Contact International, NR 29, 181-183, An 2019, Iulie-August-Septembrie

Contact international Vol.
29, 181-183, iulie-august-septembrie, 2019
Contemporary
Romanian Art
by Florin Stoenescu
by Florin Stoenescu
Enigma Mioriței Florența și Renașterea (VI)

de Petru Solonaru de Ion Gănguț
Leviatanul Eminescu și Școala din Atena
de Bogdan Mihai Mandache de Doru Scărlătescu
Marea de după gratii Ceasornicul de buzunar
de Ștefania Oproescu de Gheorghe A. Neagu
O altă Duminică a Crucii La rome de Cătălin Rădulescu
de Katya Kelaro Pitagoras – Lux in Arcana
Interferențe sinaptice de Liviu Pendefunda
Contact international founded may 1990
in Carrus per Fontem ad Tintinnabulum accedemus
Founder, Publisher and Managing Editor

Liviu PENDEFUNDA
Editor in Chief
Octavian LAURENŢIU
Agafia Drăgan, Mario Castro Navarrete, Alexandru

Cetățeanu, Ion Gănguț, Adrian Grauenfels, Angela
Monica Jucan, Katya Kelaro, Cleopatra Lorințiu,
Bogdan Mihai Mandache, Bianca Marcovici, Irina
Lucia Mihalca, Gheorghe A. Neagu, Marco Onofrio,
Ștefania Oproescu, Elleny Pendefunda, Pitagoras,
Florin-Corneliu Popovici, Cătălin Rădulescu,
Willem Roggeman, Doru Scărlătescu, Ioana
Scărlătescu, Vlad Scutelnicu, Petru Solonaru,
Florentina Stanciu, Simona Stancu, Valeriu Stancu,
Florin Stoenescu, Geo Vasile,
Illustrations by Gheorghe Anghel, Alexandru Antik,

Costel Badea, Constantin Brâncuși, Tereza Bubă
Panelli, Gheorghe Gheorghiță-Vornicu, Oscar Han,
Bogdan Hojbotă, Ion Irimescu, Gabriel Kelemen,
Ovidiu Maitec, Wanda Mihuleac, Dumitru Paciurea,
Christian Paraschiv, Virgil Scripcariu, Karmen
Zaharia
Photos: Adrian Cuba, Ozolin Dușa, Liviu

Pendefunda, Florin Stoenescu, Karmen Zaharia
Some illustrations belong to the authors, whom opinions in

their articles are tabu.
© The Contact international Journal
2, Primăverii, Miroslava - Iassy, 707305 Romania,
E-mail: pendefunda@gmail.com
ISSN 1221-3977
Momentele emoționante ale unei Evanghelii vii
Liviu PENDEFUNDA
Soarele și
Luna
simboluri ale
Creației
En l'oeuvre de Dieu, et en cette
lumière tant celée des Anciens, est le sceau des sceaux
lequel ouvre et ferme le livre de vie auxquels sont écrits
les noms des Elus et de ceux qui aiment Dieu et leur
prochain.
Emmanuel d'Hooghvorst
C
hiar dacă teoriile freudiene au Stau alături de numeroase volume
făcut puțină lumină în subcon- care interpretează sau amintesc de
știentul colectiv, multe imagini și Kabbala2. Gândurile îmi fug din nou către
simboluri continuă sa ne fie extrem de simbolul semantic al calului. Îmi spun să
familiare, însă în aceași măsură necu- mă opresc. Dar, de fapt, ce e această
noscute. Înțelegerea noastră umană este culegere de înțeleciune? Cărțile secrete
departe de a percepe jocul de lumini și ale Kabbalei conțin doar câteva mii de
umbre pe care sacrul ni-l ofera.1 Astfel că, cuvinte, dar descriu pe larg pământul ca o
de cele mai multe ori, ne întrebăm ce planetă sferică, universul ca un multivers
reprezintă acel gest, ce ascunde acel de lumi paralele și structura atomică a
semn, ce valoare are, ce semnifică oare? materiei, idei ce au devenit doctrine
Cu ce îl asociez și de ce mă tot gândesc la comune ale fizicienilor și astronomilor
el? Multe elemente declanșează în noi moderni. Aceste cărți au fost scrise în
stări, emoții și trăiri. Unele nu pot fi coduri, folosite pentru a ascunde infor-
explicate în cuvinte, iar altele nici măcar mații complexe, ce au fost studiate de
de către mirabila știință, uneori fiind
foarte departe de tălmăcirea herme-
neutică primordială. 2 numele Kabbalah a fost tradus ca „primire”, compus din Ka‘ba
(cel mai sfânt loc al islamului) și Allah (zeitatea supremă a
islamului); însă Kabbalah își are rădăcinile în magia pre-arabă
iar Yahweh, zeul evreilor, este Allah al musulmanilor, precum
1 Cătălin Stănculescu, http://mythologica.ro/androginul-mit- și Dumnezeul creștinilor. Și totuși este cunoașterea esoterică
si-simbol/ ancestrală transmisă prin vechile culturi ale istoriei.
Iarna 2019 | Contact international 311

alchimiștii medievali. Sir Isaac Newton3 și latinul caballus, calul, asemenea celui
mulți cercetători de elită au studiat troian din Iliada. El se bazează mai mult
științele oculte complexe ale Kabbalei pe semantica homofonică8 și simfonică9
într'o vreme în care misticismul, religia, decât pe cea numerică, pe asonanța
alchimia, astrologia și astronomia erau fonetică și rezonanța prin care ecoul
cercetate ca o tradiție unitară bazată pe cuvintelor rostite de zeii eleni sacralizau
Kabbalah. Bazându-se pe aceeași doctrină Grecia antică.
secretă, fizicianul Albert Einstein a inclus De ce Soarele este primordial? Cu
pagini întregi de calcule complexe într-un toate că luminatorii apar în Geneză ca
cod simplu de cinci simboluri: e=mc². fiind împreună veniți în peisajul
Teoria haosului și noțiunea de universuri pământenilor, cu toate că Dumnezeu pare
paralele, alături de majoritatea elemen- a fi un androgin care după chipul și
telor fizicii cuantice moderne, pot fi asemănarea sa îl plăsmuiește pe Adam
regăsite în textul original al Kabbalei4. deși existența eternului feminin răstoarnă
Am dorit să pătrund misterele care ne întreaga poveste prin Lilith, Șekinah etc.,
înconjoară, să înțeleg limbajul ermetic al luna este tocmai reprezentarea surorii
vechilor alchimiști care conțin cunoștin- soarelui în mitologie și deține un rol
țele tradiționale pe care se întemeiază aparent secundar, fiind dependentă de
societățile ce dețin cheile religiilor și primul.
societăților inițiale. Simpla amintire a Unul din miturile cheie este repre-
cuvintelor atribuite lui Nicolas Valois5, un zentat de motivul androginului. Prezent in
mare alchimist normand al cărui timp mitologie, eshatologie, simbolistică, pre-
exact de existență nu'l știm, este suficient: luat de Biserică, scindat și filosofat in Evul
prin pierderea purității inimii, pierdem Mediu, acest simbol a rămas până în
știința. Fulcanelli și discipolul său Eugene prezent neînțeles. Textele indiene și
Canseliet au vorbit pe larg despre aceasta chineze vorbesc de dualitatea într'unul,
în lucrările lor. Prima lucrare a lui androginul inițial fiind o figurare antro-
Fulcanelli este intitulată Misterul pomorfică a oului cosmic pe care îl
Catedralelor . Dacă am traduce acest titlu
6 întâlnim la originile cosmogoniilor, la
prin misterele lui Hecate7 înseamnă că am finalul oricarei eshatologii, căci în punc-
fi părtași la participarea în cadrul tele alfa și omega ale lumii și ale ființei
misterelor, adică în lumea adevărurilor manifestate se situează plenitudinea
spuse parțial și înțelese plenar doar de unității fundamentale, unde contrariile se
inițiați. Cabala, după Fulcanelli, derivă din confundă. Mistica sufistă afirmă că
dualitatea lumii aparențelor în care trăim
3 Sir Isaac Newton a fost matematician, astronom, alchimist, este falsă, înșelătoare, ea fiind starea de
teolog, esoterist, o figură cheie ce a influențat prin cunoaștere păcat fără izbăvire decat prin contopirea
și învățătură universală revoluția științifică.
4 Claudiu-Gilian Chircu, Secretele zeilor cu realitatea divină, adică în întoarcerea
5 Nicolas Valois a scris cele Cinci cărți ale Secretului Secretelor la unicitatea fundamentală. Acesta este
pentru fiul său, într'un mod simplu și precis, afirmând că aurul sensul vaierelor tulpinii de trestie smulsă
lui Hermes este provocarea unui Saturn filosofic, care
angajează în alambic mercurul pe care'l poți citi fără a'l din pământ, din poemul Mesnevi, al celui
prepara. Adepții artei regale visează cunoașterea divină; mai important poet mistic al islamului,
pentru ei chimia are două sensuri, dar în alchimie găsim o sută
de termeni diferiți pentru a spune un singur secret, Mawlana Djalal ud-Din Rumi10. Ar trebui
ntreprinzătorii sunt astfel prinși în capcană. Calea greșită va
face dificilă realitatea gândirii menie să se rătăcească, să se
piardă. 8 o textură muzicală în care o parte primară este susținută de
6 Când lucrarea sa a fost scrisă, Fulcanelli nu primise încă una sau mai multe fire suplimentare care întăresc armonia și
oferă de multe ori contrastul ritmic
darul divin, dar era deja aproape de iluminarea supremă încât
9 o simfonie este muzica pentru o orchestra în care numeroase
a considerat că este necesar să aștepte și să mențină
anonimatul Le Mystère des Cathédrales a fost scrisă în 1922 și instrumente participă la realizarea unei partituri
publicată la Paris în 1926 10 Jalāl ad-Dīn Muhammad Rūmī și mai popular, pur și
7 tripla zeiță a lunii simplu sub numele de Rumi (30 septembrie 1207 - 17
312 vol. 29, 175-177| ianuarie-februarie-martie, 2019

să vedem prima diviziune, care, la nivel se realizează prin amestecarea princi-
cosmic, creează, diferențiind, noaptea și piilor ming și sing, cum spun alchimiștii
ziua, cerul și pământul, similară cu cea a chinezi, a celor două polarități ale ființei.
principiilor ying și yang, a opoziției Origen si Grigore de Nyssa au deslușit în
frigului și căldurii, a masculului și femelei. primul om creat după chipul și
Acestora le corespund, în Japonia, Izanagi asemănarea lui Dumnezeu o ființă
și Izanami, amestecate inițial în oul androgină. Chiar și Platon amintise de
haosului, zeul egiptean Ptah și zeița mitul androginului in Banchetul.
akkadiană Tiamat. În Rig-Veda, andro- Descoperind androginia drept una din
ginul apare sub forma vacii bălțate caracteristicile perfecțiunii spirituale, în
dătătoare de lapte, care este totodată și Epistolele Sfântului Paul și în Evanghelia
taurul, Unu născîndu'l pe doi11. Este după Ioan, Mircea Eliade scrie – “Intr-
același lucru cu Omul dintâi, care nu era adevăr, a deveni mascul și femelă, sau a
bărbat, ci androgin, devenind Adam și nu fi nici mascul, nici femelă reprezintă
Eva. Shiva este o divinitate androgină în expresiile plastice prin care limbajul se
panteonul indian, remarcând urme de străduiește să descrie metanoia, schim-
androginie la Adonis, Dionysos, Cibele, barea, răsturnarea totală a valorilor. A fi
Castor și Pollux, care evocă pe Izanagi si mascul și femelă este la fel de paradoxal
Izanami, orice divinitate din vechile ca și faptul de a redeveni copil, de a te
teogonii fiind bisexuală, ceea ce naște din nou, de a trece prin poarta cea
determină lipsa nevoii de partener pentru stramtă”. În cosmogonia eliadiană ca și în
procreație12. Androginia, ca semn al cea blagiană întâlnim împlinirea androgi-
totalității, apare deci atât la sfârșitul, cât niei potrivit perspectivei alchimiste,
și la începutul lumii, de unde și taina opoziția fiind destinată a fi anulată prin
căsătoriei, trimițând astfel la imaginea lui unirea cerescului cu terestrul. De la
Shiva înlănțuind-o pe Shakti, simbolul îngerii androgini până la moda din viața
propriei puteri. modernă, androgenia a incetat sa fie sacră
Ființa umană nu se naște niciodată și s'a scufundat în profan.
complet polarizată din punct de vedere
sexual, de unde și explicația cea mai
răspândită a riturilor de circumcizie și
excizie. Acesta este si sensul hierogamiei
chineze a lui Fu-hi și Niukua13, uniți prin
cozile lor de șarpe, ca și Rebis-ul ermetic,
care este soare și lună, cer și pământ, unul
deși aparent dublu, și sulf și mercur în
alchimie14. Reintegrarea în Unul consti-
tuie scopul școlii Yoga. Foenixul chinez,
simbol al regenerării este hermafrodit.
Unirea sămânței și suflului pentru
reproducerea Embrionului de nemurire
decembrie 1273), a fost un poet persan din secolul al XIII-lea,

jurist, învățat islamic, teolog și mistic Sufi originar din Marele
Khorasan.
11 Tao este ordinea naturală a universului a cărui caracter
intuiția umană trebuie să o discearnă pentru a realiza
potențialul înțelepciunii individuale (Tao Te Ching – Lao Tzi)
12 Mircea Eliade, Istoria religiilor, vol.I
13 În mitologia chineză cele două sexe pământ și cer,
echivalențe regeneratoare ale legendei lui Noe după potop
14 mythologica.ro/androginul-mit-si-simbol

PITAGORAS
Siddhartha Gautama
Nu spune puţin în vorbe multe, ci mult în vorbe puţine

