - 7 ha, ocolul silvic - 5 ha, Şcoala Generală Jiblea
Veche - 1 ha, Şcoala Generală Jiblea Nouă - 1 ha, circa veterinară - 1 ha, Vinalcoolul - 2 ha,
sectorul ape minerale - 2 ha, cinematograful - 2 ha. Se solicita chiar şi implicarea instituţiilor de
mai sus, cu propriul parc auto, în transportarea forajelor în incinta sectorului zootehnic al
cooperativei de producţie2.
Exigenţe economice sporite se perpetuează şi pentru anul 1977, în acest sens, discuţiile
din cadrul biroului politic al Organizaţiei de Partid Călimăneşti denotând principalele direcţii
de acţiune economică. Se prezentau date importante cu privire la principalii indicatori
economici. În consecinţă, în domeniul producţiei industriale, prezentăm principalii indicatori de
plan, pe o perioadă de 10 luni3:
Indicatorul Plan Realizat
Producţie globală 50.000 lei 51.000 lei - 109%
Producţie marfă 35.000 lei 36.000 lei - 100,6%
Productivitatea 61.000 lei 61.000 lei - 100%
muncii
Export 590.000 lei 683.000 lei - 115%
Beneficii 485.000 lei 496.000 lei - 103%
Investiţii 5.240.000 lei 5.960.000 lei - 114%
1Ibidem, ff. 59-60.

2Ibidem.
3Ibidem, ff. 55-60. 314
Datele
Altele cu privire la activitatea3.600
de prestări
lei servicii se prezentau după cum urmează 5:
4.180 lei
Denumirea unitătii Plan Realizat
Complexul balnear 26.670 lei 26.000 lei
Călimăneşti
Complex sanatorial 6.200 lei 6300 lei
U.G.S.R.
Cooperaţia 1.570 lei 1.111 lei
meşteşugărească
P.T.T.R. 2.106 lei 2.129 lei
Se putea observa că la capitolul servicii către populaţie ponderea dominantă o deţineau

unităţile balneare, cooperaţia meşteşugărească, oficiul P.T.T.R. şi alte unităţi economice mici
din oraş. Absenţa unor sume mai mari în bugetul prevăzut a generat o serie de dificultăţi
fluxului de servicii pe anul 1977. Un exemplu de nerealizare a planului îl reprezintă sectorul
balnear al O.J.T. pe anul 1977, când au rămas neocupate un număr de 570 de locuri, astfel înc t
planul nu s-a realizat. Lipsa de răspundere, ca şi unele deficienţe profesionale au afectat
calitatea serviciilor pentru anul 19771.
Pentru anii 1979-1980, se impunea remedierea deficienţelor în sectorul comercial şi
meşteşugăresc, diversificarea calităţii serviciilor turistice, mai ales că oraşul Călimăneşti era
integrat în circuitul turistic internaţional2.
Pe anul 1978, principalele obiective pentru consolidarea aspectului, dar şi serviciilor
oferite de instituţiile orăşeneşti turiştilor şi locuitorilor erau: construcţiile de străzi, construcţiile
de trotuare, reparaţiile străzilor şi trotuarelor, extinderea spaţiilor verzi, amenajarea de baze
sportive, edificarea unor poduri de legătură, realizarea unor lucrări de îndiguire şi amenajare de
maluri, construcţia de f nt ni, amenajarea de noi terenuri de joacă pentru copii, plantările de
gard viu, care să dea un aspect atrăgător staţiunii, plantările de arbori şi de pomi fructiferi,
diverse alte lucrări. Acestea solicitau bugetului de stat o sumă de peste 10 milioane de lei.
Anul 1980 se prezenta cu o producţie globală de peste 109%, iar producţia marfă
depăşea 125%. Intrările în fondul de stat a ceea ce priveşte principalele produse alimentare
depăşea procentul de 110%, iar expresia financiară a acestor venituri era de 951.000 lei. Se
înregistrau însă restanţe la unele produse, cum ar fi: produsele de balastieră, de la staţia
construcţii hidrotehnice Olt defileu, în timp ce prestările de servicii către populaţie nu se
ridicau la un procent maxim, ci doar la 95%, cu un minus de 6.000 lei. Trebuiau remediate şi
problemele legate de infrastructură, apărute la Intreprinderea orăşenească de construcţii-
montaj.
Pentru perioada 1978-1980, sectorul balnear obţinea rezultate economice pozitive, după
cum urmează: la încasări valutare se atingea un procent de 140%, la dinamica turismului intern
1Ibidem.
2Ibidem. 315
indicatorul era de 100,9%, la prestări hoteliere - 109%, la serviciile de tratament - 109%, la
beneficii - 108%. Spre deosebire de anii precedenţi, ca urmare a integrării în circuitul
internaţional a hotelului Cozia (odată cu darea sa în folosinţă în anul 1979), numărul turiştilor
străini a crescut şi s-a diversificat, în funcţie de ţările de provenienţă: R.D.G. - 153 de turişti,
R.S. Cehoslovacă - 179 de turişti, R. P. Ungară - 46, R.P. Polonă - 59, R.F.G. - 1.214. Se poate
observa diferenţa majoră între capacitatea de servicii turistice oferite de statele socialiste
cetăţenilor lor - în total 437 sosiţi - şi numărul foarte mare de turişti veniţi, în aceeaşi perioadă,
numai din R.F.G1.
Anul 1980 a impus şi eforturi importante pentru înfrumuseţarea staţiunii, pentru
amenajarea parcurilor şi spaţiilor verzi din zona de agrement, pentru conferirea unui
2^
caracter atractiv, în perspectiva intensificării activităţilor de promovare a turismului . In acest
ultim sens, a fost nevoie şi de o mobilizare politică a locuitorilor Călimăneştiului pentru
asumarea sarcinilor civice şi cetăţeneşti.
Propaganda oficială considera că cincinalul 1980-1985 reprezenta o miză majoră în
ceea ce priveşte depăşirea rezultatelor economice ale cincinalului viitor, dar şi asigurarea unei
calităţi superioare a producţiei, în raport cu cincinalul trecut.
Luând în serios un asemenea „angajament", una dintre cele mai importante instituţii
economice - Complexul Balnear Călimăneşti - raporta următoarele rezultate economice, pentru
anul 1981: volumul total al activităţii economice era de 113.333.000 lei, din care: desfacere
mărfuri - 58.250.000 lei, prestări servicii către populaţie 20.200.000 - lei, turism intern -
11.600.000 lei, producţie industrială - 20.385.000 lei, producţie agricolă 36.500.000 lei,
încasări valutare - 10.800.000 . Au avut loc şi acţiuni constructive de amenajare a izvoarelor de
ape termale, de asigurare a debitului optim de apă termală, atât la bazinele din exterior, cât şi la
cele din interior. O altă exigenţă a perioadei pentru complexul balnear era cea care făcea
referire la realizarea unor economii la combustibili, agregate şi alte resurse. O altă preocupare a
membrilor de partid şi a responsabililor economici din cadrul Complexului balnear a vizat
aprovizionarea continuă cu combustibil solid pentru sectorul de vile de la Căciulata2.
Alţi indicatori asupra dinamicii economice a oraşului pe acelaşi an, 1982, vorbesc
despre realizări maximale în ceea ce priveşte planul economic impus. Astfel, producţia globală
industrială atingea un procent de 100%, producţia marfă industrială - 103%, investiţiile - 106%,
desfacerile de mărfuri pentru populaţie - 103%, prestările de servicii - 101%. Rezultate pozitive
se consemnau şi în ceea ce priveşte sectorul agricol, cooperativa de producţie obţinând o
depăşire a producţiei de grâu la hectar cu peste 1.200 kg, realiz ndu-se 3.885 kg la ha, faţă de
1Ibidem, ff. 98-100.

2Ibidem, f. 10. 316
2.600, cât era prevăzut. Puţin credibile sunt cifrele oferite în ceea ce priveşte producţia de
boabe de porumb la hectar, depăşindu-se cuantumul de 6.000 kg de boabe pentru fiecare ha.
Producţii „record" erau prezentate şi în sectorul fructifer, acolo unde planul fusese depăşit cu
peste 100 tone.
Singurul indicator negativ viza cifra exporturilor, datorat unor mărfuri rebut sau lipsei
temporare de parteneri de contract. Efectivele fuseseră depăşite şi în ceea ce priveşte indicatorii
producţiei zootehnice, astfel încât valoarea în bani înregistrată pentru acest tip de producţie era
de aproximativ 10 milioane de lei. Anul 1983 era reflectat pozitiv în documentele de partid, sub
raportul indicilor producţiei industriale, ai celei agricole, de investiţii şi de mărfuri. Astfel, în
industria bunurilor de consum realizate, se raporta un profit de peste 100 milioane de lei, în
industria chimică volumul financiar antrenat era de peste 7 milioane de lei, în agricultură
producţia era cu 11 milioane mai crescută decât în anii anteriori, producţia medie la ha fiind de
3.000 kg, la cereale (grâu şi secară) şi de peste 4.000 kg la porumb. În investiţii se atinsese o
sumă de peste 21 milioane de lei1. Alte priorităţi edilitare economice, soluţionate de-a lungul
anului 1983, se refereau la: îndeplinirea planului la producţia de carne de pasăre, îndeplinirea
integrală a planului în sectorul comercial, pavarea a peste 120 m de stradă, refacerea tubulaturii
de scurgere din oraş, recondiţionarea străzii Dobrogeanu-Gherea, construirea podului de acces
Călimăneşti-Păuşa, lucrări de recondiţionare a pavilionului central Călimăneşti, construirea
unei baze sportive Jiblea Veche, darea în folosinţă, în parcul Ostrov, a unui bazin de vară
pentru copii, construirea unei sere, devierea drumului Seaca-Baraj-Jiblea-Păuşa. Acţiunile de
înfrumuseţare a oraşului au vizat sădirea de pomi pe străzile principale, curăţirea şanţurilor,
curăţirea izlazului etc. . Conform aceloraşi documente economice, tot datorită efortului
comuniştilor, s-a îndeplinit planul de stat la achiziţiile planificate: ouă, carne de vacă, carne de
porc, lapte etc. La rândul său, Comitetul de Partid din cadrul Complexului Balnear Călimăneşti
raporta un volum total al producţiei de 102%, depăşindu-l pe cel din anul anterior cu o cifră
absolută de 2,5 milioane de lei. Au existat însă dificultăţi şi în acest an, în ceea ce priveşte
încasările valutare, tocmai ca urmare a diminuării fluxului turistic în primul trimestru al anului
amintit . Se sesizau deficienţe şi la capacitatea de reacţie a departamentelor tehnice, cu rolul de
a remedia defecţiunile apărute la nivelul infrastructurii balneare.
De remarcat este faptul că în anii 1975-1980, datorită lucrărilor de amenajare
hidrotehnică a Oltului insula a fost supraînălţată, de asemeni şi schitul, însă autorităţile de
atunci au considerat că nu era necesară şi reconstrucţia cazinoului. Dar ce a fost mai dezastruos
a fost că toată pădurea seculară a fost distrusă, aceea replantată nefiind nici pe departe de ceea
1Ibidem,dos. 31, 1983, ff. 135-138. 317

ce a fost cândva. Tot cu această ocazie a lucrărilor hidro, au dispărut şi cele două bacuri care
traversau Oltul la Păuşa şi din insula Ostrov la fosta haltă CFR, Călimăneşti.
Staţiunea, în timp, se extinde către Căciulata unde există izvoare termale şi minerale din
belşug, iar apoi către Cozia, prin construirea de hoteluri şi baze de tratament. La Păuşa se află
una din cele mai mari tabere şcolare şi studenţeşti, locul unde generaţii de elevi şi studenţi au
petrecut clipe de neuitat ale vacanţelor şcolare. De aici au pornit în drumeţii spre mănăstirile
Turnu, Stănişoara, Cozia, ori Cornetu, Masa lui Traian (azi sub apele amenajării hidroelectrice
a Oltului) şi muntele Cozia, magnificul urs de piatră culcat pe spate.
Perioada 1984-1985 se caracteriza printr-o serie de indicatori economici ce reuneau o
creştere a producţiei, în mod diferenţiat. Astfel, în sectorul alimentar, procentul de realizare a
planului era de 95%. În procentul alimentaţiei publice maximul se depăşise cu 3 procente, în
cel al combustibilului planul se depăşise cu 19%, în timp ce în categoria alte mărfuri procentul
atins era de 97%. În sectorul cooperatist, existase un plan iniţial de realizat în valoare de
aproape 16 milioane de lei, producţia raportată fiind doar de 11 milioane de lei. Principala
cauză a pierderii sumei de cca. 5 milioane de lei era lipsa de mobilizare a tuturor muncitorilor
din cadrul cooperativei Călimăneşti la realizarea şi chiar depăşirea planului propus1. La nivelul
achiziţiilor de mărfuri, cantităţile propuse iniţial nu s-au realizat. La sfârşitul anului 1984, una
dintre instituţiile majore ale oraşului - Complexul Balnear - prezenta următoarea situaţie
economică, dar şi situaţia economisirilor:
Indicatori Plan Realizat
Încasări valutare 330.000 lei 216.000 lei
Vânzări de mărfuri 210.000 lei 157.000 lei
Schimb valutar 450.000 lei 290.000 lei
Turism intern 2.210.000 lei 2.508.000 lei
Cazare 12.120.000 lei 12.400.000 lei
Total volum economic 46.355.000 lei 47.035.000 lei
Producţia global 965.000 lei 1.169.000 lei
industrială
Producţia agricolă 115.000 lei 260.000 lei
Nerealizarea maximă a indicelui încasări valutare se datora fluctuaţiei de turişti străini

(având în vedere că 90% dintre turişti erau izraelieni), cauzată de evenimentele politice şi
militare din Orientul mijlociu şi apropiat2. Economiile la combustibili, energie şi materiale
depăşeau următoarele unităţi de măsură: combustibili 120 tone, energie 70.000 kw, materiale
38.000 lei. O bună parte din materialele refolosibile (deşeuri de sticlă, deşeuri feroase, deşeuri
neferoase) fuseseră recuperate şi reintegrate în circuitul economic)3.
1Ibidem,dos. 37/1983-1984, ff. 100-105.

2Ibidem, ff. 128-129.
3Ibidem, f. 12. 318
Pe anul 1985, un plan al activităţii economice anuale realizate în oraş oferea
următoarele cifre:
Plan Realizat
Incasări valutare 293.000 lei 296.000 lei
Odihnă tratament 5.700.000 lei 7.100.000 lei
Prestaţii servicii 30.000.000 lei 26.000.000 lei
Desfacere mărfuri 49.000.000 lei 50.000.000 lei
Producţie industrială 28.000.000 lei 30.000.000 lei
Producţie agricolă 459.000 lei 329.000 lei
In activitatea balneară, care susţine şi completează activitatea economică generală, se

raportau cifre crescute la nivelul producţiei globale. De asemenea, se raportau o serie de
reduceri de combustibil şi economii de ansamblu. Pentru prima dată se vorbea de închiderea
unor componente ale bazei de tratament, prin rotaţie, iar în sectorul Cozia, se închidea, în
acelaşi sistem, câte un hotel. Acest fapt a făcut posibilă economisirea a 120 tone de
combustibil, a 100.000 kw/h şi a 500.000 lei din economia de material .
Datele surprinse în acest raport sunt completate de informaţiile oferite de un alt
document cu caracter informativ, de această dată elaborat de Organizaţia de Partid Călimăneşti.
Aceasta, la indicaţiile venite de la nivelul conducerii centrale a P.C.R., vorbeşte de criza
energetică din economie, de imperativul extinderii de hidrocentrale, de utilizarea mult mai largă
a combustibililor solizi, pentru obiectivele propuse. Se solicitau unităţilor economice din
Călimăneşti (implicit şi Complexului Balnear) să elimine consumatorii electrici inutili, să
reducă programul de iluminat în timpul nopţii (un context potrivit pentru fapte cu caracter
antisocial), să înlocuiască becurile incandescente cu cele fluorescente, să redimensioneze
capacităţile de producţie, să regândească programul de lucru, să reducă cotele de combustibili
fosili, necesari activităţilor de transport-persoane şi funcţionării unor gatere. In planul de
măsuri, care secunda un astfel de document, se prevedea respectarea întocmai a cotelor planului
energetic naţional, repartizarea strictă a combustibililor, economii de energie electrică,
perfectarea capacităţilor locale de apă geotermală în vederea încălzirii termice la nivelul micro-
staţiunii Cozia şi a hotelului U.G.S.R. Asemenea acţiuni implicau, în mare măsură, şi prezenţa
unor controale sistematice efectuate de către comisiile de partid, la nivelul unităţilor economice
şi, evident, aplicarea de sancţiuni. Discuţiile privind realizarea economisirilor energetice şi de
combustibili trebuiau să fie materializate în planuri detaliate, elaborate de comisiile locale de
partid. Coordonatele programului de austeritate, prezent şi la nivelul oraşului Călimăneşti,
făceau parte din contextul general al crizei economice, cu implicaţii sociale majore, existente în
R.S.R. în a doua jumătate a anilor '801.
1Ibidem, dos. 25/1985, ff. 10-14. 319

Una dintre multiplele probleme sociale de o sensibilitate extremă, cu care se confrunta
România în anii '80 aduce în atenţie aspecte grave ale politicii demografice implementate de
statul comunist.
Erau frecvente discuţiile sau analizele autorităţilor comuniste, de la nivelul oraşului în
tot deceniul al nouălea, relative la îmbunătăţirea raporturilor sanitare la nivelul oraşului dar şi la
monitorizarea continuă a ratei natalităţii. Un asemenea raport din anul 1985, vorbea chiar de
misiunea politică a Organizaţiei de Partid pentru monitorizarea indicelui natalităţii, mai ales că,
în anul 1985, numărul de naşteri fusese doar de 115, un coeficient de 2,5 % faţă de 7% din anii
anteriori. Era extrem de importantă, în acest sens, aplicarea programului de protecţie infantilă
care se afla într-un procent ridicat, faţă de media pe ţară. Se manifestau chiar multe neajunsuri,
evidente în r ndul angajatelor din sectorul balnear. Aici, multe dintre femei se sustrăseseră
examenului ginecologic periodic ca şi altor
examene medicale, ceea ce a dus, în scurt timp, la creşterea numărului de zile de concediu
2^
medical1. în aceste condiţii medicii din cadrul dispensarului medical erau nevoiţi să intervină cu
intensificarea controalelor, chiar dacă aceste aspecte a generat multe reacţii adverse. Mai mult,
medicilor li se solicita să urmărească continuu cazurile femeilor însărcinate, astfel încât acestea
să dea naştere copiilor, la termen şi în stare de sănătate bună. Presiunile politice asupra
medicilor erau continue, astfel că aceştia aveau şi misiunea de a monitoriza evoluţia indicilor
demografici şi de a raporta rezultatele organelor de partid 2. Programul de măsuri mai prevedea
o implicare directă, a tuturor medicilor din dispensarul Călimăneşti, în sensul asigurării vigorii
fizice a copiilor de până la 5 ani, folosind potenţialul curativ al staţiunii. Se vorbea sistematic
de alimentaţia corectă a copiilor sugari, deşi dificultăţile majore pe care le traversa România la
jumătatea deceniului nouă făceau aproape imposibilă atingerea acelui obiectiv. La fel de
importantă era şi angrenarea unor activităţi de propagandă, vizuală dar şi auditivă, în aceste
sens solicit ndu-se staţiei locale de radio din oraş să prevadă un program de educaţie sanitară
pentru mamele sau tinerele din oraş3.
Aspecte detaliate, referitor la politica demografică a regimului Ceauşescu, evidenţiază
cu precădere criza socială profundă pe care o traversa societatea românească, însoţită de
nerespectarea drepturilor omului4. Autorităţile comuniste, aşa după cum se poate observa din
1Ibidem, dos. 26, 1985, ff. 140-145.

2Ibidem, f. 99.
3Ibidem, f. 101.
4Gail Klingman, Politica duplicităţii: Controlul reproducerii în România lui Ceauşescu, Humanitas, 2000, p. 45.
Lucrarea excelentă a antropologului şi sociologului american decriptează resorturile latente de reconstrucţie a
statusului femeii în România comunistă. Era evidentă transformarea acesteia, în mod deliberat şi antihuman, în
mamă eroină, născătoare pe bandă rulantă, identică conceptului de stahanovism. 320
precizările de mai sus, interveneau, contrar oricăror norme morale, în existenţa privată a
femeilor din comunitate.
Anul 1989 marca o notă aparte în evoluţia oraşului. Dezvoltarea economică a
Călimăneştiului ridica semne de întrebare majore, dacă avem în vedere nota de îngrijorare ce se
detaşa din planurile economice ale diverselor instituţii. Ceea ce transpare din rapoartele şi
deciziile interne ale Biroului Executiv al Consiliului Popular Călimăneşti era nevoia de
monitorizare drastică a resurselor, de realizare a unor economii palpabile, de utilizarea cu
maximum de precauţie a mijloacelor băneşti şi tehnologice. Se solicita sporirea disciplinei în
ceea ce privea gestiunea fondurilor şi chiar reducerea activităţii economice a unităţilor care nu
dădeau randamentul economic aşteptat de autorităţile comuniste.
Atragerea la buget a resurselor financiare extrem de necesare apărea imperativă din
documentele referitoare la configuraţia bugetară. Nevoile economice crescute, cele de
aprovizionare, dar şi resursele mult diminuate (cele financiare şi cele de aprovizionare a
populaţiei) exercitau o presiune continuă asupra autorităţilor locale. Astfel, o decizie a Sfatului
Popular Călimăneşti din 17 ianuarie 1989, privitoare la măsurile economice urgente ce se
impuneau, stabilea: identificarea şi eliminarea cheltuielilor inutile, a risipei şi a pierderilor de
orice fel; angajarea fondurilor aprobate prin buget să se facă strict în limita destinaţiilor stabilite
şi cu aplicarea unui regim sever de economii; Biroul Executiv al Consiliului Popular va lua
măsuri pentru creşterea eficienţei în toate sectoarele de activitate şi întărirea disciplinei în
utilizarea fondurilor1.
Datele surprinse în planul de acţiune economică a Primăriei, pentru prima jumătate a
anului 1989, confirmă starea de criză care traversa, deopotrivă, la nivel general, localităţile
României ca şi bugetele oraşelor.
O altă acţiune economică, menită să ofere autorităţilor o imagine exactă asupra
potenţialului zootehnic al oraşului (şi de aprovizionare), a fost recensământul animalelor,
executat între 20-28 ianuarie 1989. Rezultatele obţinute surprindeau un număr de 368 de
bovine, din care 105 vaci şi 8 junici. Se constata că, faţă de momentul 1 februarie 1988,
numărul efectivelor a scăzut cu 17 capete, întrucât, prin aplicarea prevederilor schiţei de
sistematizare a localităţii, fuseseră desfiinţate 5 gospodării ce deţineau animale. Un alt fapt
grav, semnalat de autorităţi, era acela că 24 de bovine fuseseră înstrăinate, fără aprobări legale.
Evident, sancţiunile fuseseră aplicate, conform decretului 94/1982. Se înregistrau minusuri şi la
efectivul de ovine, cu cca. 42, faţă de anul 1988, tot ca urmare a disfuncţionalităţilor apărute
într-o gospodărie de pe raza oraşului Călimăneşti. În ceea ce priveşte baza furajeră pentru
1Arhiva Primăriei Oraşului Călimăneşti, dos.1, 1989, ff.1-2. 321

gospodăriile populaţiei, aceasta era redusă faţă de aşteptări: suprafaţa păşunilor era de 512 ha,
în timp ce suprafaţa fâneţelor era de 450 ha.
Tot în spiritul monitorizării atente a producţiei, autorităţile din cadrul Biroului Executiv
au întocmit un plan pentru volumul de lucru ce urma a se executa în campaniile agricole: astfel,
pentru culturile de vară, se prevedea prelucrarea şi însămânţarea unei suprafeţe totale de 75 ha,
care presupuneau folosirea a 12 tractoare, a două prese şi a două grape cu discuri. Pentru
suprafeţele ce urmau să fie recoltate, se prevedea chiar un indice al vitezei zilnice de lucru 1: 12
ha pentru recoltatul gr ului, pentru eliberarea terenurilor, 8 ha, pentru pregătirea terenurilor, 10
ha, pentru semănat, 10 ha, pentru arături de vară, 10 ha2. Era imperativă înlăturarea ultimelor
deficienţe tehnice la combine, fapt care ar fi dus la pierderi în cadrul producţiei de grâu. Se
stabileau chiar echipe instruite de membri cooperatori, care să monitorizeze felul în care
decurge recoltarea şi modul în care se respectă economiile prevăzute. Se stabilea un număr
restrâns de mijloace de transport, care urmau să participe la transportul cerealelor. Pentru ca
recolta adunată să nu fie compromisă, responsabilii din cadrul Comisiei Agricole, împreună cu
preşedintele C.A.P.- ului, aveau misiunea de a amenaja rapid şi corect silozurile pentru iarnă 3.
Urma să se asigure forţa de muncă manuală pentru strângerea spicelor, acţiune amplă la care
urmau să participe, conform circumscripţiilor, cetăţeni din Jiblea Veche, Jiblea Nouă şi din alte
instituţii călimăneştene. Asigurarea furajelor pentru iarnă era vitală, astfel încât calcularea
numărului de baloturi obţinute şi locul acestora în depozit reveneau în responsabilitatea directă
a preşedintelui C.A.P. Călimăneşti şi a contabilului-şef. Deopotrivă, conducerea C.A.P. trebuia
să raporteze şi economii în ceea ce priveşte lubrifianţii şi combustibilii folosiţi în campaniile
agricole. Termenele pentru arat şi semănat, indiferent de numărul de ha prevăzute, nu trebuiau
să depăşească 8 zile. Urmau să se stabilească cu atenţie mecanizatorii pe utilaje, culturi şi
lucrări, acestora trebuind să li se realizeze un instructaj foarte riguros, pentru obţinerea unui
maxim productiv cu resurse minime.
O altă realitate socio-economică, cu care s-a confruntat acut Călimăneştiul la nivelul
anilor '80, ţinea de sistematizarea teritoriului oraşului, conform prevederilor politice stabilite la
Congresul al XIII-lea al P.C.R. şi în conexiune cu prevederile legilor 58/1974 şi 10/1982.
Acestea din urmă stabileau aşa-zisele criterii pentru modernizarea şi înfrumuseţarea oraşului, în
maniera dorită de exponenţii regimului Ceauşescu. Ca şi la nivelul celorlalte oraşe din judeţ, şi
în Călimăneşti coordonatele procesului de sistematizare vizau construirea de blocuri, dispuse pe
un prealabil aliniament şi reunind „elemente arhitectonice moderne". Deşi se stipula
respectarea elementelor arhitecturii tradiţionale în acest proces, configuraţia finală a
1Ibidem, dos. 2/1989, f. 98.

2Ibidem.
3Ibidem, f. 99. 322
construcţiilor ignora factorii tradiţiei. In atenţia Comisiei pentru sistematizare intrau şi
atribuţiile de stabilire a acelor clădiri demodate, care intrau în contradicţie cu planul de
sistematizare.
Una din justificările care solicitau urgentarea lucrărilor în acest context se referea la
faptul că în oraş erau construcţii degradate şi nefolosite. In acest sens se prevedea o „muncă de
lămurire" cu titularii clădirilor, pentru a-i determina să le demoleze 1. Cetăţenii aveau
responsabilitatea de a se implica în degajarea de deşeuri şi gunoaie a arterelor principale, astfel
încât constructorilor să li se uşureze intervenţiile2.
In acelaşi context al intensificării politicii de sistematizare multe terenuri din spaţiul
intravilan al oraşului treceau în proprietatea statului, conform Ordinului 3800 pe anul 1987,
prin care Consiliului Executiv al Sfatului Popular i se stabileau competenţe în ceea ce privea
posibilitatea de a trece în proprietatea statului terenurile aferente construcţiilor înstrăinate prin
acte autentice. Era un motiv pentru a explica politica abuzivă de apropriere de către stat a
terenurilor utile procesului de reconfigurare spaţială a oraşului.
6.2.4.1. Configuraţia procesului educativ în Călimăneşti între 1965-1985.

Caracteristici şi provocări.
Una dintre dificultăţile majore cu care se confruntau autorităţile locale (Organizaţia de
Partid Călimăneşti, Şcoala) la începutul anilor '70 se referea la imperativul extinderii
învăţământului preşcolar, prin cuprinderea tuturor copiilor, născuţi în 1967, după 15
septembrie. Exista şi o motivaţie ideologică pentru acest proces, fiind vorba de Plenara P.C.R.
din 18-19 iunie 1973 cu privire la extinderea învăţământului preşcolar. In această acţiune
mobilizatoare, având ca temei dezvoltarea învăţământului din oraş, trebuiau antrenate
deopotrivă cadrele de partid (cu o conştiinţă politică solidă) şi cadrele didactice. în cazul în care
se constata că nu sunt cuprinşi copiii de 5 ani în forma de învăţământ preşcolar, aceştia vor fi
automat înscrişi la cursuri. Se vorbea chiar de modificări la nivelul conţinutului şi al metodelor
de învăţământ. Eliminarea supraîncărcării elevilor revenea adesea în analizele şi în planurile de
măsuri asupra învăţământului din oraş. Se avea în vedere o deplasare a centrului de greutate
dinspre latura informativă către latura formativă. în strânsă legătură cu concepţia autorităţilor
comuniste asupra procesului de învăţământ, elevilor, încă de la vârste mici, trebuiau să le fie
formate deprinderile pentru îndeletnicirile tehnice cu un pronunţat caracter practic 3. După cum
se putea observa în programul P.C.R. cu privire la învăţământ, afirmat la jumătatea anilor '70,
1Ibidem, dos. 6, 1989, ff. 3-6.

2Ibidem.
3Ibidem, f. 251. 323
elevii erau asociaţi mecanic şi silnic unor oameni ai muncii, lucrând în uzina şcolară: „Fiecare
şcoală va trebui să devină
în acelaşi timp şi o unitate de producţie, asigurând elevilor pregătirea practică
2
necesară .
Se deducea faptul că fiecare profesor, dar şi fiecare elev, aveau „datoria morală" de a
se lăsa formaţi de partidul omniscient. în conformitate cu planurile ceauşiste de şcolarizare,
cum ar fi cel aprobat de Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. din 1982, la capătul programului
de învăţământ se afla „transformarea elevului într-un element productiv'', pregătit să fie
integrat în marile unităţi industriale şi agricole ale patriei. Mai grav, în absenţa unor alternative
sau a concurenţei, modelul didactic al elevului de 6-7 ani devine unul politizat, socialist, pe
linia stereotipurilor tematice pe care le regăsim şi în documentele de partid elaborate de
Organizaţia Călimăneşti1.
O altă acţiune organizatorică, cu miză importantă pentru anii şcolari din perioada
1970-1975, viza o minuţioasă antrenare a elevilor în activităţile practice, prin implicarea lor în
practica de specialitate: în ateliere, în fabrici sau în echipele de muncă din cadrul fermelor
agricole şi zootehnice. O precizare importantă pentru viitorul apropiat viza corelarea
activităţilor practice cu mediul social şi economic al fiecărei şcoli: „Se va acorda mai mare
atenţie organizării practice în producţie a elevilor, în timpul anului şcolar pe perioada de
vară, la toate şcolile, pentru a-şi însuşi meseria aleasă şi pentru a se pregăti la nivelul
cerinţelor actuale" . Putem deduce cu uşurinţă o evidentă minimalizare a învăţământului
2
teoretic, introspectiv şi o orientare aproape excesivă către formarea unui profil eminamente
acţional-tehnic la nivelul elevului, încă din ciclul primar. Cu toate acestea, existau mici piedici
în desăvârşirea orelor de practică. Un exemplu important ni-l oferă relaţia dintre Şcoala
Generală din Jiblea Veche şi Cooperativa Agricolă de Producţie, aceasta din urmă nereuşind să
repartizeze, în perioada 1971-1973 un teren exclusiv destinat practicii agricole, în cadrul căruia
elevii să experimenteze culturile.
O asemenea acţiune prezenta o miză importantă, întrucât era asimilată conceptului
general de orientare şcolară şi profesională. În vederea consolidării ultimului aspect amintit, li
se impunea cadrelor didactice nu doar să-şi îmbunătăţească metodele practice de acţiune
didactică, ci şi să demareze un program de cunoaştere detaliată a opţiunilor elevilor pentru
meseriile viitoare. O problemă încă insolvabilă pentru cadrele didactice din Călimăneşti era
faptul că nu aveau o pregătire ideologică solidă. Pentru soluţionarea unei asemenea dificultăţi
era imperativă consolidarea cunoştinţelor din sfera ştiinţelor sociale, „astfel încât elevii şcolilor
1Ibidem.
2Ibidem, ff. 234-235. 324
noastre să-şi însuşească concepţia ştiinţifică despre lume şi viaţă - materialismul dialectic şi
istoric - să cunoască şi să înţeleagă problemele actuale ale politicii partidului, ale construcţiei
socialiste în ţara noastră
Opţiunea practică pentru îndeplinirea obiectivelor propuse se referea la un accent
crescut, orientat spre studiul individual, pe seminarii şi dezbateri teoretice şi, ceea ce era
definitoriu, angrenarea tinerilor în activităţile politice şi cetăţeneşti1.
În conformitate cu concepţia de bază a autorităţilor comuniste în ceea ce priveşte
configuraţia societăţii şi profilul omului nou, conducerea partidului din oraşul Călimăneşti
impunea activităţii şcolare necesitatea educării voinţei şi caracterului la tineri, prin intermediul
sportului. În acest scop, se prevedea introducerea obligatorie a gimnasticii de înviorare în
fiecare şcoală. Mai mult decât atât, fiecare şcoală din oraş urma să aibă o bază sportivă.
Formularea ni se pare pretenţioasă, având în vedere realităţile din teren şi configuraţia
bugetului orăşenesc. Atenţia excesivă ce urma să fie acordată sportului se regăsea şi în
organizarea periodică a diverselor competiţii şcolare2.
Dincolo de toate obiectivele ambiţioase stabilite, documentele de partid (cele care, de
altfel, direcţionau dinamica activităţii şcolare) amintesc de o multitudine de dificultăţi de
infrastructură, care puneau piedici procesului instructiv-educativ. Astfel, lipsea baza materială
pentru unităţile şcolare şi preşcolare. Nu exista un complex preşcolar propriu-zis şi nu fusese
definitivată nici creşa. Având în vedere că cifra de şcolarizare creştea în Şcoala generală din
Jiblea Veche, nu se mai putea asigura spaţiul de şcolarizare. Se vorbea chiar de solicitarea unui
ajutor material din partea Comitetului Executiv din cadrul Sfatului Popular Judeţean Vâlcea.
Nu fuseseră definitivate nici măcar lucrările pentru atelierul şcolar din oraş, având în vedere
absenţa unei sume de 40.000 de lei. Acest obiectiv dobândise importanţă, având în vedere că
peste 600 de elevi îşi desfăşurau „activităţile tehnice şi productive". Lipsea un internat al
liceului, dar şi dotările din laboratoarele şi cabinetele şcolare. Se vorbea chiar de necesitatea
unor colaborări cu Ministerul Turismului, pentru alocarea fondurilor necesare, astfel încât în
Liceul Economic din oraş să se aprofundeze linia de pregătire a personalului specializat, pentru
integrarea sa viitoare în activităţile ce deservesc turismul în oraş. În conformitate cu aceeaşi
Plenară din iunie 1973, se prevedea consolidarea pregătirii politice a elevilor. În fiecare şcoală,
dascălii se vor antrena în activităţi de propagare a conţinuturilor politice3.
Perioada 1974-1977 urma să fie traversată de evenimente politice şi culturale
importante pentru regimul comunist. Era vorba despre sărbătorirea a 100 de ani de la obţinerea
independenţei de stat, de desfăşurarea anuală a festivalului naţional Cântarea României, dar şi
1Ibidem.
2Ibidem, f. 237.
3Ibidem, f. 238. 325
de conferinţele naţionale ale partidului. Evident, şcolii şi organizaţiei politice din oraş li se
solicita să se implice în pregătirea acestor evenimente . Accentul era pus pe predarea
conţinuturilor politice şi a celor cu aspect tehnic. Acestea din urmă trebuiau să dovedească
locuitorilor oraşului, părinţilor, copiilor, „preocupările partidului şi statului pentru progresul
multilateral al ţării, pentru ridicarea României la nivelul ţărilor avansate, pentru dezvoltarea
nivelului economic, pentru modernizarea învăţământului şi nu în ultimul rând pentru educarea
şi formarea pentru viaţă a tinerei generaţii' . Presiunea majoră era creată de cel de-al doilea
plan cincinal. Un prim pas în acest sens fusese făcut începând cu 1974, prin intensificarea
controalelor politice asupra activităţii conducerii şcolilor şi a consiliilor profesorale. Obiectivul
declarat al acestor acţiuni urmărea prioritar consolidarea pregătirii politice a cadrelor didactice.
Un alt element din programul politic pentru aşa-zisa modernizare a învăţământului invoca
importanţa legării învăţământului de viaţă, de practica de producţie1. În acest sens, este relevant
planul de muncă al biroului organizaţiei de partid din cadrul Liceului de Alimentaţie Publică
din Călimăneşti, aici elevii fiind instruiţi cu precădere în laboratoarele de bucătărie şi cofetărie,
în pensiuni, dar şi în atelierele de lăcătuşărie şi tâmplărie. Revine şi ideea instruirii permanente
a cadrelor didactice, dar şi problema determinării acestora de a-şi dubla statutul cu acela de
membru de partid. În acest sens, pentru perioada 1974-1977, cele mai potrivite lecţii de
învăţământ politic predate la liceu erau: „Probleme ale materialismului dialectic şi istoric şi ale
rolului ştiinţei şi tehnicii în progresul economic şi social al ţării, Socialismul ştiinţific şi
problemele dezvoltării economico-sociale din România". Biroul
Organizaţiei de Partid, împreună cu Biroul de Organizaţie al U.T.C.-ului şi cel de la nivelul
Organizaţiei de Pionieri monitorizau, la rândul lor, acţiuni de propagandă în interiorul şcolilor 2.
Se detalia programul P.C.R. de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate, se analizau
documentele Congresului educaţiei politice şi al culturii socialiste, acestea reprezentând baza
ideologică pentru acţiuni specifice de mobilizare a tinerilor. Ele fac parte dintr-un „reţetar
comun", specific celei din urmă decade a ultimilor 15 ani ai regimului Nicolae Ceauşescu. Intre
aceste manifestări amintim: „Ne pregătim să devenim urmaşi ai comuniştilor, Programul
partidului, programul de muncă şi viaţă al tinerei generaţii, Comunistul - modelul nostru de
muncă şi de viaţă, Creştem odată cu ţara". Programul acestor activităţi se înscria deopotrivă şi
în configuraţia propagandistică al cărei rol era acela de a alimenta cultul partidului şi al
liderului comunist.
Se distingeau totuşi şi o serie de insuficienţe ale activităţii politice, în special ca urmare
a lipsei de implicare a unor instructori politici din cadrul P.C.R. şi U.T.C. Munca politică era
1Ibidem, f. 91.
2Ibidem, f. 92. 326
organizată adesea fără a ţine cont de particularităţile de vârstă ale elevilor. Acest fapt atrăgea
după sine eşuarea intenţiilor declarate iniţial. Erau insuficiente activităţile de lectură politică,
precum şi abonamentele la revista pionierească „Cutezătorii".
Ca şi în anii '70, direcţiile de acţiuni în ceea ce priveşte procesul de învăţământ se
repetau, clişeizat, în conformitate cu intenţiile politice ale regimului. Pentru deschiderea anului
şcolar 1980-1981, autorităţile comuniste solicitau implicarea cadrelor didactice din unităţile
şcolare şi a membrilor birourilor Organizaţiei de Bază din aceleaşi instituţii, pentru
surmontarea tuturor dificultăţilor de natură materială şi ideologică . Se stabilise programul
activităţilor de practică a elevilor, ca şi calendarul excursiilor şcolare în unităţile de producţie.
Se reuşise, în anul anterior, ca elevii să efectueze observaţiile de specialitate şi practica de
producţie în cadrul C.A.P. Călimăneşti al I.C.H.V. Drăgăşani şi în unităţile de alimentaţie
publică din Mangalia. Se reuşise implicarea acestora în acţiunile de muncă patriotică pentru
înfrumuseţarea oraşelor şi pentru sprijinirea personalului angajat pe şantierele de construcţie.
Conform informaţiilor oferite de documente, o altă problemă fusese aproape integral rezolvată,
anume aprovizionarea cu manuale. Singurele dificultăţi se manifestau la nivelul manualelor
noi, tehnice, pentru clasele de liceu. De asemenea, se mai întâlneau dificultăţi la nivelul
spaţiului de şcolarizare al Şcolii generale din
Călimăneşti, dar şi în ceea ce priveşte tergiversarea lucrărilor pentru definitivarea căminului
liceal. Situaţia similară în ceea ce priveşte spaţiul de şcolarizare se întâlnea şi în Jiblea Veche,
aici soluţia găsită fiind mutarea casei pionierilor şi a şoimilor patriei şi destinarea spaţiului
exclusiv procesului de învăţământ1.
Perioada 1981-1985 s-a caracterizat printr-o creştere a efectivelor de elevi de la nivelul
şcolilor generale din Călimăneşti şi comuna Jiblea. La fel a crescut şi numărul cadrelor
didactice (peste 80 de cadre didactice la învăţământul primar, gimnazial şi liceal). Documentul
care analizează această perioadă surprinde, în acelaşi timp, şi controalele efectuate în această
perioadă de Organizaţia PCR Călimăneşti. În accepţiunea autorităţilor comuniste, termenul de
modernizare însemna în primul r nd intensificarea procesului de dotare a laboratoarelor din
liceu. Era semnalată, totodată, o investiţie de 3 milioane de lei, pentru dare în folosinţă a unei
şcoli cu 13 săli de clasă şi pentru dotarea atelierelor acesteia cu material de specialitate. Această
perioadă a marcat definitivarea construcţiei internatului şi cantinei Liceului de alimentaţie
publică. De asemenea, conform versiunii oficiale a documentelor, se înregistrează acumulări de
experienţă în ceea ce priveşte munca practică cu elevii din ciclurile primar şi gimnazial, dar şi
1Ibidem, ff. 212-213. 327

rezultate pozitive în domeniul educaţiei politice. În subsidiar, se vorbeşte şi de sporirea calităţii
procesului de învăţământ prin instrumentarea unor metode moderne de predare şi învăţare1.
Fără îndoială, au existat şi o serie de ineficienţe, atât la nivelul procesului instructiv-
educativ, la nivelul dotării materiale, dar mai ales în zona cea mai sensibilă, aceea a educaţiei
politice. Se manifestau neajunsuri pe linia legării învăţăm ntului teoretic de acţiunile practice 2.
Deşi au fost planificate acţiuni de instructaj de educaţie politică pe baza materialelor oferite de
Congresul al 12-lea al P.C.R., o serie de elevi au absentat din grupele de educaţie politică,
zădărnicind finalizarea unor asemenea acţiuni. Deficienţe s-au manifestat şi la nivelul implicării
elevilor în activităţile civice3. În consecinţă, planul de măsuri pentru perioada 1985-1990
stabilea o serie de termene privind consolidarea continuă a cunoştinţelor elevilor. Era necesară
parcurgerea integrală a programelor, cu accent pe instruirea practică. Li se solicita profesorilor
să se implice activ în relaţia cu societatea călimăneşteană, mai precis, să cunoască mediul
familial de provenienţă al elevilor. Dimensiunea politică a procesului educativ urma să fie şi ea
consolidată. Următoarea formulare ni se pare relevantă: „prin întreaga activitate politico-
educativă, ce se va desfăşura, se va urmări dezvoltarea la elevi a dragostei faţă de partid şi
popor, faţă de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, Secretar general al P.C.R., preşedintele
republicii, cunoaşterea şi înţelegerea hotărârilor Congreselor al 12-lea şi al 13-lea al P.C.R.,
a trecutului de luptă al poporului, a principalelor evenimente politice interne şi internaţionale,
a realizărilor poporului nostru"4.
în cadrul cluburilor şcolare din Călimăneşti, pentru perioada vacanţelor, dar şi în timpul
anului şcolar, se prevedea intensificarea acţiunilor de informare politică, de cunoaştere a
modului de gândire şi acţiune al activiştilor de partid. Conform dezideratului oficial, elevii
trebuiau familiarizaţi cu profilul dezvoltării teritoriale a judeţului Vâlcea. în acest context,
urmau să fie derulate acţiuni specifice în cadrul unui program cu puternică componentă
politică: „Vâlcea pe coordonatele viitorului". Instruirea politică pentru perioadele ce vor urma
avea şi o componentă ateistă, de subminare a spiritualităţii şi credinţei cultivate, în multe
cazuri, în familie. în acest sens, brigăzile politice din cadrul Organizaţiei P.C.R. Călimăneşti, al
U.T.C. Călimăneşti, al Organizaţiei de pionieri, urmau să desfăşoare demonstraţii practice,
prezentări de filme, expediţii pentru adâncirea „concepţiei ştiinţifice şi materialist dialectice
despre lume şi viaţă" .
1Ibidem, dos. 32, 1977-1981, ff. 211-212. Pe raza oraşului Călimăneşti îşi desfăşurau activitatea două grădiniţe cu
orar normal, două cu orar prelungit, care cuprindeau 262 de copii preşcolari; două şcoli generale cu clasele I-X, trei
şcoli generale cu clasele I-IV, o şcoală sanatorială, cu 130 de elevi şi un liceu de alimentaţie publică, cu 207 elevi la
zi şi 612 elevi la seral.
2Ibidem, f. 140.
3Ibidem.
4Ibidem, ff. 141-142. 328
Pentru activităţile turistice şi culturale, se prevedea o diversificare a manifestărilor cu
profil recreativ-distractiv. Era nevoie de o implicare multilaterală a personalului didactic şi a
copiilor din grădiniţe, unităţi şcolare, clubul şcolar. Se prevedeau şezători literare, drumeţii şi
acţiuni sportiv-turistice, şi nu în ultimul rând, erau proiectate acţiuni de învăţare a cântecelor
patriotice şi revoluţionare .
Pentru anii 1980-1983, documentele de partid care analizează dinamica învăţământului
surprind modificările impuse de concepţia generală asupra dezvoltării sociale aparţinând lui
Nicolae Ceauşescu. Se insistă cu obstinaţie pe acoperirea tuturor exigenţelor ridicate de
presiunea construirii unei societăţi socialiste „multilateral dezvoltată". Pentru anul şcolar 1982-
1983, se solicita o participare integrală a cadrelor didactice şi a elevilor la aprofundarea tuturor
hotărârilor politice ce priveau evoluţia învăţământului. Se vorbea chiar de un învăţământ ultra-
tehnicizat şi de o fuziune continuă a învăţământului cu practica. Exista asupra profesorilor şi
presiunea unor rezultate pozitive şi creşterea sistematică a procesului de promovare. Astfel,
pentru anul 1983, procentele de promovabilitate se înfăţişau astfel: la învăţământul primar,
procentul de promovabilitate era de 99,4%; la învăţământul gimnazial, procentul era de 99%; la
învăţământul liceal de zi, promovabilitatea era de 99,4%; la învăţământul seral, 99,5%; Deşi
realităţile vizavi de austeritatea acelei perioade sunt cunoscute astăzi, documentele perioadei
vorbesc de eforturile succesive şi fructuoase ale Organizaţiei de Partid Călimăneşti, pentru
asigurarea dotării integrale necesare procesului educativ. I se solicita inspectoratului şcolar să
asigure, la rândul său, toate materialele necesare pentru desfăşurarea în bune condiţii a
procesului educativ. Corelat cu acest efort, profesorilor de la gimnaziu şi liceu li se impunea un
plan de acţiune (incluzând întâlniri cu elevii, ore de pregătire suplimentară) pentru combaterea
insuccesului şcolar1. Totodată, li se solicita dascălilor să devină purtători de cuvânt ai
propagandei partinice, în r ndul familiilor elevilor. În acest sens, trebuia intensificat interesul
pentru învăţătură, în special în rândul copiilor din familiile dezorganizate.
Mai mult dec t at t, profesorii trebuiau să se înscrie în eforturile de educaţie patriotică
ce urma să se realizeze prin vizite la muzee, împreună cu părinţii şi elevii, prin predarea unor
lecţii de istorie a P.C.R., chiar la locurile de muncă ale familiilor . Destul de frecvente erau şi
deplasările elevilor la obiectivele industriale cunoscute în perioada în discuţie, cu scopul
realizării unei educaţii tehno-profesionale sau, chiar mai mult, pentru cunoaşterea viitoarelor
locuri de muncă. În cadrul acţiunilor cu titlul Profesia mea, modelul de viaţă ales, elevii din
Călimăneşti au realizat excursii la fabricile din Braşov.
Totodată, elevii au fost incluşi în diverse experienţe sau au participat la conferinţe cu
profil tehnic sau cu finalitate socială, având scopul declarat „de a cultiva idealurile de pace şi
1Ibidem,, dos. 29/1982-1983, ff. 209-215. 329

progres social, de a contribui la educarea comunistă, revoluţionară, pentru muncă şi viaţă a
tineretului, la cultivarea în rândurile sale a pasiunii pentru nou, pentru ştiinţă şi adevăr"1.
În asemenea activităţi au fost cuprinşi cei peste 1.000 de pionieri şi şoimi ai patriei din
oraş şi cei aproximativ 900 de elevi şi U.T.C.-işti de la cursurile de zi şi cele de seral. Un
exemplu elocvent de implicare în muncă a elevilor îl reprezenta antrenarea celor 5 secţii ale
liceului cu profil economic, în satisfacerea nevoilor populaţiei din oraş. Stimularea
cunoştinţelor politice la elevi se realiza prin intermediul unor acţiuni interactive între şcoală,
biblioteca orăşenească şi Organizaţia de Partid din oraş. De asemenea, elevii erau nevoiţi să
răspundă pozitiv la provocările unor concursuri de tipul „Cel mai bun cititor", „Cel mai bun
muncitor" sau la întâlnirile dintre aceştia şi redactorii publicaţiilor pentru tineret.
La nivelul fiecărei unităţi preşcolare şi primare, autorităţile locale au coordonat un ciclu
de acţiuni, denumite generic Epoca Ceauşescu, epoca marilor ctitorii socialiste din patria
noastră. Era prilejul perfect pentru încă o acţiune care să ilustreze convingător dimensiunea
eroului comunist. Invocarea continuă a aşa-zişilor „eroi ai muncii socialiste" avea un scop
nedeclarat, cu efecte nocive pe termen lung: acela de a pune bazele prozelitismului politic2, în
pepiniera timpurie a Partidului-Stat.
Procesul instructiv-educativ derulat în aceşti ani plasa într-o poziţie secundă
intenţionalitatea formării personalităţii tinerilor într-o perspectivă complexă. Era evident efortul
de subsumare a procesului educativ practicilor şi conţinuturilor politice, de transformare a sa
într-o suită de rezultate de suprafaţă ce vorbeau despre procente mai mult sau mai puţin reale.
Dimensiunea formativ-politică era intrinsecă menţionatului proces. La rândul său, acesta se
subordona necondiţionat celuilalt efort major şi multilateral: făurirea omului nou.
6.2.5. Consideraţii asupra evoluţiei organizatorice a Complexului Balnear

Călimăneşti - Căciulata şi asupra potenţialului său curativ 1960-1989
Perioada 1950-1980 a reprezentat un segment de timp în care s-a impus o dezvoltare pe
multiple planuri a ceea ce astăzi alcătuieşte complexul balnear şi turistic Călimăneşti-Căciulata.
Dinamica sa evolutivă a fost conectată la transformările socio- economice survenite în România
odată cu instaurarea regimului politic comunist. Dincolo de componenta propagandistică,
regimul a investit economic şi sanitar în extinderea capacităţilor micuţei staţiuni din apropierea
Oltului. Astfel, încă din 1957, lua fiinţă, în Căciulata, sanatoriul pentru copii cu vârste cuprinse
între 7 şi 14 ani, pentru tratarea afecţiunilor hepatice. În 1964, autorităţile comuniste au
1Ibidem.
2Ibidem, ff. 88-87. Ion Manolescu publică în numărul 466 al „Observatorului cultural" o analiză de substrat asupra
temelor şi instrumentelor utilizate din plin în anii '80 ai secolului XX, în intenţia unei îndoctrinări timpurii a
colectivelor de elevi. Concluziile sale, bazate în principal pe consultarea manualelor şi programelor şcolare,
concordă cu concluziile cercetării noastre, orientată aproape exclusiv asupra documentelor interne. 330
identificat soluţia potrivită pentru ca aceşti copii sanatorizaţi să nu întrerupă procesul educativ,
astfel încât a fost organizată şi şcoala sanatorială pentru deservirea procesului amintit. Tot în
1957 lua fiinţă Sanatoriul de silicoză, singurul din ţară, pentru muncitorii care lucrau în
carierele de piatră şi minele de cărbuni, într-o perioadă în care incidenţa acestei boli era
crescută . Deceniul 1970-1980 a fost momentul de apariţie a unor noi complexe balneare. Mai
întâi a fost pregătit spaţiul de amplasare a componentelor complexului. Edilii au iniţiat ample
activităţi voluntare, în perioada 1970-1972, pentru a conferi viitoarei staţiuni o anume ţinută
estetică . Valoarea lucrărilor a atins suma de 14 milioane de lei, Călimăneştiul situându-se pe
locul doi în întrecerea patriotică. Ca urmare a iniţiativei Ministerului Turismului, la 29
decembrie 1971 a fost inaugurat hotelul Vâlcea, prevăzut cu un număr de 240 de paturi, o
cantină şi baza de tratament cu următoarele secţii: băi minerale cu sulf, bazin cu apă sulfuroasă,
aerosol etc. Un an mai târziu, Uniunea Generală a Sindicatelor din România a construit
complexul turistic cu 500 de paturi, inaugurat la 12 februarie 1972. În luna aprilie a aceluiaşi
an, se puneau temeliile complexului balnear de la Cozia, având în componenţă 3 hoteluri şi o
bază modernă de tratament. În aceste condiţii, creşte şi numărul turiştilor, atât români, cât şi
străini1.
În perioada 1976-1980 s-au intensificat acţiunile edilitare pentru extinderea staţiunii
Cozia, astfel înc t, la 28 iunie 1976, era inaugurat hotelul Cozia, iar la 2 decembrie 1979,
hotelul Oltul. Fiecare locaţie avea câte 400 de locuri de cazare şi, deopotrivă, restaurant, săli de
conferinţe, o bază sportivă etc. Astfel, saltul economic al staţiunii era vizibil în creşterea
numărului de locuri de cazare: de la 1.200 la 1945, la 3.500 în 1977, în vilele şi hotelurile
staţiunii. Se mai adaugă, tot pentru această perioadă, încă 400 de locuri în hanuri, cabane şi
popasuri turistice. La sfârşitul anilor '70 staţiunea beneficia de încălzire centrală în proporţie de
peste 85% . Ridic ndu-se la standardele economice şi de exigenţă turistică, pentru perioada
discutată, staţiunea Călimăneşti a fost introdusă în circuitul turistic internaţional.
În consecinţă, şi-au petrecut vacanţele în staţiune turişti din diverse ţări ale lumii:
Finlanda, U.R.S.S., Israel, Danemarca, R.D. Germană, R.F. Germană, Argentina, Austria,
Italia, Franţa. Acest flux turistic a fost, cu siguranţă, dictat şi de calităţile deosebite curative ale
izvoarelor minerale din staţiune. Potenţialul acestor ape a stârnit interesul unui mare număr de
specialişti români şi străini2. În consecinţă, creşte calitatea condiţiilor de tratament. Dacă în
1950 exista o singură bază de tratament, care asigura cca. 1.500 de proceduri medicale, la
jumătatea anilor '70 existau 8 baze de tratament, ce asigurau efectuarea a peste 15.000 de
proceduri pe zi.
1***, Vâlcea. Monografie, Colecţia Judeţele Patriei, Editura Sport-Turism, 1980, pp. 315-316.
2Ibidem, p. 27. 331
În 1973, s-au pus bazele institutului de medicină fizică balneoclimatologie şi recuperare
medicală din Bucureşti, ca o componentă importantă a catedrei de specialitate a Institutului de
medicină şi farmacie din Bucureşti. Secţia clinică avea iniţial 80 de paturi, aici îmbin ndu-se
cercetarea ştiinţifică cu activitatea de tratament 1. În 1975, se înfiinţa secţia clinică de geriatrie a
Institutului naţional de geriatrie şi gerontologie din Bucureşti, care a funcţionat mai întâi la
hotelul Vâlcea din Căciulata, iar începând cu anul 1977 a funcţionat la hotelul Căciulata de la
Cozia. Tratamentele geriatrice se caracterizau în principal pe proceduri de aero- şi helioterapie,
kinetoterapie, cure de ape minerale şi administrare de aerosoli2.
între 1981 şi 1986, autorităţile comuniste au iniţiat reparaţii capitale la Pavilionul
central şi la baza de tratament din Călimăneşti. Din 1986, Pavilionul central devine Hotelul
Central . Eforturile organizatorice au dus la extinderea capacităţii de rezervoare şi de forare. Au
fost date la iveală izvoarele 4, 5, 14, sonda 1005 la Călimăneşti, 1 şi 2 la Păuşa, sondele 1002,
1004 şi sondele 1, 2, 3, 4 la Cozia . Creşterea prestigiului staţiunii, a potenţialului său de
vindecare, a dus la creşterea, de la an la an, a celor veniţi la odihnă şi tratament. Dacă în 1945
s-au tratat aici 12.000 de persoane, în anul 1963 au beneficiat de tratament 27.500 de persoane,
iar în 1967 numărul lor a ajuns la cca. 50.000 de persoane. Activitatea curentă medicală era
dublată şi de activitatea de cercetare ştiinţifică. Observaţiile sistematice ale medicilor asupra
apelor minerale au dus la apariţia unor lucrări de specialitate. Rezultatele cercetărilor au fost
popularizate în revistele medicale ale vremii: „Viaţa medicală", „Medicina internă",
„Almanahul Sănătatea" şi chiar revista „Terra". S-au lărgit profilurile de tratament: se tratau
boli reumatice, digestive, renale, metabolice, alergico-profesionale3. De asemenea, au fost
organizate în staţiune, de-a lungul timpului, câteva simpozioane ştiinţifice de mare importanţă:
în 1964, pe tema hepatitei cronice, în 1968, pe tema bolilor alergice, în 1972, pe tema bolilor
aparatului urinar.
în anul 1975, cu prilejul aniversării a 125 de ani de la înfiinţarea activităţii balneare şi
ca urmare a contribuţiei aduse în domeniul turistic şi cel al sănătăţii publice, staţiunea
Călimăneşti-Căciulata a fost decorată cu ordinul muncii clasa I, prin decretul prezidenţial
numărul 280 din 24.12.1975.
1Laviniu Munteanu, Constantin Stoicescu, Dan Ludovic Grigore, Ghidul staţiunilor balneoclimaterice din
România, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978, pp. 183-184.
2***, Vâlcea. Monografie, ed. cit., p. 314.
3Gheorghe Mămularu, op. cit., p. 24. 332
6.2.5.1. Infrastructura de tratament şi procedurile terapeutice în cadrul
complexului balnear Cozia-Călimăneşti-Căciulata
Tratamentul balneofizioterapeutic este asigurat de Policlinica balneară prin 18 cabinete
medicale de specialitate, la care se adaugă cabinete de radiologie, stomatologie, O.R.L., dietetic
şi cultură fizică medicală, deservite de medici şi profesori specialişti. în staţiune se pot efectua
analize medicale în cadrul Laboratorului staţiunii. în incinta Sanatoriului de hepatită din
Căciulata funcţionează un cabinet de pediatrie şi o bază proprie de tratament.
Staţiunile Călimăneşti-Căciulata-Cozia asigurau în tot cursul anului at t bolnavii
sanatorizaţi, cât şi ambulatorii, oferind astfel, la nivelul anilor '70 şi '80, un tratament balnear
complex individualizat, în cadrul bazelor de tratament.
Staţiunea Călimăneşti deţinea următoarele baze de tratament: a) Pavilionul central,
unde se efectuează unele proceduri ca: băi de sulf la cadă sau la bazin, generale, parţiale;
împachetări cu nămol, împachetări cu parafină; masaj uscat, inhalaţii, pulverizaţii, aerosoli cu
sulf sau alte substanţe medicamentoase sau antibiotice; numeroase proceduri
electrofizioterapice ca: băi de lumină generală şi parţială, solux alb şi albastru, infraroşii, raze
ultraviolete, raze ultrascurte, ultrasunet uscat sau umed, magnetodiaflux, nemectron, iono-
farado-galvanizări cu sulf sau diverse soluţii medicamentoase (novocaină, iodură de potasiu,
sulfat de magneziu, clorură de calciu etc.). Tot în incinta pavilionului există o secţie de
hidroterapie, înzestrată cu aparatură pentru băi de acid carbonic, băi de bule de aer, băi de
abur, băi cu peria, baie kinetoterapeutică,
O altă componentă importantă a infrastructurii de tratament era sala de cultură fizică
medicală, dotată cu masă vibratorie pentru masaj vibrator în cazul discopatiilor lombare şi
cervicale, gimnastică individuală şi colectivă pentru diverse grupuri de boli. b) La vila
„ Oltul" funcţionează o secţie modernă de electrofizioterapie.
La Călimăneşti se află buvetele izvoarelor nr. 4, 5, 6, 7, 8, 14 pentru cura internă şi 9,
10, 11, 12, 12 bis şi Sonda 1005 pentru cura externă (băi). Pentru copii, în insula Ostrov, încep
nd cu anul 1977, a fost dat în folosinţă un ştrand terminal, care foloseşte apa termală a
izvorului Sonda 1005 din Călimăneşti.
Staţiunea Căciulata dispunea de următoarele baze de tratament:
a) Vila Teilor, cu secţii de electrofizioterapie, masaj uscat, parafină şi aerosoli cu sulf
sau substanţe medicamentoase în soluţii, precum şi antibiotice.
b) Hotelul „Vâlcea" posedă, pe lângă aparatura ce asigură procedurile amintite, un
bazin termal cu apă sulfuroasă. Tot aici se fac băi de plante şi împachetări cu parafină. Hotelul
mai este dotat cu sală de cultură fizică medicală şi cameră de injecţii.
333
c) Complexul sanatorial U.G.S.R., cu bază de tratament proprie, dispune de secţii de
hidroterapie, electrofizioterapie, precum şi cel mai întins bazin termal sulfuros acoperit din
localitate. Camera de gardă a sectorului Căciulata funcţionează în incinta acestui complex.
d) Sanatoriul „1 Mai", cu profil de silicoză, cuprinde o secţie de electrofizioterapie,
în special aerosoli, care se efectuează cu soluţii medicamentoase (miofilin, gerovital etc.).
e) Ştrandul termal în aer liber, alimentat de Sonda 1004, cu program de funcţionare în
sezonul cald, sub supraveghere medicală. Aici turiştii de orice vârstă efectuau helioterapie
dozată şi kinetoterapie funcţională profilactică.
În staţiunea Căciulata puteau fi identificate, de asemenea buvetele izvoarelor 1 şi 2
folosite în cura internă, precum şi sondele 1003 (izvorul nr. 3 Căciulata) şi 1004, a căror apă
termală este utilizată în cura externă.
În sectorul Cozia se afla baza de tratament, dată în folosinţă în august 1976, pentru
bolnavii sanatorizaţi în hotelurile „Căciulata", „Cozia" şi „Oltul" (capacitate totală - 1200 de
paturi). Această bază dispune de două bazine cu apă termală sulfuroasă, căzi pentru băi de sulf,
băi de plante, băi de bule, împachetări cu nămol, parafină, masaj uscat şi umed, o secţie de
electrofizioterapie cu aparatură ultramodernă, aerosoli cu ultrasunet, o secţie de hidroterapie cu
saună, precum şi cea mai modernă sală de cultură fizică medicală din localitate. În cadrul
hotelului „Căciulata" funcţionează o secţie de geriatrie, filială a Institutului Naţional de
Gerontologie şi Geriatrie din Bucureşti.
Camera de gardă, cu program permanent, era amplasată în hotelul „Căciulata".
Sectorul Cozia deţinea şi o cameră de injecţii şi un laborator dotat cu tehnică modernă pentru
analize medicale.
Baza de tratament din acest sector, după dotările şi procedurile pe care le asigură, era
una dintre cele mai moderne baze de tratament balneo-fizioterapice din ţară, la momentul
debutului ei1.
În sectorul Cozia se aflau izvoarele 1, 2, 3, 4 folosite în cura externă, excepţie făcând-o
izvorul nr. 2 Cozia, utilizat şi în cura internă2.
În general, întreaga terapie balneară modernă era profilată pentru recuperarea medicală
a bolnavilor cu diferite forme cronice de reumatism, de diverse etiologii, în vederea
însănătoşirii lor şi a scăderii numărului zilelor de incapacitate de muncă. Aceasta se obţinea
prin asocierea judicioasă în cadrul unui tratament balnear complex, individualizat de la caz la
caz, şi în special prin gimnastica în aer liber, în sălile de cultură fizică medicală şi în bazinele
cu apă termală sulfuroasă, sub îndrumarea personalului de specialitate. Aceeaşi concepţie de
1V. Berbece, V. Botvinic, op. cit. pp. 44-45.

2Ibidem. 334
recuperare medicală era aplicată şi la bolnavii suferinzi de litiaze renale şi astm bronşic, care
pot repeta cura balneară din şase în şase luni, în vederea prevenirii recidivelor.
Factorii naturali de cură. Cele mai importante componente de cură, cu acţiune
completă şi complexă, au fost şi au rămas: clima, apele minerale şi nămolurile terapeutice.
Astfel, numeroşi bolnavi şi turişti care au frecventat staţiunea au beneficiat de proprietăţile
curative ale topoclimatului staţiunii: cura de aer, cura de teren, helioterapia 1. Kinetoterapia se
practica sub îndrumarea personalului medical, at t în interiorul centrelor de tratament, cât şi în
aer liber, în apropierea ştrandului termal. Apele minerale au o acţiune complexă, fiind
sulfuroase, clorurate, bromurate, iodurate, calcice, sodice, magneziene, fiind utilizate atât în
curele interne, cât şi în cele externe. Un rol important l-a deţinut staţiunea în tratamentul
majorităţii bolilor profesionale. Efectele benefice ale potenţialului climatic şi mineral al
staţiunii erau vizibile chiar şi asupra turiştilor care, pentru puţin timp, se aflau în tranzit şi luau
contact cu elementele curative puse la dispoziţie de staţiune.
6.2.6. Aspecte ale evoluţiei organizaţiilor politice de masă de la nivelul oraşului

Călimăneşti între 1965-1985
6.2.6.1. Organizaţia de Partid Călimăneşti în perioada 1968-1985. Evoluţie
organizatorică şi politică
O dare de seamă cuprinzând evoluţia organizatorică şi politică a P.C.R. Călimăneşti,
între anii 1966-1968, evidenţiază priorităţile, dar şi dificultăţile cu care s-a confruntat aceasta.
Astfel, Birourile Organizaţiilor de Bază din instituţiile socio-economice ale oraşului aveau
misiunea de a se implica în producţie, în vederea realizării planului de stat. De asemenea,
aceleaşi organizaţii de bază din instituţii aveau misiunea ca, împreună cu conducerea
întreprinderilor, să pună în discuţie cifrele de plan, să analizeze stadiul diferitelor acţiuni
economice, să elimine dificultăţile care apăreau în producţie2. Evident, erau importante şi
discuţiile cu privire la calitatea membrilor de partid care urmau să se implice în munca de
impulsionare a dezvoltării economice. Se stabileau criterii după care să se orienteze procesul de
primire în partid.
Câteva dintre aceste repere făceau referire la o conduită pozitivă în muncă, la
experienţă solidă în activitatea productivă şi, evident, la o pregătire ideologică pe măsură.
Biroul Organizaţiei de Bază trebuia să realizeze o radiografie completă a celor care doreau să
intre în partid. Disciplina de partid era un alt aspect care nu trebuia neglijat, întrucât, în
1 Ion Manta, România - o enciclopedie a naturii, Editura pentru turism şi cultură, Bucureşti, 1992, pp. 36-37.
2A.N.R.D.J. Vâlcea, fond Comitetul Judeţean Vâlcea, dos. 65, 1968, ff. 128-129. 335
viziunea oficială, comunistul trebuia să fie un model, atât în fabrică, cât şi în organizaţia din
care făcea parte1.
Cu toate acestea, discuţiile menţionate în documente surprind realităţi indezirabile
pentru comunişti. Este vorba de membri de partid care ignorau sistematic sarcinile ce le
reveneau. Acest fapt constituia un exemplu negativ, dar, pentru contemporani, era, totodată, şi
un exemplu de oportunism. Mulţi dintre membri de partid, odată intraţi în structurile acestuia,
găseau prilejuri repetate de a se sustrage activităţilor de producţie, provocând discontinuităţi în
interiorul echipelor de lucru. Nu este întâmplător faptul că rapoartele de analiză a activităţilor
Organizaţiei Orăşeneşti de Partid Călimăneşti reiterau apeluri la cooptarea în partid a acelor
tehnicieni, maiştri, muncitori, chiar ingineri cu o temeinică pregătire profesională şi,
deopotrivă, cu o conştiinţă a misiunii lor. Nu era trecută cu vederea nici componenta politică,
întrucât se solicita viitorilor membri să participe în prealabil la pregătirea ideologică specifică.
Absenţa unei asemenea pregătiri politice era văzută ca o primă premisă a unui eşec anunţat, în
ceea ce priveşte activităţile propagandistice, în rândul maselor, pe care trebuiau să le deruleze
membrii de partid2.
În anii 1968-1969, erau foarte dese situaţiile în care membrii comitetului de partid
orăşenesc nu s-au implicat, deliberat, în activităţile de elaborare a unor planuri de lucru în
sectoarele economice şi sociale. Realizarea acestor planuri şi a unor comisii specializate pe
diverse problematici, era cu atât mai imperativă cu cât procesul de reorganizare administrativă
a judeţelor impunea exigenţe majore şi eficienţă maximă. Probleme de acest tip apar la
Organizaţia de partid a întreprinderii forestiere Jiblea, acolo unde directorul exploatării a
ignorat sarcinile trasate de conducerea politică a instituţiei. Se constatau dificultăţi şi la nivelul
adunărilor de partid iniţiate de Organizaţiile de Bază din acele instituţii. Acestea tergiversau
activităţile de mobilizare a muncitorilor, de participare a lor la activităţi cu substrat politic3.
Politica de extindere a bazei sociale a organizaţiei de partid urma să ţină cont de
criteriul calităţii viitorilor membri, astfel că li se solicita preşedinţilor organizaţiilor de bază să
aibă în vedere, pentru viitoarea extindere, atât organizaţiile U.T.C., cât şi muncitorii care se
distinseseră în activitatea de producţie .
Un exemplu elocvent de dinamică a înscrierii în P.C.R îl oferea organizaţia de partid a
Întreprinderii Forestiere Jiblea. Cei 51 de membri intraţi în P.C.R în anii 19661967, proveneau
din colectivele de muncitori ce îşi dovediseră eficienţa la locul de muncă. Dintre aceştia,
conform datelor statistice, 38 erau muncitori cu rezultate foarte bune în producţie4: „Întreaga
1 Ibidem, f. 130.
2Ibidem, ff. 236-237.
3Ibidem, f. 240.
4Ibidem, f. 242. 336
muncă de primire în partid este strâns legată de modul cum lucrează organizaţiile de bază,
cărora statul le acordă dreptul de a se hotărî asupra unei chestiuni esenţiale cum este aceea a
creşterii şi întăririi rândurilor partidului. Creşterea numerică şi calitativă nu poate fi decât
rezultatul unei preocupări permanente, sistematice din partea tuturor organizaţiilor de bază şi
a comitetelor de Partid
Un temei pentru extinderea calitativă a unei organizaţii de partid dintr-o instituţie era
condiţionată de o monitorizare atentă a tuturor cererilor de primire în partid. Munca
organizatorică trebuia să nu se mai realizeze în mod haotic, fapt care afecta în mod
fundamental toate direcţiile de acţiune, ale planurilor şi membrilor de partid. Un alt aspect
important care ar fi generat rezultate pozitive asupra calităţii membrilor de partid, ale
numărului acestora făcea referire la consolidarea calităţii cunoştinţelor politice, a lecţiilor
predate. Evident, trebuia îmbunătăţită şi calitatea instructorilor politici1.
Iniţiativele diverse aparţinând membrilor de partid trebuia să creeze, muncitorilor
impresia solidă de eficienţă. Un raport important, care sonda starea de fapt şi atmosfera internă
din cadrul unei organizaţii de partid datează din anul 1970 şi aparţine Biroului Organizaţiei de
Bază din Complexul balnear. Acest raport oferă, ca şi alte rapoarte, date politice importante,
vizând calitatea prestaţiilor şi a altor servicii oferite de membrii de partid. În cadrul acestei
organizaţii de bază funcţionau 7 cercuri de învăţământ politic, la care prezenţa nu era însă
punctul forte. Absenţele repetate erau considerate un fapt nociv, ce împiedica armonizarea
dintre conţinuturile practice şi cele ideologice, la nivelul personalităţii muncitorului comunist2.
Adesea se invoca faptul că ignorarea educaţiei politice afecta negativ calitatea
activităţilor comuniştilor din Complexul Balnear Călimăneşti3. O atenţie aparte era acordată
necesităţii de implicare a comuniştilor în activităţile de informare sanitară. Unul dintre
obiectivele de plan al comuniştilor din Organizaţie de bază Călimăneşti viza tocmai, ca, în
cadrul acestor conferinţe să fie antrenate cadre medicale superioare (posibil fără o opţiune
politică) cu misiunea de a-i informa pe locuitorii Călimăneştiului despre importanţa protejării
propriei lor sănătăţi.
Acest tip de mobilizare realizat de către comunişti, era un prim pas către o viitoare
înregimentare politică a acelor medici sau asistenţi medicali. Aceştia reprezentau o resursă
umană importantă, prin serviciile pe care le ofereau, în afirmarea staţiunii şi în capacitarea unui
număr mare de turişti. Erau vizate şi acţiunile culturale, menite să îmbunătăţească oferta
culturală a staţiunii. Activiştii de partid aveau rolul de a realiza sistematic o
1Ibidem. Una din prevederile cuprinse în planul de măsuri ale aceleiaşi organizaţii de partid din Întreprinderea
forestieră Jiblea făcea referire la monitorizarea continuă, a modului în care se derulau lecţiile politice, şi la calitatea
cunoştinţelor pe care le dobândeau cursanţii.
2Ibidem, dos. 66/1968-1970, f.'212.
3Ibidem, f. 213. 337
mobilizare a echipei de teatru recrutată din rândurile membrilor de partid1.
Conform aceluiaşi raport, de activitatea judicioasă a comuniştilor depindeau şi
economiile realizate. Li se solicita comuniştilor să promoveze o linie de acţiuni menite să
valorifice complex tot potenţialul bazelor de tratament prin „respectarea întocmai a
indicaţiilor şi programelor privind recuperarea, refolosirea şi raţionalizarea tuturor
2^
surselor de materii prime şi energie" . În spiritul eficientizării activităţii individuale a fiecărui
membru de partid, li se impunea acestora să raporteze detaliat felul în care şi-a desfăşurat
activitatea şi modul în care şi-a îndeplinit obiectivele. Tot membrilor de partid le revenea
misiunea de a mobiliza tineretul din întreprindere (situaţie întâlnită şi în alte organizaţii de
partid), pe direcţia efectuării de munci voluntare: implicarea în activităţile C.A.P.-ului, în
demersurile de înfrumuseţare a oraşului, în campaniile de colectare a fierului vechi, în alte
munci considerate patriotice.
Raportul menţionat scotea în evidenţă o serie de rezultate pozitive obţinute de
întreprinderea balneară Călimăneşti, tot ca urmare a implicării conducerii politice de la nivelul
instituţiei. Astfel, se prezenta statistica pe anii '68-69: 4.079 de bolnavi ambulatorii; 3.390 de
bolnavi sanatorizaţi; 1.687 de copii sanatorizaţi; 892 pacienţi străini; 1.196 de copii
ambulatorii. De asemenea, se raporta şi cuantumul asistenţei medicale acordate pe durata unui
an diverselor tipologii de pacienţi care au solicitat-o: 24.349 analize de laborator; 31.602
şedinţe terapeutice; 23.418 injecţii cu apă din izvorul nr. 8; 20.593 injecţii cu medicamente;
31.900 crenetoterapie; 9.032 de consultaţii pediatrice; 143.900 consultaţii balneologice; 7.086
radiocopii pulmonare şi gastroduodenale; 4.897 consultaţii stomatologice.
Din punct de vedere al valorii financiare, s-a realizat, din planul prevăzut, cca. 93%.
Diferenţa de până la 100% se datora deficienţelor survenite la un moment dat în funcţionarea
bazei de tratament.
6.2.6.2. Perioada 1970-1972 şi caracteristicile sale

Una din coordonatele majore ce urma să direcţioneze activitatea de organizare şi
acţiune politică, a tuturor Organizaţiilor de Partid din ţară, era legată de afirmarea brutală a
tezelor din iulie, prin care Nicolae Ceauşescu urmărea reaşezarea definitivă a discursului
cultural şi orientarea sa către interesele exclusive ale liderului de tip totalitar. Întreg parcursul
cultural şi politic al instituţiilor de la nivel central şi local va sta sub semnul menţionatelor teze.
În aceste cadru al discuţiei invocăm câteva dintre directivele esenţiale cuprinse în actul din iulie
1971.
1Ibidem, f. 215. 338

Stabilindu-se de la bun început rolul determinant şi hegemon al PCR, o secţiune a
tezelor impunea direcţii monolitice activităţilor de educaţie ideologică şi politică: „O sarcină
esenţială a muncii politico-educative desfăşurate de partidul nostru este educarea tuturor
celor ce muncesc în spiritul patriotismului socialist, al dragostei şi devotamentului neţărmurit
faţă de patrie, al hotărârii de a nu precupeţi nimic pentru apărarea cuceririlor noastre
revoluţionare, a independenţei şi suveranităţii ţării, pentru întărirea şi înflorirea continuă a
României socialiste. In procesul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate este
necesar să se acţioneze în continuare pentru cimentarea şi mai puternică a unităţii şi frăţiei
dintre oamenii muncii români, maghiari, germani, sârbi şi de alte naţionalităţi, care, animaţi
de aceleaşi interese şi aspiraţii, realizează laolaltă toate valorile materiale şi spirituale ale
ţării, participă cu însufleţire la lupta pentru propăşirea patriei comune — Republica Socialistă
România. Este datoria organizaţiilor de partid să combată cu fermitate orice tendinţă şi formă
de exprimare a naţionalismului. Munca politică trebuie să acţioneze hotărât împotriva
oricărei manifestări de indisciplină, de încălcare a normelor de convieţuire socială, în direcţia
dezvoltării respectului faţă de avutul obştesc, faţă de legile ţării, pentru întărirea legalităţii
socialiste şi a ordinii publice"1 .
Un raport de activitate al Comitetului Orăşenesc Călimăneşti al P.C.R., de data aceasta
pe anii 1971-1972, evidenţia implicarea comuniştilor din diverse organizaţii de bază în
dinamizarea proceselor economice de la nivelul oraşului: „Prin angajamentele luate,
comuniştii din cadrul Consiliului Popular Călimăneşti, antrenând şi nemembri de partid, duc
o muncă susţinută pentru îndeplinirea şi depăşirea sarcinilor de plan. De asemenea,
comuniştii din cadrul cinematografului, din interiorul circii sanitare au muncit sistematic
pentru depăşirea sarcinilor de plan" . Acelaşi tip de implicare a generat rezultate pozitive şi în
cadrul activităţii serviciului Poştă, Telegraf, Telefon din Călimăneşti, ca şi în domeniul
comercial, reuşindu-se depăşirea planului cu cca. 7 procente. O depăşire de plan s-a realizat şi
în cadrul Întreprinderii Zootehnice, acolo unde valoarea acestuia a fost de 2.957.000 lei . La fel
de importantă era şi contribuţia voluntară în muncă acolo unde s-a depăşit maximul de plan cu
două procente. Revine în atenţia autorităţilor din Organizaţia de Bază problema continuării
întăririi calităţii ideologice a membrilor de partid, astfel încât, pentru anii 1971 şi 1972, era
prevăzută o creştere a numărului de cursuri serale, o diversificare a formelor de învăţământ
politic, recomand ndu-se introducerea unui curs considerat foarte important: curs de studiere a
procesului făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Biroul Organizaţiei de Bază, la
fel ca în anii anteriori, trebuia să manifeste atenţie sporită în ceea ce priveşte calitatea morală,
dar şi conştiinţa politică a noilor veniţi în partid. Una din problemele muncii de culturalizare, la
1Tezele din iulie, Bucureşti, Editura Politică, 1971, pp.23-25. 339

care se face referire în raport, invocă caracterul static al activităţilor politice specifice în
perioada de iarnă. în acest sens, i se solicita B.O.B. să îmbogăţească repertoriul brigăzilor
artistice şi să se ocupe de o continuă activare a acestora. Trebuia reconsiderată şi activitatea
cinematografică din localitatea Călimăneşti. Perceput ca un mijloc de informare foarte apropiat
de opţiunile tinerilor (membri sau nu ai P.C.R.), acesta trebuia să se apropie mult de ceea ce
propaganda oficială dorea să mediatizeze: filme documentare ilustr nd continuu realizările
muncitorilor din obiectivele industriale locale sau naţionale. Trebuia revizuit şi programul
staţiei de radioficare locală, tot în concordanţă cu dezideratele planului politic. Trebuia
intensificată politica de familiarizare a membrilor organizaţiei comuniste locale, cu directivele
Plenarei CC al P.C.R., din 3-5 noiembrie 19711. Asemenea documente şi prevederi erau
expresia imediată a consecinţelor ideologice, politice şi culturale create de introducerea tezelor
din iulie 1971, cu privire la cultul personalităţii. Politizarea actului cultural, transformarea
acestuia într-un demers propagandistic reveneau frecvent ca solicitări importante în
documentele organizaţiilor de
partid2.
Se insistă şi după 1971 pe nevoia imediată a creşterii calitative a nivelului ideologic din
Organizaţia de Partid Călimăneşti. Una dintre direcţiile ce vizau obiectivul propus anterior
făcea referire la extinderea ciclului de conferinţe politice şi la dublarea acestora de
3^
dezbateri cu caracter ideologic . Între 1972-1972, B.O.B. a extins numărul de cursanţi la
formele de învăţământ politic, intitulate Statutul P.C.R., respectiv Cerc de politică curentă.
0 altă direcţie de acţiune cuprindea extinderea practicilor de informare politică spre
organizaţiile U.T.C. Era foarte importantă colaborarea permanentă dintre B.O.B. şi Comitetul
Orăşenesc al Uniunii Tineretului Comunist, întrucât această organizaţie reprezenta, fără
îndoială, pepiniera pentru sporirea numerică a membrilor de partid3. Activităţile de propagandă,
dublate de cele culturale, trebuiau să sublinieze, în mod special, mult invocata grijă a P.C.R.
pentru societate şi pentru rezolvarea dificultăţilor pe care aceasta le traversa. O implicare
intensă în propaganda de tip social şi medical, în promovarea unor dezbateri interne de partid
pe aceste teme, a deţinut-o doctorul Gheorghe Mămularu. Consolidarea activităţilor de
propagandă şi diversificarea acţiunilor culturale trebuiau să se producă în perioadele de iarnă în
căminele culturale din comunitate.
Pentru perioada 1972-1975, erau prevăzute, pe baza indicaţiilor Conducerii
Organizaţiei de Partid Călimăneşti, o serie de acţiuni culturale şi politice care să atragă o largă
1Ibidem, ff. 12-14.

2A.N.R.D.J. Vâlcea, fond Comitetul Judeţean Vâlcea, dos. 46, 1971-1972, f. 6.
3Ibidem, f. 50. 340
participare din partea diverselor categorii socio-profesionale din oraş. Astfel, se intenţiona o
largă mobilizare a intelectualilor, aşa încât aceştia să participe la o consfătuire amplă pe tema
implicării lor în procesul de afirmare socio-culturală a comunităţii. O altă dezbatere tematică
urma să reunească cadrele ce activau în domeniul balnear, obiectivul acestora vizând adoptarea
celor mai bune soluţii pentru deschiderea sezonului balnear de vară1.
Era puse în discuţie activitatea cu specific artistic a membrilor comisiei de propagandă
şi modul în care cetăţenii localităţii fuseseră sau urmau să fie integraţi în diverse formaţiuni
culturale. Unele dintre provocările care stăteau în faţa comisiei de propagandă şi cultură a
Comitetului Orăşenesc de Partid făceau referire la organizarea unor piese de teatru ce urmau să
participe la festivaluri naţionale. Se consemnau rezultate pozitive la festivalul inter-judeţean
anual, intitulat Cântecele Oltului . Pentru viitorul apropiat, tematica cursurilor politice, ce
urmau să se desfăşoare pe următorii cinci ani, acoperea o varietate de probleme. Ele aduceau în
prim-plan c teva dintre dezideratele importante ale regimului comunist, dar evidenţiau şi
dificultăţile considerate surmontabile prin intermediul unei mobilizări politice în sectorul
resurselor umane, cel economic şi, nu în ultimul r nd, în domeniul tehnic. În limbajul stereotip
înt lnit în documente, se manifesta certitudinea responsabililor politici cu privire la reuşita
acţiunilor de mobilizare propagandistică. Nu era trecută cu vederea nici informarea
participanţilor la aceste cursuri, cu privire la mult invocata viziune superioară a lui Nicolae
Ceauşescu, în domeniul
-3
politicii externe dar şi acţiunile politice externe, de înalt nivel, derulate de statul comunist .
Între cele mai importante conţinuturi dezbătute amintim: Creşterea în ritm susţinut a
industriei şi îmbunătăţirea structurii sale în perioada 1971-1975; Creşterea eficienţei
economice, obiectiv central al politicii economice a P.C.R.; Politica internă a României,
expresie a intereselor poporului român; Utilizarea la nivel superior a forţei de muncă, condiţie
importantă a creşterii productivităţii muncii, a grăbirii procesului de dezvoltare economică şi
îmbunătăţire a nivelului de viaţă al poporului; Ridicarea bunăstării maselor, scopul suprem al
întregii activităţi a partidului şi statului nostru; Perfecţionarea continuă a organizării societăţii,
obiectiv esenţial al etapei actuale a perfecţionării continue a întregii vieţi sociale; Poziţia
României faţă de problemele actuale ale vieţii internaţionale: Războiul din Vietnam, situaţia
din Orientul apropiat, dezarmarea; Critica şi autocritca, una dintre căile importante de
perfecţionare a vieţii economice; Comportarea civilizată în familie şi societate; Politica externă
a P.C.R.; Întărirea ordinii şi disciplinei în muncă; Creşterea corectitudinii şi principialităţii în
muncă şi viaţa socială;.
1Ibidem, f. 180. 341

Toate aceste tematici reprezentau fragmente dintr-un instrumentar ideologic, bine
cunoscut, care, adesea nu suscita vreun interes major din partea cursanţilor, participarea
multora dintre aceştia fiind superficială, fără un impact imediat.
Un rol important, în eşafodajul ideologic, necesar mobilizării de socio-economice îl
ocupa propaganda ce trebuia să dobândească intensitate, în sectoarele economice de importanţă
majoră, de la nivelul oraşului. Astfel, pentru aceeaşi perioadă 1971-1975, fiecare organizaţie de
partid, de la nivelul fiecărei instituţii, alături de Birourile Organizaţiilor de Bază din cadrul
U.T.C.-ului, al U.G.S.R.-ului şi al organizaţiilor de femei avea datoria să continue linia de
implicare şi mobilizare politică, demarată deja în perioadele anterioare. Se menţionau, ca şi
succese, câteva forma de implicare a propagandiştilor, în buna desfăşurare a producţiei. Lotul
de şantiere hidroenergetice din apropierea Călimăneştiului fuseseră aprovizionate cu
materialele şi tehnologia necesare tocmai ca intervenţie a autorităţilor din conducerea P.C.R.
Călimăneşti. Comisia economică sprijinise la rândul său eforturile muncitorilor de la complexul
Balnear de a da în folosinţă, cât mai rapid, cele două componente ale complexului balnear.
Activităţile edilitare fuseseră monitorizate de comunişti, conform graficului de lucru, iar fiecare
membru de partid avea responsabilitatea de a manifesta transparenţă asupra modului în care îşi
îndeplinea obligaţiile1. Era vizată şi mobilizarea permanentă a conducerii Întreprinderii de
gospodărire comunală, ale cărei obiective imediate includeau extinderea centrelor de încălzire,
la blocurile de locuit din Călimăneşti-Căciulata, modernizări de străzi.
6.2.6.3. Activităţile de propagandă. Formele implicării politice

Menţionatele teze din iulie reiterau rolul hotărâtor al PCR, pe direcţia acţiunilor de
educare politică, la nivel central şi local. Astfel: „Conducerea şi organizarea întregii activităţi
politico-educative cad nemijlocit în sarcina birourilor şi comitetelor judeţene de partid, a
organelor de partid de la toate nivelurile, a activiştilor care lucrează în domeniul
propagandei, a tuturor comuniştilor"2.
Pentru perioada 1971-1975 a fost recrutat un lot consistent de cursanţi pentru
învăţământul de partid. Erau cuprinşi în învăţământul ideologic un număr de 994 de cetăţeni,
din care 753 erau membri de partid, 81 erau membri U.T.C., 120 erau fără opţiune politică, iar
din totalul menţionat anterior, 247 erau femei. Până la sfârşitul anului 1972, documentele
menţionau deschiderea cursurilor la 14 din cele 18 organizaţii de partid existente în oraş.
Pregătirile pentru deschiderea cursurilor erau deficitare în ceea ce priveşte categoriile socio-
profesionale cu studii superioare: medici, profesori, dar se preciza că pentru acestea cursurile se
vor deschide după sfârşitul lunii noiembrie. Cele mai complete puncte de informare şi
1 Ibidem, f. 194
2Tezele..., p. 33. 342
documentare politică, alături de cei mai pregătiţi propagandişti, erau menţionate în cadrul
întreprinderii balneare, în sectorul alimentar - comercial, în Cariera Cozia, la I.G.O. şi în cadrul
Ocolului silvic. Una dintre misiunile importante ale responsabililor cu propaganda ţinea de
actualizarea tematică a gazetelor de perete. Rolul acestora era complex, ele ilustrând atât
rezultatele pozitive în muncă, dar încercând să şi genereze o solidaritate între cetăţenii oraşului,
prezentând situaţii exemplare de antrenare în muncă patriotică. Se derulau chiar şi conferinţe
cu teme prestabilite. Pentru furnizarea informaţiilor specifice în domeniul asigurării calităţii
forajelor din Cooperativa Agricolă de Producţie, inginerii agronomi aveau obligaţia de a ţine
conferinţe cu finalitate practică. Pentru tinerii din instituţiile economice ale oraşului, una dintre
cele mai frecvente conferinţe purta denumirea de Munca - un titlu de nobleţe pentru tânăra
generaţie" .
Se solicita responsabililor cu propaganda o implicare continuă pentru înlăturarea unor
carenţe în activitatea cultural politică (insuficienta implicare a intelectualilor în efectul de
propagandă; absenţa răspunderii complete a unor membri de partid faţă de
3^
obiectivele asumate) . în aceste condiţii, problemele apărute în activitatea de propagandă
trebuiau discutate periodic în consiliul orăşenesc, la căminele culturale, dar şi de către
organizaţiile de partid Jiblea Veche şi Jiblea Nouă, alături de ţăranii cooperatori din cele două
localităţi1. Era foarte importantă implicarea tinerilor. Pentru aceştia, urma să fie dezbătută tema
cu titlul: „Ridicarea gradului edilitar-gospodăresc al oraşului", „Rentabilizarea
întreprinderilor economice", „Despre pomicultură şi zootehnice", „Deservirea populaţiei",
„Gospodărirea grădinilor de lângă casă"2. O componentă importantă a propagandei pentru
tineri (identificată şi în dezbaterile din cadrul orelor de dirigenţie de la liceul cu profil
economic din Călimăneşti) era educaţia ateistă şi combaterea misticismului. Un astfel de
demers propagandist se baza pe o serie de conferinţe şi diseminări de conţinuturi ştiinţifice,
prezentate şi analizate în spirit dialectic. In completarea obiectivului amintit, educaţia politică
pentru „tineretul muncitor" era dublată de conferinţele cu caracter ştiinţific, ce ilustrau
concepţia marxistă despre natură şi lume. Evident, nu lipsea educaţia politică, predată şi
elevilor de gimnaziu3.
Activităţile de propagandă nu trebuiau să omită două direcţii de raportare:
- Activităţile de lectură (politică) publică, simpozioane specifice, montaje
literare, expoziţii de cărţi şi de periodice cu profil politic şi, deopotrivă, organizarea
periodică a unor vizite ale tinerilor la asemenea expoziţii. Ca şi în anii '50, incursiunile
1Ibidem.
2Ibidem, f. 8.
3Ibidem, ff. 9-10. 343
propagandistice având ca instrument cartea nu trebuiau să îi ocolească pe ţăranii
cooperatori. In bibliotecile comunale, pe lângă acţiunile de lectură, trebuiau organizate
colţuri cu materiale de propagandă;
- Propaganda cinematografică - fiind cunoscut impactul pe care producţiile
cinematografice îl deţineau asupra tinerilor, autorităţile comuniste urmăreau să consolideze
componenta politică de la nivelul „ofertei cinematografice" pentru tinerii din Călimăneşti.
In consecinţă, comitetul executiv al Sfatului popular, împreună cu comitetul U.T.C., urmau
să dinamizeze demersurile de muncă politică prin intermediul cinematografului. Astfel, pe
lângă filmele clasice, urmau să fie difuzate filme documentare, scurtmetraje ilustrând
„tradiţia eroică" a Partidului Comunist Român. După vizionarea unor asemenea producţii,
erau iminente discuţiile de aprofundare a mesajului de diseminare şi aprofundare a
mesajului politic. Educaţia politică prin intermediul componentelor cinematografului urma
să fie extinsă, „in sitW, în cadrul întreprinderilor economice din Călimăneşti. Mai mult
decât atât, acestea aveau misiunea ca în fiecare an să organizeze colţuri cinematografice 1.
La cinematografele săteşti era deja trasată politica de proiecţie a filmelor. Urmau să se
prezinte filme, care nu au generat o prezenţă spontană a tinerilor din comunităţile rurale:
documentare pentru sprijinirea propagandei agricole, cu specificul educării patriotice, filme
ştiinţifice, dar şi cu caracter educativ în spiritul apărării avutului obştesc 2. Activităţile de
educaţie politică urmau să se extindă şi asupra celor veniţi în bazele de odihnă şi tratament.
Lectorii organizaţiei de partid urmau să identifice grupuri ţintă în cadrul complexelor de cazare
şi să amenajeze, în acel context, colţuri de informare politică. Acest demers avea justificarea
ideologică şi organizatorică trasată de una din Plenarele Comitetului central al Partidului
Comunist Rom n din noiembrie 1972 cu privire la extinderea activităţilor politice ale
organizaţiilor de partid, ale U.T.C.-ului, atât în locaţiile din oraşe, cât şi în cluburile de
agrement din staţiunile balneoclimaterice. Comitetul Judeţean de Partid, în legătură cu
Comitetul Orăşenesc de Partid Călimăneşti a tipărit şi difuzat câteva sute de broşuri în
Complexul Balnear Călimăneşti-Căciulata3. Aceste broşuri ilustrau prin conţinutul lor mult
clamatul spirit al egalităţii şi echităţii socialiste.
Organizaţiile de partid din cadrul unităţilor meşteşugăreşti ale Întreprinderii balneare
din Călimăneşti şi ale întreprinderilor de comerţ trebuiau să aibă în vedere, imperativ, sporirea
numărului de femei ce urmau să fie antrenate în munca politică în perioada 1973-1975 .
Acestora urma să li se creeze condiţiile optime pentru asemenea activităţi. Comitetul orăşenesc
de femei, cel din cadrul U.T.C.-ului şi al sindicatului, urma să se ocupe îndeaproape şi de
1Ibidem, ff. 11-12.

