Sunteți pe pagina 1din 8

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport


Specializarea Kinetoterapie şi Motricitate Specială

REFERAT LA DISCIPLINA FUNDAMENTELE ETICII ŞI


DEONTOLOGIEI PROFESIONALE ÎN KINETOTERAPIE

Profesor îndrumător: Conf. Popescu Veronica

Student: Gavril Alexandru Mircea

Semestrul ll
Anul universitar 2018-2019
Etica în estetică

Valențele etico-estetice ale artei în contextul formării


personalității copilului

Prin educaţie se urmăreşte formarea unei personalităţi în concordanţă cu cerinţele


obiective ale societăţii, dar şi ale individului. Ca orice fenomen social, educaţia are în mod
implicit şi un caracter istoric. Ea a apărut odată cu societatea, evoluează şi se schimbă în
funcţie de transformările ce se produc în cadrul societăţii.

Astăzi, problematica educaţiei dobândeşte în societatea contempo-rană noi conotaţii,


date mai ales de schimbările fără precedent din toate domeniile vieţii sociale. Or, educaţia
depăşeşte limitele exigenţelor şi valorilor naţionale şi tinde spre universalitate, spre
patrimoniul valoric comun al umanităţii, dezideratul educaţiei etico-estetice prin artă
devenind o realitate de necontestat cu rolul şi locul ei bine stabilit în formarea personalităţii
cu înalte calităţi morale şi spirituale.

Viziunea actuală de educaţie europeană, tratează noţiunea educaţiei artistice ca un


proces individual continuu de autodesăvârşire spirituală a personalităţii prin multiplele forme
de contactare cu artele frumoase, acestea fiind modalităţi de reflectare a universului în care
individul se regăseşte ca element component.
Arta, prin valoarea pe care o face să trăiască în faţa subiectului şi pe care o crează însuşi
fondul interior al subiectului, participă în cel mai înalt grad la realizarea individualităţii şi a
dezvoltării Eu-lui, în asigurarea unei „vieţi pline” (I. Roigiers).
Arta, susţine D. Salade, “răspunde unor nevoi reale pe care le simte orice persoană de a-şi
lămuri unele idei, de a-şi motiva unele compor-tamente, de a-şi fundamenta unele atitudini,
sugerând, explicând, valori-ficând sau problematizând. Prin caracterul ei stimulativ, tonic,
optimist etc., arta ne îndreaptă spre iubirea adevărului, a binelui, a ştiinţei şi a vieţii.
Datorită forţei ei de înrâurire, arta a fost folosită din timpuri străvechi ca mijloc
educativ. Încă de la grecii antici (Homer), trecând prin Renaştere, preocupați de realizarea
unei dezvoltări multilaterale, și ajungând la neoumanismul secolului al-XVIII-lea, care
subliniază rolul artei în procesul educaţiei, până în epoca modernă, oamenii au fost mereu
preocupaţi în diferite moduri, de particularităţile educative etice şi estetice ale artei.
Astăzi, este unanim acceptată ideea potrivit căreia existenţa umană în toate
determinările ei ar trebui să se conducă şi după legile frumosului, ale armoniei, într-un
cuvânt, după legile eticului și esteticului.
Copilul în dezvoltarea sa are nevoie să-şi cultive sensibilitatea, imaginaţia, creativitatea, în
scopul unei autorealizări şi adaptări la realitatea înconjurătoare, aceasta sporind rata
succesului în viaţă şi, totodată, determinând motive puternice de a acţiona prin autoeducaţie
la formarea/dezvoltarea propriei personalităţi.
Eticul şi esteticul sunt cele două planuri interdependente pe care se situează educaţia prin
artă, aceasta având o multitudine de efecte pozitive asupra personalităţii copiilor