Mai degrabă să taci, decât să fii ecou
Să nu vezi în dușmanul tău decât un prieten rătăcit
Pedeapsa este zeul sclavilor și al dobitoacelor.
Dumnezeu geometrizează prin intermediul sunetului.
Lumea este asemeni unui maret concert de muzică; să nu fii în
dezacord cu ea.
Inceputul este jumătatea întregului.
Un gând este o idee în trecere.
După cum nu este de nici un folos medicina, dacă nu alungă boala din
corp, tot așa nu e de nici un folos filozofia, dacă nu alungă răul din
suflet.
În fiecare an sa aveți o zi de sărbătoare numită "pacea familiei". În
această zi, soțul și soția, la prânz, în mijlocul familiei, își vor da
mâna și își vor ierta unul altuia greșelile făcute de-a lungul anului.
Mai bine să pierzi decât să te cerți.
Tineri căsătoriți! Intrați în camera nupțială ca într'un templu în care
se aduce prinos Naturii; plăcerile voastre trebuie să aibă ceva
religios.
Animalele împart cu noi privilegiul de a avea suflet.
____________________________
Pitagora (n. circa. 580 î.C. – d. circa. 495 î.C.), filozof și matematician grec, originar din insula Samos, întemeietorul pitagorismului,
care punea la baza întregii realități teoria numerelor și a armoniei, a fost și conducătorul partidului aristocratic din Crotone (sudul
Italiei). Scrierile sale nu s'au păstrat, dar tradiția îi atribuie descoperirea teoremei geometrice și a tablei de înmulțire, care îi poartă
numele.
Lux in Arcana
Doru SCĂRLĂTESCU
Eminescu și
„Școala din
Atena”
C
ercul și sfera Cu ceva ani în urmă, nara frescă de la Stanza della Segnatura
într-o tentativă temerară de a din Vatican. Dragostea sa, probată în
aborda coordonatele tematice și atâtea rânduri, pentru Grecia antică,
stilistice ale operei eminesciene, înțeleasă pentru Renașterea italiană, pentru Rafael
în profunda ei integralitate, pentru în special, sub semnul căruia își așază
ușurarea demersului analitic am încercat debutul poetic major (Venere și Madonă),
să găsim o grilă convenabilă de lectură, un în fine, interesul constant pentru filosofie
model teoretic, pe cât posibil cuprinzător, ne pot determina să riscăm un răspuns
simplu și eficient. Am recurs în consecință afirmativ. Conteplând-o, tânărul poet, cel
la un model abstract, împrumutat chiar care semna într-un album al Societății
„geometriei” poetice eminesciene, evi- românilor din capitala austriacă „M.
dentă în Luceafărul, cu suport în Eminescu, filosofu”, se putea regăsi într-o
manuscrisele „științifice”, abia adunate și nobilă companie, compusă din floarea
publicate de Magdalena Vatamaniuc gânditorilor antici greci, convocați la
(„Fragmentarium”, 1981): cercul și sfera. acest Banchet alegoric de pictorul urbinot.
Ni s-a părut că cele două simboluri Multe din numele acestora apar în textele
matematice ar ilustra perfect veșnica eminesciene, publicate sau rămase în
opoziție dintre ideal și real, dintre celest manuscris: Pitagora, Zenon, Diogene,
și teluric, în termenii poetului, dintre Socrate, Euclid, Arhimede, Epicur și, mai
„lumea cea gîndită” și „lumea cea aevea” presus de toți, Platon și Aristotel. Aflați în
(Cercul și sfera, „Cronica”, iunie, 1982). centrul tabloului, cei doi corifei ai
Depășind această schemă fatal simplistă, filosofiei antice, inițiatori ai unor sisteme
didactică, reluăm acum ideea, întrupată în de gândire diferite, se profilează sub
„materia sensibilă” a unui tablou celebru arcadele unui edificiu doric, veghiați de
de Rafael Sanzio, Școala din Atena. Nu Știință (statuia Minervei) și Artă (Apolon).
știm dacă Eminescu a cunoscut, în țară ori Gesturile celor doi întemeietori de școală
în vreuna din galeriile de pictură ale sunt simbolice și vorbesc de veșnica
Vienei sau Berlinului studențiilor sale, Alternativă și veșnica Dilemă, ale omenirii
prin intermediul unor reproduceri și, nu mai puțin, ale artei. Iată cum îi
fotografice, còpii sau gravuri, extraordi- prezintă Romeo Branca în cartea sa,
Raffaello, din 1936: „...în centrul marii tranșante a lui Maiorescu între
întâlniri, se află originea contrastului cunoașterea teoretică și artă, însoțită de
secular, două figuri de aceeași statură și repudierea, din ultima, a reflexivității,
cu aceeași putere de influențare: Platon și crezând că evidențierea filosofului s-ar
Aristotel. Se deosebesc doar prin face în dauna poetului. Între aceștia, un
atitudine: Platon, cu înfățișare leonar- Eugen Lovinescu abia îi concede lui
diană, înalță brațul și cu degetul întins Eminescu o concepție simplistă, empiric-
afirmă cu hotărâre primordialitatea ideii; poetică, „nici nouă, nici adâncă”, pentru că
Aristotel nu este tulburat ca Platon, este ar avea un „fundament intelectual”
mai senin, ferm, iar cu brațul întins spre schopenhauerian și, mai ales, pentru că
pământ, cu mâna deschisă, afirmă „nu e departe de fatalismul țăranului
valoarea datului pozitiv”. Nu lipsesc din român”. Redusă la pesimism (prejudecată
fresca lui Rafael nici cele două simboluri adânc înrădăcinată în vechea exegeză
geometrice amintite de noi, sfera (sfera eminesciană, începând cu aceea violent
cerească, ținută în mână de Zoroastru, negativă a canonicului Al. Grama), această
după unii, de Ptolemeu, după alții) și „filosofie” e mai mult de natură senti-
cercul (desenat pe pământ cu compasul, mentală: „pornind de la un element de
fie de Arhimede, fie de Euclid). cugetare foarte simpliu și comun,
Acesta este tabloul. Indiferent dacă pesimismul se preface la început într-un
Eminescu l-a cunoascut sau nu, el sentiment și abia apoi într-o senti-
ilustrează permanenta pendulare, proprie mentalitate copleșitoare și uneori chiar
întregii sale activități, între „muzica bolnăvicioasă” (Critice, I, 1920). Deși
sferelor” și „glasul pământului”, între înaintează cu multă prudență pe acest
transcendent și imanent, pe cele două teren („apt să priceapă și să mânuiască
direcții majore ale desfășurării ei: opera abstracții destul de înalte” din domeniul
literară și opera publicistică. Desigur, filosofiei, poetul nu făcea totuși dovada
între un Eminescu al singurătății, al „că avea informații amănunțite în toate
atarxiei stoice, al invectivelor amare și al ramurile disciplinei, că poseda o cultură
dorului de Nirvana, din atâtea cunoscute de specialist” ), G. Călinescu îl va repune
poezii, și un Eminescu al Serbării de la în drepturile sale pe gânditorul autentic
Putna, al articolelor militante pentru într-o serie de capitole ale monumentalei
drepturile românilor din Bucovina și sale monografii Opera lui Mihai Eminescu,
Basarabia, distanța e mare dar nu 1935-36: Cultura, Filosofia teoretică,
insurmontabilă. Un sistem de vase Filosofia practică. Dar și divinului critic,
comunicante unește în cele din urmă Constantin Noica îi va reproșa mai târziu
toate manifestările scriitorului nostru, tocmai această prudență și mai ales
literare, jurnalistice, științifice, care sunt „cântarul”, fiincă „a sfârșit prin a pune pe
ale unei personalități puternice, cântar lucrurile...” Dimensiuni ce i-au
complexe, proteice, dialectic-contradic- scăpat lui Călinescu vor fi puse în lumină
torii, niciodată însă în dezicere și de Noica însuși (Eminescu sau gânduri
dezbinare de sine. În viziunea noastră, despre omul deplin al culturii românești,
modelul oferit de fresca lui Rafael poate fi 1975), înaintea sa, de Rosa Del Conte
o cheie pentru descifrarea unei astfel de (Eminescu sau despre absolut, 1962), mai
personalități. Eminescu însuși pare să fi apoi, de George Munteanu, Edgar Papu, I.
intuit valoarea paradigmatică a binomului Negoițescu, I. Em. Petrescu, în fine, în
antic Platon – Aristotel. imediata succesiune a acestora, Dan C.
O componentă majoră: filosofia Unii Mihăilescu, Th. Codreanu, Constantin
dintre comentatorii timpurii ai lui Barbu, George Popa... Preocupările pentru
Eminescu au căzut victimă disocierii prea filosofia lui Eminescu sunt mai evidente în

cărțile unor contigente noi de exegeți, la Imaginea unui Eminescu tânăr, „tare în
care se adaugă, din alte arii geografice, filosofie” îl va urmări pe Slavici până
Svetlana Paleologu Matta (Eminescu și târziu, ca-n aceste Scrisori adresate unui
abisul ontologic, 1988) ori Marin Tarangul om tânăr: „Eminescu era plin de filosofiile
(Intrarea în infinit sau dimensiunea de tot felul... Am ajuns să-l ascult cu mult
Eminescu, 1992). Un loc aparte îl ocupă interes pe amicul meu când el îmi vorbea
academicianul basarabean Mihai Cimpoi de Platon și Aristotel, despre Kant și
cu numeroasele sale articole, studii și Schopenhauer”.
volume printre care Narcis și Hyperion, Rădăcina greacă Cum vedem din
1979;1985, Căderea în sus a Luceafarului, Amintirile lui Slavici, inițierea filosofică a
1993, Plânsul Demiurgului, 1998; Esența prietenului său botoșănean începea cu
ființei (Mi)teme și simboluri existențiale antichitatea greacă și orientală, pentru a
eminesciene, 2007. ajunge la doi gânditori moderni de
Cercetări succesive au pus în evidență evidentă descendență platoniciană, Kant
pregătirea temeinică, pe mari suprafețe și și Schopenhauer. Aceștia sunt „metafizicii
profunzimi ale culturii naționale și cei mai însemnați ai evului nou”, singurii
universale, însoțită de o vocație filosofică despre care, la solicitarea (insistentă) a
autentică, ale poetului nostru. Această lui Maiorescu, poetul s-ar simți capabil să
pregătire începe de timpuriu cu interesul țină la Universitatea ieșeană un curs
pentru religii și mai ales mitologii ale „privat”, adică, mai mult „redarea fidelă și
lumii, despre care vorbesc colegii de la clară a celor știute” decât „prelucrarea
gimnaziul cernăuțean, și se continuă în extensivă a sistemelor respective”. În
studenție la Viena și Berlin unde, după o aceeași scrisoare de răspuns trimisă din
expresie a lui G. Călinescu „cimentul” Charlottemburgul berlinez la 5 februarie
tuturor disciplinelor era filosofia. Și aici, 1874, tânărul de nici douăzeci și patru de
punctul de plecare se găsea în religia și ani face dovada, mai întâi, a unei lucide
filosofia antichității. Mărturie ne stau „conștiințe de sine”: propunerea e
Amintirile colegului vienez și le „măgulitoare și în acord cu întreaga mea
prietenului de o viață, Ioan Slavici: „...el aplecare firească”, apoi, a unei rare și
cunoștea de la vârsta de douăzeci de ani exemplare auto-exigențe profesionale:
nu numai învățăturile cuprinse în „Am eu dreptul, fără un plan didactic
Evanghelii, ci și pe ale lui Platon, pe ale lui precis pe care să-l fi prelucrat în
Confucius, Zoroastru și Budha, și punea întregime, să-mi asum, la anii mei, riscul
religiozitatea, oricare ar fi ea, mai presus unei astfel de sarcini?”. Într-un astfel de
de toate”. Eminescu n-a ajuns niciodată „plan didactic”, cunoașterea filosofilor
profesorul de filosofie la care a visat antici era indispensabilă. Manuscrisele
Maiorescu (și, poate, în secret, el însuși). eminesciene sunt pline de titluri de
Dar chemare în această direcție avea, cum cursuri (ale unor renumiți profesori
ne-o confirmă în continuare șirianul, germani, specialiști reputați în istoria,
primul mai vârstnic al său discipol, literatura, mitologia și filosofia greacă),
instruit prin lecturi comune și liste bibliografice, extrase, conspecte, note
interpretare de texte, e adevărat, cam diverse din acest domeniu. Dar scrisoarea
eclectice: „Fiindcă eu nu știam destul de citată către Maiorescu cuprinde, pe lângă
bine nici nemțește, nici franțuzește, am proba unei orientări lejere în filosofia
citit mai întâi Despre rădăcina pătrată a modernă, și referiri la anticii greci, dintre
principiului rațiunii suficiente, apoi, în care e nominalizat Aristotel pentru
franțuzește, traducerea dialogurilor lui celebra sa definiție a omului: zoon
Platon și din L'Orient pittoresque dări de politikon.
seamă despre budism și confucianism”.

Pasiunea lui Eminescu
pentru cărți rare și manuscrise
vechi românești (trecută și
eroului său Dionis) îl face să
achiziționeze în martie 1875, ca
director al Bibliotecii Centrale
din Iași, tipăritura intitulată
Atârnare în loc de scrisoare
asupra tarafului okelliștilor
pentru firea a toată lumea.
Tradusă de Petru Stamatiadi. În
propunerea de achiziție înaintată
ministrului Maiorescu, poetul
indică anul apariției, 1773, și
face o scurtă prezentare a cărții:
„NB: De la Occelus Lucanus,
adept al lui Pythagora, s-a
păstrat scrierea «despre natura
universului». Contra acestei
Rafael, Școala din Atena, domeniu public internet
maniere de-a privi lumea e
Un manuscris ceva mai întins (mss. îndreptată scrierea prezentă”. Scrisă de
2306), cam din aceeași epocă, părând a fi un erudit teolog grec, Evghenie Vulgaris,
ciorna unei conferințe sau chiar a unui rector și profesor de filosofie și
proiect de curs introductiv, propune un astronomie la Academia atonită și la
model de profesor, trădând un program Marea Școală a Patriarhiei din
de lucru propriu, bazat pe specializare și Constantinopol, cartea e formată din două
interdisciplinaritate: „Nouă ni se pare că părți distincte: prima secțiune, sub formă
un profesor onest, în sensul științific al epistolară, reprezintă respingerea cu
cuvântului, ar trebui să facă cu elevii cel argumemnte teologice a teoriilor
mult exegeza scrierilor recunoscute de cosmogonice occelliste (pitagoriciene), a
bune ale antichității și a vremei doua, egală ca întindere, sub formă de
moderne... pentru aceste trebi se note detaliate, este o prezentare a
potrivește mai bine un filolog, care să principaleleor curente filosofice vechi,
cunoască bine sanscrit (pentru imnele grecești, egiptene, indiene, persane. Un
vedelor), grecește pentru filosofia greacă loc de excepție îl ocupă „demonosul
și latinește pentru filosofia evului mediu Platon” („pentru sistema lui se numește
și a Renașterii”. Fidel unui astfel de așa; pentru că el a făcut pe demoni”) și,
program, Eminescu traduce, cum știm, o mai presus decât toți, Aristotel, care „a
gramatică și un glosar al limbii sanscrite stătut cel mai vestit din filosofii cei vechi”.
și face exerciții de familiarizare cu greaca Pentru parfumul arhaic al limbii
veche și limba latină. Scrierile vechilor traducătorului (secolul al XVII-lea), care
filosofi le-a cunoscut însă, mai degrabă, trebuie să-l fi încântat la culme pe poet,
prin traduceri și comentarii în germană și reproducem in extenso, o caracterizare
franceză. Mai puțin cunoscută este o sursă globală a acestora: ”Cu adevărat paseri de
autonomă de informare, despre care vrem noapte s-au arătat filosofii noștri aceiași
să vorbim în continuare. Este de fapt o către lumină, după cum și însuși ei uneori,
traducere asupra căreia au atras atenția de voie sau de nevoie, au mărturisit. Las
Demostene Russo, Alexandru Elian, pe pe ceilalți, ca pe unii, ce au fost și mai orbi
urmele lor, Rosa Del Conte. decât aceștia, ce am zis.// Nu este lucru

de mirare, de s-au rătăcit așa filosofii adevărul și splendoarea imaginilor sale,
aceștia. Pentru că ei au picat în lavirintul precum și melodia limbii sale întrec orice
metafizicii, fără ața Ariadnei (adecă fără închipuire”. În ceea ce-l privește pe poetul
povățuitor) și așa n-au găsit nici o ieșire..., român, edificator este un manuscris din
împrejur necredincioșii umblă nefiind epoca studiilor universitare (mss. 2287),
nimenea, carele de la înălțime mult să se care începe cu o profesiune de credință
îngrijească de dânșii”. Eminescu îi atrage pentru Kant și se încheie cu un elogiu al
atenția lui Maiorescu, tocmai asupra fanteziei poetice înălțată până la
netăgăduitei valori stilistice și lexicale ale „petrificațiunea ideilor eterne”. Ea e
unor astfel de texte: „Stilistică, căci nu altceva decât „fantasteria” capetelor
sunt scrise sub influența limbilor comune: „Pe când celor chemați Hetaire le
moderne, cel puțin nu a celei franceze și vorbește în jargonul lor propriu – celui
se găsesc în ele locuțiuni cari încep a ales ea-i vorbește în limba ei – și limba ei
dispărea din limba scrisă făcând loc unor e armonia lui Plato”.
șabloane de fraze străine dezvoltărei de Familiarizarea cu filosofia lui Platon a
pînă acum a limbei noastre. Lexicală, prin fost benefică, așa cum au demonstrat
mulțimea de cuvinte originale pe cari majoritatea cercetătorilor, pentru creația
scriitorii bisericești și laici, siliți să poetică, fără ca, prin aceasta, ea să devină
recurgă la proprii mijloace, le un hibrid ori o variantă versificată a
înterbuințează în compunerile lor” (s, n., filosofiei. Cum arăta odată Cezar
D. S.). Papacostea, poetul, ca să rămână poet,
„Divinul Plato” „Lavirintul metafizicii” trebuie să aibă în vedere nu problema, ci
nu pare să-l fi speriat pe poetul nostru, „sentimentul problemei”. Din această
care, cu tânără și amuzantă superbie, perspectivă, Papacostea evidențiază
susține în „Timpul” din iunie 1879, „înrâurirea platoniciană”, mai ales în
pentru liberalul Petru Grădișteanu și Luceafărul: antiteza dintre esență și
„toată suflarea roșie din Senat”, o aparență, „văile” haosului echivalente ale
adevărată lecție despre școala „cinică” de apeironului platonic, teza mișcării
la Antistene până la Diogen din Sinope și, universale, disocierea între iubirea
mai departe, până la elenismul târziu, și carnală și cea ideală, amintind de cele
care, peste câțiva ani, în aceeași două Afrodite ale Diotimei... (Filosofia
publicație, îi dă lui C. A. Rosetti amănun- antică în opera lui Eminescu). Autorul nu
țite indicații bibliografice privind scapă de un anume exclusivism
sofistica, definită drept „logica patimei și a platonician în interpretarea sa, corectat
interesului”. Definiția este în spiritul de exegeții ulteriori care au detectat în
Dialogurilor lui Platon. Dintre marii poem aluviuni din direcție kantiană și,
metafizici, „divinul Plato”, cum e numit mai cu seamă, schopenhaueriană. După
într-un manuscris, a exercitat o adevărată Ioana Em. Petrescu, înrâurirea platonică e
fascinație asupra lui Eminescu, precum, mai distinctă în prima epocă de creație
de altfel, asupra unei întregi generații eminesciană, cu un „model cosmologic”
romantice, nu numai prin profunzimea vizibil, „pitagoreic-platonician”: universul
ideilor, dar și prin strălucirea expresiei, e o sferă, a cărei lege e armonia sonoră
evidențiată în egală măsură de un („muzica sferelor”) generată de rotirea
teoretician și istoric literar precum ritmică a aștrilor și al cărei mobil e
Friedrich Schlegel: „Pentru Platon... sufletul divin („sufletul lumii). Acestui
desăvârșirea și frumusețea formei nu model îi succed, într-o nouă etapă, un
reprezintă doar mijloace, ci scopul în model kantian: universul apare acum ca o
sine”, ori un poet ca Percy Bysshe Shelley: pluralitate de lumi, în continuă naștere și
„Platon a fost esențialmente poet: dispariție; „muzicii de sfere” îi ia locul o