2Ibidem, ff. 109-110.
3Ibidem. 344
promovarea acestora în funcţie de pregătirea politică şi doar pe loc secund în raport cu
pregătirea profesională. Până la finele lui 1974, urma să se realizeze un studiu individual, în
instituţiile amintite, pentru nominalizarea persoanelor celor mai potrivite, ce urmau să fie
încadrate în activităţile politice. De asemenea, femeile trebuiau incluse în învăţământul politic,
într-un număr crescut, în cercurile de lectură, dar şi în organizarea unor dezbateri pe teme
politice. Evident, nu era omisă nici intenţia de stimulare a educaţiei sanitare pentru femei
(viitoare mame), având în vedere esenţa politicii demografice a regimului. În acest sens, urmau
să fie organizate, în colaborare cu circumscripţia sanitară din oraş, cu cea de Cruce Roşie,
seminarii informative, cu privire la importanţa crucială a femeii în societate . Propaganda
politică, cu valenţe sanitare, urma să mobilizeze femeile din oraşul Călimăneşti, în cadrul Casei
de cultură, pentru a le disemina acele informaţii pe care autorităţile le considerau fundamentale
în domeniul problemelor de sporire a natalităţii. Se discuta, în mare măsură, şi problema
implicării tinerelor din Călimăneşti în crearea şi consolidarea de familii, după tiparul oferit de
autorităţile comuniste .
O importantă componentă a rapoartelor care urmăreau evoluţia Organizaţiei P.C.R.
Călimăneşti la jumătatea anilor '70 ţinea de autocritică. La o primă lectură a unor asemenea
rapoarte, se constată o multitudine de probleme care se dovedeau a fi impedimente majore în
consolidarea organizatorică, dar şi ideologică a acestei organizaţii. Se impunea necesitatea
creşterii numărului de membri de partid din instituţiile
Călimăneştiului, în spiritul a ceea ce autorităţile comuniste numeau consolidarea rolului şi a
influenţei tot mai mari a membrilor de partid din instituţiile socio-economice. Pentru susţinerea
celor afirmate mai sus, prezentăm câteva date importante. Ele atestă şi progresul, dar şi
deficienţele procesului de extindere a Organizaţiei P.C.R. Călimăneşti: la oficiul P.T.T.R.
Călimăneşti, din totalul de 47 de salariaţi, ponderea comuniştilor este de numai 24%;
dispensarul medical Călimăneşti avea un număr de 16 salariaţi, din care numărul comuniştilor
este de 2; cinematograful Călimăneşti (cu rol important în diseminarea proiecţiilor de
propagandă) avea 6 salariaţi, din care doar 2 membri de partid; după nivelul studiilor, situaţia
privind membri de partid se prezenta în felul următor: la nivelul anilor 1975, cu 4-5 clase, 4
membri, cu şcoală generală, 28, cu studii medii şi tehnice, 21, cu studii superioare, 2, cu şcoli
de partid şi universităţi serale de marxism, 8. După criteriul de vârstă exista următoarea
configuraţie: până la 30 de ani - 3 membri, între 41 şi 45 de ani - 30 de membri, între 46 şi 60
de ani - 17, peste 60 de ani - 3. După criteriul profesional şi cel al antrenării în producţie: 21 de
funcţionari, 21 de muncitori, doi intelectuali, alte profesii şi pensionari, 71.
1Ibidem, dos.33/1974-1978, ff. 67-68. 345

După criteriul vechimii în partid, situaţia se prezenta astfel: erau 8 membri cu o
vechime de sub 5 ani, 23 de membri cu vechime între 6-10 ani, 16 cu vechime între 11 şi 20 de
ani şi 6 membri cu o vechime de peste 20 de ani. Din această statistică se poate observa că, deşi
comuniştii sunt prezenţi aproape în fiecare instituţie socio-economică, numărul celor cu
experienţă solidă era foarte redus, la fel şi numărul celor cu studii superioare. Evident, absenţa
unei pregătiri de specialitate impunea dificultăţi foarte mari în monitorizarea şi controlul
activităţilor complexe de care trebuiau să răspundă comisiile politice. Autorităţile contestau
deopotrivă lipsa de implicare a comisiei de propagandă şi educaţie politică de la nivelul
organizaţiei în a consolida numărul de membri de partid. În perioada 1974-1976, acelaşi birou
nu stimulase munca de pregătire şi primire în partid a celor mai buni muncitori din oraş1.
Mulţi dintre angajaţii membri de partid nu întruchipau modelul aşa-zisei eficienţe
comuniste: lipseau de la serviciu, nu participau la activităţile obşteşti, aveau carenţe
profesionale şi de disciplină2.
Pentru perioada 1976-1980 se constatau implicări limitate, chiar ineficiente ale
membrilor Organizaţiei P.C.R. Călimăneşti în stimularea activităţilor obşteşti, în monitorizarea
şi intensificarea activităţii politice din cadrul grupelor sindicale şi chiar o insuficientă
impulsionare a activităţilor de constituire a unor brigăzi artistice ce urmau să ilustreze, în mod
propagandistic, realizările partinice3.
Ca urmare a implicării membrilor de partid se constatau şi realizări cu specific
economic: comercializarea a 2.800 kg de fructe, efectuarea unor lucrări în cadrul C.A.P.- ului
pe o suprafaţă de 12 ha, comuniştii care au crescut animalele în gospodării proprii le- au vândut
statului pentru realizarea necesarului de alimente. Au realizat această sarcină cca. 60% din
comuniştii care beneficiau de o situaţie materială proprie. Au fost defrişate peste 2 ha de izlaz.
Au fost plantaţi 2.000 de pomi. Din economii s-a investit suma de 4.000 de lei în lucrările de
amenajare a parcurilor şi spaţiilor verzi. Impozitele au fost achitate în proporţie de 100% .
În limbajul specific unui document informativ al perioadei, debutul amplului raport de
analiză vorbeşte de eforturile comuniştilor din Călimăneşti pentru realizările indicatorilor de
plan, în ceea ce priveşte dezvoltarea complexă, din punct de vedere economic, a
Călimăneştiului. Astfel, evoluţia economică şi socială, conform unor date oficiale, se realizase
după cum urmează: producţia globală industrială depăşise maximul de 100%; producţia marfă
industrială depăşise cu aproape un procent maximul de 100%; prestările de servicii atingeau un
procent de 101%; desfacerea mărfurilor către populaţie, 102%;
1Ibidem, f. 111.
2Ibidem, ff. 260-261.
3Ibidem, ff. 72-73. 346
Evident, Comitetul Orăşenesc de Partid îşi asuma stimularea muncitorilor din
Călimăneşti, în vederea îndeplinirii rezultatelor menţionate. Este surprinsă importanţa
activităţilor de propagandă realizate de activiştii PCR Călimăneşti în rândurile I.C.S.M.
Călimăneşti, ai C.O.T.S., ai C.B. Călimăneşti. Raportul de analiză economică surprindea,
pentru perioada 1980 şi 1982, un număr de peste 182 de apartamente în blocuri de locuit, puse
la dispoziţia oamenilor muncii din Călimăneşti. La fel de important era şi complexul şcolar
creat, alături de extinderea unor anexe de tip restaurant, berărie, cofetărie pentru deservirea
celor veniţi la odihnă în staţiune.
Comitetul Orăşenesc de Partid îşi subliniază importanţa în direcţia stimulării producţiei
agricole la nivelul C.A.P. Călimăneşti. La fel de importantă apărea şi colaborarea dintre P.C.R.
Călimăneşti şi organizaţia de bază a aceluiaşi partid, din cooperativa agricolă de producţie
Călimăneşti. Se raporta dezvoltarea bazei materiale a unităţii agricole, creşterea cu 15% a
producţiei de grâu, orz, porumb, cartofi, realizarea a peste 400 t de f n, pentru sectorul
zootehnic . Acest fapt a generat efecte pozitive pe linia efectivelor animaliere, pe linia creşterii
producţiei de tip zootehnic. În spiritul colaborării dintre clasa muncitoare de la sate şi oraşe,
este evidenţiat şi ajutorul pe care lucrătorii din întreprinderile oraşului l-au acordat muncitorilor
agricoli. Nu era omisă nici participarea elevilor din şcolile generale şi liceul Călimăneşti la
activităţile agricole. Totuşi, din analiza dinamicii economice a oraşului rezultă şi o serie de
dificultăţi care ţin de ridicarea calităţii produselor şi serviciilor oferite populaţiei, cât şi de unele
secţiuni ale activităţii agricole1. Erau de realizat în viitorul apropiat şi obiective care ţineau de
infrastructura oraşului: punerea în funcţiune a unui sistem de evacuare a apelor reziduale şi
fluviale, definitivarea microhidrocentralei de pe Pârâul Păuşa, extinderea reţelei de apă
potabilă, amenajarea serei de flori, îmbunătăţirea activităţii fermei 3 zootehnice, din cadrul
C.A.P. Călimăneşti, ca şi consolidarea sistemului de canalizare a oraşului . Se constatau
dificultăţi importante şi în procesul de aprovizionare cu bunuri de primă necesitate, pe piaţa
oraşului.
Absenţa materiilor prime afecta negativ şi activitatea atelierelor de tâmplărie şi
croitorie de la nivelul Şcolii Generale Călimăneşti, ca şi activitatea atelierului de lăcătuşărie a
liceului din acelaşi oraş. Liderii de partid locali constatau necesitatea aprovizionării mai
consistente a acestor ateliere.
în aceste condiţii, exponenţii conducerii partidului, de la nivelul organizaţiei orăşeneşti
Călimăneşti, solicitau intensificarea ritmului de îndeplinire a obiectivelor menţionate mai sus.
Evident, era vorba de obiective majore a căror neîndeplinire sau realizare parţială afecta direct
1Ibidem, ff. 8-9. 347

nevoile populaţiei din Călimăneşti. Cauzele acelor stări de lucruri erau identificate, aproape în
mod stereotipic, în absenţa unui interes obştesc imediat al anumitor comunişti .
O altă informare de la începutul anului 1982, reunind nemulţumirile şi sesizările
locuitorilor oraşului Călimăneşti, venea să întărească deficienţele menţionate mai sus. Scrisorile
locuitorilor oraşului, receptate şi analizate de Organizaţia P.C.R. Călimăneşti, reclamau
probleme legate de aprovizionarea pieţelor, distribuirea buteliilor de aragaz, aprovizionarea cu
lemne de foc şi, un fapt important, extinderea ofertei de spaţii locative.
0 serie de dificultăţi erau semnalate şi în ceea ce priveşte aspectul oraşului, dar şi în ceea ce
priveşte aprovizionarea cu hrană a Complexului Balnear Călimăneşti. Asemenea sesizări ce
veneau pe adresa conducerii P.C.R. Călimăneşti reprezentau un barometru oarecum potrivit de
sondare a stării de nemulţumire a cetăţenilor1.
Se impunea de la sine intensificarea implicării activiştilor de partid în relaţie cu alte
organizaţii de partid de la nivelul întreprinderilor oraşului, pentru motivarea colectivelor de
muncitori. Organizaţiile de partid din instituţiile economice vizate aveau misiunea concretă de
a monitoriza eficienţa proceselor de producţie. Această din urmă precizare era corelată cu
hotărârile Plenarei Comitetului Central al P.C.R. din 25-26 noiembrie 1981 şi cu cele ale
Şedinţei Comune a Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Socialiste din 9 februarie
1982, în care se solicita depăşirea sarcinilor economice şi sociale de la momentul respectiv2.
În consecinţă, proiectul de hotărâri, care s-a succedat analizei complexe pentru
segmentul 1979-1982, solicita obţinerea de producţii suplimentare cu costuri reduse, care să
asigure recuperarea a 7 milioane de lei, ceea ce reprezenta 30% din suma totală a
compensaţiilor acordate personalului muncitor din Călimăneşti pentru perioada ultimului
cincinal. Se preconizau, din punct de vedere propagandistic, acţiuni comune şi sistematice ale
activiştilor P.C.R. Călimăneşti, în sensul analizării activităţilor economice şi sociale din
multiplele instituţii ale oraşului. În domeniul politicii de cadre se solicita eficientizarea muncii
de selectare a membrilor de partid responsabili şi implicarea continuă a acestora în efortul de
îmbunătăţire a activităţii economice globale. Referirile de acest tip invocau şi necesitatea
implicării active a membrilor U.T.C. şi a organizaţiilor de femei în activitatea de selecţionare,
creştere şi promovare a unor cadre competitive, în sensul dorit de partid .
Se stabileau şi beneficiile care trebuiau să decurgă din activitatea economică a
instituţiilor de profil din Călimăneşti. Astfel, Complexului Balnear Călimăneşti i se impunea
obţinerea unui beneficiu de peste 330 de mii de lei. Era vizată şi economisirea riguroasă a
combustibililor şi a energiei electrice, astfel încât, de pildă, la şantierul 82 tunele Călimăneşti se
1Ibidem, ff. 2-3.

2Ibidem, f. 2. 348
solicita reducerea costurilor de producţie pentru anul 1983 cu aproape 900 de mii de lei 1.
Activitatea de transport industrial era şi ea analizată. Se solicita realizarea de economii de circa
140 de mii de lei pe anul 19832.
Un loc aparte în măsurile de îmbunătăţire a activităţii economice îl ocupa Complexul
Balnear Călimăneşti. Aici se preciza în mod imperativ reducerea cu cca. 200 de mii de lei a
cheltuielilor de întreţinere la vilele complexului, valorificarea materialelor recuperabile din
deşeuri metalice, textile şi hârtie în proporţie de 50 de mii de lei, reducerea consumului de apă
şi energie electrică, reducerea cu 2% a cheltuielilor gospodăreşti faţă de anul anterior. Piscina
Hotelului Oltul trebuia împrejmuită şi valorificată judicios prin impunerea unor tarife pentru
toţi turiştii, care să ducă la un profit suplimentar faţă de anii 1981 şi 1982 de peste 50 de mii de
lei3. Se recomanda, at t în industrie, cât şi în agricultură (vezi activitatea U.F.E.T. Jiblea C.A.P.
Călimăneşti), exploatarea raţională a utilajelor şi reducerea cheltuielilor cu cca. 200 de mii de
lei faţă de anii anteriori.
În activitatea agricolă, se solicita depăşirea producţiilor de porumb, grâu, cartof şi
fructe, printr-o aplicare corespunzătoare a cantităţilor de îngrăşăminte. Staţia de Maşini şi
Tractoare Călimăneşti trebuia să depăşească dificultăţile tehnice, astfel încât lucrările agricole
să cunoască un ritm intensificat în anii următori. Trebuia urmărit îndeaproape şi programul de
producţie stabilit în cadrul general al planului cincinal. Se viza, în aceeaşi măsură crescută, şi o
sporire a spectrului de culturi agricole, pentru fermele din cadrul C.A.P. Călimăneşti4.
Complexul Balnear Cozia - Călimăneşti, la rândul său se implica în activităţile de
susţinere a activităţilor sportive, pentru tinerii oraşului Călimăneşti, punându-le la dispoziţie o
bază pentru acţiunile sportive. Totuşi programele sportive, la care erau destinaţi să participe
tinerii, nu se puteau desfăşura în condiţii optime, mai ales că elevii Liceului şi ai şcolii generale
din aceeaşi localitate, în zilele cu timp defavorabil, nu puteau să îşi desfăşoare în bune condiţii
orele de sport, întruc t nu exista un asemenea local destinat şcolii: „Informăm Biroul
Orăşenesc, că pe timp nefavorabil, elevii liceului şi cei ai şcolii generale nu dispun de un
spaţiu destinat desfăşurării orelor de educaţie fizică, nerealizându-se astfel cerinţele minimale
prevăzute de programă pe semestrul al doilea. Considerăm că organele de drept trebuie să
rezolve această problemă, pentru găsirea unui spaţiu improvizat, atât de necesar desfăşurării
în bune condiţii a lecţiilor de educaţie
3^
1Ibidem, ff. 4-5.

2Ibidem, f. 6.
3Ibidem, f. 57.
4Ibidem, ff. 58-59. 349
fizică, încât elevii să nu mai stea pe sub streşinile atelierelor atunci când plouă" . In
consecinţă, se poate observa că absenţa infrastructurii afecta în mod grav, chiar ritmul
activităţilor educative.
Aceste lipsuri, în ceea ce priveşte infrastructura şcolară, intrau în contradicţie flagrantă
cu directivele lui Nicolae Ceauşescu, privind antrenarea tuturor tinerilor în acţiuni sportive, de
masă şi individuale, motivul invocat ţinând de o mult clamată dezvoltare armonioasă dar şi
competitivă a tinerilor comunişti. Sesizăm în aceste rânduri, câteva dintre obsesiile lui
Ceauşescu, ca şi ale altor lideri dictatoriali, încadrate în efortul general de consolidare a omului
nou. Dificultăţile pe care le întâmpina Asociaţia sportivă Călimăneşti derivau şi dintr-un plan
financiar, deficitar realizat.
Un exemplu elocvent în acest sens îl oferea chiar Consiliul Popular Călimăneşti, care
planificase pentru activităţile sportive, cca. 1.500 de lei pe anul 1981, fără a fi acordat această
sumă până la sfârşitul anului menţionat. Alte instituţii subordonate aceluiaşi Consiliu ar fi
trebuit să ofere cotizaţii, pentru sprijinirea activităţilor sportive, însă fără nici un rezultat
pozitiv1.
Realizări în domeniul sportiv au fost palpabile, pe direcţia echipei de fotbal, din cadrul
Asociaţiei sportive Cozia, aceea care a reuşit atingerea unor performanţe sportive, în condiţiile
unei subfinanţări de care amintesc documentele. Rezultate pozitive s-au mai întâlnit şi în
domeniul propagandei sportive, pentru mobilizarea tinerilor din oraş, în activităţile sportive din
aer liber.
Pe aceeaşi poziţie se situau şi activităţile turistice pentru tineret, prolifice, după cum
reiese din documente dată fiind şi poziţionarea geografică a oraşului, apropierea unor zone cu
potenţial turistic . Peste 2.000 de tineri au fost antrenaţi în activităţile turistice sub forma unui
turism de sfârşit de săptămână. Concomitent cu activităţile de acest tip s-au derulat şi
activităţile de vizitare a obiectivelor istorice din judeţ. In aceeaşi manieră s-au organizat
excursii pentru „oamenii muncii". Activităţi sportive intense s-au derulat şi prin prisma echipei
de fotbal din localitate, formată din jucători tineri care au participat la turnee judeţene împreună
cu echipa. Un rol important l-au ocupat şi acţiunile mobilizatoare, de tip propagandistic, în
direcţia creării de asociaţii sportive. Raportul informativ al organizaţiei susţine necesitatea ca
exerciţiile fizice şi sportul să beneficieze de un sprijin financiar din partea PCR Vâlcea şi al
UTC-ului, astfel înc t activitatea sportivă să fie realmente una de masă.
1Ibidem, dos. 35/1980-1982, ff. 2-4. 350

6.2.7. Eforturile de politizare a învăţământului din Călimăneşti în perioada 1980-
1982
O componentă importantă a demersurilor Organizaţiei de Partid Orăşeneşti viza o
monitorizare atentă a învăţământului local. Nu este omisă nici componenta politică a acestui
proces educativ. Orice analiză cuprinsă într-un asemenea raport făcea, mai întâi de toate,
referire la tezele lui Nicolae Ceauşescu cu privire la importanţa învăţământului în procesul
global de formare a omului nou şi a societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Un asemenea
raport vizând anul şcolar 1981-1982 se referea, înainte de a analiza dinamica învăţământului
călimăneştean, la componenta practică, la dezvoltarea abilităţilor de muncă la elevi, prin
cunoaşterea nemijlocită a efortului membrilor clasei muncitoare. Nicolae
Ceauşescu, emitentul unor asemenea idei, solicita aceste lucruri tocmai în ideea atingerii
idealului unui socialism multilateral1.
în continuare erau analizate statutele şi stilurile de activitate ale cadrelor didactice din
liceul orăşenesc Călimăneşti, impunându-li-se acestora exigenţele unor continue perfecţionări
în spiritul dorit de partid. Un rol important îl deţin, în acest context, consiliile de conducere şi
birourile executive ale organizaţiilor conexe care sunt implicate în procesul educativ: UTC,
Organizaţia Şoimii Patriei şi organizaţiile de pionieri. De asemenea, se prevedea o mai
consistentă colaborare între consiliile de conducere ale unităţilor de învăţământ şi organizaţia
de bază a Partidului Comunist Român din oraşul Călimăneşti. Nu era trecut cu vederea nici
climatul politic comunist, care ar fi asigurat o atmosferă stimulativă pentru studiu. Această
atmosferă era considerată direct responsabilă de rezultate pozitive şi chiar de excelenţă în
învăţământ.
Astfel, în învăţământul primar din oraş, pentru perioada 1981-1982, promovabilitatea a
fost de 100%, la fel şi în învăţământul gimnazial şi liceal. Situaţia era mai dificilă în
învăţământul liceal seral, acolo unde promovabilitatea nu mai atingea procentul maxim. De
asemenea, se vorbea de o mediocritate a cunoştinţelor la elevii din învăţământul seral, în
proporţie de 30%.
Era, deci, iminentă îmbunătăţirea calităţii procesului de învăţământ. O altă exigenţă
care deriva din cele afirmate mai sus viza integrarea învăţăm ntului în activitatea practică. Se
vorbea chiar de îmbunătăţirea coeficienţilor de calificare în relaţie directă cu treptele
învăţământului tehnic de la nivelul liceului din Călimăneşti2. O problemă care afecta atingerea
unui maxim în pregătirea elevilor pentru industrie ţinea de insuficienta dotare a cabinetelor
1Ibidem.
2ANRDJ Vâlcea, fond P.C.R. Călimăneşti, dos. 35/1980-1982, ff. 7-10. 351
şcolare. Erau solicitaţi bani pentru utilarea cabinetelor cu componente tehnologice proprii şi
eficiente, în cadrul procesului instructiv-educativ.
O importantă componentă a procesului educativ era programa ce cuprindea discipline
tehnice. Aceasta trebuia elaborată cu atenţie, în funcţie de exigenţele producţiei1. Procesul
educativ, realizat în concordanţă cu menţionatul document şcolar, trebuia să asigure
parcurgerea paşilor metodici în direcţia însuşirii eficiente a unei meserii. Raportul sesizează o
serie de dificultăţi în ceea ce priveşte defalcarea planului de învăţământ, dar şi vizavi de
aprovizionarea atelierelor şcolare.
Anul şcolar trebuia să debuteze în bune condiţii. În acest context, şcolile din Jiblea şi
Călimăneşti, împreună cu liceul trebuiau să beneficieze de condiţii proprii desfăşurării
activităţilor şcolare. Între acestea necesare erau: aprovizionarea cu lemne, amenajarea sălilor de
clasă, aprovizionarea depozitelor de materiale, procurarea materialelor şcolare, astfel încât să
poată fi evitate întreruperile sau reculurile în activitatea şcolară2.
Planul de măsură care însoţea raportul la care am făcut referire trasa termene precise, cu
durată de maxim 1 an, în ceea ce privea eficientizarea procesului instructiv- educativ. O direcţie
importantă în acest sens prevedea asigurarea unui procent maxim de promovabilitate pe toate
palierele de învăţământ. La nivelul oraşului, atât conducerea Biroului Orăşenesc de Partid, cât
şi conducerea şcolilor şi chiar a UTC-ului aveau responsabilitatea de a monitoriza
îmbunătăţirea componenţei actului educativ, ca şi ridicarea frecvenţei la cursuri. În mare
măsură, se recomanda utilizarea din plin a unor metode de predare care să stimuleze
competenţele tehnice ale elevilor. Programele de instruire practică trebuiau să fie parcurse
integral . Spaţiul alocat desfăşurării procesului de învăţare trebuia să fie în concordanţă cu
nevoile acestui proces.
O analiză numerică a evoluţiei Organizaţiei de partid Călimăneşti, pentru perioada
1981-1985 evidenţia eforturile sistematice ale activiştilor acesteia pentru îmbunătăţirea bazei
profesionale şi sociale. Dacă, în continuare ponderea muncitorilor calificaţi, necalificaţi şi în
curs de calificare era de aproape 50%, ponderea intelectualilor nu depăşea procentul de 25%.
Lipseau de asemenea activiştii cu experienţă politică şi organizatorică, astfel că 58% dintre
membrii de partid variau ca vârstă pe segmentul 25-30 de ani. Este mai mult decât vizibil
faptul, că aflaţi la vârstele enumerate, muncitorii din Organizaţie nu beneficiau de un statut
profesional solid şi probabil nici de credibilitate socială3. Astfel se pot explica multe dintre
eşecurile organizatorice, de la nivel local, dar şi repetatele probleme legate de absenţa unor
1Ibidem, f. 11.
2Ibidem, f. 12.
3Ibidem , ff. 41-42. 352
specialişti în comisiile politice de control, care vizau activitatea diverselor instituţii economice
din oraş.
6.2.8. Rolul familiei şi al femeii în societatea comunistă în viziunea discursului
oficial comunist
Atitudinea P.C.R. vizavi de rolul pe care trebuia să îl ocupe femeia în angrenajul social
se distingea cel mai bine la nivelul documentelor de partid, al propagandei exercitată prin presă
şi broşuri sau la nivelul legislaţiei comuniste, care proclamase continuu „apărarea intereselor
familiei". Un rol important în trasarea liniilor de evoluţie, în cadrul raporturilor dintre P.C.R. şi
populaţie feminină a României îl deţineau textele şi hotărârile adoptate cu prilejul conferinţelor
naţionale şi al plenarelor C.C. al P.C.R., cu finalitate socială.
În aceeaşi măsură educaţiei politice, propagandei de partid în rândul femeilor le
revenea obiective majore. Selectăm câteva dintre hotărârile menţionate, formulate şi afirmate
de-a lungul anilor 80: „în acţiunile ce se vor organiza, o atenţie deosebită se va acorda
mobilizării maselor de femei de la sate pentru a participa cu răspundere la înfăptuirea
obiectivelor noii revoluţii agrare, a orientărilor şi indicaţiilor secretarului general al
partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cu privire la realizarea şi depăşirea planului de
dezvoltare a agriculturii în 1989, pregătirea temeinică a campaniei agricole de primăvară,
creşterea responsabilităţii cadrelor din această ramură de bază a economiei naţionale, în
vederea obţinerii în acest an a celor mai mari producţii agricole vegetale şi animale.
Totodată, vor fi larg popularizate noile măsuri adoptate la şedinţa Comitetului Politic
Executiv al CC al P.C.R, la iniţiativa tovarăşului Nicolae Ceauşescu, privind mărirea fondului
de cereale destinat retribuirii în natură a cooperatorilor. Prin conţinutul lor, manifestările
politico-educative trebuie să contribuie la dezvoltarea conştiinţei socialiste a femeilor, pentru
creşterea spiritului revoluţionar, pentru promovarea eticii şi echităţii socialiste. Pornind de la
înalta răspundere faţă de viitorul poporului nostru, faţă de menţinerea tinereţii şi vigorii
naţiunii, se vor organiza acţiuni care să contribuie la întărirea familiei, pentru ca femeile să-şi
îndeplinească nobila misiune de a aduce pe lume şi a creşte cât mai mulţi copii, care să
asigure continuitatea neamului românesc, de a educa tinerele generaţii în spiritul înaltelor
idealuri şi virtuţi ale poporului român, al dragostei şi stimei faţă de partid, faţă de secretarul
său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, faţă de tovarăşa Elena Ceauşescu.
Va fi reliefată politica profund umanistă promovată de partidul şi statul nostru pentru
creşterea continuă a nivelului de trai material şi spiritual, asigurarea drepturilor
fundamentale la muncă pentru toţi cetăţenii ţării, majorarea retribuţiilor tuturor categoriilor
de oameni ai muncii, faptul că peste 80% din populaţia ţării trăieşte în locuinţe noi, creşterea
veniturilor sociale la peste 15.000 lei pe o familie.
353
Activităţile politico-educative vor constitui un nou prilej de afirmare a deplinei
adeziuni a tuturor femeilor faţă de politica internă şi externă a partidului şi statului nostru,
faţă de activitatea neobosită şi strălucitele iniţiative ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu,
secretarul general al partidului, ale tovarăşei Elena Ceauşescu, pentru asigurarea dreptului
suprem al oamenilor, al popoarelor la viaţă, la pace, la dezvoltarea liberă şi independentă
pentru ca generaţiile de azi şi de mâine, copiii noştri, toţi copiii lumii să trăiască fără
coşmarul războiului, să se poată dedica muncii paşnice, constructive
Relaţia dintre familie (femeie) şi „explozia" demografică. În viziunea oficialităţilor
comuniste centrale dar şi judeţene, rolul femeii în societatea românească aflată într-un proces
de continuă transformare fusese stabilit în cadrul Plenarei Comitetului Central al Partidului
Comunist Rom n din 21 august 1973. Se stabileau, cu acel prilej norme noi, de încadrare în
muncă a femeilor, acestea fiind în directă legătură cu exigenţele pe care le impunea aşa zisa
„complexitate a societăţii socialiste" . Situaţia se agrava în a doua parte a anilor 80, când
numărul divorţurilor şi al avorturilor ilegale (greu de cuantificat) păreau să compromită
iremediabil directivele oficiale, privind parcursul politicilor demografice. Situaţia era
îngrijorătoare şi pentru Călimăneşti, acolo unde nu avusese loc, conform dezideratului oficial, o
explozie demografică. In consecinţă, instituţiile locale aveau obligaţia imediată de a pune în
practică hotărârile lui Nicolae Ceauşescu, în strânsă conformitate cu cele emise mai jos: „În
spiritul sarcinilor, orientărilor şi indicaţiilor formulate de secretarul general al partidului,
tovarăşul Nicolae Ceauşescu, la Marele Forum al comuniştilor , al organismelor democraţiei
muncitoreşti revoluţionare şi organizaţiilor de masă şi obşteşti de la sfârşitul lunii noiembrie
1988, Consiliul Sanitar Superior şi Ministerul Sănătăţii au analizat cu exigenţă şi
responsabilitate evoluţia principalilor indicatori demografici în anul 1988, la nivelul ţării şi în
profil judeţean stabilind ca o astfel de analiză să se facă în fiecare judeţ până la nivel de
localitate. A fost analizat, de asemenea, modul în care se transpune în practică ansamblul de
măsuri adoptate de plenara Consiliului Sanitar Superior pentru a se realiza un nivel mai
ridicat al natalităţii şi al sporului natural al populaţiei, păstrarea şi îmbunătăţirea în
continuare a stării de sănătate a populaţiei, creşterea calităţii asistenţei medicale în
concordanţă cu condiţiile asigurate de societatea noastră socialistă1.
Pornind de la temeiurile ideologice oferite de către conducerea centrală a PCR în anii
'70, Comitetul Orăşenesc de Partid, Birourile Organizaţiilor de bază din întreprinderi,
organizaţiile UTC dar şi cele ale femeilor aveau următoarele misiuni : să intensifice
participarea femeilor la dezvoltarea unităţilor cu specific economic, astfel încât activitatea
acestora să îşi lase amprenta asupra dezvoltării de ansamblu a oraşului; să se implice în
1ANIC, fond CC al P.C.R. Secţia Cancelarie, dosar 11/1989, ff. 43-44. 354
ameliorarea locurilor de muncă în care activează femeile; să fie promovate măsurile necesare,
prin intermediul cărora mamele cu copii de vârste mici, să poată activa în schimburi, astfel înc
t, în timp util, să se poată ocupa şi de creşterea copiilor; asigurarea, în oraş a numărului de
locuri necesar în creşe şi grădiniţe, mai ales că femeile mame sau viitoare mame deţineau o
pondere de aproape 50% din personalul angajat de la nivelul oraşului. Un alt aspect important
făcea referire la intensificarea eforturilor economice şi organizatorice, privind asigurarea unei
decenţe a femeilor, în ceea ce priveşte condiţiile lor de trai, în interiorul familiei, creşterea
numărului de aparate casnice, uşurarea îndatoririlor multiple pe care femeile trebuiau să le
surmonteze ; grădiniţele din localitate şi din comunele adiacente urmau să beneficieze de un
program prelungit, astfel încât familiilor ce activau în instituţiile din oraş să le poată fi asigurată
educaţia copiilor. În prevederile privind destinaţia sumelor din Bugetul Judeţului V lcea pe anul
1973, publicat în „Buletinul Oficial" al Judeţului, era stabilită construirea unei creşe, cu cca.
200 de locuri, în contextul creşterii demografice atât de dorite de autorităţile comuniste1.
Precizările documentului cu privire la statutul femeii, într-o societate de „tip nou",
extind spectrul de discuţie şi în ceea ce priveşte o problemă stringentă pentru autorităţile
comuniste: sporirea natalităţii, încurajarea unei educaţii sanitare şi derularea unei propagande
medicale, cu caracter profilactic.
Vorbind de ceea ce comuniştii numeau simţul răspunderii, raportul de informare citat
solicita autorităţilor judeţene şi orăşeneşti îmbunătăţirea asistenţei medicale şi curative a
femeilor, detectarea timpurie a afecţiunilor de care suferă dar şi desfăşurarea consecventă, în
rândul femeilor, a unei munci susţinute de responsabilizare, referitor la eficienta creştere a
copiilor în cadrul familiilor tinere: „pentru ocrotirea femeii şi consolidarea familiei, consiliile
municipale, orăşeneşti şi comunale ale Frontului Unităţii socialiste, prin comisiile de
răspândire a cunoştinţelor ştiinţifice, vor desfăşura o susţinută muncă educativă, în rândul
femeilor privind creşterea răspunderii familiilor, în instruirea şi educarea copiilor, în sporirea
natalităţii. Pe baza unor planuri tematice, la nivelul fiecărei localităţi, se vor organiza
trimestrial expuneri la căminele culturale, case de cultură, şcoli, etc. cu privire la rolul şi
importanţa femeii în societate. Cu sprijinul Direcţiei Sanitare, Inspectoratului şcolar şi
Asociaţiei Juriştilor - lunar se vor organiza dezbateri cu grupuri de oameni privind rolul
femeii în viaţa social politică a ţării 2. Planul de acţiune al autorităţilor din Călimăneşti
1„Buletinul Oficial" al Consiliului Popular al Judeţului Vâlcea, martie aprilie, 1973, p. 6. Documentul citat preciza
şi alte obiective imediate care făceau referire la pregătirea oraşului, a capacităţilor reţelei sale comerciale pentru a
primi turiştii români sau străini. Erau destinate sume şi pentru susţinerea efortului de înfrumuseţare a urbei.
2Ibidem, ff. 268. Publicarea Decretului nr. 770/ 1966 a fost precedată de o intensă campanie de presă. Sfaturile
medicilor de specialitate, dezbaterile "meselor rotunde" - cu participarea obstetricienilor, profesorilor, mamelor,
asistentelor medicale, ziariştilor şi activiştilor - avertizau rom nii despre periculozitatea întreruperii sarcinii. Pentru
a încuraja familiile cu mulţi copii, autorităţile au amenajat noi creşe, grădiniţe, case ale copiilor în oraşe, dar şi în
cadrul cooperativelor de producţie. La fiecare nou-născut, începând cu al treilea, familia era recompensată cu 1.000 355
trebuia să fie conform cu directivele Plenarei din anul 1973, astfel că până la sfârşitul anului
1975, în peisajul edilitar al oraşului, urmau să apară noi unităţi comerciale, să se extindă
chiar reţeaua de magazine şi să se specializeze. Erau urgentate şi măsurile de definitivare a
construcţiilor de sedii de grădiniţe şi scoli, de recondiţionare a acestora, astfel încât
reprezentanţii politici ai conducerii oraşului să poată susţine clişeele propagandistice privind
importanţa majoră pe care PCR o acorda familiei, şcolii şi educaţiei .
Asemenea decizii, oarecum de suprafaţă, ocoleau chestiunile de profunzime privind
condiţia deja foarte dificilă a femeii şi a mamei. Absenţa celor necesare creşterii proprii a unui
copil, presiunea politicilor demografice ale regimului Ceauşescu reprezentau, în deceniile 8 şi
9, provocările majore pentru societatea şi familia românească, imposibil de rezolvat, în
condiţiile de viaţă ale unui regim politic ce submina spiritul şi vitalitatea naţiunii .
6.2.9. Uniunea Tineretului Comunist din Călimăneşti între anii 1968-1985.

6.2.9.1. Direcţii de evoluţie şi forme de manifestare
Câteva precizări istorice şi istoriografice cu privire la evoluţia şi rolul Uniunii
tineretului communist. Într-un stat totalitar, partidul comunist îşi disimulează statutul de partid-
unic prin intermediul unei complicate reţele de organizaţii. Este vorba despre ceea ce ideologia
comunista numeşte organizaţii de masa. Funcţiile organizaţiilor de masa erau: mobilizarea
politică şi socială, (re)socializarea maselor în acord cu ideologia comunistă, recrutarea,
selectarea si formarea noii elite, în fine, controlul social. Un rol important între acestea îl
ocupau organizaţiile de tineret.
Regimul comunist a acordat o atenţie specială încadrării politice a tinerilor si
socializării politice primare. Proiectul totalitar viza cuprinderea tuturor tinerilor si copiilor într-
un cadru organizat si îndoctrinarea sistematica a acestora în scopul creării omului nou.
Ideologii comunişti împărtăşeau cu alţi autori de inginerii sociale din secolele XIX si
XX credinţa în maleabilitatea radicala a fiinţei umane si în puterile melioriste nelimitate ale
propagandei şi organizării. Totuşi, această credinţă era dublată de o mizantropie structurală,
care a deschis calea utilizării pe scara largă la nivel social a instrumentelor coercitive şi de
control. Deşi colectivist, marxism-leninismul amesteca fascinaţia faţă de mulţime cu teama şi
neîncrederea faţă de aceasta. Ambivalenţa se observa foarte bine în cazul atitudinii faţă de
tineri, care, pe de o parte, apăreau, din cauza legăturilor slabe cu vechiul regim, ca ipostazierea
perfectă a omului nou. În România comunistă, în anul 1960, UTM avea 1.900.000 de membri,
de lei. Printre alte avantaje, părinţii cu mai mulţi copii erau scutiţi de plata grădiniţelor cu program redus şi
sezoniere, se bucurau de gratuitate la staţiunile balneoclimaterice, prioritate la taberele de vară şi colonii. în schimb,
pentru tinerii necăsătoriţi şi familiile fără copii, pentru "stimulare", se preconizau impozite majorate. O „susţinută"
activitate de educare în spiritul "consolidării căminului" urmau să aibă organizaţiile de partid, sfaturile populare,
sindicatele, organizaţiile de tineret, de femei, presa şi radioteleviziunea. 356
apoi Uniunea Tineretului Comunist (noul nume al UTM după 1965) ajungând să însumeze
2.400.000 de membri în 1971, 3.900.000 în 1985, pentru a atinge cifra de 4.100.000 la sfârşitul
anilor „801.
In 1983, 90% dintre elevii clasei a IX-a erau utecişti, pentru ca în 1988 să intre în
organizaţie 98% dintre aceştia. Începând cu clasa a X-a, practic toţi elevii erau membri în
UTC, intrarea în organizaţie făcându-se automat şi obligatoriu, după vârsta de 14 ani.
Instrucţiunile de uz intern cu privire la modul de primire în UTC din anii 1970 si 1980
amestecau criteriile politice cu cele meritocratice. Sateliţii UTC - Organizaţia Pionierilor,
UASR si Şoimii Patriei - au tins la r ndu-le spre dimensiuni de masă. Poziţionarea lui Nicu
Ceauşescu în fruntea UTC arăta, pe de o parte, importanţa pe care organizaţiile de tineret o
aveau în cadrul mecanismelor puterii comuniste şi este, pe de alta, unul din semnele cele
. . . . 2
mai evidente ale derivei regimului spre comunism dinastic, nepotism şi clientelism .
Activitatea UTC s-a birocratizat şi ritualizat, dispărând fervoarea din primul deceniu al
comunismului. Principala funcţie a organizaţiilor de tineret era aceea de a servi în angrenajul
baroc al cultului personalităţii.
Direcţiile de acţiune ale Uniunii Tineretului Comunist erau stabilite şi prin prisma
documentului programatic din iulie 1971. Acesta menţiona: „Se vor lua măsuri pentru
intensificarea activităţii de educaţie politică desfăşurată de organizaţiile U.T.C. şi asociaţiile
studenţeşti. Rolul principal în întreaga activitate a U.T.C. trebuie să-l aibă tineretul
muncitoresc. Trebuie acţionat pentru promovarea în rândurile întregului tineret a concepţiei
despre lume şi viaţă a clasei muncitoare, pentru cultivarea tradiţiilor revoluţionare ale clasei
muncitoare şi ale partidului comunist, pentru educarea socialistă, patriotică, prin muncă a
tinerei generaţii. Centrul de cercetări pentru problemele tineretului trebuia să-şi orienteze
activitatea spre aceste cerinţe ale educaţiei tineretului
In consecinţă, în angrenajul organizaţiilor de partid judeţene, UTC Călimăneşti juca un
rol esenţial, având în vedere dezideratul continuu al autorităţilor comuniste locale de aşi lărgi
baza socială în rândurile tineretului din unităţile şcolare, dar şi din instituţiile economice de pe
raza localităţii. Rapoartele consistente, sarcinile trasate în cadrul unor ample discuţii ale acestei
organizaţii a tineretului comunist, planurile de măsuri susţin cele afirmate mai sus.
Din analiza succintă a unor rapoarte consacrate evoluţiei UTC Călimăneşti în
segmentul temporal amintit, desprindem, în primul rând, o suită de probleme de natură
organizatorică dar şi motivaţional-ideologică: astfel se poate spune că tinerii oraşului, fie elevii
de liceu, fie cei încadraţi în activitatea de producţie, manifestau un nivel ideologic foarte
1Adrian Cioflâncă, "Rolul UTC în angrenajul totalitar", în 22 din 22 decembrie 2006, p. 7. 357
scăzut, astfel că activităţile cu substrat politic aveau în mod direct de suferit. La fel, activităţile
culturale se derulaseră în mod secvenţional, fără obiective stabilite şi monitorizate, rezultatele
fiind lipsite de impact asupra conştiinţei tinerilor din comunitate1. Perspectiva evolutivă pe care
o propunem în acest capitol intenţionează să sintetizeze şi să redea problemele majore cu care
UTC-ul s-a confruntat, ca un fapt simptomatic pentru provocările pe care PCR le-a înt mpinat,
în ecuaţia complexă a raporturilor acestuia cu societatea.
Astfel, pentru anul 1968, un raport amplu, întocmit ca urmare a unei şedinţe,
organizaţia UTC Călimăneşti, având în conducere 31 de membri, îşi propunea pentru următorii
doi ani un plan complex de acţiune ce urma să evolueze pe câteva direcţii majore .
Intre acestea menţionăm pe acelea cu un grad sporit de importanţă şi cu termene de
realizare foarte strânse: activităţi organizatorice vizând extinderea numărului de membri;
intensificarea activităţilor de învăţământ politic, cu un substrat educativ comunist;
ideologizarea tineretului prin activităţi specifice; diversificarea activităţilor cultural artistice,
prin implicarea tineretului din instituţii şi prin antrenarea formaţilor artistice de amatori. In
aceste sens A.R.L.U.S. trebuia să îşi consolideze numărul de activişti, antrenaţi ulterior în
acţiunile cu caracter cultural; dezvoltarea activităţilor turistice şi sportive, fapt realizabil în
strânsă legătură cu instituţiile şcolare şi Organizaţia Pionierilor, aceasta din urmă asigurând
pepiniera pentru viitorul UTC; antrenarea tinerilor din localitate şi din împrejurimi în acţiunile
de muncă voluntară, patriotică, pentru înfrumuseţarea oraşului şi a mediului ambiental, av nd în
vedere că un alt obiectiv major pentru comunişti era înfrumuseţarea staţiunii; organizarea şi
implicarea directă în coordonarea activităţilor de apărare a patriei, pregătirea militară şi
mobilizarea tinerilor în spiritul dorit de conducerea Partidului Comunist Rom n.
Nu era trecută cu vederea nici îmbunătăţirea activităţii sanitare, cu implicarea directă
a membrilor UTC. Conform documentelor, această din urmă exigenţă era imperativă, întruc t,
persistau boli grave în zonele rurale greu accesibile, acolo unde era necesară o implicare
masivă de resurse umane. Evident, vinovatul pentru situaţia indezirabilă perpetuată era
regimul burghezo-moşieresc: „ In domeniul activităţii sanitare s-au înregistrat mari succese
urmărindu-se îndeaproape îmbunătăţirea situaţiei sanitare a judeţului nostru. Moştenirea
trecutelor regimuri burghezo-moşiereşti, cu totala ei desconsiderare faţă de sănătatea
oamenilor muncii, mortalitatea infantilă, un număr de peste 40.000 de guşaţi şi foarte mulţi
oameni atinşi de boli sociale, şi în special tuberculoza a cărei depistare nu s-a terminat
constituie o preocupare pentru Consiliul Provizoriu Judeţean, prin Secţia Sanitară, de a
lichida aceste urme ale trecutului
1Ibidem. 358
Consolidarea credibilităţii organizaţiei tinerilor comunişti depindea, după cum se poate
deduce, de calitatea intelectuală şi de profilul educaţional ale activiştilor implicaţi politic.
Astfel, o directivă cuprinsă în menţionatul raport vorbea de imperativul atragerii unui număr
cât mai crescut de tineri, absolvenţi de studii superioare. Era o strategie prin care organizaţia
UTC Călimăneşti intenţiona să-şi modifice baza socio-profesională, în condiţiile în care
ponderea muncitorilor şi ţăranilor depăşea 50%.
Una din primele direcţii de acţiune politică şi organizatorică a fost cea referitoare la
cooptarea elevilor din Liceul Călimăneşti în acţiuni sistematice de propagandă politică,
prin care au fost prezentate şi analizate teme importante din eşafodajul ideologic al PCR,
aspecte din istoria PCR, fragmente din discursurile lui Nicolae Ceauşescu, cu privire la
rolul major pe care îl ocupa tineretul, conform viziunii liderului, în efortul de viitor, cu
2^
finalitatea unei societăţi comuniste totale . În acest context, la Şcoala Generală din Jiblea, la
staţiunea Balneară dar şi la Liceul din Călimăneşti, membrii organizaţiei U.T.C. au derulat
activităţi educative, raţiunea existenţei acestora, conform versiunii oficiale, fiind strâns legată
de cunoaşterea trecutului istoric al românilor. Evident, astăzi putem identifica intenţiile profund
politice, din substratul unor asemenea acţiuni. Au fost organizate vizite de informare la
monumentele istorice ale judeţului şi s-au evocat personalităţi politice şi militare, ale căror
acţiuni se înscriau în tipologia revoluţionarilor ce luptau pentru apărarea poporului1.
Asemenea momente reprezentau, în concepţia autorităţilor comuniste, veritabile „lecţii
de patriotism". În acest context, cca. 1.300 de tineri - membrii ai U.T.C.-ului din Călimăneşti -
s-au antrenat în vizitele cu finalitate educativ-patriotică. O altă componentă socială a educaţiei
de tip patriotic a tineretului comunist din oraş era reprezentată de formarea personalităţii
tânărului comunist, prin activităţi de muncă voluntară. Astfel, o mie de tineri înscrişi în U.T.C.
au participat, în anii 1968 şi 1969, la acţiuni voluntare iniţiate de Comitetul Orăşenesc de
Conducere al U.T.C.-ului. In acest sens sunt relevante c teva rezultate imediate, cum ar fi:
colectarea a peste 40.000 kg de material feros; împădurirea a peste 10 ha de teren; efectuarea
unor lucrări edilitar-gospodăreşti; amenajarea şi punerea în funcţiune a sistemului de irigaţii al
comunei Jiblea; amenajarea bazei sportive din Călimăneşti.
Conform documentelor, activităţile de acest tip s-au realizat şi în spiritul unor economii
financiare, astfel încât, prin activitatea tinerilor comunişti, s-au economisit cca. 36.000 lei,
concomitent cu aducerea în fondul U.T.C.-ului a unei sume de 5.000 lei.
Un alt specific al activităţilor derulate de conducerea U.T.C.-ului Călimăneşti a fost cel
informativ-politic. Astfel, pe baza unor experienţe acumulate anterior, ca urmare a întâlnirii cu
1Ibidem, f. 5. 359
activiştii de la nivelul conducerii centrale a U.T.C. şi a P.C.R., membrii din conducerea U.T.C.
Călimăneşti au derulat o serie de activităţi de informare a tinerilor din localitate, cu privire la
exigenţele imediate ale politicii interne şi externe aparţinând Rom niei Socialiste. Fiecărui tânăr
trebuia să i se dezvolte capacităţi de organizare şi de susţinere a unor activităţi cu finalitate
propagandist-politică. O altă exigenţă imediată, ce reieşea din raportul analizat, făcea referire la
identificarea unor modalităţi prin care tinerilor din Călimăneşti să li se stimuleze interesul
pentru ultimele descoperiri ale ştiinţei şi tehnicii . Astfel, se stipula: „Organizaţia U.T.C. din
oraşul nostru, pe baza experienţei dobândite în urma întâlnirilor cu activiştii de partid şi de
stat, a simpozioanelor cu răspunsuri la întrebările tinerilor, pe viitor se va continua
informarea U.T.C.-işti lor cu privire la principalele probleme ale politicii interne şi externe
ale partidului nostru, şi se va îmbunătăţi continuu gama activităţilor existente, ridicându-se
totodată şi nivelul calităţii lor. Vom acorda o atenţie mai mare stimulării interesului tinerilor
pentru cunoaşterea şi însuşirea noilor descoperiri din domeniul ştiinţei şi tehnicii, găsind
pentru fiecare categorie de tineri forme adecvate de realizare, corespunzătoare profesiei şi
gradului lor de pregătire"1.
Dinamizarea cunoştinţelor tinerilor membri ai U.T.C. s-a realizat şi urma să se
realizeze de asemenea prin organizarea de către Comitetul Orăşenesc a U.T.C.-ului a unor
acţiuni de tipul întrebări şi răspunsuri, care să contribuie la lărgirea orizonturilor intelectuale. O
serie de activităţi educative de acest tip au fost iniţiate între tinerii celor patru unităţi
economice importante ale Călimăneştiului: I.E.B., I.G.O., Cariera Cozia. Aceeaşi grijă a fost
manifestată şi pentru antrenarea în activităţi de educaţie politică a tinerilor din C.A.P.
Călimăneşti şi din C.A.P. Jiblea. Aceştia din urmă au participat în proporţie de peste 200 la
prelucrarea ultimelor documente apărute pe marginea ultimelor probleme politice de strictă
actualitate, pe linie de partid. O consecinţă directă a acestor acţiuni de ridicare a cunoştinţei
politice şi civice a fost aceea că productivitatea muncii din obiectivele economice menţionate a
crescut, în directă legătură şi cu realizarea unor economii. Rezultate pozitive, conform
aceloraşi menţiuni documentare, au fost obţinute şi la producţiile cerealiere ale C.A.P.-ului.
În strânsă legătură cu dezvoltarea unei atitudini politice a crescut şi responsabilitatea
tinerilor în ceea ce priveşte achitarea obligaţiilor financiare faţă de numita organizaţie. Astfel,
în decursul anului 1968 s-a înregistrat suma de 3.650 lei, ce urma să se folosească pentru
derularea unor acţiuni politice şi deopotrivă cu caracter educativ.
Consecinţele unei politici pozitive de cadre au fost evidenţiate în sporirea numărului de
membri ai organizaţiei. Astfel, la sfârşitul anului 1968, U.T.C. cuprindea un număr de 622 de
tineri, provenind din 12 organizaţii. În ceea ce priveşte statutul socio- profesional al acestora,
1Ibidem. 360
el se prezenta astfel: 247 de muncitori; 77 de ţărani cooperatişti; 31 de funcţionari; 66 de
intelectuali; 192 de elevi; 59 cu alte ocupaţii .
În primele zece luni ale anului 1969 mai fuseseră primiţi în U.T.C. cca. 162 de tineri.
Pentru intensificarea ritmului de primire în organizaţie, conducerea U.T.C.-ului se angaja să
simplifice structurile organizatorice, ca şi modalităţile de selectare şi primire în interiorul
organizaţiei. Ca rezultate pozitive, în special în ce priveşte acţiunile organizaţiei U.T.C. la
şcoala şi liceul din Jiblea, se remarca, pe lângă îmbunătăţirea situaţiei şcolare a tinerilor
membri, şi implicarea în muncă a acestora: „Considerăm de asemeni bune rezultate a celor 35
de absolvenţi de liceu, din care au promovat 11 la învăţământul superior, 8 în şcoli tehnice,
iar 10 sunt încadraţi în producţie, fapt ce confirmă că în şcolile noastre a existat o atmosferă
de muncă asiduă. S-a urmărit de asemeni, ca pe lângă un fond precis şi sistematic de noţiuni,
elevii să dobândească dorinţa participării active la transformările revoluţionare, la
sentimentul de apartenenţă şi responsabilitate faţă de ceea ce se înfăptuieşte sub conducerea
partidului. Putem exemplifica acest aspect şi prin raportul ce l-au adus elevii noştri în
perioada practicii în acest an în cadrul C.A.P.-ului, reuşind să recolteze peste 35.000 kg de
prune şi peste 20 ha de fân" .1
Cu toate realizările semnalate, documentele consemnează o serie de dificultăţi şi

nerealizări ale organizaţiilor U.T.C. Rezultate politice şi neclarităţi în ceea ce priveşte
informarea tinerilor apar în cadrul fermelor din C.A.P.-ul Călimăneşti. Acest fapt se datora unei
insuficiente implicări a activiştilor responsabili cu acţiunile de parcurgere a presei: „Întâlnim şi
mulţi tineri care nu cunosc ideile de bază ale politicii interne şi externe a statului nostru". Se
constata un fapt foarte grav, acela că organizaţiile U.T.C. din cartierele Călimăneştiului
renunţaseră temporar la informarea politică a tineretului. La fel de afectată a fost şi informarea
tinerilor membri ai U.T.C. din cadrul exploatărilor Cozia şi Râul Vadului. A fost deficitară şi
acţiunea de culturalizare, de consultare a fondului bibliografic
al bibliotecii oraşului, conducerea U.T.C.-ului manifestând puţină disponibilitate în acest
2
sens .
Cercurile de propagandă tehnică, precum şi cercurile care organizau activităţi turistice
pentru tineret au prestat o activitate diminuată. Educaţia moral-cetăţenească fusese realizată la
parametri scăzuţi, astfel încât trebuiau identificate noi paliere de acţiune, cu conţinuturi estetice
specifice, ce urmau să fie încadrate în acţiunile menţionate mai sus.
In planul de măsuri specifice care se adopta, se stabileau la sfârşitul anului 1969, pentru
viitorul apropiat, o serie de termene în direcţia realizării unor obiective noi sau a completării
prin activităţi specifice a altor sarcini, pe care organizaţiile U.T.C. nu le îndepliniseră. Rămâne
1Ibidem, f. 21. 361
în continuare un obiectiv prioritar selectarea celor mai buni tineri încadraţi în diversele instituţii
ale oraşului, pentru a participa la cercurile de educaţie politică şi ideologică în viitor.
In acest context, la liceul din Călimăneşti şi la şcoala din Jiblea se prevedea extinderea
ciclurilor complexe de activităţi care se axau pe formarea unor aşa-zise sentimente patriotice.
Se mai prevedeau obiective noi ale muncii educativ-patriotice. Între acestea amintim:
împăduriri a cca. 10 ha de fond silvic, colectare a peste 50 t de deşeuri din fier, amenajarea a
2.500 m de spaţiu verde, recondiţionarea a 3 baze sportive, curăţiri de păşuni şi izlaz, îngrijirea
parcului din Căciulata. O altă prioritate viza consolidarea pregătirii tinerilor pentru apărarea
patriei. Astfel, în domeniul pregătirii militare, era solicitată implicarea Comitetului Judeţean
U.T.C., dar şi a Comisariatului Militar Vâlcea, acestea urmând să se implice în pregătirea
teoretică şi practică a apărătorilor patriei1.
O atenţie deosebită se acorda activităţilor culturale, turistice şi sportive. Cu concursul
organizaţiilor U.T.C. din liceu, din şcoala Jiblea, din instituţiile de comerţ şi cooperaţie, urmau
să se organizeze cursuri de o diversitate importantă: iniţiere muzicală, iniţiere în pictură,
organizarea de cluburi cinefile etc. Noul Comitet Orăşenesc al U.T.C. urma să intensifice
acţiunile privind organizarea la Cozia a unui punct turistic, ce avea să coaguleze acţiuni cu
specific recreativ. Implicarea membrilor U.T.C. Călimăneşti trebuia să se facă resimţită şi pe
direcţia îmbogăţirii ofertei cultural-artistice din staţiune . Se preconizau întâlniri cu
personalităţi ale vieţii cultural-artistice româneşti, precum Ion Dichiseanu, Emanuil Petruţ,
Florin Piersic, Margareta Pâslaru, dar şi audierea unor conferinţe la care să participe
Academicianul Şerban Cioculescu, directorul Bibliotecii Academiei R.S.R. la acea dată. La fel
de importantă era şi implicarea turiştilor în activităţile culturale din staţiune. În scopul creşterii
calităţilor şi organizării eficiente a muncii tinerilor comunişti, Biroul Comitetului Orăşenesc al
U.T.C. propunea pentru viitorul apropiat intensificarea unor acţiuni şi unor schimburi de
experienţă între organizaţiile U.T.C. din U.G.S.R., din instituţiile comerciale sau din cadrul
întreprinderii balneare. Era vizată în special educarea tinerilor în spiritul a ceea ce comuniştii
numeau „codul eticii şi echităţii socialiste"2. Se prevedea, ca măsură de o imediată prioritate,
intensificarea pregătirii profesionale şi înlăturarea inconsecvenţelor din activitatea de calificare
profesională a multor tineri din instituţiile oraşului. Principiile eticii socialiste urmau să
genereze efecte imediate şi cu o solidă proiecţie pe viitor. Se făcea referire directă la
responsabilitatea fiecărui tânăr în parte la locul de muncă.
Anii '70 au marcat implicarea U.T.C.-ului în activităţi de profil, în activităţi specifice
după un profil deja menţionat. Un accent deosebit s-a pus, în prima parte a anilor '70, pe
1Ibidem, f. 47.
2Ibidem, f. 79. 362
implicarea activiştilor U.T.C. din cadrul staţiunii Călimăneşti - Căciulata în pregătirea
sezoanelor turistice. Acest fapt era justificat prin aceea că peste 60% din personalul de servire
şi deservire al staţiunii era format din tineri. Astfel, membrii U.T.C. au acţionat în direcţia
intensificării reparaţiilor şi amenajării spaţiilor de cazare şi tratament. A fost vizată implicarea
membrilor U.T.C. în direcţia extinderii bazei de tratament, a curăţeniei generale a pensiunilor şi
a localurilor de alimentaţie publică. Pentru membrii U.T.C. din comerţ şi activitate
meşteşugărească s-au organizat cursuri de calificare profesională, astfel încât eficienţa acestora
să crească până la sfârşitul deceniului opt1. Pentru divertismentul muncitorilor sosiţi la
tratament în staţiune, UTC îşi asuma responsabilitatea creşterii numărului de formaţii artistice
de amatori.
Rezultatele pozitive din punct de vedere economic au generat şi realizarea unor
economii de cca. 300 de mii de lei, pentru perioada 1971-1975. Probabil, în aceste condiţii,
apărea justificată decizia preşedintelui R.S.R. Nicolae Ceauşescu de a decora cu Ordinul
Muncii Clasa I staţiunea Călimăneşti-Căciulata, motivaţia directă vizând tocmai serviciile de
tratament şi odihnă de un standard calitativ ridicat.
O implicare evidentă a Organizaţiei U.T.C. elevi din cadrul liceului din Călimăneşti s-a
realizat în ceea ce priveşte organizarea şi desfăşurarea unor programe culturale, în cadrul
taberelor de elevi care au avut loc în staţiune. Implicarea Inspectoratului şcolar în relaţia cu
U.T.C. Călimăneşti s-a materializat în organizarea unor ateliere şcolare care au realizat articole
din lemn, ceramică şi cusături naţionale cu specific local. Acestea au fost comercializate în
magazinele de artizanat din judeţ, dar şi în zonele traversate de turişti2.
Urma să se instituie chiar un trofeu al concursului Perla Oltului, un concurs cultural-
turistic, care urma să stimuleze responsabilizarea categoriilor de elevi şi de tineri 3. Tot pe
direcţia dezvoltării acţiunilor turistice, în fiecare an, în lunile iunie şi august, Comitetul
Judeţean al U.T.C. a derulat acţiuni specifice, denumite generic „Cheia staţiunilor", această
activitate reunind cele mai cunoscute formaţii artistice din judeţ. Acţiunile formative, ce urmau
a fi realizate, vizau şi dezvoltarea competenţelor medicale, în cadrul unor concursuri ce urmau
să desemneze cei mai buni tineri sanitari sau asistenţi medicali.
O componentă importantă a activităţii U.T.C. Călimăneşti se referea la importanţa
acţiunilor cu finalitate ateist-ştiinţifică, ce trebuiau derulate în rândul lucrătorilor din diversele
instituţii ale oraşului4. O altă direcţie de acţiune a U.T.C.-ului era orientată către eliminarea
parazitismului social, a mobilizării înspre muncă a acelor tineri fără ocupaţie sau cu o atitudine
1Ibidem, dos. 22/1970-1975, ff. 143-144.

2Ibidem, f. 321.
3Ibidem, dos. 1,1976-1977, ff. 264-266.
4Ibidem, f. 265. 363
de desconsiderare faţă de orice meserie. De asemenea, tinerii din variatele organizaţii ale
U.T.C.-ului urmau să facă parte din echipele de disciplină şi de asigurare a ordinii de la nivelul
oraşului.
Un raport de la jumătatea anului 1979 informa că în ultimii patru ani ai cincinalului, ca
şi în anii anteriori, U.T.C.-ul Călimăneşti realizase importante depăşiri de plan, dar şi economii.
Implicarea muncitorilor membri ai U.T.C. în obiectivele industriale ale Călimăneştiului
generase o permanentă mobilizare, astfel încât planul de producţie fusese depăşit cu 17
procente, concomitent cu importante reduceri ale consumului de combustibil şi energie:
reducerea consumului de energie electrică cu cca. 22.000 kw, 2 tone de motorină, o îndeplinire
în proporţie de 90% a planului economic, în domeniul comerţului şi serviciilor.
Anii 1977-1979 au marcat o creştere progresivă a numărului de elevi, cca. 600, în
cadrul U.T.C. Se constata că în ultimul an fuseseră primiţi peste 113 tineri în organizaţie, după
o prealabilă pregătire ideologică. Pregătirea acestora se făcea prin discuţii individuale şi printr-
o verificare la finalul acesteia a calităţii cunoştinţelor lor politice. Ponderea celor proveniţi din
rândurile muncitorilor şi ale ţăranilor era de aproximativ 50%. în mod evident pentru acea
perioadă, sub conducerea Biroului Orăşenesc de partid şi a Biroului Orăşenesc al U.T.C., s-a
acordat o atenţie deosebită învăţământului politic1. În acest ultim sens, a fost antrenat şi corpul
didactic din liceu şi din şcoala generală, astfel încât, conform celor afirmate de documente,
rezultatele şcolare au fost pozitive. Au existat totuşi şi organizaţii unde munca politică a fost
improprie : Cariera Cozia, U.G.S.R., complexul meşteşugăresc, aici identific ndu-se şi
insuficientă pregătire pentru susţinerea unor seminarii cu caracter politic. Au fost sporadice şi
activităţile cultural-educative pentru tineret, în principal datorită unor inconsecvenţe în
colaborare dintre Comitetul Orăşenesc al U.T.C. şi Casa de Cultură din localitate . Se
consemna un număr de peste 300 de tineri de liceu şi şcoală generală, tineri antrenaţi în comerţ
sau în activităţi meşteşugăreşti, care făceau parte, la nivelul anului 1984, din formaţiile artistice
care participau la fazele de masă ale concursului Cântarea României. De altfel, era o miză
majoră pentru oricare organizaţie judeţeană a U.T.C.-ului în a pregăti din punct de vedere
propagandistic, politic şi, nu în ultimul rând, artistic echipe de tineri care să se prezinte pozitiv,
cu rezultate palpabile, la fiecare ediţie a festivalului menţionat. încărcătura ideologică unei
astfel de acţiuni coincidea cu ţelul major declarat de conducerea Partidului Comunist Român:
făurirea aşa- zisei personalităţi complexe cu care urma să fie înzestrat omul nou2.
în conformitate cu tezele lui Nicolae Ceauşescu, vizând consolidarea pregătirii
ideologice la tineri, începând cu februarie 1982, odată cu hotărârea guvernului politic executiv,
1Ibidem.
2Ibidem, f. 22. 364
diriginţii au fost dublaţi de calitatea de instructori ai U.T.C.-ului, astfel înc t autorităţile au
semnalat o creştere a actului educativ la nivelul oraşului. Promovabilitatea în anii 1983 şi
19834 fusese de 100%. Explicaţia oferită de rapoartele analitice invoca tocmai reuşita
activiştilor U.T.C. din şcoli de a monitoriza cu succes actul de învăţare: „Întrecerea U.T.C.-istă,
Cea mai bună şcoală a stat permanent în atenţia organizaţiei de tineret din liceul Călimăneşti şi
din şcoala generală, urmărindu-se realizarea obiectivelor acesteia, astfel că în perioada
analizată s-au obţinut rezultate meritorii. Organele şi organizaţiile U.T.C. au urmărit în
permanenţă situaţia la învăţătură, participarea elevilor la instruirea practică, comportarea în
şcoală şi societate, participarea la activitatea obştească, la acţiuni de autogospodărire a şcolii,
internatului şi cantinei şcolare"1.
Activităţile U.T.C.-ului au vizat antrenarea continuă a detaşamentelor de pionieri în
acţiuni tip concurs, cu finalitate de culturalizare, dar şi propagandistică. S-au derulat concursuri
precum „Patrie română, ţară de eroi", dar şi vizite la muzeele de istorie din capitala de judeţ,
dar şi din capitala ţării, tocmai pentru a se atinge obiectivele politice dorite de autorităţile
comuniste. Dimensiunile muncii patriotice s-au materializat în antrenarea pionierilor pentru
colectarea fierului vechi, a textilelor uzate şi a altor materiale reciclabile . A fost realizată
simultan şi o pregătire ideologică şi fizică a elevilor pentru Daciadă, pionierii călimăneşteni
obţinând rezultate apreciabile, la faza republicană a acestui concurs.
Comitetul Orăşenesc al U.T.C.-ului a căutat antrenarea elevilor şi pe anii 19831984
pe direcţia diluării oricărei posibile legături care s-ar crea între adolescenţi şi Biserică.
Manifestarea credinţei era considerată o formă de mysticism, de mărginire intelectuală şi
chiar de lipsă de patriotism. Evident, combaterea credinţei devenea un obiectiv major: „In
centrul educării ateist-ştiinţifice, Comitetul Orăşenesc al U.T.C. a urmărit însuşirea temeinică
a proceselor din viaţă şi societate, interpretarea lor dialectică şi combaterea concepţiei
mistice. In cadrul cercurilor de ateism din liceu, din şcoala generală şi din complexul balnear,
au fost dezbătute teme precum: Tineretul şi religia, Opoziţia dintre ştiinţă şi religie, Ce sunt
sectele religioase ?" .
Este evident pentru contemporani că ceea ce comuniştii numeau misticism era, de fapt,
interiorizarea credinţei pentru fiecare tânăr în parte. Răspândirea şi împărtăşirea ei de către un
număr mare de tineri era dificil de stopat. Autorităţile au găsit chiar un substituent pentru a
justifica aceste campanii antireligioase: respectarea moralei cetăţeneşti şi a eticii comunistului
rom n2.
1Ibidem, dos. 12, 1981-1985, ff. 15-16.

2Ibidem, f. 21. 365
În anii 1981-1985, profilul activităţilor derulate de membrii UTC s-a păstrat în linii
mari identic cu cel in anii anteriori. Invocând prevederile economice şi politice ale Congresului
al XlII-lea al Partidului Comunist rom n, referitoare la ridicarea nivelului tehnic şi calitativ al
producţiei, U.T.C. Călimăneşti îşi va lua angajamentul mobilizării tinerilor pe direcţia
eficientizării în muncă. S-au derulat programe privind diminuarea produselor rebut din procesul
de producţie al întreprinderilor călimăneştene. Una dintre cele mai frecvente acţiuni, cu substrat
economic dar şi politic, se intitula: „Stop risipei" .
O altă coordonată de acţiune viza îndeplinirea obsesiilor politice ale propagandei
oficiale: legarea învăţământului de practică. În acest sens, membrii din organizaţia UTC au
monitorizat modul de realizare a sus numitei conexiuni, la nivelul stagiilor de practică din
cadrul Liceului Călimăneşti . UTC-ul coordona deopotrivă şi înt lnirile dintre viitorii absolvenţi
şi conducătorii unităţilor economice de profil.
Îmbunătăţirea rezultatelor şcolare ale tinerilor a reprezentat o prioritate, cel puţin pentru
acţiunile propagandistice ale aceleiaşi organizaţii de tineret. O astfel de formă pentru stimularea
învăţării a fost concursul „Cea mai bună şcoală". În acest context, ca o justificare a rezultatelor
pozitive ale întrecerii de tip socialist, autorii raportului pentru perioada amintită prezentau
următoarele procente: pentru anul şcolar 1982-1983, Liceul cu profil economic din oraş
înregistrase un procent de promovabilitate de 100%, iar în anul şcolar 1983-1984, procentul se
repeta. Se menţiona şi scăderea numărului de absenţe nemotivate, deci creşterea frecvenţei
şcolare1. Planurile economice pe care organizaţia avusese misiunea de a le îndeplini depăşiseră
procentajul maxim, pe anii 1983-1985 - cu cca. 3 unităţi2.
Transpar din documente o serie de dificultăţi cu privire la incompleta valorificare a
patrimoniului economic, al unităţilor din configuraţia productivă a Călimăneştiului, acolo unde
activau şi membrii ai UTC. Se invoca subtil lipsa de experienţă profesională sau absenţa unei
pregătiri tehnologice pe măsura exigenţelor producţiei. Ipoteza prezentată, ca urmare a
analizării documentelor, este confirmată de o cercetare sociologică derulată în lumea rurală, în
anul 1971. Aceasta sublinia faptul că, mulţi dintre tinerii activi politic în unităţile economice de
la sate (C.A.P.-uri, G.A.S.-uri Centre de comerţ), se confruntau cu carenţe profesionale sau nu
erau absolvenţii nici măcar ai unei şcoli tehnice3.
1Ibidem, f. 21.
2Ibidem, f. 22.
3Bădina Ovidiu, (Coordonator), Tineret rural Participare şi acţiune socială, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1972,
pp. 178-179. 366
6.2.10. Uniunea Generală a Sindicatelor din România, Organizaţia Călimăneşti.
Aspecte organizatorice şi direcţii evolutive în perioada 1968-1980
Monitorizarea activităţii sindicale la nivelul oraşului Călimăneşti, ca şi analiza ei, se
realiza permanent prin intermediul consiliului orăşenesc al sindicatelor, ce reunea conducerile
fiecărui sindicat din instituţiile socio-economice ale localităţii. Ca şi Uniunea Tineretului
Comunist, şi Uniunea Generală a Sindicatelor, Organizaţia Călimăneşti reprezenta, conform
discursului oficial reprodus în documentele partinice, un instrument fidel de aplicare a politicii
centrale la nivel teritorial. Membrii de sindicat de la nivelul fiecărei instituţii importante
primeau sarcini direct de la Organizaţia Judeţeană de Partid, reprezentând o miză, în locul
respectiv, pentru ceea ce comuniştii numeau realizarea eficientă şi exhaustivă a sarcinilor
socio-economice a fiecărei instituţii în parte.
Relevant pentru ultimele argumente invocate este un raport la consiliului orăşenesc al
sindicatelor, ce urmărea activitatea sindicală pentru anii 1968-1970. Astfel, este sesizabilă o
implicare sindicală în toate palierele de activitate. De pildă, în cadrul comerţului de stat,
sindicatul reuşise, la sfârşitul acelei perioade de doi ani, să asigure aprovizionarea şi deservirea
oraşului şi a staţiunii în proporţie de 80% .
La rândul său, Sindicatul Consiliului Popular reuşise să încaseze taxe şi impozite locale
în proporţie de 105%, asigurând totodată şi o eficienţă maximă în activitatea muncitorilor ce se
ocupau cu înfrumuseţarea oraşului. Sindicatul învăţământului Călimăneşti depunea şi el
mărturie pentru reuşita de a fi ridicat calitatea procesului instructiv-educativ şi de a fi asigurat
consolidarea cunoştinţelor politice ale cadrelor didactice. Acest din urmă aspect reprezenta un
temei important pentru ceea ce autorităţile numeau un învăţământ de calitate .
Raportul Consiliului Orăşenesc al Sindicatelor reprezintă pentru investigaţia istorică şi
un instrument prin care puteau fi sesizate diversele deficienţe şi inconsecvenţe de natură
economică din instituţiile oraşului. Cele mai multe dificultăţi se constatau la întreprinderea
balneară Călimăneşti. Aici, o problemă majoră ţinea de atitudinea improprie a angajaţilor, atât
faţă de locuitorii oraşului, cât şi faţă de turişti. Delapidarea unor bunuri sau chiar sume de bani,
alături de o atitudine iresponsabilă faţă de necesitatea remedierii unor situaţii apărute în
complexul balnear, au reprezentat câteva dintre provocările majore pentru conducerea
sindicatului1. Această realitate evocată de documente crea un impact negativ asupra imaginii
staţiunii. O soluţie imediată propusă în cadrul discuţiilor şi surprinsă de documente viza
îmbunătăţirea nivelului de pregătire al tuturor celor care activau în cadrul staţiunii: personal
medical, personal tehnic şi chiar economiştii. O problemă imediată ce rezultă din spiritul
documentelor viza deficienţe în relaţia dintre cercurile de lectură, bibliotecă şi frecvenţa
1Ibidem. 367
angajaţilor în asemenea acţiuni. Lipseau cu desăvârşire acţiunile sistematice de promovare a
lecturii. Ineficientă era şi activitatea de educaţie politică, ceea ce ridica semne de întrebare
pentru responsabilii muncii politice. Reticenţa angajaţilor complexului balnear Călimăneşti faţă
de activităţile cu finalitate educativ-politică era vizibilă şi într-o altă dimensiune: numărul redus
al abonamentelor la publicaţiile editate de Partidul Comunist Român. în consecinţă, activiştilor
de partid, şi chiar şi membrilor U.T.C., li se solicita imperativ să impulsioneze politica de
achiziţii a unor asemenea instrumente propagandistice .
Erau deficitare şi activităţile culturale. Salariaţii erau insuficient antrenaţi în
activităţile artistice, astfel încât pentru staţiune nu exista o ofertă culturală destinată turiştilor.
Conducerea Sindicatului propunea realizarea unei investigaţii complexe a nevoilor culturale ale
„oamenilor muncii" din Călimăneşti. Această investigaţie era premiza unei studieri atente a
ceea ce locuitorii oraşului, dar şi turiştii veniţi la tratament, doreau să regăsească în acţiunile cu
finalitate culturală. Se vorbea de organizarea unei dezbateri ample, care să cuprindă exponenţi
ai diverselor categorii socio-profesionale (cadre de partid, medici, muncitori, profesori de
ştiinţe sociale şi politice) şi care să avanseze propuneri, evident, în spirit partinic, pe baza
cărora să fie elaborate programele culturale. În mod obligatoriu, asemenea programe culturale
trebuiau să reflecte „transformările social-politice complexe ale societăţii româneşti aflată pe
drumul socialismului" . Un asemenea demers, pe lângă faptul că ilustra foarte bine ideea
omogenizării categoriilor profesionale, dorea să surprindă aşa-zisa unanimitate şi implicare în
vederea îndeplinirii exigenţelor politice: „Faţă de cele arătate pe linia activităţii cultural-
educative de masă, considerăm că în oraşul nostru se impune, dat fiind faptul că avem destule
cadre cu pregătire, să se organizeze cu tovarăşii pedagogi, medici, economişti, cadre de
partid şi organe ale organizaţiilor de masă o dezbatere cu participare multidisciplinară a
acestora, în vederea prezentării unui studiu privind iniţierea unei cercetări concrete şi
amănunţite, în scopul cunoaşterii cerinţelor cultural- artistice ale oamenilor muncii,
preferinţele acestora, preocupările lor de ordin spiritual, ţinând cont în primul rând de
bugetul de timp, de baza materială, de condiţiile caracteristice, pentru a da răspuns
problemelor multiple ale muncii practicată în acest domeniu"1.
Amplele discuţii surprinse în rapoartele şedinţelor U.G.S.R. se referă la o coerentă
politică a recrutării de cadre. Astfel, o secţiune distinctă din procesele verbale întocmite în
urma discuţiilor se referea la îmbunătăţirea continuă a compoziţiei sociale a organelor de
conducere din cadrul sindicatelor. Se vizau persoane cu experienţă în activitatea de bază, dar şi
cu un nivel profesional şi intelectual crescute. Persoana vizată pentru a fi promovată într-una
din structurile sindicatului Călimăneşti urma să fie monitorizată atât din punct de vedere al
1Ibidem, f. 25. 368

experienţei şi al modului de lucru, cât şi din punct de vedere al conduitei politice. Persoana
vizată pentru a face parte din structurile sindicale trebuia să fie iniţiată sistematic în problemele
sindicale, să manifeste credibilitate şi să dovedească cunoaşterea substratului acelor probleme.
Evident, trebuia să ofere şi o garanţie politică consistentă1. O altă secţiune importantă a
activităţii sindicale viza constituirea unor echipe de control sindical. O asemenea echipă
constata, la finele anului 1968, nemulţumiri ample ale oamenilor muncii veniţi la tratament în
staţiunea Călimăneşti. Se evidenţia o atitudine de indolenţă a angajaţilor faţă de bolnavi iar un
fapt grav era acela ca nu se acorda destulă atenţie tratamentului complex al bolnavului.
Numărul paturilor era insuficient, hrana de asemenea, iar asistenţa medicală de ansamblu lăsa
de dorit. Se constata, de asemenea, că organizaţia sindicală nu îşi îndeplinea îndatoririle în
acest sens. In aceste condiţii, soluţia propusă se referea la o mai atentă implicare a Conducerii
Judeţene a Sindicatelor în susţinerea sistematică a echipelor de control sindical venite de la
centru. De asemenea, era vizată îmbunătăţirea calităţii membrilor din comisia de control
obştesc şi sindical2.
O informare din septembrie 1968 aparţinând Conducerii U.G.S.R. Vâlcea solicita
întărirea expresă a controlului obştesc în privinţa activităţii staţiunilor balneoclimaterice. Acest
fapt era cu atât mai justificat cu cât se constatase ulterior că însuşi directorii staţiunilor Govora,
respectiv Călimăneşti, nu îndeplinesc la timp exigenţele impuse de activitatea cotidiană a
instituţiilor pe care le conduc. Probleme deosebite ridica în special activitatea de aprovizionare
a staţiunilor. Se constatau lipsuri în domeniul protecţiei muncii, invoc ndu-se necesitatea
organizării unor cursuri pentru ridicarea calitativă a conduitei angajaţilor celor două complexe
balneare3.
Un capitol aparte în dinamica sindicatului Călimăneşti era reprezentat de comitetul
sindical de învăţământ Călimăneşti. Rapoartele de analiză şi autoanaliză ale celor care
monitorizau procesul instructiv-educativ, din perspectiva sindicatului, sunt importante pentru
investigaţia istorică, pentru că, periodic, surprind însăşi resorturile de evoluţie ale
învăţământului din oraş. Alături de Biroul Organizaţiei de Bază din unităţile şcolare,
organizaţiile sindicale din Şcoala Generală Călimăneşti şi din liceul oraşului reprezentau un
palier pentru înfăptuirea politicii P.C.R. în ceea ce privea educaţia tinerei generaţii. Aceste
două instituţii trebuiau să ofere garanţiile reuşite procesului instructiv educativ, dar şi pe cele
ale unei intense activităţi de culturalizare pentru elevi. Era evidentă necesitatea colaborării între
cele două organizaţii, în spiritul dorit de partid. Se impunea consultarea cu regularitate a
publicaţiilor de specialitate (publicaţii cu conţinut eminamente politic). O premisă importantă
1Ibidem, ff. 22-24.

2Ibidem, f. 24.
3Ibidem, f. 45. 369
pentru procesul dezirabil de politizare a învăţământului era o prealabilă şi sistematică instruire
ideologică a colectivelor de cadre didactice. În acest sens, se prevedeau întâlniri periodice,
schimburi de experienţă între comisiile sindicale judeţene şi responsabilii politici de la nivelul
conducerii P.C.R., atât cei judeţeni, cât şi centrali1. Responsabilitatea dascălilor, aşa după cum
reieşea din documente, era foarte crescută. Aceştia, pe lângă informaţiile specifice disciplinelor
studiate, trebuiau să se asigure de furnizarea cunoştinţelor de cultură generală necesare elevilor.
Distingem în acest sens un imperativ important al ideologiei comuniste, potrivit căruia omul
nou, tânărul comunist trebuie să fie o personalitate înzestrată. Un asemenea raport al
organizaţiei sindicale
constata ample carenţe în cultura generală a elevilor: absenţa minimelor informaţii
2^
biografice despre personalităţi precum N. Iorga, George Enescu, Emil Racoviţă2. În aceste
condiţii, li se solicita, atât învăţătorilor, cât şi profesorilor, să extindă programul de pregătire a
elevilor, pe cât se poate, în afara orelor de curs, şi prin activităţi de culturalizare. Pe aceeaşi
direcţie se propunea organizarea unor dezbateri analitice care să reunească cadrele didactice din
Călimăneşti, în vederea investigării procesului de învăţare şi identificării elementelor care
frânau activitatea educatorilor şi care, pe termen lung, grevau asupra educaţiei comuniste a
tinerilor. O primă soluţie găsită şi aplicată în acest sens făcea referire la intensificarea
activităţilor de perfecţionare pentru profesori, la institutele pedagogice specifice din Bucureşti
sau Craiova. Această soluţie se aplica în special profesorilor înscrişi în procesul de pregătire a
examenelor de definitivat, gradul II şi gradul I. Procesul educativ complex, preconizat de
comunişti pentru făurirea omului nou, solicita implicarea dascălilor şi în activităţi cultural-
educative de masă, demarate de
Birourile Organizaţiilor de Bază şi de sindicate 3. În viziunea activiştilor P.C.R., dascălii aveau
misiunea morală de a participa la activităţi ce reprezentau un factor de aşa-zisă recunoştinţă, de
mulţumire adusă clasei muncitoare, aceea care, în viziunea partinică, crease condiţiile
dezvoltării unei societăţi fireşti: „De aceea, nu este niciodată de prisos a aminti că a activa cu
devotament în acest domeniu este un semn elementar de recunoştinţă adus maselor muncitoare
pentru ce li s-a dat de-a lungul anilor de studii, pentru posibilităţile create în etapa formării
noastre ca intelectuali. Deşi bugetul de timp al cadrelor didactice este realmente încărcat, nu
se pot afla circumstanţe atenuante care să scuze refuzul unora dintre colegi de a participa la
activităţi ce depăşesc - prin conţinut şi finalitate - teritoriul clasei" . Deducem cu uşurinţă din
aceste rânduri că o altă dimensiune a dascălului clasic trebuia să fie aceea a pedagogului de tip
1Ibidem, dos. 31/1970-1971, ff. 80-83.

2Ibidem, f. 86.
3Ibidem, f. 87. 370
nou, comunist, conştient de transformările apărute în societate. Mai mult decât atât, le era
solicitat cadrelor didactice să ia contact cu metodele moderne de predare, folosite în judeţ şi în
ţară de alţi profesori sau învăţători fruntaşi. O exigenţă de acest ordin se referea la faptul că
permanent dascălii trebuiau să-şi petreacă mult mai mult timp între elevi, „pentru a recunoaşte
năzuinţele şi pasiunile, pentru a-i ajuta să înţeleagă complexele probleme ale vieţii
contemporane, să le cultive aptitudinile şi înclinaţiile în vederea formării pentru muncă,
pentru viaţă, pentru a cunoaşte condiţiile diferite ale fiecărui elev de acasă şi a putea just
aprecia rezultatele obţinute de elevi atât la învăţătură, cât şi la disciplină. " Comitetul Sindical
al învăţământului Călimăneşti avea o altă misiune importantă: aceea de a monitoriza condiţiile
optime asigurate tinerilor profesori sau învăţători, repartizaţi în şcolile oraşului şi aflaţi la
debutul activităţii lor. În spiritul ajutorului tovărăşesc, li se solicita dascălilor cu experienţă să
reprezinte un element de sprijin moral pentru cei aflaţi la început.
Comitetul Sindical monitoriza şi acţiunile practice care vizau îmbunătăţirea condiţiilor
de lucru şi acţiunile de recondiţionare a infrastructurii şcolare. Astfel, în decursul anilor 1968-
1969, ca urmare a implicării membrilor de sindicat, la liceul din Călimăneşti s-au făcut
economii din bugetul şcolii de peste 30.000 lei, la acţiunile de reparaţii şi întreţinere,
vopsitorie, recondiţionări de utilaje etc. O altă atribuţie importantă a activităţii sindicale viza o
bună utilizare a fondurilor provenite din cotizaţiile membrilor de sindicat. Un exemplu elocvent
ni-l oferă datele tehnice asupra cotizaţiilor preluate de la membrii de sindicat în anii 1968-
1969. A fost strânsă o sumă de cca. 30.000 lei, fapt care a permis ulterior susţinerea materială a
unor activităţi specifice sindicatului: contribuţii pentru activităţi sportive, contribuţii pentru
serbările de iarnă, cheltuieli de birou, deplasări, stimularea membrilor de sindicat 1. O altă
iniţiativă a sindicaliştilor din instituţiile de învăţământ ale oraşului Călimăneşti se referea la
stimularea colaborării dintre organizaţiile sindicale din alte judeţe. Astfel, membrilor de
sindicat din învăţământul judeţului Sibiu şi al judeţului Timiş le-au fost oferite bilete de odihnă
şi tratament, acest fapt fiind şi pretextul unor întâlniri şi schimburi de experienţă sindicală.
În conformitate cu planul de măsuri care s-a succedat discuţiilor din cadrul Plenarei
Sindicatelor, pentru perioada 1970-1972, erau prevăzute câteva direcţii pentru îmbunătăţirea
calităţii învăţământului: asigurarea tuturor condiţiilor necesare pentru perfecţionarea continuă a
cadrelor didactice, în vederea parcurgerii etapelor specifice şi a examenelor de grad didactic;
perfecţionarea cadrelor didactice solicita şi organizarea unor conferinţe susţinute de profesori
universitari şi cercetători ale căror contribuţii să lărgească orizontul intelectual al profesorilor;
grupele sindicale din şcoli aveau misiunea imediată de a se implica în investigarea cauzelor
care generau rămâneri în urmă la nivelul procesului de educare; popularizarea ultimelor noutăţi
1Ibidem, f. 90. 371

în domeniul metodelor moderne de predare; consolidarea bazei materiale a cadrelor didactice,
stimularea învăţământului seral, dar şi antrenarea continuă a muncitorilor din oraş în diverse
forme de învăţământ şi în activităţile cultural-artistice1.
Deducem din aceste discuţii şi propuneri importanţa majoră, pentru autorităţile
comuniste, a asigurării coordonatelor de evoluţie ale unui învăţământ care avea misiunea de a
contribui la afirmarea continuă a omului nou.
O altă direcţie reprezentativă pentru activitatea sindicală era asigurată de Comitetul
Sindical al întreprinderii balneare Călimăneşti. Acesta era un comitet de primă importanţă,
având în vedere specificul şi greutatea activităţii în cadrul staţiunii balneare. Un document de
tipul unui raport de analiză a activităţii (Dare de seamă) surprindea c teva obiective majore ale
activităţii sindicale pentru perioada 1970-1972 : îndeplinirea planului de măsuri tehnice şi
organizatorice la nivelul întregii staţiuni, cât şi reorganizarea muncii profesionale; mobilizarea
întregului activ sindical în vederea monitorizării permanente a condiţiilor de masă şi cazare a
celor veniţi în staţiune; urmărirea sistematică a realizării contractului colectiv de muncă;
ridicarea nivelului educativ şi profesional, dar şi politic al membrilor de sindicat; respectarea
normelor de protecţie a muncii şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă; rezolvarea tuturor
dificultăţilor ce ţineau de asigurările sociale ale salariaţilor din cadrul întreprinderii;
organizarea şi desfăşurarea unor activităţi culturale de masă cu angajaţii din cadrul
întreprinderii balneare.
Comitetul Sindical raporta, pentru anul 1971, şi indicatorii de plan realizaţi, după cum
urma2: 1. Totala activitate economică - 110,2%; Cazare + Motel - 112,3 %; Tratament -
152,5%, Desfaceri cantine - 102,5%; Desfaceri restaurante + Bufete - 124,3%; Cazare -
102,4%; Masă - 103,3%; Tratament - 110,4%.
Procentele prezentate ilustrează o activitate economică excedentară a staţiunii iar
depăşirea parametrilor la toate sectoarele era greu credibilă, în condiţiile deficienţelor pe care
aceeaşi dare de seamă le menţiona. Conform aceloraşi documente, implicarea membrilor de
sindicat în activitatea întreprinderii balneare a contribuit definitoriu la depăşirea planului
menţionat. Tot ca urmare a implicării sindicatului, una dintre problemele continue ale staţiunii,
cu privire la repartizarea bolnavilor, fusese surmontată. O implicare intensă a medicilor din
cadrul staţiunii s-a realizat la sanatoriul de copii, acolo unde s-a reuşit soluţionarea problemelor
medicale a trei serii de 150 de copii. Activităţile pozitive ale medicilor staţiunii se rezumau sec
la câteva cifre: 125.000 consultaţii pe an, 50.000 de analize biochimice, 70.000 de radioscopii
gastrice şi pulmonare şi 1.000 de radiografii. Toate aceste cifre vorbeau în subsidiar despre
1Ibidem, f. 88.
2Ibidem. 372
ceea ce regimul comunist dorea să audă: eficienţa sistemului medical din staţiuni. Menţiuni
pozitive se întâlnesc şi în ceea ce priveşte serviciul de aprovizionare cu alimente, materiale şi
obiecte de primă necesitate şi alte tipuri de servicii necesare celor prezenţi în staţiune1.
Membrii sindicatului şi-au asumat responsabilitatea unor iniţiative importante şi în ceea
ce priveşte coordonatele muncii cultural-educative, dar şi politice. Era considerat un succes
faptul că peste 70% din angajaţii staţiunii Călimăneşti aveau abonamente la revistele cu
caracter politic şi la presa oficială. S-a reuşit chiar, parţial, realizarea unei echipe de dansuri,
dar activitatea nu a fost dusă la bun sfârşit, întrucât lucrătorii care ar fi trebuit să participe la
repetiţii au abandonat activităţile de acest tip . O atenţie deosebită s-a acordat acţiunilor de
lectură publică, astfel încât s-a reuşit creşterea numărului de volume achiziţionate în cadrul
bibliotecii sindicale, de la 100 de volume la 400 de volume. De asemenea, a crescut şi numărul
de cititori, ca urmare a unor iniţiative sistematice de atragere a publicului la lectură. Iniţiativele
sindicale au urmărit şi implicarea personalului medical din staţiune în procesul de informare
sanitară a locuitorilor oraşului şi a lucrătorilor staţiunii. Astfel, cadrele medicale superioare au
organizat cu regularitate şedinţe informative pentru educaţia de tip sanitar. Pentru perioada
1970-1972, sindicatele au repurtat ca pe un succes plata a peste 230.000 lei, contravaloarea c
torva mii de zile de concediu medical pentru angajaţii staţiunii 2. Asigurarea biletelor de odihnă
în alte staţiuni a fost şi ea o prioritate pentru Comitetul Sindical. Astfel, s-au acordat peste 30
de bilete în staţiunile montane şi de pe litoral. Procurarea echipamentului de protecţie a muncii,
conform cu prevederile regulamentelor perioadei deceniului 8, a constituit o prioritate a
activităţii sindicale, având în vedere ocurenţa accidentelor de muncă. Comisia Asigurărilor
Sociale, cu o pondere importantă în asigurarea protecţiei specializate, a funcţionat tot ca urmare
a implicării Comitetului Sindical.
O altă direcţie importantă a activităţii sindicale viza implicarea în activităţile
Întreprinderii de Construcţii Montaj Călimăneşti pentru realizarea imediată şi fără incoerenţe a
indicatorilor de plan pentru perioada 1970-1972. Astfel, dinamizarea activităţii de prestări
construcţii, şi chiar depăşirea planului s-au datorat echipelor
sindicale, care au reuşit să asigure o aprovizionare cu materialele necesare activităţilor
2^
constructive . Faptul că Întreprinderea de Construcţii Montaj şi-a raportat realizarea
indicatorilor de plan cu o lună înainte de anul 1971 s-a datorat tot implicării sindicale. Au fost
monitorizate şi demersurile din sfera acţiunilor sociale, astfel încât s-au acordat sumele
necesare şi biletele pentru asigurarea concediilor celor implicaţi în activităţile întreprinderii 3.
1Ibidem, ff. 24-27.