Esenţa educaţiei etico-estetice prin artă poate fi exprimată sintetic astfel: formarea
unei personalităţi culte cu înalte aspiraţii morale şi spirituale, în care sunt concentrate
totalitatea valorilor prezentate.
Valorile etico-estetice ale artei, graţie dimensiunilor promovate (bine, adevăr, demnitate,
echitate etc.), sunt considerate esenţiale şi permanente modalităţi de contextualizare a
acesteia la fenomenul educaţional. Criteriul de bază în aprecierea eticului în context artistic,
fiind concordanţa dintre cuvânt şi faptă, respectul pentru valoarea omului.
Conştiinţa şi conduita sunt cele două laturi fundamentale aledimensiunii etice a unei
persoane. Conştiinţa de sine este un for de îndrumare, de decizie şi de control în desfăşurarea
conduitei noastre, ceea ce subliniază, în general, necesitatea unui examen sistematic asupra
atitudinilor noastre, luate în diverse situaţii. Un asemenea comportament presupune, pe lângă
autocunoaştere şi curajul acceptării unor constatări sau concluzii nesatisfăcătoare, precum şi
acela de a descoperi greşelile, cauzele lor şi modul de îndreptare. Devenind propriul nostru
judecător ne şi autoeducăm pe parcursul devenirii ulterioare.

Conştiinţa morală este alcătuită din reprezentările, noţiunile, convingerile,


sentimentele şi atitudinile morale dobândite în relaţiile cu ceilalţi. Conştiinţa morală
reprezintă şi evaluează conduita noastră în funcţie de criteriile colectivităţii în care trăim
(bine – rău, demn – nedemn, aprobare – condamnare). O asemenea instanţă are cel puţin două
componente importante:
cognitivă (reprezentări, informaţii, noţiuni morale etc.)
afectivă (convingeri, sentimente, atitudini).
Conduita morală reprezintă o etapă superioară în formarea personalităţii morale,
deoarece ea dă viaţă convingerilor şi sentimentelor morale, devenind indicatorul principal al
asimilării şi acceptării normelor morale ale societăţii. Convingerile morale reprezintă sursa
motivaţiei conduitei, susţinute şi întărite prin anumite acţiuni sociale: succese, aprecieri,
promovări, statut social etc.
Arta este estetică prin sine, de aceea, distincţia dintre acestea, care este una relativă,
este determinată de particularităţile valorilor prin care se realizează educaţia.
Educaţia prin artă a atitudinilor estetice ale copilului se exprimă printr-un ansamblu de reacţii
spirituale ale acestuia faţă de valorile estetice (ale naturii, societăţii şi artei). Spre deosebire
de alte atitudini specific umane determinate de interesul practic, utilitar, cognitiv, economic
etc., în cazul atitudinii estetice, vectorul principal este cel al satisfacerii unor trebuinţe
spirituale, al unor aspiraţii şi nevoi umane. La baza atitudinii estetice se află un interes
specific şi anume, „interesul estetic”. Efectele acestui interes vizează subiectivitatea fiinţei
umane, sensibilizând-o prin manifestări, cum sunt cele de plăcere, desfătare, dăruire,
curiozitate, uitare de sine etc.
Gustul estetic reprezintă capacitatea de a reacţiona spontan printr-un sentiment de satisfacţie
sau insatisfacţie faţă de obiectele şi procesele naturale, de actele şi realizările umane sau de
operele de artă, privite toate ca obiecte ale însuşirii estetice a realităţii de către om. Reacţia de
gust estetico-artistic se declanşează în momentul contactului cu valorile artistice şi se
manifestă sub forma unor dispoziţii sau trăiri subiective. Prezenţa gustului se exprimă prin
sensibilitate la tot ce este frumos, prin capacitatea de orientare şi alegere în concordanţă cu
legile frumosului

Judecata estetică reprezintă un aspect psihic de natură intelectuală care constă în