tăcere înghețată, asemenea „uitării celei filosofic al acestuia. Fie și cu idei primite
oarbe”. Nu fără accente polemice la și asumate, el sună atât de eminescian. În
adresa distinsei profesoare clujene (care secvența rezervată statului atenian sunt
n-a rămas datoare cu răspunsul), discutate concepțiile economice ale lui
eminescologul hușan Theodor Codreanu Platon și Aristotel, privite mai întâi într-
distinge în cartea sa Eminescu – Dialectica un strict determinism istorico-social: „Ei
stilului, o a treia etapă, cu un model sunt oameni mari ai timpului lor, și în
cosmologic relativist, de tip einsteiniean, genere oamenii mari nu sunt nimica alta
ceea ce-l pune pe poetul nostru într-o decât oamenii vremilor mari... filosofii
lumină de neașteptată modernitate, dar îl cugetă în genere mai mult timpul lor,
face în același timp și victima unor decât filosofia lor proprie...”, apoi,
exagerări de tip protocronist. circumscrise ideilor lor generale, celor
Revenind la filosoful antic, vom „două maniere de-a privi lumea”. Din
observa că Platon, el însuși cretor de această perspectivă e abordată marea
mituri, dobândește la Eminescu o aură descoperire a lui Platon, aceea a
mitică. El reprezintă într-o variantă- deosebirii dintre „obiectul singuratic”
manuscris la Luceafărul, una din (individualul, în termenii lui Noica), pe
alternativele compensatorii oferite de care îl vedem, îl cunoaștem, și „obiectul ca
Demiurg lui Hyperion: „De vrei un număr atare” (generalul), pe care îl intuim. În
să mă chemi/ În lumea ce-am creat-o/ Îți câteva fraze este sintetizată întreaga
dau o fășie de vremi/ Să te numească filosofie platoniciană a Ideii: „Etern și
Plato”. Și ca să avem tabloul complet, iată netrecător e obiectul ca atare. Toate
și varianta demitizată, parodică, a acestui fenomenle singulare ale lumei reale nu
motiv literar, în ludicul Antropomorfism, sunt decât întrupări, realizări a obiectului
unde cocoșul clapon își justifică condiția ca atare. Ceea ce e etern nu se epuizează
fiziologică precară prin rațiuni superioare niciodată; cele singuratice sunt iute gata
de ordin filosofic: „... ca să-mi surâdă/ În a și sfârșite...”; „Acest lucru ca atare este
mea lipsă de patimi a lui Plato fenomene/ prototipul, ideea (intuițiunea). Obiectul ca
Cu privirea mea cea castă, de-nteres atare este ființa supremă, divină, eternă a
nenfluențată,/Văd în lume și în lucruri lucrului real; cea dintâi se manifestă în
numai sâmburul ș-ideea/ Prototipu-l văd cea de-a doua; viața lumei e o vecinică
în toate...” efluință a obiectelor singulare din idealul
Aceasta nu înseamnă că Eminescu nu lor etern; ceea ce e rău și necomplet e o
stăpânea și dimensiunea reală, exactă, icoană rea a idealului etern”. Nu altceva
științifică a problemelor. Într-un caiet gândește și spune Demiurgul în succintul
manuscris de 16 file (mss. 2257), găsim excurs teoretic spre instruirea și folosul
începutul – partea istorică – a unui amplu lui Hyperion!
studiu intitulat Economia națională, „O academie de științe personificată”:
lucrare inedită originală după unii (Vasile Aristotel Iată un frumos omegiu adus în
C. Nichita, pe urmele sale, Radu Mihai finalul studiului discutat insubordo-
Crișan), mai degrabă o transcriere natului învățăcel al lui Platon. Înrâurirea
(Dimitrie Vatamaniuc), dar nici aceasta lui Aristotel asupra scriitorului român,
însemnând puțin lucru. Dat fiind reală, constantă, a stat mai puțin în
cursivitatea și coloratura specifică a atenția eminescologilor noștri. Ea trimite
ideilor, apoi reproducerea unor pasaje către cealaltă componentă a complexei
întinse din Dialogurile lui Platon, personalități eminesciene: vocația știin-
indiferent pe ce cale textul a trecut prin țifică, circumscrisă desigur interesului și
condeiul lui Eminescu, el e de o deosebită nivelului de cunoaștere ale veacului
importanță pentru definirea orizontului romantic. Ea nu se opune, ci este chiar

indispensabilă unei autentice formații cistică: Gogol și regulile din Poetica lui
filosofice. Să ne reamintim scrisoarea din Aristotel; politicienii și Topica lui
1874 în problema profesoratului ieșean și Aristotel; definiția omului dată de stagirit;
de scrupulele tânărului candidat, dovadă Aristotel în mijlocul demagogilor atenieni;
de o înaltă autoexigență profesională; Aristotel despre muncă, recomandat
sunt necesare, îi explică el impacientului confraților de la ”Românul”; nihiliștii ruși
Maiorescu, drept „prolegomene ale care nu-l citesc nici pe Cicero, nici pe
filosofiei”, cunoștințe de științe ale naturii, Aristotel. În fine, Titu Maiorescu, într-o
de antropologie, de anatomie și fiziologie. prelegere la facultatea de Drept, expune
Vestitele caiete fiziografice, atâtea alte pe larg (și o dată cu el, prin parafrază,
manuscrise (liste bibliografice, note de recenzentul Eminescu) Logica lui
curs, traduceri, transcrieri, note Aristotel. Dar cele mai frumoase rânduri
rezumative) sunt o dovadă a efortului scrise despre conducătorul Lykeion-ului
continuu pentru completarea acestor atenian rămân cele din studiul deja
cunoștințe. Setea de cunoaștere este amintit, Economia națională. Caracterizat
confirmată de prietenul Slavici, în deja în opoziție cu Platon („Logica sa e o
citatele Scrisori adresate unui tânăr, din antiteză directă a celei platonice),
1898: „El iubea știința și se dădea rob al Aristotel apare aici ca un susținător al
ei. Știa totdeauna, cari sunt cărțile pe care „adevărului faptei”, al cunoașterii prin
mai are să le citească și care sunt cele mai observare nemijlocită, al constituirii
nouă aparițiuni importante în literatura noțiunii, în conformitate cu adevărul
universală”. În lumina acestor rânduri, nu empiric, și, ca un corolar, al științei,
apare deloc o infatuare acest gând fugar definită drept cunoaștere adusă în
eminescian: „Dintr-o zi citesc atâta cât conștiință. Și iată, ca o încheiere, această
citesc ei într-o mie”. O cerctare, fie și poetică disociere menită să-i particula-
sumară, a manuscriselor și, mai ales, a rizeze pe cei doi învățați greci în cadrul
miilor de pagini însumate în jurnalistică gândirii filosofice universale: „E sigur că
pune în evidență tocmai aceste lecturi ce-l filosofia lui Platon, ideile lui caracte-
diferențiază de contemporani și care-i rizează o tinereță mai mare a
asigură sagacelui gazetar Eminescu acel cugetătorului, au ceva femeiesc în ele, o
indispensabil suport în realitate. plutire poetică și eternă în nemărginirea
Cantonați în prejudecata poetului abstras închipuirei.// Aristotel lucrează; el a fost
din această realitate, plutitor, lunatic, ni s- poate cel întâi și cel mai mare lucrător
ar părea ciudată o astfel de lapidară științific, el a vrut să fie domn materiei. S-
profesiune de credință a comentatorului a îngropat în materia haotică, ca să afle
politic excepțional care a fost Eminescu: legile ei”.
„În locul ficțiunii – realitatea, iată ce Pentru Eminescu, cei doi filosofi antici
cerem” („Timpul”, 15 iulie 1880). Hotărât, își pierd consistența material-umană,
poetul nostru știe să despartă bine apele, devin două principii, două „forme”
cerând gazetarului de profesie realism și esențiale ale spiritualității: „Ei nu sunt doi
luciditate: „Într-un car de oale nu se dă cu oameni, ci două trăsături fundamentale,
argumente metafizice” („Timpul”, 19 sept. două calități ale omului; în fiecare om
1878) trăiește mai mult sau mai puțin unul din
Pe fundalul unor astfel de preocupări, filosofii greci”. Dar Eminescu însuși
apare explicabil interesul pentru celălalt împlinește în cultura română idealul unei
titan al gândirii antice, filosoful care în personalități complexe și armonioase, în
tabloul lui Rafael arată cu palma deschisă care se întâlnesc fericit trăsături ale
către pământ. Mărturie a acestui interes amândurora.
stau numeroasele referințe din publi- ●

George BACOVIA
(1881 - 1957)
Epitaffio a nome
del futuro
La poesia di George Bacovia continua anche adesso, a più
di cinquant’anni dopo la scomparsa dell’autore, a offrire il
messaggio poetico e profetico di una sincopata ma longeva
parabola moderna al cospetto della postmodernità letteraria,
romena e insieme europea. I presenti appunti si propongono di
presentare un Bacovia (delle tappe percorse) a partire dal
volume Plumb (1916 Piombo) fino a Stanţe burgheze ( 1946, Stanze borghesi), ma anche il poeta della
partitura unica, chiaroveggente, di grande impatto per la poesia romena odierna a partire dagli anni
ottanta del secolo scorso.
Una singolare difesa e illustrazione dell’attualità dell’autore del volume Cu voi (Con voi, 1930) si deve
al saggio del poeta Ion Caraion, “Bacovia. Sfârşitul continuu” (Editura Cartea Românească, 1977), al quale
si stanno aggiungendo gli esami critici di Nicolae Manolescu (“Scriitori români”, Editura ştiinţifică, 1978),
Ion Bogdan Lefter (“Bacovia, Poezii, Proză”, Editura Minerva, 1987) nonché gli studi e le monografie
firmate da Daniel Dimitriu (“Bacovia după Bacovia”, Iaşi, 1998), dal compianto Gheorghe Crăciun (“În
căutarea referinţei”, 1998), da V. Fanache (“Bacovia, ruptura de utopia romantică”, Cluj-Napoca, 1994) o
da Mihai Cimpoi (“Secolul Bacovia”, Editura F.C. Ideea Europeană, 2005). Vi si mettono in luce l’avventura
e le maschere, l’estasi e l’agonia della modernità, e anche il tracciato della transizione del poeta
dall’affettazione simbolista al disinganno metafisico del postmodernismo, dalla composizione spettaco-
lare, patetico-musicale alla sintassi atonale del frammento minimalista, denotativo.
Fatto sta che sin dall’esordio e soprattutto nelle poesie di vecchia data ma non incluse nel volume
Piombo, Bacovia diede prova di un atteggiamento stilistico imprevedibile: benché abbondino i sintomi
del simbolismo europeo, non mancano le tentazioni del quotidiano e del sociale, l’enunciato transitivo, il
biografismo, ma anche i tentativi di ludiche trasgressioni. A 35 anni Bacovia non poteva astenersi da una
certa affettazione di poète maudit, all’insegna di alcune figure di primo rilievo all’inizio del ventesimo
secolo, come per esempio Baudelaire, Verlaine, E. A. Poe, Maurice Rollinat ecc. Piombo sortirà l’effetto
voluto dal giovane poeta, essendo una summa ossessivo-musicale, plastica, provoca-toriamente funebre e
sardonica, cioè la perfetta immagine stereotipata, unidimensionale del poeta simbolista, anche se ancora
dipendente dai modelli autoctoni (da Macedonski, in primo luogo) o stranieri.
Il poeta che si era costruito in anticipo questo blasone stilistico (decorativo, estetizzante, libresco),
non si rifiutò al tempo stesso il piacere parodistico di caricare la poetica del simbolo, smantellando
sovversivamente le procedure e gli accessori a gran prezzo nei testi di alcuni precursori minori. Un
simbolismo, quello di Bacovia, presieduto dalla ragione degli effetti scontati, ma anche dalla
consapevolezza drammatica della caducità, del fatale esaurimento delle forme abusivamente licitate.
Consapevolezza che gli spianò la strada verso la fine continua??, pronta a innescare il tropo
epigrammatico, tachigrafico, colto nell’ arena del reale immediato, tangibile, biografico, sociale, politico,
come dimostrano le non poche poesie affidate ai periodici romeni dei primi decenni del ventesimo secolo.
Poesie che, comprese nei volumi ulteriori al debutto, proveranno a loro volta lo scisma di Bacovia nei
confronti dell’estetica simbolista, in modo memorabile formulato da Nicolae Manolescu: "Possiamo

parlare per quanto riguarda Bacovia di un vero e proprio antisimbo-lismo. Da un lato la sua poesia
produce una disintegrazione del linguaggio per sincope, per il ricorso a forme deliberatamente prosaiche
e non articolate., dall’altrp la poetica simbolista viene abusivamente messa in gioco e talvolta
compromessa dal patetismo".
Il poeta si lascia conquistare sempre più chiaramente dal sentimento di un’ identità apparentemente
perduta, ma in realtà da sempre operante; l’ umanizzazione transitiva dell’io poetico, e unitamente
dell’espressione, diventa sempre più trasparente, anche quando i testi si riducono a modi ellitici,
dislocamenti, a giustapposizioni, a versi liberi, atonali, monologici, lineari o fratturati, spesso oracolari
circa i dettagli di storia personale o collettiva, nazionale e anche mondiale. Una sintassi di flussi che
destabilizza l’autorità della logica formale e grammaticale sembra suggellare anche i testi del tardo
Bacovia, e cioè i frammenti dalle copertine strappate, autoironici, elegiaci, pungenti-amari, deprecanti:
"Non conseguo nessun pensiero / Per descriverlo,/ Compositore di verbi…/ Per mezzo di colori, sogni,
armonie… / Per vincere il greve silenzio. / Compositore di verbi…/ Il mondo cambia./ Uguaglianza, idee
tumultuose,/ L’organizzazione del futuro intravisto./ Ci sono gradi,/ Posti di responsabilità…"
(Perpetuum mobile).
L‘abbandono dell’enfasi e delle maschere standard del simbolismo diventa una nuova e forte strategia
del poeta nell’affrontare il demiurgo funesto; Bacovia si sta accostando alla trincea del reale attraverso
enunciati breviloquenti, altrettanti sintomi di un panico delle urgenze sempre più minacciose. La
sopravvivenza del testo, cioè dell’autore, richiede in maniera impellente attestati in tempo reale, senza
più fargli attraversare l’alambicco dell’ immaginario (Cogito, Idee, Pro Arte II). Il tempo delle pubbliche
nevrosi che altro non sono che un falso esilio di cartapesta, è giunto a scadenza. La dipendenza dallo
psichismo teatrale-autista non ha che un rimedio solo: la terapia della transitività del messaggio. Bacovia
si riappropria infine della normalità, compresi tutti i rischi della contingenza, del salto mortale nelle
caotiche interferenze della vita, il ravvisamento distaccato dello squallore esistenziale, del vuoto, del
nulla: "Fa freddo, inverno… / Voglio pensare ai miei anni vuoti – / Non attendo più nessuno, / Nessuna
speranza. / Nessuno è ormai più libero… / Voglio pensare ai miei anni vuoti – / Chiudi ovunque, / Chiudi
la porta, – / Fa freddo, inverno" (Eco dei tempi).
Anche se la solitudine, il deserto, l’agonia, la morte quale aspirazione o presagio sono rimasti i temi
essenziali dell’universo bacoviano, anche se gli eteronimi del poeta non hanno smesso di farneticare
attraverso spazi chiusi o aperti, ma altrettanto vuoti, anche se il tramonto-vespro (il più frequente
vocabolo del lessico bacoviano), la notte e il piombo invernale con i loro connotati funesti imperversano
ancora nei volumi della tarda età, Bacovia si era messo da tempo in risonanza della fine (continua).
Sempre più martellanti tornano le parole collegate alla condizione e allo statuto di poeta o artista. Un
itinerario segreto sulla spirale del proprio DNA lo porta all’enunciato scarno, febbrile, tormentato nella
sua spontaneità di ultimatum. Bacovia si atteggia sia a improvvisatore di graffiti, sia a corrispondente
speciale del nulla e del disgregarsi, siglati da terroristiche raffiche SF: "Laddove non c’è nessuno, / Né
ombre, / Dove vanno a migliaia gli anni / E i rumori del giorno, / E il silenzio della notte… / Dove tutto è
gia saputo… / Là, dicono i viandanti, / Che solo raffiche di fuoco / emergono lugubri, / Metalliche, /
Minuto per minuto, / Laddove non c’è nessuno, / E non occore più / Nessuna parola" (Sic transit). Gli echi
di fuoco di quelle bolge abissali hanno messo in irrevocabile crisi l’oasi manierista, la magica
rappresentazione di allora, in abiti che si piangevano addosso.
Il protagonismo luciferico e la solitudine estetizzante si ridimensionano in esame critico e
metapoetico. L’immaginario lussureggiante del Piombo si destituisce a favore di un linguaggio nuovo, la
cui libertà privativa di metafore passerà nella poesia delle non-parole di Nichita Stănescu, in quella
antiretorica di un Petre Stoica, Mircea Ivănescu, ma anche nell’alchimia tragica & grottesca
dell’ottenebrato decennio letterario nove, con le parole del critico Radu G. Ţeposu. Per non parlare più dei
decenni seguenti, in un paese nel quale, sebbene sottrattosi alla mentalità di campo di concentramento,
quasi tutta la sintomatologia politica, sociale, psichica e biologica dell’universo bacoviano sembra
ritornare, con tutto il suo corteo di naufragi, scoraggiamenti, fobie e siccità del senso della vita.
Bacovia è nel momento della verità lo stenografo dell’intenzionalità vuota del reale: il poeta è sceso
all’inferno, ma anche al grado zero del linguaggio in nome alla vita, in nome di una poesia che fa da
epitaffio e testamento al capezzale dell’avvenire. Individuando nei suoi versi delle affinità con la filosofia
di vita e la visione artistica dell'opera di Eminescu, Lucian Blaga, Emil Cioran o C. Brâncuşi, ma anche con
gli scritti di Georg Trakl, Heidegger o Gottfried Benn. L'accademico Mihai Cimpoi non esita ad avvalorare
l'opera di Bacovia quale emblema del ventesimo secolo, conclusione asserita nel titolo stesso della
monografia dedicata al poeta romeno.
Prezentare și traducere Geo VASILE

Lacustră
De-atâtea nopţi aud plouând,
aud materia plângând…
Sunt singur, şi mă duce-un gând
spre locuinţele lacustre.
Şi parcă dorm pe scânduri ude,

în spate mă izbeşte-un val –
tresar prin somn, şi mi se pare
că n-am tras podul de la mal.
Un gol istoric se întinde,

pe-aceleaşi vremuri mă găsesc…
şi simt cum de atâta ploaie
piloţii grei se prăbuşesc.
De-atâtea nopţi aud plouând,

tot tresărind, tot aşteptând…
sunt singur, şi mă duce-un gând
spre locuinţele lacustre.
Sonet
E-o noapte udă, grea, te-neci afară,
prin ceaţă – obosite, roşii, fără zare –
ard, afumate, triste felinare,
Ca într-o crâşmă umedă, murdară.
Prin măhălăli mai neagră noaptea pare…

Şivoaie-n case triste inundară –
ş-auzi tuşind o tuse-n sec, amară –
prin ziduri vechi ce stau în dărâmare.
Ca Edgar Poe, mă reîntorc spre casă,

ori ca Verlaine, topit de băutură –
şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă.
Apoi, cu paşi de-o nostimă măsură,

prin întuneric bâjbâiesc prin casă,
şi cad, recad, şi nu mai tac din gură.