2Ibidem, f. 31.
3Ibidem, f. 19. 373
Comitetele sindicale din cadrul Întreprinderii de Construcţii şi Montaj, I.A.S.
Călimăneşti şi C.A.P. Jiblea au acţionat unitar pentru îndeplinirea unui alt obiectiv vizat de
propaganda comunistă: furnizarea de conţinuturi ideologice în cadrul unor cursuri de
învăţământ politic. Autorităţile comuniste identificau o legătură directă între calitatea
cunoştinţelor politice ale muncitorilor şi eficienţa activităţilor pe sectoare 1. La fel de importantă
era şi pregătirea ideologică a acelor salariaţi necuprinşi încă în învăţământul de partid sau a
acelora ce nu deţineau calitatea de membru de partid2.
O importanţă sistematică era acordată de către unităţile sindicale procesului de
organizare şi dotare a cabinetelor de ştiinţe sociale din cadrul instituţiilor din Călimăneşti.
Mobilizarea colectivelor de muncă se realiza tot ca urmare a organizării sindicatelor, prin
intermediul incursiunilor agitatorii între colectivele de muncitori. Autorităţile recunoşteau
importanţa implicării Organizaţiei Judeţene de Partid Vâlcea, ca şi a Organizaţiei Orăşeneşti
Călimăneşti. Nu era trecută cu vederea nici implicarea sindicatului în organizarea unor
activităţi sportive pentru perioada 1971-1972, interval în care s-au organizat 6 acţiuni specifice,
ce au inclus peste 1.500 de membri de sindicat.
Eficienţa activităţii sindicale, impactul acesteia asupra angajaţilor şi, eventual, creşterea
numărului de membri se măsura în prezenţa numărului de tineri la adunările sindicale din
întreprinderi. Stimularea unei prezenţe mai consistente reprezenta un obiectiv foarte important
pentru U.G.S.R. Călimăneşti3, la adunările sindicale, întrucât acest fapt reprezenta temeiul
viitor pentru noi înscrieri în sindicat. De asemenea, rezultatele pozitive şi noile invenţii în
materie de tehnică, obţinute în instituţiile din Călimăneşti trebuiau evidenţiate, prin intervenţia
sindicatului, în cadrul gazetelor de perete sau cu ajutorul brigăzilor artistice. Se punea problema
organizării unui ciclu de conferinţe, precum şi a organizării unor cicluri de lecturi pe teme
politice şi sindicale. Trebuia acordată atenţie, în mare măsură, şi şedinţelor de propagandă
tehnică, menite să popularizeze ultimele metode de lucru ce trebuiau adoptate de personalul din
instituţiile din Călimăneşti.
6.2.11. Ziarul „Orizont" şi oraşul Călimăneşti 1968-1989. Coordonatele unui

studiu de caz
Dinamica oraşului ca şi a Complexului Balnear în sine au avut parte de o sistematică
atenţie, din partea presei partinice, chiar dacă abordările nu au fost substanţiale şi consecutive,
în fiecare număr de ziar. Totuşi articolele cu caracter elogiativ, cele care trăgeau un semnal de
1Ibidem, f. 250.
2Ibidem.
3Ibidem, f. 253. 374
alarmă vizavi de bunul mers al economiei în Călimăneşti, sau acelea care informau despre viaţa
culturală, sau despre oferta turistică, îşi făceau loc în paginile de presă.
Aceleaşi reportaje jurnalistice ne-au oferit prilejul unui succint survol asupra formelor
de manifestare a vieţii culturale (secondată de dimensiunea politizată, din eşafodajul ideologic
al PCR) în oraşul vâlcean, în decursul celor aproape două decenii pe care le am avut în atenţie.
De-a lungul anului 1968 presa locală vâlceană găzduieşte, evident într-o manieră
cenzurată, dezbateri vizavi de stadiul de dezvoltare a staţiunii, de capacitatea acesteia de a
satisface nevoile turiştilor, şi de a diversifica oferta turistică. Problema traseelor turistice
neamenajate, absenţa ofertei de spectacole pentru perioada de iarnă apar frecvent în anchetele
de presă, fiind solicitate intervenţii repetate, din partea autorităţilor din staţiune, pentru
remedierea acelor situaţii1 indezirabile. Presa comunistă vâlceană realiza succinte avancronici
asupra gradului de pregătire a staţiunii în preajma sezonului estival. Adesea, sub forma unor
neretuşate interviuri sau opinii culese de la aceia care erau veniţi la odihnă, în Staţiunea
Călimăneşti-Căciulata. Evident, nu lipsesc aspectele laudative, directorul staţiunii subliniind
eforturile statului de a investi continuu pentru eficientizarea condiţiilor de cazare şi loisir, puse
la dispoziţia vizitatorilor, ale celor prezenţi pentru a-şi trata afecţiunile2. Conform precizărilor
venite din partea directorului Întreprinderii Economice Balneare, M. Sandu, în anul 1968 s-au
făcut investiţii majore pentru reparaţii capitale (cca. 6 milioane de lei). Între elementele de
primă necesitate, cărora autorităţile comuniste le-au acordat atenţie în anii 1968-1970 amintim:
construcţia unor noi blocuri alimentare, achiziţionarea de mobilier, construcţia unui nou
complex balnear (de aproximativ 700 de locuri). Documentul de presă vorbeşte chiar de
necesitatea adaptării pe viitor a condiţiilor oferite de staţiune la exigenţele tot mai crescute ale
unui public românesc şi străin, din ce în ce mai dinamic. Directorul staţiunii invocă modelele
oferite de staţiunile balneoclimaterice din Republica Ungară şi Republica Democrată Germană.
Sunt prezentate c teva dintre criteriile care ar putea înfrumuseţa şi crea un mediu turistic
propice: aspectul exterior al vilelor, curăţenie şi igienizare corespunzătoare a infrastructurii
balneare şi, deopotrivă, un personal specializat şi permanent la dispoziţia turiştilor .
Serviciile oferite turiştilor de cooperaţia meşteşugărească din Călimăneşti sunt şi ele
puse sub lupă de ziariştii de la „Orizont". Astfel, este analizată competenţa meşteşugarilor de la
cooperativele de cizmărie şi croitorie, menite să satisfacă nevoile specifice ale locuitorilor
oraşului, cât şi pe cele ale turiştilor. Foarte frecvent apare nemulţumirea lucrătorilor din aceste
cooperative, vizavi de absenţa materiilor prime, care să asigure o coerenţă a activităţii lor .
1Staţiunile balneare faţă în faţă cu iarna, în „Orizont" nr. 36 din 11 octombrie, 1968, p. 2. Este important de
menţionat faptul că ziarul „Orizont" era instrumentul de propagandă al Comitetului Judeţean Vâlcea al P.C.R. şi al
Consiliului Popular Provizoriu.
2Călimăneşti - perla Văii Oltului, în „Orizont", nr.12 din 21 iunie 1968, p. 2. 375
O altă deficienţă constatată de reporterii aceluiaşi ziar vâlcean, făcea referire la absenţa
repetată a unor programe culturale, conforme cu solicitările muncitorilor veniţi în staţiuni. Se
constata în primul rând lipsa de implicare a membrilor U.T.C.-ului în elaborarea şi desfăşurarea
unor programe artistice, la fel de absente fiind şi brigăzile artistice ale sindicatului angajaţilor
de la complexul balnear. Accesul la cărţile din biblioteca orăşenească era restricţionat, în
primul rând, de absenţa volumelor necesare momentelor de lectură. Cele 2.000 de volume ale
bibliotecii orăşeneşti fuseseră depozitate într-un spaţiu impropriu al unei magazii. La fel de
incoerentă, era şi activitatea formaţiei de dansuri din localitate, incapabilă de a fi oferit un
program artistic, datorită dezinteresului manifestat sistematic de membrii ansamblului1.
Dificultăţi majore erau sesizate şi în ceea ce priveşte asigurarea numărului necesar de autobuze
care să asigure, în special în perioadele de vacanţă sau concediu, accesul cetăţenilor (turiştilor)
veniţi la odihnă .
Activitatea de culturalizare, în ansamblu, avea şi ea destule deficienţe, aşa cum observa
debutatul Dumitru Coliu la Plenara comitetului judeţean de partid din 1969. Acest lider
comunist sesiza lipsa implicării căminului cultural din Jiblea şi a celui din Călimăneşti pentru
îmbunătăţirea activităţii educative a muncitorilor veniţi în staţiunea Călimăneşti. Era contestată
şi compoziţia programelor culturale oferite oamenilor muncii. Acestea erau considerate
inconsecvente şi în neconcordanţă cu realităţile socialiste .
Investigarea stadiului de pregătire a staţiunii Călimăneşti în preajma apropiatului sezon
turistic ridica, în opinia activiştilor comunişti, o serie de probleme sesizate de presa locală. Se
constata astfel că o serie de obiective turistice, din apropierea complexului balnear, ca şi unele
din oraşul Vâlcea, nu erau propriu evidenţiate, astfel că turiştilor le era foarte dificil să le
identifice. Absenta, de asemenea, un sistem coerent informativ cu privire la oferta turistică a
staţiunii. Aceste neajunsuri erau considerate obstrucţioniste pentru buna desfăşurare a activităţii
turistice, cu evidente implicaţii economice2. La fel de pregnante erau şi pregătirile pentru
primirea oaspeţilor în staţiuni. Astfel, pentru anul 1969, se prevedea valorificarea unor noi
izvoare de ape termale, mărirea capacităţii de cazare, dar şi intensificarea lucrărilor pentru
construirea unei noi case de cultură. Organizaţia Naţională de Turism propunea vizitatorilor
itinerarii noi, atractive, minuţios pregătite de lucrătorii O.N.T. Astfel, între aceste noi trasee,
presa amintea pe acelea care includeau localităţile Govora - Craiova - Turnu Severin - Şantierul
Hidrocentralei de la Porţile de Fier şi retur. Evident, presa vorbea şi de oferta inedită a unui tip
de turism industrial, cu obiectivul de a ilustra turiştilor efortul muncitorilor energeticieni de a
1Au secat izvoarele culturale?, în „Orizont", nr. 40 din 1 noiembrie 1968, p. 2.

2In aşteptarea noului sezon turistic, în „Orizont", nr. 115 din 12 martie 1969, p. 2. 376
stăvili apele Oltului şi de a construi o hidrocentrală. Se va găsi în permanenţă la dispoziţia
turiştilor un autocar din parcul propriu al O.N.T1.
Un alt aspect important, pe care presa a insistat să îl evidenţieze, ţinea de importanţa
prezentării unor spectacole de teatru, în special pentru perioada estivală, pentru turiştii aflaţi în
vizită sau la tratament, în staţiune2. În aceste sens, îşi ofereau serviciile artistice teatrele
profesioniste din Craiova, Piteşti şi Sibiu. Se avansa chiar posibilitatea extinderii stagiunii pe
parcursul întregului sezon turistic. De-a lungul anilor '70 şi '80, instrumentul oficial de presă al
Organizaţiei Judeţene de Partid reprezenta în acelaşi timp şi singurul spaţiu publicistic ce
ilustra, pe de o parte, noutăţile din staţiune, iar pe de altă parte, mediatiza şi cererile de angajare
care veneau dinspre complexul balnear. Astfel, un anunţ publicat în pagina mediană a
numărului din 6 mai 1977, al ziarului „Orizont", solicita imperios serviciile a doi carmangii cu
experienţă, pentru acoperirea necesarului de resurse umane, în cadrul sectorului alimentar al
complexului balnear Călimăneşti. Condiţiile de încadrare precizau o vechime de minim 5 ani în
activitate şi, deopotrivă, studii de calificare în meseria amintită. Popularizarea atributelor
deosebite ale staţiuni continuă şi în a doua parte a anilor '70. Doctorul Gheorghe Mămularu,
Medicul şef al Policlinicii balneare Călimăneşti, şi-a asumat, de-a lungul deceniilor 7 şi 8, rolul
de popularizare prin presă a virtuţilor staţiunii, a capacităţilor sale de cazare 3. Evoluţia bazei de
tratament, caracterul miraculos al apelor minerale şi mult clamata grijă a cadrelor din turism şi
a celor medicale faţă de sănătatea publică, revin şi ele cu regularitate în abordările directorului
medical al Policlinicii.
Apariţia unui nou hotel la Căciulata, în august 1977, - bază hotelieră modernă şi
rezultat de succes al constructorului I.J.C.M. V lcea - este semnalată cu emfază de aceeaşi
publicaţie. Deopotrivă, presa populariza itinerariile turistice şi în special punctele de atracţie de
pe Valea Oltului, din arealul staţiunii.
O preocupare constantă a presei călimăneştene în aceeaşi perioadă, cuprinsă între 1970-
1989, era aceea de a ilustra formele de manifestare ale vieţii culturale din staţiune, ce
reprezenta, totodată, şi o ofertă pentru cei care accesau serviciile acesteia. S-au scris multe
pagini în publicaţia de partid, despre Festivalul Internaţional Cântecele Oltului
(manifestare cu un profund caracter folcloric), ce se desfăşura în fiecare vară în locaţia
2^
oferită de pitorescul parc Ostrov . În fiecare an, ziarul edita succinte fişe monografice ale
acelei ample manifestări folclorice. Pe lângă producţiile folclorice de tip „nou", cu implicaţii
agitatorice, erau prezenţi rapsozi necunoscuţi şi creaţii valoroase: „Revin, deci, în lumina
1Noi itinerarii în activitatea O.N.T., în „Orizont", nr. 123 din 21 martie 1969, p. 1.
2Stagiune permanentă a teatrelor profesioniste în „Orizont" din 12 mai 1969, p. 2.
3Gheorghe Mămularu, Cozia - noua rezonanţă a unui nume străvechi, în „Orizont", 6 mai 1977, p.2; vezi şi
articolul Staţiunea balneară Călimăneşti-Căciulata şi apele sale miraculoase, în „Orizont", 21 noiembrie 1980, p.
3773.
înaltă a fiecărui august, acordurile cântecelor din vremuri imemoriale, cu aburul lor de
poveste, ţesută pe canavaua timpului de cei ce şi-au iubit şi păstrat cântecele şi obiceiurile,
comorile din suflet, în mult încercata lor aspiraţie de dăinuire. [...] Dansurile bătrâneşti din
Mihăieşti, tumultoasele ansambluri olteneşti din Drăgăşani, cântecele şi oraţiile ansamblurilor
braşovene sau sibiene au contribuit la bucuria acestei sărbători
Momentele definitorii ale culturii rom ne, acelea care se mai bucurau de respectul
autorităţilor comuniste, îşi găseau rezonanţa în oraşul de pe malul Oltului. Sărbătorirea zilelor
Eminescu se concretiza prin activităţi de lectură şi de evocare, ce aveau loc chiar şi în incinta
Complexului balnear. Ele reprezentau o modalitate prin care autorităţile comuniste înţelegeau
să concretizeze oferta culturală pentru vizitatorii staţiunii. Serile de lectură sau de vizionare a
filmelor proiectate la Cinematograful Oltul reprezentau alte coordonate ce defineau periodic
viaţa culturală a oraşului şi, implicit, a staţiunii. Pentru a susţine mult invocatul umanism al
regimului comunist din România, autorităţile au organizat, prin intermediul bibliotecii şi al
Casei de Cultură Călimăneşti, o serie de manifestări dedicate Anului Internaţional al Copilului .
Pentru a ilustra preocuparea pentru promovarea lecturii în societatea călimăneşteană, redactorii
descriau activităţile culturale desfăşurate ca urmare a iniţiativelor venite din partea Bibliotecii
orăşeneşti. Presa reflecta şi manifestarea unor acţiuni culturale cu acoperire naţională. Una
dintre acestea se numea „Elevi, să ne cunoaştem patria!", o acţiune cu caracter istoric, la care
luau parte elevi de gimnaziu. Aceeaşi manifestare comporta un specific atipic. Era dedicată şi
Organizaţiei nevăzătorilor din ţară, concursul fiind un mod de popularizare a preocupărilor
cultural- politice ale persoanelor cu dizabilităţi, în perioada comunistă .
Impresiile pozitive create atât de baza materială a staţiunii, de frumuseţea peisagistică,
cât şi de proprietăţile sale curative erau reflectate cu anumită regularitate în acelaşi cotidian.
Adesea, le era dat cuvântul şi turiştilor străini, tocmai în intenţia autorităţilor locale de a
exprima succesele comunismului şi prin prisma vizitatorilor din afara hotarelor României. O
asemenea practică încerca să acrediteze funcţionalitatea infrastructurii şi serviciilor turistice
româneşti, să eludeze problemele de fond cu care se confrunta adesea întreg Complexul
Balnear. Ziariştilor comunişti le era interzis, cu certitudine, accesul la sursele primare ce
analizau situaţia reală a staţiunii. Astfel, absenţa serviciilor profesionalizate, inconsecvenţele
atitudinilor pozitive ale personalului turistic, absenţa alimentelor sau chiar a unor programe
specializate pentru dinamizarea activităţii turistice, alături de fraudele repetate în gestiune,
reprezentau aspecte imposibil de prezentat, în discursul jurnalistic fie el şi distorsionat.
Sindicatele îşi făceau şi ele simţită prezenţa, popularizând condiţiile de tratament create
de autorităţile staţiunii, pentru diversele categorii socio-profesionale. O astfel de semnalare
apare în 11 iulie 1980, fiind o succintă prezentare a unei noi case de odihnă şi tratament a
378
Sindicatelor, recent construită1. Fişe succinte de prezentare apar în anii '80 şi pentru hoteluri
precum Căciulata, Oltul sau Cozia. Oficiul Judeţean de turism prezenta la rândul său, detaliat,
în repetate numere ale oficiosului de partid, potenţialul de sănătate adus în prim-plan de
„perlele" Oltului. Raportorul era nimeni altul decât Marin Sandu, directorul Oficiului Judeţean
de Turism, ce surprindea, într-un articol din 1980, evoluţia capacităţii de cazare şi a celei
curative din staţiune . Procesul de consolidare a ofertei turistice a Călimăneştiului era analizat
strict prin prisma exigenţelor impuse de planurile cincinale.
Nu putea fi omis nici modul în care Partidul Comunist asigura odihna şi deconectarea
„bravilor muncitori" din instituţiile cu profil energetic ale Călimăneştiului. In registrul
limbajului de lemn binecunoscut, era evidenţiat un specific aparte al revelionului 1981-1982,
surprins de reporter pe şantierul hidrocentralei Călimăneşti, „cel mai tânăr luceafăr al Oltului".
In mod miraculos, în noaptea de la cumpăna anilor, montorii celui deal doilea hidroagregat
obţineau o producţie impresionantă: „In noaptea de la cumpăna anilor, montorii celui de-al
doilea hidroagregat, care, cum scriam în numărul trecut al gazetei, au înregistrat un record
naţional prin scurtarea perioadei dintre prima rotire şi primul paralel, au ridicat în cinstea
victoriei o cupă de şampanie'. Era afirmată cu acest prilej şi aşa-zisa solidaritate a muncitorilor
cu familia Ceauşescu.
Presa comunistă a Vâlcei acorda spaţiu de expunere şi dezbaterilor din ce în ce mai
ample, dedicate preocupării regimului comunist pentru implementarea noului tip de politică
demografică. In acest sens, în septembrie 1983, se desfăşoară la Călimăneşti un seminar
internaţional pe teme demografice şi de medicină infantilă. Departe de a sublinia adevăratele
resorturi ale politicii oficiale a regimului faţă de creşterea natalităţii, articolul evocator extrage
atitudinea de „înalt umanism" a regimului Ceauşescu faţă de reducerea morbidităţii şi
mortalităţii infantile . Importanţa unei asemenea conferinţe ştiinţifice era determinantă pentru
medicina românească, având în vedere că erau detaliate rezultatele cercetărilor ştiinţifice, pe
acest profil, ale Organizaţiei mondiale a sănătăţii. Pe aceeaşi linie a cercetării ştiinţifice şi a
popularizării rezultatelor acestora, referirile presei la activitatea balneară din Călimăneşti
surprindeau adesea ideile profesorului Stelian Dumitrescu, şeful clinicii de balneofizioterapie şi
recuperare medicală din Călimăneşti, cu privire la importanţa fundamentală a apelor minerale,
pentru sănătatea publică. Totodată este subliniată şi importanţa activităţilor clinicii,
subordonată Facultăţii de Medicină din Bucureşti2.
Formele de propagandă şi angrenare culturală a maselor erau şi ele descrise, în spiritul
epocii, în diversele rubrici dedicate oraşului Călimăneşti. Rezultatele pozitive obţinute la
1Cântecele Oltului, impresionantă manifestare folclorică, în „Orizont", 10 august 1979, p. 3.

2Balneologia trebuie să se sprijine tot mai mult pe cercetarea ştiinţifică, în „Orizont", 15 iulie 1983. 379
sesiunile de creaţie şi interpretare din cadrul Festivalului Naţional Cântarea României, dar şi
implicarea „entuziastă" a Organizaţiilor de Partid din Călimăneşti sunt surprinse, în deceniile 8
şi 9, în aceeaşi publicaţie. Activităţile economice de tip agricol, popularizarea fermelor din
cadrul C.A.P. Călimăneşti, dotarea tehnică a acestora, reprezentau c teva dintre componentele
unor articole ce elogiau mult invocata productivitate a muncii în comunism1. Acţiunile tipice
ale Comisiei de propagandă din cadrul organizaţiei P.C.R. Călimăneşti, de ilustrare a
solidarităţii în muncă şi în realizarea angajamentelor economice, era şi ea descrisă, în formule
de limbaj specifice, cum ar fi articolul La baza angajamentelor, succesele prezentului.
Articolul reprezenta o radiografie succintă doar a rezultatelor pozitive obţinute în diversele
unităţi economice ale oraşului.
Adesea, ziarul reprezenta şi un instrument de condamnare a faptelor antisociale, fiind
ilustrate în detaliu repetatele cazuri de delapidare din avutul public . Asemenea relatări erau
inferioare numărului mare de prejudicii de acest tip, pe care le regăsim în rapoartele de analiză
ale Organizaţiei de Partid Călimăneşti.
În consecinţă, multitudinea aspectelor tratate de cotidianul Comitetului Judeţean Vâlcea
al P.C.R., în şablonul ideologic şi de limbaj, ilustrau însăşi evoluţia socio- economică şi
culturală a oraşului şi a staţiunii. Aspectele sensibile din spectrul economic şi social erau
adesea evitate sau prezentate la suprafaţă. Accentele de critică lipsesc mai ales în a doua parte a
anilor '80. Ziarul devine sistematic o tribună de expresie a „realizărilor grandioase" ale
regimului Ceauşescu, surprinse număr de număr. Chiar şi aşa, problematicile puse în lumină
sunt doar vârful unor realităţi complexe pe care cititorul doar le intuia.
7. Călimăneştiul în perioada postcomunistă
7.1. Anii '90 - un nou puls al dezvoltării instituţionale, economice şi sociale

Din primele procese verbale ale noii instalate conduceri a oraşului Călimăneşti,
deducem un entuziasm organizatoric, specific stării de fapt din România, detaşată de presiunile
majore ale unui regim totalitar. Aceste documente frapează în primul rând prin spiritul degajat
al discuţiilor, prin multitudinea ipotezelor lansate (vizavi de reconstrucţia oraşului), prin
transparenţa hotărârilor luate. Încă de la începutul anului, se discuta de nevoia de alimente şi
bunuri de bază pentru populaţie. Se aducea în discuţie conceptul de protecţie socială pentru
cetăţenii nevoiaşi: „domnul primar Ion Lăzărescu propunea ca, în vederea ajutării bătrânilor,
să se întocmească un total al acestora, în vederea asigurării acestora cu lemne de foc"2.
1Perlele Oltului sau nenumăratele zile de sănătate, în „Orizont", din 11 ianuarie 1980; vezi şi articolul
Frumuseţile naturale ale Vâlcei - argumente pentru o activitate turistică tot mai complexă, în „Orizont", 14 martie
1980, p. 7.
2Arhiva Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 2/1990, nenumerotat şi nepaginat. 380
La dinamicele discuţii participau şi preoţii de la mănăstirea Cozia, dar şi de la Biserica
din oraş, fiind evidentă implicarea acestora într-un aşa-numit proces de respiritualizare a
locuitorilor oraşului. Cu siguranţă, erau presante efectele educaţiei ateiste, la care se făcea
referire permanent în documentele Organizaţiei P.C.R. Călimăneşti. Acum se foloseşte
abundent termenul de Sfânta Mănăstire Cozia. Se puneau bazele unor preocupări în ceea ce
privea cinstirea firească a eroilor, prin intermediul unei participări ample a reprezentanţilor
comunităţii, dar şi a exponenţilor instituţiilor educaţionale. Se prevedeau acţiuni de
comemorare a celor căzuţi în primul război mondial, la monumentul din Jiblea Nouă, alături de
slujbe religioase, pentru care se preconiza participarea unui număr mare de cetăţeni. Se discuta
intens de organizarea manifestărilor culturale dedicate primului an în care 1 Decembrie
devenise Ziua Naţională a României. Asemenea manifestări urmau să beneficieze de concursul
total al Primăriei Călimăneşti, iar locaţia avea să fie, probabil, parcul Ostrov (Fig. 32).
Mai mult decât atât, în cadrul orelor de istorie desfăşurate în şcolile Călimăneştiului,
profesorii de specialitate trebuiau să le vorbească elevilor despre importanţa zilei de 1
Decembrie şi să organizeze succinte manifestări.
O problemă importantă ce trebuia rezolvată era cea a chiriaşilor din diversele locaţii ale
oraşului. Ca în mai toate oraşele, anul 1990 a marcat o explozie a numărului de cereri de
locuinţe proprietate personală, fie ca urmare a abrogării restricţiilor de stabilire în oraşele mari,
fie prin decizia cât mai multor locuitori ai satelor de a lucra în oraşe, fie datorită îmbunătăţirii
condiţiilor sistemului de contractare. În aceste condiţii, se impuneau câteva soluţii, de care
autorităţile trebuiau să ţină cont la momentul respectiv: să se stabilizeze preţurile la locuinţe, să
se majoreze fondul locativ, să se intensifice programele edilitare, să se creeze cadre legale
pentru constituirea asociaţiilor de proprietari, ce urmau să apeleze la întreprinderile specializate
în execuţia de clădiri de locuit1.
însăşi privatizarea şi chiar constituirea societăţilor comerciale şi a regiilor autonome
antrenează cerinţe noi în viaţa oamenilor şi mai ales a unor categorii de cetăţeni. Astfel, pe
lângă preocupările de primă importanţă pentru consolidarea poziţiei întreprinderilor proprii prin
alocarea unei părţi mari din profit pentru dezvoltarea şi înnoirea aparatului material de
producţie, patronii şi conducătorii diverselor firme industriale, de transporturi, comerciale,
bancare, principalii deţinători de pachete de acţiuni vor acorda atenţie asigurării de condiţii de
viaţă care să contribuie la ridicarea prestigiului şi credibilităţii lor în faţa propriilor salariaţi şi a
partenerilor de afaceri.
1Mircea Kivu, „Problema locuinţelor şi unele sugestii privind rezolvarea ei", în Calitatea vieţii, anul I, nr. 1, 1990,
p. 93. 381
În ceea ce privea cererea, aceasta va însemna solicitarea, într-o măsură mai mare, a
unor produse de lux la toate grupele de bunuri de consum personal. În cazul ţăranilor, grija
pentru consolidarea gospodăriilor proprii îi va împinge pe mulţi să facă economii mari (cel
puţin în anumite perioade) la cheltuielile destinate consumului personal, în scopul de a cumpăra
pământ, de a-şi mări numărul de animale şi de a-şi dota gospodăria cu unelte şi maşini
agricole .
Efectele sociale care vor decurge din mecanismele economiei de piaţă, între care
existenţa şomajului şi stratificarea puternică a populaţiei în funcţie de avere şi de venituri, vor
acţiona în mod direct şi imediat asupra cererii, nevoile reale situându-se, mai ales în cazul
persoanelor şi familiilor afectate, la o distanţă mare de posibilităţile de obţinere a tuturor
bunurilor de consum individual necesare. Consecinţe deloc neglijabile pe planul cumpărării
diverselor mărfuri şi servicii de consum de către unele categorii ale populaţiei va avea şi
inflaţia; proporţiile acesteia vor influenţa, într-o măsură însemnată, volumul şi structura cererii
reale.
în condiţiile unei inflaţii galopante (manifestată prin creşterea substanţială a preţurilor
şi tarifelor) este de întrevăzut că o mare parte din această cerere (cea provenită de la populaţia
cu venituri mici) se va orienta spre mărfuri ieftine şi servicii pe măsură, care, în general erau de
o calitate inferioară.
Se punea problemă reluării activităţilor Casei de Cultură şi organizarea unui concurs
transparent pentru ocuparea funcţiei de director, acesta urmând să întocmească un program
sistematic de activităţi culturale. Autorităţile locale se confruntau cu fenomene economice noi,
cum ar schimbul de valută, ce trebuia monitorizat şi impozitat. Tocmai de aceea se solicitau
măsuri imediate pentru împiedicarea oricăror degenerări cu efecte sociale, de tip cămătărie 1.
Dintr-un raport asupra serviciilor publice din cadrul Primăriei Călimăneşti, putem
creiona o imagine a componenţei echipei ce prelua conducerea oraşului, după evenimentele din
1989. Astfel, primarul era de profesie inginer, viceprimarul avea studii medii, secretarul
primăriei beneficia de studii superioare. În componenţa echipei se afla şi un planificator, cu
studii medii, în timp ce pe comisii situaţia se prezenta astfel: la comisia de urbanism se găsea
un inginer cu experienţă în domeniu, la amenajarea teritoriului se găsea un tehnician -
absolvent al unei şcoli tehnice -, la administraţia locală de stat exista un inspector şi un referent
la starea civilă, amândoi cu studii tehnice2.
1Ibidem.
2între măsurile adoptate în acest scop se înscriu: asigurarea cadrului legislativ pentru manifestarea liberei iniţiative,
constituirea societăţilor comerciale şi a regiilor autonome, Legea fondului funciar, legiferarea unor condiţii
stimulative pentru atragerea de capital străin, liberalizarea preţurilor ş.a. 382
Repetatele obstacole de natură economico-administrativă din perioada la care vom face
referire au la bază o complexitate de cauze, cu proiecţie către situaţia generală a României la
acea dată. O problemă importantă era reprezentată de gradul scăzut de folosire a capacităţilor
de producţie din multe întreprinderi industriale datorită unor cauze, între care: slaba
aprovizionare tehnico-materială, proasta funcţionare a maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor,
grevele, gradul ridicat de indisciplină al multor salariaţi (situaţie favorizată de reducerea, cu
totul arbitrară, a normelor de producţie) ş.a. În ultima parte a anului 1990, dar şi în anii ce au
urmat, astfel de fenomene s-au amplificat, sensibil, între altele ca urmare a unor condiţii
externe şi interne nefavorabile, punerii întreprinderilor într-o situaţie nouă de a acţiona de sine
stătător, fără să existe un spirit managerial autentic. În susţinerea celor afirmate vin datele din
evidenţele Comisiei Naţionale pentru Statistică, potrivit cărora, în anul 1990, gradul de utilizare
a fondului de timp maxim disponibil de lucru al muncitorilor din industria republicană a fost de
88,9%, faţă de 92,7% în anul precedent. Ca urmare, practic, au rezultat 600 644 mii om-ore
neutilizate; din tot acest timp, întreruperile din diverse motive tehnice au fost de 12,5% faţă de
4,7% în 1989.
La diminuarea cantităţii de mărfuri aduse pentru desfacere prin comerţ au contribuit, şi
probabil că vor mai contribui, vânzarea unor produse de conducerile întreprinderilor
producătoare către salariaţii proprii, sustragerile de mărfuri din fabrici, nepunerea în v nzare
sau dosirea de produse fabricate înainte de a se aplica legea referitoare la liberalizarea
preţurilor ş.a. Este de presupus că, prin aplicarea fermă a prevederilor legislaţiei referitoare la
organizarea întreprinderilor ca societăţi comerciale şi regii autonome, precum şi a altor măsuri
care urmăresc întronarea principiilor economiei de piaţă în ţara noastră, neajunsurile
menţionate şi cele neenumerate vor fi înlăturate şi, ca urmare, în viitor va avea loc o ameliorare
consistentă a volumului şi structurii fondului de marfă din unităţile comerciale. Schimbarea
radicală a situaţiei va fi posibilă după privatizarea unei părţi din industrie, după restructurarea
acesteia şi după retehnologizarea întreprinderilor, cu consecinţa sa firească - mărirea
substanţială a productivităţii muncii şi odată cu manifestarea pe scară largă a mecanismului
concurenţei1.
Ion Lăzărescu, noul primar al localităţii Călimăneşti , ales în anul 1990, a elaborat un
referat de oportunitate şi necesitate, din care putem deduce multiplele provocări sociale şi
administrative cu care se confrunta un oraş recent ieşit dintr-o lungă perioadă de austeritate,
provocată de un regim autarhic şi dictatorial. Raportul înregistra nevoi majore în ceea ce
priveşte serviciile de imediată utilitate ale populaţiei . Astfel, era nevoie, în primul rând, de
1Liberalizarea preţurilor va acţiona si asupra ţărănimii în calitatea ei de deţinătoare a unor însemnate cantităţi de
cereale şi de alte produse agricole, determinând-o să aducă pe piaţă o cantitate mare din produsele respective şi să
nu le mai stocheze. 383
aprobarea înfiinţării distribuţiei de gaze naturale în oraş, în conformitate cu hotărârea
Guvernului României nr. 399/12.04.1990. De asemenea, trebuia asigurat necesarul de energie
termică şi combustibil solid, atât în oraş, cât şi în staţiunea aferentă. O altă problemă semnalată
de documente se referă la alimentarea cu apă. La 1990, sursele de apă pentru alimentarea
oraşului Călimăneşti asigurau doar 35 l /sec., faţă de 110 l/sec., cât era necesar. Pentru
îmbunătăţirea situaţiei, era nevoie de realizarea captării şi a aducţiunii de apă din zona Văii
Roştea. Aici, calitatea apei era foarte ridicată. Pentru situaţiile de urgenţă (calamităţi, incendii,
apărare civilă), primarul solicita membrilor din conducerea primăriei aprobarea realizării a încă
5 puţuri de adâncime, în punctele strategice din oraş1. O altă exigenţă ce se ridica în faţa
conducerii oraşului ţinea de extinderea reţelei de canalizare a oraşului, având în vedere
insuficienţa ei şi efectele secundare nocive pe care acest fapt le determina. Reţeaua electrică
necesita o recondiţionare esenţială, astfel încât cea de suprafaţă trebuia înlocuită cu una
subterană. Menţiunea era aceea că introducerea ei în subteran rezolva problemele de estetică în
staţiunea integrată în circuitul internaţional.
Mai mult decât atât, stâlpii de susţinere a reţelei aveau un aspect neplăcut şi erau dificil de
întreţinut2.
La fel de importante erau şi investiţiile cu finalitate socio-culturală. Una dintre ele
solicita construirea unei săli polivalente în vederea asigurării petrecerii timpului liber, pentru o
parte din cei 100.000 de turişti care tranzitau staţiunea anual. Spaţiile destinate educării
copiilor, de la cele mai mici vârste până la adolescenţă, în cadrul procesului instructiv-educativ
nu erau suficiente. Era nevoie de extinderea clădirii Şcolii generale din Călimăneşti. De
asemenea, era nevoie de laboratoare şcolare, dar şi de o sală de sport .
Dispensarul medical şi maternitatea îşi desfăşurau activitatea în condiţii total
necorespunzătoare pentru rezolvarea problemelor medicale numeroase şi variate. O măsură
care marca distanţarea netă de perioada totalitară era schimbarea denumirii străzilor. Se trecea
de la conotaţiile revoluţionare, împrumutate din panteonul eroic comunist (adoptate în anul
1948), la vechile denumiri interbelice sau antebelice ale străzilor din localitate. Un exemplu
elocvent îl oferea fosta stradă Maxim Gorki, ce urma să reprimească denumirea iniţială de
Mircea cel Bătrân, motivaţia fiind tot de natură istorică, mai precis faptul că
3^
atestarea localităţii era strâns legată de perioada domniei voievodului muntean . In referatul
motivaţional care justifica schimbarea denumirilor de străzi era precizată tocmai nevoia
schimbări de imagine a oraşului, mai ales că multe dintre străzile oraşului aminteau de părinţii
fondatori ai comunismului sau de „eroi ai clasei muncitoare" reali sau nu, improprii pentru
1Arhiva Primăriei Călimăneşti, dos. 5/1990, f. 91.

2Ibidem. 384
denumirea acelor străzi, în condiţiile transformărilor politice radicale survenite după decembrie
1989. Prezentăm câteva dintre noile denumiri şi corespondenţele lor spaţiale:
- Maxim Gorki - Mircea cel Bătrân, strada pe care se afla mânăstirea
Cozia;
- VILenin - Calea lui Traian, tronson al străzii principale,
- Ştefan Gheorghiu - Decebal;
- I. C. Frimu - Mihai Viteazu;
- Vasile Roaită - Şerban Cantacuzino;
- Filimon Sârbu - Traian Vuia;
- Horia - Mels;
- Olga Bancic - Horia;
- 30 decembrie - Constantin Brâncoveanu;
- 23 August - Strada Gării;
- C. Dobrogeanu Gherea - Nicolae Titulescu;
- 7 noiembrie - Alexandru Vlahuţă;
În comuna Jiblea, denumirile străzilor urmau să fie:
- fosta stradă 6 Martie devenea Oltului;
- KarlMarx - Grigore Alexandrescu;
- Gheorghe Dimitrov - Ion Creangă;
- Puşkin - V. Alecsandri;
- Armata Roşie - Anton Pann.
La începutul anului 1990, intră în discuţia Consiliului Ecumenic al Mănăstirii Cozia
problema cedării sub formă de schimb a suprafeţei de cca. 8.000 m , situată la est faţă de tabăra
de copii Cozia, necesar pentru amenajarea unei pieţe, astfel încât activităţile comerciale
desfăşurate în mod necivilizat în faţa mănăstirii Cozia să fie înlăturate, iar fluxul turistic să nu
aibă de suferit1. în acelaşi an, aşa după cum ne informează documentele, oraşul se confrunta cu
ample probleme administrative. Reveneau problemele legate de aprovizionarea cu lemn de foc
a grădiniţei, de extinderea spaţiului, de asigurarea unei magazii, de recondiţionarea
acoperişului. O altă adresă, din 17 decembrie 1990, solicita alimentarea cu apă potabilă a
oraşului, ca urmare a extinderii sursei de apă Brădişor, care alimenta şi oraşul Râmnicu-Vâlcea.
în acelaşi context, conducerea şcolii solicita trecerea la sistemul de încălzire centrală, întrucât
spaţiile destinate procesului de şcolarizare, fuseseră, până la acel moment, încălzite impropriu,
prin intermediul sobelor .
Un moment important în evoluţia comunităţii din Călimăneşti, ca şi a întregii Rom nii,
a fost reprezentat de alegerile din luna februarie a anului 1992. Rezultatul alegerilor pentru
Consiliul Local crea o configuraţie de 5 grupări politice în cadrul acestuia. Astfel, erau aleşi
cinci consilieri din partea Frontului Salvării Naţionale, cinci din partea Convenţiei Democratice
din România, doi din partea Uniunii Stângii Democrate, doi din partea Partidului Democrat
Agrar din Rom nia, unul din partea Mişcării Ecologiste din România şi doi consilieri
independenţi. Actul de validare al consilierilor locali, din martie 1992, aducea în fruntea
1Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 2/1990, f. 81. 385

primăriei următoarele nume: Dumitrache Luca, Mămularu Gheorghe, Bubu Florin, Spetie
Vasile, C rstoiu Mircea, Barbu Isidor, Ungureanu Ion, Orban Iulia, Gheţoiu Dumitru, Ciobanu
Mihai, Manolache Petre, Ungureanu Ion, Didoiu Nicolae, Preda Constantin, Drăguşinoiu
Vasile, Gică Daniel.
în urma scrutinului din 23 februarie 1992, candidatul propus de F.S.N., Lăzărescu Ion,
întrunea cel mai mare număr de voturi, fiind declarat primar al oraşului. Funcţia de viceprimar
era ocupată de Bubu Florin. Următoarea etapă importantă ce s-a succedat scrutinului s-a
caracterizat prin constituirea comisiilor de specialitate, ce acţionau la nivelul primăriei . S-au
format astfel: 1) Comisia pentru agricultură, 2) Comisia pentru balneologie, turism, comerţ, 3)
Comisia pentru urbanism edilitar-gospodăresc, 4) Comisia pentru învăţământ, sănătate, cultură,
artă, sport şi tineret, 5) Comisia pentru privatizare, economie, buget, protecţie socială şi mediu.
Noua conducere a primăriei îşi propunea ca obiective prioritare de realizat pe anul 1992
următoarele componente din planul de acţiune: continuarea şi urgentarea lucrărilor de
aducţiune a apei potabile din sursa Brădişor, continuarea lucrărilor de amenajare a Pârâului
Fulga, în conformitate cu noile preţuri, definitivarea lucrărilor la sonda de apă geotermală de la
Casa de Cultură, înfiinţarea unui abator pentru sacrificarea animalelor, construcţia unei pasarele
peste Valea Satului, pentru asigurarea continuităţii circulaţiei pietonale pe strada Şerban
Cantacuzino, amenajarea trotuarelor din zona centrală a oraşului, repararea aleilor din parcuri,
canalizarea apelor fluviale în Jiblea Veche prin punctul Bonteanu, aplicarea Legii fondului
funciar, amenajarea târgului săptămânal, realizarea unui punct sanitar în Jiblea Nouă,
concesionarea unei suprafeţe de teren pentru realizarea unei staţii PECO şi a depozitului de
butelii1.
Din punct de vedere al bugetului public, adoptat pentru lucrările prevăzute pe anul
1992, prezentăm câteva date tehnice, pentru a observa care au fost şi cum s-au realizat
priorităţile publice ale oraşului. Dacă iniţial se prevăzuse suma de 12.499.000 lei la buget, s-a
realizat suma de 15.513.000 lei, raportat la următoarele surse: impozit pe profit de la regii
autonome şi societăţi comerciale - 807.000 lei, impozite şi taxe de la populaţie - 5.705.000 lei,
alte impozite directe de la personalităţi juridice - 7.917.000 lei, venituri nefiscale - 923.000 lei,
diverse venituri - 537.000 lei, venituri de capital - 7.000 lei. În ceea ce priveşte alocarea de
sume pentru executarea diverselor lucrări, observăm că, din suma de 95.200.000 de lei alocată,
fusese cheltuită suma de 94.000.000 lei. La capitolul artă şi manifestări culturale fusese alocată
suma de 3.411.000 lei, din care s-au executat cca. 3.300.000 lei pe cheltuieli de personal şi pe
cheltuieli materiale. Casa de Cultură beneficiase de o sumă de 550.000, pentru cheltuieli de
personal şi aprovizionare, dar era important faptul că această instituţie realiza încasări şi se
1Ibidem, nenumerotat. 386

autoadministra. Pentru activităţile de întreţinere, construcţii şi amenajare a spaţiilor verzi, se
aloca, pentru acelaşi an (1992) suma 82.533.000 lei, din care se realizase suma de 81.400.000
lei . O sumă importantă de 23.000.000 lei fusese cheltuită pentru lucrările de întreţinere şi
gospodărire comunală, dintre care cea mai importantă a fost amenajarea torentului Fulga,
împiedicându-se astfel deversarea apelor şi a materialelor aluvionare pe străzile oraşului 1.
Trebuiau să fie de asemenea realizate o serie de segmente de drumuri locale, precum şi drumul
balastat Jiblea Nouă. Pentru aprovizionarea la un ritm normal cu apă potabilă a oraşului, s-au
realizat f nt ni, valorific ndu-se vechile izvoare de apă potabilă în zona Seaca, Jiblea Veche,
Căciulata2. Rămăsese neasfaltat, în zona centrală, un spaţiu de trotuare, deşi fusese alocată
suma de 5.400.000 lei. Totuşi, fusese reparat un segment pietonal important, dintre Catedrala
Călimăneşti şi Cinematograf. O parte a banilor prevăzuţi în buget se regăseau în subvenţiile
pentru energie termică, iar o altă parte reprezentau cheltuieli pentru investiţii (11.400.000 lei).
Urmau să fie realizate investiţii pentru instituţiile publice, pentru achiziţionarea unui tractor, a
unui autoturism Dacia, a unui ferăstrău electric şi mecanic, pentru cumpărarea de coşuri
menajere şi pentru elaborarea unui proiect pentru aducţiunea de gaz. Pentru prevenirea şi paza
contra incendiilor erau alocate credite pompierilor civili în valoarea de 981.000 lei3.
Sfârşitul anului 1992 confrunta populaţia cu probleme legate de aprovizionare şi cu
subvenţii la următoarele produse: ulei - era nevoie de o cantitate de 3 tone, pentru asigurarea
ritmicităţii necesarului din acest aliment; totuşi, se constataseră dificultăţi ale aprovizionării,
datorate tocmai absenţei butoaielor din partea unui furnizor vâlcean; probleme importante
ridica aprovizionarea cu zahăr, întrucât nici la jumătatea anului, nici la sfârşitul acestuia nu se
făcuse repartiţie subvenţionată de zahăr; la carnea de porc şi preparate din carne -
subvenţionarea era de doar 18% din totalul de 7 tone primite; motivaţia invocată pentru acest
procent scăzut era faptul că societatea CARVIL R mnicu- Vâlcea, având propriile sale
magazine în capitala de judeţ, livra cu precădere către acestea; p ine - necesarul de p ine, pentru
perioada anului 1992, fusese acoperit; cu toate acestea, dificultăţi creau societăţile comerciale
ce preluaseră, în locaţie de gestiune, acele unităţi care deserveau aprovizionarea cu pâine şi pe
care adesea le neglijau .
Prin compensaţiile acordate salariaţilor şi pensionarilor, prin creşterea burselor pentru
elevi şi studenţi, a ajutoarelor sociale, a alocaţiilor pentru copii, a ajutoarelor de maternitate ş.a.
s-a urmărit eliminarea sau cel puţin reducerea substanţială a consecinţelor negative ale creşterii
preţurilor şi tarifelor asupra puterii de cumpărare a populaţiei (în principal a salariaţilor şi a
pensionarilor de asigurări sociale).
1Ibidem, dos. 104/1992, nenumerotat.

2Ibidem.
3Ibidem, f. 66. 387
O particularitate a veniturilor populaţiei din România era prezenţa frecventă a venitului
obţinut din cultivarea pământului. O cauză a acestei situaţii sunt legăturile încă puternice ale
unei populaţii urbane şi industriale plecate doar de o generaţie de la sat şi din agricultură. E
vorba deci de nişte reziduuri tradiţionaliste de comportament. A doua cauză ne trimite la
necesitatea dobândirii de către populaţie, datorită penuriei cronice, a unor surse proprii de
bunuri alimentare. Deci o motivaţie economică. Media anuală a veniturilor băneşti obţinută de
pe terenurile agricole în folosinţă este de 398,89 lei (e vorba de anul 1989). Ea este fireşte mai
mare la sat şi foarte mică la oraş şi, de asemenea, mai mare în cazul ţăranilor şi persoanelor de
peste 60 ani. Se poate conchide că particularitatea la care am făcut referire reprezenta, pentru
populaţia Călimăneştiului în perioada în cauză, o sursă importantă de hrană, având în vederea
lipsurile manifestate în circuitul de aprovizionare publică1.
Un alt raport care analiza problema pregătirilor de iarnă, pentru perioada 19921993
aduce în faţa investigaţiei, problemele cu care se confruntau autorităţile, în contextul
temperaturilor scăzute ce se anunţau. Astfel se urmărea refacerea stocurilor de combustibil
lichid şi solid, eliminarea pierderilor de agent termic (datorită instalaţiilor de transport a
agentului termic învechite). Pentru eliminarea tuturor acestor dificultăţi era nevoie de
achiziţionarea imediată a unor materiale, necesare reabilitării circuitelor: vată de izolare, pompe
de recirculare; cabluri pentru refacerea instalaţiilor electrice etc.; alte dificultăţi discutate pentru
a se remedia, în preîntâmpinarea sezonului de iarnă, ţineau de surmontarea problemelor de tip
administrativ: alimentarea cu apă, cu combustibili, curăţarea bazinelor etc.
Rămânea ca prioritate importantă pentru anul 1993, problema distribuţiei de gaze
naturale, ce trebuia demarată până la 17 septembrie 1993.
Dată fiind multitudinea dificultăţilor administrative cu care se confrunta oraşul, în
perioada 1990-1992 discuţia asupra statutului oraşului Călimăneşti şi aprobarea acestuia
fuseseră amânate. Acesta a fost aprobat abia în anul 1992, iar din rândurile documentului
oficial, surprindem următoarele date tehnice, edilitare sau deopotrivă demografice. Oraşul avea
în componenţă, pe lângă staţiunile Căciulata, Cozia, Căilmăneşti şi localităţile: Jiblea Nouă,
Jiblea Veche, Păuşa şi Seaca. Suprafaţa totală a oraşului era de 347 ha., iar lungimea străzilor
era de 48 de km, din care 22 de km. erau asfaltaţi şi 26 de km. pavaţi cu bolovani de râu.
Numeric, populaţia se ridica la cifra de 8650 de persoane .
Oraşul era condus de Consiliul orăşenesc şi primar care funcţionau ca organe ale
administraţiei publice şi deţineau printre atribuţiile esenţiale, următoarele direcţii de acţiune:
aprobarea bugetului local şi elaborarea planului de administrare şi cheltuire a acestuia;
1Era vorba de populaţie urbană, aflată în tranzit, dinspre sat către oraş, în căutarea unor locuri de muncă, care nu
beneficia de toate pârghiile economice şi de o soliditate materială, astfel încât mai păstra legăturile cu mediul rural
de provenienţă. 388
aprobarea viramentelor de credite; stablirea de impozite şi taxe, administrarea domeniului
public şi privat al localităţii; aprobă şi asigură programele de dezvoltare urbanistică a localităţii,
organizează serviciile publice, înfiinţează, în funcţie de nevoi, instituţii de binefacere, asigură şi
menţine ordinea publică etc.
Extrem de importante erau şi informaţiile asupra configuraţiei infrastructurii şcolare.
Astfel, Călimăneştiul beneficia de un liceu cu profil turistic, dotat cu internat, având un număr
de 42 de profesori şi aproape 1.000 de elevi. în oraş, întâlnim cinci şcoli de cultură generală,
repartizate după cum urmează: o şcoală cu clasele I-VIII în Călimăneşti, una în Jiblea Veche,
una în Jiblea Nouă, una în Păuşa, pentru ciclul primar, şi o şcoală cu acelaşi profil în localitatea
Seaca1. Oraşul mai deţinea 6 grădiniţe, precum şi o creşă. Pentru practicarea activităţilor
sportive, oraşul deţinea un teren de fotbal şi alte două terenuri de tenis, subordonate primăriei.
Amintim, de asemenea, existenţa a 6 lăcaşuri situate în oraşul Călimăneşti (trei), în Jiblea
Veche (1), în Jiblea Nouă (1) şi trei mănăstiri, în Cozia (1), în Turnu (1) şi în Stănişoara (1) .
între dificultăţile imediate ale procesului instructiv educativ, documentele evidenţiau
eforturile Primăriei de a identifica fondurile necesare pentru edificare unei săli de sport, av nd
în vedere că orele de educaţie fizică se derulau în mod improvizat, într-o sală ce nu întrunea
proprietăţile unui asemenea proces. Pe de altă parte, se remarca creşterea cifrei de şcolarizare 2,
precum şi deschiderea cursurilor unei şcoli postliceale de turism şi servicii, cu 30 de elevi.
Acest ultim aspect ţinea tocmai de necesitatea crescută de a forma cadre specializate care să
răspundă exigenţelor din sfera turismului şi a serviciilor.
Activitatea culturală, ce gravita în jurul Casei de Cultură şi a Căminelor Culturale din
Jiblea Veche şi Jiblea Nouă, avea nevoie de o strategie de revitalizare. Acest fapt era stringent
şi dacă avem în vedere acţiunile ce se desfăşurau aici, după 1989, total neconforme cu
destinaţia acestor lăcaşuri. în consecinţă, se impunea reorganizarea fostelor formaţii de amatori
şi popularizarea spectacolelor ce erau organizate în această comunitate 3. Era solicitată, în mare
măsură şi participarea publicului din oraş, la iniţiativele de aceste tip derulate de primărie.
Reconsolidarea infrastructurii şi serviciilor medicale reprezenta un alt set de priorităţi
ale primăriei. Din datele culese, pentru perioada respectivă, dispensarul din localitate necesita,
în primul rând, o aprovizionare consistentă cu material steril şi medicamente, pentru intervenţii
imediate. în aceeaşi instituţie, serviciile de gardă trebuiau suplimentate, având în vedere că
exista doar un singur medic pentru un asemenea statut.
1Primăria Comunei Călimăneşti, dos. 2/1992, vol. 1,nenumerotat.

2La Liceul din oraş situaţia se prezenta astfel: 5 clase a IX cu 150 de elevi, 6 clase a X -a cu 175 de elevi, 6 clase a
XI-a cu 160 de elevi şi 6 clase a XII-a cu 189 de elevi.
3Ibidem. 389
Din punct de vedere al infrastructurii căilor de comunicaţie şi rutiere, oraşul
Călimăneşti era traversat de calea ferată, pe o lungime de 12 km, de şoseaua internaţională ce
făcea legătura între Râmnicu-Vâlcea şi Sibiu, tot pe o lungime de 12 km, aflată în administraţia
Direcţiei de Drumuri şi Poduri Craiova, iar secţia de drumuri judeţene cuprindea segmentul
Călimăneşti - Suici şi Călimăneşti - Dăieşti, ce aparţinea direcţiei de drumuri şi poduri a
Prefecturii judeţului Vâlcea1. Memoriul privind statutul oraşului mai cuprindea precizări cu
privire la societatea care asigura igienizarea şi salubrizarea oraşului, precum şi serviciile de
alimentare cu apă şi canalizare, la Complexul meşteşugăresc Căciulata, cu secţii de coafură,
cizmărie, croitorie, laborator foto, depanări radio şi TV. Se mai prevedea dreptul cetăţenilor de
a participa pe larg la viaţa publică a localităţii, de a fi consultaţi cu privire la problemele
importante ale comunităţii, prin referendum.
Într-un alt raport cuprinzător, în ceea ce privea pulsul economic al localităţi pe anul
1992, sesizăm câteva date incipiente, cu privire la coordonatele procesului de privatizare.
Astfel, îşi desfăşurau activitatea în localitate 144 de societăţi comerciale şi asociaţii familiale
din care 102 SRL-uri şi 42 de asociaţii familiale. Dintre acestea, un rol important îl deţinea
Mercur S.A., societatea care v nduse active în valoare de peste 30 de milioane de lei. Au fost
scoase în locaţie de gestiune peste 13 unităţi economice, între care un rol important îl ocupau
componentele staţiunii Căciulata-Călimăneşti . Pentru anul 1993 se prevedea scoaterea la
licitaţie a unui nr. de 29 de unităţi, fapt stabilit printr-un ordin al Ministerului Turismului.
Societatea comercială Căciulata-Călimăneşti scotea la licitaţie alte 14 vile ale staţiunii, tocmai
în ideea identificării unui potenţial investitor, care să demareze procesul de modernizare şi
rentabilizare a staţiunii2. Primăria scotea la licitaţie un teren pentru construcţia unui clinici
terapeutice, care să îmbine şi elementele balneare alături de cele apicole3.
Este luată în discuţie şi activitatea turistică desfăşurată de-a lungul anului 1992 în cele 4
societăţi comerciale de la nivelul oraşului, care ofereau acest tip de servicii. Era vorba de două
societăţi cu capital de stat şi două cu capital privat. În acelaşi an, acestea avuseseră un volum de
activitate de 429.200.000 lei, la un flux turistic de peste 54.000 de persoane. Coeficientul de
utilizare a capacităţii de cazare a societăţii Călimăneşti-Căciulata fusese de doar 39%, faptul
dator ndu-se raportului invers proporţional dintre preţul mare al serviciilor turistice şi salariile
mici ale românilor.
În anul 1993, una dintre problemele importante pe care primăria le avea de rezolvat se
referea la numărul crescut de cereri pentru reconstituirea proprietăţii (2.700 cereri,
corespunzător unui număr de 1.585 de hectare). Această solicitare venea în contextul în
1Ibidem.
2Ibidem.
3Ibidem. 390
care suprafaţa agricolă a oraşului Călimăneşti era de 1.075 ha, din care 496 ha - arabil, 280
ha - fâneţe, 329 ha - livezi, 470 ha - păşune. Până la momentul discuţiei fuseseră puşi în
proprietate, pe aceste suprafeţe, 1.016 cetăţeni. De asemenea, fuseseră împroprietăriţi cu
106 ha de pădure cca. 355 de proprietari. Aceste suprafeţe fuseseră validate de către
Comisia Judeţeană pentru aplicarea fondului funciar, iar pentru suprafaţa de pădure
fuseseră deja întocmite şi înaintate fişele respective Ocolului Silvic Călimăneşti. S-a
realizat, deopotrivă, şi reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile ocupate de
blocuri, brutărie, cimitir sau pentru terenurile care fuseseră situate în alte localităţi, ca
urmare a presiunilor generate de procesul de colectivizare1. Este limpede de înţeles că
aceste dificultăţi, la retrocedarea proprietăţilor de pământuri şi păduri, erau consecinţa
directă a repetatelor abuzuri apărute de-a lungul procesului de naţionalizare şi de
••2
colectivizare a agriculturii2.
Cele enunţate mai sus sunt confirmate de imposibilitatea realizării unor schimburi de
terenuri, cum ar fi problema izlazului de pe raza comunei Sălătrucel (aflat în uzul comunei şi
ocupând un rol foarte important pentru hrana parcului zootehnic), care aparţinuse anterior
locuitorilor din Călimăneşti. Era în curs procesul de retrocedare către proprietarii de drept a
terenurilor care fuseseră supuse comasării în perioada colectivizării. Mulţi dintre cetăţeni, însă,
nu au putut depune documentaţia necesară, solicitată de legea 18/1991, pentru a-şi primi înapoi
proprietăţile. Autorităţile din conducerea oraşului semnalează o serie de dificultăţi generate de
cetăţenii nemulţumiţi de procesul de împroprietărire, aceştia împiedicând, prin diverse
mijloace, activitatea comisiei funciare.
Un act important, adoptat în a doua jumătate a anului 1993, pentru buna reorganizare şi
consolidare edilitar-urbanistică a oraşului, a fost planul urbanistic general. Acesta permitea o
reluare pe temeiuri coerente a procesului de reabilitare urbanistică. Pornind de la premiza
creşterii numărului de locuitori din oraşul Călimăneşti, în viitorul apropiat, ca şi a fluxului
turistic, în aceeaşi perioadă de timp, planul prevedea dezvoltarea reţelei hoteliere a
infrastructurii balneare şi extinderea reţelei comerciale . Pentru Comuna Jiblea Nouă se
prevedea construirea unui centrul comercial. În conformitate cu exigenţele populaţiei, erau
propuse spre edificare noi instituţii: un cinematograf modern, o bibliotecă, un cazinou, un
dispensar, două hoteluri, precum şi o zonă comercială3.
Pentru fluidizarea, îmbunătăţirea şi adaptarea activităţii consiliului local la noile
imperative ale modernizării, în perioada de tranziţie, se hotăra ca, o dată pe lună (în
conformitate cu art. 21 din Regulamentul de funcţionare al Consiliului Local), să fie analizată
1Arhiva Primăriei Călimăneşti, dos. 2/1993, nenumerotat.
2Ibidem.
3Ibidem. 391
activitatea comisiilor de la nivelul Primăriei. Pentru o mai mare coerenţă a şedinţelor de
consiliu, materialele ce urmau să fie dezbătute trebuiau aduse la cunoştinţa consilierilor cu cel
puţin cinci zile înainte. Datele şedinţelor trebuiau să fie publicate ulterior, în ideea creşterii
gradului de transparenţă, în relaţia dintre autorităţi şi cetăţeni1. Preşedintele Şedinţei de
Consiliu va avea obligaţia de a monitoriza modul în care s-au finalizat hotărârile luate în
şedinţă. De asemenea, deciziile referitoare la finanţarea unor lucrări de investiţii trebuiau să fie
adăugite pe parcurs cu rapoartele financiar-contabile, menite să asigure vizibilitate asupra
finalizării lucrărilor propuse. În temeiul articolului 60, urma să se înfiinţeze o Comisie de
Disciplină, care să analizeze abaterile consilierilor şi să propună sancţionarea acestora.
O altă decizie importantă, la nivelul aceluiaşi an, 1993, a fost adoptarea programului de
măsuri, privind combaterea corupţiei şi apărarea şi a intereselor cetăţeneşti şi a patrimoniului
public Călimăneşti. Programul de măsuri viza, în primul rând, verificarea modului în care erau
depozitate, întreţinute şi gospodărite bunurile industriale şi agricole, de interes public. In
perioada 10-20 iunie 1993, urma să fie analizată activitatea economică a regiilor autonome şi a
societăţilor cu capital public. Urma, de asemenea, să fie evaluat modul în care erau aplicate
măsurile prevăzute de lege, pentru apărarea patrimoniului, izolarea lui de posibilitatea unor
avarii, explozii, incendii. Se prevedea necesitatea depistării timpurii a transferurilor ilegale de
materiale de construcţii, de utilaje sau autovehicule. O altă hotărâre, ce decurgea dintr-o
realitate imediată, susţinea combaterea tăierii ilegale de arbori, a aprovizionării preferenţiale cu
produse alimentare, descuraja aplicarea ilegală a unor impozite şi taxe către populaţie.
Combaterea actelor de corupţie devenea o problemă reală, în contextul în care, la debutul
perioadei de tranziţie, societatea românească, insuficient stabilizată din punct de vedere
legislativ, se confrunta cu infracţiuni grave, delapidări, abuzuri sau cazuri de evaziune fiscală.
Autorităţile locale îşi propuneau să extindă demersurile de control la adresa unităţilor
sanitar-veterinare, care asigurau aprovizionarea cu carne şi produse din carne a populaţiei din
Călimăneşti. Erau, de asemenea, prevăzute controale la adresa unităţilor cu capital privat sau
majoritar de stat, în contextul în care apăreau semnale cu privire la calitatea şi integritatea
serviciilor oferite de acestea2. Un alt aspect vizat de autorităţi, cu impact negativ asupra
economiei locale, făcea referire la ramificaţiile economiei subterane. Era vorba de traficanţii de
produse, de persoanele care asigurau schimburi valutare sau servicii de transport, ignorând
cuantumul impozitelor sau alte obligaţii financiare faţă de stat. Era vizată şi monitorizarea
tarifelor, în condiţiile liberalizării cursului de schimb al leului, tocmai pentru a preveni
aspectele ilegale menţionate mai sus3.
1Ibidem .
2Ibidem, nenumerotat.
Pentru buna funcţionare a unităţilor cu profil alimentar şi turistic trebuia asigurată, în
regim de urgenţă, salubritatea produselor, în conformitate cu normele de igienă. Trebuiau
recondiţionate reţelele şi instalaţiile de apă potabilă şi, deopotrivă, trebuia reglementată
aprovizionarea cu alimente a populaţiei, prin reţele de distribuţie avizate sanitar-veterinar .
Soluţionarea problemelor legate de calitatea serviciilor (inclusiv cele turistice), dar şi de
aprovizionare cu alimente şi materii prime, condiţiona direct evoluţia sezonului estival. Astfel,
pentru buna aprovizionare cu apă, era nevoie de refacerea surselor de suprafaţă de la nivelul
staţiunii Căciulata. Pentru aceasta, urmau să se realizeze, în cel mai scurt timp, două puţuri, ce
asigurau un debit de 30 l / secundă. Concomitent, trebuia urmărită şi calitatea apei la sursă.
Trebuiau refăcute şi zonele de protecţie sanitară a captărilor, dar şi dezinfectarea trimestrială a
rezervoarelor existente. Asociaţiile de locatari urmau să fie antrenate în acţiuni de economisire
a apei potabile, ba chiar erau programate controale pentru depistarea consumatorilor care
foloseau impropriu rezervele de apă .
Un alt moment important a fost semnarea protocolului privind începerea lucrărilor de
creare a infrastructurii necesare distribuţiei de gaze naturale. Era semnat un act de parteneriat
între Consiliul Local Călimăneşti (Compartimentul de Gospodărire Comunală şi Locativă şi
Compartimentul de Urbanism) şi Societatea pe Acţiuni Remero Râmnicu- V lcea1. Complexa
evoluţie economică a Călimăneştiului pe anul 1993 poate fi analizată pornind de la un amplu
raport, întocmit de primarul localităţii, la finalul intervalului 1 ianuarie - 31 decembrie 1993.
Un prim capitol analizat era cel referitor la ritmul de dezvoltare industrială, oraşul fiind
reprezentat de câteva ramuri specifice:
5 3
- industria lemnului obţinea o producţie de peste 32.000 m , dar şi o

creştere cu 5% a cantităţii de lemn distribuită către populaţie;
- industria alimentară2 era reprezentată de sectorul panificaţie, acesta
asigurând, pe acelaşi an, peste 4.300 de tone de pâine, satisfăcând necesarul oraşului şi
al staţiunii; pe raza oraşului existau deja două mori electrice, care suplineau nevoile
populaţiei în ceea ce priveşte prelucrarea cerealelor;
- industria energetică3 era reprezentată de cele două centrale
hidroenergetice amplasate pe râul Olt, a căror funcţionare de-a lungul anului fusese
afectată de fluctuaţiile de debit ale Oltului;
1Ibidem. Protocolul a fost semnat în luna iunie a anului 1993.

2Ibidem.
3Ibidem. 393
- sectorul construcţii montaj era reprezentat de o filială a Societăţii
Comerciale Electromontaje S.A. Bucureşti. Misiunea imediată a acesteia era conectarea
oraşului la sursa de apă Brădişor, dar şi transportul la staţia de filtrat Păuşa;
- agricultura era şi ea dominată de cultivarea suprafeţelor predominant cu
porumb (cca. 310 ha, cu o producţie 1.420 tone) şi grâu (producţie de 277 tone, aprox.
3.700 kg/ha). Un loc important îl ocupau şi plantele industriale, cum ar fi: cânepa,
floarea soarelui, tutunul etc. Se înregistra o scădere a patrimoniului pomicol al oraşului,
acesta rămânând la cifra de 329 de hectare. În ceea ce priveşte creşterea animalelor şi a
păsărilor se observa, faţă de anul 1992, o creştere cu 5% a producţiei de carne. La fel se
întâmpla şi la producţia de lapte de oaie şi la cea de lână. În ceea ce priveşte aplicarea
legii fondului funciar, se raporta eliberarea a 40 de titluri de proprietate şi întocmirea a
încă 33 de titluri pentru o viitoare împroprietărire.
- activitatea comercială.1 reflecta cel mai bine procesul de privatizare.
privatizare. La nivelul oraşului, din cele 92 de unităţi comerciale, 53 erau cu capital
privat, iar 28 erau cu capital de stat, 11 fiind cooperatiste. Ponderea predominantă (peste
50%) aparţinea unităţilor alimentare, volumul de mărfuri desfăcut pe anul 1993 de
aceste societăţi depăşind suma de 830.000.000 lei. Profitul realizat de una dintre cele
mai importante societăţi comerciale - S.C. Mercur S.A. - depăşea 670 milioane de lei.
Menţionata societate comercială nu alocase fonduri pentru investiţii la nivelul refacerii
anumitor spaţii comerciale care îi erau subordonate. O dominantă a activităţii
comerciale desfăşurate de societăţile private se referea la ineficienta satisfacere a
exigenţelor populaţiei. Se constatau carenţe în aprovizionarea cetăţenilor cu produse de
feronerie, cu piese electrice, cu articole de încălţăminte şi cu articole textile.
- activitatea turistică fusese reprezentată de cea mai importantă unitate
turistică, S.C. Căciulata S.A., al cărei volum de activitate pe anul menţionat depăşise
suma de 1.200.000.000 lei. În anul 1993, numărul de turişti prezenţi în staţiune depăşise
cifra de 500.000, însă coeficientul de utilizare a capacităţilor economice ale societăţii
scăzuse la 38%, faţă de 39% - c t se înregistrase în anul precedent -. Concurenţa
societăţilor turistice cu capital de stat era asigurată de alte două societăţi de profil, însă
cu capital privat2.
- privatizarea pentru anul menţionat era raportată tot la nivelul Societăţii
Mercur S.A., aceea care continua să vândă active, a căror valoare depăşise suma de 25
milioane de lei. Fuseseră date în locaţie de gestiune restaurantele reper ale sectorului de
1Ibidem.
2Ibidem. 394
turism: Perla Oltului, Gospodina şi două puncte alimentare. Încă patru societăţi
comerciale şi asociaţii familiale primiseră acordul de funcţionare din partea
autorităţilor locale.
- pentru sectorul învăţământ, anul 1993 a fost caracterizat de eforturi
pentru amenajarea condiţiilor proprii de funcţionare pentru învăţământul preşcolar. De
asemenea, se înregistra o intensificare a demersurilor de cooptare a personalului
calificat pentru învăţământul preşcolar şi primar. Se constata un număr insuficient de
săli de clasă, dar şi nevoia aprovizionării cu material didactic a laboratoarelor Şcolii
Generale Călimăneşti. Procesul educativ la nivel liceal (un liceu cu profil alimentar şi
turistic) fusese completat de colaborarea pe linia instruirii practice, ca urmare a
parteneriatului dintre Societatea Călimăneşti-Căciulata şi Liceu. Procentul de
promovabilitate la nivelul învăţământului în Călimăneşti era de 97%, în timp ce la
nivelul dotărilor era necesară construcţia unei săli de sport. Pentru completarea
procesului educativ era nevoie de organizarea unor activităţi care să pună în valoare
aptitudinile elevilor, în cadrul unor acţiuni culturale extracuriculare1.
Activitatea de profil a Casei de Cultură fusese total necorespunzătoare, pe anul în
curs, perpetu ndu-se dificultăţile din anii anteriori în ceea ce priveşte fie absenţa unor sponsori,
care să se implice în susţinerea unor activităţi dinamice, fie nevoia de organizare a vechilor
formaţii artistice ale oraşului. Activităţi prodigioase se întâlneau la nivelul bibliotecii orăşeneşti
din Călimăneşti, aici înregistrându-se o diversitate de produse culturale, ca urmare a implicării
în organizarea Festivalului Cântecele Oltului. Se remarca implicarea Societăţii Electromontaj
Călimăneşti, aceasta din urmă oferind o sumă de 250.000 lei pentru completarea fondului de
carte .
Activitatea sanitară fusese concentrată în două unităţi medicale, tratamentele de
specialitate (chiar la domiciliu) fiind asigurate de cei doi medicii ai instituţiei. Rămânea
deschisă problema construirii unei policlinici noi, dar şi problema dotării cu material medical,
având în vedere că instrumentarul curent era uzat în proporţie de 60%2.
Dificultăţi se înregistrau şi la nivelul transportului în comun, având în vedere că parcul
de autobuze era asigurat de un număr de 3 autovehicule, aflate sub standardele de funcţionare.
Nu se reuşise asigurarea legăturilor la trenurile de noapte, tocmai de aceea erau solicitaţi bani
de la Guvern pentru achiziţionarea unui autobuz nou.
În consecinţă, anul 1994 ridica noi provocări de tip edilitar gospodăresc: continuarea
lucrărilor la reţeaua distribuţiei de gaze naturale, începerea lucrărilor la unele blocuri de
1Ibidem.
2Ibidem. 395
locuinţe, amenajarea aleilor din parcul central, rezolvarea problemei iluminatului public în
Jiblea Nouă, elaborarea unor proiecte privind construcţia unor sisteme de canalizare eficiente
pentru comunele Jiblea Veche şi Jiblea Nouă1. Realizările economice într-un ritm mediu, dar şi
multitudinea de dificultăţi sociale, economice, urbanistice ce se conturau, reprezentau pentru
administraţia locală provocări specifice unei perioade de tranziţie, în care chestiunile
dominante se refereau la refacerea infrastructurii, la asigurarea serviciilor de primă necesitate
pentru populaţie, la îmbunătăţirea sistemului sanitar.
În anul 1994, o analiză de ansamblu asupra dinamicii economice a oraşului sublinia
importanţa industriei lemnului, suprafaţa împădurită a împrejurimilor justificând acţiunea a
două societăţi comerciale importante, care exploatau masa lemnoasă: S.C. Cozia Forest S.A. şi
Combinatul de prelucrare a lemnului Călimăneşti. Se observa, totuşi, o scădere a producţiei de
lemn cu 10%, consecinţă directă a măsurilor luate de Guvern pentru protejarea patrimoniului
forestier. Pentru anul în curs şi cei ce urmau apărea exigenţa diversificării producţiei fabricii de
panificaţie, dar şi asigurarea necesarului de produse făinoase, pentru locuitorii oraşului.
Societatea de Electromontaj Călimăneşti trebuia să definitiveze un proiect restanţă din anii
anteriori - definitivarea alimentării cu apă din sursa
-3
Brădişor. Rămâneau în continuare obstacole în aprovizionarea coerentă cu apă a oraşului .

În ceea ce priveşte specificul culturilor agricole, în acelaşi an, se constata o pondere
crescută a cultivării porumbului, pe locul secund situându-se cultura grâului şi a plantelor
furajere (având în vedere că localitatea deţinea un specific aparte în privinţa creşterii
animalelor). În acest sens se constata un plus de 4% în realizările parcului zootehnic. Explicaţia
plauzibilă era aceea că un număr tot mai mare de cetăţeni intraseră în posesia terenurilor, av nd
posibilitatea îngrijirii competente a patrimoniului zootehnic propriu.
Activitatea de privatizare, ce a continuat şi în anul 1994, se caracteriza prin prezenta
unui număr de 187 de societăţi, dintre care 130 de societăţi cu capital privat şi 57 de asociaţii
familiale. Majoritatea acestor societăţi executau activităţi comerciale şi de alimentaţie publică.
Activitatea comercială era asigurată în general de societăţi cu capital privat. O pondere
însemnată cunoştea comerţul ambulant, ce asigura bunuri alimentare de primă necesitate.
Societatea Comercială Mercur S.A. înregistra, la sfârşitul anului, un deficit de 17 milioane de
lei, dar şi insuficienta asigurare a bunurilor solicitate de piaţa orăşenească. Se perpetuau
aceleaşi probleme, în ceea ce priveşte aprovizionarea cu produse feroase şi neferoase, cu
componente electrice şi produse de menaj2.
1Ibidem.
2Ibidem, f. 23. 396
învăţământul din Călimăneşti se remarcase printr-o activitate complexă ce propulsase
unităţile şcolare, la nivelul rezultatelor, pe primele locuri în judeţul Vâlcea. Repartiţia unităţilor
şcolare, în Călimăneşti şi localităţile limitrofe se configura, după cum urmează: un liceu cu
profil economic, o şcoală generală în Călimăneşti, o şcoală generală în Jiblea Veche, o şcoală în
Jiblea Nouă, o unitate şcolară în Păuşa şi alta în Seaca. Promovabilitatea în aceste unităţi
şcolare varia între 90% şi 100%.
în cea ce privea transportul în comun, autorităţile îşi manifestau nemulţumirea faţă de
Societatea Transcomar, aceasta eşuând în a oferi serviciile de transport, în special pentru
locuitorii din zonele de margine sau rurale ale Călimăneştiului. Accesul acelor locuitori la tren
(Gara Călimăneşti) era sistematic restricţionat, ca urmare a dificultăţilor deja menţionate1.
Sistemul sanitar se identifica, în continuare, în existenţa aceluiaşi dispensar care
beneficiase de reparaţii importante şi de aprovizionare cu materialul medical necesar. Rămânea
în continuare problema personalului medical2. Completarea ofertei de serviciu medicale se
realiza prin intermediul Clinicii Balneare, ce beneficia de un număr crescut de cadre medicale,
alături de cei specializaţi în problemele fizioterapiei, întâlnindu-se şi internişti sau stomatologi.
Aceştia asigurau asistenţa medicală, atât pentru turişti dar, în mod deosebit, populaţiei din oraş
sau din localităţile rurale limitrofe3. Pe raza oraşului funcţiona un cabinet medical privat ce
oferea servicii medicale, din sfera medicinii generale, dar şi un cabinet stomatologic, cu statut
similar.
Protecţia mediului înconjurător, stabilirea unui set de norme pentru protejarea
patrimoniului ecologic şi a mediului ambiental al localităţii şi a zonelor înconjurătoare a
reprezentat un domeniu prioritar de acţiune pentru autorităţi. Astfel, în luna mai 1994, prin
hotărârea nr. 19, se stabileau elementele considerate nocive pentru mediu: depozitarea restuilor
menajere, în spaţiile verzi sau de acces de pe raza localităţii, interzicerea accesului vehiculelor
cu tracţiune în spaţiile verzi ale oraşului, distrugerea aliniamentelor vegetale ale parcurilor,
distrugerea pavajelor etc4. Pentru poluare excesivă sau pentru reminiscenţe şi reziduuri din
construcţii se stabileau, de asemenea, cuantumuri de penalizare financiară.
Situaţia monumentelor istorice ale oraşului fac şi ele obiectul analizelor şi discuţiilor
membrilor Consiliului Local, mai ales dacă avem în vedere faptul că, absenţa unei minime
protecţii a acestor monumente, reprezenta un pericol perpetuu ce grăbea degradarea lor.
Reglementarea formelor de funcţionare a pieţii agroalimentare a oraşului revine în discuţiile
membrilor din instituţia de conducere a oraşului. Impunerea unei conduite sanitare şi de
1Ibidem.
2Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 103/1994-1995, ff. 22-23.
3Ibidem. Secţiile existente la nivelul Clinicii Balneare erau: Hidroterapia, Electroterapia, CFM, Aerosoloterapia,
Acupunctura, Masaj.
desfacere a produselor, conformă cu normele de igienă reprezentau măsuri de importanţă
imediată, menite să elimine ameninţările la adresa siguranţei alimentare a cetăţenilor .
În ceea ce priveşte alimentarea cu apă a oraşului, la nivelul anului 1994 întâlnim
aceleaşi trei surse ăsursa Păuşa, sursa Căciulata (Fig. 45) şi sursa-filtrare Căciulataş, acestea
nereuşind să asigure încă debitul de 800 litri pe secundă, atât cât era necesar pentru parametrii
normali de alimentaţie a oraşului. Absenţa unor acţiuni de drenare la nivelul barajului
microhidrocentralei, dar şi nevoia de încă trei baraje în amonte, făceau ca alimentarea cu apă să
fie deficitară. Deficitar era şi sistemul de scurgere a apelor pluviale, consecinţa directă a acestui
minus fiind inundarea unor părţi ale oraşului în timpul ploilor din 1993. Problema aducţiunii de
apă se va perpetua şi în anul 1995, când, deşi începuse alimentarea oraşului din sursa Brădişor,
debitul asigurat era încă foarte mic. Se impunea înlocuirea unui număr mare de conducte uzate
pe străzile situate în zona centrală a oraşului. Se constata că până în vara lui 1995, Consiliul
Judeţean Vâlcea nu alocase încă banii necesari pentru definitivarea sistemului de scurgere.
De altfel, ploile abundente din vara lui 1995 vor deteriora porţiuni din parcul central
Călimăneşti, din zona străzii Calea lui Traian, fiind totodată afectate anumite poduri şi locuinţe
din localităţile Jiblea Veche şi Jiblea Nouă. Pentru reparaţia tuturor străzilor afectate de
inundaţie se solicita suma de 110 milioane de lei .
În atenţia autorităţilor locale revenea problema locuinţelor încă din prima jumătate a
anului 1995. Era vorba de un număr de 23 de locuinţe, construite după noile norme
arhitectonice şi cuprinse în blocul nr.3 al oraşului. Deşi solicitările erau numeroase, locuinţele
se găseau într-un stadiu tranzitoriu de construcţie, având în vedere că nu fuseseră montate toate
componentele sanitare sau electrice. Pentru satisfacerea nevoilor comerciale ale viitorilor
locatari, blocul era prevăzut la parter cu spaţii comerciale. Cu toate acestea, societatea Mercur
S.A., aceea care gestiona aceste spaţii, abandonase lucrările, tocmai datorită absenţei surselor
de finanţare. Trebuiau, de asemenea, refăcute reţelele de canalizare, energie termică şi de apă,
întrucât acestea nu erau încă conectate la apartamente. Numărul de apartamente era totuşi
insuficient, având în vedere că, pentru perioada 1993-1995, fuseseră înaintate peste 100 de
cereri privind repartizarea acestor apartamente1. Era foarte dificil, în aceste condiţii, pentru
autorităţi să rezolve această problemă socială, întrucât presiunea cererilor devenea din ce în ce
mai acută.
Anul 1995 trebuia să ofere soluţionare unei multitudini de probleme de natură socială,
economică, şi nu în ultimul rând administrativă, acestea grevând asupra fluidităţii serviciilor
oferite populaţiei din comunitate.
1Ibidem. 398
Întreprinderea de Gospodărire comunală executa, încă de la începutul anului, lucrări de
modernizare a reţelelor electrice din zona străzilor Calea lui Traian, Matei Basarab, Strada
Păcii, Strada Anton Pann etc. Din punct de vedere al dinamicii producţiei industriale,
întreprinderea S.C. Cozia Forest S.A. şi Combinatul de Prelucrare a Lemnului Călimăneşti
exploatau peste 60.000 m , reuşind să ofere în acelaşi timp un plus de lemne pentru nevoile
populaţiei1.
Din punct de vedere al producţiei agricole, rămânea prioritară cultura porumbului,
aceasta stagnând la fel ca şi cultura grâului. Scăzute au fost şi culturile de plante alimentare
(cultura cartofului), nevoile populaţiei fiind suplinite ca urmare a producţiei realizate de
cetăţeni în gospodăriile proprii2.
Anul 1995 fusese deficitar şi în ceea ce priveşte producţia pomicolă, tocmai ca urmare a
condiţiilor meteo nefavorabile. În privinţa sectorului zootehnic, se constata o uşoară creştere a
producţiei, deşi nevoile populaţiei impuseseră anterior sacrificarea unui număr mare de bovine
şi suine. Creşterea numărului de animale domestice destinate consumului era pusă de autorităţi
pe seama dobândirii suprafeţelor de teren, în urma aplicării Legii 18/1991. În acest ultim sens,
pe anul 1995, se constata un număr important de titluri de proprietate emise - 400 - dar şi un
număr de 440 de procese verbale, ce atestau punerea definitivă în posesie. Totuşi, cea mai
dificilă situaţie pentru autorităţi, rămânea împroprietărirea foştilor proprietari cu vegetaţie
forestieră3.
Activitatea comercială fusese derulată prin intermediul unui număr de 76 de unităţi, din
care doar una era cu capital majoritar de stat4. Cea mai importantă rămânea S.C. Mercur
Călimăneşti. Societatea înregistra pierderi de cca. 30 milioane de lei, recuperaţi prin v nzarea
unui imobil situat la parterul blocului numărul 3 din zona centrală. Se resimţea nevoia
specializării anumitor unităţi comerciale pe desfacerea unor tipologii de mărfuri (în special
mărfuri industriale), la care populaţia nu avea acces cu uşurinţă. Se disemina în bună măsură şi
absenţa unei experienţe îndelungate în materie de comerţ, astfel că proprietarii societăţilor
private urmăreau doar profitul imediat, punând în plan secund satisfacerea nevoilor populaţiei .
Serviciile de transport se situau sub standardele impuse de nevoile populaţiei, astfel
încât societatea Transcomar se dovedea incapabilă să respecte un orar conform exigenţelor
locuitorilor oraşului. În contextul creşterii de nevoi ale populaţiei, cum ar fi nevoia de transport,
autorităţile locale nu beneficiau de banii necesari pentru suplinirea continuă a acestor solicitări.
2Primăria oraşului Călimăneşti (Şedinţele de Consiliu), dos. 105/1995, nenumerotat.
4Ibidem. La sfârşitul anului 1995, S.C. Mercur antrenase un volum de marfă în valoare de peste 830 milioane de
lei, după cum urma: produse alimentare - 438 milioane, alimentaţie publică şi produse nealimentare - 392 milioane
lei. 399
Persistenţa unui parc auto învechit evolua invers proporţional cu datele oferite de realitate: un
număr tot mai mare de cetăţeni din comunele limitrofe, în condiţiile apariţiei unor societăţi
comerciale ce reprezentau locuri de muncă noi (situate pe raza oraşului), aveau nevoie de
mijloace de transport pentru accesul la propriile locuri de muncă. Chiar apariţia noilor agenţi
economici antrenau situaţii noi în viaţa unor persoane, printre care amintim presiunea
adaptărilor la noile forme de angajare sau evoluţia discrepantă veniturilor salariale. Acest fapt
este vizibil şi la nivelul dificultăţilor, semnalate de documentele privitoare la evoluţia oraşului
Călimăneşti. Se resimţea puternic, nevoia de bunuri şi servicii care să intre în circuitul
economic. Cu toate acestea, multe dintre bunurile prezente pe piaţa locală, ca şi în alte situaţii
nu deţineau o minimă calitate, şi, în acelaşi grad, deficitară era şi cultura comercială a celor
care realizau primele demersuri, de tip comercial . Totodată, discrepanţa evidentă între venituri
şi fluctuaţia de nestăvilit a preţurilor, crea dificultăţi pentru bugetele familiilor, şi aşa vlăguite.
Dificultăţi apăreau, în acelaşi registru, şi pentru autorităţile din Primărie, care, în prima
jumătate a anilor 90, identificau cu mari dificultăţi resursele financiare pentru achiziţionarea
echipamentelor de lucru sau pentru dotări1.
Sistemul sanitar era în continuare asigurat de acelaşi dispensar medical, la care existau
trei medici, trei asistenţi, un cabinet de pediatrie cu un medic. Dispensarul medical din Jiblea
Veche (în care erau încadraţi doi medici) rezolva cu dificultate problemele medicale ale
locuitorilor din comună şi de la unităţile economice S.C. Electromontaj şi S.C. Forest S.A 2. în
continuare, fondul de medicamente era redus, iar aparatura uzată nu fusese înlocuită. Este greu
de apreciat coerenţa şi funcţionalitatea serviciilor medicale pe localitate şi pe comune, în
condiţiile în care problemele de infrastructură şi de personal se perpetuau de la un an la altul.
Nu fusese edificată încă policlinica medicală prevăzută în planurile economice ale edililor, în
anii anteriori. Anumite specializări medicale, referitoare la bolile interne, la obstetrică şi la
ginecologie funcţionaseră în comunitate, graţie existenţei cabinetelor medicale particulare .
Se constatau stagnări şi în activitatea culturală, derulată prin intermediul Casei de
Cultură şi a căminelor din Jiblea Veche şi Jiblea Nouă. Se reportau aceleaşi măsuri ample de
revigorare culturală, ce nu fuseseră aplicate încă din 1990: rezolvarea problemelor de
alimentare cu apă şi agent termic a Casei de Cultură sau inconsecvenţelor în ceea ce privea
reorganizarea formaţiilor artistice sau folclorice. Activitate pozitivă înregistra doar Biblioteca
Orăşenească, aceasta raportând un număr de peste 1.700 de volume intrate, la sfârşitul anului
1995.
1anilor '90, în contextul nevoii de analiză a stadiului în care se găsea consumul şi categoriile de nevoi ale populaţiei
României, după un deceniu de austeritate cruntă.
2Primăria oraşului Călimăneşti (Şedinţele de Consiliu), dos. 105/1995, nenumerotat. 400
Anul 1995 a fost unul dificil pentru cea mai importantă societate comercială ce oferea
servicii turistice - S.C. Călimăneşti-Căciulata S.A., aceasta datorând statului peste 290 de
milioane de lei taxe, ca urmare a impozitării aplicate pe bunurile mobile şi imobile ale
acesteia1. Societatea se afla în incapacitate de plată, deşi beneficiase, în ultimele 1 2 luni, de
înlesniri la obligaţiile financiare faţă de stat. Având în vedere apropierea sezonului estival, şeful
Serviciului Financiar din cadrul Primăriei propunea eşalonarea impozitului pe clădiri, astfel
încât funcţiile societăţii să nu fie afectate în perioada fluxului turistic2.
La sfârşitul anului 1995, se hotăra înfiinţarea corpului gardienilor publici, în urma unei
analize de necesitate. Pornind de la premisa că în oraş existau peste 2.300 de familii ce realizau
venituri impozabile, autorităţile avizau favorabil o sumă lunară de 2.500.000 lei pentru plata
unui număr de 8 gardieni. Sfârşitul anului calendaristic şi apropierea perioadei de iarnă ridica
noi probleme în activitatea administrativă a Primăriei Călimăneşti. în primul r nd, era nevoie de
reparaţii la obiectivele aparţinând Consiliului Local Călimăneşti. Era vorba de realizarea unor
lucrări de recondiţionare a clădirii şcolii din Jiblea Nouă, repararea acoperişului atelierelor
Şcolii Generale din Călimăneşti şi aprovizionarea cu lemne a şcolilor din Călimăneşti,
comunele Jiblea Nouă, Jiblea Veche şi Seaca3. S-au revizuit centralele termice şi s-a consolidat
stocul de combustibil lichid şi solid, pentru încălzirea instituţiilor publice şi a locuinţelor din
oraş. În eventualitatea unor ninsori abundente, autorităţile mizau pe utilajele de deszăpezire
(doar două), dar şi pe depozitele de material antiderapant . Pentru aprovizionarea coerentă cu
legume şi fructe a populaţiei, autorităţile propuneau o intensificare a colaborării economice cu
cele 9 societăţi comerciale care asigurau alimentarea cu acest tip de produse4.
Pentru a doua parte a anului 1995, erau prevăzute, la cheltuielile publice, sume pentru
reparaţia unor componente ale reţelei de alimentare cu apă, dar şi de stimulare a debitului de
apă potabilă pentru consumul populaţiei. Aceste cheltuieli erau un plus de efort, generat de
faptul că alimentarea cu apă din sursa Brădişor era insuficientă. Mai mult decât atât,
dificultăţile erau întreţinute şi de uzura avansată a unei bune părţi din reţelele de aducţiune şi
distribuire4. O informare a societăţii ce asigura termoficarea oraşului, din vara lui 1995,
prezenta o stare de lucruri în ceea ce privea problemele de debit, dar şi cheltuielile pe care le
impuneau intensificarea acestuia şi extinderea reţelelor de aducţiune. Era vorba de creşterea
debitului de la 8 litri la 22 de litri pe secundă, în cadrul sursei Căciulata, aici fiind nevoie de
cheltuieli pentru infrastructura tehnică, dar şi de cheltuieli de personal, având în vedere că pe
1Ibidem.
2Ibidem, f. 9. Situaţia economică defavorabilă a complexului Călimăneşti-Căciulata se datora în mare măsură
procentului scăzut în ceea ce privea gradul de cazare, ca şi cheltuielilor mari pentru întreţinerea infrastructurii în
perioada de iarnă.
3Arhiva Primăriei Călimăneşti (şedinţele Consiliului Local), 1995-1996 (dosar nenumerotat).
postul de paznici ai staţiei Căciulata se găseau muncitori calificaţi ce puteau deservi cu succes
lucrurile. Situaţia trebuia remediată, având în vedere că pe numeroase străzi din oraş (24
ianuarie, Strada 1907, Str. Alexandru Vlahuţă, Str. Cloşca, Str. Calea lui Traian) existau, în
repetate r nduri, probleme privind aprovizionarea cu apă, aici observându-se şi o uzură avansată
a reţelelor.
O activitate prodigioasă înregistra formaţia civilă de pompieri din oraş, mai ales în ceea
ce privea acţiunile de prevenire a incendiilor, dar şi de stingere a celor patru incendii ample,
care provocaseră, de-a lungul anului, pagube de 60 milioane de lei. Deşi activitatea era
pozitivă, responsabilii din cadrul grupei de pompieri enunţau o serie de probleme, care
încetineau forţa de reacţie rapidă. Erau dificultăţi care ţineau în general de organizare, de
întreţinerea utilajelor şi accesoriilor, dar şi de provocările reprezentând dotarea. Era vorba şi de
o intervenţie greşită a cetăţenilor (în cazul apariţiei unor focare de incendiu), aceştia
nebeneficiind de o minimă instruire legată de prima intervenţie. Conducerea grupei de pompieri
solicita primăriei minimele dotări, cum ar fi: substanţe de stingere, accesorii pentru trecerea
apei, echipament de protecţie, ca şi înlocuirea unor utilaje, at t de uzate, înc t folosirea lor
reprezenta chiar un pericol pentru cei care le manevrau1.
Deficienţele referitoare la numărul mic al spaţiilor de locuit urmau să fie soluţionate de
autorităţi prin darea în folosinţă a unui bloc (blocul 3), pentru care deja exista un număr mare
de cereri din partea cetăţenilor. Absenţa fondurilor ducea însă la tergiversarea lucrărilor, ba
chiar la deteriorarea acestora.
Se poate constata, la sfârşitul anului 1995, persistenţa unor dificultăţi de natură
administrativă (aprovizionarea cu apă, refacerea unor surse de alimentare, refacerea unor
tronsoane de aducţiune, reparaţii la obiectivele edilitare din oraş), datorate fluctuaţiei fondurilor
alocate acţiunilor prevăzute de Consiliul Local.
Anul 1996 marca schimbarea echipei de conducere de la nivelul Primăriei Călimăneşti.
Tudor Neamţu devenea primar al oraşului, în timp ce funcţia de viceprimar revenea lui Barbu
Isidor, ales din partea Convenţiei Democrate din România. Configuraţia politică a consilierilor
aleşi se modifica. Astfel, din partea Convenţiei Democratice, erau aleşi doi consilieri; din
partea Uniunii Social Democrate, trei consilieri; din partea Partidului Umanist din România, 2
consilieri; din partea Partidului Democraţiei Sociale din Rom nia, 2 consilieri; Partidul Socialist
al Muncii era reprezentat de 2 consilieri; Partidul România Mare, de un singur consilier;
Partidul Alianţei Civice avea un consilier; un reprezentant din partea Partidului Democrat
Agrar din România şi doi independenţi2.
2Ibidem. 402
Noi provocări economice şi de infrastructură stăteau în faţa Consiliului Local, ales în
1996. Pentru refacerea infrastructurii de trafic pietonal şi rutier, erau alocate sume de peste 300
de milioane de lei. Pentru reparaţii asfaltice era antrenată suma de 11.500.000 lei. Pentru
siguranţa circulaţiei (înlocuirea stâlpilor protectori şi a tablelor indicatoare) pe traseele rutiere
era invocată o sumă de 3.000.000 lei . Era nevoie de refacerea căii de acces de pe barajul
Călimăneşti. Suma tuturor investiţiilor pentru anul în curs depăşea un miliard de lei 1. Alte
priorităţi la capitolul investiţii erau: reluarea lucrărilor la reţeaua de distribuţie a gazelor
naturale - 3 milioane de lei, optimizarea reţelei de apă şi canalizare - 1 milion lei, modernizarea
pieţei Căciulata-Călimăneşti, 200.000 lei, extinderea serei de flori - 100.000 lei, cumpărarea
unei maşini de pompieri - 80.000 lei, asigurarea unui punct de comandă pentru apărarea civilă,
20.000, iluminarea parcurilor şi a falezei - 50.000 lei2.
În anul 1996 rămânea deschisă o altă dificultate, plasată în contextul asigurării unei
infrastructuri şcolare proprii, pentru desfăşurarea procesului instructiv-educativ. Era nevoie de
realizarea unui local pentru grădiniţa nr.2 Călimăneşti, dar şi a unei săli de sport, pentru Şcoala
Generală din Călimăneşti. Ca o particularitate a programelor de finanţare pentru refacerea
infrastructurii, trebuie menţionat faptul că Liceul din Călimăneşti urma să fie încadrat unui
proiect de tip Phare, ce crea premisele unei mai bune dotări şi, pe termen mediu şi lung, ducea
la creşterea calităţii învăţământului3.
În 12 noiembrie 1995 avea loc o Şedinţă Extraordinară a tuturor comisiilor de la nivelul
Primăriei, obiectivul principal al acestora fiind acela de a dezbate problema nedefinită a
racordării obiectivelor culturale din oraş, la surse de încălzire de tip geotermal . Se impuneau,
de asemenea, lucrări pentru îmbunătăţirea fluxului izvoarelor minerale, care nu dispăruseră încă
- izvoarele 13, 4, 5, 6, 7, 14 -, iar apa furnizată de acestea urma să fie îmbuteliată şi folosită
pentru tratamentele specifice. Documentul întocmit în urma acestei şedinţe solicita consiliului
judeţean alocarea de fonduri substanţiale, pentru redimensionarea activităţii bibliotecii
orăşeneşti, pentru reluarea unui festival de tradiţie, aşa cum fusese Festivalul Cântecele
Oltului, de o dimensiune internaţională, desfăşurarea acestuia fiind strâns legată de existenţa
parcului Ostrov. Între timp, acest parc de tradiţie pentru oraş, fusese afectat ca urmare a
intervenţiei factorilor antropici şi a celor naturali. Se mai solicitau fonduri pentru
recondiţionarea pavilionului central şi a parcului din zona Căciulata 4. La rândul ei, biblioteca
orăşenească se recomanda printr-o activitate prodigioasă (un flux foarte crescut al
1Ibidem.
4Arhiva Primăriei Călimăneşti, Şedinţa ordinară a consiliului local din 5.12.1996 (dosar nenumerotat, nepaginat).
403
împrumutului de carte; organizarea unor întâlniri cu poeţi locali şi naţionali; servicii de calitate
etc.), însă aceasta necesita logistică, constând în: un xerox, un calculator, un televizor ş.a.
Anul 1997 marca o valoare a veniturilor prevăzute la bugetul public de 2.600.000.000
lei. Încasările însă erau de doar 2.390.000.000 lei, sursele de încasare fiind reprezentate de
impozitele şi taxele de la populaţie (care şi-a achitat obligaţiile faţă de stat în proporţie de peste
98%), de vărsăminte de la instituţii publice, de taxe asupra mijloacelor de transport, de
impozitul pe venitul agricol, de impozitul pe clădiri şi pe terenurile persoanelor juridice. Se
constatau totuşi dificultăţi în ceea ce priveşte reuşita cheltuielii banilor prevăzuţi pentru
diversele instituţii. De exemplu, pentru instituţiile publice din oraş, fusese alocată suma de 162
milioane de lei, din care se cheltuiseră doar 151 milioane de lei1. La capitolul învăţământ fusese
alocat un total de 279 de milioane de lei, din care fusese cheltuită suma de 232 milioane de lei.
Aceste sume acoperiseră eforturile de întreţinere şi reparaţii curente, dar şi de achiziţionarea
unor materiale. în domeniul activităţii culturale locale, fusese alocată suma de 65 de milioane
de lei, folosindu-se doar 62 milioane de lei. Pentru prima dată apare distinctă, ca un capitol al
bugetului, componenta asistenţă socială, alocându-se o sumă de 137 milioane de lei, din care s-
au cheltuit aproape 136 de milioane; s-au furnizat predominant ajutoare sociale şi indemnizaţii
de naştere.
La capitolul servicii şi dezvoltare publică, suma a fost amplă, aproape 1,7 miliarde,
din care s-au valorificat 1,5 miliarde. Prioritare au fost: întreţinerea şi reparaţia străzilor -
86 milioane de lei, iluminatul public - 63 milioane, salubrizarea - 17 milioane, zone verzi
- 126 milioane, încălzire termică - 290 milioane. Pentru continuarea proiectului de
introducere a gazelor naturale s-a alocat suma distinctă de 1 miliard de lei, din care au fost
•2
2
parcurse 997 milioane de lei .
încă din prima jumătate a anului 1997, autorităţile locale iniţiau o dezbatere amplă în
ceea ce priveşte necesităţile imediate de sporire a gradului de salubritate şi gospodărire
coerentă a oraşului. Se stabileau obligaţiile pe care agenţii economici, instituţiile şi cetăţenii le
aveau pentru asigurarea unei reale protecţii a mediului. Astfel, erau interzise: deversarea
deşeurilor în zonele publice, neridicarea gunoiului menajer de către unităţile specializate,
transportarea în autovehicule a reziduurilor materiale în condiţii necorespunzătoare, necurăţirea
zăpezii sau a gheţii de pe trotuare şi din faţa imobilelor . Pentru asigurarea coerenţei traficului
pe arterele de circulaţie, era interzisă: circulaţia autovehiculelor pe spaţiile dintre carosabil şi
trotuar, pe aleile din parcuri, pe spaţiile destinate pentru divertismentul copiilor3. Constituia
1Arhiva Primăriei Călimăneşti, Şedinţa ordinară a Consiliului Local, din 6.03.1997 (dosar nenumerotat), ff. 9-10.
2Ibidem, ff. 11-12.
3Ibidem, f. 14. Toate aceste prevederi referitoare la estetica şi curăţenia oraşului erau cu atât mai importante şi
necesare, cu cât Călimăneştiul era un oraş în care o parte a locuitorilor se îndeletniceau intens cu creşterea 404
contravenţie şi amenajarea nepermisă şi improprie a unor componente arhitectonice, a unor
instalaţii improvizate, ca şi nedegajarea unor reclame, a unor tăblii deteriorate, care confereau
un aspect respingător pe anumite artere de circulaţie. Amenzile pentru încălcarea tuturor
acestor norme variau de la 5.000 la 150.000 lei 1. Constatăm astfel cât de dificilă era atunci
maniera de civilizare socială, de stabilire a unei conduite civice, cu repercusiuni directe asupra
esteticii oraşului şi chiar asupra existenţei lui de substrat.
Începând din luna mai a anului 1997, autorităţile locale au pus pe ordinea de zi a
Consiliului Local problema extinderii acţiunilor de pregătire a sezonului estival. Se impuneau
intervenţii de reparaţii şi investiţii la nivelul reţelei cu apă a oraşului şi a staţiunii. Era necesară
refacerea unor poduri din zonele suburbane, dar şi urgentarea lucrărilor pentru punerea în
funcţiune a reţelei de gaz . Tot în anul 1997, se hotăra organizarea serviciului de radioficare a
oraşului, începând cu data de 1 iulie, sediul său fiind stabilit în incinta consiliului local.
Pentru difuzarea anunţurilor prin radio se stabilea o taxă de 150 de lei pe cuvânt, iar un
abonament lunar costa 4.000 lei. O altă hotărâre, din septembrie 1997, vizând creşterea
veniturilor la bugetul local, stabilea taxa de şedere în staţiune la 500 lei/persoană . Preocupările
primăriei pentru problemele sociale ale oraşului se evidenţiau şi în hotărârea de înfiinţare a unui
post de asistent social, ce urma să funcţioneze de la 1 decembrie 1997. Persoana specializată în
acest sector urma să identifice şi să ofere soluţii pentru dificultăţile apărute în sectorul
protecţiei copilului2.
Apropierea iernii crea noi presiuni pentru autorităţi în ceea ce privea distribuirea
agentului termic. Societatea PRESACET S.A. întocmise, încă din iarna lui 1996, un program de
revizie amplu, pentru anul următor. Se executaseră reparaţii de izolare a cazanelor, de tâmplărie
metalică, de revizuire a injectoarelor, de schimbare a unor rulmenţi speciali, valoarea lucrărilor
fiind de aproape 6 milioane3. S-au refăcut şi componentele centralei termice 3, una dintre cele
mai importante în schema de protecţie termică a oraşului. Aici se executaseră lucrări în valoare
de 5 milioane de lei. Dificultăţi însă apăreau şi la nivelul asociaţiilor de locatari. Acestea
refuzaseră să asigure revizia şi repararea instalaţiilor de distribuţie a agentului termic, care le
aparţineau. Mai mult dec t at t, încălcând H.G. nr. 24/1995, mulţi dintre locatari debranşaseră
componentele de încălzire, afectând distribuţia echilibrată a agentului termic 4. Aceste situaţii
reprezentau semnale clare asupra stării sociale şi economice a populaţiei, la jumătatea anilor
animalelor. Adesea acestea, în tranzitul lor către parcul zootehnic, afectau zonele verzi din parcuri sau chiar
provocau accidente de circulaţie.
1Ibidem, f. 15.
2Ibidem, f. 13.
3Ibidem, f. 15.
4Ibidem. 405
'90. Asemenea decizii limită, luate de locuitorii blocurilor din oraş, reprezentau o dovadă că
situaţia
406
materială a multor cetăţeni era precară, aceştia neavând capacitatea de a-şi achita
întreţinerea pe perioadele de iarnă.
La sfârşitul anilor '90, cea mai importată societate comercială din localitate era
Călimăneşti - Căciulata S.A., care avea în proprietate hotelurile Căciulata, Oltul, Cozia, vilele
Trandafirul şi Liliacul. Societatea a fost privatizată conform contractului de vânzare- cumpărare
nr. 166 din 12.06.1999, încheiat cu F.P.S., pentru un program de investiţii până la 31.05.2002
în valoare de 1.462.481$. Numărul total de angajaţi ai societăţii este de 510 persoane, regăsiţi
în activităţi medicale (7 medici, 4 fizio - kineto - terapeuţi, 48 asistenţi medicali, 15 personal
auxiliar), activităţi de pază şi PSI (31 salariaţi), activităţi de reparaţii şi întreţinere bază tehnico-
materială (37 salariaţi), activităţi de cazare şi alimentaţie publică (310 salariaţi), activităţi
auxiliare (58 angajaţi). Număr de unităţi comerciale: 308.
7.2. Structura demografică1