capacitatea de apreciere a valorilor estetice pe baza unor criterii de evaluare. Ea se exprimă
sub forma unor propoziţii ce con-densează impresii argumentate şi întemeiate pe criterii de
apreciere a frumosului. Dacă la nivelul gustului estetic se consemnează prezenţa sau absenţa
plăcerii atunci, la nivelul judecării intervine argumentarea şi motivarea acelei reacţii, se
realizează o intelectualizare a gustului estetic.
Idealul estetic este constituit dintr-un ansamblu de teze, principii şi norme teoretice care
imprimă o anumită direcţie atitudinii estetice a oamenilor aparţinînd unei epoci, naţiuni sau
categorii sociale. Idealul reprezintă ceea ce este specific, dominant în diversitatea gusturilor
estetice şi se exprimă prin principii care se impun şi acţionează la nivelul unei epoci istorice.
Fiind specific unei întregi epoci, idealul înglobează o imensă experienţă socială şi are o
relativă stabilitate.
Sentimentele estetice însumează o configuraţie de emoţii, rezultatalunor trăiri
mai profunde şi de durată a frumosului din natură, societate şi artă. Sentimentele estetice
reprezintă cea mai înaltă formă de trăirea frumosului. Ele îşi pun amprenta asupra întregii
persona-lităţi. Profunzimea şi durata trăirii diferă de la un individ la altul, fiind deter-minată
de categoria (tipul) valorii estetice şi de structura personalităţii. Se disting emoţii simple,
înnăscute, cu rezonanţă biologică (bucuria, tristeţea, durerea etc.), şi emoţii complexe,
specific umane (regretul, dorul, mila, extazul, nostalgia etc.), toate fiind provocate de
receptarea valorilor estetice.
Convingerile estetice sunt idei despre frumos care au devenit dimensiuni interne,
orientînd şi călăuzind preocuparea omului în vederea asimilării şi introducerii frumosului în
modul său de viaţă, în relaţiile sale cu lumea şi semenii săi. Omul este o fiinţă interesată nu
numai să cunoască, ci să şi simtă, să se bucure de frumuseţile din jurul său. Realizarea
educaţiei estetice constituie o cerinţă ce ţine de idealul formării unei personalităţi integrale pe
linia afectivă, atitudinală, cognitivă, culturală [2, 115].
Pentru educaţia estetică, frumosul reprezintă atât scopul, cât şi mijlocul acestea. Frumosul ca
scop stă la baza educaţiei pentru artă, adică permite realizarea premiselor pentru înţelegerea,
receptarea şi integrarea. frumosului artistic. Frumosul ca mijloc întemeiază educaţia prin artă,
care vizează realizarea unei educaţii morale, intelectuale, fizice etc. prin inter-mediul
frumosului artistic. În acest context, acelaşi autor menţionează: „Un om nu este format plenar
dacă nu cunoaşte şi nu este sensibilizat faţă de universul valoric specific creaţiei artistice, nu
receptează frumosul ipostaziat în alte contexte existenţiale (natură, relaţiile dintre oameni,
comunitate etc.”
Nu putem concepe, însă, contribuţia educaţiei prin artă şi influenţele acesteea în
formarea/dezvoltarea pesonalităţii umane, fără a valorifica Binele, Adevărul şi Sacrul sub
aspectul moral, spiritual, compor-tamental şi social al acestora. Într-o formulare sintetică
educaţia etico-estetică este aceea care-l reînvaţă pe copil “să trăiască armonia interioară şi
echilibrul între forţele imaginaţiei şi cele ale acţiunii, între vis şi realitate, între aspiraţiile eu-
lui şi acceptarea realităţii, între îndatoririle faţă de sine şi cele faţă de semeni. A trăi în
frumuseţe presupune interes pentru măsură şi armonie, deci o moralitate superioară; o
pregătire morală superioară duce la bucurie – efect şi semn al armoniei interioare şi
echilibrului – iar pe planul acţiunii la dinamism”, menţionează în cercetările sale, C. Cucoş.
Stimulând într-un mod propriu expresivitatea şi originalitatea, educaţia etico-estetică
se înscrie pe linia unei pedagogii integrative. Ea impune să dezvoltăm la copii aspiraţia
lucrului bine şi frumos făcut, exigenţa şi bunul gust faţă de orice produs uman, simţul
echilibrului şi simplitatea comportării frumoase, civilizate. Educaţia etico-estetică are drept
esenţă formarea personalităţii copilului prin intermediul binelui şi frumosului din artă,
societate şi natură.
Cele mai semnificative dintre acestea vizează calitatea procesului de socializare a acestora,
maturizarea condiţiei socio-morale (curaj, capacitate de comunicare interumană ş.a.),
formarea şi rafinarea inte-lectului ca structură raţională şi evaluativ-critică în plan mental,
organi-zarea plăcută şi eficientă a timpului liber prin recrearea unui univers propriu în sfera
imaginativului, a afectivului, motivaţionalului, motricului şi volitivului, afirmarea şi trăirea
sentimentului identităţii culturale strâns legat de stimularea capacităţii copiilor de a iubi
patrimoniul artistic al naţiunii, stimularea iniţiativelor în practicarea artelor etc