Lacustre
Da tante notti sta piovendo,
della materia il pianto odo…
Son solo col pensier approdo
alle dimore sulle acque.
Su assi molli mi sembra di dormire,

mi urta alle spalle un’onda –
sobbalzo insonne, e mi pare
non abbia tratto il ponte alla sponda.
Un vuoto storico si stende,

addietro al tempo mi ritrovo…
e sento sotto tanta pioggia
le pile che si sfan nel crollo.
Da tante notti piover odo,

mentre attendo e sobbalzo…
son solo, col pensier approdo
alle dimore sulle acque.
Sonetto
Questa notte bagnata, greve, ti soffoca,
tra nebbie – rossi, ciechi, stanchi –
affumicati ardono fanali,
come in un’umida bettola sporca.
Per i sobborghi più cupo è pernottare…

Acquazzoni allagano le umili case –
e senti una tosse secca, amara –
attraverso i muri che stan per crollare.
Nottambulo come Edgar Poe o Verlaine,

allucinato dall’alcol, consunto –
rientro e me ne infischio di tutto.
Poi con buffo barcollante andare,

vo brancolando pel buio della stanza,
cado, ricado, ma continuo a ciarlare.

Amurg violet
Amurg de toamnă violet…
Doi plopi, în fund, apar în siluete
– Apostoli, în odăjdii violete –
Oraşul tot e violet.

Pe drum e-o lume leneşă, cochetă;
Mulţimea toată pare violetă,

Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Plumb de iarnă
Iarna, de-o vreme, mă duce regretul
Prin crânguri, pe margini de linii ferate –
Trec singur spre seară pe ape-ngheţate,
Când fâlfâie pe lume violetul.
Paloarea, mutismul minează-al meu piept,

Pe satele ninse crai-nou când apare;
Trec singur pe poduri de fier solitare,
Şi-aştept în zăpadă… dar ce mai aştept?
Hau!… Hau!… depărtat sub stele-ngheţate…

În noaptea grozavă la cine voi bate?…
O, vis… o, libertate…
Hau!… Hau!… depărtat sub stele-ngheţate…

Vespro violetto
Vespro d’autunno violetto…
Nel fondo, sagome di due pioppi
– Apostoli in paramenti violetti –
È violetta tutta l’urbe.

Per via gente frivola,civetta;
Tutta la folla sembra violetta,

Dalla torre scorgo passare voivodi chiomati;
In schiere violette laggiù gli antenati,
Piombo d’inverno
Da un pezzo il rimpianto mi sprona d’inverno
Pei folti, sugli orli di linee ferrate –
Verso di sera passo da solo lungo le acque gelate,
Che sventola al mondo il violetto.
Il pallore, il mutismo mina il mio cospetto

Mentre va il novilunio sui villaggi nevati;
Passo da solo sui ponti di ferro appartati,
E aspetto tra nevi… ma che cosa aspetto?
Bu bu!…lontano sotto gli astri gelati…

Da chi busserò nell’orrido buio che fa?…
Oh, sogno… oh, libertà…
Bu bu!… lontano sotto gli astri gelati.

Tablou de iarnă
Ninge grozav pe câmp la abator
Şi sânge cald se scurge pe canal;
Plină-i zăpada de sânge animal –
Şi ninge mereu pe-un trist patinoar.
E albul aprins de sânge-nchegat

Şi corbii se plimbă prin sânge... şi sug;
Dar ceasu-i târziu… în zări corbii fug, –
Pe câmp la abator s-a înnoptat.
Ninge mereu în zarea-nnoptată…

Şi-acum când geamuri triste se aprind
Spre abator vin lupii licărind.
– Iubito, sunt eu la uşa îngheţată.
Pălind
Sunt solitarul pustiilor pieţe.
Cu tristele becuri cu pală lumină –
Când sună arama în noaptea deplină,
Sunt solitarul pustiilor pieţe.
Tovarăş mi-i râsul hidos, şi cu umbra

Ce sperie câinii pribegi prin canale;
Sub tristele becuri cu razele pale,
Tovarăş mi-i râsul hidos, şi cu umbra.
Sunt solitarul pustiilor pieţe

Cu jocuri de umbră ce dau nebunie;
Pălind în tăcere şi-n paralizie, –
Sunt solitarul pustiilor pieţe

Quadro d’inverno
La neve cade orrida intorno al mattatoio
E sangue caldo scorre sul canale;
La neve è pregna di sangue animale –
E nevica sempre su un pattinatoio…
Bianco acceso dal sangue aggrumato –

I corvi calcano il sangue… e vi suggono;
Ma l’ora è tarda... i corvi si sperdono, –
Sul campo al mattatoio il buio è calato.
Nevica sempre nello spazio buio…

E ora che finestre s’accendon di luci filanti
Al mattatoio accoron i lupi luccicanti.
– Amore, alla porta ghiacciata sono io.
Sbiancato
Sono il solitario delle piazze deserte
Con lampade tristi dal lume spossato –
Che suona il bronzo nel buio fatato,
Sono il solitario delle piazze deserte.
Mi scorta il ghigno orrendo, e l’ombra

Che scaccia i cani randagi ai canali;
Sotto lampade tristi dai pallidi raggi,
Mi scorta il ghigno orrendo e l’ombra.
Sono il solitario delle piazze deserte

Con giochi di ombra che fanno impazzire;
Sbiancato e muto nell’emiplegia, –
Sono il solitario delle piazze deserte.

Largo
Muzica sonoriza orice atom…
Dor de tine, şi de altă lume,
Dor…
Plana;
Durere fără nume
Pe om…
Toţi gândeau la viaţa lor,
La dispariţia lor.
Muzica sentimentaliza
Obositor, –
Dor de tine, şi de altă lume,
Dor…
Muzica sonoriza orice atom.
Poema finală
Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu ştie nimeni,
Ascuns în pivniţa adâncă, fără a spune un cuvânt
Singur să fumez acolo, neştiut de nimeni,
Altfel, e greu pe pământ…
Pe stradă urle viaţa, şi moartea,

Şi plângă poeţii poema lor vană…
Ştiu.
Dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis –
Plumb, şi furtună, pustiu,
Finis…
Istoria contemporană…
E timpul… toţi nervii mă dor…
O, vino odată, măreţ viitor.
Eu trebuie să plec, să uit ceea ce nu ştie nimeni,

Mâhnit de crimele burgheze fără a spune un cuvânt,
Singur să mă pierd în lume, neştiut de nimeni,
Altfel, e greu pe pământ…

Largo
La musica sonorizzava ogni atomo…
Brama di te, e di un altro mondo,
Brama…
Planava;
Dolore senza nome
Sull'uomo…
Tutti pensavano alla loro vita,
Alla loro scomparsa.
La musica traboccava
Di sentimenti, –
Brama di te, e di un altro mondo,
Brama…
La musica sonorizzava ogni atomo.
Poesia finale
Io devo ubbriacarmi, scordare ciò che nessun’altro sa,
Nascosto nella cella profonda, senza parola alcuna.
Da solo fumarvi, ignorato da tutti,
Se no, la vita è dura…
In strada urli la vita, e la morte,

E lamentino la loro vana poesia i poeti…
Lo so.
Ma l’orribile fame non è sogno, né scherzo –
Piombo, tempesta, deserto,
Finis…
La storia contemporanea…
E’ l’ora… fanno male i nervi…
T’invoco, fastoso futuro, oh, vieni.
Io devo andar via, scordare ciò che nessun’altro sa,

Afflitto dai crimini borghesi, senza parola alcuna,
Ignorato da tutti, perdermi per il mondo,
Se no, la vita è dura…

Gaudeamus Gaudeamus
Zadarnic flaute cântă Indarno flauti suonano
În aste zile păgâne – In queste giornate pagane –
La vânt s-au dus aspiraţii, Nel vento si spensero sogni,
Nimic nu rămâne… E nulla rimane…
În vânt şi uitare tot stând, Dall’oblio, dal vento battuto,

Cu zile grele, stăpâne – Oppresso da grevi giornate –
Oricine, orice au trăit, Ognuno, ogni cosa ha vissuto,
Nimic nu rămâne… E nulla rimane…
Dies irae Dies irae

Cât de străin sunt în ţara mea, Quanto estraneo sono al mio paese,
Şi nici un dor nu mi-a rămas – Ed ogni mia brama è scomparsa –
Gând rău, şi-ntunecat, Un malaugurato pensiero,
Închide al dreptăţii glas. Della giustizia la voce sbarra.
Va fi târziu în ziua-aceea… Sarà troppo tardi quel giorno…

Şi bântuie în calea mea, Cinta d’assedio è la mia strada,
Tăceri de vremi, sinistra foame! Il mutismo dei tempi, l’atroce fame!
Sau cântece ce plâng mereu: Oppure canti sempre lamentosi:
Grăbeşte, nu mai aştepta! - Fa presto, l’attesa è vana!
Ecou de romanţă Eco di romanza

Eu nu te mai văd… Io più non ti vedo…
Zădarnic e soare, şi-un cer ideal – Invano c’è il sole, un ciel ideale –
Mereu mai aproape e-al vieţii real… Sempre più urge della vita il reale…
De aceea, iubito, eu nu te mai văd! Per questo, amore, io più non ti vedo!
Eu nu te mai văd… Io più non ti vedo…
Şi cupa-i deşartă, şi vinul sfârşit – Il calice è vuoto, il vino scaduto –
Târzii serenade cu viers tăinuit Tardive canzoni con verso occulto
S-au dus… şi-aproape e-al vieţii real… Spariron… e urge della vita il reale…
– Iubito, eu nu te mai văd! – Amore, io più non ti vedo!

Elegie Elegia
Când iar uitat şi bolnav, Ancor obliato, degente
Prin sanatorii, sau spitale, Nei sanatori, ospedali,
Voi sta privind Starò guardando
Al vieţii vals Della vita il valzer
Şi câte sunt, – ca un adio… E quanto c’è, – come addio…
Prin sanatorii, sau spitale, Nei sanatori, ospedali,
Oricum, fără voinţa mea – Comunque, malgrado me –
Poate voi fi singur. Forse sarò solo.
Apoi, tăcere… Poi, silenzio…
Ca toamna, un amurg de jale… Come d’autunno, un vespro
doglioso…
Cultura Hamangia. Sursa foto: http://complexhamangia.ro

Gheorghe A. NEAGU
Ceasornicul
de buzunar
P
e domnul procuror Ulmeanu l- În spatele meu aştepta o moldoveancă
am cunoscut cu câțiva ani în tânără şi bondoacă, înghiontită de tinerii
urmă, în nişte împrejurări viitori mineri, care mă înghiontea la
ciudate. rându-i apostrofându-mă brutal:
Călătoream ca de obicei în vagonul de – Mişcă domnule ce stai ca
clasa a II-a a acceleratului ce lega Suceava mormolocul în calea oamenilor.
de Bucureşti. Mă urcasem din gara Hăndrălăii atâta aşteptară: „Rămâi cu
Roman, într-o înghesuială de nedescris. noi. Lasă-l pe ăla. Ia d-aici”, şi multe altele
Gara, veche de un secol şi ceva, fusese se rosteau în jurul ei, în vreme ce orice
cadorisită în zilele de astăzi cu o trecere mişcare-mi fusese zădărnicită cu
subterană, ce mirosea a fecale. Și atât. Un desăvârşire.
casier rotofei şi pleşuv îşi rotea calviţia în
faţa unei deschizături făcută anume ca să O îmbiau cu rachiu de drojdie, cu
te apleci spre geamul ghişeului. N-avea râsete şi cu o tinereţe inconştientă. Ea
bilete aproape niciodată și refuza să accepta stârnind rumoare în spatele ei şi
răspundă. Norocul meu era că-i al meu. Am început să intru în panică.
cunoşteam hachițele şi că-mi luasem Inima îmi bătea cu putere iar neliniştea
bilete cu trei zile înainte de la agenţia de îmi cuprindea trupul. Sacoşa de vinilin,
lângă hotelul unde mă cazasem. Dar mă abia o mai puteam ţine în mâinile ridicate
bucurasem degeaba. Ca întotdeauna deasupra corpului, iar un tremur mă
vagonul unde aveam bilete era arhiplin, în cuprindea din creştet până-n tălpi. Am
vreme ce alte vagoane erau libere sau început să-i rog să-mi permită să trec.
prea puţin populate. Mai mult, m-am Degeaba. Am început să strig la ei nervos,
trezit cuprins între nişte moldoveni tineri, răgușit, să-mi facă loc să trec. M-au lăsat.
chercheliţi, plecaţi cu hurta la Rovinari. Ajuns în vagonul alăturat m-am oprit. Era
M-am trezit în imposibilitatea de a înainta mai puţin aglomerat. Am inspirat aerul
sau de a mă întoarce, de a părăsi vagonul adânc, încercând să mă liniștesc. N-am
în care-mi rezervasem locul până la reuşit pe deplin. Oricum am plecat mai
Bucureşti. departe. Abia peste trei vagoane am reuşit