Evoluţia populaţiei în perioada 1930-2002 a fost următoarea:
lOOOO 9000 8000 7000

6000 5000 4000 3000
2000 1000 • 0
Populaţia oraşului a
crescut în primii ani după
Revoluţia din 1989, dar a
Date recensâmrte Graf ca reaieatâde Wfcipede scăzut mai t rziu datorită
1930 1918 1966 1966 1977 1992 2002
migraţiei în special în Spania
şi Italia.
Oraşul Călimăneşti este unul dintre cele 11 oraşe ale judeţului Vâlcea şi ocupa în 2002
locul al 3-lea în judeţ, după numărul populaţiei. Populaţia oraşului Călimăneşti a cunoscut în
ultimii ani un trend descrescător, caracteristic celor mai multe aşezări urbane din România. O
scădere semnificativă în intervalul dintre ultimele 2 recensăminte a fost înregistrat şi pentru
oraşul Călimăneşti (4,55%). Repartizarea populaţiei oraşului pe cele 6 localităţi indică o
pondere de 50% a populaţiei în oraşul reşedinţă, respectiv 50% în cele 5
1 Recensământul populaţiei şi al locuinţelor 2002, date culese de la Primăria Călimăneşti. 407

cartiere aparţinătoare. Dintre acestea, două cuprind 38,03% din populaţie: Jiblea Veche şi Jiblea Nouă,
localităţi apropiate, situate pe partea opusă a râului Olt, faţă de Călimăneşti.
Din punct de vedere al structurii populaţiei, recensământul populaţiei indică faptul că
populaţia oraşului Călimăneşti are caracteristici mixte, atât urbane cât şi rurale, expresie a unui
comportament demografic tranzitoriu. Astfel, după structura pe sexe, Călimăneşti cu 49%
populaţie masculină şi 51% populaţie feminină, se apropie de procentul cel mai ridicat de
feminizare specific populaţiei urbane din judeţul Vâlcea.
Pe ansamblu populaţia este mai puţin îmbătrânită decât în mediu rural (27,4%), dar
peste valoarea specifică mediului urban (12,6%), menţinându-se însă sub valoarea medie pe
judeţ (18,3%, faţă de 21,6%).
Mişcarea naturală
Scăderea constantă a populaţiei în ultimii ani poate fi explicată prin sporul migrator
pozitiv, care a atins valori de 1,44% în anul 2002, datorită migraţiei populaţiei către alte
localităţi cât şi în străinătate precum şi a natalităţii tot mai scăzute înregistrate în ultimii ani.
De asemenea, rata mortalităţii a înregistrat o creştere uşoară în ultimii ani.
Se poate remarca mobilitatea redusă a persoanelor din satele aferente oraşului (în care
se poate presupune un grad mai mare de îmbătrânire, dar şi de conservatorism, plecarea pe
termen lung din localitate caracterizând în general o populaţie tânără şi mai puţin
tradiţionalistă comportamental), spre deosebire de populaţia din localităţile mari.
Populaţia stabilă a Călimăneştiului la 1 martie 2002 număra 8.564 de locuitori,
reprezentând 2,1% din populaţia judeţului. Structura populaţiei pe sexe era următoarea: 8.564
persoane, din care: sex masculin: 4.198 persoane; sex feminin: 4.366 persoane. În perioada
1995 - 2002 s-a înregistrat o scădere a numărului populaţiei pe fondul scăderii ratei natalităţii,
îmbătrânirii populaţiei şi a migraţiei populaţiei către oraşele mai mari.
Numărul locuinţelor la nivelul anului 2002 era de 3.147. Densitatea medie în teritoriu era
2 2
de 80,8 loc./km2, nivel superior mediei pe judeţ (71,7 loc./km ). În realitatea, densitatea
populaţiei era mult mai ridicată, datorită turiştilor sosiţi în staţiune pe parcursul anului.
Situaţia demografică
Localitate Populaţia 1995 ' Populaţia 2002 Dinamica Populaţia Populaţia Densitatea
' populaţiei % masculină 2002 feminină 2002 populaţiei 2002
2002/1995 loc/km2
Călimăneşti 8.931 8.564 -4,1 4.198 4.366 80,8
Din datele prezentate în tabele de mai jos privind situaţia demografică se observă următoarele:
• distribuţie relativ echilibrată pe sexe, respectiv 49% populaţie de sex masculin şi
51% populaţie de sex feminin;
408
• numărul celor care se stabilesc cu reşedinţa în Călimăneşti este mai mic decât al
celor care părăsesc localitatea;
• sporul natural este negativ, respectiv 2,8 %o;
• populaţia oraşului Călimăneşti se confruntă cu probleme sociale mari datorită
faptului că în zonă nu există industrie, agricultură se practică pe zone restr nse av nd un relief
de deal şi munte, în genere fiind un oraş unde predomină turismul.
Structura populaţiei pe grupe de vârstă
Grupa de vârstă Total Bărbaţi Femei
Până la 6 ani 933 457 476
7 - 14 ani 1.078 529 549
15 - 18 ani 686 336 350
19 - 23 ani 852 418 434
24 - 35 de ani 1.350 662 688
36 - 50 de ani 1.589 779 810
51 - 60 de ani 935 458 477
Peste 60 de ani 1.141 559 582
Total: 8.564 4.198 4.366
La sf rşitul anului 2005, populaţia stabilă a oraşului şi a cartierelor componente, era de

8.174 locuitori. Evoluţia populaţiei arată o tendinţă medie de scădere, situaţie similară cu cea la
nivel naţional, fie din cauza scăderii natalităţii, fie din cauza migrării a tinerilor spre mediile
urbane mai dezvoltate.
Se poate aprecia că în oraşul Călimăneşti, afectat de restructurarea economică, s-a
cristalizat un cerc vicios în care sărăcia generează sărăcie. La acestea se adaugă
responsabilităţile administraţiei locale pentru gestionarea unor probleme sociale extreme: copiii
din instituţii, copiii străzii, vârstnici lipsiţi de suport social sau economic, copii şi tineri cu
handicap, un număr foarte mare de rromi care se integrează foarte greu şi nu-şi găsesc o sursă
de venit permanent.
Date statistice privind populaţia la nivelul anului 2002
Localitate Stabiliri de reşedinţă în Plecări cu reşedinţa din Rata natalităţii %o Rata mortalităţii %o
localitate localitate
Călimăneşti 46 95 10,8 13,6
Căciulata
Situaţia demografică a localităţilor componente în 20041
1 INS, Recensământul populaţiei şi al locuinţelor 2002, date culese de la Primăriile locale, Oficiul judeţean al
Ocupării Forţei de Muncă, la 01.11.2004.
409
410
411
412
413
414
415
416
417
418
419
420
421
422
423
424
425
426
427
428
429
430
431
432
433
434
435
436
437
438
439
440
441
442
443
444
445
446
447
448
449
450
451
452
453
454
455
456
457
458
459
460
461
462
463
464
465
466
467
468
469
470
471
472
473
474
475
476
477
478
479
480
481
482
483
484
485
486
487
488
489
490
491
492
493
494
495
496
497
498
499
500
501
502
503
504
505
506
507
508
509
510
511
512
513
514
515
516
517
518
519
520
521
522
523
524
525
526
527
528
529
530
531
532
533
534
535
536
537
538
539
540
541
542
543
544
545
546
547
548
549
550
551
552
553
554
555
556
557
558
559
560
561
562
563
564
565
566
567
568
569
570
571
572
573
574
575
576
577
578
579
580
581
582
583
584
585
586
587
588
589
590
591
592
593
594
595
596
597
598
599
600
601
602
603
604
605
606
607
608
609
610
611
612
613
614
615
616
617
618
619
620
621
622
623
624
625
626
627
628
629
630
631
632
633
634
635
636
637
638
639
640
641
642
643
644
645
646
647
648
649
650
651
652
653
654
655
656
657
658
659
660
661
662
663
664
665
666
667
668
669
670
671
672
673
674
675
676
677
678
679
680
681
682
683
684
685
686
687
688
689
690
691
692
693
694
695
696
697
698
699
700
701
702
703
704
705
706
707
708
709
710
711
712
713
714
715
716
717
718
719
720
721
722
723
724
725
726
727
728
729
730
731
732
733
734
735
736
737
738
739
740
741
742
743
744
745
746
747
748
749
750
751
752
753
754
755
756
757
758
759
760
761
762
763
764
765
766
767
768
769
770
771
772
773
774
775
776
777
778
779
780
781
782
783
784
785
786
787
788
789
790
791
792
Localităţi componente Populaţia stabilă în 2005 Pop.aptă de Pop. angajată Persoane în Rată şomaj
muncă căutarea unui %
(activă) loc de muncă
număr %
Călimăneşti 4.087 50,00 - - - -

Seaca 332 4,06 - - - -
Căciulata 229 2,80 - - - -
Păuşa 417 5,10 - - - -
Jiblea Veche 2.155 26,36 - - - -
Jiblea Nouă 954 11,67 - - - -
Total 8.174 4.726 2.357 1.181 14,44
Forţa de muncă. Din datele prezentate în tabelul de mai jos rezultă faptul că la nivelul
Călimăneştiului populaţia salariată reprezintă 25% din populaţia localităţii. Cea mai mare parte
a populaţiei salariale o regăsim în turism (30%), comerţ (19%), industrie (16,8%) Activitatea
turistică, prin efectul său multiplicator, generează locuri de muncă şi în alte domenii, precum
comerţ (comercializarea de produse şi servicii către turişti), construcţii (reabilitarea şi
construirea de unităţi de cazare, alimentaţie etc.), sănătate (în cadrul bazelor de tratament) etc.
Lipsa locurilor de muncă a generat şomaj, dar şi migrarea forţei de muncă tinere; rata
şomajului a fost de 14,44% în 2002.
Distribuţia populaţiei ocupate pe sectoare de activitate în Călimăneşti, la nivelul

anului 2002:
Indicator Număr Pondere (%)
persoane
Total salariaţi, din care (pe domenii de activitate) 2.94 10
1 0
- agricultură 80 2,7
- industrie (mici întreprinzători) 493 16,
8
- construcţii 200 6,8
- comerţ 560 19,
0
- transporturi, depozitare, poştă, comunicaţii 150 5,1
- servicii 90 3,1
- administraţie publică 60 2,0
- învăţământ şi cultură 180 6,1
- sănătate şi asistenţă socială 248 8,4
- turism 880 30,
II Indicator Număr Pondere (%) II
persoane
1 1
II 0
II
793
Semnificativ pentru oraşul Călimăneşti, ca pentru majoritatea oraşelor mici, este tendinţa de
migrare a populaţiei spre mediile urbane mari, din cauza lipsei locurilor de muncă pe plan local. Numărul
persoanelor absente temporar, plecate în căutarea unui loc de muncă, a crescut continuu, în anul 2002
numărul acestora fiind de 631 persoane, adică 7,71 % din total. Evoluţia pe sate a populaţiei stabile
evidenţiază şi o tendinţă de concentrare a acesteia în centrul urban Călimăneşti.
Din perspectiva autorităţilor locale, dezvoltarea turismului constituie o alternativă viabilă pentru
dezvoltare economică, care va crea locuri de muncă şi va absorbi o bună parte din forţa de muncă
disponibilă. Primăria oraşului Călimăneşti, în asociaţie cu comunele Costeşti şi Măldăreşti şi în
parteneriat cu Consiliul Judeţean Vâlcea, a depus la centrul Regiunii de Dezvoltare 4 Sud - Vest, un
proiect de dezvoltare a infrastructurii generale şi de turism, în cadrul Programului PHARE 2004-2006,
Coeziune Economică şi Socială - Infrastructură mare. Finanţarea acestui proiect va crea infrastructura
necesară dezvoltării şi modernizării turismului în zonă, dar şi noi oportunităţi pentru investiţii în turism.
Densitatea/concentrarea populaţiei pe zone - aglomerări

Primirea statului de oraş în anul 1927 a determinat o creştere constantă a populaţiei, pe fondul
dezvoltării economice, care a determinat un spor migratoriu pozitiv. Creşterea populaţiei a fost constantă
de la 4.963 de locuitori în anul 1927, la 6.196 în 1956 şi 7.934 în 1966. În anul 2002 populaţia oraşului a
fost estimată la 8.564 locuitori, după care a scăzut atingând valoarea de 8.174 locuitori în anul 2005.
Ultimii ani au marcat o scădere constantă, după cum arată datele de la direcţia Statistică a
judeţului Vâlcea:
1927 195 196 20 20
6 6 02 05
Călimăneşti 4.963 6.19 7.9 8.5 8.1
6 34 64 74
Evoluţia pe sate a populaţiei stabile, între 1927 şi 2005, ilustrează o tendinţă de depopulare a
satelor mici şi izolate şi de concentrare a populaţiei în oraşul Călimăneşti şi în proporţie mai scăzută in
Jiblea Nouă şi în Jiblea Veche, precum şi a celorlalte cartiere componente. În 2005, densitatea medie era
de 78,22 locuitori/kmp.
7.3. Infrastructura edilitar-gospodărească
Staţiunea Călimăneşti - Căciulata este inclusă administrativ în Regiunea de dezvoltare 4 - Sud - Vest Oltenia.
794
În anul 2002, Regiunea 4 - Sud - Vest Oltenia era una dintre regiunile mai puţin dezvoltate ale
României: PIB regional era cu 10% sub media naţională. De-a lungul ultimilor ani, descreşterea PIB s-a
accentuat comparativ cu media naţională, iar compoziţia sa demonstra o structură economică neechilibrată,
în care agricultura înregistrează 15%, sectorul industriei peste 36%, serviciile 31%, transporturile şi
construcţiile peste 21%, restul de 11% revenind sectorului public. Importanţa sectorului primar şi a celui
secundar a scăzut la aproximativ 10% din totalul PIB şi a fost compensată de o creştere paralelă a
sectorului privat (8,5%) şi a sectorului serviciilor (1,5%).
Structura administrativă a judeţului Vâlcea cuprinde: 2 municipii (Rm. V lcea - 119.249 locuitori şi
Drăgăşani - 22.374 locuitori); 8 oraşe (Băile Govora - 3.137 locuitori, Băile Olăneşti - 4.530 locuitori,
Călimăneşti - 8.692 locuitori, Horezu - 7.356 locuitori, Brezoi - 7.546 locuitori, Ocnele Mari - 3.572
locuitori, Băbeni şi Bălceşti).
Suprafaţa localităţii Călimăneşti este repartizată astfel:
a) Suprafaţă agricolă = 2.040 ha, din care: arabil - 525 ha; păşuni - 917 ha; fineţe - 354 ha;
vii şi pepiniere viticole - 13 ha; livezi şi pepiniere pomicole - 231 ha.
b) Păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră = 7.712 ha;
c) Terenuri cu ape şi bălţi = 145 ha;
d) Căi de comunicaţii = 101 ha;
e) Terenuri ocupate cu construcţii şi curţi = 208 ha;
795
247 ha;
f) Terenuri degradate şi neproductive
8.413
Terenuri neagricole total Terenuri ha.
total 10.453 ha
Teritoriile administrative vecine sunt: la nord oraşul Brezoi; la est comuna Sălătrucel;
la sud-est comuna Dăeşti şi Parcul Naţional Cozia; la sud comuna Bujoreni; la vest pădure.
Faţă de oraşele mai apropiate, se află la următoarele distanţe: Râmnicu Vâlcea
- 18 km; Brezoi - 17 km; Govora - 30 km; Olăneşti - 36 km; Horezu - 65 km; Piteşti - 74 km;
Sibiu - 81 km.
Dotările tehnico-edilitare şi de infrastructură generală existente sunt următoarele:
Reţeaua de alimentare cu apă - lungimea simplă a reţelei de distribuţie a apei potabile
este de 25,5 km; sursele de alimentare sunt lacul Brădişor şi pârâul Păuşa; numărul de
utilizatori: persoane fizice - 1.821; persoane juridice - 216.
Reţeaua de canalizare - lungimea simplă a reţelei de canalizare este de 8,6 km;
staţiunea dispune de 2 staţii de epurare (staţia de epurare a oraşului Călimăneşti, cu un debit de
epurare de 100 l/s şi staţia de epurare a Complexului hotelier Cozia, cu un debit de epurare de
15 l/s); număr utilizatori: persoane fizice - 1.821; persoane juridice - 216.
Reţea de alimentare cu energie electrică - staţiunea este electrificată, având o reţea
medie de înaltă tensiune de 0,4 KV.
Reţeaua de alimentare cu energie termică - sursele de alimentare cu energie electrică
sunt sondele geotermale 1006, 1008, 1009; reţeaua de distribuţie este asigurată de conducte
Isoplus ce au o lungime de 10 km; număr utilizatori: persoane fizice - 619 apartamente;
persoane juridice - 31.
Tratarea deşeurilor menajere - deşeurile menajere se colectează de către SC
PRESACET SA şi se depozitează pe rampa de gunoi a staţiunii; număr utilizatori: persoane
fizice - 1.221; persoane juridice - 173.
Reţeaua rutieră locală - lungimea totală a străzilor este de 48 km, dintre care
modernizate 26 km; staţiunea este traversată de E 81 (Halmeu - Satu Mare - Cluj Napoca
- Sebeş - Sibiu - Piteşti - Bucureşti), ce se suprapune cu DN 7 (Bucureşti - Piteşti - R mnicu
V lcea - Veştem), pe o lungime de 24 km; drumul judeţean DJ703 G (Robaia - Stoeneşti -
Brădişor - Călimăneşti - Seaca), pe o lungime de 3 km; drumul judeţean DJ 703 L (Căciulata -
Jiblea Veche - Călimăneşti - Jiblea Nouă - Dăeşti - Bujoreni), pe o lungime de 4 km; drumul
comunal DC 12 (Călimăneşti - Seaca), pe o lungime de 4 km.
796
Reţeaua de telecomunicaţii - în staţiune există o centrală de telefonie fixă, cu 1.789
abonaţi şi acoperire pentru telefonia GSM.
797
După analiza SWOT a sistemului socio-economic din Călimăneşti, realizată de
către primărie în anul 2005, rezultă următoarele realităţi:
SWOT Factori pozitivi Factori negativi
Factori interni Puncte tari: Puncte slabe:
Patrimoniu arhitectural Starea patrimoniului arhitectural şi
Existenţa condiţiilor pentru turismul cultural şi istoric, nevalorificarea lui economică; Starea
cinegetic; nesatisfăcătoare a infrastructurii de drumuri;
Reţea reprezentativă a instituţiilor publice; Reţele Insuficienta dezvoltare a comunicării între
tehnico-edilitare dezvoltate (apă, canal, energie electrică, instituţiile publice;
energie termică, telefonie digitală, cablu TV, internet); Uzura morală a reţelelor tehnico-edilitare (apă,
Dezvoltarea serviciilor turistice; canal);
Reţea comercială dezvoltată; Slabă activitate de promovare a turismului
Zonă defavorizată - facilităţi acordate investitorilor; din partea firmelor private;
Existenţa Grupului Şcolar Administrativ şi de Slaba dezvoltare a serviciilor pentru
Servicii; populaţie;
Existenţa unor instituţii de învăţământ preuniversitar Buget local auster - posibilităţi limitate de
şi superior în domeniul turismului; renovare a infrastructurii urbane; Infrastructura
Aeroport în vecinătate; slab dezvoltată; Scăderea puterii de cumpărare a
Spaţii de producţie neutilizate; membrilor comunităţii;
Terenuri disponibile; Necorelare cerere - ofertă; Managementul
Resurse naturale: materiale de construcţie, lemn, ape întocmirii proiectelor de finanţare pentru
minerale carbogazoase pentru consum şi cu proprietăţi atragerea de surse este relativ slab.
terapeutice, zăcăminte de turbă cu proprietăţi
terapeutice;
Existenţa unor instituţii financiare;
Sistem educaţional diversificat;
Forţă de muncă ieftină şi calificată;
Disponibilitatea administraţiei locale de a concesiona
terenuri;
Existenţa terenurilor şi spaţiilor neutilizate; Potenţialul
uman bine educat;
Factori externi Oportunităţi: Riscuri/Pericole:

Parteneriat public privat; Fragilitate a sistemului de reprezentare a
Utilizarea instrumentelor datoriei publice (împrumuturi societăţii civile;
şi obligaţiuni) ca surse atrase la bugetul local, pentru Insuficienţa resurselor bugetare;
repunerea în circuitul turistic al unor obiective de Bugetul necesar reabilitării şi dezvoltării
importanţă majoră pentru localitate; Existenţa Planului infrastructurii turistice depăşeşte capacităţile
Urbanistic General (Master Plan) - instrument de economice ale investitorilor;
dezvoltare urbană; Există scheme de creditare şi granturi; Forţa de muncă calificată migrează în
Existenţa unor facilităţi fiscale datorită caracterului de străinătate
zonă defavorizată.
În baza acestei analize, în anul 2004, a fost alcătuit un plan de dezvoltare durabilă a
oraşului Călimăneşti. Principiile acestui plan constau în: dezvoltarea infrastructurii de bază;
protecţia mediului; întărirea coeziunii sociale şi reducerea sărăciei; dezvoltarea şi promovarea
turismului; regenerare urbană.
Formularea strategiei porneşte de la următoarele premise:
• Strategia trebuie să îmbunătăţească condiţiile de viaţă ale locuitorilor (locuinţe şi

locuri de muncă);
Strategia trebuie să ridice standardul calitativ al designului urban, al construcţiilor,
serviciilor şi al imaginii oraşului în general;
Strategia trebuie să ofere oportunităţi pentru intervenţia sectorului privat în operaţiuni
urbane, fie sub forma investiţiilor directe în proiecte izolate, fie sub forma parteneriatelor sau
consultărilor permanente între parteneri;
Strategia trebuie să se clădească pe caracterul social al proceselor urbane, pe suportul şi
participarea comunităţii;
Strategia trebuie să permită o anumită flexibilitate de adaptare la inevitabilele schimbări
ce au loc în oraş. De aceea, procesul de planificare trebuie să fie creativ, participativ şi anticipativ.
În conformitate cu premisele de formulare a strategiei şi cu perspectivele de dezvoltare a
oraşului Călimăneşti, conceptul strategic a fost enunţat astfel încât transpunerea sa într-un plan strategic
să asigure un pachet de acţiuni, care vor conduce la creşterea economică, creşterea bazei de impozitare,
crearea de locuri de muncă şi îmbunătăţirea calităţii mediului de viaţă al comunităţii. Conceptul strategic
de dezvoltare se traduce astfel printr-o dezvoltare economică datorată poziţiei geostrategice a oraşului,
determinată de atragerea de firme/activităţi economice/investiţii. În acest sens, administraţia locală şi-a
propus să urmeze două direcţii prioritare: creşterea gradului de atractivitate a oraşului (prin
îmbunătăţirea imaginii, a calităţii vieţii, prin revitalizare urbană) şi facilităţi de atragere a firmelor
private (prin investiţii în infrastructură, ofertă de terenuri şi clădiri, servicii strategice, facilităţi fiscale,
etc.)
Având în vedere că o aşezare urbană nu este un sistem închis, iar realizarea celor cinci obiective
generale se întemeiază pe aplicarea unui management care să conducă la dezvoltare şi/sau regenerare
urbană, politicile, planificarea strategică urbană, precum şi realizarea programelor şi proiectelor se vor
face cu respectarea următoarelor principii:
- dezvoltarea durabilă, astfel încât pe termen lung să se producă schimbări majore de

cultură şi atitudine în ceea ce priveşte utilizarea resurselor de către populaţie şi operatorii de piaţă;
- întărirea capacităţii instituţionale: prin management eficient, definirea serviciilor publice
în raport cu resursele financiare actuale, cu obiectivele dezvoltării durabile, precum şi cu doleanţele şi
cerinţele comunităţii;
- realizarea programelor şi proiectelor prin parteneriat public-privat;
- realizarea acelor programe şi proiecte pe care sectorul privat nu le poate
realiza;
- integrarea politicilor atât pe orizontală, pentru a se realiza un efect sinergic simultan între
sectoare, cât şi pe verticală, având în vedere corelarea şi integrarea politicilor de dezvoltare a oraşului cu
politicile de dezvoltare ale judeţului şi ale regiunii din care face parte;
- managementul resurselor, ce presupune integrarea fluxurilor de resurse energetice,
materiale, financiare şi umane, precum şi integrarea fluxurilor de resurse energetice şi materiale într-un
ciclu natural;
- utilizarea mecanismelor de piaţă pentru a atinge ţinta durabilităţii, respectiv emiterea de
reglementări pentru eco-taxe şi funcţionarea utilităţilor publice în sistem de piaţă, evaluarea investiţiilor
după criterii de mediu, luarea în considerare a problemelor de mediu la întocmirea bugetului local;
- design-ul durabil arhitectonic în temeiul căruia se stabilesc reguli privitoare la
materialele de construcţii, design-ul unei clădiri, bioclimatul, densitatea clădirilor într-un areal,
orientarea spaţială a clădirilor, „structuri verzi" în jurul clădirilor, microclimat, eficienţă energetică;
- realizarea unui program sau proiect fără a afecta cultura unei comunităţi, ori pentru a
recupera moştenirea culturală a unei comunităţi şi/sau tradiţiile întregii comunităţi locale;
- interzicerea multiplicării serviciilor publice, dacă acestea nu servesc unei nevoi locale;
- fixarea regulilor de utilizare raţională a terenurilor pentru toate proiectele de dezvoltare
în baza planului de urbanism general, ca instrument de planificare spaţială;
- analiza capacităţii tehnice de execuţie;
- evaluarea eficienţei utilizării resurselor financiare şi umane;
- evaluarea viabilităţii financiare a unui program sau proiect prin prisma veniturilor fiscale
obţinute;
- identificarea nevoilor comunităţii locale şi a priorităţilor acesteia; corespondenţa între
lansarea unui program sau proiect şi nevoile comunităţii;
- evaluarea nevoilor comunităţilor sărace şi a capacităţii de a asigura accesul acestora la
locuinţă, locuri de muncă şi serviciile publice de bază;
- protecţia mediului;
- realizarea unui program sau proiect în parteneriat cu sectorul privat, ori realizarea unui
program sau proiect de către sectorul privat, pentru a transfera costurile unei investiţii, dacă există
oportunitatea de a obţine profituri viitoare;
- asigurarea publicităţii informaţiilor cu impact în investiţii (informaţii topografice,
informaţii statistice privind economia locală şi regională, regulamentul de urbanism, planul de urbanism
general şi planurile de urbanism zonal).
Principiile de realizare sau de reabilitare a unei zone de locuit
800
- planificarea unei întregi zone de locuit va fi integrată astfel încât să cuprindă clădiri de locuit
(individuale sau colective potrivit sistemului de design arhitectonic), clădiri cu destinaţie comercială,
parcări, şcoli şi infrastructură edilitară necesară pentru nevoile zilnice ale rezidenţilor;
- zona de locuit va conţine o diversitate de clădiri;
- în situaţia în care în zonă sunt clădiri istorice (din patrimoniul naţional cultural), acestea vor fi
reabilitate (faţadă şi interior), fără a afecta proiectul în baza căruia s-a construit. În nici un caz, aceste
clădiri nu vor fi transformate sau demolate;
- zona de locuit va avea un centru care combină funcţiunile comerciale, cu cele civice, culturale
şi de agrement;
- zona va conţine spaţii deschise în formă de scuar, spaţii de verdeaţă sau parcuri;
- spaţiile deschise vor avea un design care să încurajeze prezenţa rezidenţilor şi pentru a întări
relaţiile în cadrul comunităţii sau comunităţilor din acea zonă funcţională;
- vor fi proiectate în mod generos spaţiile pietonale si de circulaţie cu bicicleta. Acestea vor fi
exclusive în site-ul istoric al oraşului;
- terenurile naturale - forestiere, cu vegetaţie florală sau cu luciu de apă vor fi păstrate pe cât
posibil sau integrate în parcuri;
- comunităţile vor respecta regulile de conservare a resurselor şi de reducere a deşeurilor;
- comunităţile vor utiliza în mod raţional resursele de apă.
Pe lângă stabilirea unei strategii de dezvoltare durabilă, administraţia locală şi-a stabilit şi o serie
de obiective specifice:
- dezvoltarea infrastructurii de bază (reabilitarea şi modernizarea sistemului stradal;

construcţia de locuinţe; reabilitarea sistemului de termoficare a oraşului; sprijinirea I.M.M. -urilor pentru
dezvoltarea de servicii şi activităţi productive; modernizarea şi reabilitarea fondului locuibil existent în
parteneriat cu asociaţiile de locatari; dezvoltarea infrastructurii de transport;
- creşterea potenţialului economic al zonei (utilizarea în mod durabil a resurselor
capitalului natural din zona oraşului Călimăneşti; valorificarea bunurilor şi serviciilor generate de
capitalul natural din zona oraşului Călimăneşti);
- regenerare urbană (perfecţionarea planului de urbanism general al localităţii; reabilitarea
clădirilor cu valoare de patrimoniu şi punerea în valoare a acestora; reabilitarea urbană prin refacerea şi
dezvoltarea centrului oraşului, a clădirilor declarate monumente arhitecturale precum şi redezvoltarea
801
clădirilor prin reamenajarea faţadelor şi a funcţiunilor lor de bază sau redefinirea acestor funcţiuni;
stabilirea regulilor de utilizare raţională a terenurilor pentru ca toate proiectele de dezvoltare să respecte
planul de urbanism general, ca instrument de planificare spaţială);
- protecţia mediului (îmbunătăţirea calităţii apei; managementul integrat al deşeurilor
urbane; realizarea unor pepiniere de puieţi; reabilitarea parcului municipal);
- întărirea coeziunii sociale şi reducerea sărăciei (dezvoltarea serviciilor de asistenţă
socială pentru persoanele aflate în dificultate - minori, persoane vârstnice, persoane cu handicap;
reorientarea profesională; informarea copiilor şi tinerilor şi implicarea acestora în problematica
localităţii; îmbunătăţirea serviciilor de asistenţă medicală);
- modernizarea spaţiilor destinate activităţilor socio-culturale şi sportive;
- susţinerea şi promovarea festivalurilor tradiţionale;
- întărirea coeziunii între administraţia publică şi organizaţiile non- guvernamentale, între
toate serviciile descentralizate şi ONG-uri pentru rezolvarea problemelor de interes comunitar;
- asigurarea transparenţei actului decizional pentru încurajarea participării cetăţenilor la
dezvoltarea politicilor şi la susţinerea deciziilor locale;
- promovarea şi dezvoltarea turismului (refacerea şi modernizarea infrastructurii hoteliere
din oraşul Călimăneşti; promovarea prin marketing agresiv a oraşului Călimăneşti ca furnizor de resurse
şi servicii turistice; organizarea turismului de agrement: vânătoare şi pescuit; reamenajarea zonelor de
agrement din oraşul Călimăneşti; crearea infrastructurii necesare turismului).
7.4. Instituţii şi manifestări culturale

7.4.1. Biblioteca orăşenească1
Biblioteca orăşenească a luat naştere în acelaşi timp cu întemeierea, în ianuarie 1939, a

Căminului Cultural, oferind cititorilor 1.232 de volume. Mai t rziu, biblioteca va fi mutată în Casa
Hodorog, pe strada principală, bibliotecară fiind Veronica Roncea. Puteau împrumuta cărţi atât
locuitorii, elevii, dar şi turiştii aflaţi la odihnă şi tratament. Din anul 1960, evidenţa cititorilor şi a
cărţilor a fost ţinută cu mai multă precizie:
AN Volume Cititori Cărţi difuzate

1960 15.290 4.200 15.443
1970 36.358 5.261 42.779
1980 58.157 5.658 sezonieri 1.767 localnici 23.303 sezonieri 51.366
localnici
1990 54.739 1800 sezonieri 1531 localnici 6.726 sezonieri 24.625
localnici
2000 60.049 3.093 81.654
2006 60.873 2.881 74.816
2007 61.823 3039 77.648
2008 62.897 2.799 72.186
1 Paginile au fost redactate de Fenia Driva.

802
In staţiune mai exista o bibliotecă la Căciulata în vila Măcelaru, unde funcţiona şi un club cu
o sală pentru jocuri de rummy, table, şah; în sala clublui, sâmbăta şi duminica erau vizionate filme. În
anii 1963-1970, bibliotecar la această bibliotecă era Fenia Driva, unde gestiunea era separată de centru,
inventarierea cărţilor făcută pe registre separate, aveau loc manifestări de popularizare a cărţii. Fondul
de carte a fost reinventariat în 1969, iar biblioteca a fost preluată de responsabila de club, Răvăşel
Mioara, Gheorghe Tufiş şi bibiliotecarii Zgripcea (Drăghici) Floarea, Tănăsoaica Georgeta, Popescu
Maria.
În 1970 s-a început şi inventarierea fondului de carte de la biblioteca comunală şi sa transferat
la fondul bibiliotecii statiunii, ea primind titulatura de Biblioteca Orăşenească, unde aveau acces, în
egală măsură, localnicii şi vizitatorii.
În 1973- 1974 se obţine şi spaţiul de la parter (unde funcţionase clubul staţiunii, sală de
vizionat la televizor), realiz ndu-se accesul liber la raft - sală de împrumut, iar la etaj, sală de lectură,
depozite. S-a început organizarea unor mijloace de informare specifice bibliotecilor: catalogul
alfabetico-sistematic efectuat de bibiliotecarele Fenia Driva şi Veronica Roncea.
După 1980, s-a efectuat pe secţii de către bibliotecari catalogul de serviciu- catalogul
topografic, apoi cele pe diverse teme. Biblioteca mai deţine, pe lângă fondul de carte, unităţi non book
(discuri, diafilme, diapozitive) în număr de 2.000, iar la sala de lectură un catalog al discurilor -
indexarea coordonată a lor. La sala de lectură se află o
colecţie de cărţi cu autografe, obţinute de a lungul timpului la iniţiativa bibliotecarei Floare Driva,
bibliotecara şefă, cu ocazia manifestărilor organizate la întâlnirile cu scriitorii, a lansărilor de carte, sau
pur şi simplu când un scriitor trecea pragul bibliotecii, donând şi c te o carte. Nume ca Valeriu Anania,
George Anca, A.E Baconsky, Acad. Emil Condurachi, Horia Bădescu, Mihail Drumeş, Agata
Grigorescu-Bacovia, Al. Jebeleanu, Rodica Ojog-Braşoveanu, Mircea Sântimbreanu, Cella Serghi,
George Ţărnea, Ion Ţugui, Laurenţiu Ulici, Acad. Dimitrie Vatamaniuc, Ileana Vulpescu, Grigore Vieru,
Dan Zamfirescu sunt înscrise în zestrea bibliotecii.
Încă din anii 1960, manifestările cu cartea erau organizate de bibiliotecă cu concursul
colaboratorilor numeroşi, la care se adăugau personalităţi ale culturii româneşti. Toţi aceştia sunt înscrisi
în documentarul "Biblioteca şi sluitorii ei, aflat în colecţia instituţiei".
În 1991, Fenia Driva, bibliotecar principal la biblioteca orăşenească, a propus Inspectoratului
Judeţean de Cultură Vâlcea, preşedinte scriitorul Doru Moţoc, ca biblioteca din Călimăneşti să poarte
numele scriitorului A.E. Baconsky, legat de aceste locuri. La 16 decembrie 1991, biblioteca orăşenească
a fost botezată cu acest nume (Fig. 66).
La 10 iulie 1996, scriitorul Leon Baconsky, fratele lui A.E. Baconsky, a donat bibliotecii 100 de
volume aparţinând tatălui lor Pr. Eftimie Baconschi, din care 19 volume de autor A.E Baconsky, sunt cu
autograf pentru părinţii săi. Sora pictorului Virgil Moise, Mărioara a donat bibliotecii, după moartea
803
pictorului, 8 tablouri portret expuse la sala de lectură; între acestea se pot identifica portretele unor
oameni de cultură ca: Ioan Alexandru, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Dan Berindei, Marcian Bleahu,
Acad.Radu Grigorovici, mat. N. Simionescu.
Pictorul amator Mihai Scărlătescu a pictat pe zidul interior casa scării - sala de lectură, sub
genericul "Cartea Oltului", scriitorii care au scris despre Olt, iar cele 25 de tablouri donate se află în
expoziţia permanentă "Călimăneşti- odinioară". Tot aici şi-au făcut ucenicia, recitând din Eminescu,
Arghezi, Labiş, M.R Paraschivescu, A.E Baconsky ş.a, în vremea când erau elevi, actorii, scriitorii şi
oamenii de cultură de mai târziu: Florin şi Raluca Zamfirescu, Tudor D. Savu, Paula Morcov (Paula
Adriana Cozian) - scriitori, Ligia Olănescu Rizea, sociolog documentarist.
De-a lungul vremii, Biblioteca Orăşenească s-a situat pe primele locuri între bibliotecile
oreşeneşti din judeţ, palmaresul său înregistrând an de an locuri fruntaşe. Pentru a veni în sprijinul
cititorilor aflaţi la distanţă de Centru, s-au constituit filiale în afara celei din Căciulata (bibliotecar
Popescu Maria): 1995 - Filiala din Jiblea Veche, care a funcţionat în Căminul Cultural (retrocedat) şi
care funcţionează acum în spaţiul şcolii vechi (bibliotecar Hodorog Tatiana); 1997 - Filiala din Jiblea
Nouă, ce funcţionează în căminul cultural (bibliotecar Popescu Maria).
Între bibliotecarii care de a lungul anilor şi-au adus o contribuţie importantă la dezvoltarea
acestei instituţii s-au numărat: Driva Floare (1950-1980), Driva Fenia (19632000), Popescu Maria
(1974-), Zgripcea Florica (1975-), Tănăsoaica Georgeta (1979-), Boangiu Rodica (1980-1987), Zgripcea
Aurelia (1989-), Hodorog Tatiana (1992-), Ionescu Larisa (2004-).
Pentru a veni in sprijinul iubitorilor de frumos, a creatorilor de poezie, la 9 decembrie 1975 s-a
constituit cenaclul literar al tineretului „Armonii" - un cenaclu care îşi propunea promovarea literaturii
scrise de cenaclişti, muzică şi pictură. Era condus de înv. Maria Dulcă, prof. coord. Vişoiu Nicolae,
secretar Fenia Driva. Reuniunea inaugurală a avut loc la 18 decembrie 1975, la care au fost prezenţi
poetul George Ţărnea, redactor la ziarul „Orizont", George Achim şi tineri cenaclişti elevi, asistenţi
medicali, funcţionari. Ulterior, dintre ei s-au afirmat pe tărâmul creaţiei Paula Morcov (pseud. lit Paula
Adriana Cozian), Ligia Olănescu. Cenaclul a funcţionat doar până în 1976.
Peste ani, în 4 aprilie 1991, s-a constituit Cenaclul literar „ A.E. Baconsky ", unde au participat
pasionaţi ai cărţii, prof. coord. D. Mitrana, istoric si critic literar, secretar Fenia Driva, membru de
onoare al Cenaclului prof. Savu Victoria. La începuturile cenaclului erau prezenţi medicul publicist Gh.
Mămularu, pictor Mihai Scărlătescu, Nicolae Ciutacu, poet (pseudonim N. Creion), prof. Geantă Cristi,
Sanda Alecu, scriitor, Marieta Ţuianu, Ion Rizea ş.a. La 28 iunie 1991 au fost desemnaţi ca membrii de
onoare ai Cenaclului, scriitorii Alexandru Jebeleanu, redactor. „Orizont" Timişoara, directorul Editurii
Facla, Doru Moţoc scriitor din Râmnicu Vâlcea.
În 2001 a avut loc o nouă reorganizare a Cenaclului, preşedinte Prof D.Mitrana, secretar Geantă
Cristi. Membri cenaclişti Mămularu Gh, Fenia Driva, Ghinoiu Nicolae, Scărlătescu Mihai, Zamfira
804
Dincă, Trocaru Elena (Odette), ing Zamfir Tiberiu, Prof. Tăbăcuţu Ion, Marrie Jeanne Taloş, Valentin
Munteanu, ing. Grigore Arnăutu, prof. Damaş Carmen, Ioana Căpruci, Georgeta Tretelnitchi. Din 2002
preşedinte al Cenaclului devine ing. Tiberiu Zamfir; cenaclişti: Alecu Sanda, M. Scărlătescu, Georgeta
Tretelnitchi, Ghinoiu Nicolae, Geantă Cristi.
7.4.2. Casa de Cultură Călimăneşti

În anul 1968 a fost înfiinţată în Călimăneşti Casa de Cultură. Sediul a fost stabilit în clădirea
construită de Societatea „Govora-Călimaneşti" în anii 1911-1912 şi unde a funcţionat uzina electrică.
Dintre responsabilii culturali şi apoi directorii Casei de Cultură, care s-au remarcat de-a lungul anilor, îi
menţionăm pe Macarie Ion, Saita Ion, Creangă Ion, Vochin Crasin, Baniţă Dumitru, Mohanu Nicolae,
Carneanu Cornel, Mihai Ion, Cernea Gheorghe, Cinca Aurel, Baidan Aurel, Firescu Teodor, David Ion,
Ghinoiu Nicolae, Andra Lăzărescu şi Mihaela Dobrescu, Popa Mare Constanţa, Plavitescu Constantin,
Doina Constantinescu, Roznovan Constantin, Sanda Mesea, Ciovana Gheorghe, Mioara Ravasel, Tufiş
Gheorghe.
În calendarul manifestarilor Casei de Cultura era prezent teatrul, ansamblul de cântece şi dansuri
populare "Doina Oltului"; se organizau, până în 1989, săptămânal conferinţe medicale, unde medicii
vorbeau despre afecţiunile tratate în staţiunea Călimaneşti - Căciulata, Conferinţele erau susţinute de
către: Negulescu Nicolae, Talos Lidia, Talos Maluteanu, Dragomir Constantin, Popescu Elena, Orban
Aurel, Predescu Nicolae, Mămularu Pansela, Mămularu Gheorghe şi alţii. În perioada estivală, teatrele
din Bucureşti, Craiova, Petroşani, Cluj-Napoca, Reşiţa, prezentau spectacole de teatru şi varietăţi, iar
Teatrul de Stat "Alexandru Davilla" din Piteşti avea uneori stagiune permanentă.
În cadrul Casei de cultură a funcţionat şi un teatru amator, care a întrunit nu numai aprecierea
publicului din localitate, ci a obţinut rezultate meritorii la diferite concursuri regionale sau naţionale.
Spre exemplu, în 1961 s-a pus în scena piesa Omul care a văzut moartea de Victor Eftimiu, în regia lui
Ion Dumitrescu; piesa a fost reluată în 1965 sub direcţia regizorului D.D. Neleanu de la "Teatrul Mic"
din Bucureşti, cu următoarea distribuţie: Constantin Roznovan, Alexandru Bălaşel, Aurel Baidan, Maria
Baidan, Emilian Popescu, Alexandrina Prunescu, Julieta Constantinopol. Piesa obţine în cadrul
Festivalului Bienal de Teatru "I.L.Caragiale" (1965) premiul II şi medalia de argint pe ţară. Un alt
rezultat merituos l-a constituit promovarea, pentru a doua oară, în finala pe ţară, la următoarea Bienală
(1968), cu piesa Se caută un mincinos de Psathas, în regia actorului Ion Dumitrescu din Bucureşti.
Actorul Constantin Roznovan, interpretul rolului principal, primeşte premiul special de interpretare 1.
Important de amintit este şi momentul închegării, în primăvara anului 1969, a ansamblului
folcloric Doina Oltului, animat de Gheorghe Deaconu, Directorul Casei Judeţene de Creaţie, Aurel
Cinca - instructor coregraf, Dumitru Baniţa - directorul Casei de Cultură, sub conducerea dirijorului
1 Fenia Driva, Călimăneşti - Căciulata - Cozia: un alt fel de ghid, R mnicu V lcea, Editura Conphys, 2002, pp. 16-20.
805
Mihai Preda Andronie. Doina Oltului a beneficiat de îndrumarea unor artişti de prim rang ca Ionel
Budişteanu si Tita Sevar, bucur ndu-se în acelaşi timp de vocea regretatei Filofteia Lăcătuşu (dispărută
în cutremurul din 1977).
Ansamblul Doina Oltului a efectuat primul turneu în străinatate în zilele de 7-17 iunie 1969 la
Tolbuhin (Bulgaria), unde evoluează în cadrul "Zilelor culturale dobrogene". Un an mai t rziu, la 3-8
iulie 1970, ansamblul va participa la Ohrid (Macedonia) la cel deal III-lea Festival Balcanic de Folclor,
cu un spectacol inedit "Fedeleşul", care transpune un moment din ceremonialul nunţii vâlcene. În 22-26
iulie 1972, Doina Oltului va participa la Tarcento (Italia), la al VIII-lea Festival Internaţional de Folclor
"Europa inimilor" („Europa dei cuori")1.
Ansamblul Doina Oltului a obţinut numeroase premii în cadrul Festivalului National "Cântarea
României", din care amintim doar c teva: Premiul I - 1977 şi 1978, Premiul II - 1979, Premiul II - 1978.
După 1989, ansamblul s-a destrămat şi abia în anul 2004, cu sprijinul primarului Ilie Amuzan şi
sub directa îndrumare a coregrafului Cinca Aurel, formaţia de cântece şi dansuri Doina Oltului a fost
refăcut cu alt repertoriu şi alţi dansatori: Busui Florin, Busui Gheorghe, Ciutu Costel, Miu Cătălin,
Zuduluf Adrian, Berbece Mihai, Petrescu Marian, Turlea Andreia, Iordache Carmen, Stoica Ana Maria,
Zgripcea Mihaela, Stanca Mihaela, Biserica Roxana. Taraful actual este format din: Draguşin Ion
(vioara) - şeful orchestrei, Răducu Ionica (vioara), Bratu Marcel (acordeon), Diuras Sevastian
(acordeon), Manu Pascu (contrabas), Bodalca Dumitru (nai), Ungureanu David (vioară), Harcea
Dumitru (ţambal), Nuţa Gheorghe (vioară); soliştii: Ion Lupu, Tatiana Marcoianu şi Carmen Iordache.
„ Cântecele Oltului"
„Cântecele Oltului" reprezintă o manifestare culturală naţională foarte importantă şi cunoscută
peste tot în ţară, organizată la Călimăneşti. Festival de largă strălucire şi reprezentare valorică, ce are loc
în prima săptăm nă a lunii august, îşi propune drept obiectiv „exprimarea profund autentică a
folclorului tradiţional specific meleagurilor străbătute de apele Oltului" .
Festivalul a debutat în vara anului 1969, 1-3 august, la Făgăraş, unde au participat judeţele
Vâlcea, Harghita, Covasna, Sibiu, Olt, Braşov, iar în 1970 la Călimăneşti, unde a fost un cadru inedit al
festivalului, în Parcul Ostrov, d nd festivalului proporţiile unei mari sărbători. Toate ediţiile ulterioare se
vor organiza la Călimăneşti. În 16-17 august 2008, Festivalul Naţional „Cântecele Oltului", a ajuns la
ediţia 40.
Permanenţele Coziei.
Manifestarea a fost iniţiată în anul 1980 de către Gigi Cernea, director al Casei de Cultură şi a
fost organizată până în 1989. Manifestarea s-a bucurat de participarea reprezentanţilor din mai multe
staţiuni din ţară: Amara, Buziaş, Predeal, Pucioasa, Geoagiu-Băi, Vatra Dornei, Borsec, Govora,
1Gheorghe Deaconu, Patrimoniul documentar al culturii tradiţionale din Vâlcea (1968-2008), R mnicu Vlcea, 2008, pp. 93-
96, 100.
806
Olăneşti. Erau abordate teme ca literatura, arta plastică, muzica, concursul Ilustrate de la izvoarele de
săntate, seri cultural- distractive, piese de teatru.
Teatrul de păpuşi
A fost înfiinţat în 1978 sub coordonarea profesorului Ion David, metodist la Casa de Cultură.
începând cu anul 1981, în colaborare cu Teatrul de păpuşi din Craiova, a fost pus în scenă un repertoriu
bogat: „Capra cu trei iezi", „Elefantul păcălit", „Nu este locul să te joci cu focul". Dintre păpuşarii
pasionaţi îi amintim pe: Irina Caplescu, Mioara Cristea, Nuşa Cuprian, Mariana Piersică, Ion David1.
Tabăra internaţională de pictură "Vlaicu Ionescu "
Această acţiune culturală a fost iniţiată în iulie 2007, devenind un eveniment cultural important,
organizat prin intermediul Departamentului UNESCO - coordonator proiect, dr. Nicoleta Zagura şi
Primăria oraşului Călimăneşti, reprezentată de ing. Ilie Amuzan, primar al oraşului. Ediţia I s-a
desfăşurat în zilele de 28 iulie-12 august 2007, cu participarea internaţională: Andorra - Faust Campama,
Bulgaria - Peter Mitchev, Tatiana Popova, Franţa - Patricia Greco (elevă), Georgia - Zaal Lobjanidze,
Italia - Adriana Bădescu, Stefano Priori, Lituania - Rolana Ceckauskaite, Edita Matulionyte; Republica
Moldova - Octav Esinencu, Leo Zagura (elev), Rom nia - Ana Maria Gruia, Ana Asavei, Eugen
Raportoru, Costică Onuţă, Mihai Scărlătescu (Călimăneşti), Denisa Colibaba (Călimăneşti), Loredana
Talpoş (Călimăneşti), Slovenia - Lojze Kalinsek, Rusia- Olga Fomina, Marcel Corober, Ucraina - Petre
Asimionesei. Ediţia a II-a a Taberei internaţionale de pictură "Vlaicu Ionescu" s-a desfăşurat în zilele de
11 iulie - 20 iulie 2008, particip nd artişti din Andorra, Bulgaria, Lituania, Republica Moldova, Rom nia,
Ucraina. In patrimoniul Primăriei se află 41 de tablouri aparţinând pictorilor prezenţi la cele două ediţii,
ele fiind expuse în sala de Consiliu a Primăriei.
7.5. Turismul
În anul 1997, edilii oraşului Călimăneşti, au elaborat o strategie economică menită să pună în
valoare potenţialul turistic al oraşului. Conform unei adrese venite din partea Ministerului Turismului, în
12 noiembrie 1996, prin intermediul Consiliului Judeţean
V lcea, se solicita autorităţilor locale să înfiinţeze o comisie de specialitate pentru turism 2. În
acest sens, autorităţile locale primeau un model cadru de atribuţii, în domeniul turismului.
Conform acelui model de plan, comisia de turism trebuia: să urmărească modul în care era
asigurată protecţia substanţelor minerale utile, existente în zonă, ce urmau să fie utilizate în scop
curativ şi turistic ; să urmărească cum se efectuează protecţia şi conservarea monumentelor
istorice şi de arhitectură, a parcurilor şi rezervaţiilor naturale. Acestea reprezentau temeiuri
1 Fenia Driva, op. cit., p. 20.

2Arhiva Primăriei Călimăneşti, dosar nenumerotat. Acest demers trebuia să fie conform cu art. 36 al Legii 69/1991,
privind organizarea de comisii de specialitate în diverse domenii de activitate.
807
importante pentru o configuraţie atractivă a oraşului; să monitorizeze omologarea şi întreţinerea
traseelor montane şi a pârtiilor de schi şi agrement; să asigure protecţia turiştilor din munţi; să
controleze intenţiile şi demersurile juridice de înfiinţare a unor birouri turistice, dar şi să aibă în
vedere maniera în care sunt întocmite calendarele manifestărilor culturale, religioase, ştiinţifice
(Fig. 54).
Structuri de primire turistică din Călimăneşti-Căciulata
Datorită atracţiilor naturale şi antropice deosebite din staţiune şi din împrejurimi, a

factorilor naturali de cură, în staţiune au fost construite o serie de unităţi de cazare, încă din 1882
-1884.
Evoluţia capacităţii de cazare pe tipuri de unităţi 1989 - 20044:

1989 2004
Tip unitate Nr. unităţi Nr. camere Nr. locuri Nr. unităţi Nr. camere Nr. locuri
Hoteluri 6 1.227 2.393 5 1.057 2.128
Moteluri - - - 2 48 96
Hanuri 2 97 216 - - -
Vile - - - 19 341 741
Cabane - - - 1 10 23
turistice
Pensiuni - - - 8 61 131
urbane
Case de 42 624 1.421 - - -
odihnă
Popasuri 3 209 552 1 16 32
Căsuţe - - - 2 120 274
turistice
TOTAL 53 2.157 4.582 38 1.653 3.425
După 1990 au apărut structuri noi de cazare turistică, precum vilele (în anul 2004 funcţionând 19
astfel de unităţi) şi pensiunile urbane (în număr de 8, la nivelul anului 2004).
Structura capacităţii de cazare pe tipuri de unităţi în anul 2004, comparativ cu anul 1989, se
prezenta astfel:
• Dacă în anul 1989 numărul structurilor de cazare era de 53, dintre care 42 case de
odihnă, în 2004, acesta este de 38.
• În anul 1989, o pondere importantă în capacitatea de cazare o deţineau casele de
odihnă, acestea fiind în număr de 42, având 624 camere şi 1.421 locuri. La nivelul anului 1989,
existau 53 unităţi, cu 2.157 camere şi 4.582 locuri.
Comparativ cu anul 1989, în 2004, structura unităţilor de cazare s-a diversificat; cele 38
de unităţi de cazare au 1.653 de camere şi 3.425 locuri.
La nivelul anului 2004, strucutura capacităţii de cazare din Călimăneşti este următoarea:
808
• din totalul de 38 unităţi, 6 unităţi sunt de 3*, 16 unităţi sunt de 2* şi, respective, 16
unităţi sunt de 1*;
• din cele 3.425 de locuri, 139 sunt de 3* (respectiv 4,1 %); 2.058 de 2* (respectiv 60 %) şi
1.390 de 1* (respectiv 35,9 %);
• din cele 139 locuri de cazare de 3*, 67,7 % sunt în vile şi 32,3 % în pensiuni
urbane;
• cele 2.058 locuri de cazare de 2* au următoarea distribuţie pe tipuri de unităţi de cazare:
89,4 % în hoteluri; 0,7 % în moteluri; 7,2 % în vile; 2,7 % în pensiuni urbane;
• cele 1.390 de locuri de cazare de 1* au următoarea distribuţie pe tipuri de unităţi de
cazare: 20,7 % în hoteluri; 5,8 % în moteluri; 35,9 % în vile; 1,7 % în cabane turistice; 2,3 % în
pensiuni urbane; 2,3 % în popasuri şi respectiv 31,3 % în căsuţe turistice;
• la nivelul hotelurilor 86,5 % din locurile de cazare sunt de 2*, restul de 13,5 % fiind de
1*.
Hotelul Căciulata a fost modernizat, fiind clasat la 3*. Alte două hoteluri, respectiv Cozia şi
Oltul, au fost renovate şi modernizate şi supuse procedurii de reclasificare. De altfel, încă din 1993,
Hotelul „Oltul" a primit distincţia „Steaua de Aur" atribuită de Direcţia pentru Iniţiative în Afaceri cu
sediul în San Antonio, Texas. Printr-o scrisoare oficială adresată hotelului „Oltul", în atenţia
managerului general Ioana Drăguţă, Direcţia pentru Iniţiative în Afaceri (Business Initiative Directions),
prin preşedintele său Makolm F. Plaeger, a anunţat această prestigioasă veste. Premiul urma să fie
înmânat la cea de-a 19- a ceremonie ce urma să se desfăşoare la Madrid 1. În staţiune mai există hotelul
Vâlcea, cu circuit închis, aflat în administrarea Serviciului Român de Informaţii. Acesta are o capacitate
de 200 de camere şi 400 de locuri.
Unităţi de alimentaţie din Călimăneşti
La nivelul anului 2004, în localitate funcţionau 8 restaurante, cu un total de 2.312 locuri la mese
şi 332 locuri la mese pe terasă. Majoritatea acestora se regăsesc în componenţa unor unităţi de cazare, în
principal hoteluri (Căciulata, Cozia, Oltul, Central, Traian). Raportul dintre numărul locurilor la masă şi
numărul locurilor de cazare este de 1,12, raport ce arată o distribuţie destul de echilibrată.
Judeţul Vâlcea a fost cel mai puţin afectat de descreşterea activităţilor din turism. Tendinţele
descrescătoare înregistrate în turism sunt atenuate de aşa numitul „turism social", care reprezintă fluxul
de turişti care vizitează regiunea mulţumită subvenţiilor sociale de la bugetul statului. De fapt, cazarea în
staţiunile balneoclimaterice este subvenţionată pentru persoane care suferă de anumite boli şi pentru
bătrâni. Acest segment de turism este prin definiţie caracterizat prin cheltuieli reduse (în Vâlcea - 52%
din totalul locurilor de cazare şi 70% din numărul vizitatorilor în localităţile balneoclimaterice).
1 Hotelul „Oltul" din Căciulata a primit Steaua de Aur!, în „Cronica", Râmnicu Vâlcea, anul IV, nr. 954, 27 octombrie 1993.
809
Considerată perla staţiunilor de pe Valea Oltului, Călimăneşti - Căciulata este renumită pentru
efectele terapeutice ale apelor sale minerale, pentru bioclimatul său şi pentru numeroasele puncte de
atracţie turistică din zonă. Conform Institutului Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi
Balneoclimatologie - Ministerul Sănătăţii şi Familiei, staţiunea Călimăneşti - Căciulata se încadrează în
categoria staţiunilor balneoclimaterice de interes general din Rom nia.
Totodată, conform H.G. nr. 1122/2002, Direcţia Generală de Autorizare a Autorităţii Naţionale
pentru Turism din cadrul Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, atestă Călimăneşti -
Căciulata ca staţiune turistică balneară, ce dispune de resurse de substanţe minerale, ştiinţific dovedite şi
tradiţional recunoscute ca eficiente terapeutic, de instalaţii specifice pentru cură şi care au o organizare
ce permite acordarea asistenţei medicale balneare în condiţii corespunzătoare.
Potenţialul turistic al arealelor din împrejurimi
Resursele turistice naturale din staţiune şi din împrejurimi sunt reprezentate de:
• Munţii Cozia - masiv muntos situat în SV Munţilor Făgăraş, prezintă forme de relief de un
pitoresc deosebit (abrupturi, creste zimţate, turnuri, mici escavaţii de peşteri, forme antropomorfe, ca de
pildă: "Sfinxul Coziei", "Ciobănaşul", "Haiducul", "Ursul", "Faraonul" etc.). Altitudine maximă este
1.660 m (vf. Cozia).
• Parcul Naţional Cozia - Masivul Cozia este străbătut de apele râului Olt prin defileul Gura
Lotrului - Cozia, fiind constituit într-un parc (17.100 ha) de o deosebită originalitate, cu un specific
aparte, care s-a păstrat în decursul vremurilor, mai ales sub aspect geologic, naturalistic şi peisagistic.
Din punct de vedere botanic, există aici una dintre cele mai pitoreşti şi valoroase colecţii de plante din
judeţul Vâlcea şi poate chiar din ţară. Doar sub aspect floristic în acest spaţiu sunt identificate
aproximativ 800 de specii decorative. Se găsesc laolaltă plante alpine, subalpine, plante termofile şi
plante rare (garofiţa de munte, iedera albă, laleaua pestriţă, mixandrele de stâncă, floarea de colţ). Şi
fauna este bine reprezentată, cele mai importante specii fiind capra neagră şi râsul dar şi speciile de
origine mediteraneană, scorpionul şi vipera cu corn.
Defileul Oltului - parte integrantă a parcului - este un coridor ecologic deschis păsărilor în
migraţia lor spre Europa (Lăstunul de stâncă).
Oltul - In aval de confluenţa cu râul Cibin, Oltul îşi croieşte, pe o distanţă de circa 40 km (între
Turnu Roşu şi Călimăneşti), unul dintre cele mai mari şi spectaculoase defilee din Carpaţii româneşti,
străpungând transversal, de la N la S, Carpaţii Meridionali.
• Munţii Căpăţânii - se întind de la Călimăneşti până la Vaideeni, având cele mai ridicate
înălţimi în partea vestică a masivului Năruţiu (1.550 m în Cârligele Olăneştilor). Din acest nod geografic
pornesc spre nord numeroase contraforturi muntoase scurte şi înclinate iar spre Olt culmi cu aspect de
muchii punctate de v rfurile: Sturii - 1.380 m, Foarfeca - 857 m, Plaiul Lotrişorului - 876 m, Vârful
Olăneştilor - 1.416 m, Dosul Pământului - 1.219 m, Fruntea lui Dat - 1.1.79 m.
810
Piramidele din Valea Stăncioiului (Râmnicu Vâlcea). Cunoscută şi sub numele de Piramidele
de Pământ, rezervaţia geologică este extinsă pe o suprafaţă de 12 ha.
Resursele turistice antropice din staţiune şi din împrejurimi sunt reprezentate de:
• Ansamblul Mânăstirea Cozia, cel mai vechi şi mai important monument de arhitectură şi artă
medievală din Ţara Românească, este situată la 5 km de staţiune şi datează din anii 1387-1388, fiind
ctitoria domnitorului Mircea cel Bătrân, care este îngropat aici. În cadrul Mânăstirii, se pot vedea picturi
murale datând din 1391. Din ansamblul arhitectonic de la Cozia se remarcă biserica bolniţei, construită
la începutul secolului al XVI-lea, care păstrează în interior frescele originale, printre chipurile zugrăvite
fiind şi portretul lui Mircea cel Bătrân şi a fiului său. Muzeul Mânăstirii Cozia adăposteşte o valoroasă
colecţie de icoane. Monument UNESCO.
• Mănăstirea Turnu - ce poartă hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului - a fost ctitorită
în anul 1676 de către mitropolitul Varlaam. Este un monument istoric şi de arhitectură religioasă. În
apropierea acestui vechi aşezământ monastic se păstrează şi astăzi unele vestigii istorice renumite cum
ar fi : castrul roman "Arutela", stânca de piatră numită "Masa lui Traian" şi băile termale de la Bivolari -
pe malul st ng al Oltului.
• Schitul Ostrov, ctitorită de Neagoe Basarab şi construită între anii 1518-1522. Păstrează
picturi murale interioare din 1752-1755. Este situată pe o insulă din mijlocul Oltului, unde este amenajat
şi un parc cu circa 50 de specii de arbori şi arbuşti.
• Mănăstirea Cornetu, ce poartă hramul Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, este situată la
20 km de staţiune, în apropiere de Brezoi, în satul Călineşti. Mânăstirea a fost ctitorită în anul 1666 de
vornicul Marej Băsescu.
• Mănăstirea Stănişoara (5 km de staţiune), ctitorită în anul 1747, este un vechi monument
istoric şi de arhitectură religioasă.
Baze de tratament
În ceea ce priveşte dotările pentru turismul balnear, staţiunea Călimăneşti - Căciulata dispune de
instalaţii de tratament în cadrul hotelurilor deschise tot timpul anului.
Instalaţii de tratament şi proceduri de tratament:buvete cu ape minerale pentru cură internă;
bazine cu apă termală pentru kinetoterapie; instalaţii pentru hidroterapie: afuziuni, băi de plante, băi cu
bioxid de carbon, duş scoţian, duş subacval, băi parţiale sau totale, băi galvanice, duş - masaj;
împachetări cu parafină; inhaloterapie (inhalaţii); instalaţii pentru aerosoloterapie; instalaţii pentru
electroterapie; sală de gimnastică medicală; acupunctură; ştrand termal cu apă sulfuroasă, în aer liber,
pentru afecţiuni reumatismale; laboratoare pentru teste funcţionale; cabinete medicale pentru diverse acţiuni.
Bazele de tratament aferente hotelurilor din staţiune sunt următoarele:Călimăneşti - pentru
Hotel Central, cu 2.200 proceduri om/zi posibile (Fig. 67); Cozia - pentru hotelurile Căciulata, Cozia,
Oltul, cu 3.100 proceduri om/zi posibile; V lcea - pentru hotel Vâlcea (cu circuit închis, în administrarea
811
Serviciului Român de Informaţii); 5 cabinete medicale pentru hotelurile Căciulata, Cozia, Oltul; 1
cabinet medical pentru Hotel Central.
Căciulata găzduieşte un sanatoriu de copii profilat pe tratamentul urmărilor hepatitei. Tot aici se
află şi singurul sanatoriu din ţară pentru cei bolnavi de silicoză.
În staţiunea Călimăneşti se află o clinică aparţinând Institutului de Balneofizioterapie şi
Recuperare Medicală din Bucureşti, o secţie a Catedrei de specialitate din cadrul Universităţii de
Medicină şi Farmacie Bucureşti, precum şi o staţie de îmbuteliere a apei minerale.
Dotări de agrement
Posibilităţile de agrement la nivelul staţiunii sunt diverse, de la drumeţii montane, la vizitarea
obiectivelor religioase şi culturale din împrejurimi. Totodată, în staţiune există un număr redus de dotări
specifice de agrement, care să poată oferi turiştilor posibilitatea petrecerii plăcute a timpului liber.
Dotările de agrement din staţiune sunt: piscine acoperite, cu apă geotermală (Hotel Central - 2 bazine, 30
locuri concomitent; Hotel Cozia - 2 bazine, 40 locuri concomitent); descoperite: Hotel Oltul - 1 bazin,
60 locuri concomitent; Popas turistic Căciulata - 1 bazin, 60 locuri concomitent; Ştrand Călimăneşti - 2
bazine, 80 locuri concomitent; terenuri de sport - 4 terenuri de tenis la complexul hotelier Oltul - Cozia -
Căciulata; săli de gimnastică (hotelurile Căciulata, Cozia, Oltul) aFig. 70]; cinematograf; biblioteci
(hotelurile Căciulata, Olt, Central); săli de jocuri; discotecă (Fig. 55, 56, 57,58, 59, 60, 61, 62, 63).
Forme de turism practicabile
Resursele naturale şi antropice bogate şi diversificate din această zonă, oferă posibilitatea
practicării mai multor forme de turism, dintre care cele mai reprezentative sunt:
• Turismul balnear (formă de turism practicată la nivelul staţiunii). Factorii naturali de cură la
nivelul staţiunii Călimăneşti - Căciulata sunt reprezentaţi de bioclimatul sedativ de cruţare şi de apele
minerale;
• Turismul montan - drumeţie montană - este favorizat de existenţa a mai multor trasee
montane practicabile de către iubitorii de munte:
- Căciulata - Păuşa - Dealul Păuşa - Curmătura "La Troiţă" - Poiana Stânişoarei - Muchia
Vlădesei - Muntele Durduc;
- Căciulata - Cozia - Poiana Bivolari - Stâna "La Muşeţel" - Curmătura "La Troiţă" -
Poiana Stânişoarei
• Turismul pentru agrement nautic - se poate practica pe r ul Olt (hidrobiciclete, şalupe de
agrement, plimbări cu vaporaşul, piscine plutitoare etc.). În prezent dotările sunt insuficiente, dar
prezenţa lor în staţiune se poate constitui ca un important punct de atracţie pentru turişti.
• Turismul de vânătoare şi pescuit sportiv - se poate practica datorită faunei şi ihtiofaunei
bogate şi diversificate ce populează Munţii Cozia, apele repezi de munte şi r ul Olt.
812
• Turismul cultural şi de pelerinaje - existenţa în împrejurimi a numeroase biserici şi
mănăstiri, cu un patrimoniu cultural inestimabil, fac din staţiunea Călimăneşti - Căciulata un
important punct de atracţie pentru pelerini şi pentru iubitorii de artă, istorie şi cultură.
Turismul de circulaţie/tranzit - este favorizat de amplasarea staţiunii pe drumul european E
81 (Halmeu - Satu Mare - Cluj Napoca - Sebeş - Sibiu - Piteşti - Bucureşti), ce leagă Ardealul de
capitală.
Turismul la sfârşit de săptămână - este o formă de turism care este tot mai larg practicată de
populaţia din mediul urban. Amplasarea staţiunii la 18 km de Râmnicu Vâlcea, 49 km de Curtea de
Argeş stimulează această formă de turism.
• Turismul de odihnă şi recreere - se practică şi în prezent, mai ales în perioada estivală.
•În plus, amplasarea staţiunii Călimăneşti de-a lungul unei importante căi de acces, respectiv
drumul european E81, ce leagă Ardealul de Bucureşti, situarea în apropiere a unor importante oraşe,
precum Râmnicu Vâlcea (18 km), Curtea de Argeş (50 km), Sibiu (81 km), Piteşti (90 km), prezenţa
factorilor naturali, dar şi a monumentelor culturale şi religioase din zonă, oferă Călimăneştiului un
cadru favorabil practicării dezvoltării turismului de afaceri tot timpul anului. O parte din structurile de
primire turistică din staţiune deţin deja o bază tehnico - materială necesară organizării de conferinţe,
convenţii, reuniuni, târguri etc., precum:
• Hotel Căciulata - 3 săli de conferinţă cu o capacitate de până la 50 de locuri cu
dotările corespunzătoare (retroproiector, ecran);
• Hotel Oltul - 2 săli de conferinţe cu o capacitate de până la 80 de locuri cu
dotările corespunzătoare;
• Hotel Cozia - o sală polivalentă cu o capacitate de 220 locuri;
• Hotel Central - săli de conferinţe.
Datorită îmbunătăţirii ofertei specifice, turismul de afaceri s-a dezvoltat în ultimii ani asfel înc t,
dacă în anul 2000 acesta deţinea o pondere de 12 %, în anul 2004 această pondere este de 17 % -
devenind astfel a doua formă de turism ca importanţă, practicată în cadrul staţiunii, cu largi perspective
de creştere în anii următori - evoluţia principalelor forme de turism practicate în Călimăneşti se observă
în tabelul şi graficul de mai jos:
În ultimii patru ani, la nivelul staţiunii Călimăneşti - Căciulata, principalele forme de turism
practicabile au cunoscut următoarea evoluţie:
813
• turismul balnear a cunoscut o tendinţă descendentă, astfel încât, dacă în anul
2000 acesta deţinea o pondere de 73 %, în anul 2004 ponderea acestuia este de 66 %;
• turismul de afaceri s-a dezvoltat în ultimii ani, datorită îmbunătăţirii ofertei
specifice acestei forme de turism, astfel încât dacă în anul 2000 acesta deţinea o pondere
de 12 %, în anul 2004 această pondere este de 17 %;
• la nivelul anului 2004, turismul de odihnă atrage 12 % din preferinţele
turiştilor, iar cel de tranzit 5 %.
80
ANUL 2000 2001 2002 2003 2004
FORMADETURISM
%
70
□ Turism balnear
%
Turism balnear 73% 72% 70% 68% de odihna
□ Turism 66%
60
Turism de odihnă 12% 10% 13% □ Turism
13% de afaceri
12%
%
Turism de afaceri 12% 13% 13% 14% 17%
□ Turism de tranzit
50
Turism%de tranzit 3% 5% 4% 5% 5%
40 Q.
2000
% 2001 2002 2003 2004
30
%
20
%
10
%
0%
Cererea de servicii turistice
Pentru a putea analiza fenomenul turistic din staţiunea Călimăneşti - Căciulata este
necesară evidenţierea fluxului de turişti către această zonă.
Cererea turistică înregistrată în staţiunea Călimăneşti - Căciulata 1
An Nr. turişti înnoptări (zile-turist) Sejur mediu (zile/turist) Grad mediu

re (%)
Total Români Străini Total Români Străini Total Români Străini
1 Datele ne-au fost puse la dispoziţie de primăria Călimăneşti.

814
1988 151.332 148.714 2.618 1.049.778 1.036.507 13.271 6,9 7,0 5,1 71,8
1989 161.863 158.934 2.929 1.121.960 1.093.187 28.773 6,9 6,9 9,8 68,4
2003 86.344 84.467 1.877 765.796 759.258 6.538 8,9 9,0 3,5 66,0
2004 91.476 89.765 1.711 817.431 811.563 5.868 8,9 9,0 3,4 67.0
Analiza circulaţiei turistice pentru perioada 1988 - 1989, comparativ cu perioada 2003 - 2004, reflectă următoarele
aspecte:
• anul 1989 se caracterizează la nivelul întregii ţări printr-o tendinţă generală

ascendentă, cu ritmuri medii anuale ridicate (6,7%);
• în 1989, circulaţia turistică la nivelul întregii ţări şi la nivelul staţiunii Călimăneşti
- Căciulata atinge un punct de maxim, moment care coincide cu apropierea de un prag de
saturare a cererii;
• la nivelul anului 1988 se înregistrau 151.332 turişti, dintre care 148.714 turişti
români, respectiv 98,3 % şi 2.618 turişti străini, respectiv 1,7%;
• la nivelul anului 1988, gradul mediu de ocupare al locurilor a fost de 71,8%;
• la nivelul anului 1989 se înregistrau 161.863 turişti, dintre care 158.934 turişti
români, respectiv 98,2 % şi 2.929 turişti străini, respectiv 1,8 %;
la nivelul anului 1989, gradul mediu de ocupare al locurilor a fost de 68,4%;
• după 1990, ca urmare a deteriorării sensibile a condiţiilor de viaţă pentru
majoritatea populaţiei, precum şi a calităţii tot mai slabe a serviciilor turistice prestate,
circulaţia turistică prezintă o tendinţă descrescătoare în ritmuri accelerate (peste 10% anual).
Scăderea calităţii serviciilor turistice a determinat ca cei cu posibilităţi financiare mai ridicate
să opteze pentru vacanţe în străinătate. Astfel numărul turiştilor s-a redus dramatic, în perioada
2000 - 2003 ajungând la mai puţin de jumătate faţă de perioada de v rf (anul 1989);
• tot după 1989, dimensiunile circulaţiei turistice nu sunt redate cu fidelitate de către
indicatorul "turişti cazaţi", mai multe categorii de turişti (persoanele care merg în vizită la rude
şi/sau prieteni şi beneficiază de găzduire în locuinţele acestora, cei care apelează la spaţiile de
cazare neomologate - case ale localnicilor, campinguri şi popasuri turistice improvizate etc. - şi
cei care îşi petrec vacanţele sau sfârşitul de săptămână în reşedinţele secundare proprii) nefiind
înregistraţi în statisticile oficiale; potrivit unor evaluări, numărul acestor turişti se ridică la o
valoare considerabilă;
• numărul de turişti la nivelul anului 2004 a fost de 91.476 în creştere cu 5,9 % faţă
de anul precedent, când se înregistrau 86.344 turişti;
815
numărul turiştilor români a crescut de la 84.467, în 2003, la 89.765, în 2004, respectiv cu 6,3
%, iar cel al turiştilor străini a scăzut de la 1.877, în 2003 la 1.711, în 2004, respectiv cu 8,8 %;
• gradul de ocupare al locurilor, în anul 2004 a fost de 67,0 %, în creştere cu 1,5 % faţă de cea
înregistrată în anul precedent, când era de 66,0 %.
În ceea ce priveşte evoluţia turiştilor pe categorii de vârstă în perioada 2000-2004, aceasta a fost
următoarea:
• la nivelul anului 2004, structura turiştilor pe grupe de vârstă este următoarea: 10% sub 25 de
ani, 22% între 26 - 35 ani; 26 % între 36 - 45 ani; 26 % între 46 - 60 ani, 16% peste 60 de ani;
• se remarcă o creştere a ponderii turiştilor tineri cu vârste până în 45 ani, ce au optat pentru
staţiunea Călimăneşti - Căciulata.
Dinamica evoluţiei turiştilor pe categorii de vârstă
' ANUL GRUPE DEVÂRSTĂ...^^^ 2000 2001 2002 2003 2004

(prognoza)
SUB 25 ANI 6% 9% 8% 9% 10%
INTRE 26-35 17% 19% 20% 19% 22%

INTRE 36-45 21% 24% 26% 25% 26%
INTRE 46-60 30% 25% 27% 28% 26%
PESTE 60 26% 23% 19% 19% 16%
H
I
30% 25% 20% 15% 10% 50^ 0%
2000 2001 2002 2003
rET 2004 □ 0-25
□ 26-35
Perspective ale susţinerii şi dezvoltării □ 36-45
□ 46-60
turismului balnear la nivelul staţiunii Călimăneşti - Căciulata
□ 60-
Dintr-o analiză comparativă a tipurilor de structuri de primire

turistică şi tarifelor pentru cazare practicate la nivelul staţiunii
Călimăneşti - Căciulata şi staţiunilor concurente acesteia, reies c teva aspecte importante astfel:
816
• Sub raport preţ -servicii de cazare, staţiunea Călimăneşti - Căciulata oferă o paletă variată de tarife,
competitive cu cele ale staţiunilor concurente.
• De asemenea, unităţile de cazare din staţiune oferă pachete avantajoase de servicii pentru sezon şi
extrasezon.
Staţiunea se adresează tuturor tipurilor de turişti, atât celor cu venituri medii şi sub medie (oferta
unităţilor de cazare de 1* şi 2*), dar şi celor cu venituri peste medie (oferta unităţilor de cazare de 3*).
Absenţa unor oferte de lux, datorită absenţei unităţilor de cazare de acest tip, respectiv de 4* şi 5*.
Prezenţa mai multor tipuri de unităţi de cazare, respectiv hoteluri, moteluri, vile, pensiuni, popasuri, cabane turistice,
căsuţe, de unde şi o ofertă mai largă în ceea ce priveşte tarifele pentru cazare. De asemenea, sub raportul ofertei
balneare şi al instalaţiilor de tratament, în raport cu principalii săi concurenţi, staţiunea Călimăneşti - Căciulata
prezintă avantajul unei baze de tratament bine pusă la punct, cu dotările necesare în tratarea diferitelor afecţiuni
digestive, reumatismale, respiratorii, ginecologice, etc.
Viitorul staţiunii se va sprijini pe investiţii directe sau complementare. Este nevoie urgentă de modernizarea
şi îmbunătăţirea cazării şi dotărilor, ca şi a infrastructurii (drumuri, reţele de apă şi canalizare, încălzire) şi dezvoltări
ale spaţiilor publice deschise şi a străzilor.
Staţiunea va trebui să-şi ridice standardul şi să ofere şi alte activităţi şi atracţii complementare mai
interesante. Produsul balnear trebuie reorientat în mod gradat către păstrarea formei fizice, sănătate şi medicină
preventivă şi dezvoltarea unor atracţii turistice conexe, ameliorarea întreţinerii, introducerea de zone cu flori şi
arbuşti şi repararea aleilor şi băncilor din cadrul staţiunii.
Determinate de necesitatea modernizării staţiunii, autorităţile locale au iniţiat, în anul 2004, un plan de
dezvoltare durabilă a oraşului Călimăneşti. Proiectul îşi propunea ca finalitate o infrastructură turistică modernă,
clădită pe principiile dezvoltării durabile, reprezentând următoarele rezultate concrete:
• Parcul Central din Călimăneşti reabilitat peisagistic, căpătând o dimensiune spirituală care va
împlini dimensiunea istorică, deja pregnantă, datorată clădirii de patrimoniu pe care o înconjoară - Pavilionul
Central;
• Parcul Căciulata regândit peisagistic astfel încât să îi fie valorificate atât funcţiunea de „sursă"
de ape minerale (întrucât înconjoară cele mai mari izvoare de apă minerală din staţiune), cât şi de loc de
promenadă şi relaxare;
• O zonă de agrement şi sport;
• Două trasee pietonale pentru promenadă amenajate pe malul Oltului
- între complexul hotelier Căciulata şi Parcul Căciulata, respectiv în zona de sport
şi agrement - în lungime totală de aproximativ 5 km.
***
817
Pentru Călimăneşti, anii primului deceniu postdecembrist au marcat, ca în toată ţara, eforturi socio-
economice majore, pentru a susţine o populaţie profund marcată de abuzurile ultimilor ani ai Regimului Ceauşescu.
Reprezentanţii puterii democratice au căutat o reorganizare socio-edilitară rapidă, pe temeiurile şi provocările
economiei de piaţă. Dificultăţile au fost cu atât mai mari cu cât infrastructura lipsea, la fel şi banii. Era absentă însăşi
experienţa unei economii funcţionale, ca şi reacţia unei societăţi evoluată în cadrele normalităţii. Procesele verbale
ale şedinţelor primei echipe de edili dezvăluie multitudinea carenţelor sociale şi economice, cu care se confrunta
oraşul. Frapantă era diferenţa sesizabilă între discursul oficial al propagandei comuniste, vizavi de etapele „glorioase"
parcurse spre o societate multilaterală şi lipsurile copleşitoare, constatate imediat după căderea regimului.
Dimensiunile economice problematice pe care le genera privatizarea, un proces profund pentru autorităţi
alături de alte nevoi specifice ale staţiunii (ce trebuia, în sezonul turistic, să îşi primească oaspeţii) erau tot atâtea
necunoscute pentru noua administraţie locală. Este vorba aici de-o perioadă prin excelenţă de tranziţie socială,
economică şi instituţională, unică, prin impactul ei, în istoria recentă a României.
În ciuda acestor dificultăţi, imaginea oraşului s-a schimbat după revoluţia din 1989 în mod remarcabil, paşii
spre modernizare, spre o staţiune model, fiind evidenţi.
Este important de amintit faptul că în anii 2001-2004, Consiliul Local a acordat titlul de "Cetăţean de onoare"
al oraşului unui număr de patru cetăţeni cu merite importante în modernizarea staţiunii, dar şi în ceea ce priveşte
imaginea acesteia. Cele patru personalităţi care au primit această onoare au fost: Bonfig Melissa (7 iunie 2001),
membră în Corpul Păcii şi care a fost recompensată pentru munca voluntară depusă în folosul dezvoltării
învăţământului călimăniştean; Smărăndescu Mihail, Directorul General S.C. FORADEX S.A Bucureşti şi ing. şef
Sîrbulescu Mihai de la aceaşi societate, cărora autorităţile locale le-a acordat titlul de cetăţean de onoare la 30
ianuarie 2003, pentru meritele deosebite în exploatarea apelor geotermale şi pentru atragerea unor importante fonduri
de investiţii; Prof. univ. dr. Sandu Mihail primeşte titlul la 23 decembrie 2003, ca semn al recunoaşterii meritelor
ştiinţifice şi al implicării în dezvoltarea învăţământului călimăniştean; Leonard Dorin Doroftei, căruia îi se acorda
distincţia la 11 decembrie 2004, în semn de recunoaştere a marilor performanţe sportive şi cu speranţa că Doroftei va
contribui prin faima sa la înscrierea localităţii în circuitul celor mai cunoscute staţiuni de talie europeană.
8. Apele minerale de la Călimăneşti-Căciulata