C. Cucoş remarcă în scrierile sale că: “Arta devine artă doar atunci cînd cineva se
bucură estetic de ea.” Educaţia estetică reprezintă o componentă indispensabilă a formării
personalităţii prin intermediul căreia se urmăreşte dezvoltarea capacităţii de a recepta,
interpreta şi crea frumosul. În procesul receptării sunt urmărite mai multe aspecte: pregătirea
senzorial-perceptivă prin contactul nemijlocit cu operele de artă şi pregătirea cognitivă, care
presupune, pe de o parte, un set de informaţii asupra operei şi a creatorului său, precum şi
necesitatea integrării acestora în contexte mai largi, iar, pe de altă parte, vizează formarea
capacităţilor intelectuale de operare cu codurile specifice diferitelor limbaje ale artei.
În planul interpretării şi a creaţiei artistice, instituţiile educaţionale au sarcina de a asigura
învăţarea tehnicilor care să conducă la realizarea unor obiecte estetice, după ce, în prealabil,
au fost depistate talentele şi aptitudinile creative ale elevilor.
Pedagogia artistică urmăreşte două aspecte în procesul formării viitoarei personalităţi
a copilului:
educaţia pentru artă, care înseamnă educarea sensibilităţii artistice la copilul interesat de a
descoperi, cunoaşte, crea şi de a se instrui prin valorile artei;
educaţia prin artă, cu valenţe educative mult mai largi, care vizează dezvoltarea integrală a
personalităţii.

Dezvoltarea aptitudinilor, intereselor şi înclinaţiilor copiilor reprezintă un obiectiv


important al educației. În ceea ce priveşte aptitudinile artistice, educaţia estetică urmăreşte
atât depistarea acestora de la vârsta cea mai fragedă, cât şi asigurarea condiţiilor şi
mijloacelor necesare pentru dezvoltarea lor. Indiferent despre ce fel de aptitudini este vorba –
muzicale, literare, coregrafice, plastice etc. – toţi copiii, cu mici excepţii, sunt capabili să
asculte muzică, să recite, să deseneze sau să danseze. Nu toţi desfăşoară aceste activităţi în
acelaşi grad, între ei existând deosebiri calitative evidente. Cunoaşterea acestor deosebiri este
indispensabilă pentru desfăşurarea educaţiei etico-estetice în cadrul instituţiilor de
învăţământ.
Componentele etic și estetic ale educaţiei prin artă sunt strâns legate între ele,
permiţând dezvoltarea şi adaptarea personalităţii, sub aspectul socio-cultural al acesteea, la
condiţiile vieţii. Instituțiile educaționale.potenţează şi dezvoltă copiilor capacitatea de
adaptabilitate şi de înţelegere pe planul cunoaşterii prin artă şi al culturii, obiectiv descifrat de
C. Cucoş astfel: „A şti să utilizezi ceea ce ştii pentru a te comporta inteligent şi a da existenţei
o orientare care nu va fi niciodată regretată”.

Condiţiile vieţii moderne sunt cele pe care fiecare fiinţă umană le învaţă, trebuie să le
înveţe în fiecare zi; şcoala este locul de unde debutează această învăţare, iar deprinderea pe
care copilul o primeşte aici trebuie să-i ofere ceea ce este necesar pentru ca să poată pe viitor
să muncească singur la perfecţionarea sa: educaţia prin artă constituind o iniţiere, o
deschidere...”
Îmbinarea valorilor etice cu cele estetice constituie o trăsătură de esenţă în educația
prin artă a copiilor. Educaţia etico-estetică ocupă, aşadar, un loc important în formarea
personalităţii şi acest proces depinde de ceea ce i se oferă copilului, mai ales în perioadele
sensibile ale dezvoltării, urmărindu-se o evoluţie continuă, a cărei finalitate este apreciată în
termeni de maturizare psihoafectivă şi intelectuală, care semnifică, în acelaşi timp, o adaptare
suplă şi posibilităţi sporite de autodeterminare.
Bibliografie

Cristea, Sorin, (2000), Dicţionar de pedagogie, Editura Litera, Bucureşti. Chişinău.


Cucoş, Constantin, (2014), Educaţia estetică, Iaşi, Polirom.
Neacşu, Ioan, (1988), Educaţia estetică în Curs de pedagogie, T.U.B.
Pascadi, Ion, (1966), Idealul şi valoarea estetică, Editura Litera, Bucureşti.
Văideanu, George, (1967), Cultura estetică şcolară, E.D.P.