să respir cu adevărat aerul ce năvălea urma o serie formată din cinci cifre.
prin geamurile deschise. Transpirasem şi Cadranul era alb, dintr-un material ce
mişcarea aerului mă răcorea, liniștind-mă. imita marmura, iar cifrele erau cifre
Mi-am aprins o ţigară pe care am romane, perlate uşor, aruncând irizări
fumat-o cu setea celui ieşit dintr-un mare fosforescente pe timp întunecat. Două ace
impas. După puţin timp mi-am găsit şi un indicatoare arătau ora şi minutul în timp
loc într-unul din compartimentele pe ce se roteau în mijlocul unui alt cadran,
jumătate ocupate. În faţa mea, pe aşezat excentric în jurul ansamblului.
canapeaua acoperită cu vinilin lustruit, Marginea ceasului imitând frunze de laur
moţăia superficial un bărbat îmbrăcat cu se termina într-o toartă de care se
un costum ciudat. Jumătate vânător, prindea lănţugul format din aceleaşi
jumătate pescar. Purta cizme lungi, frunze de laur şi sub al cărui mănunchi se
pălărie cu pană de fazan, iar peste jiletca găseşte butonul de întoarcere a întregului
de pescar, o scurtă din foaie de cort mecanism.
impermeabilă. M-am mirat de faptul că – Formidabil, al meu era exact la fel,
atât pălăria cât şi scurta nu le scosese de zise el retrăgându-şi brusc mâna, de parcă
pe el, preferând să se sufoce de zăpuşeală. l-ar fi atins ceva neplăcut.
Sus, în plasa bagajelor, se zărea un balot – ÎI am de la tata, am zis eu, de parcă
mare, înfăşurat în hârtie cerată de mi s-ar fi făcut teamă să nu fiu acuzat, mai
ambalaj. Mi-am scos ceasul de buzunar şi ales că privirile celor din compartiment se
i-am privit cadranul de porţelan. opriseră asupra noastră, așteptând cu
– Îmi permiteţi? spuse el deodată aviditate un deznodământ .
întinzând mâna spre ceasul meu. De parcă n-ar fi auzit spusele mele,
Luat prin surprindere, l-am lăsat să-mi străinul mormăi:
apuce ceasornicul. Și-l apropie de priviri – Şi totuşi e acelaşi. E acelaşi.
atât cât permitea lănţugul de care-l – Și totuși e al meu, am rostit
fixasem de cheutoarea costumului. Odată puternic, şi l-am introdus în buzunar,
ajuns în mâinile sale, ceasul fu întors cu blestemând clipa în care am avut
dexteritate pe spate. Ciudăţenia a fost şi neinspirata idee de a-l scoate în văzul
că străinul apăsă pe butonul secret, tuturor.
permițând capacelor duble din spate să se
deschidă cu uşurinţă. Ceasul îl primisem într-adevăr de la
tata, iar el de la comandantul
– Ciudat, zise el privind inscripţiile. regimentului, pentru nişte fapte de vitejie
Am avut şi eu unul la fel. care mi le istorisise de mai multe ori pe
Pe capacul din exterior, în argintul îndelete.
patinat, era reprezentată o scenă de – Da. Eram la Cotul Donului, îmi trezi
vânătoare. Un vânător călare, suna într-un din nou interesul ciudatul personaj. Era în
corn de vânătoare, în vreme ce în planul iarna încercuirii de la Stalingrad. Nemţii
îndepărtat al orfevrăriei se zăreau gonaci se muiaseră şi nici noi n-o duceam prea
galopând pe urma unui mistreţ hăituit de bine. Din fiecare colţ de casă ne aşteptam
ogari slăbănogi şi înspăimântați de la gloanţe sau la vreo grenadă, cu toate că
vigoarea fiarei. Imediat după acest capac pe noi nu prea ne atacau. Eram încercuiţi
exterior, se deschidea celălalt, având într-un sat amărât, ca vai de el. Nici de
încrustate cinci medalii obţinute de firma mâncare şi nici de altele nu aveau.
producătoare la diverse concursuri Colhoznicii se descurcau cum puteau.
internaţionale. Tot pe acest capac erau Foamea şi frigul îi apropiaseră cumva de
gravate şi cuvintele „Pentru bărbăţie şi noi, românii, nu pentru că eram mai
vitejie - patria recunoscătoare”, după care miloşi sau mai buni la suflet, ci pentru că
făceam un schimb mai larg cu ei. Nemţii tindă, l-am surprins îmbrăcat într-un
erau cu nasul pe sus. Noi eram mai de-ai cămeşoi slinos, trebăluind în tăcere în
lor. Le dădeam benzină, pâine şi jurul vetrei încinse de un foc zdravăn,
margarină, zahăr şi spirt, iar ei ne deasupra căruia bolborosea un ceaun
aduceam icoane, obiecte de argint, şi chiar uriaş, făcut anume după măsura plitei
de aur de pe vremea ţarilor, în monezi sau încălzite.
cruciulițe. Ajunsesem să rupem binişor Eram însoţit de un tălmaci, ce se lipise
limba lor, iar ei, pe-a noastră. Le mult de noi, un fel de învăţător al
respectam durerea, dar nu-i puteam ajuta colhozului, care ne mai ajutase de multe
mai mult decât cu trocul nostru, pe care, ori în asemenea situaţii. Și de subofiţerul
de ce să nu fim cinstiți, îl făceam pe de intendenţă. Pădurarul ne primi cu
ascuns, de frica aliaţilor. Într-una din zile, indiferenţă. Nu ne răspunse nici la bineţe
un subofiţer german se înfăţişă la mine şi- şi nici nu ne pofti să stăm . Cum era deja
mi trânti pe tăblia mesei câteva baionete târziu, spre seară, şi eu şi tălmaciul am
şi arme cu muniţie cu tot, din arsenalul convenit să ieşim şi să înnoptăm în ceea
armatei române. Tălmaci nu aveam, dar ce ei numeau baie, un fel de fânar în
avusese el grijă să-şi aducă unul. Mă acuza spatele casei. Tălmaciul aprinse focul
pur şi simplu de vânzarea armelor, pe îndulcind atmosfera friguroasă a
care afirma că le găsiseră la trei partizani refugiului nostru. Ne-am aşezat la pândă.
căzuţi prosteşte într-o ambuscadă, sau În curtea casei se instalase întunericul şi
mai precis, în braţele unei patrule nu prea mai puteam vedea mare lucru. De
germane care-i împuşcaseră pe loc, atunci fapt era vorba despre o ciudăţenie peste
când încercaseră să fugă prin pădure. Ce puterile mele de înţelegere. Mai precis,
puteam spune? Erau arme de-ale noastre. subofiţerul cercetase şi aflase că în
Atunci mi-am chemat subofiţerul de la bătătura lui Ermolai existau nişte jivine
intendenţă. Era un bărbat de a cărui ciudate, care nu se sfiau să atace omul.
competenţă şi cinste mă convinsesem pe Cadavrele găsite erau pur și simplu ale
deplin. Era înalt, spătos şi în toată ţinuta unor soldaţi români, sfâșiate de niște
lui se vedea o siguranţă pe care numai jivine fioroase. Ne-am aşezat pe o baniţă,
fermitatea caracterului cinstit ţi-o putea cu armele la îndemână, vrând să aflăm
da. Când a intrat pe uşă, neamţul l-a privit dacă spusele pădurarului se adevereau
cumva stânjenit. I-am dat cazul pe mână sau nu. La interogatoriu, acesta susţinuse
să se intereseze şi să raporteze situaţia sus şi tare că jivinele atacau oamenii, iar
exactă, urmând ca în cel mai scurt timp să soldaţii care veniseră beţi au fost atacaţi.
elucideze problema, Disciplinat şi ferm, La întrebarea noastră, la nedumerirea
acesta mi-a raportat un lucru pe care nu-l noastră, el repetă acelaşi răspuns. De
puteam înţelege pe deplin. Era vorba nici altfel, analiza resturilor cadavrelor făcute
mai mult nici mai puţin decât de un furt de medicul trupei germane confirmase
mărunt, pe care mi-am propus ca eu existenţa în ţesuturile lor a unei mari
însumi să-l cercetez. M-am dus deci la cantităţi de alcool, iar asta putea fi dovada
casa unui pădurar, rătăcit de lume şi de că spusele lui Ermolai puteau fi
război, al cărui canton era la mai bine de adevărate. De aceea mă hotărâsem să văd
treizeci de kilometri de sătucul nostru, cu ochii mei o aşa grozăvie. Nu m-a mirat
cam pe lângă locul unde fuseseră primirea făcută de către pădurar. Fusese
împușcați partizanii. Îl chema Ermolai, ca schingiuit destul de tare. Cine ar fi putut
pe lipovenii noştri de prin Delta Dunării. crede că nişte jivine puteau ucide un om
Era scund şi slăbănog şi avea o barbă beat? Nici motivaţia sugerată de bătrân,
uriaşă, în compensaţie cu puţinătatea că deveniseră carnivore scormonind
trupului, Când am pătruns într-un fel de mereu prin hoituri îngheţate nu era

logică. Cum să se-nveţe nişte jivine la Încurajat parcă de spusele ei, ciudatul
carne de om? Şi încă de om viu. Deşi, dacă călător îmi continuă povestirea, de parcă
stau şi mă gândesc la ce se întâmplă nici n-avea vreo importanţă dacă era
astăzi, era posibil şi aşa ceva. crezut sau nu.
– Mă uit la dumneata, că eşti om - Nici eu nu credeam şi nu cred nici
bătrân şi-i îndrugi tânărului ăsta numai azi. Deşi am văzut copii schilodiţi de
prostii, îl întrerupse un călător ce părea să porcii scăpaţi din coteţ sau câte şi mai
moţăie în colţul compartimentului. câte. În orice caz, în noaptea aceea, am
– Lasă maică, nu-i chiar aşa. Cocoşul aţipit cu toţii. Ultimul cred că a fost
meu dacă te prinde în curte tot te subofiţerul. De fapt, cred că el nici n-a
ciupeşte. Dacă trăiam în ţara aia unde se aţipit pentru că pe la miezul nopţii m-a
fac lupte cu cocoşii, cum am văzut la trezit. Auzise zgomote suspecte. Zgomotul
televizor, câştigam parale frumoase, îl s-auzea din partea cealaltă a curţii, de la
potoli o bătrânică dornică de continuarea coteţul de găini. Erau pași târşiţi prin
povestirii. zăpadă, cu aşa o fineţe, de semănau cu un
foşnet mătăsos. Apoi s-au auzit
cotcodăceli şi cârâieli ciudate. În tăcerea
nopţii chirăielile găinilor erau amplificate
şi mai mult de gerul ce se înstăpânise
peste împrejurimi. Am continuat să
rămân nemişcat cu ochii scrutând în
noaptea ce-şi estompa întunecimea pe
albul zăpezii. Mă aşteptam să-l văd pe
stăpânul casei ieşind, făcând ceva.
Zadarnic. Nici o mişcare. M-am gândit că
i-o fi frică. N-avea voie să aibă puşcă. Și ne
ştia şi pe noi în baie, dracu ştie ce-avea în
minte, că n-a ieşit. Am ieşit noi. Dar faptul
că ne-am codit aşteptându-l pe pădurar să
facă ceva, că n-am fost activi în timpul ce
s-a scurs de la primele cârâieli, că n-am
ştiut cu precizie unde-i poiata şi dracu
mai ştie ce, ne-a făcut să pierdem timpul.
Curând zgomotul a încetat. Am mai auzit o
trântitură în zăpadă, un scârțâit şi gata.
Totul a reintrat în tăcere. Ne-am mai uitat
o vreme, fără să vedem ceva deosebit.
Noaptea a trecut greu. Puteam să-l luăm
pe sus pe pădurar. Dar n-am făcut-o. Era
în mâinile noastre. N-aveam de ce ne
grăbi. Dimineaţa, din casă, cu picioarele
desculţe în nişte pâslari scâlciați, ieşi o
fetiţă. Avea privirile buimăcite de foame şi
de somn. Ieşise îndreptându-se cu paşi
repezi spre poiata găinilor. Trecuse de
urmele paşilor noştri fără a se sinchisi.
Ion Irimescu, Bust. Sursa foto:
Deschise portiţa minusculă cu un scârțâit,
se strecură înăuntru, după care ieşi la fel
de repede cum intrase strigând speriată:

– Diadia, diadia! masă. Probabil că bătrânul era obişnuit cu
Am înţeles că-şi chema bunicul. Ne-am felul ei de a fi. După ce am mâncat, ne-am
mirat că n-o văzusem mai înainte dar ne- aprins câte o ţigară. I-am oferit una şi
am dat seama că nici nu fuseserăm lăsaţi bătrânului. A luat-o de parcă ar fi fost
să intrăm în casa pădurarului. În orice caz, ultima dorinţă a unui condamnat. Apoi l-
apariţia fetiţei atunci nu prea avea am făcut a înţelege că trebuie să ne
importanţă. În poiată era un bărbat, urmeze. S-a ridicat, s-a îmbrăcat şi a ieşit
sfârtecat peste poate. Așa am făcut și împreună cu noi.
raportul. Așa am primit și ceasul. De În curte a început să-şi rotească
tălmaci nu mai știu nimic. Pe subofițer îl privirile căutând ceva. Îşi căuta nepoata. A
chema Șoican. început apoi s-o strige. Nu ieşea de
- Păi sunt fiul lui… nicăieri. Într-o vreme i-a zărit urmele
paşilor ieşind din curtea casei. Ne-am luat
– Mai trăiește?
după ele. Mergeam pe urmele bătrânului,
Nu i-am răspuns. Eu altfel știusem când acesta se întorsese după ce aşezase
povestea… capcana. Nu mult după aceea am găsit-o.
Omul continuă să vorbească, de parcă Avea mâinile retezate de fălcile capcanei.
dialogul n-ar fi avut loc: Vruse să scoată resturile trupului
Am ieşit neştiind ce putea să însemne cocoşului pus ca momeală. Sau cine știe
groaza copilei. Ne-am îndreptat spre ce-o fi mai fost în capul ei, în sălbăticia
coteţ. Am privit înăuntru. Toate păsările aceea. Gestul i-a fost fatal. Sângele
fuseseră sfârtecate. Pene şi sânge, capete înroşise capcana şi zăpada de asemenea.
retezate şi resturile unui ospăţ pripit, era Fetița murise. Bătrânul o ridică fără un
tot ce mai putea fi văzut, în afară de cuvânt. Nici măcar un geamăt. S-a întors
trupul sfârtecat. Tălmaciul amuţise. spre noi spunând că e gata să ne urmeze.
Bătrânul era în spatele nostru. Barba i se Atunci subofiţerul a spus să-l lăsăm în
zbârlise fioros. Ne-a părăsit fără un pace. Era ascultat. Omenia acestui bărbat
cuvânt. Mergea cu paşi nefiresc de mari falnic era presus de datorie. După aceea
pentru statura lui. A intrat în casă furios şi vremurile ne-au despărţit. Ultima oară a
a ieşit la fel de repede cum intrase. Îşi fost când i-am dat ceasul acesta. Nu mai
pusese pe el un fel de manta flocoasă știu mai ştiu nimic de el.
încinsă cu un curmei ce putea fi un fular – Era tatăl meu, am zis eu în surdina.
ponosit, iar pe cap o căciulă miţoasă cu Străinul s-a ridicat anevoie, cu gesturi
urechi. Purta în mâini o capcană metalică. îmbătrânite şi m-a strâns la pieptul lui.
Trecu repede pe lângă noi, intră în coteţ
– Să-i spui că de atunci am omorât
de unde ieşi cu resturile unui cocoş
toate sălbăticiunile pe care le-am întâlnit,
sfârtecat. Am înţeles că acesta urma să fie
până la sfărșitul războiului. Fetița a fost
momeala. Apoi, luându-se după nişte
răzbunată, îmi zise el cu lacrimi în ochi.
urme pe care abia atunci le zărisem, s-a
\ îndreptat spre pădure. Curând s-a întors, Nu i-am răspuns decât cu o strângere
era cătrănit rău. Am intrat în casă după el. de braţ. Tatăl meu nu mai putea primi
De data asta a fost mai amabil. Ne-a pus în această veste. În compartiment era o
nişte castroane de lut un fel de fiertură zăpuşeală mare. Am ieşit să fumez şi să-
care la ei se numea cașă. Cu asta trăiau şi mi usuc lacrimile în bătaia vântului.
●
cu ce mai căpătau de la noi. Pădurarul se
pare că nu avea nimic de la noi. Fetiţa din
nou nu era. Nici nu fusese chemată la

Cleopatra LORINȚIU
Bajo la vana
lluvia de
flores
El dolor del separarme de ti me endurecerá.
Mi alma empezará a parecerse
a la piel agrietada y amarilla
de las manos de mi abuela.
Y ellas – cruzadas en el pecho

el domingo de agosto,
bajo la vana lluvia de flores.
Sub ploaia zadarnică de flori

Durerea despărţirii de tine mă va aspri.
Sufletul meu va începe să semene
cu pielea mâinilor bunicii ,
crăpată şi galbenă.
Şi ele, încrucişate
în duminica de august
sub ploaia zadarnică de flori.

Noches silenciosas
Llega un momento cuando los amigos
Ya no te llaman a las tres al teléfono. Ya no te cuentan
Al teléfono graves, irremediables acontecimientos,
Pecados de amor, revelaciones. Llega un momento
Cuando ya nadie te llama por las noches.

Es la hora de la expiación,
Cuando las tormentas están sólo en los mares interiores,
Cuando descubres los crisantemos marchitados.
Cuando algo trágico es algo indecente. Cuando
Nadie es culpable.
Lentamente, te invade el tiempo galáctico
Un bólido que se aleja de la ansiedad
Que podría explicar. Llega un momento
Cuando puedes recordarte
Las lágrimas calientes.
Punto de encrucijada
Cuando la memoria escrita se desvanecerá
Cuando nos comunicaremos telepáticamente
Cuando todo será de otra manera, diferente, otra cosa
¿Estas hojas de papel escritas extraídas de la vida y de la sangre
Ya importarán ?
Cuando „vida” y „sangre” no significarán nada
Y „nada” ya no tendrá sentido.
Generación rota
¡Tú no existes!
Obstinandote en tener un sentido
Bajo el amplío reinado del no sentido.
Escribiré para los muertos, para el pasado

Para su pasaje hacia otros reinos
Arrojaré todo hacia atrás
Y cambiando este sentido
Deslizaré hacia la vida de la muerte
Posible más que un futuro mudo.

Nopți tăcute
Vine o vreme când prietenii
Nu te mai sună la trei. Nu-ţi mai povestesc
La telefon, grave, iremediabile întâmplări,
Păcate de dragoste, revelaţii. Vine o vreme
Când nu te mai sună nopţile, nimeni.
E vremea-mpăcării,
Când furtunile sunt numai pe mări interioare,
Când observi crizantemele fanate.
Când ceva tragic e ceva indecent. Când
Nimeni nu e de vină.
Încet, încet te ocupă timpul galactic.
Un bolid depărtându-se de neliniştea
Pe care ar putea s-o explice. Vine o vreme
Când îţi poţi aminti
Lacrimile fierbinţi.
Punct de răscruce
Când memoria scrisă o să dispară
Când vom comunica telepatic
Când totul va fi altfel, altcumva, altceva
Aceste file stoarse din viaţă şi sânge
Vor mai conta?
Când „viaţă” şi „sânge” n-o să însemne nimic.
Iar „nimic” n-o să mai aibă sens.
Generaţie frântă
Tu nici nu eşti!
Încăpăţânându-te să ai sens
Sub ampla domnie-a non-sensului.
Am să scriu pentru morţi, pentru trecut
Pentru trecerea lor spre alte regnuri
Am să arunc totul îndărăt
Şi prin schimbarea acestui sens
Am să lunec spre viaţa din moarte
Mai posibilă decît un viitor mut.