8.1. Consideraţii generale
Apele minerale fac parte din marele grup al factorilor naturali de tratament. Acest grup este format din:
climat, apele minerale, lacurile terapeutice, salinele, nămolurile terapeutice, gazele terapeutice (mofete, solfatare),
plaja şi apele litoralului marin. Factorii naturali de tratament sunt folosiţi în scop profilactic, curativ şi recuperator 1.
Apa este un compus hidrogenat al oxigenului; este un lichid incolor, fără miros, fără gust, cu punct de fierbere la
1000C, cu densitatea maximă egală cu 1 (la +40C). Reacţionează cu unele anhidride acide formând acizi şi cu unii
1Elena Berlescu, Mică Enciclopedie de balneoclimatologie a României, Editura All, Bucureşti, 1996, p. 115.
818
oxizi bazici, formând hidroxizi. De asemenea, reacţionează cu unele metale în diferite condiţii de temperatură, cu
degajare de hidrogen. Cu cărbunele înroşit dă un amestec de oxid de carbon şi hidrogen, numit gaz de apă . Pentru
substanţele anorganice, apa este solventul cel mai obişnuit. Ea joacă un rol important în procesele fiziologice. Apa
minerală terapeutică este apa ce provine dintr-o sursă naturală sau forată artificial . Este o soluţie complexă de săruri
minerale sau gaze, nereproductibile în laborator. Apele minerale sunt unul din factorii naturali de tratament din
staţiunile balneare.
Localitatea Călimăneşti e situată în partea sudică a Carpaţilor Meridionali Centrali şi pe cele două maluri ale
râului Olt. În această zonă se întâlnesc două unităţi morfologice majore: montană - la nord şi cea colinară - la sud.
Zona montană se dezvoltă pe roci cristaline şi sunt de vârstă precambriană. Spre sud ele alcătuiesc fundamentul
Depresiunii Getice. Zona colinară corespunde prezenţei rocilor sedimentare. Cristalinul constituie, aşa cum am văzut,
fundamentul localităţii. Rocile cristaline, care apar la suprafaţă în partea de nord, sunt reprezentate de două tipuri:
seria de Lotru şi seria de Cozia: a) Seria de Lotru se află la vest de râul Olt şi este alcătuită din: paragnaise biotitice,
biotito-amfibolitice, gaise cuartito-feldspatice, cu silimonit, amfibolitice, cuartite biotitice şi magmatite; b) Seria de
Cozia se află la est de Olt şi alcătuieşte masivul Cozia. Ea este reprezentată din gnaise feldspatice oculare, cu biotit şi
muscovit, denumite „gnaise de Cozia". În partea superioară se întâlnesc parasisturi cu intercalaţii de amfibolite.
Formaţiunile cristaline au fost afectate de numeroase fisuri longitudinale de mărimi diferite, unele dintre ele trecând
la falii. Chiar contactul dintre cristalin şi sedimentar este marcat de o rupere bruscă de pantă a cristalinului. De acest
plan de faliere sunt legate apariţiile de ape minerale de pe Valea Poştei.
În timpul îndepărtat geologic, în această zonă a fost o mare. Este vorba de marea Tethys, care în intervalul
Triasicul superior şi Neogen despărţea continentul Laurasia (continentul ipotetic care exista în Mezozoic în emisfera
nordică) de continentul Gondwana. În urma mişcărilor de compresiune care au dus la închiderea treptată a mării
Thetys a luat naştere lanţul muntos Alpino-Carpato-Himalaian. La începutul Senonianului (Cretacic superior) s-a
produs scufundarea cristalinului, marea a pătruns în partea de est a Depresiunii Getice. În Senonianul inferior marea
Thetys a pătruns şi în regiunea Văii Oltului, depozitele (de sedimentare) aşezându-se direct peste cristalin. În Eocen,
marea s-a extins mai mult şi a durat până la sfârşitul Pliocenului. 1. Psychomotor. În zona Călimăneştiului,
Senonianul este reprezentat prin două orizonturi:
a) Turnul inferior sau „stratul de Turnu" predominant grezos este constituit din: depozite rocifere calcaroase
albe şi roşcate, organogene şi calcare brecioase cu elemente de tritice, precum şi din gnaise amfibolite şi cuarţite; în
continuare s-au depus elemente grezo- marnoase iar între bancurile de gresii apar intercalaţii de argile, marne
nisipoase etc. Formaţiunile acestui orizont au fost întâlnite pe valea Mănăstirii Turnu, pe Valea Oltului şi pe unii
afluenţi mai mari ai râului Olt. Depozitele de tritice sunt bine dezvoltate în dreptul haltei CFR Turnu (azi acoperită de
apa lacului de acumulare a hidrocentralei Turnu) de unde provine şi numele acestui orizont. Ele se întind spre sud
fără întrerupere până în văile Căciulata şi Păuşa. Acest orizont are o grosime totală de circa 2.500 m.
b) . Turnul superior sau „stratul de Căciulata" predominent grezos-argilos, este situat deasupra turnului
inferior. Acest orizont este alcătuit dintr-o alternanţă de gresii micacee cu argile şi marne nisipoase cenuşii a căror
819
grosime variază între 300-700 m. Ele sunt bine dezvoltate pe Valea Căciulata şi în zona Văilor Căldări şi Puturoasa
(afluentă pe stânga Văii Satului Călimăneşti). În acest complex marno-grezos apar intercalaţii decimetrice de gresii
dure, care, la partea lui superioară, trec la lentile de gresii conglomeratice, grezoase de 20-30 m. şi identificate numai
pe versantul stâng al râului Olt, la confluenţa cu valea Păuşa.
2. Eocenul. Este dispus transgresiv şi discordant peste Senonian. Eocenul este reprezentat prin două
orizonturi: a) Orizontul conglomeratic este constituit din blocuri angulare de amfibolite, micasisturi şi cuarţite prinse
într-un liant nisipos-grezos-calcaros şi are o grosime de circa 400 m. Conglomeratele sunt dispuse în bancuri masive
cu intercalaţii de gresii calcaroase, microconglomeratice, cu rare intercalaţii marnoase, grezoase,
microconglomeratice. Acest orizont formează un fel de bandă continuă de la est la vest trecând Valea Oltului şi
ajungând pe Văile Căldărilor, Puturoasa, Mituţului, Buneştilor etc. Din aceste conglomerate apar izvoarele minerale
de la Călimăneşti; b) Orizontul marnos se aşează peste cel conglomeratic şi este constituit din marne cenuşii,
albăstrui sau gălbui, în unele locuri argiloase, în altele nisipoase şi micacee. Trecerea de la orizontul conglomeratic la
cel marnos se face gradat, conglomeratele fiind înlocuite treptat prin bancuri de gresii cu intercalaţii frecvente de
marne. Acest orizont a cărui grosime este de 1.350 m. se întâlneşte în Văile Căldările, Puturoasa, Satului, precum şi
pe partea stângă a r ului Olt.
Gheorghe Murgoci a găsit în gresiile de la gura tunelului Turnu Numuliţi şi Orlitoide, care indică Eocenul
mediu, iar în Valea Puturoşiţa (Călimăneşti) a întâlnit numeroase fosile care indică vârsta Eocenului superior etajul
bartonian.
3. Oligocenul. Este dispus peste Eocen şi este constituit în bază dintr-un orizont grezos peste care se
suprapun altele de marne discodilice, gresii gipsifere cu intercalaţii de marne discodilice. Oligocenul se întâlneşte în
partea de sus a oraşului Călimăneşti.
4. Cuaternarul. Este reprezentat prin: depozite deluviale, terase, conuri de dejecţii, şesuri aluvionare şi
porţiuni de teren: a) depozitele deluviale acoperă cea mai mare parte a zonei şi sunt constituite din argile cafenii-
gălbui, neomogen, cu bolovănişuri de gresii şi conglomerate, av nd grosimi de 2-5 metri. Apar mai ales în sudul zonei
şi, în special, pe partea stângă a râului Olt; b) terasele. Depozitele de terasă constituie două nivele a căror altitudine
relativă este de 4-6 m. Aceste nivele se dezvoltă discontinuu pe ambele maluri ale râului Olt şi sunt constituite din
nisipuri grosiere şi bolovănişuri cu elemente de Cretacic sau Cristalin acoperite de argile nisipoase cafenii. În lungul
Văii Oltului au putut fi separate depozitele de terase şi anume: una în zona amonte de confluenţă a Oltului cu pârâul
Păuşa şi alta între confluenţele Oltului cu Cozia, unde formează suprafeţe plane (poduri) pe care sunt situate
cartierele Jiblea Veche şi Jiblea Nouă, atingând grosimea de circa 30 m. c) conurile de dejecţie sunt situate în zonele
de debuşare a majorităţii văilor afluente ale râului Olt şi, în special, cele de pe văile Poştei, Păuşa, Jiblea, Cozia care
sunt cele mai importante, a căror grosime variază între 6-12 m; d) şesurile aluviale se găsesc dea lungul r ului Olt,
form nd lunca acestuia, precum şi pe Valea Coziei şi au o grosime de 15-20 m. Aluviunile sunt constituite din
nisipuri, pietrişuri şi bolovănişuri de gresii, microconglomerate sau roci cristaline; e) pornituri de teren apar pe
versanţii Văilor Puturoassa, Ţapului, Căldărilor, Valea Satului (Călimăneşti) etc. ca alunecări vechi (în profil
820
transversal având forme de trepte sau vălurit) reactivate în parte cu planul de alunecare situat la mică adâncime (circa
2 m); f) Aceste pornituri de teren sunt cantonate, de regulă, în complexele Senonianului şi Eocenului1.
Hidrogeologie
Structura litologică a depozitelor din zona Călimăneştiului, începând în amonte de defileul Coziei şi până în
aval de Jiblea Nouă, condiţionează modul de formare al apelor minerale, ape legate şi de vârsta formaţiunilor care iau
parte la construirea regiunii. În depozitele cele mai tinere de cristaline şi sedimentare, de vârstă cuaternală, se
constată prezenţa startului freatic care este cantonat în depozitele de terasă. Aceste terase au apărut de-a lungul râului
Olt, pe ambele maluri, mai dezvoltate în zona dintre Valea Poştei şi Mănăstirea Cozia şi mai reduse între Căciulata şi
Călimăneşti. În funcţie de grosimea depozitelor, care pot ajunge la 20 m, nivelul hidrostatic al stratului freatic variază
între 5-9 m în zona Bivolari - Cozia - Păuşa unde, la formarea depozitelor terasei, contribuie şi grohotişurile de pantă
şi conurile de dejecţie. În zona Căciulata, depozitele terasei au grosimi mai reduse, iar nivelul apei freatice variază
între 3-5 m. În aval, spre Călimăneşti, valea se lărgeşte şi formează terase mai întinse iar apa freatică se găseşte la
adâncimi până la 10 m, corespunz nd nivelului apei din r ul Olt. La nivelul minim al apei din r ul Olt, acesta drenează
stratul freatic (adică se scurge din stratul freatic în albia Oltului). Fenomenul se produce invers când nivelul Oltului
creşte, cu alte cuvinte, râul alimentează stratul freatic. În formaţiunile cristaline se constată că, depozitele de pantă şi
fisurile din aceste formaţiuni fac posibilă formarea unei căi de circulaţie a apei, care permit apariţia unor izvoare
descendente ale căror debite sunt strâns legate de precipitaţiile atmosferice.
8.2. Originea elementelor componente ale apelor minerale din zona Călimăneşti
Elementele componente sunt următoarele: apa, substanţele chimice, hidrogenul sulfurat şi temperatura. Apa
este elementul principal în care sunt dizolvate substanţele chimice, hidrogenul sulfurat precum şi temperatura lor. Şi
tot apa este vehiculul principal care ni le aduce la suprafaţă fie în mod natural (izvoare naturale), fie prin foraje. Apa
provine din precipitaţiile atmosferice, deci este de origine vadoasă. Ea pătrunde de la suprafaţa solului în profunzime
prin structura poroasă a rocilor permeabile, precum şi prin discontinuităţile din masa celor impermeabile, adică prin
falii, fisuri sau litoclaze, diaclaze şi paraclaze. Infiltraţia apei în scoarţa terestră, depinde de mai mulţi factori, aşa
cum am văzut mai sus. Apa ajungând în scoarţa terestră, intră în contact cu rocile componente ale acesteia. Se petrec
procese fizico-chimice care sunt condiţionate şi de dinamica activă. Având în vedere teoria lui Ignatovici, apele
minerale din staţiunea Călimăneşti-Căciulata, unele au dinamică activă mare, cu mineralizare sub 1 gr %o, deci foarte
slab mineralizate, aşa-zisele izvoare oligominerale, cum sunt cele din Călimăneşti nr.7 şi nr.14. Altele, care au
activitate dinamică mijlocie, mai concentrate, mineralizarea lor este cuprinsă între 1 -8 g r % , numite ape hipotone şi
care formează majoritatea surselor din Călimăneşti, Căciulata, Cozia şi Păuşa. Se întâlnesc şi două izvoare a căror
concentraţie este de 8-10 gr %o, aşa-zisele ape „izotone" (Călimăneşti 5 şi 8). Există şi un izvor cu activitate
dinamică redusă a cărei concentraţie este de peste 10 gr % (ajunge adesea şi la peste 20 gr %), cum este izvorul
Călimăneşti nr.6.
1 Cornel M. Dumitrescu, Dialog despre apele minerale, Editura Cristal, Bucureşti, 1984, p. 28.
821
Substanţele chimice. Apele minerale conţin o mare varietate de săruri minerale ce sunt preluate din rocile
spălate de pânza de apă ce le străbate. Elementele principale sunt reprezentate de cationi, anioni şi substanţe
nedisociate şi hidrogenul sulfurat. Originea unor cationi: sodiul, potasiul, calciul, magneziu, fierul etc. îşi au originea
în rocile sedimentare. Originea unor anioni: clorul, bromul, iodul, sulfatul etc. îşi au geneza tot în rocile sedimentare.
Alături de aceste elemente, în apele minerale se mai găsesc în stare ionizată, în concentraţii extrem de mici, dar activ
biologic, denumite oligominerale: manganul, litiul, zincul, cuprul etc.
Temperatura. Temperatura apelor minerale este dependentă de profunzimea de la care provin. Se ştie că
straturile superficiale ale scoarţei terestre până la adâncimea de 1520 m au un grad de temperatură dependent de
temperatura atmosferică. Straturile mai profunde, de la 20-30 m au în general o temperatură constantă şi egală cu
media anuală a temperaturii atmosferice. In staţiunea Călimăneşti - Căciulata aceasta este de circa 9-11 0C. Şi
izvoarele minerale naturale de cură internă de la Călimăneşti (4, 5, 6, 7), izvoarele din Dealul Glodului (9, 10, 11, 12,
12 bis), Căciulata 1, Păuşa 1 şi 2 au o temperatură sub 20 0C, apropiată de media anuală a temperaturii atmosferice.
De la adâncimea de 30 m temperatura creşte progresiv. Explicaţia o găsim în studiul treptei geotermice. Valoarea
treptei variază cu conductibilitatea rocilor în punctul considerat poziţia stratelor (verticale, orizontale sau înclinate),
natura petrografică a rocilor şi gradul lor de umiditate, transformările chimice interne ale scoarţei reprezentate prin
procese de caolinizare etc.
In a doua jumătate a secolului al XX-lea, s-au efectuat foraje în Călimăneşti (izvorul 14, sonda 1005, sonda
1009); Căciulata (izvorul Căciulata 2, sonda 1003, sonda 1004, sonda 1006); Cozia (forajele IBF 1, 2, 3, 4 şi 5, sonda
1008 şi cele în amonte de Mănăstirea Cozia, forajele 1, 2 şi 3 care au dispărut), forajele IBF 1, 2 şi 3 la Bivolari
(Arutela). Forajele au fost completate cu metode geofizice din care s-au desprins concluziile următoare: temperatura
apelor minerale variază între foraje, deci pe orizontală cât şi pe verticala forajului (spre adâncime); studiile geofizice
au stabilit o zonă minimă profundă care ar corespunde unui sistem de fisuri la nivelul depozitelor cretacice de care se
poate lega termalitatea unor ape minerale. Dar cercetările au stabilit şi un minimum superficial care marchează stratul
acvifer de suprafaţă, fapt ce confirmă pătrunderea apelor calde ce se ridică din zona mai adâncă în depozitele aluviale
şi deluviale unde se amestecă probabil cu apele freatice. Zona de fisurare ar corespunde acumulării de ape
ascendente; pătrunderea acestor ape din adâncime ar putea fi legată de falii de contact şi de alte falii din apropiere.
În anul 1965 s-a terminat forajul sondei 1003 din Căciulata la 1.198 m adâncime şi a furnizat apă minerală la
53-540C. Tot în zona Căciulata s-a făcut un nou foraj în anii 1973-1974, este vorba de forajul 1004 la ad ncimea de
1.200 m a cărei temperatură a fost de 47 0C. În perioada 1980-1983 s-au mai executat încă 3 foraje: unul la
Călimăneşti, sonda 1009, la adâncimea de 3250 m şi a debitat apă minerală la 860C; la Căciulata, forajul 1006, la
adâncime de 3260 m din care a ieşit apă minerală la o temperatură de 870C şi, ultimul, la Cozia, forajul 1008, la o ad
ncime de 2.641 m din care a ieşit apă minerală care avea temperatura de 86 0C. Deci, temperatura surselor
hidrominerale din această staţiunea este cuprinsă între 100C şi 870C.
822
8.3. Istoricul cercetărilor în domeniile geologiei şi hidrogeologiei
Cercetări geologice. Carpaţii Meridionali Centrali au fost cercetaţi pentru prima oară la sfârşitul secolului al
XlX-lea de către J. Bockh (1879), C. Primica (1884) şi B. Inkey (1889), care au făcut primele clasificări ale
formaţiunilor cristalofiliene. În 1906, M. Reinhardt execută studii de detaliu asupra gneiselor de Cozia, iar Şt. Ghica-
Budeşti (19341947) clasifică pentru prima oară şisturile cristaline din Carpaţii Meridionali Centrali pe baza
continuităţii de sedimentare şi metamorfism. În 1960, echipa G. Pitulea, M. Arion şi D. Ionescu au separat două tipuri
de roci cristalofiliene în Masivul Cozia.
Primele cercetări efectuate asupra părţii de nord a Depresiunii Getice au fost executate de Sabba Ştefănescu
(1884) şi Grigore Ştefănescu (1885) care consideră că formaţiunile sedimentare din zona de defileu a Oltului sunt de
vârstă eocenă. În 1909, I. Popescu-Voiteşti, cercetând conglomeratele de la Mănăstirea Cozia şi gresiile de Căciulata,
le atribuie v rsta de eocen mediu. Vasile Dragoş, între anii 1950-1953, prin cercetările efectuate a determinat la
contactul cristalinului Coziei cu formaţiunile sedimentare depozite senoniene de tip Gossau, peste care indica
prezenţa orizontului de Turnu. În perioada 1966-1967, C. Boldor şi echipa sa separă în cadrul depozitelor cretacice
două orizonturi, iar în cele eocene, trei orizonturi. În anii 1973-1974, Popescu Bogdan şi echipa sa separă depozitele
senoniene în două orizonturi litofaciale nete: stratele de Turnu, conglomeratice şi stratele de Căciulata, pelitice. R.
Botezatu a executat în perioada 19501959, prospecţiuni gravimetrice în zonă, aducând noi elemente pentru formarea
tectonicii.
Cercetări hidrogeologice. În 1829, în ziarul „Curierul românesc", C. Marsil citează sursele minerale de la
Călimăneşti. Zece ani mai târziu, Ştefan Episcopescu, în lucrarea Apele metalice ale României Mari, aminteşte de
izvoarele din zona Călimăneşti-Căciulata. În 1849 (poate chiar cu mult înainte de acest an), călugării Partenie şi
Ghenadie de la mănăstirea Cozia au descoperit întâmplător izvorul nr.1 Căciulata, care era o baltă cu apă negricioasă,
cu miros neplăcut, din care se adăpau vitele. Unul din ei fiind bolnav a băut din această apă, ceea ce a determinat o
ameliorare a bolii sale. În 1854 (în 1868 n.n.), Alexandru C. Golescu a făcut o cură cu apă de la acest izvor,
constatând efectul său binefăcător. El a dispus executarea zidului de apărare şi a primelor lucrări de captare
rudimentară. Deşi instalaţiile de captare erau primitive, totuşi apele erau folosite de tot mai mulţi bolnavi pentru
tratamentul afecţiunilor renale. Faima lor depăşeşte graniţele tării, astfel că, în 1869, Napoleon al IlI-lea a făcut o
cură cu 200 de sticle îmbuteliate la izvorul Căciulata. În 1887, Grigore Cobălcescu a efectuat primul studiu
hidrogeologic asupra zăcământului hidromineral Călimăneşti-Căciulata şi Olăneşti, considerând că apele minerale iau
naştere prin procese chimice de dizolvare în conglomeratele eocene. Aceste studii fundamentează lucrările de captare
a izvoarelor de la Călimăneşti şi Căciulata care au fost începute în 1887 de inginerii francezi H. Bouchet şi D.
Mercier, continuate de inginerul I. Cantacuzino şi terminate de inginerul I. Puşcariu în 1903. În 1901, dr. Saabner
Tuduri arată că în zona Călimăneşti-Căciulata sunt 32 de surse cu un debit total de circa 320 mc/zi, pe care la
denumeşte „izvoarele de la Prunii lui Sorică", „izvoarele de la Inuri" şi „izvoarele de la Salcie".
În 1903 au fost identificate şi captate izvoarele 9, 10, 11, 12 şi 12 bis Călimăneşti. Aceste lucrări s-au
continuat în anul 1912 c nd s-a captat izvorul 7 Călimăneşti şi s-au realizat cercetările în zona Bivolari prin două
823
foraje manuale şi un puţ care au interceptat ape minerale cu temperaturi de 270C. Izvoarele de la Călimăneşti au fost
proprietatea unor particulari până în 1890, după care trec în proprietatea statului. Din 1910, izvoarele şi băile sunt
exploatate de Societatea Govora-Călimăneşti în baza unui contract cu statul. În anul 1948, Societatea Govora-
Călimăneşti este naţionalizată, după aceea începând lucrările de cercetare hidrogeologică pentru cunoaşterea
zăcământului de ape minerale.
În 1949, P. Petrescu execută analiza hidrochimică completă a izvorului Căciulata (este vorba de Căciulata
nr.1, n.n.) şi face aprecieri cu privire la originea apei minerale. H.
Grozescu, în 1950, descrie sursele minerale de la Călimăneşti-Căciulata-Bivolari legate de formaţiunile geologice ale
zonei. În perioada 1952-1957 Institutul de Balneofizioterapie din Bucureşti a efectuat o serie de studii, lucrări de
amenajare a izvoarelor şi foraje prin care au pus în evidenţă sursele de apă minerală din zonă. Astfel, în 1952,
Marcela Nicolescu face o descriere a izvoarelor, a chimismului şi temperaturilor. În această perioadă IBF execută
captările izvoarelor 6, 8, 9, 10, 11, 12 Călimăneşti, izvorul 14 Călimăneşti rezultat din forajul F3 IBF, izvorul 2
Căciulata rezultat din forajul F2 IBF şi izvorul 2 Păuşa. În 1961, V.Papiu, V. Vâjdea, P. Constantinescu şi Marcela
Niculescu au efectuat un studiu electrometric în zona Bivolari pe baza căruia s-a amplasat forajul F1 IBF Bivolari
care a fost executat în anul 1962. În anul 1963, IFLGS Bucureşti a executat la Căciulata forajul 1003 de 1.198 m
adâncime care a pus în evidenţă apă minerală cu o temperatură de 53 0C. Nedelcu Cezar a întocmit în anul 1967,
studiul pentru instituirea perimetrului de protecţie hidrogeologică în care arată că mineralizarea apei se datorează
dizolvării rocilor prin care circulă, iar temperatura apei este determinată de gradientul geotermic şi de radioactivitatea
rocilor acide. În perioada 1969-1975, IBF cercetează prin foraje apele minerale din zona Cozia unde execută forajele
F1, F2, F3, F4 şi F5 care interceptează ape minerale cu temperatura de maximum 49 0C. ISPIF Bucureşti execută între
anii 1969-1970, patru foraje din care F1şi F2 în zona Păuşa, F3 în zona Bivolari şi F4 pe malul drept al Oltului, la
confluenţa cu pârâul Antim, care au interceptat ape minerale cu temperatură de 13-260C.
Tot în această perioadă, Stelea Virgil, în cadrul studiului hidrogeologic privind protecţia izvorului 1
Căciulata, limitrof amenajărilor hidroenergetice de pe râul Olt, face o descriere a surselor şi stabileşte că izvorul nu
este influenţat de variaţiile nivelului apei freatice şi de variaţiile de nivel a r ului Olt. G. Simion, în anii 1969-1971,
execută prospecţiuni pentru hidrocarburi pe Valea Oltului, determinând indicatorii direcţi ai hidrocarburilor
(hidrocarburi gazoase, fenoli şi acizi naftenici) şi pe baza compoziţiei chimice a apelor minerale consideră că acestea
au luat naştere printr-un aport de ape de zăcământ, iar hidrogenul sulfurat provine din reducerea sulfaţilor. În 1973-
1974, IFLGS Bucureşti execută forajul 1004 Căciulata, de 1.200 m în care apa are o temperatură de 47 0C şi forajul
1005 Călimăneşti de 1.250 m adâncime care furnizează apă de 430C. M. Feru, în studiile executate în 1969, 1972 şi
1974 la Olăneşti, consideră că apele minerale provin dintr-un amestec de ape de infiltraţie cu ape de zăcământ. Apele
de la Călimăneşti au aceeaşi origine, apele de zăcământ provenind dinspre sud; hidrogenul sulfurat este de origine
biodinamică. În 1972, A.Pricăjan, în lucrarea sa Apele minerale şi termale din România, consideră că apele minerale
de la Călimăneşti-Căciulata au luat naştere dintr-un
824
amestec de ape de infiltraţie cu ape de zăcământ, hidrogenul sulfurat provenind din reducerea
sulfaţilor din roci în prezenţa hidrocarburilor. M. Coliţă, în anul 1974, a executat studiul
hidrogeologic al zăcământului hidromineral Călimăneşti-Căciulata în care arată că apele
minerale reprezintă un amestec în diferite proporţii a apelor de zăcământ provenite din
straturile petrolifere Păuşeşti-Măglaşi-Buneşti şi Govora cu ape de infiltraţie. Circulaţia apelor
minerale către suprafaţă este favorizată de prezenţa hidrocarburilor gazoase. M. Şincan a
efectuat în anul 1977 studiul hidrogeologic şi de rezerve hidrominerale a zonei Călimăneşti-
Căciulata-Cozia-Bivolari în care face o descriere a lucrărilor existente, a modificărilor de
chimism în timp şi încadrează rezervele în grupa rezervelor în bilanţ în funcţie de direcţiile de
folosinţă pentru cura internă şi externă.
Caracteristicile hidrogeologice generale ale zăcământului. Structura litofacială a
depozitelor din zona Călimăneşti-Căciulata-Cozia cât şi vârsta formaţiunilor din care sunt
alcătuite aceste depozite, condiţionează modul de formare a apelor subterane. Apele minerale
de pe zăcământul Călimăneşti-Căciulata-Cozia, sunt ape reci sau termale, clorosodice sau
bicarbonatate, alcaline, calcice, magneziene, sulfuroase uneori brom- iodate.
Ca urmare a prospectărilor hidrogeologice efectuate în diverse etape, au fost puse în
evidenţă, captate şi amenajate un număr de 29 de izvoare şi săpate de ISPIF şi IBF, un număr
total de 14 foraje hidrogeologice de adâncime medie şi 7 foraje de mare adâncime executate de
IFLGS. Aceste surse sunt răspândite atât pe malul drept al Oltului (zonele Cozia, Căciulata,
Călimăneşti) cât şi pe malul stâng al Oltului (Bivolari, Arutela, Păuşa). Pe suprafaţa
zăcământului Călimăneşti-Căciulata-Cozia au fost identificate 48 de surse de ape minerale şi
termominerale situate pe ambele maluri ale râului Olt.
Descrierea surselor hidrominerale
825
Sursa minerală Surse delaape
Mineralizare l minerale exploatate în anul
Temperatura 2009:
Adâncimea Izvor / Foraj
Sursa minerală Mineralizare la l Temperatura forajului
Adâncimea Izvor / Foraj
Nr. 1 2,28 130C forajului Izvor
Călimăneşti
Nr. 2 1,91 130C 298,60 m Foraj
Nr.43
Nr. 2,95
4,06 1300C
47 C 1.200,00 m Izvor 1004
Forajul
Nr. 45 6,83
13,40 1400C
88 C 3.260,00 m Izvor 1006
Forajul
Nr. 6
Cozia 21,58 140C Izvor
Nr. 17 0,60
5,16 1400C
41 C 806,00 m Izvor
Foraj
Nr. 28 8,36
1,25 1300C
13 C 202,50 m Izvor
Foraj
Nr. 39 8,98
5,04 1000C
23 C 311,00 m Izvor
Foraj
0 0
Nr. 49 bis 8,98
1,90 910CC 236,00 m Izvor
Foraj
Nr. 510 10,39
5,40 1200C
45 C 916,23 m Izvor
Foraj
Nr. 611 12,47
14,16 1200C
86 C 2.641,00 m Izvor 1008
Forajul
Nr. 12
Păuşa 19,08 130C Izvor
Nr. 112 bis 19,70
1,13 1200C
11 C Izvor
Nr. 214 0,57
1,90 1100C
12 C 82,00 m Foraj
Izvor
Foraj 1009 15,84 860C 3.250,00 m Foraj
Căciulata
Apele minerale din staţiunea balneară Călimăneşti-Căciulata provin din două surse
principale: izvoare naturale şi foraje. Specialiştii hidrogeologi M. Feru, A. Pricăjan, M. Coliţă
consideră că apele minerale de la Călimăneşti-Căciulata au luat naştere dintr-un amestec de
ape de infiltraţie cu ape de zăcământ. Apa de zăcământ sau veterică se găseşte sub formă de
pânză subterană, închistată între straturi geologice impermeabile, fără o circulaţie subterană.
Ea ar proveni din rămăşiţele vechilor mări şi se găsesc, de obicei, alături de depozitele
subterane de petrol sau gaz metan.
Amplasarea surselor
Sursele de ape minerale sunt amplasate pe cele două maluri ale râului Olt. Pe dreapta
Oltului, de la sud spre nord, în total 25 de surse:
Călimăneşti - 13 surse (izvoarele: 4, 5, 6, 7, 8, 9, 9 bis, 10, 11, 12, 12 bis; foraje: 14 de
mică adâncime; forajul 1009 de mare ad ncime);
Căciulata - 4 surse (izvorul 1-Căciulata nr.1; foraj de mică adâncime-Căciulata nr. 2;
foraj de peste 1.200 m ad ncime - 1004 şi 1006); Cozia - 6 surse (foraj sub 1.000 m adâncime:
Cozia nr.1, 2, 3, 4 şi 5; foraj de peste 1.000 m ad ncime: 1008);
Păuşa - 2 surse (izvoarele: Păuşa 1, 2).
Caracteristica generală a acestor ape este prezenţa hidrogenului sulfurat, care se
găseşte în cantităţi variabile, de la sursă la sursă: 0,2 mg %o (Călimăneşti 7) până la 88,4 mg %
(Călimăneşti 12 şi 12 bis). Apele se pot grupa astfel: ape clorosodice, brom- iodurate,
sulfuroase; ape bicarbonatate, calcice, magneziene, iodurate, sulfuroase; ape mixte
bicarbonatate, clorurate-sodice, calcice-magneziene, iodurat-sulfuroase.
Călimăneşti
Izvorul Călimăneşti 4: 1. Amplasamentul: la poalele Dealului Glodului (versantul
estic) şi la circa 200-300 m sud de Hotelul Central în partea de vest a parcului din
Călimăneşti. Izvorul este adus prin conductă la buveta din parc, alături de izvoarele 5, 6 şi
465
8; 2. Felul sursei - izvor natural; 3. Mineralizare: 2,95 gr. %o; 4. Compoziţia chimică: apă sulfuroasă,
clorurată, bicarbonatată, sodică, magneziană, hipotonă. Hidrogen sulfurat = 18,6 mg %; 5. Debitul: în
1978 debitul optim de exploatare a fost stabilit la 1,21 mc/zi. Din măsurătorile sistematice efectuate în
intervalul 1978-1994 s-a obţinut un debit de regim mediu de 1,3 mc/zi şi minim de 0,9 mc/zi; 6.
Temperatura apei este de 9-130C, variind în funcţie de anotimp; 7. Mod de administrare: cură internă;
8. Indicaţii terapeutice: afecţiuni digestive: gastroduodenite hipoacide, enterocolite, colecistită,
dischinezii biliare, sechele postoperatorii pe căile biliare; boli metabolice: diabet zaharat; boli renale:
infecţiile cronice netuberculoase şi litiază renală; boli alergice, digestive, cutanate, respiratorii.
Izvorul Călimăneşti 5: 1. Amplasamentul: la poalele Dealului Glodu (versantul estic) şi la circa
200-300 m sud de Hotelul Central, în partea de vest a parcului Călimăneşti. Izvorul este adus prin
conductă la buveta din parc alături de izvoarele 4, 6 şi 8; 2. Felul sursei - izvor natural; 3. Mineralizare:
6, 3 g r . % ; 4. Compoziţia chimică: apă sulfuroasă, clorurată, sodică, hipotonă, hidrogen sulfurat =
32,7 m g % ; 5. Debitul: la darea în exploatare debitul izvorului a variat între 1,21 şi 1,38 mc/zi. Din
măsurătorile sistematice efectuate în perioada 1978-1994 s-a obţinut un debit de regim mediu de 1,5
mc/zi şi minim de 0,5 mc/zi; 6. Temperatura variază între 10-140C; 7. Mod de administrare: cură
internă; 8. Indicaţii terapeutice:afecţiuni digestive: gastroduodenite hipoacide, enterocolite nespecifice
(netuberculoase), colecistită, dischinezii biliare, sechele postoperatorii pe căile biliare; boli metabolice:
diabet zaharat; boli alergice, digestive, cutanate, respiratorii. Având în vedere concentraţia de peste 6 gr.
% acest izvor nu se recomandă în cura de diureză, deci în afecţiunile renale.
Izvorul Călimăneşti 6: 1. Amplasamentul: la poalele Dealului Glodu (versantul estic) şi la circa
200-300 m sud de Hotelul Central, în partea de vest a parcului din Călimăneşti. Izvorul este adus prin
conductă la buveta din parc alături de izvoarele 4, 6 şi 8; 2. Felul sursei - izvor natural; 3. Mineralizare:
21,58 g r . % ; 4. Compoziţia chimică: apă sulfuroasă, clorură sodică, iodurată, bromurată, calcică,
magneziană, bicarbonatată, hipotonă, hidrogen sulfurat = 108,8 mg %; 5. Debitul: după recaptare
debitul a variat între 0,61 mc/zi şi 0,86 mc/zi. Din măsurătorile sistematice efectuate în perioada 1978-
1994 s-a obţinut un debit de regim mediu de 1,3 mc/zi şi minim de 0,3 mc/zi; 6. Temperatura oscilează
între 10-140C; 7. Mod de administrare: cură internă. Este greşită metoda spălării ochilor cu apa acestui
izvor deoarece este bogat în sare (peste 20 gr %); 8. Indicaţii terapeutice: gastroduodenite hipoacide
(doze mici - 50-100 ml); constipaţie habituală; hipotiroidism (guşă endemică).
Izvorul Călimăneşti 7: 1. Amplasamentul: pe malul drept al pârâului Pleşu la circa 400 m nord
de Hotelul Central şi la circa 400-500 m nord de şoseaua Rm. Vâlcea-Sibiu; 2. Felul
827 sursei - izvor
natural; 3. Mineralizare: 0,60 gr. %o; 4. Compoziţia chimică: apă sulfuroasă (4,9 mg % hidrogen
sulfurat), bicarbonatată, clorurată sodică, calcică, magneziană, bromurată, oligominerală; 5. Debitul de
exploatare determinat experimental în iulie 1995 a fost stabilit la 1,4 mc/zi curgere liberă; 6.
Temperatura este de 140 C; 7. Mod de administrare: cură internă; 8. Indicaţii terapeutice: afecţiuni
digestive: ulcer gastric şi duodenal gastrită hiperacidă, enterocolite, litiază biliară, colecistită,
dischinezii biliare, hepatita cronică stabilizată; boli renale: infecţii şi litiaza renală; boli metabolice:
diabet zaharat şi gută;
Izvorul Călimăneşti 8: 1. Amplasamentul: pe versantul st ng al p r ului Glod, la circa 200-300 m
sud-vest de captarea izvorului Călimăneşti 6; 2. Felul sursei - izvor natural; 3. Mineralizare: 8,36 gr. %;
4. Compoziţia chimică: apă sulfuroasă, clorurată sodică, brom-iodurată, calcică, magneziană, izotonă.
Hidrogen sulfurat = 28,6 mg%; 5. Debitul: din măsurătorile sistematice efectuate în perioada 1978-
1994 s-a obţinut un debit de regim mediu de 6,5 mc/zi şi minimum de 3,6 mc/zi curgere liberă; 6.
Temperatura este de 11-130C; 7. Mod de administrare: cură internă şi injecţii intramusculare; se mai
foloseşte şi la aerosoli; 8. Indicaţii terapeutice: afecţiuni digestive: gastrite hipoacide, enterocolite,
litiază biliară, colecistită, dischinezii biliare, sechele postoperatorii pe căile biliare; boli metabolice:
diabet zaharat; boli alergice: respiratorii, digestive şi cutanate. Pentru aceste afecţiuni, apa acestui izvor
se administrează şi sub formă de injecţii intramusculare fără a fi în prealabil sterilizată. Se recoltează în
flacon steril de la sursă şi se injectează intramuscular bolnavului.
Izvorul Călimăneşti 9: 1. Amplasamentul: pe valea Sărată, la circa 100 m vest de captarea
izvorului Călimăneşti 6; 2. Felul sursei - izvor natural; 3. Mineralizare: 8,98 gr. %; 4. Compoziţia
chimică: apă este sulfuroasă, clorurată sodică, calcică, magneziană, bromurată, izotonă; 5. Debitul:
După lucrările din 1976, debitul izvorului a variat între 0,25 mc/zi şi 0,39 mc/zi; 6. Temperatura este de
100C; 7. Mod de administrare: cură externă; 8. Indicaţii terapeutice: boli reumatismale, inflamatorii şi
degenerative; sechele posttraumatice ale membrelor superioare şi inferioare; tulburări circulatorii
arteriale periferice (arterite); tulburări nervoase periferice (nevrite şi polinevrite); boli dermatologice:
eczema psorisiz, dermatite, alergoze.
Izvorul Călimăneşti 9 bis:1. Amplasamentul: pe Valea Sărată, în nişa căminului de vizitare a
izvorului Călimăneşti 9. Deci se află la circa 100 m vest de captarea izvorului Călimăneşti 6; 2. Felul
sursei - izvor natural; 3. Mineralizare: 8,98 gr. %; 4. Compoziţia chimică: este asemănătoare cu cea a
izvorului Călimăneşti 9: apă este sulfuroasă, cloruro- sodică, calcică, magneziană, bromurată, izotonă;
5. Debitul: după 1976, debitul izvorului a avut variaţii cuprinse între 0,23 mc/zi şi 0,03 mc/zi. In 1978,
debitul optim de exploatare la curgere liberă a fost stabilit la 0,23 mc/zi; 6. Temperatura este de 100C;
7. Mod de administrare: cură externă; 8. Indicaţii terapeutice: asemănătoare cu cele ale izvorului
Călimăneşti 9.
828
Izvorul Călimăneşti 10: 1. Amplasamentul: pe Valea Sărată, la circa 10 m nord de izvorul
Călimăneşti 9; 2. Felul sursei - izvor natural; 3. Mineralizare: 10,39 gr. %o; 4. Compoziţia chimică:
este asemănătoare cu cea a izvoarelor Călimăneşti 9 şi 9 bis: apă este sulfuroasă, cloruro-sodică,
calcică, magneziană, bromurată, izotonă; 5. Debitul: variază între 3,73 mc/zi şi 5,01 mc/zi; 6.
Temperatura este de 120C; 7. Mod de administrare: cură externă; 8. Indicaţii terapeutice: sunt aceleaşi
ca la izvoarele 9 şi 9 bis.
Izvorul Călimăneşti 11: 1. Amplasamentul: pe Valea Sărată, la circa 35 m est de izvorul
Călimăneşti 10; 2. Felul sursei - izvor natural; 3. Mineralizare: 12,47 gr. %; 4. Compoziţia chimică:
este asemănătoare cu cea a izvoarelor Călimăneşti 9, 9 bis şi 10: apă este sulfuroasă, cloruro-sodică,
calcică, magneziană, bromurată, hipertonă; 5. Debitul: Imediat după reamenajare (1976) a fost de 2,59
mc/zi; după seismul din 4 martie 1977 a crescut la 6,9 mc/zi; apoi a scăzut treptat până la 4,75 mc/zi; 6.
Temperatura este de 120C; 7. Mod de administrare: cură externă; 8. Indicaţii terapeutice: sunt aceleaşi
ca şi la izvoarele Călimăneşti 9, 9 bis şi 10.
Izvorul Călimăneşti 12: 1. Amplasamentul: la 40 m de captarea izvorului Călimăneşti 6, la cota
300 m şi la circa 500 m nord de firul Văii Sărata; 2. Felul sursei - izvor natural; 3. Mineralizare: 19,08
gr. %; 4. Compoziţia chimică: este asemănătoare cu cea a izvoarelor Călimăneşti 9, 9 bis, 10 şi 11: apă
este sulfuroasă, cloruro-sodică, calcică, magneziană, bromurată, hipertonă; 5. Debitul: După amenajarea
din 1976 a variat între 5,70 mc/zi şi 6,13 mc/zi. După seismul din 4 martie 1977, debitul a crescut la
8,64 mc/zi. În 1978 a fost stabilit debitul optim de exploatare la 8,64 mc/zi; 6. Temperatura este de
130C; 7. Mod de administrare: cură externă; 8. Indicaţii terapeutice: sunt aceleaşi ca ale izvoarelor
Călimăneşti 9 şi 9 bis.
Izvorul Călimăneşti 12 bis: 1. Amplasamentul: la circa 8 m nord-vest de captarea izvorului
Călimăneşti 12; 2. Felul sursei - izvor natural; 3. Mineralizare: 19,70 gr. %; 4. Compoziţia chimică: apă
este sulfuroasă, bromurată, iodurată, cloruro-sodică, hipertonă; 5. Debitul: După recaptarea din 1976,
debitul a variat între 3,890 mc/zi şi 5,700 mc/zi, până la seismul din 4 martie 1977, c nd s-au înregistrat
valori de la 8,640 mc/zi până la 12,960 mc/zi. Debitul optim de exploatare este stabilit la 8,640 mc/zi; 6.
Temperatura este de 120C; 7. Mod de administrare: cură externă; 8. Indicaţii terapeutice: sunt
asemănătoare cu cele ale izvorului Călimăneşti 9 şi 9 bis.
Izvorul Călimăneşti 14: 1. Amplasamentul: pe malul drept al pârâului Pleşu, în aproprierea
izvorului Călimăneşti 7, la circa 400 m nord de Hotelul Central şi la circa 200 m sud de clădirea
administraţiei SC Călimăneşti-Căciulata; 2. Felul sursei - foraj la ad ncimea de 82 m; 3. Mineralizare:
0,57 gr. %; 4. Compoziţia chimică: apă bicarbonatată, cloruro-sodică, calcică, magneziană, slab
sulfuroasă, oligominerală; 5. Debitul: 5,76 mc/zi; 6. Temperatura este de 110C; 7. Mod de administrare:
cură internă; 8. Indicaţii terapeutice: ulcerul gastric şi duodenal, gastrita hiperacidă, enterocolită
829
cronică, dischinezii biliare, colecistită, litiază biliară, sechele după colecistectomie, pielonefrite cronice,
cistite cronice, litiază urinară urică şi oxalică.
Forajul 1009 din Călimăneşti: 1. Amplasamentul: Sonda se află în parcul Casei de Cultură din
Călimăneşti, la circa 300-400 m sud de clădire, între şoseaua Rm. Vâlcea-Sibiu la vest şi faleza lacului
de acumulare a hidrocentralei Călimăneşti (la est); 2. Felul sursei - foraj de mare adâncime la 3.250 m;
3. Mineralizare: 15,84 gr. %; 4. Compoziţia chimică: apă cloruro-sodică, brom-iodurată, bicarbonatată,
calcică, magneziană, slab sulfuroasă, hipertonă; 5. Temperatura este de 860C; 6. Mod de administrare:
cură externă după o prealabilă răcire la temperatura optimă pentru balneaţie; 7. Indicaţii terapeutice:
boli reumatismale, sechele posttraumatice ale membrelor superioare şi inferioare, tulburări ale
circulaţiei vasculare periferice (arterite), tulburări ale nervilor periferici, dermatoze.
Căciulata
Izvorul Căciulata 1: 1. Amplasamentul: Izvorul este situat în parcul Căciulata la circa 100 m
nord de confluenţa pârâului Căciulata cu râul Olt şi la circa 10 m vest de zidul de protecţie de pe malul
drept al Oltului; 2. Felul sursei - izvor natural; 3. Mineralizare: 2,28 g r . % ; 4. Compoziţia chimică:
apă sulfuroasă, cloruro-sodică, bicarbonatată, calcică, magneziană, hipotonă; 5. Debitul: de exploatare
(pompat) determinat experimental în iunie 1995 a fost de 5,400 mc/zi; 6. Temperatura este de 10-13 0C;
7. Mod de administrare: cură internă; 8. Indicaţii terapeutice - sunt multiple: boli digestive: gastrite
hipoacide, colite, dischinezii biliare, litiază biliară, colecistită, sechele după colecistectomie; boli renale:
infecţii urinare cronice, litiază renală urică, cistinică, oxalică; saturnismul şi bolile alergice; boli
metabolice: diabet zaharat, gută.
Izvorul Căciulata 2: 1. Amplasamentul: se află pe malul stâng al pârâului Căciulata, la circa 10
m de mal şi la circa 1.500 m vest de şoseaua Rm. V lcea-Sibiu; 2. Felul sursei - foraj având adâncimea
de 298,6 m; 3. Mineralizare: 1,91 gr. %; 4. Compoziţia chimică: apă slab sulfuroasă, cloruro-sodică,
bicarbonatată, hipotonă; 5.
Debitul: de exploatare 3,00 mc/zi; 6. Temperatura este de 13 0C; 7. Mod de administrare: cură internă; 8.
Indicaţii terapeutice: gastrite hiperacide, ulcer gastric şi duodenal, colite, dischinezii biliare, litiază
biliară, colecistită, sechele după colecistectomie, infecţii urinare cronice, litiază renală urică, cistinică,
oxalică, diabet zaharat, gută.
Izvorul Căciulata 3 (forajul 1004): 1. Amplasamentul: pe malul st ng al p r ului Căciulata, la
circa 10 m nord de ştandul termal şi la circa 400-600 m vest de şoseaua Rm. V lcea-Sibiu; 2. Felul
sursei - foraj av nd ad ncimea de 1.200 m; 3. Mineralizare: 4,06 gr. %; 4. Compoziţia chimică: apă
sulfuroasă, cloruro-sodică, bicarbonatată, hipotonă; 5. Debitul: stabilit în 1978 la curgerea liberă a fost
de 450,00 mc/zi; 6. Temperatura este de 470C; 7. Mod de administrare: cură externă; 8. Indicaţii
terapeutice: boli reumatismale, sechele posttraumatice ale membrelor superioare şi inferioare, tulburări
vasculare periferice (arterite), boli dermatologice (psoriazis, eczemă, urticarie etc.).
830
Izvorul Căciulata 4 (forajul 1006): 1. Amplasamentul: în Căciulata se află o zonă de teren ca o
fâşie dreptunghiulară astfel delimitată: la nord - pârâul Căciulata, la sud - casa lui Grigore Chelcea, la
est - faleza lacului de acumulare a hidrocentralei Călimăneşti, la vest şoseaua Rm. Vâlcea-Sibiu. În
această zonă, în dreptul hotelului Vâlcea se află sonda 1006 (ea se află în apropierea forajului 1003 care
acum nu este folosit); 2. Felul sursei - foraj la adâncimea de 3.260 m; 3. Mineralizare: 13,40 gr. %; 4.
Compoziţia chimică: apă sulfuroasă, cloruro-sodică, brom-iodurată; 5. Debitul: 6,8-7,0 l/s; 6.
Temperatura este de 870C -880C; 7. Mod de administrare: cură externă; 8. Indicaţii terapeutice:
asemănătoare cu cele ale izvorului Căciulata nr.3 (forajul 1004).
Cozia
În partea de sud de mănăstirea Cozia, la circa 500 m, între malul drept al Oltului (la est) şi
şoseaua Râmnicu V lcea-Sibiu (la vest) se găsesc 6 surse de ape minerale (foraje). Primele 5 foraje
(Cozia 1, 2, 3, 4 şi 5) au fost executate în perioada 1968-1975 de către IBF Bucureşti, iar ultimul, sonda
1008, a fost executată în anii 1982-1983 de FORADEX.
Izvorul Cozia 1: 1. Amplasamentul: pe malul drept al Oltului la circa 20 m vest de vechiul mal,
în spatele bazei de tratament (deci în partea de est a acesteia) şi în apropiere de piscina în aer liber, care
se află şi ea tot pe malul drept al Oltului şi în apropiere de hotelul Oltul; 2. Felul sursei - foraj la ad
ncimea de 806 m; 3. Mineralizare: 5,16 gr. %; 4. Compoziţia chimică: apă sulfuroasă, bromurată,
cloruro-sodică, calcică, magneziană, hipotonă: 5. Debitul: 122,6 mc/zi; 6. Temperatura este de 410C; 7.
Mod de administrare: cură externă; 8. Indicaţii terapeutice: boli reumatismale, sechele posttraumatice
ale membrelor superioare şi inferioare, tulburări ale circulaţiei vasculare periferice (arterite), tulburări
ale nervilor periferici, boli dermatologice.
Izvorul Cozia 2: 1. Amplasamentul: se află pe malul drept al râului Olt, în spatele bazei de
tratament de la complexul Cozia, la circa 50 m aval de izvorul Cozia 1; 2. Felul sursei - foraj la
adâncimea de 202,5 m; 3. Mineralizare: 1,25 gr. %o; 4. Compoziţia chimică: apă sulfuroasă,
bicarbonatată, cloruro-sodică, hipotonă; 5. Debitul: 0,3 mc/zi; 6. Temperatura este de 130C; 7. Mod de
administrare: cură internă; 8. Indicaţii terapeutice: afecţiuni digestive: gastrite, ulcer gastric şi duodenal,
colite, dischinezii biliare, colecistită, litiază biliară, sechele după colecistectomie, boli renale,
inflamatorii şi litiazice; boli metabolice, diabet zaharat, gută.
Izvorul Cozia 3: 1. Amplasamentul: se află pe malul drept al Oltului, în spatele hotelului
Căciulata (spre est), la circa 100 m aval de izvorul Cozia 1; 2. Felul sursei - foraj la ad ncimea de
311,00 m; 3. Mineralizare: 5,04 gr. %; 4. Compoziţia chimică: apă slab sulfuroasă, brom-iodurată,
bicarbonatată, cloruro-sodică, calcică magneziană, hipotonă; 5. Debitul: 12,960 mc/zi; 6. Temperatura
este de 230C; 7. Mod de administrare: cură internă; 8. Indicaţii terapeutice: afecţiuni ale tubului digestiv
ale căilor biliare şi urinare; boli metabolice, diabet zaharat.
831
Izvorul Cozia 4: 1. Amplasamentul: pe malul drept al r ului Olt, în imediata vecinătate a
izvorului Cozia 1, la distanţă de 4 m vest. A fost forat at t de aproape de acesta din urmă cu scopul de a
testa şi exploata orizonturile acvifere superioare evidenţiate cu prilejul forării izvorului Cozia 1; 2. Felul
sursei - foraj la ad ncimea de 236,0 m; 3. Mineralizare: 1,90 gr. %; 4. Compoziţia chimică: apă
sulfuroasă, brom-iodurată, bicarbonatată, cloruro-sodică, calcică, magneziană, hipotonă; 5. Debitul:
18,75 mc/zi; 6. Temperatura este de 90C; 7. Mod de administrare: cură internă; 8. Indicaţii terapeutice:
boli ale tubului digestiv şi hepatobiliare, afecţiuni inflamatorii şi litiazice renale şi diabet zaharat.
Izvorul Cozia 5: 1. Amplasamentul: se află pe malul drept al râului Olt, la circa 400-500 m sud
de mănăstirea Cozia şi la circa 50 m vest de faleza lacului de acumulare al hidrocentralei Călimăneşti;
2. Felul sursei - foraj la ad ncimea de 916,23 m; 3. Mineralizare: 5,40 gr. %; 4. Compoziţia chimică: apă
sulfuroasă, brom-iodurată, bicarbonatată, cloruro-sodică, calcică, magneziană, hipotonă; 5. Debitul: 432
mc/zi; 6. Temperatura este de 450C; 7. Mod de administrare: cură externă; 8. Indicaţii terapeutice: boli
reumatismale, sechele posttraumatice ale membrelor superioare şi inferioare, tulburări ale circulaţiei
vasculare periferice, tulburări ale sistemului nervos periferic şi afecţiuni dermatologice.
Izvorul Cozia 6 (forajul 1008): 1. Amplasamentul: pe malul drept al r ului Olt, la nord de hotelul
Cozia, la circa 300-400 m şi la 150-200 m sud de şoseaua Rm. Vâlcea-
Sibiu. Cota absolută a forajului este 285 m (este vorba de altitudine); 2. Felul sursei - foraj la ad ncimea
de 2.641 m; 3. Mineralizare: 14,16 gr. %o; 4. Compoziţia chimică: apă clorurat-sodică bronurată,
iodurată, bicarbonatată, calcică, magneziană, hipotonă; 5. Temperatura este de 86 0C; 6. Mod de
administrare: cură externă (după răcire la 380C- 400C); 7. Indicaţii terapeutice: boli reumatismale,
sechele posttraumatice ale membrelor superioare şi inferioare, tulburări vasculare periferice, tulburări
ale nervilor periferici şi boli reumatologice.
Păuşa
Izvorul Păuşa 1: 1. Amplasamentul: pe versantul stâng al pârâului Păuşiţa, afluent pe stânga
râului Olt, în dreptul km 311 + 800 al căii ferate Rm. Vâlcea-Sibiu, la circa 500 m de aceasta (spre est);
2. Felul sursei - izvor natural; 3. Mineralizare: 1,13 gr. %; 4. Compoziţia chimică: apă sulfuroasă,
clorurat-sodică, bicarbonatată, calcică, magneziană, hipotonă; 5. Debitul: 1,38 mc/zi; 6. Temperatura
este de 110C; 7. Mod de administrare: cură internă; 8. Indicaţii terapeutice: boli ale tubului digestiv,
hepatobiliare, boli ale rinichilor şi căilor urinare, diabet zaharat.
Izvorul Păuşa 2: 1. Amplasamentul: se află pe versantul drept al pârâului Păuşiţa, afluent pe
stânga râului Olt, în dreptul km 311 + 800 al căii ferate Rm. Vâlcea-Sibiu, la circa 500 m de aceasta
(spre est); 2. Felul sursei - izvor natural; 3. Mineralizare: 1,90 gr. %; 4. Compoziţia chimică: apă slab
sulfuroasă, cloruro-sodică, slab bromurată, bicarbonatată, calcică, magneziană, hipotonă; 5.
Temperatura este de 120C; 6. Mod de administrare: cură internă; 7. Indicaţii terapeutice: sunt
832
asemănătoare cu cele ale izvorului Păuşa 1: boli ale tubului digestiv, hepatobiliare, boli ale rinichilor şi
căilor urinare, diabet zaharat.
Izvoarele de pe Valea Puturoasa: 1. Amplasamentul: Valea Puturoasă se află la circa 900 m de
confluenţa ei cu Valea Satului. Aici se află contactul dintre orizontul inferior conglomeratic şi orizontul
superior marnogrezos în formaţiuni eocene. În vecinătatea acestui contact, pe ambele maluri ale
pârâului Puturoasa se află o linie de izvoare pe o lungime de 150 m cu apă cloruro-sodică, sulfuroasă,
brom-iodurată; 2. Felul sursei - izvoare naturale; 3. Compoziţia chimică: apă sulfuroasă, cloruro-sodică,
brom- iodurată; 4. Debitul: 25 mc/zi; 5. Temperatura este de 10 0C; 6. Mod de administrare: cură
externă; 7. Indicaţii terapeutice: boli reumatismale, sechele posttraumatice ale membrelor superioare şi
inferioare, tulburări ale circulaţiei vasculare periferice, tulburări ale sistemului nervos periferic.
Existenţa acestor izvoare este veche, poate de sute de ani, şi au curs liber în Valea Satului din
Călimăneşti, aşa cum curg şi astăzi (2009).
Bibliografie selectivă
1. ***, Cură balneoclimatică, indicaţii şi contraindicaţii, Editura Medicală, Bucureşti,
1986.
2. ***, Indicaţii şi contraindicaţii de trimitere la cură balneoclimatică, Editura Medicală,
Bucureşti, 1975.
3. ***, Sinteza hidrogeologică a datelor privind zăcămintele de ape minerale şi
termominerale de la Călimăneşti, judeţul Vâlcea, partea a II-a, 1989.
4. Alecsandrescu A. şi colab., Studiu geologic, hidrogeologic şi hidrochimic în continuare
al zăcământului hidromineral Călimăneşti-Căciulata, Institutul de cercetări şi proiectare pentru
sistematizare, locuinţe şi gospodărie comunală (I.S.L.G.C.), 1978.
5. Berlescu, Elena, Mică Enciclopedie de balneoclimatologie a României, Editura All,
Bucureşti, 1996.
6. Dinculescu Traian, Elemente de balneofizioterapie generală, Bucureşti,
1955.
7. Dumitrescu, M. Cornel, Dialog despre apele minerale, Editura Cristal, Bucureşti, 1984.
8. Florian, Mircea, Niculescu, Gabriela, Evaluarea rezervelor de ape minerale şi
termominerale asupra zăcământului Călimăneşti-Căciulata-Cozia, judeţul Vâlcea, 1995. Studiu
efectuat în cadrul Societăţii Internaţionale de Tehnica Hidrotermală Secţia Română (S.I.T.H.S.R.).
9. Pascu, Mircea, Stelea, Virgil, Cercetarea apelor subterane, Editura Tehnică, Bucureşti,
1968.
10. Pricăjan, Artemiu, Din trecutul balnear în România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999.
11. Idem, Apele minerale şi termale din România, Editura Tehnică, Bucureşti,
1972.
12. Mămularu, Gheorghe, Călimăneştiul Balnear (manuscris), Călimăneşti,
1982.
13. Mămularu Gheorghe, Mămularu, George, Din trecutul mănăstirii Cozia, Editura
Fundaţia Culturală Gheorghe Marin Speteanu, Bucureşti, 2004.
14. Munteanu, Laviniu, Stoicescu C., Grigore Ludovic, Ghidul staţiunilor balneoclimatice
din România, ediţia a II-a, Editura Sport-Turism, 1986.
15. Stoicescu C., Farmacodinamia apelor minerale de cură internă din România. Implicaţii
practice, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1982.
16. Stoicescu C., Munteanu Laviniu, Factorii naturali de cură din principalele staţiuni
balneoclimaterice din România, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976.
833
9. Cadrul etno-folcloric al zonei Călimăneşti
9.1. Caracteristicile geografice ale zonei

Oraşul Călimăneşti este situat în nord-estul judeţului V lcea, pe Valea Oltului, în mica
depresiune subcarpatică Jiblea, la ieşirea Oltului din Defileul Cozia. Localităţile componente sunt
aşezate pe ambele maluri ale râului Olt, la 260 metri altitudine. Are un climat bl nd, subalpin, deosebit
de favorabil curei balneare. În anul 1927, localitatea Călimăneşti a primit statutul de oraş, în
componenţa sa intrând un număr de 6 localităţi: Călimăneşti (reşedinţa oraşului), Căciulata, Seaca (pe
malul drept al Oltului), Jiblea Nouă, Jiblea Veche şi Păuşa (pe malul stâng al Oltului). Se învecinează în
partea de nord cu oraşul Brezoi, la est cu comuna Sălătrucel, la sud cu comunele Dăieşti şi Bujoreni, la
vest cu comuna Muereasca şi la nord-vest cu oraşul Băile Olăneşti. Teritoriul administrativ al oraşului
cuprinde o suprafaţă de 104,50 km , din care 7712 ha sunt păduri şi circa 1271 ha reprezintă păşuni şi
fâneţe. Relieful cuprinde forme de luncă, terase şi dealuri piemontane. Climatul este continental-
temperat, fără schimbări bruşte de temperatură, caracteristic depresiunilor subcarpatice. Media anuală
este
de 9,70C, temperatura medie a lunii iulie fiind de
190C, iar a lunii ianuarie de -1,50C. Cantitatea medie anuală de precipitaţii este de 750-800 mm, durata
de strălucire a soarelui este de 110 zile, iar umiditatea relativă a anului este cuprinsă între 60-80%.
Vântul este direcţionat de la valea Oltului (pe direcţia N-V). În timpul verii se simte o plăcută briză
montană.
Relieful este rezultatul unei interacţiuni îndelungate în decursul erelor geologice între factorii
exogeni şi endogeni. Regionarea geomorfologică pune în evidenţă rezultatul agenţilor interni (tectonici)
şi a celor externi, modul lor de conlucrare pentru definirea aspectului actual al reliefului. Nordul
oraşului este dominat de zona muntoasă, unitară la prima vedere, cu creasta dantelată şi vârfuri dispuse
în evantai. Este alcătuită din munţii Cozia-Narutu, munceii Lotrişorului, Defileul Oltului în sectorul
Cozia şi Valea Lotrişorului. Din vârfurile principale ale munţilor Coziei-Narutu pornesc radial o serie
de culmi mai domoale, despărţite de văi. Structura geologică a terenului a permis procesul de
împădurire până aproape de vârf. Doar pe versantul sudic al Coziei (între 1.200-1.500 m) şi versantul
vestic al munţilor Narutu (1.200-1.400 m) se ridică piscuri prăpăstioase cu pereţi aproape verticali.
Frumuseţea naturală a peisajului din această zonă este deosebită, ţinând seama că aici s-au format
chipuri de piatră dăltuite în stâncă de scurgerea timpului, s-au conturat cunoscutele forme bizare ale
unor fiinţe cum sunt „Baba Coziei" şi „Sfinxul Coziei", ca să nu mai vorbim de acele coloane, cascade
şi chei, ce par mai degrabă făcute de mână iscusită de artist (Fig. 30, 39, 42, 43, 46, 71, 72).
Munceii Lotrişorului au frumuseţea lor proprie impusă de relieful specific, dar prezintă şi
importanţă economică dacă avem în vedere că domoalele sale culmi, care abia depăşesc 800 m, sunt
acoperite în întregime cu păduri de foioase. Oltul, în defileul Coziei, a creat vestitele834
„Cârlige", iar la
sud de zona muntoasă, chiar la poalele acesteia, se află depresiunea subcarpatică Jiblea-Berislăveşti care
a constituit un adăpost izolat, dar sigur, foarte prielnic pentru stabilirea şi dezvoltarea unor vechi
aşezări. Clima temperat- continentală, blândă, fără schimbări bruşte de temperatură sau umiditate,
determină creşterea viţei de vie, a nucului şi castanului brun, ca şi a altor pomi fructiferi.
Zona este înconjurată de dealuri subcarpatice cuprinse între 600-800 m, dintre care amintim:
Căliman (800 m), Roştea (780 m), Manga (800 m), Viilor (800 m), Naca (670 m). Dealurile sunt
fragmentate de râurile Olt, Valea Satului, Coisca, Roştea, Seaca. Dacă în zona montană există roci
cristaline (gneisul de Cozia), în zona de contact cu masivul muntos apar roci sedimentare (gresii, marne,
argile).
În cadrul vegetaţiei evidenţiem enclavele (la zona de contact dintre sedimentar şi cristalinul
muntelui) formate dintr-o serie de plante mediteraneene, cum sunt: mojdreanul, scumpia, frăsinelul, în
asociaţie cu mixandrele de stâncă, calilia - plantă de stepă, omagul galben şi degetăruţul, precum şi
diverse specii ale măceşului sălbatic. Tot în zona înaltă trăiesc câteva specii de plante şi animale
declarate monumente ale naturii: iedera albă (Daphne Blagayana), floarea de colţ (Leontopodium
alpinum) şi laleaua pestriţă sau bibilica (Fritillaria montana), râsul, capra neagră, cocoşul de munte,
cerbul. De asemenea, munţii Cozia-Narutu sunt păstrători ai unor specii de plante rare, precum: măceşul
Coziei, pesma Coziei, rocoţelele Coziei.
9.2. Aşezările
Termenul aşezare reprezintă o formaţiune şi o categorie teritorial tradiţională complexă,
determinată de coordonate geografice istorice, social-economice, etnice, administrative, religioase.
Componentele aşezării sunt vatra şi moşia, cu alte cuvinte intră şi extravilanul, la care se adaugă
populaţia, elementul datorită căruia vatra şi moşia sunt într-o permanentă şi dinamică relaţie. În cadrul
celor trei unităţi inseparabile (locuinţă, gospodărie, aşezare reductibile la rândul lor la celule
indivizibile) s-a creat întreaga civilizaţie şi cultură a unui popor. Fără ele nu poate fi conceput modul de
viaţă al unei comunităţi1.
Una din trăsăturile caracteristice ale judeţului Vâlcea constă în faptul că aşezările omeneşti s-au
dezvoltat extrem de bine în condiţiile de relief. In zona de contact cu muntele, aşezările s-au dezvoltat
îndeosebi în depresiunile ce se înşiră de la est la vest, în partea de miazănoapte a judeţului (Loviştea,
Jiblea, Berislăveşti, Muereasca, Dobriceni, Zmeurăt, Horezu), iar spre sud cu precădere pe cursul văilor
ce au direcţia nord-sud (Govora, Otăsău, Bistriţa, Luncavăţul, Cerna, Tărâia, Olteţu). Această
concentrare a populaţiei în depresiunile subcarpatice şi pe cursul râurilor este specifică pentru
configuraţia etnografică a zonei2.
1Monica Budiş, Gospodăria rurală din România, Editura Etnologică, Bucureşti, 2004, p. 22.
835
2Ion Vlăduţiu, Cadrul etnografic al zonei Vâlcea, în Arta populară din Vâlcea, R mnicu V lcea, 1972, p. 7.
O arie sau subzonă etnografică, individualizată prin arhitectura construcţiilor, prin interiorul
locuinţei, prin produsele meşteşugăreşti, este partea nordică a Vâlcii, ce se întinde pe şirul aşezărilor din
depresiuni de la Călimăneşti-Muereasca până la Horezu- Stroeşti .
Activităţile tradiţionale ale localnicilor din zona Călimăneşti sunt: cultivarea pământului
(pomicultura, cultura cerealelor şi a cartofului pe suprafeţe mici), creşterea animalelor, exploatarea şi
prelucrarea lemnului. In vechime, o importanţă deosebită o aveau vânătoarea, pescuitul şi adunatul
aurului din prundul Oltului (activitate practicată, în general, de ţiganii robi ai mănăstirii Cozia). Pe
lângă acestea, mai trebuie amintită viticultura, o dovadă grăitoare în acest sens fiind existenţa unui deal
al „Viilor".
Ţinând seama de tipul predominant al activităţii economice reflectată şi în structura
ocupaţională a locuitorilor, modul de folosire a terenului agricol şi gradul de îmbinare a funcţiilor
economice, deosebim în zona Călimăneşti următoarele tipuri de aşezări rurale: aşezări cu funcţii mixte
pastoral-agricole şi aşezări specializate în diferite meşteşuguri.
Se presupune că aşezarea cunoscută din vechime sub numele de Călimăneşti s-a întemeiat în
secolele 5-6 d.Hr., c nd vechea obşte sătească daco-romană ce se întindea pe malurile Oltului şi pe
dealurile de la poalele Coziei s-a destrămat prin împărţirea ei între oamenii de vază ai vechii obşti -
Căliman, Şerban, Stoica şi Bogdan. Astfel, de la numele lui Căliman a rezultat aşezarea cunoscută în
zilele noastre sub numele de Călimăneşti1. Toponimul Căciulata poate fi dat de natura terenului şi indică
un vârf acoperit cu negură, eventual cu vegetaţie, care evocă imaginea unui cap de om cu căciulă2.
La Bivolari exista în vechime o crescătorie de bivoli al cărui scop era probabil acela de a hrăni
oştirile în timp de război. Bivolari se numeau crescătorii, păzitorii acestor cirezi de bivoli, termen care a
dat toponimul istoric Bivolari şi care s-a păstrat până în zilele noastre.
Toponimul Cozia este de origine botanică şi se datorează faptului că, în zona în care a fost
construită mănăstirea, erau pe vremuri o mulţime de nuci. În primul hrisov de danie al lui Mircea cel
Bătrân, din 20 mai 1388, avem sintagma „la locul numit Călimăneşti, pe Olt", iar într-un alt act „la
locul numit Nucet, pe Olt, adică Cozia". Termenul „coz" este de origine pecenego-cumană şi înseamnă
nucă. Schimbarea numelui de Nucet în Cozia se datorează faptului că mai exista, în aceeaşi vreme, încă
un locaş cu numele Nucet în Dâmboviţa3.
Seaca are la origine termenul „sec". În cazul de faţă, toponimul indică un pârâiaş, o vale seacă,
iar toponimul Păuşa are la bază antroponimul Păuşa, femininul antroponimului masculin Păuş, întâlnit
în documentele medievale. Femininul Păuşa poate fi şi un antroponim masculin4.
Toponimele Jiblea Nouă şi Jiblea Veche au la origine antroponimul masculin Jiblea, Jiblă.
Termenii adăugaţi antroponimului indică faptul că cele două aşezări s-au format la distanţe mari de timp
1Iorgu Iordan, Toponimia românească, Editura Academiei, Bucureşti, 1963, p. 71.
2Ibidem, p. 78.
3C.C. Giurescu, Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Ceres, Bucureşti, 1976, p. 27.
4Iorgu Iordan, op. cit., p. 84. 836
una de cealaltă. Jiblea Nouă s-a format prin roirea unei familii sau a unui grup de familii din vechiul sat
Jiblea. După întemeierea noii aşezări, satul lor s-a numit Jiblea Nouă, iar satul de baştină Jiblea Veche,
pentru a le putea distinge. Aceasta indică faptul că, pe măsură ce vatra de sat cunoaşte un spor
demografic, o suprapopulare, în raport cu posibilităţile de trai, are loc un fenomen de roire în acelaşi
hotar al satului1.
Aşezarea caselor la linie a constituit una dintre preocupările majore ale autorităţilor din Ţara
Românească după adoptarea Regulamentului Organic. Autorităţile doreau să îi convingă pe ţărani să îşi
clădească casele în cazul înnoirii, dar mai ales al construirii lor din nou, mai cu îngrijire, mai frumoase
la vedere, mai de odihnă şi pe linie dreaptă, cu uliţe largi pe mijloc 2. Măsura se referea la casele
ţărăneşti, atât ale clăcaşilor, cât şi ale moşnenilor. La 2 ianuarie 1837, Deodosiu, arendaşul moşiei
Jiblea răspunde Subcârmuirii de Aref (din care făcea parte satul Jiblea la acea dată) că se va conforma
poruncii privind aşezarea caselor la linie3. Tot el raporta că, până când nu va lua Mănăstirea dezlegare
de la Marea Logofetie Bisericească, nu va permite clăcaşilor să taie lemne pentru mutarea caselor la
linie: „am şi dat de ştire satelor a nu îndrăzni să taie cel mai mic lemn până ni să va porunci de al
doilea de Mănăstire' . La 15 ianuarie 1837, Mănăstirea Cozia scrie arendaşului Deodosie să alcătuiască
listă cu numele fiecărui clăcaş şi cu materialele lemnoase necesare4. Planul de sistematizare a satelor a
continuat până la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Cele mai multe sate din Vâlcea se găsesc pe văile râurilor, unde trecerea dintr-un sat în altul se
face aproape pe nesimţite. În acest sens, Oltul, şi toţi afluenţii lui constituie cel mai clar exemplu. La fel
şi la contactul dintre Subcarpaţi şi rama muntoasă, cum este şi cazul Călimăneştiului, satele formează
un lanţ aproape neîntrerupt, accentuând parcă şi mai mult linia dintre cele două unităţi geografice.
Relieful accidentat al Vâlcii a făcut ca aşezarea satelor să fie variată. Din acest punct de vedere satele
vâlcene sunt de trei feluri: sate de vale, sate de coastă şi sate de creastă. În zona Călimăneşti întâlnim
sate de vale, cu case înşirate pe malul apei sau pe prima terasă foarte joasă şi sate de creastă, cu case
înşirate de-a lungul drumului ce merge pe creasta dealului.
Considerând structura şi planul satului drept criterii fundamentale în stabilirea tipurilor morfo-
structurale, observăm că aşezările din zona Călimăneşti sunt de tip răsfirat. Satul răsfirat este tipul de
sat cel mai răspândit în Vâlcea, caracteristic zonei colinare, în care păduri de fag şi de stejar alternează
cu livezi de pomi şi viţă de vie, în proporţii ce definesc o economie pomi-viticolă cu teren arabil pe
suprafeţe reduse. Este tipul de sat caracteristic ocupaţiilor mixte. Satele răsfirate au o reţea întinsă de
uliţe în lungul cărora sunt dispuse gospodăriile, între care se găsesc grădini cu pomi sau terenuri arabile
1Gheorghe Iordache, "Tipologia aşezărilor rurale reflectată în evoluţia obştilor săteşti", în Revista de Etnografie şi Folclor, nr.
1, 1974, p. 294.
2Ilie Corfus, Agricultura Ţării Româneşti în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p.
280.
3Vasile Novac, "Din viaţa şi activitatea locuitorilor plaiului Aref în perioada anilor 1833-1838", în Argesis, Studii şi
comunicări, seria Istorie, tom XV, Piteşti, 2006, p. 297.
4Ibidem, p. 300. 837
cultivate cu porumb, legume etc. Densitatea gospodăriilor este mai mare, în vetrele iniţiale ale satelor,
devenite centrul lor, şi scade spre margini. Structura satului în forma cea mai tipică se prezintă cu
gospodării în majoritate aliniate la uliţe. Proprietatea este divizată între hotar şi vatra satului.
9.3. Gospodăria ţărănească

Gospodăria este definită ca o unitate social-teritorială formată dintr-un complex de construcţii
(case şi construcţiile anexe) ridicate în cadrul unui spaţiu delimitat - curtea şi grădina ce aparţin unei
familii care locuieşte şi foloseşte în comun bunurile agonisite1, sau ca ansamblul arhitectural compus
din casă şi toate clădirile anexe grupate la un loc în cadrul unei curţi .
Gospodăria tradiţională din zona Călimăneşti cuprinde, pe lângă locuinţe, o serie de anexe
necesare pentru adăpostirea animalelor, a uneltelor, a atelajelor şi a lemnelor, pentru păstrarea
alimentelor şi pentru pregătirea hranei; în plus, gospodăria cuprinde sistemul de împrejmuire şi sursele
de apă. Orientarea casei este determinată, în primul r nd, de soare, faţada fiind orientată, în general, spre
sud şi, uneori, spre răsărit, în acest din urmă caz şoseaua fiind elementul principal de determinare a
orientării casei.
Cel mai important adăpost pentru animale este grajdul, de diferite tipuri, de la cel mai vechi, din
bârne de lemn, până la cel din zidărie uscată, cu fânărie sus construită din grinzi rare, în formă de x-uri,
pentru aerisirea f nului (Fig. 74). Lateralele sau spatele adăpostesc, sub prelungirile acoperişului,
butoaie şi buţi pentru fermentarea prunelor. Grajdul cu fânărie apare la majoritatea gospodăriilor. Marea
frecvenţă a grajdului subliniază rolul important ce l-a avut creşterea animalelor chiar în acele gospodării
care nu au caracter agricol şi nici pastoral şi a căror principală sursă de venit o formează vinderea de
produse pomicole. Privite din punctul de vedere al materialului şi al tehnicii de construcţie, grajdurile
sunt de mai multe tipuri: grajd vechi de b rne lungi, încheiate „stâneşte"; grajd de b rne scurte prinse în
amnare; grajd din sc nduri groase, verticale, prinse pe schelete de grinzi; grad din paiantă - schelet de
grinzi şi cărămidă; grajd de cărămidă. După felul cum este împărţit, grajdul poate fi: cu o singură
încăpere; cu două încăperi alăturate; cu două încăperi şi slon deschis între ele pentru unelte agricole şi
car.
În fiecare gospodărie exista şi un coteţ pentru păsări şi o cocină sau coteţ pentru porci. Coteţul
pentru păsări era alcătuit din patru pari bătuţi în pământ şi câteva scânduri aşezate vertical, care formau
o mică încăpere patrulateră, prevăzută cu şiţă de lemn în faţă, servind ca adăpost pentru găini sau raţe.
În multe cazuri coteţul avea dublă funcţionalitate: la parter era adăpostit porcul, iar la etaj păsările.
Nelipsite din nicio gospodărie din zonă, bucătăriile de vară, denumite cunii, au o vechime
apreciabilă. Cunia se prezintă sub forma unei încăperi construite din bârne. Ea putea fi amplasată în
1Ioan Toşa, "Contribuţii la studiul aşezărilor rurale româneşti", în Biharia, XVI, Oradea, 1986, p. 347. 838
spatele curţii, în prelungirea casei sau paralel cu ea. Uneori, alături de bucătărie, unde se putea şi locui,
se construia o magazie pentru depozitarea produselor alimentare, având, deci, funcţie de cămară.
Anexele destinate adăpostirii lemnelor pentru foc poartă denumirea de polate. Ele sunt
amplasate fie în prelungirea gradului, fie în spatele casei. În unele cazuri polata este o construcţie
separată.
Cea mai puternică tradiţie a păstrării vinului în pivniţele de pe dealurile cu vii s-a conservat în
nordul Olteniei. Mai cu seamă în satele de moşneni din Mehedinţi, Gorj şi Vâlcea, până către primul
război mondial, pivniţele de pe dealuri alcătuiau o aşa-zisă aşezare cu case izolate 1. Pivniţa, numită în
zona Călimăneşti hodaie sau odaie, se întâlnea, cu precădere, pe Valea Roştei şi în Dealul Viilor.
Acestea se lucrau din bârne masive şi cioplite cu securea; aveau drept temelie piatra de r u sau
trunchiuri de copaci. Intrarea în hodaie se făcea printr-o uşă cu ţâţână obţinută dintr-o blană masivă.
Pereţii se terminau la partea lor superioară cu o cunună de bârne care forma baza de susţinere a
şarpantei acoperişului. Odăile nu aveau pod, iar fumul din vatra liberă ieşea de sub acoperiş. Unele odăi
aveau sobă cu plită sau cu olane2.
Funcţionalitatea era şi ea aproape aceeaşi ca pentru întreg arealul vâlcean: prelucrarea
strugurilor şi păstrarea instrumentarului viticol şi, în cele mai multe cazuri, a vinului. În interiorul
odăilor se aflau depozitate vasele. Putina, butia (vas de lemn cu un fund de capacitate mare) şi butoiul
erau principalele recipiente aflate în inventarul unei odăi. Butoiul şi putina erau ridicate pe nişte lemne
spre a fi ferite de umezeala solului. Tradiţia orală păstrează încă vie amintirea vremurilor „uşilor
deschise", când orice trecător străin avea acces la odăi, beneficiind de îngăduinţa de a bea cât putea, cu
condiţia să pună cepul sau dopul la loc şi să nu provoace stricăciuni. În Vâlcea şi Gorj s-a păstrat cel
mai bine această uzanţă, această lege nescrisă a cinstei şi omeniei .
O tradiţie pentru Vâlcea, atestată documentar începând cu secolul al XIX-lea, este fierberea
ţuicii din prune sau mere. În zona Călimăneşti, livezile cu prune sau mere sunt foarte răspândite. După
ce se coceau, prunele se scuturau cu prăjina, se depozitau în vase mari de lemn, unde fermentau
adăpostite sub şopruri sau perdele. Pentru a fi distilate, prunele fermentate erau duse la cazan, instalaţie
amenajată sub construcţii uşoare numite poverne. Gospodarii din zona Călimăneşti ridicau aceste
poverne în apropierea surselor de apă. Povarna era, de cele mai multe ori, o construcţie simplă: patru
pari înfipţi în pământ cu un acoperiş de şiţă într-o apă.
Sursele de apă potabilă din vatra satului erau construite spre şosea, cu posibilităţi de alimentare
din drum prin practicarea unei portiţe sau a unui pârleaz. În decursul timpului sau cristalizat trei tipuri
de asemenea construcţii, şi anume: ştiubeiul simplu, ştiubeiul cu cumpănă şi fântânile cu roată.
Inconvenientul ştiubeiului rezultă din faptul că întreaga construcţie nu poate fi acoperită. Astfel, au
apărut fântânile cu roată, de dimensiuni mai mici, care puteau fi construite sub acoperiş. Acest tip de
1Paul Petrescu, N. Al. Mironescu, "Construcţii viticole din Gorj", în Cibinium, 1967-1968, p. 287.
8391981, p. 65.
2Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul Românesc de-a lungul veacurilor, Editura Academiei, Bucureşti,
instalaţie pentru scos apa este alcătuit din „zăcătoare" şi două furci din stejar prin care trece un ax pe
care culisează un lanţ cu una sau două găleţi. Acţionarea axului se face cu ajutorul unei roţi.
Materialul de construcţie utilizat cu preponderenţă pentru ridicarea anexelor gospodăreşti era
lemnul, mai ales sub formă de bârne. De altfel, există o strânsă corelaţie între materialul de construcţie
şi mediul ambiental, cu formele specifice de relief, dar şi cu bogăţiile naturale. Este cât se poate de
firesc ca în această zonă, o regiune cu păduri şi arboret din abundenţă, să predomine lemnul.
Împrejmuirea gospodăriilor din Călimăneşti a fost realizată, în timp, din diferite materiale şi în
diferite tehnici. S-au folosit gardurile naturale din mărăcini, din nuiele împletite, din uluci de anine şi
din laţi de stejar. Faţadele gospodăriilor erau lucrate îngrijit, gardul - din ulucă - fiind realizat astfel: se
înfigeau pari din doi în doi metri, se fixau două r nduri de laţi şi se bătea uluca vertical; ea era de cele
mai multe ori „lucrată" la partea superioară.
Accesul în gospodărie se face prin intermediul porţilor cu două intrări - pentru oameni şi atelaje
sau animale. Porţile tradiţionale erau construite din lemn de stejar, batanţii fiind realizaţi din blăni
masive, dar şi din uluci jucate în formă de horă sau redând diferite motive geometrice. Întreaga poartă
era acoperită.
9.4. Locuinţa ţărănească

99
Element cultural fundamental, nucleu al gospodăriei şi spaţiu cu funcţii multiple pentru

satisfacerea nevoilor familiei atât în planul vieţii materiale, cât şi al celei spirituale, locuinţa este, în
acelaşi timp, expresia concepţiei estetice a ţăranului, evidentă în formele arhitecturii şi ale organizării
interiorului, în strânsă legătură cu valenţele utilitare. Cercetătorii din domeniile ştiinţelor etnologice
folosesc atât termenul locuinţă, cât şi pe cel de casă cu acelaşi sens. În cazul termenului de „casă",
limba română nu a păstrat latinescul „domus", ca de altfel nici celelalte limbi romanice1. Cuvântul
„casă" are încă din latina vulgară înţelesul de „casă" şi nu de „colibă", dar la fel ca în multe alte limbi
romanice, are şi înţelesul de „încăpere" sau „cameră" .
Documentată arheologic încă din neolitic, locuinţa umană construită din lemn şi-a diversificat
soluţiile de concretizare a formelor, şi-a sporit volumele şi şi-a îmbunătăţit planul arhitectural
concomitent cu înflorirea civilizaţiei geto-dace şi pe durata stăpânirii romane în Dacia. Ea a rămas
forma fundamentală de adăpost uman românesc pe durata migraţiilor şi în tot cursul epocii feudale.
Conservarea atât de îndelungată a casei de lemn - bineînţeles, cu transformările operate mai cu seamă în
planul arhitectural, în volume, în linii şi în forme, dar fără a viza esenţa tipului arhitectural - reprezintă
şi ea o dovadă a continuităţii, a evoluţiei fireşti a românilor în limitele aceluiaşi teritoriu2.
Arhitectura
1I. Stan, "Contribuţii la studiul terminologiei populare româneşti privind construcţia casei în comparaţie cu celelalte limbi
romanice", în Analele Universităţii din Timişoara, Seria Ştiinţe Filologice, II, 1964, p. 141.
840 1996, p. 79.
2Gheorghe Iordache, Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României, vol. IV, Editura Scrisul Rom nesc, Craiova,
Arhitectura locuinţei ţărăneşti din zonă se încadrează în ansamblul peisajului v lcean ca o
manifestare plenară a arhitecturii lemnului. Zonele de sub munte au dezvoltat o arhitectură a lemnului,
după cele mai sărace în acest material au desăvârşit una a paiantei sau a cărămidei. Conform unei
statistici realizată în anul 1912 , în V lcea, la acea vreme, 87% dintre case aveau pereţii din lemn.
Lemnul de construcţie trebuia să aibă o umiditate optimă de 15% din greutatea lui. Dacă
umiditatea depăşea 20%, se puteau produce uscări ulterioare care duceau la deformări ale construcţiei .
Locuitorii din depresiunea Jiblea cunoşteau nu numai vârsta, ci şi timpul când trebuiau tăiaţi copacii.
Astfel, lunile de toamnă târzie şi de iarnă erau preferate, deoarece copacii conţin atunci mai puţină sevă.
Lemnul cel mai bun şi mai rezistent era cel de pe v rful dealurilor, deoarece copacul crescut în pământ
bun, gras, are lemnul mai moale.
Construcţia casei de lemn parcurge trei momente principale legate de cele trei elemente
constructive distincte: temelia, corpul casei, acoperişul. Piatra era folosită pe scară foarte largă la
construirea temeliilor şi a soclurilor. Rostul lor era de a înălţa talpa casei de la sol şi de a feri construcţia
de umezeala pământului. Peretele interior al casei, de care se alipeşte vatra, era tot din piatră, cu scopul
de a feri casa de incendiu.
Pe temelie se aşezau tălpile de lemn, piese masive, construite din lemn de stejar, iar peste
acestea corpul casei. Pereţii erau construiţi din bârne de lemn aşezate orizontal. Pe lângă rolul lor de
elemente esenţiale de susţinere a tavanului şi al întregului acoperiş al casei, pereţii îndeplinesc în
construcţie şi funcţia de a limita, de a separa şi de a proteja contra intemperiilor un spaţiu determinat,
destinat să satisfacă anume cerinţe ale unui program dinainte stabilit1.
O caracteristică a caselor din Vâlcea şi, implicit, a celor din depresiunea Jiblea, este aceea că, în
marea lor majoritate, erau tencuite şi văruite. Tencuirea caselor se făcea prin baterea în prealabil a unor
nuiele de alun, de salcie sau şipci de brad. Pentru ca să prindă, „se muşca" bârna sau se băteau nişte
pene de lemn. În interior se grătăreau cu nuiele de salcie sau de alun, se lipea cu pământ, iar apoi se
văruia.
Forma acoperişului era aceea în patru ape, cu diferite înclinaţii ale pantei. Învelitorile erau
realizate din şindrilă. Aceasta se bătea prin aşezarea a trei bucăţi de şindrilă una peste alta la un sfert din
lăţime. Şindrila sau şiţa se făcea din lemn de brad sau fag şi avea lungimea cuprinsă între 60-75 cm, iar
lăţimea între 6-12 cm. Cu ajutorul cuţitoaiei, o lamă dreaptă din oţel, cu două mânere de lemn, meşterii
din zonă trăgeau, fasonau şi crestau şindrila. Şindrila se fixa pe casă cu ajutorul cuielor de lemn, dar,
treptat s-a trecut la utilizarea cuielor de fier făcute de fierari, cu capul în floare dreptunghiulară. Pe apa
din faţă a acoperişului se ridicau, de multe ori, căşiţe, locuri libere adăpostite sub câte o mică streaşină
de şindrilă pe unde ieşea fumul din pod.
1 Georgeta Stoica, Arhitectura populară românească, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989, p. 63. 841
Evolutiv, tipologia casei din depresiunea Jiblea cunoaşte trecerea de la casa cu o singură
încăpere la cea cu două încăperi, tinda şi camera de locuit, cu o intrare sau două. Acest tip de casă este
cel mai răspândit. La sfârşitul secolului al XlX-lea apare casa cu două camere de locuit (hodaia mare şi
hodaia mică) cu tindă la mijloc. La toate aceste tipuri de case exista o prispă mărginită cu stâlpi şi
parmalâc, numită sală de către localnici.
După primul război mondial s-a răspândit, ca material de construcţie, cărămida. Trecerea de la
casele de lemn la cele de cărămidă s-a făcut prin forme intermediare, cum este aşa numita tehnică a
„paiantei". Se construieşte întâi un schelet de lemn, din grinzi cioplite, având secţiunea pătrată de 10-20
cm. Grinzile se fixează în talpa casei şi, între ele, prin scobituri. În ramele mari ale celor patru pereţi se
fixează grinzi de întărire dispuse în X-uri. După ce scheletul de lemn este terminat se începe zidirea
spaţiilor libere cu cărămidă.
Foişorul este unul din elementele ce definesc arhitectura depresiunii Jiblea- Călimăneşti. Prin
numărul mare de exemplare întâlnite, casa cu foişor este o izbutită realizare a meşterilor locali. Foişorul
nu este o construcţie menită numai să apere intrarea casei de intemperii, ci, în primul rând, un spaţiu
care face legătura între interiorul casei şi gospodăria cu acareturile ei, şi în care se desfăşura o bună
parte din viaţa familiei în anotimpurile cu climă favorabilă. În foişoarele caselor erau aşezate paturi sau
laviţe pentru dormit, dulăpioare sau hambare pentru alimente, scăunele cu vârtelniţe; războiul de ţesut
era şi el, pe timp de vară, instalat tot aici. În felul acesta foişorul apare ca un spaţiu locuibil utilizat
permanent, fiind, în fond, o încăpere a casei1.
La casele joase foişorul era construit la nivelul tălpilor casei, întotdeauna închis cu parmal c de
sc nduri, fiind aşezat în stânga casei. La casele înălţate pe soclu, foişorul se află deasupra intrării în
pivniţă; în partea dreaptă apare şi o sală. Multe din casele cu foişor ţin seama de peisajul în care sunt
construite şi au faţada îndreptată spre o vale deschisă sau spre perspectiva munţilor Cozia.
Mergând pe linia evoluţiei prin înălţarea soclului până la doi metri, apare casa înaltă. La
asemenea case pivniţele sunt boltite, construite din cărămidă, cu mai multe încăperi, de dimensiuni
mari. În Jiblea Veche există varianta în care la nivelul inferior se găsesc camere de locuit şi pivniţe în
faţa cărora se află o prispă deschisă. Sala de sus este sprijinită pe stâlpi de lemn sau zidărie. Atât sala de
jos, cât şi cea de sus sunt închise cu balustrade de sc nduri traforate.
Arhitectura nouă din depresiunea Jiblea-Călimăneşti se distinge prin dimensiuni mult mai mari,
casele sunt mai spaţioase şi mai înalte. Interesant este faptul că multe din construcţiile noi mai
păstrează, încă, spiritul tradiţional. Planul locuinţei reprezintă expresia nevoilor de viaţă ale oamenilor
având un caracter funcţional2. Tipul de locuinţă caracteristic depresiunii Jiblea-Călimăneşti până la
1Paul Petrescu, "Casa cu foişor ţărănească la români", în Studii şi cercetări de istoria artei, seria Artă Plastică, V, 1958, nr. 1,
p. 98.
2Paul H. Stahl, Planurile caselor româneşti ţărăneşti, Sibiu, 1958, p. 4. 842
sfârşitul secolului al XIX-lea a fost acela cu două încăperi, ce avea o singură intrare, prin tindă, sau
două intrări separate, dinspre prispă.
Cele mai vechi case din Călimăneşti pot fi considerate Casa Popescu (Fig. 75) şi Casa Dobrin
(Fig. 28). Casa Popescu Vergiliu din Jiblea Veche este o locuinţă specifică zonei subcarpatice
dezvoltată atât pe verticală, cât şi pe orizontală (foişor plasat în partea stângă). Casa are două încăperi şi
o singură intrare directă din foişor. Accesul în foişor se face prin intermediul unei scări din piatră.
Acoperişul este în patru ape, cu învelitoare din şiţă de brad.
Beciul, soclul şi scara de acces sunt făcute din piatră de râu zidită cu mortar de var şi tencuită,
iar apoi văruită. Pereţii sunt realizaţi din bârne masive de stejar cioplite pe două feţe. Cununa de bârne
este legată la partea superioară cu ajutorul cuielor de lemn de grinzile cosoroabe. Locuinţa este cercuită
cu nuiele de alun, tencuită şi văruită.
Această casă are dedesubt pivniţa, în care se intră printr-un g rlici închis cu zăbrele. Gârliciul
corespunde la parter cu spaţiul rezervat la etaj foişorului. Pentru a pătrunde în pivniţă sunt două uşi:
prima, la intrarea în gârlici, construită din lemne încrustate în unghi drept, care lasă să pătrundă aerul şi
lumina, şi, a doua, la intrarea în pivniţă, construită la nivelul zidurilor din faţă ale etajului. Această a
doua uşă este masivă, puternică, închisă cu lacăte. Mai trebuie menţionat că foişorul este tratat larg,
ieşind pe faţadă cu o lăţime aproape egală cu lăţimea casei însăşi. Casa este construită la 1819 de către
Popa Mille după cum reiese din inscripţia de pe covata de sus a foişorului1.
Casa Dobrin, situată pe str. Tudor Vladimirescu, este o casă înaltă construită pe parter de lemn
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea2. Parterul de lemn adăposteşte o pivniţă în care se ţin butoaiele
cu ţuică şi o parte din unelte. Pivniţa este construită din lemn de stejar, care poate suporta greutatea
etajului. La etaj există două încăperi: într-una se află vatra liberă cu coş suspendat, unde se pregătea
mâncarea, iar cealaltă servea pe post de dormitor. La parter prispa este deschisă, iar la etaj este închisă
cu parmalâc.
Pereţii sunt realizaţi din lemn de stejar sub formă de drueţi. Peretele despărţitor dintre cele două
camere de la etaj este din cărămidă. Căprioreala este făcută din lemn de esenţă moale şi învelitoarea din
şiţă de brad. Întreaga casă are pereţii aparenţi, pe exterior, iar în interior a fost cercuită, tencuită şi
văruită. Prispa este suspendată pe „urşii" beciului.
Casa lui Petrache Miscurici, ridicată la începutul secolului al XIX-lea , este o casă înaltă cu
soclu de 2,5 metri cu două pivniţe boltite. Etajul are o sală lungă din care se intră în odăi. Are o
realizare arhitectonică deosebită, fiind declarată, împreună cu celelalte două, monumente istorice.
Interiorul locuinţei.
Interiorul locuinţei ţărăneşti constituie poate cea mai concludentă expresie a modului de viaţă şi
a spiritualităţii, a ideilor, a cuvintelor unui popor, a vieţii familiale şi sociale, cu toate implicaţiile ei.
1Fenia Driva, Călimăneşti. Căciulata. Cozia, Editura Conphys, R mnicu V lcea, 2002, p. 20.
2Ligia Rizea, Ioana Ene, op. cit., p. 45. 843
Modul de organizare a interiorului reflectă totdeauna condiţiile de viaţă ale comunităţii, ale individului 1.
Interiorul casei ţărăneşti are funcţii mai mult sau mai puţin complexe, după numărul, dimensiunea şi
destinaţia încăperilor.
Planurile cele mai frecvente la casele din depresiunea Jiblea-Călimăneşti sunt, alcătuite, aşa
cum am precizat, din două încăperi, cu o singură intrare sau cu două intrări separate de pe prispă sau
foişor. În interior ambele camere au plafonul cu grinzi aparente, fiind tencuit, iar pardoseala camerei de
locuit este din scândură de brad.
Mobilierul tindei, numită „la foc", căci aici este construită vatra liberă cu horn suspendat, se
compunea dintr-o laviţă pe care erau aşezate, în timpul zilei, vasele de uz gospodăresc, o masă rotundă
cu scăunele (Fig. 86), un hambar pentru mălai şi un dulap- masă (Fig. 84). Laviţele erau confecţionate
din scânduri groase fixate pe patru picioare şi, dacă familia era numeroasă, era folosită şi pentru dormit.
Pe corlată (construcţie deasupra vetrei, la peste un metru înălţime, de obicei din scândură, de formă
pătrată sau paralelipipedică), pe vatră, pe laviţe stăteau obiectele de uz gospodăresc: pirostriile, căldarea
pentru mămăligă, tiugile pentru sare, lingurile de lemn şi vase smălţuite sau nesmălţuite.
Odaia bună, spre deosebire de prima, avea un mobilier potrivit funcţiei şi un aranjament pentru
asigurarea unui anumit grad de confort şi a unei ambianţe plăcute, indicând, totodată, o judicioasă
economie de spaţiu. In odaia de locuit se aflau două paturi, un dulap-masă, o ladă de zestre şi două
scaune (Fig. 80, 87). Patul fixat pe ţăruşi a fost înlocuit, după primul război mondial, cu patul mobil.
Mobilierul tradiţional specific zonei se remarcă atât prin funcţionalitatea sa maximă, cât şi prin
ornamentică, evidenţiind o deplină armonizare a proporţiilor. Chiar şi piesele simple, dulghereşti,
confecţionate de aceeaşi meşteri care au ridicat casa, dezvăluie îmbinări ingenioase, cu încheieri numai
în cuie de lemn, demonstrând rezolvări constructive simple, dar perfect adaptate scopului lor.
Una dintre piesele importante, de veche tradiţie, este lada de zestre. Ea constituie prima
obligaţie dotală a miresei, atestând poziţia socială a familiei sale 2. În lada de zestre se păstra întreaga
gamă de piese textile, folosite la confecţionarea costumului mirelui şi al miresei, cât şi cele necesare la
împodobirea casei (Fig. 79). Tot în ladă se păstrau podoabele şi banii.
Până la începutul secolului al XX-lea, pe pereţii odăilor nu existau textile decorative. După
această dată vor fi introduse velinţa, scoarţa şi covorul, aşezate pe paturi şi pe pereţi de-a lungul patului.
In aceeaşi perioadă s-a introdus faţa de masă, lucrată din bumbac, aleasă în război. De jur împrejurul
pereţilor, puţin mai jos de nivelul plafonului, au început să fie aşezate din loc în loc ştergare din bumbac
alb cu alesături în stil geometric sau floral, fixate cu capetele perfect întinse (Fig. 85).
Din punct de vedere estetic, în compunerea interiorului locuinţei ţărăneşti din Vâlcea se observă
unele preferinţe diferenţiate de la o serie la alta, în funcţie de specificul local şi de schimburile culturale
care au avut loc în decursul timpului. Astfel, în Călimăneşti se simte legătura strânsă care a existat în
1Georgeta Stoica, Interiorul locuinţei ţărăneşti, Editura Meridiane, Bucureşti, 1973, p. 8.

