ALBINA ALINA

A fost odată o albină pe care o chema

Alina. Trăia într-o căsuță mică de tot,
ascunsă sub o tufă de trandafiri.
 În fiecare dimineață, începea să își fluture
aripile și pleca la treabă. Se așeza pe o
floare, aduna puțin polen, apoi se ducea la
alta, apoi la alta, și tot așa, cât era ziua de
mare.
 Când se întorcea acasă, Alina pregătea
borcane delicioase cu miere parfumată și
bomboane aurii, pe care le învelea în hârtie
colorată.
 Dar iată că, într-o bună zi, când se
întorcea de la muncă, își găsi casa în
dezordine și, ce nenorocire, trei sferturi din
borcanele ei erau goale! Iar din
bomboanele aurii nu mai rămăsese decât
hârtia colorată.
 Făcu puțină ordine în casă și, furioasă, ieși
în grădină să îi întrebe pe vecinii ei dacă
știu ceva. Bondarul Leo bâzâi că el nu a
auzit nimic.
 Nici fluturele Simion nu auzise nimic.
Ce să mai zicem de furnici! Toată ziua
fuseseră ocupate să care la mușuroi un
biscuit.
 Așa că Alina se întoarse acasă. Era
hotărâtă să doarmă, ca să uite întâmplarea
neplăcută. Dar ghiciți ce a găsit în pat?
 Un pitic! Da, un pitic, așa cum sunt
piticii pe care îi vedem uneori în grădini.
- O, nu, asta mai lipsea! strigă Alina
zgâlțâindu-l.
- Prea mic, puțin cam mic acest pat...
zise prin somn ciudatul omuleț.
- Și mierea mea? zise albina
zgâlțâindu-l mai tare.
- Bună, tare bună mierea... zise el prin
somn.
 - Și mătura mea? adăugă ea bătându-l
ușor pe spate cu coada de la mătură.
- Uuu! Ce este asta? strigă el trezit de-a
binelea.
Dintr-o mișcare, sări din pat și dispăru
în natură.
 În graba lui, piticul își pierdu pălăria
ascuțită, își uită încălțările și un clopoțel
care, de altfel, îi plăcu tare mult Alinei.
 Așa că, dacă vedeți prin aer o albină
care seamănă cu un pitic, să știți că nu
visați.
Iar dacă în grădina voastră dați peste un
pitic care nu prea seamănă a pitic, să știți
că nici atunci nu visați.