Noche consagrada
Noche de invierno. Manadas de lobos
atacan al prófugo perdido.
La carretera brilla como
nuestros ojos heridos.
Todas las cosas tienen su tiempo.
Una luz helada vigila
la habitación de humo.
¿A qué tiempo pertenece
esta imagen glacial?
Por encima de todo, el mismo ala.

El vuelo consagrado, solitario.
Obstinación
Estoy buscando, casi desesperadamente, el límite.
Me lo imagino como una delgada línea,
como una especie de horizonte.
¿Hasta dónde puede llegar un sentimiento?
¿Cuánto de lo que sucede a mí
es tu propia vida?
Reverdeció el bosque.
¿En qué medida el fervor, el poder
de los árboles es mi propio poder?
Venzo mi repulsión a la mañana,
el momento de debilidad.
La renuncia, la suicida.
El té de menta.
¡Ah!, mi mente busca, rebusca,
desentierra. En algún lugar, en un cofre polvoriento,
en un ático lleno de ratones,
en un huerto en flor
tiene que haber una solución
un sentido
un impulso

Noapte însfințită
Noapte de iarnă. Haite de lupi
atacă pierdutul fugar.
Drumul luceşte asemenea
ochilor noştri nevindecaţi.
Toate îşi au timpul lor.
O lumină geroasă veghează
aşezarea de fum.
Cărui timp aparţine
acest tablou îngheţat ?
Peste toate, aceeaşi aripă.

Zborul însfinţit, solitar.
Obstinație
Caut, aproape cu disperare, limita.
Mi-o închipui o linie subţire,
un fel de orizont.
Până unde poate ajunge un sentiment ?
Cât anume din ce mi se întâmplă
este propria ta viaţă ?
A înverzit pădurea,
Pe ce măsură clocotul, puterea
din arbori este propria mea putere ?
Îmi înving sila de dimineaţă,

clipa de slăbiciune.
Renunţarea, sinucigaşa.
Ceaiul de mentă.
Ah, mintea mea caută, răscoleşte,
dezgroapă. Undeva, într-un scrin prăfuit,
într-un pod plin de şoareci
într-o livadă înflorită
trebuie să fie o dezlegare
un sens
traducerea ( traducción ) Costel DREJOI

Ștefania OPROESCU
Marea de
după gratii
la recepția hotelului ne era nimeni, Brăila spre bac și urma să-și continue
deși abia se schimbase tura de noapte. M- drumul.
am uitat încolo și încoace, așteptând să Calm, recepționerul a apărut din
apară de undeva recepționerul. Cheia spatele unei uși laterale, cu o cană de
camerei pe care tocmai o părăsisem nu se cafea încă aburind, în mână.
afla la locul ei pe panoul din spatele
recepției. Probabil urma să fie pusă acolo – Ce-i, dau năvală turcii ? folosește
în jurul prânzului, după ce se făcea acesta formula prea uzitată în cazuri de
curățenie. Am început să bat cu degetele, urgență. Nu înțelege nerăbdarea mea. Nici
mai bine zis cu unghiile în furnirul lustruit nu mă cunoaște. Sosisem seara și
de coatele clienților, sperând să trezesc plecasem dimineața, înainte de tura lui.
interesul cuiva. Regretam lipsa acelei Continuă apoi, cu același calm:
sonerii pe care am văzut-o mai mult în – Cazările se fac după ora prânzului,
filme, la pensiunile mici, pe butonul căreia doar se știe regula.
apeși, iar proprietarul vine îndată,
indiferent de oră. Aș fi apăsat pe ea, până – Vreau cheia ! am spus în grabă,
la exasperare. Am scos o monedă din aproape răstit. Am uitat ceva important în
portofel și am început să bat cu ea în camera nr… Și mă așteaptă afară un întreg
lemnul ghișeului. Din ce în ce mai tare. autocar care trebuia să fie plecat până
Picioarele băteau și ele pe loc, a acum!
nerăbdare. Mă grăbeam. Nu puteam să Cred că aveam atitudinea aceea din
plec fără biletele pe care le uitasem în care s-a născut expresia: a face spume.
cameră, în pliantul de prezentare al
Am urcat alergând, n-am avut răbdare
hotelului. Simțeam ca pe o greutate în
să mai aștept liftul. Am coborât tot
spate, nerăbdarea călătorilor din
alergând. I-am aruncat cheile din mers.
autocarul plin care trebuia să fie deja
Am urcat în autocar și mi-am căutat locul
plecat, dar mă aștepta pe mine. Iar eu, nu
preocupată, de teamă să nu aud murmure
mai veneam. Spre Brăila Roșie, așa scria
de nemulțumire. Nimeni n-a zis nimic.
mare, oblic, pe toată lungimea autocarului
Doar șoferul a înclinat capul în dreapta și
și pe ambele lui părți. Nu apucasem să
în stânga a dojană. Tăcere. N-am încercat
întreb dacă este vreo reclamă, sau are
să mă scuz, gândind că abia atunci aș fi
legătură cu excursia pe care o plătisem.
declanșat o avalanșă de reproșuri. Ca să
Traseul, după câte știam, doar traversa

rup cumva tăcerea stânjenitoare, l-am personajului principal din Parfumul lui
întrebat pe șofer: De ce Brăila Roșie? Suskind. Beau doar o gură de apă și stau
cu pane-ul albicios, de lup de mare în
– A, nimic important, e numele unei
brațe, neștiind ce să fac cu el. După mai
cherhanale de unde ne aprovizionăm cu
multe ore de mers, suntem opriți la vamă.
pește proaspăt. La drumuri lungi, mai ales
Șoferul se dă jos. Îl văd discutând aprins
când este foarte cald, oamenii preferă
cu vameșul. Pare că vrea să explice ceva,
peștele.
iar vameșul nu e de acord. Discuția devine
– Dar de ce Brăila Roșie? din ce în ce mai tensionată. Se ridică
– Pe malul Dunării erau pe vremuri vocile. Prin ușa deschisă a autocarului se
bodegi la care trăgeau marinarii. Și știți aud reproșuri:
cum se spune: la Brăila iute se arată lama – Ați întârziat douăzeci de minute!
cuțitului. O tăietură scurtă unde trebuie și
– Nu e vina mea, se scuză șoferul.
gata. Sângele gâlgâie, acoperă trupul
înainte ca acesta să cadă din – Ba da, nu vreau să știu ce gură-cască
picioare…Cherhanaua a păstrat renumele a uitat nu știu ce. A uitat, să-i fie de bine.
unui astfel de local, pentru reclamă. E și Să-l lași acolo… Trebuia să ajungeți la
puțin misterios și atractiv, trebuie să timp. Ați dat tot programul peste cap. Nu
recunoașteți, patronul a avut o idee ne jucăm aici! Știți foarte bine programul
grozavă. În plus, are mereu pește bun și autobuzelor folosite pentru cauze
proaspăt. medicale!
Prin spațiul îngust dintre scaune, o Mă întreb dacă am înțeles bine. Cauze
fată slăbuță și cam prea palidă, împinge medicale?
un cărucior lunguieț, cu rafturi, ca în Amenda pe care aud că trebuie s-o
avion. plătească șoferul este exorbitantă. Banii
– Micul dejun, spune în mers, ne tuturor pasagerilor, presupunând că
scuzați de întârziere, dar nu este vina fiecare ar fi avut ceva bani pentru drum,
noastră, nu-i așa? În timp ce rostește n-ar fi acoperit nici sfertul sumei. Cobor și
scuzele, privește cu insistență doar spre mă apropii de cei doi.
mine, evident acuzator.
– Eu sunt de vină, spun, domnul nu
Împarte paneu-ri de lup de mare în este vinovat. Și am auzit ceva de cauze
cutiuțe transparente de plastic. Și apă, și medicale. Nu știu exact ce înseamnă asta,
sucuri diverse. Îmi place peștele, dar, în dar eu sunt medic. Caut cu înfrigurare
general, evit produse preparatele din legitimația în geantă. Pot să ajut dacă este
carne tocată sau sub formă de pane, fie ele nevoie… Dar nu se poate, așa o sumă este
făcute din orice, chiar și din legume. Am de neimaginat. Iar ceilalți, n-au nicio vină.
văzut într-un abator, mai demult, muște Au plătit biletele…
mari care mergeau pe carne și care erau Nu-mi dădeau atenție, parcă nu mă
prinse în mașina de tocat laolaltă. Nu știu auzeau. Am aruncat cutia cu peștele pane
cât de mult s-au schimbat lucrurile între în primul coș de gunoi și am mai înghițit,
timp. Nu știu cât de responsabili sunt tot greu, o gură de apă din sticla primită.
bucătarii de la multele firme răsărite în
Era caldă și sălcie. Și mai avea un gust
ultimul timp ca frunzele în copaci, care ciudat, un iz de petrol lampant, acum, că
prepară și distribuie produse alimentare. se mai încălzise. Soarele era prea
Am încă dinții încleștați de la povestea cu puternic, nu era nici un loc umbrit. M-am
cherhanaua. Văd cuțite retezând capete urcat în autocar după ce șoferul și
de pești și sânge amestecat cu intestine vameșul au intrat împreună în clădirea
șiroind de pe mese, ca la nașterea
pătrățoasă și respingătoare a vămii, prefăcut că nu mă aude. Era supărat. Cum
repetând mereu cuvintele acelea ciudate: să nu fie? Și cu pasagerii era ceva în
„cauze medicale”. În apropierea lor, parcă neregulă. Nu erau revoltați, nu erau
auzisem altceva. „Cazuri medicale” nemulțumiți. Doar absenți. Să fi fost asta
spuneau, nu cauze, cum prinsesem vreo formă de rafinament, de
discuția din autocar: comportament elegant în situații
stresante? Nu îndrăznesc să întreb tocmai
– Ce fac eu acum cu atâtea cazuri
eu, vinovata. Așa că tac, năpădită de
medicale suprapuse unele peste timpul
gânduri. În tăcere, dă năvală visul pe care
altora? Și mai spunea ceva vameșul, dar n-
l-am avut în noaptea de dinaintea plecării,
am înțeles bine ce.
în care dinții mi se sfărâmau singuri, fără
Despre ce cazuri medicale să fi fost vreo durere, umplându-mi gura până la
vorba? La cumpărarea biletului se sufocare cu bucăți aspre, ca de cretă. M-
ceruseră o sumă fișe medicale și asigurări am trezit și am plimbat limba uscată peste
semnate după analize amănunțite. Unii ei, așa cum erau, mai mult sau mai puțin
solicitanți primeau bilete, alții nu. Sigur naturali, dar întregi, Dumnezeule… Am
unii erau bolnavi și nu-și lua nimeni băut o gură de apă și m-am străduit să
răspunderea lor. Când am urcat în autocar mai adorm, știind că urmează un drum
călătorii stăteau cuminți și răbdători în lung. Nu înainte de a mă invada, fără să
scaune, cu ochii deschiși, dar neinteresați vreau, amintiri despre vise. Cum ar fi: să
de ce se petrece. Nimeni nu comunica cu urmărești cu atenție ce visezi în prima
nimeni. Depășite, da, asta mai spusese noapte în care dormi în loc străin. În
vameșul, și nu despre timpul depășit era funcție de acest prim vis, vei intra în
vorba. Cazuri medicale depășite…Mă așez timpul mai scurt sau mai lung pe care îl ai
în scaun tremurând. Caut să pricep ceva de traversat. Sau: dacă visezi că îți cade
din tot ce se întâmplă. Eu nu mâncasem un dinte dar nu te doare, afli despre
lup de mare și nici nu băusem decât două moartea cuiva care nu te afectează direct.
guri de apă. Era deja foarte cald. Tabla Dacă te doare, pierzi pe cineva apropiat.
autocarului frigea de jur împrejur. Ceilați, Glume, superstiții, legende, transmise din
mâncaseră cuminți totul și băuseră toată generații, pe vremea când eram copii,
apa. Să înțeleg dar, că din cauza căldurii și apoi tineri și nu aveam la dispoziție cărți
a deshidratării auzul îmi joacă feste? de interpretarea viselor. De asta poate,
Fiindcă mai auzisem ceva. Vorbeau și cele puține aflate s-au fixat mai ușor în
despre terminale. Dar terminale știam că memorie. Iar acum, eu am visat într-o
sunt la aeroport. Poate urma să fim duși la cameră străină, că mi-au căzut toți dinții,
un aeroport și terminalele erau toate fără să mă doară. Ce să însemne asta? Și
ocupate. Da, sigur, avioanele nu puteau fi cu un dicționar complet de interpretare a
suprapuse. Parcă era mai clar acum, deși viselor la îndemână, cred că tot n-aș fi
nu scria în program nimic de aeroport. aflat.
Dar teama se infiltrase deja și nu voiam să
Între timp, în autocar aerul a devenit
duc gândul până la capăt. Și dacă era
fierbinte, de nerespirat. Geamurile mari,
tocmai invers? Invers, adică „vițăversa”,
închise etanș nu se puteau deschide. Am
ca în Două lozuri? Adică, nu cei sănătoși
întrebat șoferul de ce nu avem aer
plecau… Cufundată în această nouă
condiționat. N-a răspuns, a ridicat doar un
teamă, fără nimeni în jur în stare să
comunice, n-am băgat de seamă când a deget, indicând ceva aflat deasupra
capului său. Între parbriz și plafon era
venit șoferul și a pornit autocarul. L-am
lipit un afiș pe care scria: Interzis a se
întrebat cum a rezolvat cu amenda, sau
vorbi cu șoferul în timpul mersului. Doar în
cred că l-am întrebat pentru că s-a
autobuzele hârbuite de altădată mai
văzusem asemenea atenționări. Acum, cuprindem cât mai mult din minunile
nici n-ar fi avut vreun rost. Conducătorii nevăzute ale lumii. Dacă nu s-ar fi arătat
auto de pe toate vehiculele, de marfă sau prin ceață, atâta strălucire poate m -ar fi
persoane, vorbeau nestingheriți la orbit. Acesta era locul promis la plecare.
telefoane mobile. Mai ales la drumuri Spre această minune plătisem biletul. Nu
lungi, plictisitoare. Mergem așadar cu un mai conta chinul drumului care, oricum,
hârb de pe vremuri. Nu înțeleg de ce nu se pălise considerabil. Merita! Am plutit așa,
deschid măcar geamurile. Transpir fără noțiune timpului, până când o ușă
abundent, hainele se lipesc de mine. Și ca zdrențuită s-a deschis, ca o spărtură în
și cum n-ar fi destul, un praf fin, roșiatic nori și am căzut într-o zăpadă pufoasă și
se infiltrează de niciunde, făcând aerul și nu foarte rece. Gata! am auzit ghidul fără
mai de nerespirat. Urmăresc atentă să-l văd, de aici mergeți singuri să vă
garniturile geamurilor. Poate acestea s-au găsiți țărmul.
casat de vreme și pe acolo se strecoară Totuși, ceva îmi scăpa din nou. Nu știu
praful unui drum neasfaltat pe care ce. Am în față un munte de dune. Dune de
mergem acum. Altceva văd însă. Pe zăpadă alb gălbuie ca spinările oilor
marginea dintre scaune și geamuri sunt adunate una în alta sub ploaie. Spinări în
plăcuțe de plastic pe care scrie, așa cum terase. Am băgat mâna adânc în prima
scria odată în trenuri, sub geam: Nu vă dună și m-am prins cu putere de ea, ca de
aplecați înafară. Numai că aici scria: lână, sperând să nu se topească înainte să
Intrerzis a se folosi același timp de două ajung la următoarea. Urc, agățându-mă
ori. Nu înțeleg. Apoi, simt cum încet mi se
repede din una în alta. Dedesubt, printre
face frig, după ce textul îmi pare cunoscut. spațiile înguste dintre dune, văd marea
Puțin schimbat, dar bate cam tot pe acolo: clătinându-se amețitor, ca apa într-un
Niciun om nu poate să intre în apa lighean uriaș.
aceluiași râu de două ori, deoarece nici
omul nici râul nu mai sunt la fel (Herodot) Sus, pe creastă, descopăr un fel șarpe
lung, format din șine de tren, șine înguste
Undeva, între munți, autocarul a oprit. pe care alunecă o platformă asemeni
Gata, a spus șoferul, vă dați jos, aici vă decovilului. Odată urcată pe platformă
așteaptă ghidul. Ne aflam într-un defileu frica dispare, deși cobor amețitor de
îngust, între munți foarte înalți. Practic, repede, ca o prăbușire în hău. Nu mai este
aici nu ajungea soarele, cel puțin la ora nimeni în jur. Nici nu simt lipsa
aceasta din zi, când am ajuns noi. Ne-am pasagerilor care, mi-au însoțit drumul
aliniat unul în spatele altuia și am pornit într-o absență totală. Sunt singură, „ pe un
în urma celui care ne vorbea prin semene, traseu obscur și singuratic”. Memoria nu
fără să-și arate fața acoperită cu o glugă se descărcase de tot, un fir de siguranță
cenușie. Urcând, iarba de un verde negru încă o agăța, ca pe săritorii la trapez în
de la bază se deschidea la culoare și se cupola circului: „De la ultima Thule
umplea de flori ca niște pânze pictate… Pe tulbure/ dintr-un ținut sălbatic, ciudat/
măsură ce urcam, aerul devenea cețos, o Din spațiu, înafara timpului.”15 Punct.
ceață albăstruie, ca fumul care iese din
lampa lui Aladin. Ne purta aproape pe sus, Când platforma s-a oprit din
ca o apă densă de sare. Castelul în care am alunecare, tălpile ating nu plasa de
intrat era mare cât un oraș. Treceam din siguranță, ci țărmul meu. Nu prea departe,
cameră în cameră vălurind prin ceața în față, marea se zbuciumă în valuri înalte
aceea ca și cum am fi privit din avion cu creste de spumă albă, abundentă,
printre nori, splendorile peșterii lui Ali urcând spre cerul albastru sticlos,
Baba. Le vedeam, nu le puteam atinge,
ceața ne legăna de colo colo, ca să 15
E. A Poe: Dream-Land

aproape transparent. Câteva gratii Nu ascult, merg până când o pânza de
nichelate, bare orizontale lucind orbitor apă strecurată pe sub gratia cea mai de
în sorele lichid o împiedică aidoma unui jos îmi acoperă picioarele mai sus de
zid să invadeze țărmul. O putere invizibilă glezne, peste nisipul aspru. Nici cald, nici
încă ne desparte. Înaintez spre ea poftind rece, fiorul plăcut urcă prin trup senzații
la spuma albă, ca un copil la vata de zahăr. nepermise. Mă aplec spre apa limpede
Am înțeles că mă ademenește. Îmi prin care se văd chiar și nervurile
îngăduie venirea, marea mea oprită de scoicilor. Scufund mâinile în ea și cu
gratii. Aud încă, un rest de frică: palmele ude îmi acopăr fața.
– „Nu te apropia prea mult, lupul mării Este bine.
●
te înhață și de dincolo de gratii”.
Gabriel Kelemen – Venus. Sursa foto: http://www.cosminnasui.com/2013/12/gabriel-kelemen/