2 Lucia Stroescu, Roswith Capesius, Lada de zestre, în Atlasul Etnografic al României, 6, 1979, p. 95. 844
trecut cu Argeşul. Aceasta apare foarte evident în domeniul mobilierului şi al textilelor de casă. In
compunerea interiorului apar numeroase piese de mobilier provenite din Argeş, în special din Sălătruc.
Elementele decorative specifice Sălătrucului şi compunerea decorului - rozete şi intercalări de linii
haşurate - sunt determinante pentru stabilirea locului de provenienţă a acestui mobilier. Tot ca un
element argeşean apar aici şervetele mici, lungi de circa 0,40-0,50 cm, care se aşează grupate pe perete
ca un stol de fluturi. Uneori se face simţită legătura cu Făgăraşul. Elemente caracteristice: chindee
lungi, lucrate din bumbac gros, preferinţa pentru culorile roşu, negru, albastru, dispuse compact la
capetele cu alesături, sau dispunerea lor în jurul ferestrelor au fost frecvente la sfârşitul secolului al
XlX-lea chiar şi dincolo de Călimăneşti1.
Între cele mai arhaice sisteme de încălzire, întâlnite până în secolul al XX-lea în toată Vâlcea, se
numără vatra liberă cu coş suspendat amplasată în colţul format de peretele median şi cel longitudinal
din spate al tindei. Fiind direct legată de poziţia vetrei, soba oarbă este construită în camera de locuit
alături de peretele despărţitor, în care se deschide gura de alimentare. După primul război mondial vatra
şi corlata au fost înlocuite cu sobele cu plită, iar în camera de dormit au apărut sobe cu două sau mai
multe olane . O astfel de sobă, cu patru olane, am întâlnit la casa Vasilescu Gheorghe din Jiblea Veche
(Fig. 76).
De-a lungul anilor locuinţa a îndeplinit multiple funcţii, aici desfăşurându-se anumite
îndeletniciri, îndeosebi cu caracter casnic, aici s-a transmis experienţa de viaţă a generaţiilor mai
vârstnice, s-au însuşit normele de viaţă ale colectivităţii, aici este locul de odihnă, de petrecere a
familiei în cadrul sărbătorilor de peste an sau cu ocazia evenimentelor prilejuite de ciclul vieţii.
9.5. Ocupaţii tradiţionale

Cultivarea pământului şi creşterea animalelor au fost, în Călimăneşti, ramurile de bază ale
agriculturii practicate într-o strânsă interdependenţă. Lucrările agricole erau efectuate de fiecare
proprietar după bunul plac, pe terenul lui nefiind constr ns, de nici un fel de obligaţie comunitară, să
cultive un anumit fel de cereale într-o anumită parte a hotarului şi nici să exploateze un teren un număr
de ani stabilit de comunitate. Terenurile erau cultivate un număr de ani, în funcţie de fertilitatea lor
naturală.
La sfârşitul secolului al XlX-lea, dintre cereale nu se cultiva, în Călimăneşti, decât porumb . La
sfârşitul secolului al XIX-lea plugul era singura unealtă utilizată pentru aratul pământului. Plugul a fost
cea mai importantă unealtă agricolă utilizată în cadrul agriculturii tradiţionale româneşti, rolul său în
cadrul economiei ţărăneşti fiind subliniat şi de expresia „îi merge bine cu plugul', utilizată pentru a
sublinia prosperitatea unui om.
1Georgeta Stoica, Interiorul casei ţărăneşti, în Arta populară din Vâlcea, R mnicu V lcea, 1972, p. 92. 845
Plugurile utilizate pot fi încadrate în două tipuri: cu corman fix şi cu corman schimbător.
Cormana este parte a plugului confecţionată din tablă de oţel care deplasează lateral, răstoarnă şi
mărunţeşte brazdele. Plugul cu corman fix este un tip de plug cu care, pentru a tăia brazda următoare,
trebuia să te întorci (în gol) la capătul primei brazde, iar plugul cu corman schimbător permitea aratul
începând brazda de la oricare din cele două capete ale lotului destinat a fi ogor. Dintre uneltele utilizate
pentru întreţinerea culturilor agricole menţionăm sapa şi rariţa. Aceasta din urmă era utilizată pentru
moşoroitul porumbului şi a cartofilor. În Călimăneşti utilizarea rariţei se făcea numai pe terenurile pe
care plantele au fost semănate pe rânduri.
Porumbul s-a însămânţat, totdeauna, fie pe terenul proaspăt desţelenit, fie în urma altei recolte
de porumb. Însămânţatul porumbului a fost efectuat atât de către bărbaţi, cât şi de femei. Seminţele de
porumb, care se împrăştiau cu mâna, erau purtate în aceleaşi ustensile ca şi grăunţele germinative ale
păioaselor. În cazul semănăturilor pe brazdă, efectuate mai ales de femei, boabele se luau cu mâna din
poală (denumire răspândită nu numai în Călimăneşti, ci şi în alte sate vâlcene). Odată cu boabele de
porumb mai erau semănate seminţe de fasole şi de dovleci.
Pentru distrugerea buruienilor şi afânarea solului, terenurile cultivate cu porumb se prăşeau, în
general, de două ori. Cu ocazia primei praşile, se rărea porumbul semănat prin împrăştiere sau se rupea
surplusul de fire de pe rânduri, se înlătura pământul uscat de pe fire şi se trăgea altul proaspăt. Pe lângă
distrugerea buruienilor şi afânarea pământului, praşila a doua avea menirea adunării pământului la
rădăcina plantelor prăşitoare pentru a le favoriza dezvoltarea şi a le mări rezistenţa1. Operaţia era
desemnată sub denumirea de copoit sau muşuroit în Călimăneşti.
Cercetarea etnografică apreciază că grădinăritul a fost o caracteristică a fiecărei gospodării
ţărăneşti, legumele cultivate fiind destinate, în general, consumului propriei familii. Ceapa, usturoiul,
cartoful, pătrunjelul, castraveţii, roşiile, leuşteanul, fasolea, varza - toate acestea sunt plante legumicole
aproape nelipsite din grădina oricărui gospodar din Călimăneşti. Cartofii şi alte legume se păstrau în
pivniţele sau în beciurile de sub case.
Cultivarea pomilor fructiferi şi a viţei de vie are tradiţii îndelungate în Călimăneşti, datorită
condiţiilor geografie favorabile. La sfârşitul secolului al XIX-lea, erau plantaţi în
Călimăneşti „aproximativ 1.550 meri, 1.200 peri, 1.400 nuci, 1.600 cireşi şi peste 50.000 pruni. În
timpul când se fac prunele se produce peste 10.000 litri de ţuică"2.
Calea cea mai eficientă pentru ameliorarea soiurilor de pomi a constituit-o altoirea. S-au folosit
două procedee de altoire. În cazul primului - numit în pană (despicătură sau crăpătură) - se reteza
trunchiul portaltoiului, se făcea o despicătură (crăpătură) în el şi se introducea pana altoiului. Apoi, se
lega tăietura cu o cârpă, peste care - împotriva apei - se aşternea un strat de balegă, de pământ sau de
ceară. Celui de-al doilea procedeu de altoit i se spunea în mugur. Aplicată, de obicei, la pomii tineri,
1 Gheorghe Iordache, Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României, vol. II, 1985, p. 158.
2C. Alessandrescu, op. cit., p. 69. 846
metoda presupunea crestarea în formă de T a cojii puietului, introducerea mugurului în crestătură şi
legarea acestuia1.
Fructele serveau, în primul rând, pentru a acoperi necesităţile de consum ale gospodăriei
tradiţionale. Abia mai târziu, pentru a completa veniturile, o parte din fructe au început să fie vândute
de călimăneşteni în unele zone de câmpie, prin schimbul în natură pe cereale (cu precădere grâu) sau la
târguri. Fructele erau folosite în alimentaţia obişnuită în stare proaspătă. Pentru a putea fi folosite în
alimentaţie şi iarna, unele soiuri de mere, pere şi prune se tăiau felii şi se uscau la soare pe poliţe, pe
mese ori pe cârpătoare. Pe de altă parte, s-au utilizat în Călimăneşti şi cuptoare de uscat fructe, care se
clădeau la nivelul solului şi care aveau dimensiuni diferite şi forme dreptunghiulare sau pătrate.
Din fructe se preparau băuturi, dulceţuri, gemuri. O tradiţie pentru Călimăneşti era fabricarea
ţuicii din prune. După ce se coceau, prunele se scuturau cu prăjina, se depozitau în vase mari de lemn,
unde fermentau adăpostite sub polate. Pentru a fi distilate, prunele fermentate erau duse la cazan
(instalaţie amenajată sub poverne). Cazanele de distilat funcţionau în incinta gospodăriilor sau erau
înşirate de-a lungul văilor. Pentru fierberea prunelor, focul ardea într-un cuptor zidit, astfel încât să
susţină fundul cazanului de aramă. Deasupra cazanului se aşeza capacul, iar pentru răcirea ţevilor se
utiliza o putină cu apă (Fig. 88).
Toponimele de felul „Dealul Viilor" sau „la Vii" - păstrate în locuri unde nu mai există vii în
prezent - şi mărturiile etnografice culese pe teren impun constatarea că, până pe la începutul secolului al
XX-lea, în Călimăneşti oamenii s-au străduit să cultive viţa de vie, asigur ndu-şi, în acest fel, cel puţin
strictul necesar pentru nevoile personale.
Foarte rezistentă, viţa veche românească a fost cultivată până la 700 metri altitudine (aşa cum s-
a întâmplat în Dealul Viilor din Jiblea). În pofida înfăţişării sale luxuriante, a marii rezistenţe la
variaţiile climei, vechea viţă indigenă n-a putut face faţă filoxerei, căreia i-a căzut pradă, în cea mai
mare parte spre sfârşitul secolului al XIX-lea2. În cadrul gospodăriilor din Călimăneşti şi în viile de pe
dealuri s-a cultivat vie din soiurile: crâmpoiasa, coarna, braghina, tămâioasa, gordanu 3. Lucrările
viticole cele mai importante sunt: tăiatul, primăvara, când se lasă o joardă lungă pentru rod şi una scurtă
care va produce anul viitor, legatul cu tei de araci, săpatul, prăşitul, culesul.
Cercetarea etnografică s-a oprit în ultima jumătate de veac asupra studiului uneltelor şi
tehnicilor specifice viticulturii: cosorul, unealtă cu peste două milenii de existenţă, alături de care
hârleţul, sapa, coşul de nuiele, bota pentru cules, putina cu cepău, linul şi călcătoarea, atestate ca având
provenienţă dacică, constituie instrumentarul de bază folosit la întreţinerea viţei de vie, la recoltarea şi
prelucrarea strugurilor. Având talpa alcătuită din bârne groase, linurile erau împrejmuite cu ţarcan sau
1Gheorghe Iordache, op. cit., p. 310.

2Nicolae Al. Mironescu, "Consideraţii privitoare la geneza şi istoricul răspândirii viţei de vie pe teritoriul României", în
Studii şi comunicări de istorie şi etnografie, vol. II, Goleşti, 1978, p. 295.
3Simona Munteanu, Ioan Toşa, "Câteva consideraţii privind cultura populară vâlceană de la sfârşitul secolului al XIX-lea", în
Oltenia. Studii şi comunicări. Etnografie, vol. XII, Craiova, 2004, p. 40. 847
gratii, lucrate din nuiele împletite. In general, linurile reprezentau vase costisitoare, pentru că erau
lucrate din lemn masiv de către meşterii specializaţi. De aceea, a existat uzanţa ca linurile să fie
moştenite din generaţie în generaţie, de către unul dintre urmaşi, cu obligaţia de a le pune la dispoziţie
şi celorlalţi fraţi.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, statisticile înregistrau în Călimăneşti 51 de cai, 488 boi, 515
vaci, 375 oi, 126 capre, 872 porci . Creşterea animalelor, ca ocupaţie tradiţională de bază, cunoaşte mai
multe sisteme de îngrijire: creşterea liberă, fără pază, creşterea în turmă, creşterea în stabulaţie (adică
menţinerea permanentă în grajd).
Creşterea liberă, întâlnită în toate zonele ţării, consta în păşunarea pe păşunile proprietate
individuală sau pe islazul obştii satului a caprelor, vitelor mari şi a cailor, precum şi a porcilor, în
pădurile de fag din Călimăneşti, bogate în jir.
Creşterea în turmă organizată prin tocmeală între stăpânul de munte (proprietar, ales de obşte
sau arendator) şi proprietarii vitelor, pe de o parte, şi între stăpânul de munte şi ciobani, pe de altă parte,
în care se stabileau obligaţiile fiecăruia dintre părţi în ce privea asigurarea pazei animalelor şi
răspunderea în cazul în care animalul se prăpădea, precum şi atribuţiile fiecărui cioban la stână
constituiau, de fapt, păstoritul propriu-zis.
Creşterea în turmă pe perioada văratului în cazul tipurilor de păstorit local şi local zonal
(pendulator) şi pe toată durata ciclului pastoral, în păstoritul transhumant cunoaşte două sisteme de
îngrijire a animalelor: de către membrii familiei (fiecare proprietar mulge vitele sale şi prepară separat
laptele) şi de către ciobanii angajaţi. In Călimăneşti a prevalat primul sistem. Tomnatul animalelor în
hotar sau la adăposturile temporare existente în Călimăneşti a îmbrăcat atât forma îngrijirii individuale,
cât şi aceea a constituirii unor turme de oi, prin asocierea câtorva proprietari în scopul târlirii, străvechi
mod de îngrăşare a pământului, în special a terenului destinat culturii porumbului.
Ca animale de tracţiune la arat erau folosiţi, în special, boii, câte două perechi la un plug.
Numărul mare de boi existenţi în Călimăneşti se explică prin faptul că, cu ajutorul lor, erau transportate
cu carul lemne de foc (numite, în graiul, locului „metri") la gara din Jiblea1, iar în schimbul acestor
transporturi oamenii erau recompensaţi băneşte. Totodată, călimăneştenii mergeau cu vitele şi boii la
târgul de la Titeşti (care are loc în fiecare an de Sf. Ilie, la 20 iulie) pentru a-i vinde: „Cu banii obţinuţi
pe o pereche de boi puteai să cumperi porumb pentru un an întreg" .
Albinăritul are veche tradiţie în Călimăneşti, fiind favorizat de abundenţa plantelor melifere în
floră. La sfârşitul secolului al XIX-lea erau în Călimăneşti 136 stupi cu albine, care dădeau până la 150
kg de miere şi 100 kg de ceară . Mierea şi ceara erau folosite în gospodărie. Mierea a constituit nu
numai un aliment, ci şi un medicament important, iar ceara a fost furnizorul de mijloace de iluminat.
Aşa cum arată documentele istorice, această ocupaţie a cunoscut o puternică dezvoltare încă din vremea
1Informator Sinca Vasile, n. 1931, Jiblea Veche. 848

lui Mircea cel Bătrân, care dă Coziei albinăritul din judeţul Vâlcea, iar în 1388, la rândul său, dă
mănăstirii Cozia, de la curtea sa... „10 burdufe de miere şi 10 bucăţi de ceară" 1. În 1407, Mircea cel
Bătrân întăreşte Coziei mai multe sate, stabilind, totodată, ca în Vâlcea, pe fiecare an, să-şi adune înşişi
călugării albinăritul, să le fie mierea pentru nevoia mănăstirii, iar ceara să le fie pentru biserică2.
Albinăritul necesita investiţii mici şi aducea venituri importante, de aceea s-a dezvoltat atât pe
moşiile domneşti şi mănăstireşti, cât şi în gospodăriile ţărăneşti, ocupaţia înregistr nd o dezvoltare mai
mare în veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea. În general, pentru Călimăneşti nu se cunosc prisăcării
mari. În schimb, multe gospodării aveau stupi pe lângă casa lor, adăpostiţi sub streşinile largi sau
lărgite.
În albinăritul tradiţional se foloseau mijloace rudimentare. Stupii se adăposteau în uleie
(trunchiuri de copac scobite în interior sau scânduri cioplite şi încheiate în formă de cutii simple,
dreptunghiulare). În interiorul acestor stupi primitivi se încrucişau, la diferite nivele, beţe orizontale
care uşurau realizarea fagurilor. În partea de jos se afla urdinişul de acces, prevăzut cu un podişor. În
perioada de roire stupii erau supravegheaţi, ca să nu fugă roiul. Ca să-i oprească, gospodarii aruncau
înaintea lor stropi de apă, nisip ori anumite plante mirositoare, fiind luat cu ajutorul roiniţei (coş de
nuiele folosit la prinderea roilor). Mierea şi ceara se storceau cu ajutorul unor unelte casnice sau în
teascuri.
Bogăţia în peşte a apelor de pe teritoriul judeţului Vâlcea (este vorba de râul Olt şi afluenţii
acestuia) a făcut ca pescuitul să fie una din străvechile ocupaţii practicate de comunităţile rurale
tradiţionale, el având şi un rol important în alimentaţia locuitorilor din Călimăneşti. Dintre procedeele
arhaice de prins peşte sunt atestate: prinsul cu mâna în cazul păstrăvilor, mrenelor şi racilor, iar ca
unelte amintim undiţele, cârligele, coşurile, vârşele, ostiile. Cu acestea din urmă, având la origine
furculiţa, se pescuia noaptea la lumina făcliilor sau iarna,în copcile practicate în gheaţă. Dintre uneltele
confecţionate din nuiele împletite, cea mai răspândită în Călimăneşti a fost vârşa, spre care pescarii
mânau peştele bătând apa cu o nuia. Uneltele din plasă se confecţionau din aţă de cânepă răsucită.
9.6. Meşteşugurile ţărăneşti

Meşteşugurile sunt ocupaţii specializate care s-au practicat alături de agricultură. În cadrul
colectivităţilor săteşti s-au impus de timpuriu membrii mai iscusiţi în ridicarea construcţiilor,
confecţionarea uneltelor şi mijloacelor de transport, a vaselor de lemn şi de lut. Examinând repartizarea
centrelor de meşteşugari pe teritoriul judeţului Vâlcea, desprindem ca o caracteristică faptul că ele se
concentrează, cu precădere, în zona nordică a judeţului. Cele mai multe centre meşteşugăreşti s-au aflat
în perimetrul cuprins între Vaideeni-Alunu, la vest, şi Călimăneşti-Băbeni, la est. Această stare de
1***, Documente privind istoria României. B. Ţara Românească, veacurile XIII, XIV, XV, Editura Academiei, Bucureşti,
1953, p. 32.
2Ibidem, p. 50. 849
lucruri se explică prin condiţiile economice ale zonei, precum şi prin resursele materiale de materie
primă bogate în partea nordică a Vâlcii şi printr-o străveche tradiţie a acestor îndeletniciri1.
În Călimăneşti, principala materie primă a fost lemnul, urmând apoi produsele obţinute din
creşterea animalelor, ceea ce face ca meşteşugurile ţărăneşti să fie reprezentate de prelucrarea lemnului
- dulgherie, tâmplărie, rotărie, dogărie, de olărit, de tors şi ţesut. La sfârşitul secolului al XIX-lea, pe
lângă agricultură, 69 de locuitori se ocupau cu dulgheria, rotăria şi dogăria, iar produsul muncii lor îl
desfăceau la ceilalţi săteni sau la comercianţii din Călimăneşti2.
Dulgheria
Dulgheria se raportează la tot ceea ce ţine de realizarea locuinţei şi acareturilor gospodăreşti.
Meşterii dulgheri din Călimăneşti, constituiţi în echipe specializate, se ocupau cu ridicatul caselor.
Pe prundurile Oltului se găsea multă piatră de construcţie folosită la fundaţii, temelii, socluri,
beciuri ori anumiţi pereţi ai acareturilor gospodăreşti. Lemnul pentru pereţi şi tocărie era luat din
proprietatea comună a obştii săteşti. Procesul tehnologic era următorul: tăierea copacului, curăţirea de
crăci şi cojirea lui. După aceea urma cioplirea bârnelor, fălţuirea şi fixarea lor; încheierea căpriorilor şi
fixarea lor; tăierea laţilor şi aranjarea lor; şiţuirea, podirea, aşezarea tocăriei, a uşilor şi ferestrelor.
Uneltele de care se folosea meşteşugarul pentru construirea unei case erau, în marea lor
majoritate, din oţel, confecţionate de ţiganii fierari din Călimăneşti, robi ai mănăstirii Cozia. De altfel, la
sfârşitul secolului al XIX-lea trăiau în Călimăneşti 75 familii de ţigani care se ocupau cu agricultura şi
fierăria3. Aceste unelte folosite de dulgheri erau următoarele: Securea - topor mare pentru cioplit
trunchiurile de copac; Barda - pentru netezit faţa cioplită cu toporul, pentru cioplit lemne mai subţiri;
Ferestrău mare - joagăr - acţionat de patru persoane, două jos şi una sus, lemnul fiind aşezat pe un plan
înclinat, pe o capră şi legat cu lanţuri, pentru spintecarea scândurilor mai groase sau a grinzilor;
Ferăstrău mic - mânuit de o singură persoană, pentru a reteza lemnele mai subţiri; Sfredele pentru găurit
lemnul; Ghin-daltă cu tăişul semicircular, utilizată pentru dăltuiri în piesele sculptate; Cuţitoaia - lamă
dreaptă din oţel, cu două mânere de lemn, utilizată mai ales la tras, fasonat şi crestat şindrila; Paharul cu
apă, ca indicator pentru orizontală şi verticală, iar, ulterior, cumpăna - bula de aer; Sfoara de cânepă,
pentru a fi întinsă pe lemn la cioplit; Iapa de şindrilit - făcută, de obicei, de meşterul dulgher dintr-o
crăcană de copac, cu două ramuri în unghi, ca un triunghi, cu un cârlig din lemn, prin care este agăţată
de un „lăntete", cu două picioare în sus, aproape de verticală, fixate în unghiurile de jos de la baza
triunghiului şi pe care se sprijină teancul de bucăţi de şindrile ridicate la îndemâna meşterului care bate
pe acoperiş; Scaunul de şindrilit pe care stă meşterul când lucrează sus pe acoperiş.
Elementele de trafor şi ornamentele stâlpilor se realizau cu ajutorul mai multor tipuri de
fierăstraie, cu ajutorul unui compas de dimensiuni mici şi al vinclului (pentru calcularea unghiurilor
1Ion Vlăduţiu, op. cit., p. 13.

2C. Alessandrescu, op. cit. , p. 68.
3 Ibidem. 850
drepte).
Dogăria
Meseriaşul care făcea doage sau vase din doage, se numea, în general, dogar. Pe vremuri,
meşterii dogari din Călimăneşti lucrau, mai cu seamă, toamna, pentru a face vase noi sau pentru a le
repara şi pe cele vechi. La mănăstirea Cozia se întâlneau dogari
proveniţi din rândul călugărilor care se îndeletniceau permanent cu dogăria.
Practicarea pomiculturii şi viticulturii, alături de cultivarea cerealelor şi creşterea
animalelor a însemnat dezvoltarea unui meşteşug important pentru păstrarea şi transportul
produselor obţinute: butii, butoaie, putini, vedre, găleţi, putinee, ulee etc., realizate din
doage de stejar, salc m, dud, brad, nuc.
Cel mai vechi document care atestă practicarea viticulturii şi, implicit, folosirea
buţilor de vin datează de la 1388 şi se referă la satul Jiblea1. Documentele menţionează
practicarea acestui meşteşug în toate satele vâlcene, specific ndu-se produsele sale, în
legătură cu o serie de închinări la mănăstiri, cum este cazul unei danii către mănăstirea
•2
Cozia, la 1657, de butii cu vin de 100 vedere capacitate sau date ca zestre care cuprindea şi butoaie de
mărimi diferite şi ciubere2.
Lemnul de doage se alegea cu grijă. El trebuia să fie durabil, elastic, să se despice uşor şi să nu
altereze gustul, culoarea şi mirosul băuturilor. Copacii cei mai drepţi şi cu fibra nesucită se tăiau toamna
târziu sau iarna. Partea inferioară a trunchiului arborelui, care nu prezenta noduri şi se despica lesne, era
considerată cea mai bună pentru confecţionarea doagelor. După uscarea timp de două-trei luni, lemnele
se decojeau, iar bucăţile dintre cioturi se retezau cu ferestrăul de mână. Bucăţile retezate după lungimea
dorită se despicau în patru părţi egale, cu toporul, cu penele şi cu maiul de lemn. Fiecare sfert se crăpa
iarăşi în două, rezultând doagele. Acestea se ciopleau cu barda. Pe una din laturi, doagei i se lua apa,
adică se cioplea astfel încât să se obţină o suprafaţă uşor curbată. Ca să devină puţin oblice, muchiile
doagelor se finisau cu gilăul drept. Operaţia se înfăptuia pe o masă înclinată, căreia i se mai spunea
masă de dogărie. După cioplire şi netezire, doagele se legau pe cercuri provizorii, ca să se stabilească
rotundul vasului la un capăt. Prima doagă se fixa pe cerc cu ajutorul unei clame metalice. Când se
impunea curbarea doagelor, butoiul se strângea la un capăt cu lanţul şi şfaclul (unealtă de strunire
folosită de dogar). La sfârşitul operaţiei curbării doagelor, vasul avea câte 3-4 cercuri provizorii la
fiecare capăt. Cu un ferăstrău de mână se retezau extremităţile doagelor, după care dogarul înlătura
neregularităţile din interiorul vasului cu o scoabă. Pentru fixarea fundurilor se făcea gardina cu
gărdinarul3 mare ori cu cel mic. Circumferinţa fundurilor se trasa cu compasul. Fundul vasului era
1***, Tezaur medieval vâlcean. Catalogul documentelor de la Arhivele Statului din Râmnicu Vâlcea, vol. I, Bucureşti, 1983,
doc. nr. 1, p. 19.
2***, Comori arhivistice vâlcene (1467-1800), vol. II, Bucureşti, 1985, doc. nr. 1103, p. 347.
3Unealta dogarului cu ajutorul căreia făcea un şănţuleţ la capetele din interior ale doagelor unui vas de lemn, în care se fixa
fundul sau capacul. 851
alcătuit dintr-un număr variabil de doage. Ca să pună cercurile definitive, dogarul strângea gura vasului
cu un lanţ şi un par. Gaura rotundă prin care se introducea sau se scotea băutura se făcea cu sfredelul pe
doaga pe care se încheiau cercurile. Ei i se spunea, de obicei, vrană.
La vasele mici lucrate din brad, se foloseau în exclusivitate cercuri de lemn. Şi la vasele mari cu
doage de stejar sau dud, precumpăneau, pe vremuri, cercurile de lemn de alun sau de fag care asigurau o
mai mare durabilitate recipientelor. După folosirea mai îndelungată doagele se slăbeau, iar vasele nu
mai puteau fi folosite. In acest caz se umflă în apă, orificiile dintre doage fiind astupate cu papură şi
cocă de grâu.
Din punctul de vedere al formei, vasele realizate de dogarii din Călimăneşti erau de două feluri:
tronconice (unele cu gura mai largă decât fundul, altele cu fundul mai larg ca gura) şi ovoidale (în
această categorie intrau butoaiele şi buţile făcute din doage mai largi la mijloc decât la capete şi care
erau curbate prin focărit4). La r ndul lor, vasele tronconice erau fie deschise la un capăt, fie închise la
ambele capete. Cele deschise la un capăt erau prevăzute cu o toartă, executată în prelungirea unei
doage.
Vasele de lemn în formă de lingură mare sau de cupă, folosite pentru a bea apă, concretizate în
numeroase forme originale şi decorate prin împunsături sau prin crestături se numeau căuşe. Dogarii din
Călimăneşti au lucrat şi cofiţe, vase de formă relativ cilindrică, făcute din doage de brad, prevăzute cu o
toartă pentru a se bea apa din ele, precum şi ploşti, recipiente rotunde şi plate, cu o capacitate mică, cu
gâtul strâmt şi scurt, care se purtau, de obicei, atârnate de o curea; când soseau la nuntă, nuntaşii erau
cinstiţi cu băutura din ploşti.
Rotăria
Tradiţia utilizării carelor ori a căruţelor a fost general răspândită în întreaga ţară. In
Călimăneşti,unde a existat întotdeauna un bogat şi adecvat fond forestier, rotăritul era practicat nu
numai pentru satisfacerea cerinţelor locale, ci şi în vederea obţinerii unor produse ce urmau a fi v ndute
la b lciuri sau t rguri.
O primă grijă a meşterilor rotari consta în confecţionarea pieselor care intrau în componenţa
vehiculelor tradiţionale tocmai din esenţele lemnoase cele mai adecvate. Astfel, butucul roţii se făcea,
de regulă, din ulm, frasin, salcâm sau stejar, spiţele cele mai bune se făceau din lemn de frasin, salcâm
şi stejar; pentru obezi (fiecare dintre bucăţile de lemn încovoiat care, împreunate, alcătuiesc partea
circulară a unei roţi de lemn) se căutau lemne de fag, de ulm sau de frasin; pentru inima carului cel mai
bun era mesteacănul, iar leucile (parte a carului, formată dintr-un lemn încovoiat, cu un capăt îmbucat
în osie şi cu celălalt prins de loitră spre a o sprijini) şi dricurile (scheletul carului) se obţineau îndeosebi
din fag şi frasin. Numai după o perfectă uscare (uneori de la trei ani de la tăiere) deveneau apte pentru
lucru1.
4 Facerea focului în interiorul vasului ale cărui doage erau montate la un capăt.
1 Gheorhe Iordache, op. cit., vol. IV, p. 281. 852
Procesul tehnologic, de realizare a roţilor pentru care, căruţe, este următorul: efectuarea
scobelilor în butucul roţii, însemnarea obezilor cu compasul rotarului, găurirea obezilor cu sfredelul,
curăţirea obezilor cu cuţitoaia. După montarea spiţelor în obezi se căptuşeşte cu fier şi se montează
cercul metalic. O dată construite, roţile se aşează pe două osii de fag, cioplite pe două părţi, iar la
capete, cam la un metru distanţă, au formă rotundă ca să se poată roti cele patru roţi ale carului.
Uneltele de care se foloseau rotarul erau următoarele: strunguri cu călcător; strunguri cu m ner;
trunchi pe care se cioplea butucul roţii; scaun pentru roate; cuţite pentru strungărit; scaun de înspiţat;
diferite tipuri de dălţi; linguri pentru scobitul butucului.
Torsul şi ţesutul
În Călimăneşti plantele textile se cultivau pe suprafeţe reduse. După topire, mănunchiurile de in
şi cânepă erau spălate şi rezemate să se usuce la soare. Apoi erau meliţate. Meliţa este un instrument
alcătuit din două scânduri paralele şi apropiate, iar între ele se plimbă cu mâna altă scândură care
zdrobeşte tulpinile de in şi cânepă, care erau aşezate pe cele două, formând fuiorul. Fuioarele de in şi
cânepă obţinute erau dărăcite. Fuiorul astfel prelucrat era făcut caier urm nd a fi tors.
Din firele de cânepă se ţesea pânza pentru cămăşile de lucru şi pentru iţari, iar din in, pânza
folosită la confecţionarea cămăşilor de sărbătoare şi a aşternuturilor: Toarsă în fire mai groase şi vopsită
în diverse culori, cânepa a servit şi la confecţionarea velinţelor de pat sau a păturilor.
Lâna, materia primă de bază pentru tors şi ţesut, se prelucrează, de asemenea, în mai multe faze.
Prelucrarea lânii ocupa o bună parte din timpul anului, dacă luăm în consideraţie faptul că lâna se obţine
la tunsul oilor, în timpul verii, când începe şi prelucrarea ei, efectu ndu-se spălatul, scărmănatul şi
dărăcitul ei. Spălatul lânei în apa Oltului se făcea după opăritul efectuat cu apă clocotită pentru a ajuta
la îndepărtarea grăsimilor ce îmbibă lâna. Bine spălată şi uscată la soare, apoi scărmănată cu mâna, lâna
era pregătită pentru dărăcit.
Se făceau apoi, caiere, care erau toarse cu furca şi cu fusul (Fig. 83). Firele astfel obţinute erau
depănate pe răschitor, spălate din nou şi pregătite pentru confecţionarea diferitelor categorii de obiecte.
Din firele de lână de diferite grosimi răsucite, dacă era necesar, se puteau obţine, prin tricotat, diferite
obiecte de îmbrăcăminte. Pentru obţinerea stofelor de lână, a dimiei, din care se confecţionau obiecte de
îmbrăcăminte, se recurgea la prelucrarea lânei prin ţesut.
Depănarea lânei se făcea pe mosoare de lemn. După depănarea pe mosoare se trecea la urzitul
firelor. Firele de aţă luate de pe urzitor erau puse pe războiul de ţesut şi întinse între cele două suluri ale
războiului. Acesta este o unealtă casnică de ţesut, dimia, ce se compune din doi butuci, picioarele
dinainte şi dinapoi, două speteze, două suluri, unul de dinapoi, de pe care se desfăşoară urzeala în
timpul ţesutului, şi cel de dinainte, două-patru iţe, iepele, întorcătorul de la sulul din faţă, brâglele,
spata, suveica.
Olăritul
853
Meşteşugul olăriei în Călimăneşti a apărut datorită necesităţii populaţiei de a se aproviziona cu
vase de lut. Relativ la vechimea olăritului în Călimăneşti nu se cunosc documente scrise care să ateste
vechimea acestui meşteşug aici, într-o epocă anumită. Din informaţiile primite reiese că meşteşugul
olăriei în Călimăneşti depăşeşte limitele unui veac.
Olăritul este un meşteşug specializat care se deprinde anevoie în timpul unei lungi ucenicii.
Pentru ca cineva să devină un bun olar trebuie să aibă „tragere de inimă pentru meserie şi o mână
uşoară". Diferitele operaţii efectuate în vederea confecţionării vaselor de lut se îndeplineau cu ajutorul
unor unelte rudimentar construite, ca lada pentru muiat pământul, cuţitoaia pentru tăiat lutul, „bancu" pe
care se depozita lutul frământat, roata cu două discuri pe care se modela vasul, aşchia utilizată pentru
netezirea oalelor în exterior, condeiul şi peria folosită în ornamentarea vaselor, cuptorul în care se
ardeau oalele şi furca cu care se scoteau vasele arse din cuptor.
Materia primă de bază în olărie este argila pe care olarul din Călimăneşti o aducea din dealul
Muereşti. Pământul de oale adus cu carul acasă era lăsat câteva zile să se usuce bine, apoi era muiat,
călcat de trei ori cu un singur picior şi, de mai multe ori, frământat şi rupt în mâini până ce pasta
devenea uleioasă, numai bună pentru modelat la roată.
Modelarea vaselor se făcea la roata acţionată cu piciorul, compusă din: masa pe care se aşeza
pământul; dintr-un fus (de lemn de tei sau carpen), al cărui vârf de jos era învelit în fier şi se rotea fie
într-o pivă metalică, fie într-o adâncitură dintr-un nod de gorun ori de corn; dintr-un jug care fixa fusul
de masă; dintr-o roată mică, adică din discul de lemn de nuc pe care se lucra ceramica.
De la brusul (denumire întâlnită în Călimăneşti) de lut trântit pe roată şi până la forma finită a
vasului, munca olarului se desfăşura în câteva etape: formarea fundului, înălţarea (creşterea vasului),
modelarea gâtului, gurii şi a buzei şi, în fine, aplicarea toartelor şi a brâielor alveolare. Fără îndoială că,
dintre toate fazele prin care trece lutul până ajunge să fie vas, cea mai impresionantă este modelarea
argilei. Operaţia implica o mare îndemânare, atenţie, fantezie creatoare, talent pentru transformarea
pastei amorfe după ce aceasta trecea prin forme succesive şi variate, în forma finală.
Oalele uscate la umbră erau aşezate în cuptor cu gura în sus sau culcate. Arsul oalelor se făcea
în cuptor tronconic prevăzut cu două guri de foc. Arderea dura 5-6 ore. În cazul vaselor smălţuite se
efectuau două arderi: o ardere redusă, înainte de smălţuire, şi o ardere completă după smălţuire. Pereţii
cuptoarelor se clădeau, odinioară, mai cu seamă din pământ bătut cu maiul, între o împrejmuire
interioară alcătuită din scânduri şi aşezate înclinat şi o împrejmuire exterioară care era formată din pari
bătuţi în pământ, împletiţi cu nuiele, care formau ţarcul. Ca să nu crape în timpul arderii olăriei, pereţii
cuptoarelor, groşi de 30-35 cm, se încingeau cu cercuri de lemn, cu brâuri (legături) metalice sau cu
lanţuri.
Producţia olarului din Călimăneşti cuprindea ulcioare, străchini, oale, castroane, solniţe. Toate
aceste vase erau utilizate pentru fiert, transportul şi păstrarea lichidelor şi pentru servitul bucatelor la
854
masă. Sub raportul ornamentaţiei, ceramica din Călimăneşti, lucrată în scop utilitar, se prezintă cu un
repertoriu sărac în motive decorative. Ca procedee de ornamentare erau folosite albitul cu humă,
stropitul cu peria, desenul cu condeiul de corn, smălţuitul, modelarea unor figuri zoomorfe, aplicarea
brâielor alveolare. Smălţuirea vaselor se făcea fie cu smalţ în culoare naturală, fie cu smalţ verde
preparat din smalţul natural (de culoarea galbenului de ou) în amestec cu zgura de aramă. Zgura de
aramă şi smalţul se treceau prin râşniţe de măcinat, apoi erau dizolvate în apă.
Categoriile de vase lucrate de olarii din Călimăneşti s-au modelat în toate centrele vâlcene.
Majoritatea vaselor lucrate aici au forme uzuale, folosite în gospodăria tradiţională a zonei. O menţiune
specială merită „oalele de surată", forme de ceramică comandate anume, legate de un obicei străvechi,
azi dispărut. Două fete, care voiau să devină „surate", îşi comandau fiecare câte o oală pe care o
schimbau între ele „de moşi", făcând legământ să se ajute şi să fie „surate" (prietene) toată viaţa. Pe
oală se scria numele suratei şi anul în care s-a oficiat „însurăţirea". Acest obicei a fost răspândit şi în
comunele învecinate, Berislăveşti şi Sălătrucel.
Ceramica lucrată la Călimăneşti, fiind concurată de ceramica centrelor de olari din Horezu,
Oboga, Curtea de Argeş, a avut o arie de răspândire limitată. Desfacerea produselor se făcea, în trecut,
la târgul de la Jiblea, precum şi la domiciliul olarilor. Vasele se vindeau pe bani sau în natură, pe
cereale. Sezonul în care se desfăceau cele mai multe vase era primăvara, în preajma sărbătorilor
tradiţionale.
9.7. Portul popular

Creaţia vestimentară a căutat mereu să preia şi să transmită din generaţie în generaţie ceea ce s-a
considerat practic şi frumos. Orice om, pe orice treaptă de civilizaţie, este un creator, uneori fără să-şi
dea seama, într-un domeniu pasionant al artelor decorative: costumul. Deşi nevoia de îmbrăcăminte este
universală, imperios necesară, ca şi nevoia de hrană şi adăpost, costumul popular a cunoscut forme
particulare de la o arie de civilizaţie la alta, de la o perioadă istorică la alta, fiind modelat diferit în
culturi diferite. De aici izvorăsc bogăţia şi diversitatea tipurilor de costume, cu variantele lor
morfologice, decorative şi cromatice1.
Costumul popular intră în rezonanţă cu mediul geografic înconjurător, cu clima, cu ritmul
anotimpurilor, cu vârsta, ocupaţiile, statutul social şi material al purtătorilor săi, dar şi cu ocaziile
cotidiene şi sărbătoreşti în care este îmbrăcat, fiind o expresie a metamorfozării vârstelor şi
mentalităţilor aferente, o emblemă de identificare, o manifestare a spaţiului local şi universal în acelaşi
timp. Dincolo de modalităţile de a-l ţese, a-l croi, a-l coase şi a-l împodobi, se află întotdeauna
1Maria Bâtcă, Costumul popular românesc, Album editat de Centrul Naţional pentru Conservarea şi Promovarea Culturii
Tradiţionale, Bucureşti, 2006, p. 5. 855
sentimente, trăiri, atitudini şi comportamente umane, costumul popular reflectând valori sociale, morale
şi estetice1.
Ca şi arhitectura, mobilierul, ceramica, textilele (care laolaltă alcătuiesc cadrul vieţii omului),
costumul depinde de nevoile materiale şi spirituale ale societăţii în dezvoltarea sa istorică. Atunci c nd
vorbim despre costumul popular (femeiesc în mod special) din V lcea trebuie menţionat faptul că, în
primul rând, distingem două mari zone etnografice: zona etnografică Vâlcea şi zona etnografică
Loviştea. La rândul ei, în zona etnografică Vâlcea distingem cinci arii sau subzone etnografice: aria de
nord, aria de centru, aria de sud, Valea Oltului şi aria de la est de râul Olt.
Fiind o zonă de tampon între Transilvania, Muntenia şi Oltenia, Vâlcea şi-a dezvoltat propria
identitate doar în aria de centru a zonei etnografice V lcea (în jurul actualului oraş Horezu). Explicaţia
pentru acest fenomen este că, în această arie de centru, există o serie de mănăstiri care, mai ales în
secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, au fost adevărate centre de iradiere culturală.
Aria de nord a zonei etnografice Vâlcea, din care face parte şi localitatea Călimăneşti se întinde
de la masivul Cozia până în dreptul municipiului Râmnicu Vâlcea. Limita de vest este deasupra
comunei Vaideeni, în timp ce în est aria este delimitată de râul Olt.
Costumul femeiesc
Acoperământul capului are o semnificaţie deosebită, atât de ordin utilitar, cât şi estetic. Odată
cu răspândirea creşterii viermilor de mătase pe teritoriul ţării noastre s-a generalizat folosirea maramei
din borangic ţesută în casă sau cumpărată din târguri. Motivele ornamentale care apar pe maramele
întâlnite în Călimăneşti sunt geometrice (pe suprafaţa maramei) şi florale (pe margini şi la capete).
În ordine cronologică, ţesătura cea mai veche folosită la învelirea capului a fost „cârpa",
denumită „cârpoi" în Călimăneşti. Trecerea de la cârpă la maramă nu s-a făcut brusc, mai ales că aceste
două categorii de ţesături s-au purtat în mod paralele mult timp, marama rămânând o piesă preţuită,
fragilă, care se punea în zile de sărbătoare.
În Călimăneşti, ca şi în celelalte sate din aria nordică, maramele erau scurte şi foarte late. Ele se
purtau legate simplu peste urechi, prinse la ceafă, cu capetele atârnate pe spate. O formă mai simplă a
îmbrăcămintei capului, tulpanul, triunghiular, din pânză albă de bumbac, aparţine costumului de muncă
şi era purtat în mod obişnuit de către femei. După primul război mondial femeile au început să poarte
batice colorate, care se legau la spate într-un singur colţ, în triunghi. Baticul avea şi nişte mărgeluţe pe
margine, fiind confecţionate pe pânză topită sau marchizet.
În mod obişnuit, fetele purtau capul descoperit, învelitul capului aparţinând femeilor căsătorite.
Tânăra purta părul împletit în două cozi, denumite „moaţe", ce porneau de la frunte şi se încorporau în
coada de la ceafă, care era legată jos cu „ţopuri" (panglici). La ureche, prindea flori, atunci când mergea
la horă sau în zile de sărbătoare. În pieptănătura miresei se păstrau formele de pieptănat ale fetei, dat
1Ibidem. 856
fiind că mireasa, a doua zi, îşi schimba portul; pe cap, pe aceleaşi cozi de fată, se prindea o cunună de
flori şi alte flori pe păr în jos. Modul de a-şi acoperi capul al femeilor nu are la origine intenţia de
înfrumuseţare; marama purtată pe cap de femeia căsătorită nu are sensul de găteală, ci semnalează
trecerea femeii de la o stare civilă la alta şi, sub acest aspect, are un rol de simbol social. Femeia, supun
ndu-se unui străvechi concept moral, ce îşi are geneza în taina căsătoriei şi potrivit căruia nu-i mai este
îngăduit să-şi arate părul (podoaba capului) după ce s-a căsătorit, şi-a acoperit capul, folosind o ţesătură
care, de-a lungul timpului, a luat diverse forme1.
Cămaşa, numită iie, este piesa principală a costumului popular (Fig. 77). Termenul „cămaşă"
denumeşte piesa din pânză, lungă sau scurtă, care se poartă pe piele, acoperind corpul. Că este piesa de
port cea mai importantă ne-o dovedesc, în lexic, şi expresiile formate cu cuvântul cămaşă şi sensul
acestora: „a nu avea nici cămaşă pe el", „a-i lua şi cămaşa de pe el", „îşi dă şi cămaşa de pe el", „a nu-l
mai încăpea cămaşa", „a nu şti pe unde să scoată cămaşa", „arde cămaşa pe cineva".
Materialele din care se lucra pânza, fibrele textile şi borangicul, au fost diverse de-a lungul
timpului. La cele mai vechi cămăşi pânza era ţesută din cânepă sau in. Mai târziu, acestor materiale li se
adaugă bumbacul. La început se păstrează urzeala de in şi băteala din bumbac, apoi atât urzeala, cât şi
băteala se realizează din bumbac. Cu timpul, renunţându-se la cultivarea inului şi cânepei, bumbacul
este folosit şi la pânza destinată cămăşilor de lucru. Încep nd din secolul al XIX-lea, pentru
confecţionarea cămăşilor s-a folosit şi pânză din bumbac (urzeala) în amestec cu borangic (băteala).
Atât cânepa, cât şi inul şi borangicul erau prelucrate în gospodărie de către femei şi fete.
Cămaşa specifică ariei nordice este cea încreţită în jurul gâtului. Lărgimea dată de piept, spate şi
mâneci se încreţeşte în jurul gâtului pe două, trei iţe, iar peste acest creţ se aplică gulerul îngust, de
forma unei bentiţe. Variantele acestui tip sunt legate de piesele componente ale mânecii (altiţă, încreţ,
mâneca propriu-zisă) şi de modul de strângere a lărgimii mânecii la marginea de jos. Mâneca propriu-
zisă se ataşa la cămaşă prin intermediul altiţei, aceasta fiind o bucată dreptunghiulară de ţesătură care
acoperă umărul, unind pieptul cu spatele cămăşii. Poalele albe, simple sau tivite jos cu şebac la margini,
este piesa care însoţeşte obligatoriu costumul popular femeiesc de sărbătoare.
Iia era, de regulă, viu colorată. De altfel, folosirea culorilor vii este caracteristică ariei nordice.
Cele mai frecvente motive decorative au fost cele geometrice şi astrale, caracteristice pentru secolul al
XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea, fiind apoi tot mai frecvent înlocuite de motivele
vegetale. Registrele decorative sunt amplasate pe guler, la gura cămăşii, pe piept (în registre verticale),
pe spate (şiruri verticale), pe mânecă (altiţă, încreţ, râuri), pe poale (şiruri verticale, registru orizontal).
De obicei, cea mai mare atenţie se acordă împodobirii m necii.
Zăvelca face parte din piesele purtate de la talie în jos. Zăvelcile erau ţesute în patru iţe din
urzeală de bumbac şi băteală de lână, cel mai ales în culori închise: negru, albastru. Decorul era realizat
1 Elena Secoşan, Portul popular, în Arta populară din Vâlcea, R mnicu V lcea, 1972, p. 115. 857
în timpul ţesutului, prin alegerea peste fire, cu spetează. Motivele decorative preferate erau cele
vegetale. Pe poale şi pe laturile lungi zăvelca avea prinsă dantelă.
Fotele şi vâlnicele erau utilizate şi ele, însă mai rar. Vâlnicele, cumpărate de la b lciurile de la
Jiblea sau R mnicu V lcea, erau ţesute pe fond roşu cu diverse motive geometrice colorate. În costumul
popular femeiesc, v lnicul sau opregul, specific Olteniei, face parte din piesele de port care se îmbracă
de la talie în jos, fiind fixat de mijloc.
Datorită lărgimii pronunţate, v lnicul se purta încutat1. În aria nordică, vâlnicul lung dintr-
0 singură foaie era purtat festiv de către femeile tinere, de obicei, cu o zăvelcă în faţă.
Fota era confecţionată de către femei în gospodărie sau era cumpărată de la târguri (fota
argeşană). Fota era confecţionată din două foi de ţesătură din lână, încheiate cu acul, astfel încât cele
două lăţimi ale ţesăturii dădeau lungimea piesei. Era ţesută în două iţe, pânzeşte, având fondul albastru
închis sau negru. Fota are un chenar lat pe cele patru laturi, lăsând mijlocul neornamentat. Toate cele
patru laturi ale fotei erau tivite cu feston lucrat cu acul. Ornamentele geometrice se coseau cu acul, în
variate puncte de cusătură artistică, cu lânică colorată, pe câmpul monocrom al fotei. Cu timpul, decorul
a evoluat, predominant fiind ornamentul ales care începe să ocupe suprafeţe din ce în ce mai mari pe
câmpul fotei.
Pentru a se încinge peste talie femeile foloseau betele colorate. În Călimăneşti s-a folosit şi
chimirul femeiesc, din piele, mai îngust decât cel bărbătesc, şi decorat cu mărgele. Peste iie se purta,
uneori, o vestă din lână sau, mai târziu, din catifea, pe care o procurau din târguri. Vestele erau brodate
cu mărgele şi paiete pe fond negru. Ele erau ornamentate cu motive florale cusute cu fir galben şi alb şi
cu bumbac.
Pentru a se încinge peste talie femeile foloseau brâul şi betele. Brâul se purta fie drept, fie îndoit
pe lungime. Brâul din aria nordică era ţesut din lână, pe urzeală de bumbac, în două iţe, cu ornamente în
rânduri colorate, obţinute prin două sisteme de alesături: „cu fir călcat în scoarţă" şi „cu fir păşit".
Decorarea brâului prin alesături se făcea numai la un capăt (atât cât să încingă odată mijlocul), restul
piesei care se înfăşura pe dedesubt era neornamentat, cu dunguliţe subţiri, distribuite pe fond roşu sau
alb2.
Betele se încingeau, suprapuse, de mai multe ori, peste zăvelci, încercuind mijlocul; ele aveau
rostul de a fixa aceste piese de port la talie. Erau ţesute în patru iţe şi ornamentate din nevăditură.
Coloritul betelor provenea din firele de urzeală care rămâneau vizibile prin procesul ţesutului. Specifice
betelor din Călimăneşti erau mărgelele albe cu care se brodau marginile acestora .
Costumul bărbătesc
1Ioan Godea, Dicţionar etnologic român, Editura Etnologică, Bucureşti, 2007, p. 798.
2Elena Secoşan, op. cit., p. 124. 858
Costumul bărbătesc se compune din căciulă, cămaşă, cioareci (nădragi sau iţari), brâu, bete şi
încălţăminte. Şuba şi cojocul completau costumul în anotimpul răcoros (Fig. 81). Căciula era
confecţionată din blană de miel, neagră, de formă rotundă şi, ulterior, moţată.
La începutul secolului al XX-lea, în aria de nord a zonei etnografice V lcea, se purta încă, dar
doar de către bătrâni, cămaşa lungă cu poale, până la glezne. Interesant este
859
modul în care se spălau rufele albe: „se spălau şi se înălbeau cu leşie, se făceau cu cenuşă, şi se
băgau de trei ori la rând în râu, le puneau la uscat pe tufe, le băteau cu lopata şi iar le băgau în apă, până
când ajungeau în final să fie albe ca zăpada"1.
Cămaşa bărbătească specifică ariei nordice era cea dreaptă. Croită în foi drepte, cu foaia din faţă
trecută peste umeri spre spate (fără cusături pe umeri), avea mânecile largi prinse în linie dreaptă de
„foaia" trupului cămăşii (partea superioară), la umeri. Gulerul mic, drept, era legat cu baiere cu ciucuri.
„Trupul cămăşii" era căptuşit cu „căptuf" ca să reziste la uzură. Poala (într-una cu trupul) ajungea până
la genunchi2.
In ceea ce priveşte pantalonii, în funcţie de anotimp, s-au purtat izmene din pânză de cânepă sau
bumbac ori cioareci din pănură albă. Atât izmenele, cât şi cioarecii se croiau destul de str mt pe picior,
şi nu aveau decor. Cămaşa se purta întotdeauna peste pantaloni şi era încinsă cu un brâu lat, din lână
roşie, ţesut, în patru iţe.
Brâul, care încinge mijlocul, este reprezentat în Vâlcea de două tipuri: brâul ales „scorţeşte" în
război, ca şi brâul femeiesc, şi brâul roşu, ţesut în patru iţe, mai lat, fără ornament . Brâul ales aparţine
costumului din aria nordică.
Şuba este o piesă de port care completează costumul popular, fiind folosită în anotimpurile
răcoroase. Confecţionată din dimie, o ţesătură de lână în patru iţe, îndesată în piuă, şuba devine totodată
şi impermeabilă. Şuba se prezintă ca o haină largă şi lungă, impunătoare prin dimensiunile ei mari, care
păstrează, în general, aceeaşi formă, atât în portul femeiesc, cât şi în cel bărbătesc.
9.8. Obiceiurile
Ca rezultantă directă a vieţii sociale din cadrul comunităţii umane3, obiceiurile încifrează
sisteme perfect închegate prin care aparentul spectacol folcloric evidenţiază în timp un sistem corelat cu
viaţa omului, cu viaţa neamului ca celulă fundamentală a societăţii tradiţionale, cu viaţa comunităţilor
mai mari, locale sau regionale4. Privite ca acte de comunicare, aceste manifestări culturale includ şi
valori de iniţiere prin care se perpetuează , în primul rând, valorile morale. Obiceiurile din ciclul vieţii
(naştere, nuntă, înmormântare), cele calendaristice, la care asociem hora statului, clăcile, demonstrează
atât bogăţia, cât şi diversitatea acestor manifestări.
Obiceiuri din ciclul vieţii
1976, p. 3.
1Informator Negrea Ecaterina, n. 1923, Jiblea Veche.

2Elena Secoşan, op. cit., p. 128.
3Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti,
4Ibidem. 860
Momentele cruciale din viaţa omului, naşterea, nunta şi înmormântarea, pe lângă faptul că au
prilejuit la toate popoarele începând din antichitate şi până în zilele noastre o serie de obiceiuri şi
ritualuri, au generat şi o valoroasă poezie populară cu multe semnificaţii. Toate obiceiurile şi
ceremoniile legate de momentele principale din viaţa omului sunt considerate ca rituri de trecere 1. La
fiecare popor ele îşi au rădăcinile adânc înfipte în tradiţie, pe care, de altfel, o păstrează şi o transmit în
tot ce poate fi considerat caracteristic.
Obiceiurile din ciclul vieţii sau riturile de trecere marchează cele mai importante momente din
existenţa omului. Vechimea acestor tradiţii şi obiceiuri este diferită şi cu aspecte concrete pentru fiecare
ritual. Mihai Pop a emis teoria că cele mai vechi sunt manifestările legate de înmormântare 2. Obiceiurile
de la naştere ocupă o poziţie de mijloc, c nd s-a trecut de la instinctul biologic de perpetuare a speciei la
apariţia conştiinţei sociale şi, implicit, a unor practici rituale . Obiceiurile de nuntă par să fie cele mai
noi, originea lor fiind legată de apariţia familiei ca instituţie socială autonomă. Obiceiurile legate de
nuntă, botez şi înmormântare sunt de natură să explice acel sentiment al comunităţii, a cărei memorie se
dovedeşte vie prin originea sa, într-o tradiţie consemnată oral. „Comunităţile de tip tradiţional
caracterizate prin participarea fizică şi afectivă a grupului la evenimentele faste sau nefaste din existenţa
fiecărui individ şi a fiecărei familii, casa se impune în mentalitatea rurală ca un spaţiu deschis, de
întreţinere şi stimulare a sociabilităţii"3. Aceste obiceiuri privesc viaţa individului şi ele au mai fost
numite obiceiuri de trecere pentru că fiecare în parte aduce o schimbare în viaţa şi condiţia individului.
S-a apreciat existenţa a trei stadii în împlinirea obiceiurilor respective: despărţirea, aşteptarea şi
integrarea individului în noua sa condiţie. Tradiţiile au dovedit o solidă durabilitate, dar s-a observat şi
o evoluţie de la ceremonial la spectacol. În desfăşurarea acestor obiceiuri se impun acte de natură
diferită: de la implicarea unor credinţe străvechi până la elemente de ordin social.
Obiceiuri la naştere
Una dintre secvenţele cele mai importante în ordinea creştină, umană şi folclorică este naşterea.
De naştere şi toată istoria acesteia se leagă şi se condiţionează alte două momente de anvergură din
ciclul familial: căsătoria şi moartea. „Trei evenimente mari se întâmplă în viaţa fiecărui om: naşterea,
nunta şi moartea. De naşterea lui omul nu-i vinovat întru nimic şi nici nu ştie când se naşte; despre
moarte, nu ştim dacă ştie, aşa că naşterea şi moartea sunt evenimente care privesc, drept vorbind pe
alţii, nu pe acel cu pricina, pentru care, în adevăr, acestea sunt nişte taine"4.
În Călimăneşti, naşterea copilului, moment de răscruce pentru viaţa omului, era marcată de o
serie de practici şi obiceiuri care aveau menirea de a-l ajuta să se integreze în familie, neam şi
comunitatea rurală. Pentru protejarea sarcinii şi uşurarea naşterii femeia trebuia să ţină posturile, trebuia
1Arnold Gennep, Riturile de trecere, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 51.
2Mihai Pop, op. cit., p. 140.
3Nicoleta Coatu, Eros-Magie-Speranţă, Editura Rosetti-Educaţional, Bucureşti, 2004, p. 12.
4Artur Gorovei, Datinile noastre la naştere, Editura Profile Publishing, Bucureşti, 2002, p. 6. 861
să nu muncească ca să nască uşor, să nu ridice greutăţi, să ocolească pe ologi, să nu meargă la mort ca
să nu facă copilul galben, se ferea să iasă din casă noaptea. Totodată nu era bine să poftească ceva că
leapădă copilul .
În ceea ce priveşte forţele protectoare exista obiceiul ca femeile gravide să se roage Fecioarei
Maria pentru a naşte cât mai uşor. Toată această serie de interdicţii avea scopul de a nu pricinui nici un
rău nou-născutului. Femeia era ajutată să aducă pe lume copilul de către moaşă. Moaşa era o femeie
pricepută, mai în vârstă. Ea era investită cu rezolvarea tuturor problemelor ivite la naştere, de la primele
semne ale facerii până la botez. Ea rezolva fără greş actele sacre şi profane menite să aducă pe lume
noul născut, să-l integreze în familia şi spiţa de neam paternă, să garanteze sănătatea mamei şi copilului.
Era o personalitate puternică, om decis şi hotărât în luarea deciziilor, respectată de comunitate pentru
calităţile înnăscute sau dobândite1.
Naşterea era un moment de început, iar toate gesturile care îi urmează sunt încărcate de
semnificaţii simbolice. O serie de interdicţii vizau şi femeia lăuză, care nu avea voie să iasă din curte
timp de şase săptămâni, obicei recunoscut nu numai în Călimăneşti, ci şi în alte regiuni ale V lcii.
Printre actele importante pentru viitorul copilului se număra prima scaldă. Moaşa era cea care
pregătea prima apă în care erau aruncate câteva obiecte: monede de argint, pâine, lapte, precum şi
diferite plante de leac, toate având rostul de a transfera calităţile lor primordiale asupra pruncului. Era
esenţial ca, după prima scaldă, moaşa să verse apa într- un loc curat, cum ar fi râul, grădina cu flori sau
rădăcina unui pom tânăr.
Interesantă era credinţa în ursitoare, care aveau puterea să ursească viitorul nou- născutului. În
Călimăneşti erau aşteptate a şaptea zi de la naştere. Într-un vas se puneau un bănuţ, grâu, făină 2. Aceste
obiecte erau puse pentru a căpăta bunăvoinţa acestora şi prezicerea unui destin mai bun. Uneori se
credea că mama visa ursita3 sau că un om credincios şi curat putea să le audă când ursesc. Noul născut
nu trebuia scos din casă până la şase săptămâni. Până la botez nu se apropia nimeni de copil 4. Dacă,
totuşi, un vecin sau o rudă apropiată dorea cu ardoare să vadă copilul, trebuia să-l scuipe de deochi;
dacă nu făcea acest lucru se deochea, adică se îmbolnăvea.
Moaşa era cea care îl prezenta pe nou-născut moşilor în cadrul ceremoniei cunoscute sub
numele de cumetrie. Este momentul de integrare al copilului în comunitate, de confirmare a existenţei
lui ca fiinţă socială. Obiceiul păstrării naşilor în familie era strict reglementat, naşii de botez ai mirilor
cununau şi, apoi, botezau toţi copiii unei familii. În mentalitatea locuitorilor din Călimăneşti nu era bine
să-i refuzi pe naşi, căci te blesteamă şi moare copilul. De multe ori, aşa cum este atestat în zonă, naşii
nu făceau parte dintre rudele copilului, alegerea lor având rostul de a amplifica reţeaua relaţiilor sociale
1Ion Ghinoiu, Panteonul românesc. Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 124.
2Informator Negrea Ecaterina, n. 1923, Jiblea Veche.
3Informator Popescu Elena, n. 1937, Călimăneşti.
4Informator Tinca Floarea, n. 1938, Jiblea Veche. 862
prin antrenarea unor persoane străine în grupul celor care aveau să protejeze copilul, mai ales că starea
materială a naşilor era o garanţie pentru un copil născut într-o familie relativ modestă1.
Cumetria era nelipsită din toate satele chiar dacă se făcea între neamuri sau printr-o participare
mai largă a sătenilor. La petrecere, moaşa aducea şi aşeza copilul pe masă pentru a fi „dăruit" şi a se
face urările fireşti . Obiceiul arhaic al alegerii de către prunc a unui obiect, despre care se credea că-i va
purta noroc în viaţă, este consemnat în majoritatea regiunilor Rom niei2. Cumetria pecetluia relaţia
dintre copil şi părinţi, pe de o parte, şi dintre copil şi naşi pe de altă parte. Năşia era ereditară şi
funcţiona ca un liant, ca un principiu de coeziune socială şi etno-familială.
La un an de la botez exista obiceiul de a-i reteza sau tunde părul copilului. Această datină,
numită „tăierea moţului", era sărbătorită cu petrecere, dar nu de proporţiile cumetriei. Mama păstra
moţul copilului. Moţul era băgat într-un ban de argint, legat cu un fir roşu, atât pentru băieţi, cât şi
pentru fete.
Cântecul de leagăn este prezent pretutindeni. Legănatul noului născut, însoţit de cântecul de
leagăn, este un gest purtător de puteri magice:
Hai tu fată de-i dă ţâţă, Şi tu ştiucă de
mi-l culcă, Şi tu somn de mi-l
adormi, Şi tu peşte de mi-l creşte.
Cucă-mi-te puişor Şi te scoală
mărişor. Cucă-mi-te mititel, Şi te
scoală frumuşel3.
In zilele noastre, naşterea unui copil nu mai implică ritualuri de protecţie, iar sărbătoarea
botezului îmbracă forma profană a petrecerii în cadrul restr ns al familiei. Noile generaţii, care nu mai
văd nicio utilitate în aceste obiceiuri, le-a simplificat foarte mult şi, dacă ele mai sunt încă păstrate,
aceasta se datorează conservatorismului bătrânilor care mai trăiesc.
Obiceiuri de nuntă
Următorul moment important din viaţa omului marcat prin manifestări folclorice deosebite este
căsătoria. Obiceiurile în legătură cu căsătoria depăşeau prin amploarea lor, prin mulţimea şi varietatea
manifestărilor folclorice, pe cele în legătură cu naşterea şi cu trecerea în categoria flăcăilor de însurat şi
a fetelor de măritat4.
Primul act de confirmare a unei legături de dragoste între doi tineri care doresc sau familiile lor
consfinţesc acest lucru îl reprezintă peţitul. Pentru a da însemnătate cuvenită acestui moment de
început, părinţii şi alte rude mergeau la casa fetei pentru a formula
cererea în căsătorie. ,Mergeau părinţi, rude, mirele venea în altă zi, dacă părinţii s-au
2^
înţeles" . In Călimăneşti exista obiceiul, la fel ca şi în alte sate vâlcene, ca o fată să nu se mărite înaintea
surorii ei mai mari.
1Ion Ghinoiu, op. cit., p. 133.

2Simion Florea Marian, Naşterea la români, Editura Grai şi Suflet - Cultura Naţională, Bucureşti, 1997, p. 229.
3Cântec întâlnit şi în satele de pe valea Lotrului, din apropierea Călimăneştiului.
4Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an 1997, p. 38. 863
Negocierile erau lăsate adesea în seama maturilor, când se stabilea zestrea sau foaia de dotă",
aceasta urmând să le asigure un statut economic şi social adecvat. „Lada de zestre (cu chichiţa lăzii - o
cutie mică în ladă unde se ţineau salbele) se ridica o dată cu ridicarea miresei. Lada cuprindea
îmbrăcăminte (ţoalele ei). Era dusă cu căruţa cu boi la casa mirelui" . Bărbatul aducea pământ,
animale şi, uneori, casă. Din ziua peţitului, fata şi feciorul ieşeau împreună la joc, iar pentru cele două
familii era o perioadă de a se cunoaşte.
O temă frecvent întâlnită în tematica folclorului de pe valea Lotrului până la Călimăneşti este
aceea a „înstrăinării" fetei logodite, „peste munţi şi în alte curţi":
„Zi tu, maică, ce ziceai, Când de mică
mă creşteai, Că zece fete să ai Şi prin
străini nu le dai. Numai patru ai avut Şi
prin străini ne-ai dădut. Maică,unde m-
am dus eu Numai ţancuri şi loc rău,
Cucuruzul nu se face, Nici la gr u locul
nu-i place. Ies afar, mă uit la piatră Intr-
un casă, eu n-am tată; Ies afar, mă uit la
lună, Intr-un casă, eu n-am mumă,
Ies afar, mă uit la brazi, Intr-un casă, eu
n-am fraţi, Ies afar, mă uit la flori, Intr-
un casă, n-am surori. Foaie verde nucă
sacă Aşa-mi vine c teodată Ca să mă
arunc în apă, Tot în apa Oltului. Şiu-o să
mă ia şi pe mine Să mă ducă-n sat la
mine. Pelin beau, pelin mănânc Seara pe
pelin mă culc, Dimineaţa când mă scol
Sunt cu sânul plin de dor".
La logodnă avea loc schimbul de batiste. În Călimăneşti, batista era oferită de mireasă, fiind
numită „cârpa de schimb", şi aşezată peste un colac şi un pahar de vin. Mirele aşeza bani pe batistă, pe
care îi lua mireasa, iar paharul de vin era băut de ambii tineri. După logodnă, mireasa şi fetele din sat
coseau batiste pentru ginere şi rudele acestuia.
În Călimăneşti, nunta avea loc duminica. Cu câteva zile înainte de nuntă ginerele, împreună cu
stolnicul, şi mireasa, împreună cu sora de mireasă, anunţau nuntaşii. „Stolnicul umbla cu plosca cu
ţuică, de care se lega o batistă (cusută de mână de mireasă) şi doi covrigi prinşi la gâtul ploştif1.
Sâmbătă seara avea loc fedeleşul. În trecut în Călimăneşti, sătenii ofereau familiilor aşa-
numitele „plocoane", de fapt o traistă cu produse, necesare pregătirilor de nuntă. Acest aspect şi
pregătirile care aveau loc pentru nuntă dădeau satelor un aer sărbătoresc, pentru nuntă pregătindu-se, de
fapt, întregul sat. Pentru lumea rurală, ceremonialul nunţii nu era doar un spectacol, ci temei al vieţii.
Fedeleşul era considerat o transpunere pe planul dramei populare a unui moment din străvechiul rit de
trecere: despărţirea mirilor de ceata feciorească, de starea civilă pe care o părăsesc.
Fedeleşul ginerelui era o mică petrecere a tânărului cu rudele apropiate şi cu feciorii satului.
Ultima seară de feciorit se încheie prin „bărbieritul mirelui". Cântecul ginerelui, intonat cu acest prilej,
1Informator Ghinoiu Maria, n. 1939, Jiblea Veche. 864

are ca temă predominantă trecerea mirelui din ceata feciorilor în rândul oamenilor căsătoriţi. Este
înfăţişat contrastul dintre viaţa de flăcău şi cea de om căsătorit, supus obligaţiilor şi greutăţilor vieţii:
„Bărbierule, dumneata, Nu-mi rade
mustaţa mea, Rad barba de tinereţe, Şi
pui p-a de bătrâneţe. Când era tânăr băiat
Îmi umblam noaptea prin sat, Dar pe c
nd m-am însurat, Potecile le-am
scurtat"1.
La casa miresei se făcea bradul în care se punea busuioc, pentru a aduce noroc şi bogăţie.
Ceremonia bradului este diversificată şi are o încărcătură sentimentală deosebită.
Nunta tradiţională era un eveniment cu desfăşurare amplă. Interesul participanţilor se focaliza
asupra casei mirelui şi casei miresei. Ceremonia gătirii miresei era importantă, mai ales în perioada în
care se foloseau piese tradiţionale: fota, iia cusută sau aleasă în război, ilicul de aba cu flori, voalul lung
până la pământ prins cu lămâiţă şi fir în formă de coroană 2. După ceremonia de îmbrăcare a miresei, în
Călimăneşti se derula „hora bradului" şi purtarea vedrei cu apă care pregătea momentul sosirii alaiului
mirelui.
Fratele de ginere, care purta lumânările de la biserică, încălţa mireasa duminică dimineaţa,
aşeza salba pe gâtul miresei (salba o ducea pe pălărie până la casa ei), iar în pantoful miresei punea
bani. „Fratele de mireasă aducea împreună cu mireasa (ţinându-se de mână) de la râu o vedriţă cu
apă. Cu această apă mireasa stropea nuntaşii înainte de a merge la cununia religioasă. Sora de
mireasă însoţea mireasa prin sat, împodobită cu beteală, ca să fie văzută de tot satul" .
Nimic din ce se îndeplinea în ceremonialul nunţii nu se făcea fără lăutari, totul se săvârşea în
acompaniamentul muzicii. Lăutarul trebuia să cunoască toate momentele de desfăşurare a nunţii şi să
zică la fiecare moment cântecul potrivit.
Un moment important era sosirea alaiului mirelui, însoţit de naşi, la casa miresei. „Porţile erau
ferecate. Se spuneau oraţiile de către stolnic, mireasa se ascundea, nuntaşii intrau în ogradă şi căutau
mireasa. Naşa îi cosea mirelui floarea şi batista. Mireasa scotea apa şi stropea cu busuioc nuntaşii,
împreună cu fratele de mireasă" . Scopul suitei mirelui era luarea bradului, iar după acest moment se
putea merge mai departe cu desfăşurarea ceremonialului. După nuntă, bradul se aşeza în vârful casei
unde rămânea până se usca sau într-un pom roditor.
Momentul religios era un moment important în derularea nunţii; fără cununia religioasă nici nu
se admitea că se poate întemeia o familie, fără binecuvântarea preotului satului pentru cei doi miri, unul
din scopurile căsătoriei fiind perpetuarea familiei creştine3.
Masa cea mare, la care participă membrii comunităţii, crea acel sentiment de coeziune în cadrul
spaţiului propriu. Darurile oferite erau adunate cu ajutorul unei persoane desemnate din timp, stolnicul.
Înaintea strângerii darurilor de către stolnic, naşul primea o găină friptă. Acesta i-o dădea mirelui să o
1Informator Negrea Ecaterina.

2Elena Secoşan, op. cit., p. 116.
3Simion Florea Marian, op. cit., p. 437. 865
rupă şi, apoi, o împărţea. Nunta se încheia cu hora mare sau hora miresei şi luarea petelii; naşa lua de pe
capul miresei sovonul, apoi peteala şi lămâiţa şi le punea pe capul altei fete care dorea să se mărite
curând.
Luni dimineaţa lăutarii cântau la fereastra mirilor zorile. Atât în Călimăneşti, cât şi în alte sate
vâlcene exista obiceiul ca soacra să afle de la fiul său dacă mireasa a fost fată mare. Uneori, cămaşa de
noapte a miresei era jucată în horă, afară. Apoi, se bea fetia miresei, adică ţuică fiartă cu zahăr şi toţi se
bucurau că noua gospodărie începe cu bine. Dacă mireasa n-a fost fată mare, o rudă a mirelui lua o oală
şi o spărgea de parii gardului. „O verişoară de-a mea a fost obligată toată viaţa, de bărbatul ei, ca, la
fiecare masă, să pună o farfurie în plus"1. În astfel de condiţii, zestrea trebuia renegociată.
Luni seara se făcea o masă la casa părinţilor fetei, numită „întorsurile" Mersul la „întorsuri"
este atestat în tot spaţiul vâlcean. Fosta mireasă se îmbracă ca nevestele: cu cârpă-maramă - peste cap şi
pe sub bărbie. În prima duminică, tinerii mergeau cu plocon la naşi. „Naşii erau foarte respectaţi, ca şi
părinţii. Se ducea la zile mari, la onomastica naşului cu plocon şi petreceau împreună" .
Complex ceremonial ce marchează în mod sărbătoresc schimbarea statului existenţial al unui
tânăr cuplu, nunta reglează „trecerea" dintr-o etapă în alta a vieţii. Organizarea şi desfăşurarea întregii
suite ceremoniale se bazează pe coordonate fundamentale ale mentalităţii specifice satului românesc
tradiţional; respectarea normelor şi valorilor transmise de antecesori şi preocuparea pentru asigurarea
trăiniciei noii familii, cu atenţie specială pentru menţinerea relaţiilor cu familia creată prin unirea
neamului miresei cu cel al mirelui2.
Obiceiuri la înmormântare
Ceremonialul înmormântării îşi are lirismul său grav, scenariul funebru se vădeşte mult mai
unitar decât cel nupţial şi mai cu seamă mult mai arhaic, în structura lui rituală. Misterul morţii şi teama
de necunoscut au înlesnit transmiterea unor concepţii străvechi împreună cu practicile aferente, un gest
suprem de apărare a vieţii în faţa inevitabilului. Înmormântarea este un ritual ce marchează despărţirea
de cei vii, trecerea într-o altă lume, cunoscută doar imaginar, şi integrarea în acea lume.
În concepţia populară moartea este un fenomen firesc. „Săteanul nu poate urî moartea fiindcă
el ştie că e doar împlinirea uneia dintre multele rânduieli, neclintite în înţelepciunea lor, prin care
Dumnezeu armonizează lumile cosmosului'3. Plecarea din viaţă trezeşte, desigur, durerea familiei şi a
colectivităţii, care percep despărţirea ca ireversibilă. Există o lume albă, cea a existenţei reale, şi o
lume fără dor, în care se adună, pe măsură ce se sting, familiile şi neamurile4.
Potrivit credinţelor populare, moartea este precedată de semne prevestitoare, care apar şi în
Călimăneşti: pisica neagră, găina care cântă cocoşeşte, cucuveaua, câinele, o icoană care cade fără
motiv, o oglindă spartă, sunt semne premonitorii. Urlatul neobişnuit al câinelui din bătătură şi săpatul
1Informator Vasilescu Elisabeta, n. 1928, Jiblea Veche.
2Ernest Bernea, Cadre ale gândirii populare româneşti, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981, p. 103.
3Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1995, p. 133.
4Constantin Eretescu, Folclorul literar al românilor, Editura Compania, Bucureşti, 2004, p. 108. 866
cu labele al pământului de lângă casă vestesc moartea unuia din casnici. Câinele simte apropierea
spiritelor şi dă semnal1, iar cântarea misterioasă a cucuvelei este privită de toate popoarele ca un semn
de moarte.
Imediat după deces urmează scalda rituală. Aceasta este efectuată de o persoană de sex
masculin, în cazul unui bărbat, sau o persoană de sex feminin, în cazul unei femei. Apa se lua până în
ziuă şi nu se bea din ea, nu era întrebuinţată la altceva. După scalda rituală apa este aruncată mai
departe, ca să nu calce cineva în ea, pentru că se crede că-i mor picioarele. Albia se punea cu faţa în jos
în spatele casei, ca şi oala din casă care era spartă după ce se pleca cu mortul2.
In cazul în care persoana decedată era necăsătorită, se organiza nunta postumă. Partenerul nunţii
postume era bradul. In Călimăneşti, exista obiceiul ca bradul să fie adus de un bărbat neînsurat. După
ce-l împodobeau, bradul se ţinea într-o odaie sau la picioarele mortului. El era pus la morm nt de către
rudele care mergeau acolo şi era dat la loc curat pe vale. Bradul este un copac sacru, miraculos, pomul
vieţii. El juca un rol important atât în obiceiurile de înmormântare, cât şi în cele de nuntă. El este un
element simbolic integrat obiceiurilor de familie, ca străveche reminiscenţă dendrolatrică3.
În cea de-a treia zi sicriul este luat pe umeri de către bărbaţi, care au capul descoperit. Aceştia
nu trebuie să fie rude de sânge cu cel decedat. După trecerea pragului exista obiceiul de a sparge oala de
pământ cu care s-a turnat apă la scaldă. In drum spre cimitir se aruncă cu bani care simbolizează plata
pentru vămile prin care urmează să treacă mortul.
Inainte de a se aşeza capacul pe sicriu, cei apropiaţi au grijă să împlinească toate datinile
cuvenite. Se verifică dacă i s-a pus sub mâinile încrucişate, pe piept, banul pentru vămile cerului şi
lumânarea cu care şi-a dat sufletul, deoarece ea îi va lumina sufletul şi drumul spre „lumea cealaltă".
Această lume e aceeaşi pentru săraci şi bogaţi, nu e nici rea, nici bună şi nu cunoaşte miros sau gust.
Este o lume a umbrelor. Această lume e situată în adâncul pământului sau în spatele cerului pe care-l
vedem noi4.
Pe patul morţii, exista în Călimăneşti, în trecut, obiceiul ca muribundul să-şi ceară iertare de la
cei pe care i-a nedreptăţit, „ca să nu plece neiertat în lumea cealaltă, ca să nu tragă duşmănii şi păcate
după el" . Când trăgea greu şi nu putea să moară se punea pe pământ. Unii săteni considerau că păcatele
în viaţă sunt chinuri la moarte; unii nu pot să moară pentru că au păcate multe 5. Podeaua de pământ era
locul privilegiat pentru săvârşirea actelor rituale menite să uşureze moartea, moment critic dinaintea
1Gh. F. Ciauşianu, Superstiţiile poporului român, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2001, p. 101.
2Informator Popescu Elena.
3Georgeta Stoica, Paul Petrescu, Maria Bocşe, Dicţionar de artă populară, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1985, p. 81.
4Ion Ghinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze româneşti ale nemuririi, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1999, p. 210.
5Informator Ghinoiu Maria. 867
plecării sufletului. Din contactul nemijlocit cu pământul muribundul primea un surplus de energie care
îl ajuta să plece1.
Celor prezenţi li se împart lumânări aprinse (uneori însoţite de o batistă, o pânză albă sau un
prosop, precum şi un covrig, un măr sau un colăcel etc.) de sufletul celui răposat. Cei ce primesc aceste
daruri sunt datori să spună „Dumnezeu să-l ierte" sau „Bogdaproste". Locuitorii din Călimăneşti
obişnuiesc să îşi îngroape morţii dintr-un neam la un loc, ca să fie şi în lumea de dincolo împreună:
„viaţa de dincolo nu separă în mod absolut pe oamenii de dincolo de cei de aici, sufletele lor pot veni
la cei vii, mai ales în zilele solemne"2.
La diferite termene după înmormântare se aduc „ofrande" mortului. La 40 de zile şi la un an se
obişnuia să se dea diferite lucruri, mai ale îmbrăcăminte, încălţăminte şi obiecte de uz casnic. Exista
obiceiul îndătinat să se împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni, pahare, linguri. Pomeni se mai
fac la 6 săptămâni, la 6 luni sau la 9 luni, iar apoi din an în an până la 7 ani. Obiceiurile de după moarte
semnifică „ofrandele' aduse mortului pe lumea cealaltă, acesta fiind pomeniţi de fiecare dată la „moşii"
de peste an.
Obiceiuri legate de sărbătorile de iarnă
Lumea rurală prezintă o tematică diversificată şi amplă asupra obiceiurilor legate de sărbătorile
de iarnă, cu manifestări comune în spaţiul vâlcean, dar şi caracteristici proprii pentru anumite zone, care
le conferă individualitate în cadrul tradiţiilor vâlcene şi româneşti. Prin amploarea ceremonialului, prin
varietatea repertoriului colindele constituie expresia spiritualităţii vâlcene, în urma unei creaţii populare
deosebit de diversificate şi bogate.
Colindatul feciorilor constituia cel mai însemnat obicei în timpul sărbătorilor de iarnă din
Călimăneşti. Colindătorii începeau pregătirea pentru colindat de la începutul lunii decembrie şi, tot
acum, se desemna cel care va conduce activitatea colindătorilor de-a lungul sărbătorilor de iarnă, care
poartă denumirea de vătaf. De obicei, vătaful se alegea dintre cei care ştiau foarte bine colindele, iar
atribuţiile lui ţineau până la sfârşitul sărbătorilor de iarnă la 7 ianuarie.
Pentru noaptea de Crăciun, în care toată lumea aşteaptă colindătorii, există obiceiuri interesante,
cum ar fi cel legat de focul care trebuie să ardă fără încetare în noaptea cea sfântă:
„Ia scoală-te domnului bun Şi-ţi fă focul
cel mai bun Şi-ţi aprinde o lumânare Şi
ţi-o pune la icoane, La icoana lui
Crăciun, Lui Crăciun celui bătrân, Că nu
vine fite cine, Nici acei ce-ţi par ţie Şi-mi
vin tot juni ai buni, Juni ai buni, buni
colindători. Ca să cânte, să colinde, Tot
din casă de la masă. De voi sunteţi juni ai
buni Juni ai buni colindători, Ia v-alegeţi
doi din voi Doi din voi colindători. Şi
săriţi în cea grădină, Cea grădină cu flori
multe, Cu flori multe şi mărunte. Rupe-
un fir de colofir Şi-un stavar de busuioc
1Ion Ghinoiu, "Casa românească. Plecarea şi sosirea sufletelor", în Ethnos, nr. 1, 1992, p. 75.
2Ovidiu Papadima, op. cit., p. 134. 868
Şi-l muiaţi în cea fântână, Cea fântână a
lui Iordan Şi veţi merge tot cântând, Tot
cântând şi colindând, Mai pe urmă
râurând. Râurel de primăvară, Până fete
vor sculară. Cei bătrâni mese vor tinde,
Peste mese şa-te mese Peste mese gr u,
reverse. Şi cu-o mână de florinţi, De
florinţi de bani mărunţi. Să-nchinăm cu
sănătate, Că-i mai bună decât toate".
După terminarea colindatului se desfăşoară masa colindătorilor la care participă, în afară de
colindători, părinţi, fraţi, tinere fete care au fost colindate. Aceste mese comune din perioada
sărbătorilor de iarnă, în strânsă legătură cu obiceiul colindatului, reprezintă relicve ale unor
ceremonialuri vechi legate de ritualuri de iniţiere a tinerilor, de trecere a lor în starea de bărbăţie. Însăşi
ceata colindătorilor ne apare ca o formă de iniţiere, ca o trecere de la o categorie de vârstă la alta.
Acelaşi grup de colindători se reuneşte cu ocazia
Bobotezei şi a Sfântului Ioan, de data aceasta numindu-se iordănitori. Cu această ocazie, cei din casele
colindate sunt stropiţi cu busuioc. In Călimăneşti mai există obiceiul ca cei iordăniţi să fie luaţi în braţe
şi săltaţi de trei ori în sus, în timp ce li se face o urare.
In ziua de Crăciun, copiii de 10-14 ani mergeau pe la case cu steaua, în grup de 34, vestind
naşterea lui Iisus. Steaua avea cinci colţuri, frumos împodobite, iar la mijloc se afla o iconiţă cu Maica
Domnului. Colindătorii cântau întâi în curte, iar apoi erau chemaţi în casă, în faţa icoanei. Ei erau
răsplătiţi cu bani, colăcei, fructe, covrigi.
Originea cântecelor de stea este legată de operele cărturarilor preoţi şi călugări familiarizaţi cu
textele biblice. Multe versuri ale cântecelor de stea sunt considerate de specialişti de origine străină,
răspândite de comunităţile protestante din Transilvania1. În Călimăneşti şi în Ţara Loviştei au circulat
cântece de stea cu un profund caracter religios ale căror versuri le redăm mai jos:
"O! amar şi grea durere
O! amar şi grea durere, Jale fără de

mângâiere, Şi-i plângere necurmată,
Lacrimi, pâraie vărsate. Că azi moartea
mă desparte Şi mă duce-n altă parte, Pe o
cale neumblată Unde n-am mai fost
niciodată. Nu ştiu la rău sau la bine, Cum
va vrea Domnul cu mine. Trupul în morm
nt mi-l pune Şi soarele îmi apune. Că
acolo în vecie, Într-ntuneric să fie. Ci
vino, tată acum, Vino prea dorită mumă,
Veniţi fraţi şi surioare, Veniţi rude
doritoare O! vino, mă rog şi ţie, Prea
iubita mea soţie, De-mi petreceţi ceasul
morţii Şi-mi daţi acum fiecare Cea din
urmă sărutare. Căci de-acum înainte Nu
voi mai grăi cuvinte. Nici nu voi umbla-
mpreună, Cum mă vedei întotdeauna, Că
mă duc unde m-aşteaptă, La judecata cea
dreaptă, Ca să îmi iau bune sau rele, După
păcatele mele. Ci mă rog vouă, fierbinte,
Aduceţi-vă aminte Şi vă rugaţi ca tot
1 Ovidiu B rlea, Folclorul românesc, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 393. 869
omul, Pentru mine, către Domnul. Ca să
nu mă rânduiască, Unde o să mă
muncească,
Ci haine să-mi lumineze, Şi în Rai să
mă aşeze Amin Doamne, slavă ţie!"
"Adam dacă a greşit
Adam dacă a greşit, Domnul din Rai l-

a gonit. Din Raiul cel din Eden Os ndit
cu greu blestem. Iar Adam dac-a văzut,
Că-n greşeală a căzut Şi din Rai afară-i
dat, Izgonit şi lepădat, A şezut jos într-
un loc, Pl ng nd cu lacrimi de foc, Cu
jale la Rai privind Şi către dânsul
grăind: - O! Raiule, locaş sfânt, Mă
vezi în ce jale sunt, Că sunt cumplit
urgisit, Şi de la tine gonit. Oh! Vai cum
mă bucuram, În slava ta c nd eram! Iar
acum, eu at t Sunt jalnic şi amărât Că
de-acum nu voi gusta Din sfânta
dulceaţa ta. Amar, Eva, ce făcuşi Unde
vom merge acuşi? Pe tine te ascultai Şi
din acest pom mâncai Că tu, Eva m-ai
silit Şi d-ăst bine m-ai lipsit, O!
ticălosul de eu, Cum scârbii pe
Dumnezeu".
Multe cântece de stea, de acest gen, nu mai circulă în spaţiile în care au fost întâlnite, Ţara
Loviştei şi Călimăneşti, pierzându-se în timp.
În seara ajunului Anului Nou se mergea cu pluguşorul. Caracterul său augural este evident:
ceata plugarilor urează belşug gospodarilor în anul agricol care începe. Se presupune că pluguşorul este
o veche reminiscenţă a ritualurilor romane1. Funcţia de urare de belşug agrar este dominată de atmosfera
pregnant festivă, care marchează trezirea gospodarului în prima zi a Anului Nou şi îndemnul solemn la
muncă. În Călimăneşti, cu Pluguşorul mergeau copii de la 10 la 16 ani, în grupuri de câte doi. Fiecare
avea câte un bici şi cât mai multe clopote, pe care le legau la brâu. Urările de Pluguşor erau,în general,
foarte lungi, ritmate, iar colindătorii mai erau numiţi, uneori, plugăraşi.
Ca şi în cazul pluguşorului, sorcova exprimă aceleaşi urări de belşug şi sănătate pentru anul care
începea. Înainte, sorcova era confecţionată dintr-o ramură de salcie sau brad, împodobită cu hârtie
colorată şi clopoţei. Cu sorcova mergeau copii de până la 10-12 ani în dimineaţa Anului Nou. Copiii
cântau „sorcova vesela", lovind uşor, cu sorcova, capul celui sorcovit. În general, se sorcoveau atât
membrii familiei, cât şi persoanele înt lnite în drum.
Dintre jocurile cu măşti practicate în Călimăneşti, în prima zi a anului, amintim Capra sau
Căpriţa. Capra era îmbrăcată în haine mai urâte, iar pe faţă avea o mască, din piele de capră, cu coarne.
Ceilalţi participanţi erau îmbrăcaţi în costume populare. Interesant este că în satul Bratoveşti din Ţara
Loviştei nu se practica acest joc, deoarece, fiind un fost sat de clăcaşi al mănăstirii Cozia, călugării au
interzis umblatul cu căpriţa, fiind considerată chipul diavolului2.
1 Mihai Pop, op. cit., p. 139.

2Florea Vlădescu, Monografia comunei Titeşti, Editura Conphys, R mnicu V lcea, 2003, p. 542. 870
Alte obiceiuri de peste an
Moment de sărbătoare, de bucurie pentru fiecare comunitate sătească, ziua Lăsatului de sec
pentru postul Paştelui continuă să reprezinte şi astăzi un important prag simbolic ce se impune a fi
trecut într-un context ceremonial structurat în conformitate cu normele impuse de autoritatea tradiţiei.
Duminica Lăsatului de Sec este precedată de una dintre cele mai mari sărbători dedicate morţilor,
numită Moşii de Iarnă, sau, după alimentul nelipsit care se împarte în această zi, piftia din carne de
porc, Moşii de Piftii.
Duminica Lăsatului de Sec de Brânză, sau Lăsatul Secului pentru Postul Mare este
0 zi extrem de bogată în manifestări tradiţionale. Se împletesc aici toate funcţiile şi sensurile pe care în
mod tradiţional le poartă ideea de prag: pe de o parte aflăm practicile şi tradiţiile complexe de eliberare
a energiilor specifice înnoirii (excesele alimentare şi bahice, practicile de alungare a relelor de tot felul),
iar pe de altă parte, pe cele de pregătire şi aşteptare a celei mai mari sărbători a creştinătăţii ortodoxe,
Învierea Mântuitorului (purificarea, asumare a tuturor privaţiunilor postului, pregătirea în vederea
acestora, instaurarea împăcării şi armoniei familiale şi comunitare)1.
În seara Duminicii Lăsatului de Sec, în Călimăneşti se desfăşoară un obicei arhaic numit
Oteteleş, Oşteteleu sau Oteteliş. Tinerii se adună în dealul Naca sau în dealul Viilor, în jurul unui foc
mare, pentru a petrece şi a dansa. Cu acest prilej aprind opaiţe (torţe) confecţionate din coadă de cireş
sau de mesteacăn pe care, învârtindu-le pe deasupra capetelor, strigă peste sat texte satirice la adresa
celor care s-au abătut de la normele etice ale obştii. Cu opaiţele aprinse feciorii desenează în aer figuri
luminoase, în special cercuri, care simbolizează victoria soarelui asupra întunericului la echinocţiul de
primăvară.
În cadrul acestui obicei grupurile de tineri adunaţi în jurul focului se angajează într- un dialog
satiric în care dau în vileag metehnele consătenilor. Sunt supuse judecăţii lor critice mai ales fetele care
întârzie să se mărite, femeile delăsătoare. Strigăturile usturătoare, repetate în mod obsedant, stârnesc
adesea comentarii ironice din partea asistenţei, în vreme ce persoanelor direct vizate nu le rămâne decât
să-şi corecteze comportamentul şi să-şi recupereze prestigiul ştirbit în faţa comunităţii.
Sărbătorile şi obiceiurile cu dată mobilă din Călimăneşti se întind pe o perioadă mai lungă decât
ciclul pascal propriu-zis: încep în joia dinainte de Moşii de Iarnă şi se termină în joia din prima
săptămână după Rusalii. Acestea se grupează, formând adevărate scenarii rituale la deschiderea,
mijlocul şi închiderea ciclului pascal: Lăsata de Sec, Paşti şi Rusalii. Cu acest prilej se reunesc
familiile, reîntorc ndu-se acasă şi cei plecaţi cu „rosturile" lor prin lume, pentru că la români
întoarcerea spre rădăcini este o dimensiune nobilă.
În ziua de Sfântul Gheorghe se pun ramuri verzi la poartă: „La Sf. Gheorghe gospodarul
punea crengi de fag (frunzar) la poartă. Se lega de poartă sau se înfigea în pământ". Acesta este un
1Narcisa Alexandra Ştiucă, Sărbătoarea noastră cea de toate zilele, vol. II, Bucureşti, 2004, p. 30. 871
obicei cu dublă semnificaţie în viaţa comunităţii săteşti. Pe de o parte el marca venirea primăverii,
verdele semnificând reînvierea vegetaţiei, pe de altă parte, crengii cu muguri i se asociau valori
apotropaice de ocrotire a păşunilor şi fâneţelor de duhuri rele: „La stâlpul casei se punea o ramură de
sânjorz, ca să se învelească varza. Este ramură de fag, de mărăcine, care se numeşte şi armindeni.
Mărăcinele se numeşte, la noi, rug. Armindenii se duceau şi la mormintele din cimitir şi se înfigeau pe
morminte, să afle şi morţii că a venit primăvara. Rugii se puneau şi la ieşirea şi intrarea din sat ca să
nu se îmbolnăvească vitele. Fagul era sub formă de crăci mari, cu coroane"1.
Alte sărbători respectate cu sfinţenie sunt Sf. Ilie, pe care legendele populare îl arată ca fiind cel
care leagă şi dezleagă ploile, tună, fulgeră şi trăzneşte dracii ascunşi pe pământ plesnindu-i cu biciul lui
de foc oriunde s-ar ascunde , Schimbarea la Faţă (Pobrejeniile), Adormirea Maicii Domnului, Naşterea
Sfintei Maria, Ziua Crucii, Sf. Dumitru, Sfinţii Mihail şi Gavril. Acestea erau celebrate în perioadele
cele mai spornice pentru cei care trudeau la munca câmpului şi care respectau cu sfinţenie toate aceste
zile pentru care existau interdicţii, în special legate de muncile agricole şi casnice.
Tot ca obiceiuri calendaristice de peste an trebuie privite şi hramurile săteşti. Cadrul religios
este evident depăşit, sărbătoarea în sine constituind un prilej de str ngere la un loc a tuturor membrilor
comunităţii şi de refacere a nucleului familiei care, în unele cazuri, este răspândit la mari distanţe.
Hramul (sărbătoarea sfântului unei biserici) este un adevărat cerc de sociabilitate tradiţională rurală.
Concluzii
Habitatul uman din regiunea oraşului Călimăneşti a fost puternic influenţat de cadrul geografic
aparte aflat aici. Deşi nu este exclus ca spaţiul din imediata apropiere a pasului Cozia să fi fost străbătut
de oameni încă de timpuriu, cele mai vechi urme de locuire apar odată cu perioada timpurie a epocii
bronzului. Importanţa strategică a locului de ieşire a Oltului din defileu a determinat organizarea unor
puncte de supraveghere aici, mai ales odată cu afirmarea în nord-estului Olteniei a puternicii uniuni de
triburi a buridavensilor. Probabil că un astfel de rol a avut şi aşezarea dacică de la Cozia Veche.
Existenţa unei vechi căi de acces, ce lega spaţiul extracarpatic de cel intracarpatic travers nd o parte a
teritoriului actualului oraş Călimăneşti, ocolind pe la est Masivul Cozia, pare a fi dovedită şi de
importantele descoperiri de monedă dacică făcute aici. In apropierea acestei căi de comunicaţii a fost
găsit şi remarcabilul tezaurul de la Jiblea, ale cărui piese au fost definitorii pentru cunoaşterea
monetăriei dacice. Vechiul drum va fi folosit şi de către armata romană condusă de guvernatorul
Moesiei Inferior în cel de-al doilea război dacic condus de împăratul Traian.
Romanii au conştientizat şi ei necesitatea supravegherii zonei, deschiderea drumului prin defileu
şi ridicarea castrului Arutela datorându-se organizării frontierei romane de pe Valea Oltului în timpul
lui Hadrian. Liniştea locuitorilor din regiunea sudică a Daciei romane va fi tulburată odată cu deceniul
al V-lea din secolul al III-lea, c nd datorită atacurilor barbare repetate va fi destabilizată apărarea pe
1Informator Vasilescu Elisabeta. 872

limesurile transalutanus şi alutanus. Către jumătatea acestui secol este părăsit castrul Arutela, acesta
fiind grav avariat de o revărsare neobişnuită a Oltului. Agravarea situaţiei, favorizată şi de situaţia
politică internă a Imperiului, va impune abandonarea teritoriilor nord-dunărene de către romani în anul
271.
În secolul al XIII-lea au avut loc marile prefaceri ce au permis apariţia statului medieval Ţara
Românească la începutul secolului al XIV-lea. Teritoriul Olteniei, a regiunii aflată la vest de cursul
inferior al Oltului, a intrat în atenţia cancelariilor din secolul al XIII-lea în contextul amplei acţiuni
demarate de „devierea" cruciadei a IV-a, cruciadă ce a dus la căderea Imperiului Bizantin în anul 1204.
Începând cu al doilea deceniu al secolului al XIII-lea presiunea regatului arpadian asupra statului vlah-
bulgar al Asăneştilor a sporit considerabil şi s-a exercitat pe un front ce pornea din zona carpaţilor de
curbură şi se întindea până în zona Banatului de Severin.
Regiunea masivului Cozia a fost cu siguranţă integrată, în această perioadă, din punct de vedere
administrativ, autorităţii voievodale controlată de Seneslau, orientarea regiunii de dincolo de Olt din
imediata apropiere a Călimăneştilor către Curtea de Argeş fiind un fapt cunoscut şi manifestat în parte
până în perioada interbelică. Teritoriul Călimăneşti - Râmnicu Vâlcea nu ştim dacă a aparţinut de la
început voievodatului lui Seneslau, dar dacă admitem ca veridice informaţiile din Diploma Cavalerilor
Ioaniţi, av nd în vedere că acest document stipulează că graniţa Cumaniei negre se afla pe Olt, dar în
acelaşi timp pe Oltul Inferior sunt menţionate două cnezate autonome, rezultă că regiunea
Călimăneştilor a fost una integrată direct stăpânirii lui Seneslau.
În momentul întemeierii mănăstirii Cozia, la sfârşitul secolului al XIV-lea, localitatea
Călimăneşti existenta deja, intr nd de timpuriu în posesia mănăstirii printr-un act emis de Mircea cel
Bătrân.
În secolul al XVII-lea, Călimăneştiul devine o aşezare relativ importantă, în special datorită
apariţiei unei mori de hârtie situată în porţile Călimăneştiului, ce deservea mănăstirea şi mai exact
producţia tipografică a acesteia, dar şi datorită mai multor scutiri de bir şi alte obligaţii, cum a fost şi
cea emisă de Alexandru Iliaş la 17 aprilie 1617, care a întărit actul mai vechi emis de Radu Mihnea, în
vederea obţinerii de foloase care să permită mănăstirii să întreţină drumul ce trecea prin Călimăneşti şi
mergea către vama Genune (C ineni).
În epoca modernă, călimăneştenii din plaiul Cozia au susţinut cauza revoluţiei declanşată de
Tudor Vladimirescu în 1821, alătur ndu-se Adunării norodului şi oştirii sale, mulţi dintre ei răfuindu-se
şi cu boierii localnici. Călimăneştiul şi mănăstirea Cozia au fost şi locuri de bătălie între eterişti, panduri
şi trupele turceşti. Revoluţia din 1821 şi restaurarea domniilor naţionale au solicitat, drept corolar,
înnoirea aşezărilor economice, sociale, administrative şi politice. La început de secol al XIX-lea, viaţa
economică a Călimăneştiului cunoaşte un reviriment notabil, fiind situat pe o veche cale de comerţ şi
datorită condiţiilor create de legăturile comerciale ale neguţătorilor olteni cu cei din Sibiu, ori cu cei din
873
alte locuri din ţară şi de peste hotare. Pe lângă vechiul drum de legătură între Oltenia şi Transilvania,
Via Carolina, Oltul devine navigabil pentru transporturile de mărfuri. Un punct de oprire era
Călimăneştiul.
Sub regimul Regulamentului Organic (1830-1848), ce a însemnat un progres pentru Principate
în privinţa stabilităţii interne, legislaţiei şi administraţiei, reglementările agrare au favorizat din nou
marii proprietari, sporind obligaţiile ţărănimii. Ca urmare, sumedenie de documente ne vorbesc despre
nemulţumirile ţăranilor din Călimăneşti şi din satele din jur faţă de exploatarea crescândă practicată de
arendaşii moşiilor mănăstirii Cozia, care înglobau şi moşia Călimăneşti.
Revoluţia română de la 1848, ce trebuia să deschidă calea dezvoltării, a liberalizării societăţii, a
cuprins întreaga Oltenie. Românii din Călimăneşti, din plaiul Cozia, au venit în tabăra militară
revoluţionară, organizată de guvernul provizoriu la Râureni (Vâlcea), pusă sub comanda generalului
Magheru. O gardă s-a constituit şi în satul Jiblea. După înfrângerea revoluţiei, ocupanţii străini şi
reprezentanţii noului regim restaurat au trecut la urmărirea, arestarea, dezarmarea locuitorilor, în
Călimăneşti şi în jur fiind confiscate mult armament şi muniţie. Zona Cozia-Călimăneşti a fost şi un loc
de refugiu pentru fruntaşii revoluţionari români ardeleni.
Problema agrară rămânând nerezolvată, datorită înfrângerii revoluţiei, în perioada de până la
reforma agrară din 1864, nemulţumirile ţăranilor din Călimăneşti sunt manifeste. Locuitorii şi-au pus
mari speranţe în Unirea Principatelor, iar domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, care, în timpul domniei,
a vizitat zona, prin cele două reforme importante în domeniul agrar, al proprietăţii şi relaţiilor agrare:
secularizarea averilor mănăstireşti (1863) şi reforma agrară (1864), a dus la modificarea pozitivă a stării
generale a călimăneştenilor. Călimăneştiul a fost desprins din domeniile mănăstirii Cozia, cunosc nd de
acum înainte o dezvoltare independentă, creându-i-se premise de dezvoltare şi modernizare.
Documentele de arhivă ne dovedesc implicarea masivă a locuitorilor din Călimăneşti şi din
întregul plai al Coziei în războiul de independenţă al României din 1877-1878. Înrolaţi în cele două
regimente vâlcene şi în alte unităţi militare, ei au luptat pe front până la sfârşitul războiului, doi soldaţi
din Călimăneşti căzând în lupte. Ofrandele date pentru armată în bani şi produse, rechiziţiile, cărăuşiile
cu atelaje pentru aprovizionarea armatei au fost impresionante. Călimăneştenii au contribuit şi la
transportul marilor cantităţi de lemn din zonă pentru construirea podului de la Siliştioara-Măgura, pe
care armata română a trecut pe teatrul de război din Bulgaria.
Aşezarea judeţului Vâlcea la graniţa cu Austro-Ungaria şi existenţa în judeţ a importantei
trecători peste Carpaţi, Turnu Roşu - Cozia, a făcut ca locuitorii acestui judeţ să fie angrenaţi mai din
timp în războiul de întregire naţională 1916-1918. În sudul Transilvaniei, a luptat grupul Olt-Lotru, care
cuprindea un număr important de ostaşi din Călimăneşti. În rândul locuitorilor Călimăneştiului s-au
înregistrat numeroase jertfe în bătăliile de pe valea Oltului, care au încercat să oprească invadarea ţării
de către trupele germane-austro-ungare, cei din Călimăneşti au făcut serioase eforturi şi sacrificii pentru
874
aprovizionarea armatei, după cum, în anii 1917-1918, s-au opus cu îndârjire şi în felurite forme
ocupantului străin. Menţionăm că staţiunile Călimăneşti-Căciulata-Cozia au fost transformate în spitale
militare pentru răniţi, ca şi faptul că vestita mănăstire Cozia şi stabilimentul băilor au suferit stricăciuni
irecuperabile din partea ocupantului străin.
Din 1863-1864, când Călimăneştiul cunoaşte o dezvoltare independentă faţă de fostul domeniu
al mănăstirii Cozia şi pe măsura punerii în valoare a apelor termale de aici, viaţa economică, în general,
devine tot mai dinamică, pe măsura scurgerii deceniilor. Desigur, privind principala activitate,
agricultura, reforma din 1864 nu a fost completă. A nemulţumit, prin aplicarea ei deseori abuzivă de
către foştii proprietari şi arendaşi, cu complicitatea autorităţilor locale, astfel că plângerile şi procesele
ţăranilor din Călimăneşti, inclusiv la autorităţile supreme ale statului, durează numeroşi ani. Dar
locuitorii ţărani ai acestui plai de munte, în general, au avut o stare materială superioară mediei
locuitorilor ţării, aici mica proprietate independentă predominând. Ei au fost receptivi la noutăţile
intervenite în sectorul agrar, pomicol, culturi noi, mergând până la creşterea viermilor de mătase. O
stare materială, dacă nu prosperă, cel puţin stabilă, ceea ce a făcut ca manifestările călimăneştenilor în
răscoala din 1907 să fie neglijabilă pe lângă răzvrătirile ţăranilor din sudul judeţului Vâlcea, unde
existau mari proprietăţi moşiereşti şi arendăşeşti. Viaţa administrativă a comunei după 1864, care
cuprindea şi sate din jur, este condusă de un consiliu comunal şi de un primar ales, peste ei
suprapunându-se autoritatea subprefectului plaiului Cozia şi a prefecturii Vâlcea. Viaţa economică a
localităţii se dezvoltă pe măsură ce, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, apele termale de la
Călimăneşti-Căciulata-Cozia devin de notorietate la nivelul ţării şi în Europa prin calităţile lor curative
excepţionale. Astfel, viaţa comunei se dezvoltă odată cu cea a staţiunii balneoclimaterice.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi până la Primul Război Mondial, Călimăneştiul se conturează
ca o aşezare modernă, punându-şi în valoare marea bogăţie naturală. Este modernizată şoseaua ce face
legătura cu Transilvania, se construieşte calea ferată care leagă, pe valea Oltului, România de
Transilvania şi, mai departe, spre Europa; în zona
Călimăneşti-R u Vadului-Turnu Roşu, calea ferată a fost o adevărată bijuterie tehnică şi inginerească
pentru acea epocă. In localitate se construiesc unităţi de alimentaţie, inclusiv o hală de carne, piaţa,
cârciumi, hotelurile şi vilele, cu mari utilităţi de confort şi tratament pentru numărul de turişti mereu în
creştere. Celebritatea staţiunii creşte îndeosebi după 1910, când statul o concesionează Societăţii
balneare "Govora-Călimăneşti", la care au fost acţionari de renume, ca familia Brătianu sau
Cantacuzino.
Exploatarea apelor minerale din izvoarele termale captate devine o adevărată industrie, prin
îmbutelierea ei în cantităţi mari şi livrarea în ţară şi în Europa. Personalităţi celebre ale epocii s-au tratat
cu apa minerală de aici. La dispoziţia celor veniţi la tratament a fost pus un sistem organizat de
transport cu trăsuri şi automobile; s-a introdus iluminatul electric, s-a dezvoltat serviciul poştal,
875
telegrafic, telefonic. Sistemul sanitar era bine pus la punct, calitatea şi prospeţimea produselor fiind
atent controlată. Prosperitatea localităţii se reflectă şi în dezvoltarea învăţământului în comună şi în
satele subordonate, iar prin măsurile luate de valorosul ministru liberal al instrucţiunii publice, Spiru
Haret, corpul învăţătoresc a fost tot mai mult implicat în activităţi de dezvoltare a învăţăm ntului,
inclusiv prin aplicaţii practice, dar şi în educaţia adulţilor din comune. A contribuit la dezvoltarea
localităţii şi Camera de Comerţ şi Industrie a judeţului, sistemul băncilor şi cooperativelor populare.
Concluzionând, se poate afirma că localitatea Călimăneşti a devenit pe parcursul unui secol de istorie
dintr-un modest sat dependent de mănăstirea Cozia o aşezare modernă şi prosperă, renumită în ţară şi
străinătate prin exploatarea şi punerea în valoare ale vestitelor ape minerale de aici.
Viaţa confesională a locuitorilor din Călimăneşti nu a putut să fie desprinsă de cea a obştii
monahale de la Cozia, aşa cum încă de la început acest lucru s-a desprins din hrisovul de danie al
domnitorului Mircea cel Bătrân, în care rânduiala de urmat în mânăstire urma să fie cea a popii Gavriil
din Călimăneşti, primul stareţ al mânăstirii. Fără îndoială că acesta a păstorit şi obştea de credincioşi din
Călimăneşti, unde oricum au mai fost semnalate până la construcţia schitului Ostrov, o vatră mai veche
de biserică şi respectiv de mânăstire, care au rămas în memoria locurilor sub numele generic de Cozia
veche. Un alt exemplu de istorie comună a fost dat, pe parcursul secolului al XVIII-lea, de către desele
războaie ruso-austro-turce, care au devastat la fel de mult atât mânăstirea Cozia dar şi moşiile
aparţinătoare.
Desigur, fără a minimaliza importanţa apelor minerale, care au atras mai mult atenţia asupra
Călimăneştiului, nu putem să luăm în considerare şi etapele de fundamentare şi constituire a parohiei
din Călimăneşti, înainte şi după secularizare, când satul Călimăneşti devine independent, iar Cozia
dispare din viaţa parohiei şi a obştii de aici, ca legătură directă, de subordonare oficială. Parohia din
Călimăneşti s-a organizat ţinînd cont, cu c t ne apropiem de sfârşitul secolului al XIX-lea, mai mult de
structurile administrative, dezvoltând o relaţie foarte complexă dar benefică pentru biserică cu primăria
din satul apoi, începând din 1927, din oraşul Călimăneşti.
Preoţii din Călimăneşti, dintre care menţionăm acum, doar pe câţiva: Nicolae Popescu,
Constantin Gh. Constantinescu, Dimitrie Preoţescu, Gheorghe Bălăşel Gh. T. Popescu au fost mai mult
decât păstori sufleteşti ai parohiei Călimăneşti, activitatea lor încheind sau mai bine spus duc nd mai
departe aceea aplecare spre credinţă şi rânduială, pe care fără îndoială că a avut-o predecesorul lor din
Călimăneşti, popa Gavriil, considerat de unii istorici, ca stareţ întâi la mănăstirea Călimăneşti pe Olt şi
apoi la Cozia pe Olt.
Perioada interbelică a însemnat pentru Călimăneşti continuarea consolidării statutului său de
staţiune balneo-climaterică, având deja dinainte de 1918 un început de dotări. Chiar dacă unele au avut
de suferit în anii războiului şi ai ocupaţiei inamice acestea, refăcute, au fost renovate şi modernizate,
extinse şi completate cu noi utilităţi balneare. Între două războaie mondiale, aşezarea a primit şi statutul
876
de oraş. Chiar dacă aspectul staţiunii şi mai ales mentalitatea locuitorilor săi stabili au rămas rurale într-
o bună măsură, s-au realizat progrese notabile în urbanizarea localităţii. În timpul sezonului aspectul şi
locuitorii dădeau staţiunii alura unei aşezări balneare cu renume, dar în celelalte 8-9 luni pe an, oraşul
cădea înapoi în rural. Paradoxal însă, în acele luni de toamnă, iarnă şi primăvară, locuitorii primăria,
conducerea Societăţii "Govora- Călimăneşti" proiectau şi realizau noi îmbunătăţiri balneare, medicale,
edilitare pentru a „smulge" urbanului noi stribute pentru Călimăneşti. În aceste strădanii se remarcă
disputa dintre primărie şi Societatea „Govora-Călimăneşti, fiecare socotind că cealaltă parte poate şi
trebuie să facă mai mult, că i-a rămas datoare. E cert că edilii aşezării nu aveau experienţa necesară, că
nu aveau mijloacele financiare, că nu aveau şi nici nu puteau înfiinţa, în lipsa banilor, serviciile
necesare unei urbi adevărate. Elita locală s-a străduit totuşi, a îndrăznit să înceapă edificii de milioane
cu doar câteva zeci de mii de lei. Era posibil să fi realizat mai mult, dacă nu ar fi fost adversităţile
epocii: refacerea după un război greu, criza economică din 1929-1933 şi pregătirile pentru un nou
război, pe lîngă frământările unei societăţi aflată la începuturile practicării unui sistem democratic, pe
care l-a părăsit în 1938.
Realizările de la Călimăneşti între anii 1918-1939 nu ar fi fost posibile fără aportul Societăţii
„Govora-Călimăneşti". Contribuţia sa a continuat şi în anii celui de-al doilea Război Mondial, dar
acesta a ridicat deseori obstacole de netrecut pentru programul oraşului Călimăneşti, fără a reuşi să-l
oprească însă din drumul său ascendent.
Între anii 1939- 1945 oraşul Călimăneşti a trecut prin încercările războiului pe care le-au trăit
popoarele multor ţări. Prin specificul său de staţiune balneo-climaterică şi prin poziţia geografică a avut
însă mai mult de suferit decât alte oraşe din categoria sa. Situat de-a lungul şoselei naţionale care
traversează Carpaţii Meridionali, oraşul era, într-un fel, punct obligatoriu de trecere. Ori armatele amice
şi inamice au adus mari daune, au afectat în primul rând activitatea balneară. Membrii elitei
conducătoare care au ajuns pe aceste meleaguri în anii războiului au sesizat perspectiva lor de
dezvoltare, dar nu era in acei ani nici măcar timpul proiectelor. Îmbunătăţirile aduse bazei de tratament
în aceşti ani sunt puţine. Mai curând aspectele edilitare, urbanistice au realizat progrese nesperate
înainte. Explicaţia constă în supravegherea şi constrângerea specifice regimurilor autoritare, care au
determinat factorii de răspundere să elaboreze şi să aprobe un proiect sau altul, chiar să- l pună în
practică.
Baza balneară şi urbanistică realizată la Călimăneşti până la 1945, experienţa adunată de
Societatea „Govora-Călimăneşti" au fost, fără îndoială, un început care trebuia continuat şi dezvoltat.
După lovitura de stat de la 23 august 1944, evoluţia staţiunii Călimăneşti s-a circumscris
schimbărilor politice prin care România a trecut. Şi în acest caz vom asista la un asalt asupra puterii
locale executat de către comunişti. Instabilitatea administrativă a reprezentat una dintre caracteristicile
acestei perioade. În anul 1948, controlul puterii locale intrase definitiv în mâna comuniştiilor, astfel că
877
partidul a putut trece la aplicarea planului de comunizare în Călimăneşti. După anii grei de război,
pentru populaţie au urmat alţii de privaţiuni economice, de raţionalizare a produselor de stricăt
necesitate, dar şi de teroare politică, urmată de o adevărată îndoctrinare în spiritul noului regim
„democratic- popular".
Planurile de construcţie a socialismului au însemnat pentru Călimăneşti întreruperea unui
proces firesc de dezvoltare şi modernizare început încă din anii interbelici. Lichidarea proprietăţii
private, prin naţionalizarea legiferată în anul 1948 şi continuată prin legile adoptate în 1950, a lăsat
urme adânci în dezvoltarea şi modernizarea localităţii, dar pe de altă parte a marcat o întreagă generaţie.
În staţiunea balneară Călimăneşti-Căciulata două elemente au făcut obiectul legii de naţionalizare din
iunie 1948: apele minerale - bogăţii ale subsolului şi societatea particulară „Govora- Călimăneşti". Un
alt pas spre lichidarea proprietăţii private ce aparţinea „exploatatorilor poporului" s-a făcut prin
naţionalizarea imobilelor din staţiunea Călimăneşti. În urma decretului din 20 aprilie 1950 a început
acţiunea de naţionalizare a vilelor, hotelurilor, apartamentelor proprietate particulară. Acum au fost
naţionalizate apartamentele şi vilele aparţinând foştilor industriaşi, moşieri, bancheri şi mari
comercianţi, casele „exploatatorilor". Operaţiunea a început înainte de publicarea decretului şi s-au
făcut numeroase abuzuri.
Un alt proces politico-economic care a marcat profound evoluţia staţiunii a fost colectivizarea
agriculturii. Cu toate că Valea Oltului nu reprezenta o zona agricolă importantă, suprafeţele cultivabile
fiind foarte mici, organele de partid din judeţ au avut sarcina ca şi în această zonă să se constituie
întovărăşiri agricole sau G.A.C. Cu toată propaganda desfăşurată de Sfatul Popular Călimăneşti, ţăranii
din satele aparţinătoare nu sau lăsat atraşi într-un asemenea demers. Realizările modeste în procesul de
transformare socialistă a agriculturii înregistrate la nivelul întregii ţări se pot constata şi la Călimăneşti.
În plan edilitar, autorităţile au încercat să menţină preocupările tradiţionale ale administraţiei, de
întreţinere, înfrumuseţare a localităţii, având în vedere faptul că aceasta era vizitată de un număr
important de turişti, care în anii „50 proveneau îndeosebi din rândul „oamenilor muncii" şi a
nomenclaturii. Preocupările de modernizare a oraşului se vor lovi constant de lipsa fondurilor, bugetul
local fiind insuficient pentru a acoperi toate cheltuielile administrativ-edilitare. Aşa se explică
finanţarea suplimentară de la bugetul de stat pe care staţiunea o va primii în toată perioada regimului
comunist.
De-a lungul anilor 1950-1960 se remarcă însă accentul deosebit pe care autorităţile, dar mai ales
câţiva oameni ai locului, l-au pus în ceea ce priveşte dezvoltarea culturală. Astfel, au fost depuse
eforturi consistente pentru dezvoltarea reţelei de învăţământ, a bibliotecilor, a căminelor culturale.
Scopul a fost dublu: pe de-o parte lichidarea analfabetismului, iar pe de altă parte îndoctrinarea
populaţiei în spiritul ideologiei comuniste. Cu toate acestea, efectele au fost benefice pentru populaţie.
878
Anii 1970-1980 au însemnat perioada de maximă dezvoltare şi înflorire a staţiunii Călimăneşti-
Căciulata. Beneficiind de un sprijin logistic şi financiar din partea autorităţilor centrale, oraşul se va
transforma radical în sensul dezvoltării unei baze turistice şi de tratament moderne. Călimăneştiul,
Căciulata, Cozia devin nume arhicunoscute în ţară, având înclusiv rezonanţă în străinătate, dovadă
numărul tot mai mare de turişti străini care vin la tratament şi odihnă aici.
Ceea ce conferă staţiunii Călimăneşti-Căciulata-Cozia o valoare deosebită şi un specific între
staţiunile ţării, este şi faptul că aici există, datorită unei structuri geologice complexe, izvoare minerale
pentru cura internă, ce provin de la mari ad ncimi. Sursele termale de apă minerală sunt puse în valoare
cu ajutorul unor sonde de mare adâncime, până la peste 3.000 m, ceea ce a creat posibilitatea captării
unor surse cu o concentraţie mare, folosite în cura externă pentru tratarea unor afecţiuni numeroase şi
diverse.
Izvoarele de ape minerale ale staţiunii sunt sulfuroase, clorurate, bromurate, iodurate, calcice,
sodice, magneziene, hipotone, cu concentraţia, compoziţia chimică şi temperatura variabile
(mineralizare între 0.5 şi 11.5 gr/l; atermale, mezotermale 41°C, şi hipertermale 49.5°C). Izvoarele
staţiunii, în număr de aproximativ 30, sunt utilizate în cura balneară, aici putându-se trata: boli ale
aparatului digestiv şi glandelor anexe (gastrita, colita, ulcerul gastric şi duodenal, hepatita cronică
stabilizată, dischinezii biliare, colecistite, litiaza biliară, pancreatita cronică); boli renale, litiază simplă
şi asociată cu infecţii urinare, pielonefrita cronică, cistita; boli reumatismale inflamatorii, degenerative
şi abarticulare; sechele posttraumatice ale membrelor superioare şi inferioare; boli metabolice: guta,
obezitatea şi diabetul zaharat; boli respiratorii şi O.R.L.: bronşita, astmul bronşic, sinuzita, faringita,
laringita; boli alergice cutanate, respiratorii şi digestive. Paleta largă a bolilor care sunt tratate aici
înscrie staţiunea în rândul staţiunilor balneare de interes naţional şi internaţional.
In prezent, staţiunea Călimaneşti întruneşte standardele moderne ale unei staţiuni, dispunând de
instalaţii pentru băi calde în cadă sau bazin cu apă minerală, electrohidroterapie şi kinetoterapie,
aerosoli şi inhalaţii, bazine descoperite cu apa termală sulfuroasă (în staţiunea Căciulata), izvoare de
apă minerală pentru cura internă, săli de gimnastică medicală, saună, bazine de înot situate pe malul
râului Olt etc. Căciulata găzduieşte un sanatoriu de copii profilat pe tratamentul urmărilor hepatitei. Tot
aici se află şi singurul sanatoriu din ţară pentru cei bolnavi de silicoză. In Staţiunea Călimăneşti se află
o clinică aparţinând Institutului de Balneofizioterapie şi Recuperare Medicală din Bucureşti, precum şi
o secţie a Catedrei de specialitate din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie Bucureşti
Capacitatea de tratament şi cazare a staţiunii este cuprinzătoare, căile de acces - şosea şi cale
ferată, sunt la îndemâna oricui. Staţiunea Călimaneşti-Căciulata este considerată "perla" staţiunilor de
pe Valea Oltului, datorită peisajelor mirifice ce pot fi admirate în această zonă a României. Datorită
efectelor sale curative şi superbului peisaj în care se încadrează, staţiunea oferă în continuare mari
posibilităţi de dezvoltare şi atracţie.
879
In ceea ce priveşte cadrul etno-folcloric, Călimăneştiul face parte din aria nordică a V lcii, o
subzonă etnografică individualizată prin arhitectura construcţiilor, prin interiorul locuinţei, prin
produsele meşteşugăreşti. Locuitorii de pe aceste meleaguri s-au îndeletnicit, din vechime, cu creşterea
animalelor şi cultivarea pământului, practicate într-o strânsă interdependenţă. Ocupaţiile casnice au
satisfăcut cerinţele cotidiene ale traiului, ele concretiz nd-se în permanenta prelucrare a produselor
alimentare (pregătirea hranei), a celor textile pentru confecţionarea îmbrăcămintei şi a altor ţesături.
Meşteşugurile ţărăneşti s-au practicat alături de agricultură, în care s-au specializat doar unii
membrii ai comunităţii săteşti. Principala materie primă a fost lemnul, urmând apoi produsele obţinute
din creşterea animalelor, ceea ce face ca meşteşugurile ţărăneşti să fie reprezentate de prelucrarea
lemnului (dulgherie, rotărie, dogărie), de tors şi ţesut.
Arhitectura locuinţei tradiţionale se încadrează în ansamblul peisajului vâlcean ca o manifestare
plenară a arhitecturii lemnului. Tipul de locuinţă caracteristic pâna la sfârşitul secolului al XIX- lea şi
începutul secolului XX- lea a fost acela cu două încăperi, ce avea o singură intrare, prin tindă, sau două
intrări separate dinspre prispă. Gospodăria tradiţională din Călimăneşti cuprinde, pe lângă locuinţă, o
serie de anexe necesare pentru adăpostirea animalelor, a uneltelor, a atelajelor şi a lemnelor, pentru
păstrarea alimentelor şi pentru pregătirea hranei. În plus, gospodăria cuprinde sistemul de împrejmuire
şi sursele de apă. Orientarea casei este determinată, în primul rând, de soare, faţada fiind orientată, în
general, spre sud şi, uneori, spre răsărit, în acest din urmă caz şoseaua, fiind elementul principal de
determinare a orientării casei.
Costumul popular intră în rezonanţă cu mediul geografic înconjurător şi cu ocaziile cotidiene şi
sărbătoreşti în care este îmbrăcat. Costumul femeiesc poartă o tipologie mai variată şi o mai mare
bogăţie a decorului în raport cu cel bărbătesc. Portul tradiţional femeiesc se prezintă în doua variante:
costumul cu zăvelci (catrinţe) şi costumul cu opreg (vâlnic). Portul bărbătesc este mai sobru şi mai
simplu. Costumele populare erau etalate în cadrul horelor săteşti, adevărate expoziţii etnografice.
Folclorul se caracterizează prin bogăţie şi diversitate, rezultat al asimilării confluenţelor cu
zonele învecinate şi ale sintezei particulare. Obiceiurile legate de viaţa omului, naşterea, nunta,
înmormântarea, se integreză structurii şi formelor de manifestări caracteristice V lcii. Obiceiurile
populare din ciclul familial au un rol decisiv în funcţionarea mecanismului de autoreglare a nupţialităţii,
natalităţii şi mortalităţii.
Cele 12 zile ale ciclului sărbătorilor de iarnă încep cu Crăciunul şi se încheie cu Boboteaza,
ambele sărbători prefaţate de Ajunuri. Dintre obiceiurile din ciclul sărbătorilor de iarnă, cele mai
semnificative sunt: colindatul de Crăciun şi uratul cu pluguşorul de Anul Nou, apoi sorcova, capra şi
steaua. Atât obiceiurile din ciclul vieţii, cât şi cele calendaristice au rolul de a întreţine viaţa spirituală a
comunităţii.
880
Bibliografie selectivă
I. Izvoare inedite
1. Arhivele Nationale ale României. Direcţia Judeţeană Vâlcea
9 9 9
fond Banca Populară Călimăneşti, 1945-1948.

fond Comitetul Judeţean P.M.R. Vâlcea, 1948-1950.
fond Hotărnicia/Vâlcea, 1853-1874
fond Judecătoria Brezoi. Corespondenţă, 1951.
fond Partidul Comunist Român. Organizaţia Călimăneşti, 1966- 1986.
fond Prefectura judeţului Vâlcea, 1830-1918
fond Primăria oraşului Călimăneşti, 1919-1980
fond Primăria Comunei Jiblea, 1944-1948.
fond Revizoratul Şcolar al judeţului Vâlcea, 1857-1914
fond Secţia de Jandarmi Jiblea, 1945-1948.
fond Serviciul medical al Plaiului Cozia 1893-1894.
fond Societatea Balneară Govora-Călimăneşti, 1910-1948
fond Uniunea Generală a Sindicatelor din România, 1968- 1980.
fond Uniunea Tineretului Comunist, 1968-1984.
fond Tribunalul judeţului Vâlcea, 1831-1914
2. Arhiva Primăria oraşului Călimăneşti 1989-1997 (fond neprelucrat).
3. Arhiva Episcopiei Râmnicului. Noul Severin. Protoieria Loviştei
Fond Mănăstirea Cozia, 1863-1921. Fond Parohia Călimăneşti, 1837-1945.
II. Izvoare edite 1. Volume de documente

*** „Documente", în B.O.R., anul LXXIX, 11-12, 1961, Bucureşti, pp. 1018-1019.
*** „Documente", în M.O, anul XXIV, 1-2, Craiova, 1972, pp. 98-100. *** „Documente. Cruci
de piatră în Ţara Românească catagrafiate în anul 1832 (I).Judeţul Argeş şi (II). Judeţul Vâlcea", în
M.O., anul XXIV, 1-2, Craiova, 1972, pp. 410-427.
*** „Documente. Două rapoarte ale arhitectului Ioan Schlater din anul 1847", în B.O.R., anul
LXXX, VI, 3-5, Bucureşti, 1968, pp. 493-494.
***, Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol. III, Bucureşti,
2000.
***, Inscripţiile Daciei Romane, vol. II, Bucureşti, 1977. ***, Istoria românilor, vol. II, 2001.
***, Izvoare privind istoria României, I, Bucureşti, 1964. ***, Izvoarele istoriei României, vol.
II, Bucureşti, 1970.
881
***, Situaţiunea judeţului Vâlcea pe anul 1915, prezentată Consiliului Judeţean în Sesiunea
ordinară de la 15 octombrie, R mnicu V lcea, 1915.
***, Statutele Societăţii "Govora-Călimăneşti", Imprimeria Statului, Bucureşti,
1910.
***, „Teritoriul Olteniei în secolul VII-XI în lumina documentelor bizantine", în MO, XXXVI,
nr. 7-8, iulie-august 1984.
***, Tezaur medieval vâlcean. Catalogul documentelor de la Arhivele statului din Râmnicu
Vâlcea (1388-1715), I, Bucureşti, 1983.
Acte şi documente relative la istoria renascerei României, publicate de Dimitrie A. Sturdza ş.a.,
V, VIII, Bucureşti, 1890, 1900.
Ammianus Marcellinus, Rerum gestarum libri qui supersunt, Bucureşti, 1982. Anul
revoluţionar 1848 în Principatele Române. Acte şi documente, vol. I, Bucureşti, 1902.
Andronie, Dumitru; Garoafă, Dumitru; Niţu, Ionela; Soare, Ion: Un secol de învăţământ.
Revizoratul şcolar Vâlcea (1857-1950), Editura Adriano, R mnicu V lcea, 2001.
Bălintescu, Alexandru, Problema ţărănească în Oltenia în secolul al XlX-lea. Documente,
Bucureşti, 1967.
Branişte, Marin M., Diaconescu-Glavacioc, Ilie, „Documente. Catagrafia judeţului Argeş la
1833", în M.O., anul XIII, 5-6, 1961, pp. 416-417.
Cristea, Gherasim, Războiul de Independenţă în documentele Episcopiei Râmnicului şi
Argeşului, Editura Sfintei Episcopii a R mnicului, R mnicu V lcea, 1977.
Deaconu, Luchian; Osiac, Vladimir; Petrescu, Ileana, Documente privind
problema ţărănească din Oltenia în primele două decenii ale veacului al XX-lea, vol. I-II, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970.
Directivele Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu privire la perfecţionarea
conducerii şi planificării economiei naţionale corespunzător condiţiilor noi etape de dezvoltarea
socialistă a României, Editura Politică, Bucureşti, 1967.
Directivele Congresului al X-lea l Partidului comunist român cu privire la Planul de
Dezvoltare economico-socială a României pe anii 1971-1975 şi liniile directoare ale acestei dezvoltări
pe perioada 1976-1980, Editura Politică, Bucureşti, 1969.
Directivele Congresului al Xl-lea al Partidului Comunist Român cu privire la Planul cincinal
1976-1980 şi liniile directoare ale dezvoltării economico-sociale a României pentru perioada 1981-
1990, Editura Politică, Bucureşti, 1974.
Solomon, Ioan, Amintiri, Craiova, 1935.
Tamaş, Corneliu; Nestorescu-Bălceşti, Horia, Revoluţia de la 1821 în judeţul Vâlcea. Studiu şi
documente, Bălceşti pe Topolog, 1980.
882
Tamaş, Corneliu; Bardaşu, Petre, Purece, Sergiu, Nestorescu-Bălceşti, Horia, Contribuţia
judeţului Vâlcea la susţinerea războiului de independenţă (1877-1878), Bălceşti pe Topolog, 1977.
Tamaş, Corneliu; Bardaşu, Petre, Purece, Sergiu, Nestorescu-Bălceşti, Horia, Judeţul Vâlcea în
anii primului război mondial, vol. I-II, Bălceşti pe Topolog, 1979.
Tamaş, Corneliu; Bardaşu, Petre, Purece, Sergiu, Nestorescu-Bălceşti, Horia, Răscoala
ţărănească din 1907 în judeţul Vâlcea. Studii şi documente, Bălceşti pe Topolog, 1974.
Tamaş, Corneliu; Bardaşu, Petre, Purece, Sergiu, Nestorescu-Bălceşti, Horia, Revoluţia de la
1848 în judeţul Vâlcea. Studiu şi documente, Bălceşti pe Topolog, 1978.
Tamaş, Corneliu; Bardaşu, Petre, Purece, Sergiu, Prefectura judeţului Vâlcea. Inventare
arhivistice (1830-1864), vol. I, Bucureşti, 1977.
Monitorul Oficial, Bucureşti, 1893.
Observator Cultural, Bucureşti, 2009.
Orizont, R mnicu V lcea, 1968-1989.
Râmnicu, R mnicu V lcea, 1906.
România Liberă , Bucureşti, 1976, 1977.
Scânteia , Bucureşti, 1985.
Vâlcea, R mnicu V lcea, 1905, 1910.
Vâlcea conservatoare, R mnicu V lcea, 1907-1911.
Viaţa Vâlcei, R mnicu V lcea, 2005.
III. Lucrări Generale

***, Armata română în războiul mondial 1916-1919, vol. II, Bucureşti, 1934. ***, Aspecte
privind viaţa economică, socială şi politică a judeţului Vâlcea în perioada 1918-1940. Coordonator:
Ion M. Ciucă, Editura Kitcom, Drăgăşani, 2006. *** , Arta populară din Vâlcea, R mnicu V lcea,
1972.
***, Cură balneoclimatică, indicaţii şi contraindicaţii, Editura Medicală, Bucureşti, 1986.
***, Dicţionar enciclopedic român, vol. I (A-C), Editura Politică, Bucureşti, 1962. ***,
Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol. III, Bucureşti,
2000.
***, Episcopia Râmnicului. 500 de ani de la înfiinţare (1503-2003), Editura Adrianso, R
mnicu-V lcea, 2003.
***, Indicaţii şi contraindicaţii de trimitere la cură balneoclimatică, Editura Medicală,
Bucureşti, 1975.
***, Istoria românilor, vol. II, Bucureşti, 2001
883
***, Judeţul Vâlcea în plin avânt economic şi social, Comitetul Judeţean Vâlcea al P.C.R., R
mnicu-V lcea, 1980.
***, Judeţul Vâlcea pe coordonatele cincinalului 1976-1980. Album, R mnicu- V lcea, 1976.
***, Pe firul Oltului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1966.
***, Pe teme de educaţie politică şi patriotică a tineretului, Editura Politică, Bucureşti, 1969.
***, Pionierii şi progresul tehnico-ştiinţific, Editura Politică, Bucureşti, 1978. ***, România
în războiul mondial 1916-1919, vol. I, Bucureşti, 1934. ***, Vâlcea. Ghid turistic, Editura
Sport-Turism, Bucureşti, 1976.
***, Vâlcea '77. Ritmuri, înfăptuiri, perspective, R mnicu-V lcea, 1977.
***, Vâlcea - Monografie, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980.
***, Tezele din iulie, Editura Politică, Bucureşti, 1971.
*** „Teritoriul Olteniei în secolul VII-XI în lumina documentelor bizantine", în MO, XXXVI,
nr. 7-8, iulie-august 1984.
Abraham, Florin, România: de la comunism la capitalism, 1989-2004. Sistemul politic,
Tritonic, Bucureşti, 2005.
Alexianu, Alexandru, Mode şi veşminte din trecut. Cinci secole de istorie costumară
românească, I, Bucureşti, 1987.
Alessandrescu C., Dicţionar geografic al judeţului Vâlcea, Bucureşti, 1893.
Anania, Valeriu, Cerurile Oltului, Editura Episcopiei R mnicului şi Argeşului, R mnicu V lcea,
1990.
Andrei, Nicolae; Pârnuţă, Gheorghe: Istoria învăţământului din Oltenia, vol. II, Editura Scrisul
Rom nesc, Craiova, 1981.
Idem, Oltenia la 1877, Fundaţia "Scrisul Românesc", Editura Austrom, Craiova,
1998.
Ardevan, R., Viaţa municipală în Dacia romană, Timişoara, 1998.
Aricescu, C. D.: Istoria revoluţiei române din 1821, Bucureşti, 1873.
Avram, R., Amon, L., Cercetările arheologice efectuate la Castra Traiana (Sâmbotin, com.
Dăeşti, jud. Vâlcea), în Oltenia, XI, 1999.
Avram Sultana, Locuinta rurală românească. Moşteniri şi factori de schimbare, Editura
Techno Media, Sibiu, 2004.
Barbu, Gheorghe, Problemele referitoare la evoluţia nevoilor de consum ale populaţiei din
România în „Calitatea vieţii" anul II, nr. 2 , 1991.
Balş, George, Influences arméniennes et géorgiennes sur l'architecture roumaine.
Communication faite au IIe Congrès des études byzantines (Athens, 1931), Vălenii de Munte, 1931.
884
Bardaşu, Petre, "Pământ şi săteni în deceniul premergător aplicării legii rurale din 1864 în
judeţul Vâlcea", în Caietele Bălcescu. Studia et Acta Musei "N. Bălcescu", VII- VIII, Bălceşti pe
Topolog, 1979, pp. 163-181.
Bădina, Ovidiu, (Coordonator), Tineret rural. Participare şi acţiune socială, Editura Academiei
RSR, Bucureşti, 1972.
Bălaşa, Dumitru, „Cruci de piatră în Ţara Românească catagrafiate în anul 1832", II, în MO,
XXIV, nr. 5-6, mai-iunie 1972, pp. 408-452.
Bălaşa, Dumitru, „Mircea cel Bătrân şi ctitoriile sale de la Călimăneşti", în S. V., anul V,1972,
pp. 37-55.
B rlea Ovidiu, Folclorul românesc, Editura Minerva, Bucureşti 1981.
Bâtcă Maria, Costumul popular românesc, Album editat de Centrul Naţional pentru
Conservarea si Promovarea Culturii Tradiţionale, Bucureşti, 2006.
Bellu, Radu: Mica monografie a căilor ferate din România, vol. V, Editura Filaret, Bucureşti,
1999.
Bercuş, I.C. şi colab., Spitalul Colţea, 275 de ani de existenţă, Bucureşti, 1979.
Bernea Ernest, Cadre ale gândirii populare româneşti, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1981.
Brătescu, Gheorghe, ""Călătoria medicală" la Bucureşti a doctorului J. Caillat (1845-1848)", în
Viaţa Medicală, vol. XVIII, nr.7/1971, pp. 331-334.
Budiş Monica, Gospodăria rurală din România, Editura Etnologică, Bucureşti, 2004.
Berbece, Vasile I, Botvinic, Victor, Călimăneşti-Căciulata. Mic îndreptar turistic, Editura
pentru turism, Bucureşti, 1973.
Berbece, Vasile I, Botvinic, Victor, Călimăneşti-Căciulata. Mic îndreptar turistic, Ediţia a II-a,
revăzută şi adăugită, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1978.
Berbece, Vasile I., Marinoiu, Costea, Matei, Aurel, Mămularu,Gh., Vâlcea. Ghid turistic,
EdituraSport-Turism, Bucureşti 1976.
Berlescu, Elena, Lecţii de balneoclimatologie şi medicina fizică recuperatorie (litografiat),
Bucureşti, 1977.
Idem, Mică Enciclopedie de balneoclimatologie a României, Editura All, Bucureşti, 1996.
Berciu, D., Buridava dacică, Bucureşti, 1981.
Idem, Cercetări privind preistoricul judeţului Vâlcea, în Buridava, I, 1972.
Idem, Lumea celţilor, Bucureşti, 1970.
Bichir, Gh. „Centrul militar roman de la Buridava", în TD, VI, 1-2, 1985
Bichir, Gh., Cultura carpică, Bucureşti, 1973.
885
Bichir, Gh., Sion, A., Bardaşu, P., Aşezarea de la Stolniceni - Buridava, jud. Vîlcea, în MCA,
XVII, 1992.
Bolintineanu, Dimitrie, Opere, vol.IX, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1961.
Bondoc, Dumitru: Istoricul Căilor Ferate din judeţul Vâlcea, Editura Almarom, R mnicu V
lcea, 2008.
Brătulescu, Victor, "Biserici din Argeş şi Vâlcea (note şi observaţii asupra bisericilor din
Câineni, Biserica veche din Călimăneşti, biserica din Brezoi-Lotru)", în Buletinul Comisiei
Monumentelor Istorice, Bucureşti, 1934, 79, 26, p. 39-47.
Brătulescu, Victor, "Cronică (Biserica din Racoviţa, cula din Racoviţa, Biserica din
Călimăneşti, crucea din Călimăneşti)", în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, Bucureşti, 1933,
26, 76, 4-5, p. 83-91.
Bulat, T.G, „Mânăstirile pământene din Ţara Românească în epoca Regulamentului Organic
(1831-1834)", în BOR, anul XCIII, 9-10, 1975, pp. 1165-1176.
Cantacuzino, Gheorghe I, Cetăţi medievale din Ţara Românească în secolele XIII- XVI,
Bucureşti, 2001.
Cantacuzino, Gheorghe I, „Consideraţii arheologice în legătură cu trecutul mănăstirii Tismana",
în SCIVA, 47, nr. 4, 1996.
Căzănişteanu, C.; Apostol, Stan: "Refugiaţi transilvăneni în timpul revoluţiei de la 1848-1849
în Ţara Românească", în Studii. Revistă de istorie, tom XXIII, nr. 3, 1970.
Cernăianu, Liviu, Stancu, Lascăr, România: calendarul manifestărilor folclorice, Bucureşti,
Editura pentru Turism, 1974.
Chirilă, E. şi colab., Tezaurul monetar de la Şilidia, Oradea, 1972.
Ciauşianu F. Gh., Superstiţile poporului român, Editura Saeculum I.O Bucureşti, 2001.
Coatu Nicoleta, Eros-Magie-Speranţă, Editura Rosetti-Educaţional, Bucureşti,
2004.
Colescu Leonida, Statistica clădirilor şi a locuinţelor din România, întocmită pe baza
Recensământului general al populaţiei din 13 decembrie 1912 - 1 ianuarie 1913, Bucureşti, 1920.
Constantinescu, Ioana, Arendăşia în agricultura Ţării Româneşti şi a Moldovei până la
Regulamentul Organic, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1985.
Corbu, Constantin: Ţărănimea din România în perioada 1848 - 1864, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1973.
Corfus Ilie, Agricultura Ţării Românesti in prima jumatate a secolului al XIX-lea, Editura
Academiei, Bucureşti, 1969.
Cristea, Gheorghe: Din istoria cooperaţiei agricole de producţie din România (1864-1918),
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999.
886
Cristea, Gherasim, Războiul de Independenţă în documentele Episcopiei Râmnicului şi
Argeşului, Editura Sfintei Episcopii a R mnicului, R mnicu V lcea, 1977.
Crişan, I. H., Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1975.
Idem, Ceramica geto-dacilor, Bucureşti, 1969.
Dabu, Gheorghe, "Luptele din nordul judeţului Vâlcea în timpul primului război mondial şi
contribuţia populaţiei vâlcene la efortul de război", în Studii Vâlcene, serie nouă, II (IX), Râmnicu
Vâlcea, 2006, pp. 51-65.
Daneş, Nicolae; Daneş, Elena, Procopie, Ghiţă, "Populaţia şi aşezările urbane din judeţul
Vâlcea. Istoric, evoluţie", în Studii Vâlcene, s.n., nr. III (X), R mnicu V lcea, 2006, pp. 87-95.
Deaconu, Gheorghe, Patrimoniuul documentar al culturii tradiţionale din Vâlcea (1968-
2008), R mnicu V lcea, 2008.
Deheleanu, Carol, "Mărturii ale neatârnării, dăltuite în memoria timpului pe meleaguri
vâlcene", în Studii Vâlcene, serie nouă, I (VIII), Râmnicu Vâlcea, 2003, pp. 147151.
Dejan, Constantin, Dejan, Octavian, "Fapte necunoscute din umbra Primului Război Mondial şi
eroul lor, un mare prieten al României", în BOR, anul CXXII, 7-12, 2004, pp. 638-644.
Dinculescu, Traian, Elemente de balneofizioterapie generală, Bucureşti, 1955.
Dobrescu, Nicolae, Istoria Bisericii Române din Oltenia în timpul ocupaţiunii austriace (1716-
1739), Editura Institutului de Arte Carol Gobl, Bucureşti, 1906.
Donat, Ion, „Istoricul donaţiunilor. Fundaţiunile religioase ale Olteniei", în AO, an XV, nr. 7-
12, 1936, pp. 289-292.
Idem, „Numărul satelor din Oltenia a căror istorie este cuprinsă în documente mânăstireşti la
1831", în MO, anul XX, 1970, p. 89.
Idem, „Numărul şi valoarea documentelor provenite din mânăstirile Olteniei", în MO an XXII,
nr. 7-8, 1970, p. 893.
Drăguţ, Vasile, Arta gotică în România, Bucureşti, 1979.
Dudău, O., Circulaţia monetară în castrele de trupe auxiliare din Provincia Dacia, Timişoara,
2006.
Dumitraşcu, A., Repertoriul descoperirilor monetare geto-dace de pe teritoriul judeţului
Vâlcea, în Studii Vâlcene, V, 1982
Dumitraşcu, Gheorghe: Haretismul în actualitate, vol. II, Haretismul în cultura românească, R
mnicu V lcea, 2008.
Dumitraşcu, Gh.; Tamaş, C., Bibliografia istorică a judeţului Vâlcea, R mnicu V lcea, 1994.
Dumitraşcu, Gh.; Rădulescu, Veronel, "Contribuţia băncilor populare la îmbunătăţirea stării
economice a satelor vâlcene la începutul secolului al XX-lea", în Studii
Vâlcene, s.n., III (X), R mnicu V lcea, 2006, pp. 170-181.
887
Dumitrescu, Carmen Laura, Programe iconografice în pronaosul bisericilor de mănăstire din
Ţara Românească în secolul al XVI-lea [Mănăstirea Argeşul, Stăneşti- Vâlcea, Bolniţa Coziei, Snagov,
Tismana, Bucovăţ], în Studii şi Cercetări de Istoria Artei. Arte Plastice, Bucureşti, 1973, 20, 2, p. 257-
270.
Dumitrescu, Cornel M., Dialog despre apele minerale, Editura Cristal, Bucureşti,
1984.
Dumitrescu, Vasile, Economia României în anul 1991, în „Revista română de statistică", nr.
2/1991, pp. 1-8.
Dumitriu, Claudia, „Viaţa bisericească a românilor reflectată în scrierile unor călători străini
(sec. XVIII )", înM.O. anul CXX, 7-9, pp 423- 424.
Eretescu Constantin, Folclorul literar al românilor, Editura Compania, Bucureşti,
2004
Explorări în comunismul românesc, vol. 1, Coord. Paul Cernat, Angelo Mitchievici, Ioan
Stanomir, Ion Manolescu, Polirom, Iaşi, 2005.
Stanomir, Ion Manolescu, Polirom, Iaşi, 2007.
Stanomir, Polirom, Iaşi, 2008.
Ferencz, I. V., Celţii pe Mureşul mijlociu, Sibiu, 2007.
Filip, Gheorghe, Bădină, Ovidiu, Rădulescu, Dorin, Migraţiuni, mobilitate, navetism, în Tineret
industrial. Acţiune şi integrare socială, Editura Academiei, Bucureşti, 1972.
Fodorean, F., Drumurile din Dacia romană, Cluj-Napoca 2006.
Idem, Propunere pentru o clasificare a drumurilor din Dacia romană, în St. PM, 4,
2004.
Fulea, Maria, Cobianu, Maria, Organizarea muncii în cooperativele agricole de producţie,
Editura Academiei, Bucureşti, 1972.
Gavrilă Irina Monahia, Tudora-Teofana Monahia, mama lui Mihai Viteazul, în MO, XXIV, nr.
11-12, noiembrie-decembrie 1972, p. 928-934.
Gennep ArnoldRiturile de trecere, EdituraPolirom, Iaşi, 1996
Georgescu, Florin, Munca - temei al condiţiei umane, Editura Politică, Bucureşti,
1974.
Georgescu, Nicolae, Stoian, Marcel, "Date statistice despre morile din judeţul V lcea la
începutul secolului al XX-lea (1910)", în Studii Vâlcene, s.n. I (VIII), R mnicu
V lcea, 2003, pp. 251-256.
888
Georgescu, I. B., "Biserica Ostrovul", în AO, Craiova, 1940, 9, 107-112, p. 25-31. Gherghe, P.,
„Relaţiile economice ale geto-dacilor din Oltenia cu lumea elenistică şi romană", în Oltenia, XI, 1999.
Gheorghiu-Dej, Gheorghe, Articole şi cuvântări, 1955-1960, Editura PMR, Bucureşti, 1960
Ghinoiu Ion, Casa românească. Plecarea şi sosirea sufletelor, în Ethnos, nr. 1,
1992
Ghinoiu Ion, Panteonul românesc. Dicţionar, Editura Enciclopedica, Bucureşti, 2001.
Idem, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1999.
Idem, Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze româneşti ale Nemuririi, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, 1999.
Ghika-Budeşti, N., "Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi în Oltenia. II. Vechiul stil rom nesc din
veacul al XVI-lea. De la Neagoe Basarab până la sfârşitul veacului", în Buletinul Comisiei
Monumentelor Istorice, Bucureşti, 1930, 23.
Ghika-Budeşti, N., "Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi în Oltenia. Partea a III-a. Veacul al
XVII-lea. Epoca de tranziţie: Domnia lui Matei Basarab. Biserica mănăstirii Cozia", în Buletinul
Comisiei Monumentelor Istorice, Bucureşti, 1932, 25, p. 71-74. Giurescu, C. Constantin, Istoria
României în date, Bucureşti, 1972. Idem, Istoria românilor. I. Din cele mai vechi timpuri până la
moartea lui Alexandru cel Bun, Bucureşti, 2007.
Idem, Giurescu C. C., Istoria pădurii romaneşti din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura
Ceres, Bucureşti, 1976.
Glodariu, I., Relaţii comerciale ale Daciei cu lumea elenistică şi romană, Cluj,
1974
Godea Ioan, Dicţionar etnologic român, Editura Etnologică, Bucureşti, 2007. Göllner, Carol,
"Refugiaţi din Ţara Românească la Sibiu în anul 1821", în Studii şi comunicări. MuzeulBrukenthal, nr.
1, Sibiu, 1956, pp. 13-62.
Gooss, C., Chronik der archäologischen Funde Siebenbürgens, Sibiu, 1876. Gorovei Artur,
Datinile noastre la naştere, Editura Profile Publishing, Bucureşti,
2002.
Govora, Gh. P., „Aspecte ale începutului epocii bronzului în nord-estul Olteniei", în Buridava,
II, 1976.
Govora, Gh. P., O preistorie a nord-estului Olteniei, R mnicu V lcea, 1995. Gramatopol, M.,
Arta monedelor geto-dacilor, Bucureşti, 1997. Gramatopol, M., Monede dacice din bazinul Oltului
mijlociu, în RM, 5, 1969. Griffin, M., Nerva to Hadrian, în The Cambridge ancient history, vol. XI,
Cambridge, 2008.
889
Gudea, N., Der dakischer Limes. Materialien zu seiner Geschichte Jahrbuch des Römisch-
Germanischen Zentralmuseums Mainz, 44, 2, 1997.
Horedt, Kurt, Contribuţii la istoria Transilvaniei în secolele IV-XIII, Bucureşti,
1956.
Hortopan, D., Consideraţii privind reţeaua rutieră romană din Dacia meridională în secolele
II-IIIp. Chr., în Litua, XI, 2006.
Husar, A., Din istoria Daciei romane, Cluj-Napoca, 2002.
Kideckel, A. David, Colectivism şi singurătate în satele româneşti. Ţara Oltului în perioada
comunistă şi în primii ani după Revoluţie, Polirom, Iaşi, 2006.
Kivu, Mircea, Problema locuinţelor şi unele sugestii privind rezolvarea ei, în „Calitatea vieţii",
anul I, nr. 1, 1990.
Kiriţescu, Constantin: Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I-III, ediţia a II-a,
Bucureşti, f.a.
Klingman, Gail, Politica duplicităţii: Controlul reproducerii în România lui Ceauşescu
Humanitas, 2000.
Ielenicz, Mihai şi colab., Dicţionar de geografie fizică, Editura Corint, Bucureşti,
1999.
Ionescu, Grigore, Arhitectura pe teritoriul României de a lungul veacurilor, Bucureşti, 1981.
Ionescu, Ion, „Documente.Catagrafia Episcopiei R mnicuui de la 1845", în MO, anul XVII, 7-8,
1965, p. 648.
Ionescu, Nicolae, „Documente-Despre judeţele Olt şi Argeş în catagrafia din anii 1773-1774 de
la Moscova", în MO, anul X, 3-4, 1958, p. 248.
Iordache, Anastasie, Goleştii. Locul şi rolul lor în istoria României, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979.
Iordache Gheorghe, Tipologia aşezărilor rurale reflectată în evoluţia obştilor săteşti, în
Revista de Etnografie şi Folclor, nr. 1, 1974.
Iordache Gheorghe, Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României, vol. IV, Editura Scrisul Rom
nesc, Craiova, 1996.
Iordan Iorgu, Toponimia românească, Editura Academiei, Bucureşti, 1963.
Iordănescu, D.; Georgescu, C., Construcţii pentru transporturi în România, vol. I, Centrala de
Construcţii Căi Ferate, Bucureşti, 1986.
Iorga, Nicolae, Le place des Roumains dans l'histoire unniversellei, I. Antiquité et Moyen Âge,
Bucarest, 1935.
Iosipescu, V., Preda, Gh., Generalul David Praporgescu, Editura Militară, Bucureşti, 1967.
890
Istoria României, Coord. Keith Hitchins, Denis Deletant, Mihai Bărbulescu, Şerban Papacostea,
Pompiliu Teodor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1998.
Lorinţ Florica, "Obiceiuri de naştere din Oltenia de Nord", în Revista Etnografie şi Folclor, tom
13, 1968.
Lupu, N., „Staţiunea romană de la Boiţa (jud. Sibiu)", în Acta TS, I, 2002.
Manolescu, Ion, Epoca de aur. Propaganda comunistă în şcoala primară. Clişeele manualelor,
în „Observator cultural", nr. 466 din martie 2009.
Manta, Ion, România - o enciclopedie a naturii, Casa editorială pentru turism şi cultură,
ABEONA, Bucureşti, 1992.
Marian Florea Simion, Naşterea la români, Editura Grai şi Suflet - Cultura Naţională,
Bucureşti, 1997.
Marinescu,Gheorghe: Studii asupra unor staţiuni balneare din ţară şi străinătate. Lucrare
prezentată la Societatea Geografică la 22 februarie 1902, Atelier Grafic, I.V. Socecu, Bucureşti, 1903.
Marinoiu, Costea; Cismaru, Valentin; Purcărescu, Petre: Camera de Comerţ şi Industrie
Vâlcea. Istorie şi continuitate, Editura Conphys, R mnicu V lcea, 2000.
Mateescu, Constantin, Memoria Râmnicuui, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979.
Mănescu, Constantin C., Istoricul Căilor Ferate din România, vol. I, Bucureşti, 1906.
Mămularu, Gheorghe, „Anastasie Fătu şi balneologia românească", în Pagini medicale bârlădene, anul
IX, nr. 94-95, ianuarie-februarie 2006, p. 37.
Mihăilescu, N., Lexicon geologie, geografie, mine, petrol, vol. I (A-K), vol. II (LZ), Editura
Tehnică, Bucureşti, 1975, 1977.
Meteş, Ştefan, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX. Cercetări de
demografie istorică, Bucureşti, 1971.
Miller, Linda, Drept şi Propagandă: posesia aupra terenurilor agricole, colectivizarea şi
proprietatea socialistă, în Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi (editori) Ţărănimea şi puterea.
Procesul de colectivizare a agriculturii în România 1949-1962, Polirom, Iaşi, 2005.
Mironescu, Al. Nicolae, „Consideraţii privitoare la geneza şi istoricul răspândirii viţei de vie pe
teritoriul Rom niei", în Studii şi comunicări de istorie şi etnografie, vol. II, Goleşti, 1978.
Moga, Ion, Problema Ţării Loviştei şi ducatul Amlaşului, în Scrieri istorice. 19261946, Cluj,
1973.
Munteanu, Laviniu; Stoicescu, C., Grigore, Ludovic, Ghidul staţiunilor balneoclimatice din
România, ediţia a II-a, Editura Sport-Turism, 1986.
Musicescu, Maria Ana, Broderia medievală românească, Bucureşti, 1969.
Müller, H., „Ein neuer Fund römischer Silberdenare", în Korrespondenzblatt der Vereins für
siebenbürgische Landeskunde, XIII, 4, 1890.
891
Munteanu Simona, Toşa Ioan, Câteva consideraţii privind cultura populară vâlceană de la
sfarşitul secolului al XIX- lea, in Oltenia. Studii şi Comunicări. Etnografie, vol. XII, Craiova, 2004.
Mureşanu Pompei, „Contribuţii privind semnificaţia terminologiei si metodologiei populare de
prevenire a deteriorărilor provocate de principalii agenţi biologici şi de factorii fizici asupra lemnului",
în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, Cluj-Napoca, 1975.
Neaga, I., „Quelques considérations sur l'évolution des Néandertaliens", în Annales
Universitatis Valahia, VIII-IX, 2006-2007.
Novac Vasile, Din viaţa şi activitatea locuitorilor plaiului Aref în perioada anilor 1833-1838,
în Argesis. Studii şi comunicări. Seria Istorie, tom XV, Piteşti, 2006.
Oane, Sorin, "Istoria Mişcării Legionare în Vâlcea (1933-1938)", Studii Vâlcene. Serie nouă.
Râmnicu Vâlcea, 2006, 2 (9), pp. 66-86.
Idem, "Schiţa partidelor şi doctrinelor politice din judeţul Vâlcea în perioada interbelică", Studii
Vâlcene. Serie nouă. Râmnicu Vâlcea, 2003, 1 (8), pp. 152-188.
Idem, Istoria Judeţului Vâlcea 1948-1965. Un studiu de caz, R mnicu V lcea, Editura Conphys,
2007.
Odobescu, Alexandru, Opere,vol. II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1967.
Oprean, C., Dacia şi Barbaricum, Timişoara, 1998.
Opriş, Ioan, Restaurări la monumentele istorice din Oltenia între 1850-1950, în MO, XL, nr. 4,
iulie-august, pp. 10-33.
Oţetea, Andrei: Solidaritatea românilor din Transilvania cu mişcarea lui Tudor Vladimirescu,
vol. III, Acad. R.S.R., Bucureşti, 1967.
Idem, „Casa de comerţ Hagi Pop din Sibiu şi rolul ei în dezvoltarea comerţului din Ţara
Românească", în Comunicări şi articole de istorie, 1955, pp. 29-44.
Papacostea, Şerban, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciadă şi Imperiul mongol,
Bucureşti, 1993.
Idem, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi
Internaţionale, Bucureşti, 1971.
Papadima Ovidiu, O viziune românească a lumii, Editura Saeculum Bucureşti,
1995.
Pascu, Mircea, Stelea, Virgil, Cercetarea apelor subterane, Editura Tehnică, Bucureşti, 1968.
Pascu, Ştefan, Meşteşugurile din Transilvania până în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1954.
Păiuşan, Cristina, Ciuceanu, Radu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist 1945-
1958, vol. I, I.N.S.T., Bucureşti, 2001.
Părnuţă, Gh., "Din istoria culturii şi şcolii din judeţul Vâlcea (sec. XVI-XIX)", în Buridava,
Studii şi materiale, R mnicu V lcea, 1976, pp. 133-250.
892
Părpăuţă, T. D., Moneda în Dacia preromană (secolele IV a. Chr.-Ip. Chr.), Iaşi,
2006.
Pătroiu, Ion: La cumpăna a două epoci. 1849-1877, Editura Scrisul Rom nesc, Craiova, 1983.
Petolescu, C. C., Auxilia Daciae, Bucureşti, 2002. Idem,
Dacia şi Imperiul Roman, Bucureşti, 2000.
Petre, Gh. I., „Contribuţii la cunoaşterea tipului monetar dacic cu cap ianiform", în Buridava, 3,
1979.
Petria, Petre, Itinerar spiritual vâlcean - pas cu pas prin locuri memorabile vâlcene,
EdituraConphys, R mnicu-V lcea, 2005.
Petrescu, Eugen: Vâlcea - Ţara lupilor getici sau ţinutul Vâlcilor. Călător prin istoria milenară
a plaiurilor vâlcene, vol. I, Editura Conphys, R mnicu V lcea, 2007.
Petrescu Paul, Mironescu Al. Nicolae, Construcţii viticole din Gorj, in Cibinium, 1967-1968.
Petrescu Paul, Casa cu foişor ţărănească la români, în Studii şi cercetari de istoria artei, seria
Arta Plastică, V, nr.1, 1958.
Piteşteanul, Gherasim Episcop-vicar, „Slujitori bisericeşti din Eparhia R mnicului şi Argeşului
în timpul ocupaţiei străine, 1916-1918", în MO, anul XXX, 10-12, 1978 pp. 761-763.
Pomeneşte, George, „Biserica din Oltenia sub stăpânirea austriacă", în S.V., serie nouă, II (IX),
2006, pp. 307-308.
893
Pop Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1972.
Popescu, Mihail, „Oltenia în timpul stăpânirii austriece (1718-1739)", în BCMI, 1926, pp. 100-
107.
Postelnicu, Iulian, „Alegerile parlamentare din noiembrie 1946 în judeţul Vâlcea", în „Studii
Vâlcene", tomul V, 1982.
Potra, George, „Popa Radu Şapcă din Celei (1795-1876)" în M.O., anul XVIII, 1970, 7-8.
Preda, C., Istoria monedei în Daciapreromană, Bucureşti, 1998.
Idem, Monedele geto-dacilor, Bucureşti, 1973.
Idem, Unele consideraţii asupra tezaurului monetar geto-dacic de la Jiblea (jud. Vâlcea), în
SCN, IV, 1968.
Pricăjan, Artemiu, Apele minerale şi termale din România, Editura Tehnică, Bucureşti, 1972.
Idem, Din trecutul balnear în România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999.
Protase, D., Les trésors monétaires de la Dacie Romaine. Leur signification sociale -
économique et ethno - politique, în Congresso internazionale di numismatica, Roma, 1965.
Purcărescu, Petre, "Personalitatea prinţului Carol I în documente vâlcene", în Studii Vâlcene,
s.n., I (VIII), R mnicu V lcea, 2003, pp. 103-114.
Purece, S. I., „Orizonturile de tezaure din zona de sud a provinciei Dacia - Discuţii şi ipoteze",
în Monedă şi comerţ în sud-estul Europei, II, Sibiu, 2008.
Idem, Tezaurul de la Stăneşti, Bucureşti, 2005.
Idem, „Un regulament de navigaţie pe râul Olt", în Studii Vâlcene, VII, 1985.
Idem, "Documente vâlcene privind acţiunea generalului Magheru din 1866 în calitate de
comandant al voluntarilor din România", în Studii Vâlcene, VII-VIII, R mnicu V lcea, 1979, pp. 203-
266.
Idem, "Lupta maselor populare din judeţul Vâlcea împotriva ocupaţiei germano- austro-ungare
(1916-1918)", în Studii Vâlcene, nr. 4, R mnicu V lcea, 1980, pp. 63-68.
Rădulescu, Traian, „Danii făcute mănăstirilor din Oltenia în vremea lui Mihai Viteazul", în MO,
XXVIII, nr. 5-6, mai-iunie 1976, pp. 354-362.
Răuţiu, Meletie, Eparhia Râmnicului. Noul Severin. Protoieria Judeţului Vâlcea cu privire la :
monumentele religioase, precum şi la viaţa morală şi religioasă a poporului, alcătuită cu ocazia
jubileului a 40 de ani de domnie a maiestăţii sale, Carol I, regele României, Editura Episcopiei R
mnicului şi Argeşului, Râmnicu Vâlcea, 1906.
Rezmeriţă, E., Monede geto-dacice din tezaurul de la Jiblea-V lcea, în BSNR, 121542
123,1973-1975.
Rizea, Olănescu; Elena, Ligia; Ene, Ioana, Monumentele istorice din judeţul Vâlcea, Editura
Conphys, R mnicu V lcea, 2007.
Rotaru, George: Un veac de răscoala pământului, Editura Rotarexim & Rottarymond, R mnicu
V lcea, 2007.
Rus, Traian, "Activitatea extraşcolară a învăţătorilor din Oltenia la sfârşitul secolului al XIX-lea
şi începutul secolului al XX-lea", în Studii Vâlcene, R mnicu V lcea, 1974, pp. 169-177.
Rusu, N. Doina, Membrii Academiei Române, 1886-1999. Dicţionar, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1999.
Ruscu, D., Provincia Dacia în istoriografia antică, Cluj-Napoca, 2003. Rustoiu, A., Războinici
şi artizani de prestigiu în Dacia preromană, Cluj-Napoca,
2002.
Sacerdoţeanu, Aurelian, „Eliberarea preoţilor din rumânie în secolul al XVII-lea", în BOR, anul
LXXXV, 11-12, 1968.
Schuster, C., F nt neanu, C., „Consideraţii privind habitatul în bronzul timpuriu între Carpaţii
Meridionali şi Dunăre. Cultura Glina", în Drobeta, XIII, 2003.
Simeanu, Gheorghe, Istoria judeţului Vâlcea între 1821-1921. Mişcări sociale, revoluţionare,
teză de doctorat, Bucureşti, 1979, exemplar dactilografiat. Stahl Paul, Planurile caselor romaneşti
ţărăneşti, Sibiu, 1958. Stan, Apostol, Vlăduţ, Constantin, Gheorghe Magheru, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969.
Stan I., Contribuţii la studiul terminologiei populare româneşti privind construcţia casei în
comparaţie cu celelalte limbi romanice, în Analele Universităţii din Timişoara, Seria Ştiinţe Filologice,
II, 1964.
Stoica Georgeta, Arhitectura populară românească, Editura Meridiane, Bucureşti,
1989.
Idem, Interiorul locuinţei ţărăneşti, Editura Meridiane, Bucureşti, 1973. Stoica Georgeta,
Petrescu Paul, Bocse Maria, Dicţionar de artă populară, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1985.
Stoicescu, C., Farmacodinamia apelor minerale de cură internă din România. Implicaţii
practice, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1982.
Stoicescu, C., Munteanu, Laviniu, Factorii naturali de cură din principalele staţiuni
balneoclimaterice din România, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976. Stoicescu, Nicolae, Matei
Basarab, Bucureşti, 1988.
Ştefănescu, Costin, Staţiuni balneare şi climaterice din România. Ghid, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1967.
Ştiucă Alexandra Narcisa, Sărbătoarea noastră cea de toate zilele, vol. II, Bucureşti, 2004.
895
Tamaş, Corneliu, Vasile, Constantin Ion (coord.), Monumente arhivistice vâlcene, Editura
Conphys, R mnicu-V lcea, 1998.
Tamaş, Corneliu; Ţana, Smaranda, Judeţul Vâlcea şi prefecţii lui - pagini de istorie a
administraţiei, Editura Conphys, R mnicu V lcea, 2004.
Tamaş, Corneliu, "A fost Tudor Vladimirescu vătaf de plai la Câineni?", în Orizont, supliment,
decembrie 1969.
Tamaş, Veronica, "Aportul judeţului Vâlcea la construirea de către armata română, a podului
peste Dunăre în timpul operaţiunilor militare din 1877-1878", în Buridava, nr. 3, R mnicu V lcea, 1979,
pp. 126-130.
Tănase, Stelian, Elite şi societate. Guvernarea Gheorgiu-Dej, 1948-1965, Humanitas,
Bucureşti, 1998.
Teleguţ, Mircea, „Mânăstirile din Oltenia văzute de un pictor francez - Auguste Lancelot.
Călătoria de la Paris la Bucureşti, 1866", în MO, anul XVIII, 1966, 7-8, p. 632.
Theodorescu, Răzvan, Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii
(1550-1800), Editura Meridiane, Bucureşti, 1987.
Tismăneanu, Vladimir, Stalinism pentru eternitate, Polirom, Iaşi, 2005.
Toşa Ioan, "Contribuţii la studiul aşezărilor rurale româneşti", în Biharia, XVI, Oradea, 1986.
Tudor, D. Centrul militar roman de la Buridava, în SMMIM, 1, 1968.
Idem, Oltenia romană, Bucureşti, 1968.
Idem, Poenaru Bordea, Gh., Vlădescu, C. M., Arutela III-IV. Observaţii asupra campaniilor
arheologice din 1969-1970, în SMMIM, 6, 1973.
Ţiplic, Ioan Marian, Organizarea defensivă a Transilvaniei în evul mediu (sec. XI- XIV),
Editura Militară, Bucureşti, 2006.
Ţoca Ioan, Sărbători religioase, datini şi credite populare, Editura Alfa, Bucureşti,
2004.
Vaida, G., Mănăstirea Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea Voievod cel Mare, R mnicu V lcea,
1986.
Vasilescu, Al. A., „Descrierea şi proiectele de fortificaţie a mânăstirilor Olteniei din 1731", în A
O, an VII, 1928, pp. 252-253.
Văcărescu, T.C., Luptele românilor în războiul din 1877-1878, Bucureşti, 1887.
Vătăşianu, Virgil, Istoria artei feudale în Ţările Române, I, Bucureşti, 1956.
Vlădescu, C. M., Armata în Dacia Inferior, Bucureşti, 1983.
Idem, Castrul de la Racoviţa şi rolul său defensiv în garnizoana Praetorium, în Studii Vâlcene,
VI, 1983.
Idem, Centrele militare din sectorul de nord al Limesului Alutan, în Buridava, 4,
896
1982.
Idem, Fortificaţiile romane din Dacia Inferior, Craiova, 1986.
Idem, Tehnica de construcţie a castrelor care constituiau apărarea Masivului Cozia, în Studii
Vâlceane, VII, 1985.
Vlăsie, Mihai, Drumuri spre mânăstiri. Mic ghid al aşezămintelor monahale din România,
Editura Uranus, Bucureşti, 1992.
Wilkes, J. J., The Danubian and Balkan provinces, în The Cambridge ancient history, vol. X,
Cambridge, 2006
IV. Lucrari speciale

***, Călimăneşti-Argeş. 1388-1988. 600 de ani de la prima atestare documentară, Piteşti,
1989.
***, Călimăneşti-Căciulata, prefaţă de Alexandru Gîrneaţă, Bucureşti, Editura Meridiane,
1963.
***, Izvoare de sănătate, Călimăneşti, Căciulata. 125 de ani, s.n., Braşov, 1975.
***, Staţiunea balneară Govora şi Călimăneşti cu împrejurimile, Stabilimentul grafic Ţăranu et
Comp., [Bucureşti], 1904.
*** Studiu cadru privind amenajarea în perspectivă a râului Olt, şedinţa Comitetului executiv
al Comitetului Central alP.C.R. Bucureşti, 1972.
***, Sinteza hidrogeologică a datelor privind zăcămintele de ape minerale şi termominerale de
la Călimăneşti, judeţul Vâlcea, partea a II-a, 1989.
Alecsandrescu, A. şi colab., Studiu geologic, hidrogeologic şi hidrochimic în continuare al
zăcământului hidromineral Călimăneşti-Căciulata, Institutul de cercetări şi proiectare pentru
sistematizare, locuinţe şi gospodărie comunală (I.S.L.G.C.), 1978.
Aronovici, D.C., Raport asupra băilor şi apelor minerale de la Călimăneşti- Căciulata din
judeţul Vâlcea pe anii 1886-1887, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1888.
Bălaşa, Dumitru, „Complexul Călimăneşti; Mănăstirea Călimăneşti-Ostrov; Mănăstirea Cozia
cu bolniţa; Schitul Piatra şi Biserica de mir din Călimăneşti", în MO, Craiova, 1968, 20, 5-6, pp. 369-
376.
Idem, „Mircea cel Bătrân şi ctitorul de la Călimăneşti", Studii Vâlcene. R mnicu V lcea, 1972.
Berbece, Vasile, Botvinic, Victor, Călimăneşti-Căciulata. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
Editura pentru turism, Bucureşti, 1978.
Berbece, Vasile; Botvinic, Victor, Călimăneşti-Căciulata. Mic îndreptar turistic, Editura Sport-
Turism, Bucureşti, 1973. (ediţii în franceză, engleză, germană.)
897
Brătulescu, Victor, „Biserici din Argeş şi Vâlcea" (note şi observaţii asupra bisericilor din
Câineni, Biserica veche din Călimăneşti, biserica din Brezoi-Lotru), Buletinul Comisiei Monumentelor
Istorice, Bucureşti, 1934, 79, 26, pp. 39-47 + 18 il.
Idem, Călimăneştii şi monumentele istorice din împrejurimi, Ediţia a III-a, Institutul de Arte
Grafice Marvan, Bucureşti, 1941.
Idem, "Cronică (Biserica din Racoviţa, cula din Racoviţa, Biserica din Călimăneşti, crucea din
Călimăneşti)", "Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice", Bucureşti, 1933, 26, 76, 4-5, pp. 83-91 +
12 il.
Buzera, Alexie, Vetre de cultură muzicală: Şcoala de la Cozia, în Coordonate ale culturii m
uzicale în Oltenia, Editura Reduta, Craiova, 2003, pp. 70-74.
Cocora, Gabriel, „Popa Şapcă, curator la mânăstirea Cozia", în MO, anul IX, 1112, 1957, pp.
758-760.
Constantinescu, N., "Cercetările arheologice de la Cozia", în MO, XVII, 7-8, 1975.
Davidescu, Mihai, Cozia, Bucureşti, 1966.
Drăghiceanu, Virgil, „Monumentele Olteniei. Raportul al II-lea (Note epigrafice şi artistice
asupra monumentelor de la. Ostrovu, Cozia) ", Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice,
Bucureşti,1933, 26, 76, pp. 41-75, 22 il.
Drăghiceanu, Virgil, „Morm ntul lui Mircea-Vodă cel Bătrân (Cercetarea mormintelor de la
mănăstirea Cozia)", Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice. Bucureşti,193, 24, 67, pp. 20-24.
Driva, Fenia, „Călimăneşti 610", Bucureşti, 1998.
Idem, „Călimăneşti 617", Cozia Info Călimăneşti, 2005, 1, 14, 16-22 mai.
Idem, Călimăneşti, Căciulata, Cozia. Un altfel de ghid, R mnicu V lcea, 2002.
Idem, Călimăneşti. Oltul, Cozia şi Mircea în scrierile vremii: antologie selectivă, Editura
Conphys, R mnicu V lcea, 2000.
Driva, Fenia, Mitrana, Dumitru. Călimăneşti: oameni de ştiinţă, artă şi cultură. Dicţionar,
Editura Conphys, R mnicu V lcea, 1999.
Dumitrescu, Carmen Laura, „Programe iconografice în pronaosul bisericilor de mănăstire din
Ţara Românească în secolul al XVI-lea [Mănăstirea Argeşul, Stăneşti-
Vâlcea, Bolniţa Coziei, Snagov, Tismana, Bucovăţ]", în Studii şi Cercetări de Istoria Artei. Arte
Plastice, Bucureşti, 1973, 20, 2, pp. 257-270.
Georgescu, I. B. „Biserica Ostrovul", Arhivele Olteniei, Craiova, 1940, 9, pp. 2531.
Ghika-Budeşti, N., „Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi în Oltenia. Partea a III-a. Veacul al
XVII-lea. Epoca de tranziţie Domnia lui Matei Basarab. Biserica mănăstirii Cozia", Buletinul Comisiei
Monumentelor Istorice, Bucureşti, 1932, 25, pp. 71-74.
898
Idem, "Restaurarea bisericii mari a mănăstirii Cozia. Memoriul (restaurarea a început în anul
1928)", Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, Bucureşti, 1938, 31, 95, pp. 22-31.
Florian, Mircea; Niculescu, Gabriela, Evaluarea rezervelor de ape minerale şi termominerale
asupra zăcământului Călimăneşti-Căciulata-Cozia, judeţul Vâlcea, 1995. Studiu efectuat în cadrul
Societăţii Internaţionale de Tehnica Hidrotermală Secţia Română (S.I.T.H.S.R.).
Giurcăneanu, C., Mocanu C., Valea Oltului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1976. Lazăr,
Gheorghe, Grup Şcolar Economic, Administrativ şi de Servicii. Repere în timp 1961-1972-2002,
Călimăneşti, 2002.
Lăzărescu, Emil, „Data zidirii Coziei", Studii şi cercetări de istoria artei. Arte Plastice.
Bucureşti, 1962, 9, pp. 107-137.
Lăzărescu, Emil, „Despre mănăstirea Cozia şi varianta de triconc căreia îi aparţine biserica ei",
Studii şi cercetări de istoria artei. Arte Plastice, Bucureşti, 1970, 17, 2, pp. 167-193.
Lăzărescu, Emil, „La încheierea unei discuţii [În legătură cu mănăstirile Cozia şi Vodiţa]",
Studii şi Cercetări de Istoria Artei. Arte Plastice, Bucureşti, 1971, 18, 2, pp. 336-337.
Marinoiu, Costea, Cozia, istorie şi continuitate, Editura Offsetcolor, R mnicu
V lcea, 2008.
Mămularu, Gh., „Aspecte din istoricul apelor minerale din Călimăneşti", Buridava, R mnicu V
lcea, 1976, 2, pp. 107-112.
Idem, „Doctor Ştefan Vasile Episcopescu şi apele minerale de la Călimăneşti", în Viaţa
Medicală, nr.11/1982, pp. 527-528.
Idem, „Acţiunea apelor minerale din Călimăneşti - Căciulata - Cozia - Păuşa în bolile
digestive", Studii Vâlcene, R mnicu V lcea, 1982, 5, pp. 221-229.
Idem,„Un secol de istorie a staţiunii Călimăneşti - Căciulata", Buridava, R mnicu
V lcea, 1982, 4, pp. 157-161.
Idem, „Contribuţia dr. Carol Davila la studiul şi valorificarea apelor minerale de la Călimăneşti-
Căciulata-Cozia", Timişoara medicală, Timişoara, 1985, 30, 2, pp. 54- 56; 1986, 33, 6, pp. 285-287, şi
în Studii Vâlcene, R mnicu V lcea, 1985, 7, pp. 91-94.
Idem, „Gh. Marinescu despre staţiunea balneară Călimăneşti - Căciulata la începutul secolului
al XX-lea", în Viaţa medicală, Bucureşti, 1987, 34, 10, pp. 479-480.
Idem, „Semnificaţia câtorva toponime şi hidronime din zona Calimăneşti, judeţul Vâlcea", în
Studii Vâlcene, XI, 1983.
Idem, „Alexandru C. Golescu Albul şi izvorul Căciulata", în Icar XXI, nr.4/2002. Idem, „C.I.
Istrati şi balneologia românească", în „Pagini medicale bârlădene", anul V, nr.49, aprilie 2003.
Idem, „Ion C. Brătianu şi Călimăneştiul", în Viaţa Vâlcii, anul VIIII, nr.2087, 22 iulie 2004.
Idem, „Povestea izvorului Căciulata", în Pagini medicale bârlădene, nr. 70-71, ian.-febr. 2004.
899
Idem, „Contribuţia lui Nicolae Popescu-Zorileanu la dezvoltarea balneologiei", în Pagini
medicale bârlădene, anul VIII, nr.82-83/2005.
Idem, „Grigore Gh. Tocilescu şi Castrul Arutela", în Viaţa Vâlcii, anul IX, nr. 2485, 5-6
noiembrie 2005.
Idem, „Ion Gh. Cantacuzino şi izvorul Căciulata", în City, anul I, nr.1, 7-14 martie
2005.
Idem, „Anastasie Fătu şi balneologia românească", în Pagini medicale bârlădene, anul IX, nr.
94-95, ianuarie-februarie 2006.
Idem, „Marele Hotel din Călimăneşti - 120 de ani", în Pagini medicale bârlădene, nr. 104-105,
nov.-dec. 2006.
Idem, „Nae Zamfirescu, un mare dascăl şi om de cultură al Călimăneştiului" în „Cozia - info",
anul II, nr. 105, 6-12 august 2007.
Mămularu, Gheorghe; Mămularu, George, Din trecutul Mănăstirii Cozia, Fundaţia Culturală
„Gh. Marin-Speteanu", Bucureşti, 2004.
Moscalu, E., „Aşezarea dacică de la Cozia Veche (jud. Vâlceaj", în SCIV, 19, 4,
1968.
Nicolau, Gr., Acţiunea apei de Căciulata în dieteza artritică, Bucureşti, 1932. Olănescu,
Nicolae, Călimăneşti-Căciulata (Studiu monografic în manuscris), 1953. Pană, Paraschiva: Monografia
staţiunii Călimăneşti-Căciulata (manuscris), Călimăneşti, 1979.
Poenaru Bordea, Gh., Vlădescu, C. M., Stoica, O., "Arutela V. Campania de săpături de salvare
din anul 1978", în SMMIM, 12, 1989.
Popescu, Aurel, „Schitul Ostrov - Călimăneşti, jud. Vâlcea", în îndrumător misionar, bisericesc
şi patriotic, R mnicu V lcea, 1984, pp. 85-87.
Preda, C., „Unele consideraţii asupra tezaurului monetar geto-dacic de la Jiblea (jud. V lcea)",
în SCN, IV, 1968.
Purece, Sergiu, „Din istoricul navigaţiei pe Olt", în Oltenia, Studii şi comunicări, Craiova,
1974, pp. 139-145.
Idem, „Un regulament de navigaţie pe râul Olt", în Studii Vâlcene, VII, R mnicu V lcea, 1985,
pp. 87-89.
Rezmeriţă, E., Monede geto-dacice din tezaurul de la Jiblea-Vîlcea, în BSNR, 121123,1973-
1975.
Sandu, Dumitru, „Despre un întemeietor de biserică şi doi cioplitori de cruci din Jiblea veche/
Călimăneşti", în MO, anul XXXII, 1-2, 1980.
Simedria, Tit, „Fosta-au două lăcaşuri la Cozia?", în BOR, anul LXXIX, 11-12, 1961, pp. 1018-
1032.
900
Simionescu, Ion, Govora şi Călimăneşti, s.n., Bucureşti, 1936.
Sinigalia, Tereza, „Imaginea mânăstirii Cozia la călătorii din secolele XVII-XVIII", în MO,
anul XXXVIII, 9-10, pp. 32-33.
Ştefănescu, Costin, Gârneaţă, Alexandru I. S., Călimăneşti. Căciulata. Băile Olăneşti. Băile
Govora, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968.
Ştefănescu, Costin, Gârneaţă, Alexandru, Călimăneşti, Băile Olăneşti, Băile Govora,
EdituraMeridiane, Bucureşti, 1966.
Teodorescu, Răzvan, „Despre un însemn sculptat şi pictat de la Cozia (în jurul „despotiei" lui
Mircea cel Bătrân), în Studii şi Cercetări de Istoria Artei. Arte Plastice, Bucureşti, 1968, 15, 2, pp. 191-
208.
Tudor, Dumitru, Poenaru Bordea, Gh., Vlădescu, Cristian M. „Arutela I-II. Rezultatele primelor
două campanii de săpături arheologice (1967-1968) în castrul roman din Poiana Bivolari (oraşul
Călimăneşti)", Studii şi Materiale de Muzeologie şi Istorie Militară, Bucureşti, 1969-1970, 2-3, pp. 8-
45.
Tudor, D., Poenaru Bordea, Gh., Vlădescu, C. M., „Arutela III-IV. Observaţii asupra
campaniilor arheologice din 1969-1970", în SMMIM, 6, 1973.
Ţeposu, E., " Apa de Căciulata şi efectele sale terapeutice, [Sibiu, 1938s, s.l., s.a.
Vaida, Arhim. Gamalil. Mănăstirea Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea voievod cel mare. 600
de ani de existenţă, Editura Episcopiei R mnicului şi Argeşului, Râmnicu V lcea, 1986.
Vaida, Gamalil, Mănăstirea Cozia: ieri şi azi, Cozia, 1977. Ediţia a II-a, 1983.
Idem, Sf ntaMănăstire Cozia, Eparhia R mnicului, R mnicu V lcea, 1998.
Idem, Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea Voievod cel Mare, Editura a III- a,EdituraEpiscopiei R
mnicului şi Argeşului, Râmnicu Vâlcea, 1986.
Vătăşianu, Virgil, „Datarea mănăstirii Cozia", în Studii şi Cercetări de Istoria Artei. Arte
Plastice. Bucureşti, 1969, 16, 1, pp. 31-34.
Vârtosu, Emil, „O tainiţă de acte la mânăstirea Cozia", în MO, anul XI, 9-12, 1959, pp.571-572.
Vlasie, Mihai, Drumuri spre mânăstiri. Mic ghid al aşezămintelor monahale din România,
Editura Uranus, Bucureşti, 1992.
Uriţescu, Grigore, „Mănăstirea Turnu", în Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, Craiova, an XIX (1967),
pp. 205-246.
Zamfirache, Dan: Călimăneşti '2038. Monografie ilustrată. 650 de ani de existenţă, ediţia a II-
a, f.l., 2008.
901
Anexa 11 20 mai 1388
Câţi se poartă cu duhul lui Dumnezeu, aceştia sunt fii lui Dumnezeu, cum spune dumnezeiescul
apostol, căruia mergându-i pe urmă cei iubitori de dreptate, ce se silesc spre cele bune şi viaţa dorită
au dobândit, cele pământeşti pământului lăsându-le şi mutându-se la ceruri, acel fericit glas de
bucurie auzindu-l, pe care veşnic îl aud: „ veniţi binecuvântaţii părintelui meu, să moşteniţi împărăţia
cerurilor, care este gătită vouă de la întemeierea lumii". Cărora şi eu, cel în Hristos Dumnezeu,
binecinstitorul şi de Hristos iubitorul, Ioan Mircea mare voievod şi domn a toată Ungrovlahia am
binevoit după putere să le urmez ca să proslăvesc pe Dumnezeu care m-a proslăvit pe mine şi m-a
ridicat cu slavă în scaunul părinţilor mei,
De aceea, a binevoit domnia mea să ridic din temelie o mănăstire în numele sfintei şi de viaţă
începătoarei şi nedespărţitei troiţe, nezidită dumnezeire, prin care împăraţii împărăţesc şi domnii
domnesc şi pentru care trăim şi ne mişcăm şi suntem, la locul numit Călimăneşti pe Olt, care a fost mai
înainte satul boierului domniei mele Nan Udobă, pe care cu dragoste şi cu multă osârdie, după voia
domniei mele, l-a închinat mai înainte- zisei mănăstiri.
A dăruit şi domnia mea câte sunt de nevoie călugărilor ce trăiesc în acel locaş pentru hrană şi
îmbrăcăminte: satul pe Olt care a fost mai înainte al lui Cazan, numit Orleştii şi al doilea sat, care e pe
cricov, care a fost mai înainte al lui Stoian Halgaş; am mai dăruit şi o moară în hotarul Piteştilor. încă
şi la moartea sa, jupan Stanciul Turcul şi- a dat satul numit Cruşia, ca să fie al mănăstirii. A dăruit şi
alt boier al domniei mele, Stanciu al lui Balco, o bucată de ocină pe Arghiş, pe care a cumpărat-o de
la ştef, cum şi cu vii; şi aceasta după voia domniei mele. Şi alt loc tot acolo, pe care l-a dăruit Dude,
după voia lui Dan Voievod, încă şi o bucată de ocină tot acolo împreunată cu locul lui Dude, din
hotarul lui Stancea Vranin, pe care a dăruit-o fratele său Vladul şi o vie pe aceeaşi parte în patru
locuri: una în hotarul Călineştilor şi două bucăţi din hotarul lui Voico şi a doua în hotarul lui
Stanislav al lui Oreanov şi moara la Râmnic, pe care a dăruit-o Dan voievod şi via tot acolo, dăruită
de jupan Budu, după voia părintelui domniei mele Radul voievod şi curtea pe locul Hinăteştilor, pe
care a dăruit-o Tatul bisericii.
Acestea toate mai înainte-zise să fie slobode de toate dările şi muncile domniei mele. încă a mai
dăruit domnia mea obroc de la curtea domniei mele, pe fiecare an: 220 de găleţi de grâu şi 10 buţi de
vin şi 10 burdufuri de brânză şi 20 de caşcavale şi 10 burdufuri de miere şi 10 bucăţi de ceară şi 12
bucaţi de postav şi 300 de sălaşe de ţigani.
Pe lângă aceasta, a binevoit domnia mea ca mănăstirea Cotmeana să fie supusă, cu toate ce ţin
de ea, mănăstirii mai sus-scrise şi de acolo să se stăpânească. Iar vieţuirea acestui locaş să fie după
orânduirea popii Gavriil şi câte va orândui el şi va aşeza, nimeni să nu cuteze să schimbe altfel, cât de
puţin. încă şi după moartea popii Gavriil, nimeni să nu aibă putere să aşeze egumen, nici eu, Mircea
902
voievod, nici alt domn, care va binevoi Dumnezeu să fie după mine, nici mitropolitul, nici nimeni altul,
numai acel pe care fraţii îl vor voi în mijlocul lor, după aşezământul lăsat de popa Gavriil.
Cine s-ar încumeta dintre cei mari şi mici să schimbe cele sus scrise şi să strice chiar puţin,
unul ca acela să fie blestemat de Domnul atotţiitorul şi de preacurata născătoare de Dumnezeu şi de
toţi sfinţii şi aici şi în veacul viitor şi să fie socotit cu toţi cei ce s-au lepădat de domnul şi l-au dat pe el
morţii.
Acest cinstit hrisov s-a scris după porunca marelui voievod Io Mircea şi domn a toată
Ungrovlahia, în anul 6896 (1388), indictionul 11, luna mai 20.
Sus, adaos în condică: Acesta este hrisovul lui Io Mircea voievod pentru toate milele pe care le-
a dat mănăstirii întemeiate de dânsul.
Anexa 21
4 septembrie 1389
în numele Tatălui şi al fiului şi al Sfântului Duh, eu în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi
de hristos iubitorul, marele şi singur stăpânitorul domn, Ioan Mircea voievod, din mila lui Dumnezeu
atotţiitorul, domn a toată Ungrovlahia şi al părţilor Podunavei şi al celor de peste munţi. Pentru că s-a
învoit domnia mea să-mi întemeiez o mănăstire în numele lui Dumnezeu de viaţă începător, al sfintei şi
celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoare troiţe şi după alte daruri cât s-a învoit domnia mea, am căutat să
lărgesc şi hotarul mănăstirii. De aceea m-am nevoit de am luat locul ce ţine de satul Jiblea, de la
priboiul de jos la vârful muntelui Cozia şi în sus de-a-lungul Oltului până la cârlig şi am dăruit
mănăstirii domniei mele, Sfintei Troiţe, ca să fie ocină bisericească, până în veci. în schimb pentru
aceasta, am slobozit boierilor cărora a fost ocina, Stanciul şi Costea şi Vâlcul şi Albul şi Radomir,
ceea ce a rămas din Jiblea, cât se ţinea din cât le-a fost vechea ocină, ca să le fie acele sate de ohabă.
Şi nunumai lor, ci şi copiilor lor şi nepoţilor şi strănepoţilor, începând: de la vama oilor şi de vama
porcilor şi de jitărit şi de vinărici şi de gloabe şi de cărături şi de podvoade, adică de slujbele şi
dăjdiile mari până la cele mici, de taote acestea să le fie slobode. încă le-am dăruit domnia mea pentru
slujbă şi satul de pe Olt numit Orleşti, în locul celui pe care l-am luat şi l-am dăruit bisericii şi acesta
de ohabă, care a fost mai înainte la mănăstirea Cotmeana.
Această scrisoare a fost în oraşul domniei mele numit Râmnic, înaintea a mulţi martori, care
sunt aceştia: popa chir Nicodim, popa Gavriil Sarapion ieromonah şi jupanii: Vladislav vornic, Bars,
Roman, Mădricica, Truţea, Vlad, Dan oancea, Mogoş, Danciul, Cârstian şi în faţa celorlalţi boieri ai
domniei mele.
Şi această scrisoare a domniei mele nimeni nu are voie să o schimbe, nicun domn de după
mine, pe care îl va binevoi Dumnezeu, nici călugării locuitori ai mănăstirii, nici mai sus-zişii boieri,
cărora le-a fost schimbul, nici copiii lor, nici cei de după dânşii. Cine s-ar încumeta să schimbe, dintre
1 Traducerea documentului din 4 septembrie 1389 - după DRH, B. Ţara Românească, I, doc. 10. 903
cei mari sau dintre cei mici, acele mai sus-scrise să le strice, unul ca acela să fie blestemat de
Dumnezeu atotţiitorul şi de preacurata născătoare de Dumnezeu şi de toţi sfinţii şi aici şi în veacul
viitor şi să fie socotit cu toţi cei ce s-au lepădat de domnul şi l-au dat pe el morţii.
Acest cinstit hrisov s-a scris după porunca marelui voievod Io Mircea şi domn a toată
Ungrovlahia, în anul 6898 (1389), indictionul 13, luna septembrie 4 zile.
904
LISTA EGUMENILOR MĂNĂSTIRII COZIA (SEC. XIV-XX)
Anexa 11
Stareţul " popa chir Gavriil" Egumenul Dionisie 20 mai 1388 - 4

Egumenul Gradislav (Vladislav) septembrie 1389 4 septembrie 1389 - ? 1406
Stareţul Sofronie -18 martie 1419
5
1 iunie 1421 - ?
Egumenul chir Iacov
2 ianuarie 1450 -
Năstavnicul Iosif
1464 30 mai 1464 -
Egumenul Simion
1475 15 iulie 1475 -
Egumenul Ieromonah Macarie
1477
Egumenul Ilarion
9 ianuarie 1478 - 1488
Egumenul Visarion ieromonahul
7 ianuarie 1487 -17 aprilie 1488 24 martie
Egumenul Dorotei
1495 - ?
Egumenul "Chir Simion"
24 mai 1501 - 20 ianuarie 1505
Egumenul şi nastavnicul Dionisie
3 februarie 1507 - 2 iunie 1537
Egumenul Efrem 8 ianuarie 1539 - 1541; 1545 - 13 august
1547
Egumenul Ilarion, Ieromonahul
1541 - 1543
Egumenul Leontie Egumenul 1544 - 10 ianuarie 1546
Ieromonahul Matei 24 ianuarie 1548 - 1556; 10 octombrie 1560 -
1569
Egumenul Mitrofan 28 aprilie 1556 - 1560; 12 aprilie 1569 -
1578
Egumenul Ilarion
1579 - ?
Egumenul Dorotei
10 ianuarie 1579 - ?
Egumenul Eftimie
10 ianuarie 1580 - 25 iulie1582 24 august
Egumenul Amfilohie Ieromonahul
1582 - 10 septembrie 1583 8 ianuarie 1587 - 8
Egumenul Onufrie Ieromonahul
noiembrie 1601 1602
Egumenul Teodor
15 aprilie 1608 - 1620 24 aprilie 1621 - 1624,
Egumenul Pahomie Ieromonahul
1634 - 1635 10 ianuarie 1625 - 13 ianuarie
Egumenul Teofil
1629 1629 - 23 mai 1638
Egumenul Ionichie
905
Egumenul Damaschin 1637
19 decembrie 1850 - 8 ianuarie 1864
1 septembrie 1637 - 1640; 1651; 1659 - 15
Egumenul Efrem Egumenul Stelea noiembrie 1661
1641
Egumenul Ştefan 1641 - 1657
Egumenul Rafail 1647
Egumenul Toader / Teodor 20 octombrie 1649 - 1650
Egumenul Gheorghe 17 aprilie 1653 - ?
Egumenul Ioan 1655 - 18 aprilie 1656
Egumenul Mihail Mij. sec. XVII
Egumenul Teodosie, Ieromonahul 5 februarie 1659 - 1667
Egumenul Varlaam Arhimandritul 24 aprilie 1663 - 30 aprilie 1665;
Egumenul Anania Ieromonahul 15 februarie 1666 - 29 aprilie 1684
Egumenul Pahomie Ieromonahul 11 aprilie 1676 - ?
Egumenul Ştefan Ieromonahul 18 iunie - 14 august 1677
Egumenul Grigore Ieromonahul 15 mai 1684 - 6 august 1702
Egumenul Dionisie Ieromonahul 2 octombrie 1687 - 16 ianuarie 1689
Egumenul Auxentie Ieromonahul 15 august 1690 - 27 martie 1692
Egumenul Paisie Ieromonahul 9 noiembrie 1696 - 14 ianuarie 1710
Egumenul Vasile Ieromonahul 3 august 1699 - 15 aprilie1744
Egumenul Serafim Ieromonahul 20 aprilie 1705 - 27 noiembrie 1711
2 iunie 1706 - 17 ianuarie 1710 - 31 1730 mai
Egumenul Mihail Egumenul Ioan 14 septembrie 1710 - 20 octombrie 1711
Ieromonahul
Egumenul Ilarion Ieromonahul 5 august 1714 - 13 august 1715
Egumenul Ghenadie Arhimandritul 8 aprilie 1716 - 9 aprilie 1746
Egumenul Grigorie Ieromonahul 7 iunie 1747 - decembrie 1748
Egumenul Rafail Ieromonahul 18 ianuarie 1749 - 21 ianuarie 1754
Egumenul Samoil Arhimandritul 3 iulie 1754 - 28 ianuarie 1755
Egumenul Sofronie Arhimandritul 25 mai 1756 - 20 iulie 1776
1753-1754 şi 23 noiembrie 1758 - 21
Egumenul Dionisie Arhimandritul februarie 1761
16 februarie 1778 - 2 martie 1794
Egumenul Ilarion Arhimandritul
Egumenul Teodosie Mărgărit
Arhimandritul 26 aprilie - 30 ianuarie 1822 8 februarie
Egumenul Nectarie Diadoh,
Râmniceanu, Arhimendrit Egumenul 1822 - 9 aprilie 1839 17 oct. 1839 - 2 mai
"năstavnicul" Nifon
1850
Arhimandritul şi arhiereul
Egumenul Ipolit Arhimandritul
Superiorul Grigore Stroescu,

Arhimandrit Superiorul Evloghie 16 iulie 1913
Atanasiu, protosinghel Superiorul Filip
Florescu, protosinghel Superiorul 14 februarie 1917 - 1 martie 1919
Teodosie Ionescu, protosinghel
Superiorul Atanasie Popescu, 2 mai 1919 - 1 august 1920
arhimandrit Superiorul Inochentie
Tănăsiu, protosinghel Superiorul 5 noiembrie 1920 - 4 august 1922
Efrem Enăcescu, Arhimandrit Stareţ
Sebastian Ostăşescu, Arhimandrit 1 august 1922 - 17 ianuarie 1928
Stareţ Ieronim Balintoniu,
protosinghel 1 ianuarie 1929 - 1 aprilie 1932 1
Stareţ Ieromonah Ionichie Ciobănescu
ianuarie 1932 - 1 ianuarie 1926 1
Stareţ Arhimandrit Arsenie Sintion
Stareţ Arhimandrit Dosoftei Florea ianuarie 1936 - 28 aprilie 1938
5
Stareţ Arhimandrit Ghermano Dineaţă 17 iulie 1938 - 5 februarie 1940
Stareţ Protosinghel Calinic Bălan 4 februarie 1940 - 27 august 1942 1 noiembrie

1942 - 1 mai 1949
Stareţ Arhiereu Emilian Antal 26
1 mai 1949 - 1 sept. 1950, 1 sept. 1952 - 9
iunie 1867 - 21 aprilie 1881 1 iulie 1959
aprilie 1881 - 3 iulie 1887
16 mai 1888 - 24 decembrie 1897
17 ianuarie 1898 - 27 februarie 1899
1 aprilie 1899 - 1 aprilie 1900

1 aprilie 1900 - 14 aprilie 1903 14
aprilie 1903 - 30 noiembrie 1903
30 noiembrie 1903 - 7 mai 1904
29 august 1904 - 1907
25 aprilie 1907 - 1909
1 septembrie 1909 - 24 octombrie 1916
11 mai 1911 - 1913

1 septembrie 1950 - 21 septembrie 1952
Curator civil şi superiorul preotul4 mai 1864 - 18 iunie 1867

Radu Şapcă
Superiorul Agatanghel Dimitrescu, Arhimandrit
Superiorul Protosinghel Costandie Iliescu
Superiorul Arhimandrit Damaschin Cernescu
Superiorul Diogene Stroescu, arhimandrit
Superiorul Iosif Popescu, protosinghel
Superiorul Dmaschin Popescu
Superiorul Porfirie Bucur, ieromonah
Superiorul Gimnazie Mironescu, arhimandrit
Superiorul Ambrosie Bosinceanu, arhimandrit
Superiorul Teodosie Ionescu
Staret Arhimandrit Gamaliil Vaida 9 iulie 1959 -
Anexa 11 ACTE DE ÎNTĂRIRE A PROPRIETATII MĂNĂSTIRII COZIA SUPRA
9
CĂLIMĂNEŞTIULUI (sec. XV-XVII)
140 1403 - act emis de Mircea cel Bătrân 19 iunie - act emis de Radu Praznaglava 12
2 decembrie - act emis de Dan al II-lea
142 25 iunie - act emis de Alexandru Aldea 9 ianuarie - act emis de Basarab al
1 II-lea
142 7 august - act emis de Vladislav al II-lea
4 15 iulie - act emis de Basarab cel Bătrân (Laiotă)
143 9 septembrie - act emis de Basarab cel Tânăr (Ţepeluş) 17 aprilie - act
6 emis de Vlad Călugărul
144 24 mai - act emis de Radu cel Mare
3 8 ianuarie - act emis de Radu Paisie
145 26 august - act emis de Radu Mihnea
1 10 septembrie - act emis de Radu Mihnea 17 aprilie - act emis de
147 Alexandru Iliaş
5 8 ianuarie - act emis de Gavril Movilă
147 17 septembrie - act emis de Radu Mihnea
8 24 septembrie - act emis de Alexandru Coconul 14 decembrie - act emis de
148 Leon Tomşa
8 30 aprilie - act emis de Matei Basarab 12 ianuarie - act emis de Matei Basarab
150 18 august - act emis de Constantin Şerban
1 18 septembrie - act emis de Constantin Şerban
153 25 aprilie - act emis de Radu Leon
9
161
2
161
2
161
7
1619
162
0
162
4 910
162
9
163
3
164
6
1654
165
5
166
6
Anexa 51
Eroii din Călimăneşti şi localităţile aparţinătoare, morţi sau dispăruţi în Primul Război
Mondial.
Plutonieri
Moraru Dumitru I
Sergenţi majori
Lăzărescu Ion, Paraschivescu Dumitru
Sergenţi
Andreescu Alexandru, Cheran Nicolae N., Dugu Gheorghe, Iosifescu Dumitru, Nicolaescu
Barbu, Stircu Vasile
Caporali
Albuleţu Ion, Chiroiu Petre I., Găozea Gheorghe, Potăraş Constantin, Toma Gheorghe,
Sasu Gheorghe
Fruntaşi
Chiţu Ion A.
Soldaţi
9
Alăman Ion T., Albuleţu Gheorghe, Anastase Gheorghe N., Bala Ion, Bărăgan Vasile N.,
Berbece Gheorghe, Borcan Ion, Boulean Anton, Boulean Gheorghe, Boulean Ion, Buda
Alexandru, Buda Anastase, Buda Gheorghe N., Buda Ion F. S., Buduleci Gh. T., Bulbucel Gh.,
Buşagă Gh. P., Buta Nicolae, Căldăraru Petre, Călvun Florea, Călvun Nicolae, Cămin Dumitru,
Cămin Florea, Ceapă Ion, Cimpoeru Nicolae, Cirican Vasile, Cocoşi Nicolae Gh., Cornea
Vasile, Craiu Gheorghe, Deaconeasa Gheorghe, Diaconeasa Andrei, Diaconescu Nicolae,
Diaconu Gheorghe, Diaconu Irodion, Drăghici Dumitru, Drăghici Gheorghe, Drăgoi Constantin,
Drăgoi Gheorghe, Drăgoi Petre, Dugu Nicolae, Dugulan Dumitru D., Duică Petre I., Dulcea Ion,
Dulcea Nicolae, Duţu Constantin I., Duţu Nicolae, Farcaş Nicolae D., Făsui Alexandru,
Florescu Constantin, Fripeţu Ion Gh., Friptu Ion, Ganea Gheorghe, Gavrilă Ion P., Gavrilă
Vasile, Găozea Ion, Ghinoiu Dumitru, Ghinoiu Gheorghe, Ghiţă Ion T., Ghiţă Vasile V., Gigica
Grigore, Gigica Ion P., Giurcă Gheorghe G rban Andrei, Hapapa Constantin, Hera Constantin,
Hera Dumitru Gh., Hului Petre, Iacob Nicolae I., Iacob Gheorghe I., Iosifescu Gheorghe,
Iosifescu Petre, Jerdel Nicolae, Jerdel Nicolae V., Jumăra Andrei, Jumăra Ion, Lăncrănjan Ilie,
Lăutaru Gheorghe, Lupu Gheorghe P., Manda Nicolae, Mănescu Dumitru Gh., Mănescu
Gheorghe I., Mănescu Gheorghe Ion, Mănescu Petre, Mărăcine Gheorghe, Mărgărit Ion, Mesea
Gheorghe, Mesea Ion, Mesea Nicolae, Miclăuş Nicolae, Mitrea Ilie, Moise C rstea, Moraru
Constantin D., Morcov Gheorghe, Morcov Ion, Morcov Nicolae, Morcov Vasile, Moţoc
Constantin, Mugioiu Nicolae N., Muraru Gheorghe, Murgan Constantin, Neagu Nicolae,
Oancea Tudose, Olaru Nicolae, Paraschivescu Ion, Petcu Gheorghe N., Petcu Nicolae N., Petcu
Vasile I., Petre Petre V., Petrescu Ion Gh., Petriceanu Constantin, Petriceanu Nicolae, P rjol
Petre, Pleşanu Gheorghe, Pleşanu Ion, Pleşanu Ion Gh., Pleşanu Nicolae, Ploscaru Dumitru,
Popa Andrei, Popa Constantin, Popa Ion, Popa Nicolae, Popescu Aron I., Popescu Constantin,
Predicilă Nicolae, Priboianu Gheorghe, Purcărea Tudose, Sanda Gheorghe, Sasu Nicolae, Sc
rlea Dumitru, Secanu Andrei, Secanu Dumitru, Secanu Nicolae, Simionescu Gheorghe,
Stănciulete Nicolae, Stănciulete Petre, Stoica Ion, Şchiopu Dumitru N., Tănăsoiu Ion, Tiucă
Gheorghe, Tiucă Ion, T rzian Petre, T rzian Petre II,
Toma Vasile, Ungureanu Vasile Gh. Gh., Vlad Constantin V., Zgavarogea Ion D., Zgavarogea
Ion I., Zgripcea Gheorghe, Zgripcea Ion, Zgripcea Nicolae, Zgripcea Nicolae II, Zgripcescu Ion,
Zidar Victor.
1 Acte de întărire a proprietăţii mănăstirii Cozia asupra Călimăneştiului (sec. XV-XVII).