Willem M. ROGGEMAN
(Belgia)
S-a născut la Bruxelles pe 9 iulie 1935 şi a

publicat peste 50 de volume şi divers, cu o
imaginaţie bogată, dar şi cu o cultură solidă ce se
revarsă în scrisul său. Volumele de poezie au
apărut în traducere în Franţa, Italia, Marea
Britanie, Irlanda, Canada, Germania, Elveţia,
Polonia, Macedonia, Serbia, Bulgaria, Rusia iar
editura Cronedit din Iaşi i-a publicat prima
culegere în limba română : Note pentru o poetică a
timpului (2014),
Multe şi prestigioase premii literare i-au
răsplătit talentul şi munca, între acestea figurînd
Premiul Oraşului Bruxelles, în 1975, pentru
volumul Sneeuwblindheid (Orbirea norilor) şi
Premiul Internaţional de Poezie Ricardo Marchi, în 1997, în Italia, pentru culegerea sa tradusă în limba lui
Dante L’invenzione della tenerezza. Spaţiul limitat al prezentării mă împiedică să-i înşir toate volumele
publicate în limba maternă, dar cîteva titluri trebuie amintite măcar din respect pentru sonorităţile lirice
ale limbii neerlandeze : De tijd hapert in de spiegel (2000) (Timpul se agaţă în oglindă), Blue
Notebook (2006) (Carnetul albastru - o culegere cu poeme de jazz), De metamorfosen van de dichter
(2008) (Metamorfozele poetului), Hier wonen de woorden (2012) (Aici locuiesc cuvintele), Notities
voor een poëtica van de tijd (2013) (Note pentru o poetică a timpului), Heidens retabel (2014)
(Altar păgîn).
Prezentare și traducere de Valeriu STANCU
Fenomenologia privirii
Ceva în întregime transparent
trebuie privit cu mare atenţie.
Să ştii că este acolo
şi totuşi să nu-l vezi.
Ochii se simt trădaţi.
Valoarea funcţionării lor
e dintr-o dată nesigură.
Ei ezită în faţa a ceea ce este adevărat
şi în care încă trebuie să crezi.
Stranie senzaţie :
Să priveşti prin ceva
cu sentimentul că nu e nimic.

Columb la New York
Cînd Columb a descoperit America,
nu şi-a crezut ochilor.
Cu tovarăşii săi el era
în căutarea unui guru
şi voia în realitate să atingă Indiile.
Dar atunci cînd vaporul său Santa Maria
era cît pe ce să se scufunde, el a fost primit
de poliţia portului, trecu pe lîngă
statuia Libertăţii şi, puţin mai tîrziu,
privi în sus printre zgîrie-nori.
Treaba asta trebuie să i-o spun reginei, gîndi el.
Cine s-ar fi putut aştepta la zgîrie nori în Indii?
A doua zi dimineaţă fotografia sa se găsea
în New York Herald Tribune
şi acţiunile cînepii indiene
crescuseră puternic pe Wall Street.
Într-o cameră slinoasă din Bowery,
Columb şi-a făcut o mică înţepătură
şi într-un vîrtej de culori
se văzu el însuşi ca pe un comandant
pe o caravelă spaniolă din secolul al XV-lea.
Recensământ la schit
Cineva stinge clarul de lună.
Un altul aprinde soarele.
Un al treilea face ca pămîntul să se învîrtă mult prea repede.
Un al patrulea aleargă în urmărirea stelelor.
Un al cincilea începe al treilea război mondial.
Un al şaselea îşi răneşte sufletul.
Un al şaptelea bate clopotele din oră-n oră.
Un al optulea inventează pacea.
Un al nouălea compune imnul naţional al migranţilor.
Un al zecelea construieşte un drum care duce la sfîrşitul lumii.
Un al unsprezecelea rescrie biblia.
Un al doisprezecelea înjură ca un apostol rătăcit.
Un al treisprezecelea închide duzina.

Poem pentru Ulrike
Meinhof
Unii nu mai pot.
Unii pictează o oglindă pe un zid
avînd în centrul ei un chip de femeie.
Unii ascultă, pe o casetă,
vocea unei femei
care murmură cuvinte abia înţelese.
Unii îşi hrănesc imaginaţia
cu amintiri de aventuri
pe care nu le-au trăit niciodată.
Unii văd în pliurile
cuverturilor de pe pat
forma unei femei adormite.
Unii adorm
cu o mînă în mîna nopţii.
Unii murmură te iubesc
pîndind răspunsul sobei lor.
Unii nu au nici măcar conştiinţă de ei înşişi.
Unii cunosc semnalmentele precise
ale femeii pe care nu au cunoscut-o niciodată.
Unii indică locul
unde apare frumuseţea datorită alcoolului.
Unii rămîn nemişcaţi într-o cameră
şi călătoresc cu o viteză ameţitoare
prin ţara care începe în spatele oglinzii.
Unii se tem de răsăritul soarelui.
Unii răspund la întrebări
pe care nu le pune nimeni
din lipsă totală de interes.
Unii văd în tapetul pereţilor
desfăşurarea unei vieţi.
Unii nu ştiu nici măcar să-şi vorbească lor înşile
Unii nu realizează că ieri nu a început niciodată.
Unii curg prin vreme ca o piatră.
Unii îşi simt sîngele oprindu-se.
Nimeni nu e singur în singurătatea sa.

Un caz de amnezie
Abia după miliarde şi miliarde de ani
Dumnezeu, devenit între timp bătrîn, şi cam ticăit la treabă,
nu mai urmări cu atenţia cuvenită cursul lucrurilor
şi nu mai putu stăpîni totul.
Stelele şi planetele, pe care odinioară
El le plasase la locul lor conform unui plan stabilit cu scrupulozitate,
îşi urmau încă docil parcursul prevăzut.
Dar din cînd în cînd mai era cîte una
care scăpa şi, atrasă de alt astru,
intra în coliziune cu el într-un zgomot asurzitor.
Se mai întîmpla, de asemenea, ca Dumnezeu să mai uite cîte ceva

pentru că se formau mici găuri negre
în nehotărnicita sa memorie plină de omniştiinţă.
Gradual amnezia creştea.
Mai întîi uită că oamenii sunt uneori nefericiţi ca urmare a
nepotrivirilor sau a accidentelor mai mult sau mai puţin grave.
Şi în ciuda rugăciunilor lor nu îi auzea,
deoarece, cu înaintarea în vîrstă, începea să fie tare de ureche.
Apoi uită că existau oameni întemniţaţi de ani în şir

pentru că ceruseră dreptate autorităţilor.
Uită hoţii, violatorii şi asasinii.
Uită chiar că izbucniseră pustiitoare războaie
şi lăsă nebuneşte pojarul să pîrjolească totul
fără a interveni pentru a potoli suferinţa.
În sfîrşit, uită că el crease lumea
şi că omul ameninţa să distrugă această lume.
Cînd constată într-o bună zi, spre marea lui mirare,

că întreaga sa creaţie fusese compromisă pe vecie,
a decis să stabilească ordinea originală.
Aspiră cosmosul pînă la vidul total.
Toate astrele dispărură de pe firmament.
La capătul puterilor, Dumnezeu, care acum
suferea şi de maladia Parkinson,
se culcă pe spate pentru a muri în pace.
Privi cu un aer satisfăcut vidul infinit
în care calmul şi tăcerea reveniseră.

Numai că uitase un mic, un minuscul astronaut
care plana singur ca o insectă în spaţiu.
Cînd Dumnezeu, total epuizat, îşi dădu suflarea,
răsună în spaţiu rîsul pătrunzător
al astronautului, care, în cele din urmă, avea dreptate.
Dar nimeni
nu-i mai citise cărţile
şi nu-i mai cunoştea numele : Friedrich Nietzsche.
Dragoste maternă
Adesea memoria funcţionează
în maniera unei fotografii.
Reapare o imagine veche, în care nu mişcă nimic
ca şi cum timpul şi-ar fi acordat un scurt răgaz.
Mama e întotdeauna aşezată pe acelaşi scaun.
Poţi să te apropii de chipu-i.

Şi observi atunci pe ochii ei
un străveziu voal lichid care tremură,
nu sunt încă lacrimi adevărate, şi totuşi,
părelnicul început al unei tristeţi.
Aşezate în poală, mîinile

de un brun deschis, ca al frunzelor căzute,
se afundă într-un nor de nostalgie.
Copil încă, îmi aşez capul,
cu obrazul zgîriat şi roşu,
pe asprele rotunjimi ale genunchilor ei.
Mulţi ani mai tîrziu ea mă eliberează
şi mă deprind cu singurătatea adulţilor.

Alb / negru
Ţîşnind din pagina albă
apare poemul,
aşa cum tu fereşti perdeaua
şi ieşi complet goală din cadă.
Şi astfel am umplut iarăşi

realitatea cu visele mele,
cu imagini pline de adevărul gol-goluţ
care devine transparent ca apa
ce încă tremură în cada

din care tu tocmai ai ieşit.
Nimic nu e altfel decît în vis.
Ziua ţîşneşte prin spărtura nopţii.
Viziune sub-marină
Cu încălţări de plumb
stă în picioare pe fundul mării.
Părul îi unduie încoace şi-ncolo

urmînd curentul apei.
Gura şi ochii îi sunt larg deschişi.

Peştii ce-noată prin preajmă îl salută în trecere.
S-ar zice uneori că bate apa cu o mînă

pentru a apuca tot ce dansează în juru-i.
Atunci, tot ce se petrece în adînc

Pare să-i facă o stranie plăcere.
De fiecare dată cînd soarele atinge orizontul

e auzit strigînd ceva de neînţeles.

Trimitere
Scriu pentru ca moartea mea să devină absurdă.
Tac pentru ca să te aud vorbind încetişor în mine,
pentru ca să te aud spunînd că de-acum înainte şi
în fiecare zi voi purta un alt nume, că
voi fi de fiecare dată deghizat într-un alt corp.
Fiindcă eu creez fără încetare realitatea,
pentru că vreau să muşc, lacom, din acest moment
în care sunt peste tot numit, în care cresc fără de măsură,
pînă la această misterioasă cheie ce deschide noaptea,
arzînd tot ceea ce nu s-a petrecut
decît în cuvinte.
Pentru că port adevărul în mine ca pe o inimă,
pentru că trebuie să pronunţ un cuvînt la fel de mare ca mine însumi,
eu, care nu exist totuşi decît în mărime naturală,
căci mă împleticesc cu picioare lichide
pe solul rece al existenţei,
unde poleiul formează o fină pojghiţă de nefericire
care acoperă fără zgomot zilele scurse.
Simplitatea merge întotdeauna de la sine.
Melancolia nu te priveşte decît pe tine şi trecutul
uneori chiar şi pe mine, dar foarte puţin.
Frumuseţe în stare pură

Aşa cum viaţa devine palpitantă
din clipa în care e vorba de această femeie,
tot astfel va fi iubirea mea pentru ea.
Aşa cum înecatul, pierzîndu-şi greutatea

urcă şi coboară foarte încet
şi, cu gura rotunjită de uimire,
aspiră dulceaţa apei.

Aşa cum nevăzutul vînător
străbate falnic pădurile
şi face să dispară unul cîte unul
copacii întunecaţi în tolba sa.
Aşa cum ţipătul unei păsări de noapte

despică albeaţa cearşafului,
tot astfel se suceşte şi se răsuceşte ea în somn,
de fiecare dată devenind tot mai frumoasă.
Dumnezeu doarme
Dacă e adevărat că noi toţi
suntem doar personajele
care populează marele, infinitul vis
al lui Dumnezeu, atunci el visează
de asemenea toate visele noastre şi nici vorbă
să intervină în existenţa noastră
pentru că nu o conştientizează.
Faptul că el i-a inventat în visele sale
atît pe Shakespeare, cît şi pe Eichmann
e o mărturie a fantasticei sale imaginaţii.
Dacă vreodată s-ar trezi
din acest coşmar, ar crea probabil
un Freud divin
care va analiza acest vis
şi i-l va explica. Atunci se va face lumină
în privinţa complexelor de care suferă Dumnezeu.
În viitor vom cunoaşte poate
o existenţă mai calmă;
dar dacă terapia eşuează
va trebui să ne aşteptăm
la şi mai multe poveşti stranii.

Marco ONOFRIO
(Italia)
Scriitor, eseist și critic literar, s-a născut la Roma, pe

11 februarie 1971. A publicat, în 27 de volume, peste
3500 de pagini de lucrări (poezie, ficțiune, non-ficțiune,
teatru).
Pe lîngă cele 27 de volume, a scris zeci de prefețe și
sute de articole și eseuri critice în diverse publicații,
printre care «Il Messaggero», «Il Tempo», «Lazio ieri e
oggi», «Studium», «Nuova Antologia», «La Voce
Romana», «L’Immaginazione», «Polimnia», «Poeti e
Poesia», «Orlando» și «Le Città». Printre lucrările de
ficțiune se numără romanul experimental Senza cuore
(Fără inimă), poveștile satirice reunite în volumul La
scuola degli idioti (Școala idioților) și romanul
emoțional Diario di un padre innamorato
(Jurnalul unui tată îndrăgostit), care este dedicat
fiicei sale Valentina.
A primit pînă în prezent 38 de premii literare, inclusiv premiul „Montale“ (1996), „Carver” (2009),
„Farina” (2011), „Città di Sassari”, „Città di Torino” (2013), „Pannunzio” și „Viareggio Carnevale”
(2013) și „Simpatia” (2016).
În septembrie 2017 a primit Trofeul Festivalului Internațional EUROPOESIA (Brăila - România /
Cahul – Republica Moldova).
Chiar în zilele celei de-a cincea ediții a Festivalului “Poezia la Iași”, la care a participat, i-a ieșit de
sub tipar volumul de poeme Suntem vii (Editura CRONEDIT, Iași), tradus de
Simona Stancu.
Anumite lumini
Ce e în ochii tăi astă-seară?
Ai privirea ciudată, aprinsă

de bestiile care adulmecă moartea.
Bătăile inimii îți sunt acum închise
în flăcările groaznice ale timpului. Ești înfășurată
de viitorul care te transformă în cărbune.
Nimic nu te va putea salva.
,,Anumite lumini” spuneai ,,ar fi mai bine

să nu fie stinse niciodată”.

Dar totul – îți amintești? – era încă posibil:
pînă ieri, nu știu de ce s-au schimbat,
lucrurile se îndoiau după fiecare
dorință, în fluctuații
lichide, în cărnuri tandre
precum valurile care se desfac
în mare. Apoi, punctul culminant extatic
cu vîrfurile sale magnifice:
și splendoarea prezenței tale
care te-a luat în flăcările
groaznice ale timpului. Cînta cînta
galbenul misterios al lămîilor
împotriva strălucirii întunecate a portocalelor
iar tu priveai răsăritul
de dinăuntru, sub mantaua de aer
albul incinerat pe obraji:
argintul măslinilor se răspîndea
peste tot, și tu te-ai transformat în privirea
golului. Simți acum mireasma
timpului, sunetul care doarme
sub copacii înalți? Încă mai strălucesc
urmele soarelui în iarbă. Toată bucuria
e în secretul clipei
care aprinde ultima lumină
înainte de întunericul final.
(2015)
Oscar Han, Întâiul sărut. Sursa foto: http://karina-lumeanoastra.blogspot.com/2011/02/oscan-han.html

Noaptea
Noaptea locuiește în lucruri:
dar negrul cel mai închis
este sămînță de aur.
Ard stelele pe firmament

precum privirea arde sticlele de la ferestrele
pe care din depărtare le orbește apusul
și luminile se topesc necunoscute în roșeața
fumegîndă și neclară, pierdute și stinse
asemeni mîinii eterne care le-a aprins.
Flăcări albăstrii vibrează fulgerînd

oceanul, misterioase aporii
în versuri, dîre ale unei lecturi
care nu se termină niciodată,
ca și viața.
(2007)
Amprenta
Apare și dispare, se învîrte
după zidul îndepărtat al somnului
copertină efemeră a pămîntului
insulă – Sfinx – munte:
palat de nori în urcare
teatru ascensional de expresii
simbolice, mute figuri
în evoluție.