911
Personalităţile Călimăneştiului2
Alifanti, Mircea - arhitect (n. 4 octombrie 1914, Călimăneşti). Arhitect de renume, cu

preocupări multilaterale în domeniul culturii, artei, învăţământului. Profesor universitar la
Institutul de arhitectură "Ion Micu", Bucureşti (1965). Lucrări principale: clădirea Ministerului
Apărării Naţionale (1943-1944); Aerogara Băneasa (în colaborare, 1947), Casa Sc nteii (în
colaborare, 1949-1955); sediile politico-administrative din Baia Mare şi Bistriţa.
Referinţe: Constantin, Paul, Dicţionar universal al arhitecţilor, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986, pp. 18, 19; Constantin, Paul, Mică enciclopedie de arhitecură,
arte decorative şi aplicate moderne, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977;
Dicţionar enciclopedic, vol. I (literele A-C), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1993, p. 50.
Cantacuzino, Ioana - pionier al aviaţiei sportive (n. 2 septembrie 1895, Islaz - m. 15
decembrie 1951, Călimăneşti). Tatăl, vestitul inginer Ion G. Cantacuzino, mama - Maria Ion
Fălcoianu. A fost printre primele femei aviator din Rom nia. A fost fondatoarea celei dintâi şcoli
de pilotaj din ţară.
Referinţe: Driva, Fenia, Mitrana, Dumitru, Călimăneşti. Oameni de ştiinţă, artă şi
cultură: dicţionar, Editura "Conphys", Râmnicu Vâlcea, 1999, pp. 67-69; Gheorghiu,
Constantin, îndrăgostitele aerului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, pp. 162, 163.
Cezar, Adina Elena - coregraf (n. 22 mai 1941, Călimăneşti). In 1957, dansează la
Opera Română din Bucureşti. Specializări în Franţa, Germania, Anglia. Intre 1991-1995, a fost
lector universitar la Academia Teatru Film - secţia Coregrafie. A obţinut premii internaţionale,
în special pentru coregrafie. In anul 2000, a devenit Cetăţean de Onoare al Venezuelei,
provincia Lara. A colaborat la realizarea unor filme şi piese de teatru, lucrând cu regizori de
talia unui Liviu Ciulei, Cătălina Buzoianu, Silviu Purcărete etc. A întreprins turnee în Austria,
Germania, Italia, Franţa, Anglia, S.U.A., Israel, Ungaria, Siria, Venezuela, Grecia.
Referinţe: Driva, Fenia, Adina Cezar - Un artist de notorietate mondială "Cetăţean de
Onoare al Venezuelei", în "Cozia Info", an I, nr. 15, 25-30 mai 2005, p. 8.
Frumuşanu, Constantin - medic, cercetător (n. 1866, Tg. Jiu - m. octombrie 1928,
Călimăneşti). A studiat medicina la Paris, unde şi-a susţinut şi teza de doctorat. A studiat chimic
calitatea apelor minerale de la Căciulata. Sub indicaţiile sale, s-a şi îmbuteliat apa de Căciulata
în mod sistematic şi prin studii a făcut cunoscută importanţa terapeutică a apei de Căciulata.
Este considerat primul director medical al staţiunii Călimăneşti-Căciulata.
2 Selecţia a fost realizată din lucrarea Doamnei Fenia Driva, Călimăneşti, Căciulata, Cozia: un altfel de ghid,
Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2002; vezi şi Driva, Fenia, Mitrana, Dumitru, Călimăneşti. Oameni de ştiinţă,
artă şi cultură: dicţionar, Editura Conphys, R mnicu V lcea, 1999.
912
Referinţe: Driva, Fenia, Călimăneşti. Căciulata. Cozia: ghid turistic, "Offset Color",
Râmnicu Vâlcea, 2004, p. 17.
Iepureanu, Paulina Polixenia - medic cercetător (n. 20 noiembrie 1897 - m. 24 mai
1979, Călimăneşti). A absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti (1924). A obţinut
doctoratul în medicină (1926). Între 1926-1929 se specializează la Paris, fiind asistentă
universitară la facultatea de medicină de acolo. Se reîntoarce în ţară, lucrând la mai multe unităţi
medicale. A avut de suferit sub regimul comunist. Cariera şi-a încheiat-o la Călimăneşti. Are
studii în domeniul balneologiei.
Referinţe: Driva, Fenia, Călimăneşti. Căciulata. Cozia: un altfel de ghid, Editura
"Conphys", Râmnicu Vâlcea, 2002, pp. 54-63.
Mardarie Cozianul - lexicograf rom n, pisar. S-a născut şi a trăit în secolul al XVII-lea.
A fost călugăr la mănăstirea Cozia şi Episcop al R mnicuui. Opera sa, îndeosebi Lexiconul
slavo-român, are o mare importanţă filologică, mai ales pentru regulile de scriere şi vorbire a
limbii poporului român: ortografie, ortoepie, sintaxă, analiză ş.a.
Referinţe: Cartojan, N., Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, Bucureşti,
1980, pp. 40, 521; Marinoiu, Costea, Istoria cărţii vâlcene - sec. XVII-XVIII, Editura Scrisul
Rom nesc, Craiova, 1981, p. 15.
Mitrana, Dumitru - profesor, istoric şi critic literar, folclorist, publicist, cercetător (n.
27 septembrie 1937, Măneasa, Tetoiu - m. 29 martie 2004, Călimăneşti). Licenţiat în filologie al
Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Mulţi ani a fost profesor la şcoala generală din
Jiblea Veche. Se distinge printr-o bogată activitate culturală, îndeosebi cercetând tradiţiile şi
obiceiurile, folclorul literar, toponimie, reţinând atenţia pe care a acordat-o comunelor
Berislăveşti şi Jiblea. Deţinător al unor premii pentru publicistică, colaborator la mai multe ziare
şi reviste, între care "România literară", "Revista de pedagogie", "Tribuna şcolii", "Ramuri",
"Mitropolia Olteniei", "Tribuna" şi "Echinox" (Cluj-Napoca), "Studii vâlcene", "Curierul de
Vâlcea", "Călimăneşti", "Glasul Coziei".
Referinţe: Bunea, Vasile, Arhitectura erorii, Fiat Lux, Bucureşti, 1995, p. 223; Driva,
Fenia, Mitrana, Dumitru, Călimăneşti. Oameni de ştiinţă, artă şi cultură: dicţionar, Editura
"Conphys", Râmnicu Vâlcea, 1999, pp. 85, 86; Dumitraşcu, Gheorghe, Tamaş, Corneliu,
Bibliografia istorică a judeţului Vâlcea, R mnicu V lcea, 1994, poz. 88, 161, 744, 1423, 1498,
1783, 1784, 1833, 1847; Zaciu, Mircea, Papahagi, Marian, Sasu, Aurel, Dicţionarul scriitorilor
români (A-C), Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995, p. 63.
Moise, Virgil - pictor, pictor scenograf de film şi teatru (n. 4 decembrie 1934,
Călimăneşti - m. 5 august 1998, Bucureşti). A fost membru al Uniunii Artiştilor Plastici şi al
913
Uniunii Cinematografice din Rom nia. Ca pictor scenograf la Studioul Cinematografic Bucureşti
(1960) a realizat decorurile multor filme, a ilustrat reviste şi cărţi, a avut expoziţii personale în
ţară şi străinătate, a fost distins cu premii importante.
Referinţe: Cebuc, Alexandru, Florea, Vasile, Lăptoiu, Negoiţă, Enciclopedia artiştilor
români contemporani, "Arc 2000", Bucureşti, 1996, p. 130; Corciovianu, Cristina, R peanu, T.
Bujor, 1234 cineaşti români, Bucureşti, 1996; Irimie, Negoiţă, Rus, Alexandra, 60 de profiluri
plastice, Galeria "Tribuna", Cluj, 1979 (album).
Mustăciosu, Minuş D. - medic, cercetător, doctor în medicină, publicist (n. 27
septembrie 1914, Segarcea din Vale - m. 21 august 2001, R mnicu V lcea). A fost medic militar
pe front în al doilea război mondial. A funcţionat ca medic în spitale din Târgovişte, Râmnicu
Vâlcea, Turnu Măgurele. Între 1952-1978 a fost medic primar, şef secţie la Sanatoriul Balnear
din Călimăneşti. La staţiunea Călimăneşti a dezvoltat Secţia de Fizioterapie. A colaborat la mai
multe reviste medicale, având şi lucrări de autor, noi reţinând: Mustăciosu, Minuş D. - Litiaza
urinară. Sindromul hiperuricemic; guta şi saturnismului, "Rotary's", Râmnicu Vâlcea, 1995,
1998.
Referinţe: Cociaşu, E., Tratamentul hidromineral în bolile interne, Editura Medicală,
Bucureşti, 1970, p. 240; Munteanu, Lavinia, Stoicescu, Constantin, Grigore, Ludovic, Ghidul
staţiunilor balneo-climaterice din România, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Sport-
Turism, 1986, p. 300; Petria, Petre, Tănăsoiu, Cristina, Oameni de ştiinţă, cultură şi artă:
dicţionar, R mnicu V lcea, 2004, p. 247.
Olănescu, Nicolae - medic balneolog, cercetător, publicist (n. 21 decembrie 1904,
Olăneşti - m. 21 mai 1964, Bucureşti). A absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti (1934).
Profesând medicina mulţi ani în Călimăneşti, a avut contribuţii notabile la dezvoltarea medicală
a staţiunii: a organizat Sanatoriul de Urologie din Căciulata, a efectuat studii clinice şi de
laborator, referitoare la acţiunea apelor minerale din Călimăneşti şi Căciulata; rezultatele
tratamentului balnear asupra unor forme de reumatism la Călimăneşti etc.
cultură: dicţionar, Editura "Conphys", R mnicu V lcea, 1999, pp. 90-91.
Popescu Aurel - profesor, dirijor, violonist (n. 3 februarie 1949, Călimăneşti - m. 25
februarie 2002, Râmnicu Vâlcea). Absolvent al Facultăţii de Muzică, al Conservatorului
"Ciprian Porumbescu" din Bucureşti. Student fiind, a fost membru în corul Gaudeamus,
câştigător al locului I în lume la concursul susţinut în S.U.A., fiind primiţi la Casa Albă de către
preşedintele Ronald Reagan. A contribuit la înfiintarea orchestrei "Concertino", al cărui dirijor a
fost. A concertat în Elveţia, Germania, a contribuit la înfiinţarea Filarmonicii "Ion Dumitrescu"
914
din Râmnicu Vâlcea. Repertoriul său cuprinde nume de compozitori celebri, d ndu-şi şi
doctoratul cu "Colindul în folclorul muzical românesc" la Bucureşti.
Referinţe: Constantinescu, Dorel, Note de spectator "Concertino" în concert, în
"Curierul de Vâlcea", 1993; Deianu, Eva, "Concertino" a uimit Elveţia şi Germania, în
"Curierul de Vâlcea", 12 octombrie 1993.
Popescu, Valentin - chirurg, cercetător, doctor în ştiinţe medicale (n. 6 ianuarie 1926,
Jiblea Veche). Chirurg eminent în cadrul Institutului Oncologic din Cluj-Napoca, unde a avut
peste 25.000 de intervenţii chirugicale. A colaborat cu multe clinici şi spitale din ţară, iar în
2006, în casa sa de pe str. Odobescu, din Jiblea Veche, a înfiinţat o fundaţie umanitară, ce are ca
scop aducerea de specialişti în domeniul medical cu misiune de voluntariat. A participat, cu
peste 300 de titluri, la congrese şi sesiuni ştiinţifice medicale, în ţară şi în străinătate, are peste
150 de titluri ştiinţifice în reviste de specialitate, este autor sau coordonator al mai multor
volume de referinţă, îndeosebi în tratarea cancerului: Chirurgia tumorilor parotidiene, Cluj-
Napoca, "Sincron", 1997; Chirurgia reconstructivă pe ţesuturi iradiate, Cluj-Napoca, Dacia,
1997; Probleme de chirugie reconstructivă de ţesuturi iradiate, Cluj-Napoca, Dacia, 1997 ş.a.
Râmnicu Vâlcea, 2004, p. 39.
Rădescu, Nicolae - general, om politic (n. 30 martie 1874, Călimăneşti - m. 16 mai
1953, New York). Absolvent al Şcolii Militare de Ofiţeri, al Şcolii Speciale de Cavalerie, al
Şcolii Superioare de Război din Bucureşti, ofiţer pe front în Primul Război Mondial, a fost
decorat cu Ordinul "Mihai Viteazul". A fost adjutant regal al regelui Ferdinand, ataşat militar al
României la Londra, a avansat pe scara ierarhiei militare până la rangul de general de corp de
armată (rezervă). La 3 decembrie 1944, a condus ultimul guvern în care partidele tradiţionale
PNŢ şi PNL au participat la cârmuirea ţării, înainte de instaurarea regimului comunist. A reuşit
să plece din ţară, cu peripeţii, stabilindu-se în S.U.A., unde a condus Comitetul Naţional
Român, constituit în 1948, ce avea misiunea de a prezenta democraţiilor occidentale situaţia din
România, supusă regimului comunist.
Referinţe: Giurescu, Dinu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Editura ALL, 1995, pp. 361-
365; Scorpan, Constantin, Istoria României, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, p. 525526.
Sandu, Mihail - profesor, doctor în fizică (n. 26 iulie 1946, Costeşti, Argeş). A predat
un timp la liceul din Călimăneşti, ulterior a devenit profesor asociat la Universitatea "Lucian
Blaga" din Sibiu. S-a distins prin coordonarea olimpiadelor de fizică, a pregătit lotul olimpic,
care a reprezentat România la mai multe olimpiade internaţionale de fizică: Italia, Anglia,
Turcia, Indonezia, Taiwan, Coreea de Sud, Ucraina, Spania, China. Reprezentanţii olimpici
915
români au obţinut medalii de aur, argint şi bronz; a fost decorat cu Ordinul "Steaua României în
Grad de Ofiţer". Este Cetăţean de Onoare al oraşului Călimăneşti, este autorul mai multor
manuale, culegeri de probleme de fizică şi de cursuri universitare.
"Conphys", Râmnicu Vâlcea, 2002, p. 65; Driva, Fenia, Călimăneşti. Căciulata. Cozia: ghid
turistic, "Offset Color", Râmnicu Vâlcea, 2004, p. 40.
Taloş, Măluţeanu Augustin - medic radiolog, doctor în ştiinţe medicale, publicist (n.
10 decembrie 1921, Gherla - m. 20 februarie 1994, Călimăneşti). Doctor în medicină şi
chirurgie (1947), membru corespondent al Academiei Rom ne - Academia de Ştiinţe Medicale
Bucureşti. A avut contribuţii la dezvoltarea medicală în ţară; rămâne în memoria
călimăneştenilor prin deosebita activitate medicală în staţiune, al cărei director a fost. Are studii
monografice ale staţiunilor balneare Ocna Sibiului, Perşani, Rotbav, Vaţa de Jos.
cultură: dicţionar, Editura "Conphys", Râmnicu Vâlcea, 1999, pp. 106-109.
Udrişte, Octavian - medic, cercetător, pictor (n. 1 noiembrie 1925, Slatina - m. 13 iunie
1995, Călimăneşti). Un timp a fost directorul staţiunii Tuşnad Băi, iar între 19681990, a fost
medic specialist balneolog în staţiunea Călimăneşti - Căciulata. In 1962 a lansat, pentru prima
oară în lume, "teoria cibernetico-genetică asupra originii cancerului". În 1978, a publicat
lucrarea Gena ancestrală şi originea cancerului, în 1994, cartea Cum a creat Dumnezeu
universul din nimic etc. A fost şi un talentat pictor, prezent în multe expoziţii personale şi de
grup.
Referinţe: Petria, Petre, Tănăsoiu, Cristina, Oameni de ştiinţă, cultură şi artă: mic
dicţionar, Editura "Conphys", Râmnicu Vâlcea, 2004, pp. 396, 397; Purcaru, Ilie, Carte cu
olteni, Editura Scrisul Rom nesc, Craiova, 1998, pp. 149-153.
Vaida, Gamaliil - teolog, cărturar (n. 20 iulie 1929, Leurda, Cluj - m. 18 iulie 2000,
Călimăneşti). A absolvit Institutul Teologic Bucureşti şi a devenit frate de mănăstire la Cozia, în
1947. A fost numit, în iulie 1959, stareţ al Sfintei Mănăstiri Cozia, remarc ndu-se prin
restaurarea şi modernizarea mănăstirii, a Bolniţei acesteia. In 1983, a reorganizat muzeul
acesteia. Şi-a adus contribuţia la reconstrucţia schitului Cozia Veche.
În 1975, i s-a acordat rangul de arhimandrit. A colaborat la "Arhivele Olteniei", "Ortodoxia",
"Curierul de Vâlcea", "Jurnalul de Vâlcea". Are lucrări de prezentare a mănăstirii Cozia, dar
şi lucrări teologice: Sfânta mănăstire Cozia, învăţătura sfântă, adecă a sântei şi dumnezăeştii
Liturghii/tălmăcire de pe limba grecească pe limba românească de Ieremia Cacavela, dascăl
cu porunca Măriei Sale prealuminatul Domn, Ioan Antioh Constantin Voevoda; transpunere în
916
alfabet latin şi reproduceri facsimilate, prefaţă, tabla numelor şi glosar de arhim. Gamaliil
Vaida etc.
"Conphys", Râmnicu Vâlcea, 2002, pp. 33, 65, 67; Driva, Fenia, Călimăneşti. Căciulata. Cozia:
ghid turistic, "Offset Color", Râmnicu Vâlcea, 2004, p. 40; Dumitraşcu, Gheorghe, Tamaş,
Corneliu, Bibliografia istorică a judeţului Vâlcea, Fundaţia "Dascălul Vâlcean", R mnicu V
lcea, 1994, poz. 598, 1467, 1529, 1571.
Vartolomeu, Androni - teolog, cărturar, doctor în teologie (n. 27 martie 1952, Tinu,
Brăila. Absolvent al Institutului Teologic Bucureşti (1985), adâncindu-şi studiile în Germania şi
în Franţa. Doctor în teologie, călugăr la Sf. Mănăstire Cozia din 1981, din anul 2000
arhimandritul Vartolomeu este stareţul Sfintei Mănăstiri Cozia şi profesor la Seminarul din
Râmnicu Vâlcea. Se remarcă prin serioase lucrări edilitare şi de modernizare în perimetrul
mănăstirii. A fost onorat cu numeroase distincţii clericale şi civile. Are şi o bogată activitate
publicistică în "Mitropolia Olteniei", "Ortodoxia", "Renaşterea", "Credinţa ortodoxă", "Scara".
Reţinem şi lucrarea sa: Mircea Eliade şi creştinismul ortodox, Bucureşti, 1996.
Râmnicu Vâlcea, 2004, pp. 22, 39; Petria, Petre, Tănăsoiu, Cristina, Oameni de cultură, ştiinţă
şi artă, Editura "Conphys", Râmnicu Vâlcea, 2004, pp. 405, 406.
Zamfirache, Dan - analist, matematician, publicist (n. 1 iunie 1954, Brezoi). Renumit
numismat şi filatelist, este membru al Asociaţiei Numismatice Române şi al Federaţiei Filatelice
Române. În domeniu, a obţinut premii şi distincţii internaţionale. A publicat lucrările
Călimăneşti 2000: 150 de ani, în două ediţii; Impresii de călătorie: misterioasa Indie, Roma cu
adevărat, Singapore, Kuweit, Malacca, Colombo, Siria, Efes, New Yorck, Egipt, Cairo, 2005;
Monografii ilustrate: Călimăneşti, Bucureşti, Buzău, Buşteni, Ada Kaleh. Litografii româneşti,
Cairo, 2006.
Referinţe: Catalogul cărţii editate în Vâlcea în perioada 1999-2000, Biblioteca
Judeţeană "Antim Ivireanul", Râmnicu Vâlcea, p. 41; Driva, Fenia, Călimăneşti. Oltul. Cozia şi
Mircea în scrierile vremii, Editura "Conphys", Râmnicu Vâlcea, 2000, pp. 86, 97;
Smarandache, Aurică, Predoslovie, în Zamfirache, Dan, Călimăneşti 2000: 150 de ani, 1997,
pp. 2, 3; ediţia a II-a, 1999, pp. 2, 3.
Zamfirescu, Florin - actor, regizor, profesor universitar, doctor în arte (n. 12 aprilie
1949, Călimăneşti). Studiile liceale în Călimăneşti, după care a urmat Institutul de Arte Teatrale
şi Cinematografice "I.L. Caragiale" din Bucureşti. După un stagiu la Teatrul de Stat din Tg.
Mureş, în 1973 vine în Bucureşti la Teatrul Giuleşti (actualul Odeon). În prezent, este şi
917
profesor universitar şi rector al U.N.A.T.C. Debutul actoricesc şi l-a făcut încă de pe băncile
şcolii la Călimăneşti. A jucat şi joacă în zeci de piese de teatru, filme artistice, în spectacole de
televiziune, a regizat mai multe piese de teatru, deţine premii de interpretare actoricească şi
ordine de stat.
Referinţe: Caramfil, Tudor, Dicţionar de filme româneşti, ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Litera Internaţional, Bucureşti, 2003; Florea, Mihai, Prietenii mei concurenţii:
formaţii şi portrete de artişti amatori, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976, p. 56; Lazăr, Ion,
Arta naraţiunii în filmul românesc: 50 de secvenţe antologice, Editura Meridiane Bucureşti,
1981, pp. 17, 259, 288, 296-299, 304; Modorcea, Grig, Dicţionarul cinematografic al literaturii
româneşti, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2003.
2
V. Velcea, Al. Savu, Geografia Carpaţilor şi a Subcarpaţilor româneşti, Bucureşti, 1982, p. 263.
3
Gr. P. Pop, Carpaţii şi Subcarpaţii României, Cluj-Napoca, 2006, p. 119.
2
V. Dumitrescu, Al. Vulpe, Dacia înainte de Dromihete, Bucureşti, 1988, p. 10; I. Neaga, „Quelques considérations
sur l'évolution des Néandertaliens", în Annales Valahia, VIII-IX, 2006-2007, p. 56.
3
Gh. P. Govora, O preistorie a nord-estului Olteniei, R mnicu V lcea, 1995, p. 9.
2
N. Constantinescu, „Cercetările arheologice de la Cozia", în Mitropolia Olteniei, Craiova, XVII, 7-8, 1975, pp.
589-595.
3
E. Moscalu, „Aşezarea dacică de la Cozia Veche (jud. Vâlcea)", în SCIV, 19, 4, 1968, p. 629.
7
E. Moscalu, op. cit., p. 629.
8
Ibidem, p. 631.
2
I. H. Crişan, Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1975.
3
Gh. Bichir, „Centrul militar roman de la Buridava", în TD, VI, 1-2, 1985, p. 103; D. Tudor, „Centrul militar roman
de la Buridava", în SMMIM, 1, 1968, p. 28; C. Oprean, Dacia şi Barbaricum, Timişoara, 1998, pp. 3940.
2
E. Rezmeriţă, „Monede geto-dacice din tezaurul de la Jiblea-Vâlcea", în BSNR, nr. 121-123, 1973-1975, p. 77.
3
C. Preda, „Unele consideraţii asupra tezaurului monetar geto-dacic de la Jiblea (jud. V lcea)", în SCN, IV, 1968, p.
47.
8
O altă interpretare: M. Gramatopol, Arta monedelor geto-dacilor, Bucureşti, 1997, pp. 66-71.
2
Ibidem, pp. 51-52.
3
Coif cu două aripioare cu care este reprezentat adesea zeul Mercur.
2
Idem, „Unele consideraţii asupra tezaurului monetar geto-dacic de la Jiblea (jud. V lcea)", p. 63.
3
Ibidem, p. 62.
2
Vezi: C. Preda, Istoria monedei în Dacia preromană, Bucureşti, 1998.
3
T. D. Părpăuţă, op. cit., p. 90.
2
C. Preda, Monedele geto-dacilor, p. 208.
2
Vezi mai sus comentariul referitor la aşezare.
3
I. H. Crişan, Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1975, pp. 257-271.
8
J. J. Wilkes, The Danubian and Balkan provinces, în The Cambridge ancient history, vol. X, Cambridge, 2006, pp.
545-557.
3
Gh. Bichir, A. Sion, P. Bardaşu, „Aşezarea de la Stolniceni-Buridava", jud. Vîlcea, în MCA, XVII, 1992, p. 255.
2
M. Griffin, Nerva to Hadrian, în The Cambridge ancient history, vol. XI, Cambridge, 2008, p. 134.
2
C. M. Vlădescu, Armata în Dacia Inferior, Bucureşti, 1983, p. 153.
2
Vezi Fig. 1.
3
D. Tudor, Gh. Poenaru Bordea, C. M. Vlădescu, „Arutela I-II. Rezultatele primelor două campanii arheologice
(1967-1968) în castrul roman din poiana Bivolari (oraşul Călimăneşti)", în SMMIM, 2-3, 19691970, p. 8.
2
Ibidem, pp. 10-11.
3
Ibidem, p. 12.
3
D. Tudor, Oltenia romană, Bucureşti, 1968, p. 270.
2
Idem, „Castrul de la Racoviţa şi rolul său defensiv în garnizoana Praetorium", în Studii Vâlcene, VI, 1983, p. 15.
7
(1967-1968) în castrul roman din poiana Bivolari (oraşul Călimăneşti)", p. 13.
3
7
918
2
3
Ibidem, p. 18.
7
C. M. Vlădescu, Armata Romană în Dacia Inferior, p. 98.
3
(1967-1968) în castrul roman din poiana Bivolari (oraşul Călimăneşti)", în SMMIM, 2-3, 19691970, pp. 21-22.
6
3
Gh. Poenaru Bordea, C. M. Vlădescu, O. Stoica, „Arutela V. Campania de săpături de salvare din anul 1978", p.
125.
7
D. Tudor, Oltenia romană, Bucureşti, 1968, p. 325.
3
Ibidem, p. 325.
5
D. Tudor, Gh. Poenaru Bordea, C. M. Vlădescu, „Arutela III-IV. Observaţii asupra campaniilor arheologice din
1969-1970", p. 25.
8
Ibidem, p. 325.
2
IDR, II, 1977, nr. 582, p. 225; „Valerius Valerianus, călăreţ, librarius al cohortei I Hispanorum, a pus închinare'.
3
IDR, II, 1977, nr. 581, p. 224; „Terentius, decurion".
7
(1967-1968) în castrul roman din poiana Bivolari (oraşul Călimăneşti)", pp. 37-40; D. Tudor, Gh. Poenaru Bordea,
C. M. Vlădescu, „Arutela III-IV. Observaţii asupra campaniilor arheologice din 196934
1
B. Mitrea, „Découvertes de monnaies antiques et byzantines dans la Republique Socialiste de Roumanie (XVI)", în
Dacia, N. S., XVII, 1973, p. 411.
2
IDR, II, 1977, nr. 577, 578, 580, pp. 223-224.
3
D. Tudor, Gh. Poenaru Bordea, C. M. Vlădescu, „Arutela III-IV. Observaţii asupra campaniilor arheologice din
1969-1970", p. 20.
4
Acum pare să fi fost afectat şi castrul de Sâmbotin (Castra Traiana): R. Avram, L. Amon, „Cercetările arheologice
efectuate la Castra Traiana (Sâmbotin, com. Dăeşti, jud. Vâlcea)", în Oltenia, XI, 1999, p. 43.
5
H. Müller, „Ein neuer Fund römischer Silberdenare", în Korrespondenzblatt der Vereins für siebenbürgische
Landeskunde, XIII, 4, 1890, p. 37.
6
N. Lupu, „Staţiunea romană de la Boiţa (jud. Sibiu)", în Acta TS, I, 2002, p. 98.
1970", p. 18; Gh. Poenaru Bordea, C. M. Vlădescu, O. Stoica, „Arutela V. Campania de săpături de salvare din anul
1978", p. 144.
7
C. Gooss, Chronik der archäologischen Funde Siebenbürgens, Sibiu, 1876, p. 95; D. Protase, „Les trésors
monétaires de la Dacie Romaine. Leur signification sociale-économique et ethno-politique", în Congresso
internazionale di numismatica, Roma, 1965, nr. 72.
8
S. I. Purece, „Orizonturile de tezaure din zona de sud a provinciei Dacia - discuţii şi ipoteze", în Monedă şi comerţ
în sud-estul Europei, II, Sibiu, 2008, pp. 100-102.
9
Pentru mai multe privind sistemul defensiv roman din aceste regiuni: C. M. Vlădescu, Fortificaţiile romane din
Dacia Inferior; C. M. Vlădescu, Armata romană în Dacia Inferior; N. Gudea, Der dakischer Limes. Materialien zu
seiner Geschichte Jahrbuch des Römisch-Germanischen Zentralmuseums Mainz, 44, 2, 1997, pp. 497-610.
3
Gh. Bichir, Cultura carpică, Bucureşti, 1973, p. 178.
2
Ibidem.
3
DIR, C, I, p. 338-339.
3
Ş. Papacostea, op. cit., p. 76.
2
Ş. Papacostea, op. cit., p. 95-96; Rogerius, p. 564.
3
Ş. Papacostea, op. cit., p. 96.
2
Tezaur medieval, p. 22; ANRDJ V lcea, Ms 102, f. 243-244. Cop. Slavă. Trad. Mf 1, c.26
7
Tezaur medieval, p. 130; ANRDJ V lcea, Ms 102, f. 289v.-290.
8
Tezaur medieval, p. 128; ANRDJ V lcea, Ms 102, f. 427v.-428.
3
DRH, B. Ţara Românească (1646), XXXI, p. 92, doc. 80.
3
Tezaur medieval, p. 170; ANRDJ V lcea, Mf 1, c. 43
2
Tezaur medieval, p. 203-204.
3
DRH, B. Ţara Românească (1646), XXXI, p. 388, doc. 358; Tezaur medieval, p. 182; ANRDJ V lcea, Ms 102, f.
449 v.
4
DRH, B. Ţara Românească (1648), XXXIII, p. 74, doc. 81.
2
V. Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Bucureşti, 1976, p. 110.
2
Carmen Laura Dumitrescu, Pictura murală din Ţara Românească în veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1978, p. 16.
3
Ibidem, p. 17.
1
Gh. I. Cantacuzino, "Consideraţii arheologice în legătură cu trecutul mănăstirii Tismana", în SCIVA, 47, nr.
4, 1996, p. 364.
2
C.C. Giurescu, Istoria românilor, p. 333.
3
DRH, B. Ţara Românească, I, doc. 12
4
C.C. Giurescu, Istoria românilor, p. 333-334.
919
5
Ibidem, p. 334.
6
DRH, B. Ţara Românească, doc. nr. 9.
7
DRH, I, B. Ţara Românească, doc.nr. 12.
3
DRH, B. Ţara Românească, I, doc. nr. 12; C.C. Giurescu, Istoria românilor, I, p. 378.
2
Maria Ana Musicescu, Broderia medievală românească, Bucureşti, 1969, p. 8, fig. 5-6.
7
Al. Alexianu, Mode şi veşminte din trecut. Cinci secole de istorie costumară românească, I, Bucureşti, 1987, p. 63.
1
M. Davidescu, Cozia, Bucureşti, 1966, p. 26-27.
2
R. Theodorescu, „Despre un însemn sculptat şi pictat de la Cozia (în jurul unei despoţiei lui Mircea cel Bătrân)", în
SCIA, XVI, nr. 2, 1969, p. 198.
3
Al. Alexianu, op. cit., p. 65-66.
4
Istoria Românilor, IV, p. 304.
5
Tezaur medieval, p. 25; ANRDJ V lcea, Ms 86, f. 7 v-8, Mf 1, c. 132 v-133.
6
C.C. Giurescu, Istoria românilor, II, p. 11.
7
3
DRH, B, II, p. 170, 109; DIR, B, III, p. 139-140.
2
Şt. Pascu, Meşteşugurile din Transilvania până în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1954, p. 207.
7
Ibidem, p. 121-122.
2
DRH, A., II, p. 211-212.
3
1
http://www.manastirea-cozia.go.ro/asezare.htm.
3
R. Theodorescu, Civilizaţia românilor, p. 8.
2
T. Rădulescu, op. cit., p. 356; Tezaur medieval, p. 85.
3
Monaha Irina Gavrilă, „Tudora-Teofana Monahia, mama lui Mihai Viteazul", în MO, XXIV, nr. 11-12,
noiembrie-decembrie 1972, p. 932.
7
Ibidem, p. 90.
2
Ibidem, p. 181-184.
3
M. Popescu, „Oltenia în timpul stăpânirii austriece (1718-1739)", în BCMI, 1926, p. 100-107.
2
V. Drăguţ, Dicţionar enciclopedic, p. 221.
3
Ligia Elena Rizea, Ioana Ene, op. cit., p. 42.
3
„Documente", înM.O., anul XXIV, 1-2, 1972, p. 98-100.
2
Eugen Petrescu, Vâlcea - Ţara lupilor getici sau ţinutul Vâlcilor. Călător prin istoria milenară a plaiurilor vâlcene,
vol. I, Editura Conphys, R mnicu V lcea, 2007, p. 47.
2
Dr. Gh. Mămularu, dr. George Mămularu, Din trecutul mănăstirii Cozia, Bucureşti, 2004, p. 70.
3
Ibidem.
2
Andrei Oţetea, „Casa de comerţ Hagi Pop din Sibiu şi rolul ei în dezvoltarea comerţului din Ţara Românească", în
Comunicări şi articole de istorie, 1955, pp. 29-44.
1
Corneliu Tamaş, Horia Nestorescu-Bălceşti, Revoluţia de la 1821 în judeţul Vâlcea. Studiu şi documente, Bălceşti
pe Topolog, 1980, doc. 82, p. 210.
2
Ibidem, doc. 84, p. 213.
3
Sergiu Purece, „Din istoricul navigaţiei pe Olt", în Oltenia, Studii şi comunicări, Craiova, 1974, pp. 139145.
2
Ibidem, dos. 69/1842.
3
Ibidem, dos. 17/1839-1841.
2
Apostol Stan, Constantin Vlăduţ, Gheorghe Magheru, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 105.
3
Alexandru Bălintescu, Problema ţărănească în Oltenia în secolul al XIX-lea. Documente, Bucureşti, 1967, pp. 61-
63.
2
Ibidem, dos. 23/1848, f. 31.
* Magheru s-a refugiat prin Călimăneşti - Cozia - Câineni, trecând în Transilvania şi adăpostindu-se un timp, înainte
de a pleca în emigraţie între oierii din Săliştea Sibiului, care l-au ajutat cu o mare sumă de bani.
3
Ibidem, f. 3.
7
ANRDJ V lcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 40/1848-1849.
2
Cf. Corneliu Tamaş, Petre Bardaşu, Sergiu Purece, Horia Nestorescu - Bălceşti, Revoluţia de la 1848 în judeţul
Vâlcea. Studiu şi documente, Bălceşti pe Topolog, 1978, p. 158.
2
3
3
Acte şi documente, V, p. 679.
2
Ibidem, f. 73.
2
Ibidem, dos. 86/1877, f. 30, 55.
3
C. Tamaş, P. Bardaşu, S. Purece, I. Nestorescu-Bălceşti, Contribuţia judeţului Vâlcea la susţinerea războiului de
independenţă (1877-1878), Bălceşti pe Topolog, 1977, pp. VII, 67; Nicolae Andrei, Gheorghe Pârnuţă, Oltenia la
1877, Craiova, 1998, pp. 250-254.
2
Ibidem.
3
Nicolae Andrei, Gheorghe Pârnuţă, op. cit., pp. 314-318.
920
2
Situaţiunea judeţului Vâlcea pe anul 1915, prezentată Consiliului Judeţean în Sesiunea ordinară de la 15
octombrie, R mnicu V lcea, 1915, p. 92.
2
Ibidem.
2
ANRDJ Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 47/1916, ff. 10-11.
3
Sergiu Purece, „Lupta maselor populare din judeţul Vâlcea împotriva ocupaţiei germano-austro-ungare (1916-
1918)", în Studii Vâlcene, nr. 4/1980, pp. 63-68.
2
Ibidem, f. 5.
3
2
ANRDJ Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 43/1851, f. 13.
3
Ibidem, vol. II, ff. 380, 381, 385.
2
De exemplu, deja în 1864 se constată neînţelegeri între arendaşii moşiilor mănăstireşti: Călimăneşti, Marcea,
Şerbăneşti. ANRDJ Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 32/1864.
2
3
2
ANRDJ Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 116/1870, ff. 3, 14
3
A se vedea fondurile respective existente la Arhivele Naţionale. Direcţia Judeţeană Vâlcea.
3
Ibidem, dos. 19/1861, passim.
2
Ibidem, f. 164.
3
Constantin C. Mănescu, Istoricul Căilor Ferate din România, vol. I, Bucureşti, 1906, p. 96.
2
Radu Bellu, op. cit., p. 184.
3
ANRDJ V lcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 33/1899, f. 15.
2
Gheorghe Mămularu, Călimăneştiul balnear (manuscris), 1982, p. 12.
2
V. Berbece, V. Botvinic, op. cit., pp. 20, 21; Gh. Mămularu, „Aspecte din istoricul apelor minerale din
Călimăneşti", în Buridava. Studii şi materiale, 1976, pp. 107-111.
3
Grigore Uriţescu, „Mănăstirea Turnu", în Mitropolia Olteniei, an XIX, nr. 3-4, Craiova, 1967, p. 207.
2
Nicolae Daneş, Elena Daneş, Ghiţă Procopie, „Populaţia şi aşezările urbane din judeţul Vâlcea. Istoric, evoluţie",
în Studii Vâlcene, s.n., nr. III (X), R mnicu V lcea, 2006, p. 89.
2
Gheorghe Brătescu, „«Călătoria medicală» la Bucureşti a doctorului J. Caillat (1845-1848)", în Viaţa Medicală,
vol. XVIII, nr.7/1971, aprilie 1971, p. 334.
3
Gheorghe Mămularu, George Mămularu, Din trecutul Mănăstirii Cozia, Fundaţia Culturală Gheorghe Marin
Speteanu, Bucureşti, 2004, p. 101.
2
Călimăneşti - Căciulata. Izvoare de sănătate. 125 de ani, p. 11.
3
ANRDJ Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 125/1867; Petre Purcărescu, „Personalitatea prinţului
Carol I în documente vâlcene", în Studii Vâlcene, s.n., I (VIII), 2003, pp. 103-109.
2
ANRDJ Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 1/1865, ff. 367-369.
3
Ibidem.
2
Ibidem, f. 29.
3
Ibidem, dos. 1/1865, f. 367.
2
Ibidem, f. 120.
3
Ibidem.
2
Sergiu Purece, „Grigore Cobălcescu la Călimăneşti", în Orizont, an IV, nr. 812 din 13 iunie 1971.
3
Ibidem.
2
Ibidem, dos. 44/1902, f. 11-12.
2
Ibidem, p. 23.
2
Ibidem, f. 9.
3
Ibidem, dos. 33/1907, f. 327.
3
Se pare că în vila lui din Călimăneşti, Partenie Cozma s-a înt lnit şi a avut discuţii cu alţi fruntaşi ardeleni fugiţi în
România o dată cu declanşarea primului război mondial şi care, în Ţară, au făcut o intensă propagandă pentru
intrarea României în război: O. Goga, Oct. C. Tăslăuanu, dr. V. Lucaciu.
7
"Gazeta Vâlcei", 6 mai 1912.
3
Ibidem, dos. 21/1906, f. 33, 35.
3
O acţiune avea valoarea de 200 de lei, fiind emise, la constituirea societăţii, 25.000 de acţiuni.
2
Ibidem.
2
3
Ibidem, dos. 78/1876, ff. 18, 19.
3
Ibidem, vol. IV.
4
Ibidem, vol. III, f. 484.
2
Ibidem, dos. 21/1906, f. 23.
3
Ibidem, dos. 48/1907, f. 11.
2
Ibidem, f. 81, 83.
7
Ibidem, dos. 33/1907, f. 331; dos. 55/1909, f. 49.
2
Ibidem, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 48/1907, f. 11-12.
3
Ibidem, dos. 129/1909, ff. 8-11.
2
Ibidem, dos. 129/1909, f. 27, 53.
921
2
ANIC, fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. 3396/840, f. 63-64.
3
Ibidem, dos. 2703/841, f. 47.
2
Vezi Dumitru Andronie, Dumitru Garoafă, Ionela Niţu, Ion Soare, Un secol de învăţământ. Revizoratul şcolar
Vâlcea (1857-1950), Editura Adriano, R mnicu V lcea, 2001, p. 19.
3
ANRDJ Vâlcea, fond Revizoratul şcolar Vâlcea, dos. 3/1865, f. 10.
3
3
Gh. Dumitraşcu, Haretismul în actualitate, vol. II, Haretismul în cultura românească (judeţul Vâlcea), R mnicu V
lcea, 2008, p. 348.
2
3
Ibidem, dos. 19/1902, vol. I.
2
Ibidem, dos. 19/1902, vol. I, ff. 116-117.
3
Ibidem, dos. 26/1906, f. 70.
7
ANRDJ Vâlcea, fond Revizoratul şcolar Vâlcea, dos. 6/1902.
2
Ibidem, fond Revizoratul şcolar Vâlcea, dos. 18/1905, f. 6.
3
Ibidem, dos. 8/1909, ff. 23, 34.
2
Ibidem, fond Revizoratul şcolar Vâlcea, dos. 8/1909, ff. 59, 75, 76.
3
Gh. Dumitraşcu, op. cit., pp. 305-309.
2
2
„Documente", în B.O.R., anul LXXIX, 11-12, 1961, Bucureşti, pp. 1018-1019.
3
Arhimandrit Gamaliil Vaida, Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea Voievod cel Mare, ediţia a III-a, Ed. Episcopiei
Râmnicului şi Argeşului, Râmnicu Vâlcea, 1986.
2
Dumitru Bălaşa, „Mircea cel Bătrân şi ctitoriile sale de la Călimăneşti", în Studiiv vâlcene, anul V, 1972, pp. 37-55.
3
Mihai Vlasie, Drumuri spre mânăstiri, p. 186.
2
Grigorie Uriţescu, „Mănăstirea Turnu", înM.O. anul XIX, nr. 3-4, 1967, p. 221.
3
Ion Donat, „Numărul şi valoarea documentelor provenite din mânăstirile Olteniei", în M.O., an XXII, nr. 78, 1970,
p. 893.
4
Nicolae Stoicescu, „Regimul fiscal al preoţilor din Ţara Românească până la Regulamentul Organic", în B.O.R.,
anul LXXXIX, nr. 3-4, 1971, p. 344. '
2
V. Berbece, V. Botvinic, Călimăneşti-Căciulata, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1978, p. 18; G.D. Iscru, Revoluţia
din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1982, p. 12.
4
Pr. V. Tamaş, „Activitatea clerului vâlcean în timpul revoluţiei din 1848", în M.O., anul XXX, 4-6, 1978, pp. 372-
373.
2
George Potra, „Popa Radu Şapcă din Celei (1795-1876)", înM.O, anul XVIII, 1970, 7-8, p. 915.
3
Arhiva Episcopiei R mnicului. Noul Severin, fond Mânăstirea Cozia, Pachet IX, 1863, dos. nr. 4.
2
Mircea Teleguţ, „Mânăstirile din Oltenia văzute de un pictor francez - Auguste Lancelot. Călătoria de la Paris la
Bucureşti, 1866", înM.O., anul XVIII, 1966, 7-8, p. 632.
3
Episcop vicar Gherasim Piteşteanul, „Slujitori bisericeşti din Eparhia Râmnicuui şi Argeşului în timpul ocupaţiei
străine, 1916-1918", înM.O., anul XXX, 10-12, Craiova, 1978 pp. 761-763.
2
Ibidem, dos. 5/1919, adresa din 09 06 1919, nr. 53 din 17 07 1919.
3
Ibidem, dos. 61/1918, circulara nr. 14478 din data de 14 12 1918.
2
Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Ed. Academiei, Bucureşti, 1971, p. 167.
3
Ibidem, p. 166.
2
George Pomeneşte, „Biserica din Oltenia sub stăpânirea austriacă", în Studii vâlcene, serie nouă, II (IX), R mnicu
V lcea, 2006, pp. 307-308.
3
Al. A.Vasilescu, „Descrierea şi proiectele de fortificaţie a mănăstirilor Olteniei din 1731", în A.O.., an VII, 1928,
pp. 252-253.
3
Ibidem, doc. 129, p. 242.
2
Ibidem, doc. 623 din 17 10 1768.
3
Corneliu Tamaş, Ion Constantin Vasile, op.cit, doc. 389, pp. 84-85; doc. 129, p. 97; doc. 323, p. 97.
3
ANRDJ Vâlcea, fond Tribunalul Judeţean Vâlcea. Hotărnicia/Vâlcea, dos. 194/1853-1874.
1
Arhiva Episcopiei Râmnicuui. Noul Severin, Protoieria Loviştei, fond Parohia Călimăneşti, Pachet I, 18921902,
dos. 122.
2
Ibidem, Pachet I, dosar 121, 11 file.
3
Arhiva Episcopiei Râmnicuui. Noul Severin, Protoieria Loviştei, fond Parohia Călimăneşti, Pachet I, dosar
inv.1894-1901, Registru de intrare-ieşire, adresa nr.3 din 20 aprilie 1895, respectiv adresa nr. 6 din 01.04. 1897.
4
Gherasim Cristea Piteşteanul, Războiul de Independenţă în documentele Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, Ed.
Sfintei Episcopii a R mnicului, R mnicu V lcea, 1977, p. 15.
5
Meletie Răuţiu, op. cit., p. 4; Dumitru Dumitrescu, op. cit., p. 12.
2
Gheorghe Mămularu, Din trecutul mănăstirii Cozia, Ed. Fundaţiei „Gheorghe Marin Speteanu", Bucureşti, 2004,
p. 92.
3
Arhimandrit Gamaliil Vaida, „Mânăstirea Cozia între anii 1916-1918 în lumina documentelor vremii", în M.O.,
anul XXX, 10-12, 1978, p. 793.
3
Ibidem, Pachet II, dos. 34/1903-1904.
922
3
Ibidem.
2
Ibidem, Pachet III, dos. 44 şi 47/1912.
3
Fenia Driva, op. cit., p. 13.
2
Arhiva Episcopiei Râmnicuui.Noul Severin, Protoieria Loviştei, fond Parohia Călimăneşti, Pachet II, dos. 35,
adresă din 26.09.1910.
3
Ibidem, Pachet III, dos. 47/1912.
4
Ibidem, Pachet VII, dos. 103/1928.
2
Ibidem, Pachet VI, dos. 78/1924.
3
Ibidem, Pachet VII, 1928, dos. 103/1928.
2
Ibidem, Pachet VII, dos. 103/1928.
2
Ibidem, Pachet XII, dos. 192/1943.
3
Ibidem, adresa nr. 1758 din august 1943.
2
Valeriu Puşcariu, "Turismul şi propaganda economică", în Enciclopedia României, IV. Economia naţională.
Circulaţie, distribuţie şi consum, Bucureşti, 1943, pp. 220-221. În 1926 ONT (Organizaţia Naţională de Turism)
avea înregistrate 208 staţiuni balneo-climaterice, dar activitatea era foarte redusă şi dezorganizată în majoritatea lor.
Ibidem.
2
Ibidem, fond Primăria Jiblea, dos.1/1922, nepaginat, nota nr.557, 3 iulie 1922, a Primăriei Jiblea către administraţia
plăşii cu acelaşi nume.
7
Ibidem, vol.I, p. LXXVIII.
3
Ibidem, pp. 251, 275.
7
Ibidem, dos. 10/1944, f. 76.
2
Valeriu Puşcariu, op. cit, p. 268.
3
ANRDJ Vâlcea, fond Oficiul Local de Cură şi Turism Călimăneşti, dos. 5,/1938, f. 8.
2
Emil Ţeposu, Apa de Căciulata şi efectele sale terapeutice, s.l. ăSibiuş, s.a. ă1932ş, p. 2.
3
Vezi Fenia Driva, Călimăneşti şi oamenii săi. Dicţionar, Ed. Offsetcolor, R mnicu V lcea, 2006, s.v.
2
Ibidem, p. 212.
2
Vezi întreaga prezentare a problemei în Emilian Bold, De la Versailles la Lausanne (1919-1932). Activitatea
diplomaţiei româneşti în problema reparaţiilor de război (Contribuţii), Ed. Junimea, Iaşi, 1976, pp. 24-28, 80-87, 98-
107.
3
ANRDJ Vâlcea, fond Societatea „Govora-Călimăneşti", dos. 62, f. 138.
2
Emil Ţeposu, Apa de Căciulata şi efectele sale terapeutice, Sibiu, 1938, p.3; Emil Ţeposu, Val. Puşcariu, op. cit.,
p. 215.
3
Emil Ţeposu, Val. Puşcariu, op. cit., p. 216.
2
Ibidem, dos. 62, f. 112.
3
Ibidem, dos. 36, f. 65; fond Oficiul Local de Cură şi Turism Călimăneşti, dos. 2/1936, f. 1v.
8
Darea de seamă din 26 martie 1938, Bucureşti, 1924, p.15; Darea de seamă din 16 martie 1934, Bucureşti, 1944, p.
15.
2
ANRDJ Vâlcea, fond Societatea „Govora-Călimăneşti", dos. 2, f. 99.
3
Ibidem, dos.36, f. 114; Dare de seamă din 21 martie 1927, Bucureşti, 1927, p. 9.
7
Dare de seamă din 29 martie 1924, Bucureşti, 1924, p. 17; Dare de seamă din 23 martie 1935, Bucureşti, 1935, p.
15; Dare de seamă din 26 martie 1938, Bucureşti, 1938, p. 15.
8
Dare de seamă din 29 martie 1924, Bucureşti, 1924, p. 9; ANRDJ Vâlcea, fond Societatea "Govora- Călimăneşti",
dos. 62, f. 160.
2
Ibidem, dos. 7/1935, f. 73 v.
3
2
3
Ibidem, ff. 64, 94, 106.
4
Ibidem, f.. 57.
2
Ibidem, fond Oficiul Local de Cură şi Turism Călimăneşti, dos. 2/1936, ff. 1-12.
3
Ibidem, f. 107.
8
Ibidem, dos. 3/1937, f. 42.
2
Ibidem, f. 99.
3
Ibidem, dos. 5, 1938, ff. 158, 162.
2
ANRDJ Vâlcea, fond Detaşamentul de Poliţie Călimăneşti, dos. 187/1941, f. 51.
2
Ibidem, ff. 38-38v.
3
Ibidem, dos. 4/1938, f. 77.
7
Ibidem, fond Primăria Jiblea, dos. 1/1925, nepaginat, Tabel cu agricultorii din Jiblea şi suprafeţele deţinute.
8
Ibidem,dos. 1/1922,
nepaginat, adresa nr.494-18 iunie 1922, Primăria Jiblea către administraţia plasei Oltul
de Sus.
2
Ibidem, fond Primăria Jiblea, dos. 1/1925, nepaginat, Tabel cu agricultorii din Jiblea şi suprafeţele deţinute în 1925.
3
Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, vol.VI, Bucureşti, 1938, p. 561.
7
Ibidem, fond Detaşamentul de Poliţie Călimăneşti, dos. 127/1939, ff. 82, 86.
923
3
Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, vol.VT, Bucureşti, 1938, pp.561562.
2
Ibidem, fond Primăria Jiblea, dos. 2/1920, nepaginat, Statistica industrială din 1920 şi Tabela industriaşilor pe
1928; dos. 2/1928, nepaginat, Statistica pe anul 1927.
3
Ibidem, dos. 4/1928, nepaginat, Proces-verbal al şedinţei consiliul comunal Jiblea din 29.VII.1928.
7
Ibidem, dos.3/1924, f. 31; dos. 2, 1926, f. 66.
2
2
7
ANRDJ Vâlcea, fond Primăria Jiblea, dos. 2/1928, nepaginat, Statistica pe anul 1927.
2
Documente privind problema ţărănească din Oltenia în primele două decenii ale veacului al XX-lea, vol.II,
întocmit de Luchian Deaconu, Vlad Osiac, Ileana Petrescu, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970, p. 281.
3
Cuvântul Românesc, R mnicu V lcea, anul III, nr. 3, septembrie 1922, p. 281.
7
Ibidem, fond Primăria Jiblea, dos. 2/1928, nepaginat, Statistica pe anul 1927.
8
Ibidem.
2
Ibidem, f. 107.
3
Ibidem, fond Detaşamentul de Poliţie Călimăneşti, dos. 38/1935, f. 16, dos. 108/1938, ff. 79-80.
7
2
Ibidem, ff. 2-3.
3
2
ANRDJ Vâlcea, fond Primăria Călimăneşti, dos. 7/1941, ff 8-12.
3
. D.R.Săgeată, op.cit., p. 45.
1
Ibidem, ff. 1-1v, 2, 7, 9, 35; Fenia Driva, Călimăneşti-Căciulata-Cozia. Un altfel de ghid, Ed.Conphys, R mnicu-V
lcea, 2002, p. 55.
2
ANRDJ Vâlcea, fond Primăria Călimăneşti, dos. 1/1923, f. 34.
3
Ibidem, dos. 1/1939, f. 44v, dos.5/1940, f. 18.
4
Ibidem, dos. 1/1939, f. 45, dos. 17/1940, ff. 284-286.
5
Ibidem, dos.3/1924, passim, dos. 2/1928, ff. 2, 6, 8, 41, 58.
6
Ibidem, dos.3/1936, f. 12.
7
Ibidem, ff. 2, 16, 110, dos.3/1938, ff. 40, 76, dos. 3/1936, f. 5.
2
Ibidem, dos. 10/1940, ff. 2-3.
7
Ibidem, dos. 4/1927, ff. 58, 70.
8
2
Ibidem, fond Primăria Călimăneşti, dos. 18/1943, f. 74
7
Ibidem, fond Oficiul Local de Cură şi Turism, Călimăneşti, dos. 3/1937, ff. 51, 66, 103, dos. 5/1938, f. 96;
fond Societatea "Govora-Călimăneşti", dos. 62, ff. 164, 169.
8
2
3
Ibidem
7
ANRDJ Vâlcea, fond Oficiul Local de Cură şi Turism, dos. 4/1938, f. 93, fond Primăria Călimăneşti, dos. 3/1939,
f. 11.
8
Ibidem, fond Primăria Călimăneşti, dos. 3/1939, f. 11 v.
2
Ibidem, fond Primăria Călimăneşti, dos. 20/1940, f. 17; fond Societatea "Govora-Călimăneşti", dos. 62, f. 161.
3
Ibidem, fond Societatea „Govora-Călimăneşti", dos. 62, f. 166.
2
3
Recensământul general al populaţiei României din 29 decembre 1939, vol. VI, Bucureşti, 1938, p. 562.
2
Vezi Aspecte din viaţa economică, socială şi politică a judeţului Vâlcea în perioada 1918-1940. Coord: Ion M.
Ciucă, Ed. Kitcom, Drăgăşani, 2006; Sorin Oane, "Schiţa partidelor şi doctrinelor politice din judeţul Vâlcea în
perioada interbelică", în Studii vâlcene, Râmnicu Vâlcea, Serie nouă, I (VIII), 2003, pp. 142-188
ş.a.
7
ANRDJ Vâlcea, fond Detaşamentul de Poliţie Călimăneşti, dos. 109/1938, ff. 740-741.
8
Ibidem, dos. 28, 1934, f. 35.
2
ADRDJ Vâlcea, fond Detaşamentul de Poliţie Călimăneşti, dos. 109/1938, ff. 740-741.
3
Ibidem, f. 54.
3
7
Ibidem, ff. 498-498 v.
8
Ibidem, f. 517.
2
3
Fenia Driva, Călimăneşti-Căciulata-Cozia. Un altfel de ghid, Ed. Conphys, R mnicu V lcea, 2002, p. 43.
7
Îndrumarea Vâlcei, anul XIII, 1940, nr. 140, p. 2.
8
ANRDJ V lcea, fond Primăria Călimăneşti, dos. 20/1940, f. 1.
3
Ibidem, fond Primăria Jiblea, dos. 1/1922, nepaginat, adresa Plasei Oltul de Sus nr. 739, 9 iunie 1922 către Primăria
Jiblea şi adresa nr. 742 din 20 iunie 1922.
7
Ibidem,dos. 4/1925, nepaginat, adresa Şcolii de Meserii din Brezoi către Primăria Jiblea, la 22 ianuarie 1925.
924
2
învăţătorul, R mnicu V lcea, anul II, nr. 2, noiembrie 1926, pp. 3-4; anul III, nr. 4 şi 5, ianuarie şi februarie 1927,
pp. 5-6.
3
Ibidem, anul III, nr. 8, mai-iunie 1927, p.3; anul VI, nr. 1, 15 ianuarie 1939, p. 4.
7
Ibidem, anul XI, nr. 4, 1938, p. 476; anul XII, nr. 1, ianuarie 1939, p. 1.
2
Îndrumarea Vâlcei, R mnicu V lcea, anul V, nr. 88, 1-15 august 1939, p. 4.
3
ANRDJ Vâlcea, fond Detaşamentul de Poliţie Călimăneşti, dos. 187/1941, f. 126, 129.
7
Ibidem, ff. 61, 119.
8
Ibidem, f. 108.
3
Ibidem, anul V, nr. 87, 16-31 iulie 1931, p. 2.
2
Ibidem , p. 16.
3
ANRDJ Vâlcea, fond Primăria Călimăneşti, dos. 5/1944, ff. 9-10.
2
Ibidem, pp. 370-371.
3
2
Ibidem; Fenia Driva, Călimăneşti şi oamenii săi, p. 103.
3
ANRDJ Vâlcea, fond Detaşamentul de Poliţie Călimăneşti, dos. 130/1939, f. 62.
7
Ibidem, fond Legiunea de jandarmi V lcea, dos. 12/1940, f. 50.
2
Ibidem, dos. 17/1940, f. 27.
3
Ibidem.
7
Ibidem, fond Primăria Călimăneşti, dos. 5/1940, f. 187 v.
2
Ibidem, dos. 11/1941, ff. 2, 8.
3
Ibidem, f. 56.
2
V. Berbece, V. Botvinic, Călimăneşti- Căciulata, ed. a II-a, Ed. Sport- Turism, Bucureşti, 1978, p. 22.
6
Ibidem, f. 10.
7
Ibidem,ff. 8-9.
8
Ibidem, dos. 2/1944, ff. 45-46.
3
7
8
3
Ibidem, dos. 1/1940, ff. 15-46.
2
Ibidem, f. 61 v.
7
2
Ibidem, dos. 15/1943, f. 13.
3
Ibidem, f. 100.
3
Ibidem, dos. 15/1943, ff. 12, 17, 22.
2
ANRDJ Vâlcea, fond Primăria Călimăneşti, dos. 17/1940, ff. 283-284.
7
Ibidem, dos. 1/1944, f. 157.
2
Ibidem, ff. 62-63.
7
Ibidem, f. 89.
2
Ibidem, dos. 5, 1944, f. 130v.
3
7
Ibidem, fond Societatea „Govora- Călimăneşti", dos. 57, f. 5.
2
Ibidem, fond Detaşamentul de Poliţie Călimăneşti, dos. 163/1941, ff. 372- 374.
3
Ibidem, dos. 138, 1940, nepaginat, tabele cu rechiziţii.
7
2
Ibidem, fond Primăria Călimăneşti, dos. 5/1944, ff. 6, 23, 174.
3
Ibidem, ff. 72, 76, dos. 5/1944, f. 128.
2
7
8
Ibidem, f. 28.
2
Ilarion Ţiu, Mişcarea legionară după Corneliu Codreanu, vol. I, Dictatura regală (februarie 1938- septembrie
1940). Mecanismele schimbului de generaţie, Ed. Vremea, Bucureşti, 2007, p. 210.
3
Ibidem, dos. 226/1942, f. 23.
7
Fenia Driva, Călimăneşti-Căciulata- Cozia..., pp. 20, 22.
8
2
Ibidem, dos. 3/1941, f. 18.
3
Ibidem, dos. 15/1943, f. 12, 22.
3
Ibidem, dos. 1, 1941, f. 195.
2
Sorin Oane, Istoria Judeţului Vâlcea 1948-1965. Un studiu de caz, R mnicu V lcea, Ed. Conphys, 2007, pp. 179,
180.
3
Ibidem, pp. 180, 181.
2
3
Gheorghe Mămularu, „Nae Zamfirescu, un mare dascăl şi om de cultură al Călimăneştiului", în Cozia - info, anul
II, nr. 105, 6-12 august 2007, p. 8.
925
4
ANRDJ Vâlcea, fond Secţia de Jandarmi Jiblea, dos. 6/1946, f. 75.
3
Sorin Oane, op. cit., p. 71.
2
Ibidem, f. 20.
7
Ibidem, ff. 17, 20.
2
Ibidem, dos. 11/1948, f. 142.
3
Ibidem, ff. 144, 161.
7
8
ANRDJ V lcea, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 2/1949, f. 94.
2
Ibidem, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 7/1951, ff. 6-12, f. 237; Ibidem, fond Comitetul Regional P.M.R
V lcea, dos. 5/1951, f. 165.
3
Ibidem, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 6/1950, f. 1.
7
Ibidem, ff. 59-80
1
Ibidem, dos. 1/1954, f. 165.
2
Ibidem, dos. 2/1954, f. 1.
3
Ibidem, dos. 4/1952, f. 24.
7
2
3
Ibidem, dos. 2/1953, f. 5.
3
Ibidem, f. 23.
3
Ibidem, fond Primăria comunei Jiblea, dos. 5/1948, nepaginat.
2
Ibidem, f. 9.
3
Ibidem, f. 10.
7
Ibidem, f. 71.
3
Ibidem, dos. 15/1948, f. 27.
2
Ibidem, dos. 7/1950, f. 1.
3
2
Ibidem, f. 225.
3
7
Ibidem,dos. 7/1951, f. 237.
2
Ibidem, dos. 2/1951, ff. 16, 45.
2
Ibidem, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 9/1951, f. 28.
2
Ibidem, ff. 235-236.
3
2
Ibidem, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 1/1952, f. 3; dos. 5/1953, ff. 3, 8, 10.
3
Ibidem, dos. 1/1952, f. 108.
2
Ibidem, dos. 3/1953, f. 57.
2
Ibidem, dos. 1/1952, f. 59.
3
Ibidem, dos. 4/1954, f. 1.
2
Ibidem, dos. 10/1955, f. 2.
3
Ibidem, ff. 3, 4, 5.
7
Ibidem, f. 257.
2
Ibidem, dos. 4/1957, f. 45.
3
Ibidem, dos. 1/1952, f. 163.
7
Ibidem, f. 118.
2
Iată un exemplu practicat în acei ani: Comitetul Provizoriu al judeţului Vâlcea, Secţia Silvică către Comitetul
Provizoriu al oraşului Călimăneşti, 5 iulie 1949: „Ministerul Silviculturii, având o casă de odihnă la Cozia, a hotărât
să trimită aici în 2 serii copiii sindicaliştilor ministerului. In fiecare serie, urmează a veni câte 64 de copii iar pentru
aprovizionarea acestora, rugăm a ne aproba procurarea următoarelor cantităţi de alimente raţionalizate zilnic pentru
fiecare: lapte 400g, carne 150g, ulei 40g, zahăr 50g, pâine 350 g, orez 50g, cartofi 250g, zarzavat 450g, marmeladă
30g, griş 30g, brânză 50g, unt 30g, fructe 150 g, ouă 1 buc. Totodată, săptămânal, pentru fiecare copil este necesar a
se procura săpun Cheia 1 buc şi săpun rufe 1/2kg" (ANRDJ Vâlcea, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos.
4/1949, 7/1949, f. 45).
3
ANRDJ Vâlcea, fond Primăria Jiblea, dos. 6/1946-1947, nenumerotat.
3
ANRDJ Vâlcea, fond Banca Populară Călimăneşti, dos. 3/1948, nenumerotat.
7
Ibidem, f. 22.
8
Ibidem, ff. 24-26.
2
Ibidem, f. 31.
2
Ibidem, f. 8-9.
3
Ibidem, f. 37.
7
Ibidem, f. 3.
2
Ibidem, dos. 16/1948, f. 66.
3
Ibidem, dos. 14/1948, f. 47.
7
Ibidem, dos. 10/1949, f. 32.
8
Ibidem, dos. 4/1949, vol. I, f. 208.
926
2
2
3
Ibidem, dos. 8/1954, ff. 2-3.
2
3
Ibidem, f. 36.
4
Ibidem, f. 42.
7
2
ANRDJ Vâlcea, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 1/1955, ff. 31, 32.
1
Ibidem, dos. 2/1953, f. 26.
2
Ibidem, f. 26-27.
3
4
Ibidem, dos. 8/1954, f. 65.
2
3
Ibidem, fond Banca Populară Călimăneşti, dos. 6/1948, nenumerotat.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
3
Ibidem, dos. 8/1954, f. 14.
2
Ibidem, f. 423.
3
Ibidem, f. 424.
2
Ibidem, f. 9.
3
Ibidem, ff. 11, 12, 14.
2
Ibidem, f. 39.
3
Ibidem, ff. 15, 33.
7
Ibidem, f. 41.
8
Ibidem, f. 47.
3
Ibidem, f. 1.
7
Ibidem, f. 26.
2
Ibidem, dos. 5/1956, ff. 14-16.
3
Ibidem, f. 34.
2
ANRDJ Vâlcea, fond Primăria oraşului Călimăneşti, dos. 7/1956, ff. 1-6.
3
Ibidem, f. 19.
2
3
Ibidem, f. 204.
2
Informaţie Fenia Driva.
3
2
3
Ibidem, f. 196-197.
2
Ibidem, dos. 1/1955, f. 159.
3
Ibidem, f. 195.
7
Informaţiile din acest subcapitol au fost preluate din lucrarea Gheorghe Lazăr, Grup Şcolar Economic,
Administrativ şi de Servicii. Repere în timp 1961-1972-2002, Călimăneşti, 2002. Mulţumim şi pe această cale
domnului prof. Gheorghe Lazăr.
2
Gheorghe Mămularu, „Nae Zamfirescu, un mare dascăl şi om de cultură al Călimăneştiului", p. 8.
2
Ibidem, fond Banca Populară Călimăneşti, dos. 6/1948, nenumerotat..
2
Ibidem, f. 77.
3
Ibidem dos. 5/1956, f. 61.
2
Paul Diaconescu, N. Popescu-Bogdăneşti, Tovarăşul Nicolae Ceauşescu în zonele sinistrate şi ameninţate de
inundaţii, din judeţele Brăila şi Galaţi, în „Scânteia", din 14 mai 1970, p.2. Mobilizarea propagandistică a unor
importanţi exponenţi ai literaturii române, ai presei de partid, tot ca un semnal de solidaritate cu liderul unic s-a
derulat, în cadrele specifice, trasate de maşinăria propagandei. Astfel ideea reclădirii României revenea în ample
reportaje av ndu-i ca semnatari pe Ion Pavelescu, Geo Bogza, Mihai Creangă, Ioan Grigorescu, Aurel Pop. Poetul
Mircea Dinescu scria şi el, cu acest prilej, câteva versuri ce induceau solidaritatea eroilor comunişti: „Nici apele
străine n-or trece peste dig/Chiar de-o să fie noapte, chiar de-o să fie frig" în volumul Invocaţie nimănui, Bucureşti,
1970, p. 45.
3
Ibidem, p. 42.
2
Ibidem, f. 9.
3
Ibidem, f. 70.
2
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem, f. 33.
2
Ibidem, f. 36.
3
Ibidem.
2
Ibidem, f. 72.
2
Ibidem, f. 60.
927
3
Ibidem.
2
Ibidem.
2
Ibidem, f. 158.
3
Ibidem, f. 160.
2
Ibidem, ff.69-74.
2
3
Ibidem, f. 31.
2
Ibidem.
5
Ibidem, f. 55.
2
Ibidem.
3
Ibidem, dos. 41, 1981-1982, ff. 7-8.
3
Ibidem, ff. 63-64.
2
Ibidem, dos. 40, 1984, ff. 8-10.
2
Ibidem, ff. 96-98.
2
Programul P.C.R., Ed. Politică, Bucureşti, 1975, p. 94.
1
Ibidem, f. 236.
2
Ibidem.
3
Ibidem, ff. 89-90.
2
2
Ibidem, f. 143.
2
Ibidem, ff. 88-89.
3
Ibidem, ff. 25-27.
2
Gheorghe Mămularu, "Călimăneşti-Căciulata în a doua jumătate a secolului al XX-lea", în Pagini medicale
bârlădene, anul VIII, mai-iunie 2005, p. 23.
3
V. Berbece, V. Botvinic, Călimăneşti - Căciulata. Mic îndreptar turistic, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978.
2
Gheorghe Mămularu, op. cit., p. 23.
3
V. Berbece, V. Botvinic, op. cit., p. 26.
2
Costin Ştefănescu, Staţiuni balneoclimaterice din România, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1967, p. 60.
3
V. Berbece, V. Botvinic, Călimăneşti-Căciulata, Ediţia 1-a, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1973, pp. 38-39.
3
Ibidem, f. 241.
1
Ibidem, f. 243.
2
Ibidem, f. 213.
3
Ibidem.
2
Ibidem, f. 20.
3
Ibidem, f. 49.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
2
3
Ibidem, dos. 35/1973-1976, f. 7.
4
Ibidem, ff. 262.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
2
Ibidem, ff. 74-75.
3
Ibidem.
2
Ibidem, f. 11.
3
Ibidem, f. 1.
2
Ibidem.
3
ANRDJ Vâlcea, fond Comitetul Orăşenesc PCR Călimăneşti, dos. nr. 35/1982, ff. 174-176.
2
Ibidem, f.5.
2
„Şoimii Patriei" a fost o organizaţie comunistă a copiilor preşcolari şi şcolari, în vârstă de patru-şapte ani, înfiinţată
în 1976. Avea menirea de a contribui la „educarea moral-civică a copiilor, în spiritul umanismului, al dragostei şi
respectului faţă de patrie şi popor, faţă de Partidul Comunist Român. Organizaţia politică „Şoimii Patriei" a fost
creaţia originală a lui Nicolae Ceauşescu, care reuşea astfel, prin înfiinţarea unei noi organizaţii de masă, să-i
înregimenteze şi pe copiii de vârstă preşcolară şi şcolară mică. în nicio ţară a lagărului socialist european nu exista o
astfel de structură. Şoimii urmau să contribuie şi ei la construcţia "societăţii socialiste multilateral dezvoltate" şi la
întărirea cultului personalităţii. Organizaţia îşi desfăşura întreaga activitate sub conducerea PCR, iar sarcina
îndrumării activităţii ei revenea Organizaţiei Pionierilor. A fost singura organizaţie de acest fel din ţările blocului
socialist. în cartea Educaţia comunistă, patriotică, revoluţionară a şoimilor patriei, volum editat de C.N.O.P. în
1985, sunt trasate sarcinile politico-educative pentru educatorii Şoimilor Patriei: cunoaşterea Drapelului PCR,
recunoaşterea portretului tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi al tovarăşei Elena Ceauşescu, informarea copiilor asupra
înaltelor funcţii pe care le îndeplinesc pe linie de partid şi de stat, prezentarea unor aspecte semnificative din
copilărie şi adolescenţă, a principalelor momente din activitatea revoluţionară din trecut şi din ultimele decenii.
3
Ibidem, f. 13.
2
Ibidem, f. 262.
928
3
Ibidem.
1
Ibidem, dosar 12/1989, ff. 23-25.
2
Ibidem.
3
2
3
Ibidem.
1
Tezele..., p.46.
2
A.N.R.D.J.Vâlcea, Fond U.T.C. Vâlcea, Comitetul Orăşenesc Călimăneşti, dos. 82/1970, ff. 143-144.
3
Ibidem, dos. 12, 1968, f. 15.
2
Ibidem, f. 75.
1
Ibidem, f. 33.
2
Ibidem, f. 78.
2
Ibidem.
2
Ibidem, ff. 33-35.
2
Ibidem, f. 48.
3
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem, dos. 1, 1979, ff.50-52.
2
Ibidem, dos. 6, 1982-1983, ff. 33-35.
3
Ibidem,dos. 21, 1983-1984, ff. 18-21.
2
Ibidem, dos. 12, 1981-1985, ff. 16-17.
3
Ibidem, f. 17.
2
A.N.R. D.J. Vâlcea, fond Uniunea Generală a Sindicatelor din România, dos. 24/1968, f. 19.
3
Ibidem ff. 20-21.
2
Ibidem, ff. 14-16.
3
Ibidem, ff. 44-45.
3
Ibidem.
2
Ibidem, ff. 92-95.
3
Ibidem, f.93.
2
Ibidem, f. 93.
3
Ibidem, f. 94.
2
Ibidem, în „Orizont", nr. 14 din 24 iunie 1968, p. 2.
3
Opinia clienţilor - sever control de calitate, în „Orizont", nr. 14 din 13 februarie 1969, p. 2.
2
Insuficienţa parcului auto, singura problemă?, în „Orizont", nr. 123 din 21 martie 1969, p. 2.
3
Cuvântul tovarăşului Dumitru Coliu la lucrările Plenarei Comitetului de Partid al judeţului Vâlcea, în „Orizont",
nr. 121 din 19 martie 1969, p. 2.
2
Viaţa culturală a unei staţiuni3 în „Orizont", 6 iulie 1979, p. 6.
2
Ibidem.
3
„Orizont", 1 iunie 1979.
1
„Orizont", 11 iulie 1980, p. 2.
3
Seminarul internaţional pe teme medicale şi demografice de la Călimăneşti, în „Orizont", 23 septembrie 1983.
2
„Orizont", 21 decembrie 1984.
3
In oglinda cupidităţii. Noi file la dosarul vilei Maria din Călimăneşti, în „Orizont", 1 iunie 1979.
2
Ibidem, nenumerotat.
2
Ibidem.
2
Primul test electoral din istoria post comunistă a Rom niei a fost reprezentat de alegerile generale din 20 mai 1990,
care s-a desfăşurat pe baza decretului CPUN nr. 92 din 14 martie 1990, privind alegerea Parlamentului şi a
Preşedintelui Rom niei. Decretul stabilea că Parlamentul va fi ales prin vot proporţional, pe liste de partid, fără
existenţa unui prag electoral. Astfel a fost posibilă intrarea în Parlament a nu mai puţin de 27 de formaţiuni politice
la Camera Deputaţilor (între care 11 aparţinând unor minorităţi naţionale) şi 7 la Senat.
3
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem, f. 1.
2
Ibidem, f. 90.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
3
Ibidem, f. 70.
2
Ibidem.
2
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
2
3
5
929
2
Ibidem.
3
Ibidem.
3
Ibidem.
3
Ibidem.
2
3
2
3
Un fapt interesant este acela că autorităţile condamnă repetat, interesul exclusiv pentru profit al întreprinzătorilor
şi carenţele vizibile ale calităţii serviciilor sau bunurilor oferite de aceştia.
4
Gheorghe Barbu, Problemele referitoare la evoluţia nevoilor de consum ale populaţiei din România în „Calitatea
vieţii", anul II, nr. 2, 1991, pp. 26-35. Analiza lui Gheorghe Barbu este una importantă la nivelul
2
Ibidem, f. 8.
2
3
Ibidem.
3
Apele geotermale reprezintă o sursă importantă de încălzire, care nu fusese pusă în valoare, la adevărata ei
dimensiune.
3
Ibidem, f. 12.
2
Ibidem, ff.4-6.
3
Ibidem, ff. 9-10.
2
Liviu Cernăianu, Lascăr Stancu, România: calendarul manifestărilor folclorice, Bucureşti, Editura pentru Turism,
1974, p. 201.
2
A se vedea prevederile H.G. nr. 221/1995, ce reglementa utilizarea resurselor minerale în scop turistic şi al
sănătăţii publice.
3
4
Date oferite de Primăria Călimăneşti.
2
***, Dicţionar enciclopedic român, vol. I (A-C), Editura Politică, Bucureşti, 1962, p. 154.
3
Ibidem, p. 6.
3
Ibidem, p. 15.
2
Ibidem, p. 298.
2
Informator Sinca Vasile, n. 1931, Jiblea Veche.
3
Monica Budiş, op. cit., p. 70.
2
Sultana Avram, Locuinţa rurală românească. Moşteniri şi factori de schimbare, Editura Techno Media, Sibiu,
2004, p. 17.
2
Leonida Colescu, Statistica clădirilor şi a locuinţelor din România, întocmită pe baza Recensământului general al
populaţiei din 13 decembrie 1912 - 1 ianuarie 1913, Bucureşti, 1920, p. 19.
3
Pompei Mureşanu, "Contribuţii privind semnificaţia terminologiei şi metodologiei populare de prevenire a
deteriorărilor provocate de principalii agenţi biologici şi de factorii fizici asupra lemnului", în Anuarul Muzeului
Etnografic al Transilvaniei, 1975, p. 81.
3
Ligia Rizea, Ioana Ene, Monumentele istorice din judeţul Vâlcea, Editura Conphys, R mnicu V lcea, 2007, p. 45.
3
Fenia Driva, op. cit. , p. 20.
2
Ibidem, p. 93.
3
C. Alessandrescu, Dicţionar geografic al judeţului Vâlcea, Bucureşti, 1893, p. 69.
3
C. Alessandrescu, op. cit., p. 68.
2
Informator Chiriac Constantin, n. 1924, Jiblea Veche.
3
C. Alessandrescu, op. cit., p. 69.
2
Ibidem, doc. nr. 558, p. 195.
3
Ibidem.
3
Ibidem.
3
Ibidem, p. 157.
2
Informator Negrea Ecaterina, n. 1923, Jiblea Veche.
3
Florica Lorinţ, "Obiceiuri de naştere din Oltenia de Nord", în Revista de Etnografie şi Folclor, tom 13, nr. 6, 1968,
p. 524.
3
Informator Popescu Elena.
. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
2
Cântec întâlnit şi în satele din Ţara Loviştei.
2
Informator Negrea Ecaterina.
3
Informator Popescu Elena.
2
Informator Negrea Ecaterina.
2
Informator Chiriac Constantin, n. 1924, Jiblea Veche.
2
Ioan Ţoca, Sărbători religioase, datini şi credinţe populare, Editura Alfa, Bucureşti, 2004, p. 251.
930
2. Periodice
Buletinul Oficial al Consiliului Popular al Judeţului Vâlcea, R mnicu V lcea, 1973 -
1974,1978-1979.
City, R mnicu V lcea, 2005.
Cronica, R mnicu V lcea, 1993.
Cozia - Info, 2005, 2007.
Gazeta Vâlcei, R mnicu V lcea, 1882-1883, 1912-1916.
Monitorul judeţului Vâlcea, R mnicu V lcea, 1902-1903.
1
Traducerea documentului din 20 mai 1388 - după DRH, B. Ţara Românească, I, doc. 9.
1
Lista egumenilor mănăstirii Cozia (sec. XIV-XX) - după Gamaliil Vaida.
1
Apud Corneliu Tamaş, Petre Bardaşu, Sergiu Purece, Horia Nestorescu-Bălceşti, Judeţul Vâlcea în anii primului
război mondial, vol. II (Eroii), Bălceşti pe Topolog, 1979.
931

Calimanesti

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Calimanesti

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Călimăneşti Monografie

Publicaţii periodice Studii V lcene TD

Documente privind istoria României. B. Ţara Românească, veac XVI, III,

2. Călimăneşti - Cozia în secolele VIII-XVII (Ioan Marian Ţiplic)

3. Călimăneştiul în secolul al XIX - lea şi la începutul secolului al XX - lea

3.1. Călimăneştiul în marile momente istorice

4. Mănăstirea Cozia şi Călimăneştiul. Schiţă de istorie confesională, socială şi politică de

4.1. Mănăstirea Cozia şi satul Călimăneşti în secolul al XVII-lea

5. Staţiunea balneară Călimăneşti în anii 1918-1945 (Vasile Ciobanu)

5.2. Oraşul Călimăneşti în timpul celui de-al doilea război mondial

5.2.1. Date demografice

6. Oraşul Călimăneşti în anii regimului comunist 1948-1989 (Sorin Radu, Lucian

6.1. Călimăneştiul în anii regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej

6.1.1. Organizarea administrativă

6.2. Călimăneştiul în anii regimului Nicolae Ceauşescu

7. Călimăneştiul în perioada postcomunistă (Sorin Radu, Lucian Robu)

8. Apele minerale de la Călimăneşti-Căciulata (Gheorghe Mămularu, în colaborare cu

8.1. Consideraţii generale

9. Cadrul etno-folcloric al zonei Călimăneşti (Ioan Dumitrescu)

1.1. Scurtă privire asupra cadrului geografic

1D. Ghinea, Enciclopedia geografică a României, Bucureşti, 2002, p. 382.

1.3. Aşezarea dacică de la Cozia Veche2

întreprinse în decursul timpului pentru amenajarea drumului ce pătrundea în pasul Cozia .

de intervenţii antropice ulterioare, fiind una periferică .

1I. H. Crişan, Ceramica geto-dacilor, Bucureşti, 1969, pp. 152-153.

1.4. Tezaure şi monede dacice

Monedele şi istoria teritoriului oraşului Călimăneşti

1.5. De la Burebista la Provincia Romană Dacia

1A. Husar, Din istoria Daciei romane, Cluj-Napoca, 2002, p. 20.

1.6. Complexul militar roman Arutela

1IDR, II, 1977, nr. 575, 576, pp. 222-223.

1C. M. Vlădescu, Fortificaţiile romane din Dacia Inferior, p. 51.

posterior construcţiei drumului, suprapunându-se parţial peste acesta .

Mormintele romane din castru

unor vase romane .

Turnul de pe „Piscul lui Teofil"

Termele castrului au fost construite la 50 m nord de castru pe malul Oltului . Singurele

aerul cald pătrundea în subsolul camerei II, ce avea o lungime de 3,55 m .

1Ibidem, p. 19; D. Tudor, Oltenia romană, Bucureşti, 1968, p. 324.

Unităti stationate la Arutela

1.7. De la întemeierea Daciei Malvensis la retragerea lui Aurelian

1R. Ardevan, Viaţa municipală în Dacia romană, Timişoara, 1998.

2.1. Toponimul Nucet-Cozia

2.1.1. Aspecte de istorie politică

1 Teritoriul Olteniei, p. 460.

2.2. Atestare documentară

1DRH, B. Ţara Românească (1646), XXXI, p. 17-18, doc. 11.

2.3. Monumente de pe raza localităţii Călimăneşti

1Tezaur medieval, p. 203-204; ANRDJ V lcea, Ms 86, f. 19-19 v.

1V. Vătăşianu, Arta feudală în ţările române, Bucureşti, 1959, p. 391-393.

Podunaviapână la Marea cea mare şi cetăţii Dârstor stăpânitor... ""

1C.C. Giurescu, Istoria românilor, I, p. 378.

1C.C. Giurescu, Istoria românilor, I, p. 383.

Simion satul Sevestreni, cumpărat cu suma de 32.000 aspri de la Şolda şi Stoica.

1DRH, B. Ţara Românească (1551-1565), V, Bucureşti, 1983, p. 72, doc. 70.

1DIR, B. veac XVII, I, p. 22.

3.1. Călimăneştiul în marile momente istorice

1Ioan Solomon, Amintiri, ediţi de Dr. C. S. Nicolăescu-Plopşor, Craiova, 1935, p. 20.

1Gazeta de Transilvania, an I, 1838, pp. 25-26.

3.1.2. Evenimente în plaiul Cozia în timpul Revoluţiei de la 1848

1ANIC, fond Vornicia din Lăuntru, dos. 2173/1839, f. 314-316.

1ANRDJ Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 15/1849, f. 27.

1ANRDJ Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 3/1849.