Iată perla apusului:
cade în gaura nopții
ca să călătorească în interior
către răsărit
de la marginile cercului
către orizont
unde reține constantă așteptarea
vocii mării
care spune cerului povestea eternă
a unei întîmplări misterioase și primordiale.
Fiecare lucru de pe lume poartă această amprentă.
Stelele au amintirea gravată:

încă le strălucesc licăririle.
(2015)
Geneza
Și a fost lumină. Nețărmurit
din zidul alb fulgerul
marele tunet devenit
în înalt pendulă a norilor; din cer
gura gravă, larg deschisă
complet goală pentru o clipă
vuietul tăcerii universale
tatăl luminii: Dimitrie Paciurea, Himera.
silabisiri învăluite în întuneric

și în culoarea fragmentelor oscilantă
vîntul misterios al creației
suflînd deasupra apelor
liniștite vibrează scufundîndu-se
pînă încrețește suprafața
înnodată în riduri de curenți:
dulce silențioasă nutrientă
apa sub apă se spală
amestecînd valurile
în spume zburdalnice.

Strălucește un loc originar
sursa primăverii primordiale
Mare Mater Materia
formă amprentă matrice
insula-mamă
tată orfan, dumnezeu
întunecat în splendoarea lichidului:
ureche și zgomot de apă
vîrtej în sfera originală
și umbra foșnetului
instinctivă inaudibilă rechemarea
și spațiul fluid închis
și poala mută fără formă a proaspătului viu
în deschiderea întunecoasă și silențioasa
transformare sau eterna imensitate.
(2010)
Suntem vii
În spatele umbrelor dese, subțiri
ale privirilor noastre
arareori străbătute de sfîșiate
străluciri arzătoare și fugare
se ascunde întreg infinitul
spațiului și al timpului interconectate
ce se poate auzi în tăcere
în mare
în abisuri
Suntem vii!
(2006)

Splendoarea
Splendoarea pe care tu o vezi în lucruri
naște din lumina ochilor tăi.
Universul tînjește dintotdeauna

să se oglindească în El
dacă Îl oglindești,
și are nevoie de frumusețea ta:
trebuie să crești,
să fii mai bun.
Puterea dragostei nu se termină

cu ultima respirație a morților:
dincolo de zidul care desparte
infinitatea înălțimilor de abisuri
este o mare fără porturi, fără margini.
Tu închide lumea!
Vei învăța să renaști din dar.

Te așteaptă desigur ceea ce ai dat,
mai ales cînd nu puteai da.
Așa te vei recunoaște în viață

pentru că peste tot ea se schimbă.
Ochii tăi strălucesc, în clipirile
cerurilor, sunt făcuți din aer.
(2015)
Vocea cerului
Și lumea se deschide în fața ochilor noștri!
Săpătură fără margini, ocean

nelocuibil culoare a liniștii
conține invizibilul
în gol. Arcă a timpului

și a vîntului, regn
ascuns de existență
inconsistență clară,
dună metamorfică.
Leagăn, mormînt al amintirilor:
misterios
nuanțat, își schimbă locul
ca și gîndurile sau visele,
cînd e tîrziu.
Ascultă vocea cerului, e acolo.

Ne cheamă – sus. Ne iubește.
Albastrul radiant deasupra norilor
radiază prezența. Muzica.
Asemenea unui mare da.
(2015)
Groapa
Sapă spațiul mare
al existenței, umflat cu deșeuri
invizibile: strălucește, în aer,
întreaga istorie a lumii
redusă în praful
roții ce macină
timpul. Fiecare lucru
învăluie, spintecă, prinde
și trage după sine.
Dacă închizi ochii
alunecă pînă jos,
dezvăluie în profunzime viziunile
care au fost cîndva
care nu vor fi niciodată.
E o groapă neînduplecată:
se lipește de jur împrejur precum vidul
floare carnivoră înghite spasmul extrem
al victimei – cu cît se zbate mai mult,
cu atît rămîne mai mult prinsă –
această inutilă dorință
strivește freamătul speranței
pe care o numim ,,viață”,
și la final, după ultima abraziune
ne redă descărnați, oase neînsuflețite,
prafului eternității.
(2017)
Dincolo de orizont
Aerul se prelungește de peste tot
în interiorul rețelei spațiului gol
din corpul meu dincolo de orizont.
Ce va fi de cealaltă parte?
Cine mă va aștepta?
În care Africă din cer, în care Ithacă

mă voi găsi pe mine însumi?
Soarele va fi ultima treaptă

după marele pas:
spre izvoarele dimineții.
(2015)
Mit
Căutam gaica timpului
ca să descos veșmîntul misterios
al lucrurilor, amprenta străveche
de sub aparențele multiple.
Mi-au spus despre apă,
,,Du-te la apă”:
întoarcerea la strada

primordială.
M-am scufundat pînă jos în împărăția Mamelor.
M-am agățat de sînul fără margini
al unei mari nopți feminine
sugînd – beat de viață
principiul totalității:
moștenirea pămîntului prenatal.
Era o peșteră imensă de șisturi
de stalactite cosmice și stelare:
o zonă de apariții strălucitoare.
Corpurile au revelat spontan
jocul iubirii și al morții
înscris în interiorul cercului
vieții, în anotimpurile umane.
Mușcam, îmbătat, frumusețea lumii
susținută de forțele pămîntești și – în aceeași măsură
de spiritele cerești și respirațiile rare.
L-am văzut pe Uranus întunecat, tăcut,
păzind primul izvor,
spațiul și timpul originar,
și apoi, mai încolo, începutul de neimaginat,
limita maximă și absolută.
Am plutit, înapoi, în întunericul lichid:
era un spațiu negru strălucitor.
Am ascultat amintirile oceanului:
era misterul istoriei
și povestea mitică a omului.
Am văzut desprinzîndu-se, printr-o crăpătură
pe care a făcut-o timpul la începuturile sale
și din care încă izvorăște, o figură
familiară, de nerecunoscut
în vaporii cu reflexe hipnotice:
se dizolvă instantaneu,
după milenii și milenii
de așteptare. Tocmai ce sosisem
ca să înțeleg pîlpîirea, ciudata
apariție tăcută: viața mea
prin urmare, nu a fost în zadar.
Apele morții, necruțătoare

s-au închis pentru totdeauna deasupra mea.
(2013)

Cătălin RĂDULESCU
La rome
E
ra o zăpușeală teribilă care îl
afecta și pe Gabrielescu ce se târa
de-a lungul șinei dilatate de
tramvai aflat în mijlocul de transport în politețe în declarație de clarificări cu
comun, de-a lungul Căii pitorești a cineva mai în vârstă ca ei, se limitează la a
Căuzașilor, flancată de o parte și de alta îngâna un politicos – ” –Da, dom'
de imobilele înalte și cernite care profesor... ” – Nemulțumit de formalismul
împiedicau în mare parte impactul lor, profesorul de muzică ținu să
razelor necruțătoare cu metalul precizeze că deși avea o fire de artist, a
vehiculului. Venea din strada Vestalelor, ajuns doar profesor de flaut - și nu de
de la hebdomadara lecție de flaut ținută trombon, așa cum și-ar fi dorit – din
cu eleva sa, Otilia, despre care nu putuse pricina a probabil vreunei pedepse
să nu constate cu ocazia acestei ultime carmice ce-l împiedicase a-și realiza visul.
lecții remarcabilele progrese făcute în – La așa rezoluție ce părea irefutabilă,
mânuirea instrumentului muzical toată lumea tăcu, inclusiv cel de mai din
respectiv. Pentru a nu adormi în față, dreapta – plus cei de mai din față,
zăpușeala infernală a vehiculului, stânga.
Gabrielescu inițiază cu unul din mai Dar ce s-a aglomerat vehiculul în
comunicativii pasageri aflat un pic mai în halul ăsta? Când s-a întâmplat asta?...
față, dreapta – inevitabila discuție despre Profesorul chiar că acum simte că îi este
canicula ucigătoare dar, relizând că dacă peste poate să respire. - Și – un gând
va continua să dezvolte detalii despre salvator îi dă motivul să părăsească
funia din casa spânzuratului – curând s-ar interiorul ca de furnal al tramvaiului,
putea să adoarmă cu concluziile pe buze. intenționând să-l ia din nou în sens opus,
– Așa că prinde zvonul discuției unora ce având în vedere că își uitase mapa cu
păreau studenți din partea stângă, un pic partituri la eleva Otilia. O dată coborât
mai în față și, fiindcă le-a auzit lămurit nici el nu știe cum prin aglomerația
părerile, își permite să facă precizarea: teribilă, intenționează să traverseze spre
nu, colonelul britanic Lawrence nu din refugiul de sens invers, dar rămâne
pricina vreunui atac de apoplexie din trăznit: este înconjurat de ruine. De o
cauza căldurilor groaznice din întinderile parte și de alta a Căii imobilele sunt
Arabiei ar fi fost atât de scund, ci din parțial sau total distruse, în anumite
pricina oreonului contractat în copilărie locuri terenul fiind curățat. Hm, ce se
care îi oprise creșterea în înălțime la doar întămplă? Izbucnise un nou război?
1,66m. – Studenții, nevrând să intre din
Asculta Radio – Londra în fiecare seară - Privi cu mină descompusă la
și nimic despre așa ceva; a, că era vorba, cișmeaua legată cu sârme de un stâlpișor
asta da, se sugera, astfel încât U.R.S.S.-ul de lemn. De un cui bătut în stâlp este
care își încălcase promisiunea de a nu agățată îmbietor o cană mare de tablă cu
încerca să-și impună sistemul social în aspect impecabil.
Europa de Est să fie împins înapoi în - Cum puteți fi atât de lipsite de
granițele interbelice. Cel puțin. – inimă?..., murmură. – Sunt, totuși, un om
Tramvaiul de un design care i-ar fi lăsat trecut de o vârstă, nu se cuvine să vă
fără replică și pe proteicii avangardiști purtați a...
dispăru în lungul Căii, în ceața formată - Nu avem, repetă calm cea care
din praful continuu ce îmbâcsise părea să fie stăpâna casei făcând încă un
atmosfera. Nedumerirea profesorului fu pas spre el, de o săptămână de când am
accentuată de camionul care mai stârni o primit ordinul de evacuare au tăiat apa
porție zdravănă de praf de moloz, vehicul care da, ar fi fost rece și binefăcătoare
al cărui cupă era plină de resturi de pentru dumneata dacă am fi putut să te
construcții. servim cu o cană. – Câți trecători nu s-
Din instinct de conservare, au îndestulat de la cișmeaua asta în
profesorul încetă a-și mai pune întrebări decursul anilor dar acum, dacă ne
despre ciudățeniile din jur. Un factor de demolează... – Încearcă, dacă nu crezi...
echilibru interveni când observă în acel Încercă mai mult din reflex, decât
deșert alb-roșu ca după un pentru motivul că nu le-ar fi crezut.
bombardament aerian ceea ce părea a fi o Cișmeaua expectoră o flatulațiune scurtă.
casă de paiantă în mijlocul unei curți - Într-adevăr, nu este..., murmură
foarte umbroase, pe lângă care trecuse de sfârșit, rămânând cu privirea fixată pe
nenumărate ori cu tramvaiul, de fiecare grătarul canalului unde era de presupus
dată atras de insolitul locației modeste, că se scurgea cândva viguros fuiorul de
aflate parcă în menghină între imobilele apă. – Prea târziu... – Cum au putut să
cenușii, masive și marțiale. Nu o dată îi comită și mârșăvia asta?...
auzise pe pasageri vorbind cu glas scăzut S-ar fi prăbușit fără dar și poate pe
despre acel loc, dar niciodată nu se cimentul curții dacă roma-șefă a familiei
căznise a auzi mai bine ce se vorbea, nu l-ar fi apucat de mâini.
nefiind dispus să-și aplece urechea, iată, - Vino în casă, vino, atât cât îi este
om al jumătății de secol XX la păreri ce sortit să mai existe!... – Vino și n-ai să
țineau de basm, sau de superstiție. Acum regreți, pentru că nu mai ai oricum nimic
se îndreptă într-acolo spre a se agăța ca de pierdut...
de o cracă de singura imagine ce-i era - Mi-e sete..., murmură el cu ultimile
familiară, dar și atras de răcoarea puteri.
binefăcătoare pe care numai o bănuia. Și - Acolo nu o să-ți mai fie, fiindcă
constată că presupunerea era corectă, acolo nu există suferință...
imediat ce depăși poarta din uluci de Și fără a-i mai cere din nou
lemn a curții. consimțământul, femeia îl trase în prima
- Dați-mi o cană cu apă, vă rog!... odaie unde, într-adevăr, nu părea să
Romele, preocupate cu introducerea existe decât o pace adâncă. Senzația de
unor catrafuse în bocceluțe, se opriră, sete se diminuă, spre a dispărea cu totul.
privindu-l ca pe o curiozitate. Cea mai - Ce vezi?..., începu să se învârte
matură, care părea a fi șefa familiei făcu roma cu el prin încăpere, ca într-un
doi pași spre dânsul: dans modern apărut în high-life de numai
- Nu avem. câțiva ani.

- Nimic, o odaie... foarte plăcută și asemenea teribile călduri, este imposibil
răcoroasă, dar o simplă odaie... ca până la urmă să nu apară și norii
- Și asta numești dumneata nimic?... izbăvitori care să pună capăt infernalei
– Este un noroc că ai ajuns aici la timp, canicule.
chiar dacă în ultimile momente ale Zâmbi, amintindu-și ultimul gând ce-l
existenței acestui loc în care și alții, ca avusese înainte de a adormi: anume că
într-un templu al împăciuirii, și-au făcut trebuia să se întoarcă la domnișoara Otilia
trecerea lin, fără suferință și temeri. – Ce Voitinovici spre a-și recupera mapa cu
vezi?... – îl întrebă din nou roma intrând partituri.
parcă în ritm de foxtrot în cea de a doua Coborî din tramvaiul aproape gol,
odaie, unde se mai afla o femeie ce-și spre a ajunge la primul refugiu de sens
unduia trupul ce de șerpoaică. opus al vehiculului. Probabil din pricina
- Aici parcă este toată viața mea, deshidratării provocate de căldură, avea
murmură Gabrielescu privind insistent la senzația de ușurare a unui balon cu heliu
unduirile de reptilă. – Nu știu de ce, dar capabil să se ridice în văzduh. Chiar i se
asta îmi evocă – aici văd motivele părea că vede strada din văzduh, anume
neîmplinirilor mele în viață, cauza pentru cum la o răspântie o ambulanță dădea
care am rămas un simplu profesor de primul ajutor unui bărbat întins pe
flaut și nu cum mi-aș fi dorit – de caldarâm, victima fără dar și poate a
trombon!... caniculei teribile; ceva mai în susul străzii,
- Ei, asta e, vezi, ai început să intri în în curtea unei biserici, se perinda spre
spiritul noului spațiu, zise roma poarta dinspre stradă o procesiune
temperamental, introducându-l în cea de cernită, tăcută și înlăcrimată, participanți
a treia odaie. Și acolo se afla o femeie, dar fără îndoială la un serviciu religios
nu vreo romă cu trup unduitor de șarpe. funebru. – Cu o undă de bună-dispoziție
Era ea, impasibilă! nepotrivită cu imaginile ce le avea sub
- Hildegar!... priviri se gândi la festa suplimentară pe
- Vezi? Se cheamă că ai ajuns la care i-o jucase visul – preschimbându-i
sfârșitul primei părți a călătoriei. – Cu ea numele din Gavrilescu în Gabrielescu; și
vei rămâne pentu vecie, noi plecăm, știi - fiindcă nu departe se afla strada
ordinul de evacuare!... Mântuleasa iar în apropierea ei aflase că
Nu apucă să-și definească locuiește un fost elev de-al său, Borza,
sentimentele vizavi de noua situație, că un căruia îi fusese profesor cu treizeci de ani
uruit teribil se aude de dincolo de pereți în urmă la școala funcționând pe acea
iar gheara unei cupe se vede pe sticla stradă – se gândi să-i facă acestuia – între
ferestrei curate-pahar. După prima timp ajuns mărunt demnitar al regimului
lovitură aplicată, tavanul se fisurează ca proaspăt instalat – o vizită, unde era
un geam mare de magazin înainte să se imposibil să nu găsească o cană cu apă
facă cioburi. Cea de a doua lovitură a rece și o odaie răcoroasă spre a
cupei cu gheară... contracara efectele caniculei şi setei de
care oricum nu se mai simțea chinuit.
•
●
Cu un zvâcnet violent pe bancheta
tramvaiului, se deșteaptă din visul ajuns
în fază de coșmar. Molcom, pasagerul de
”La rome” este o proză scurtă ce folosește ca procedeu literar
mai în față, din dreapta – intrase în vorbă intertextualitatea în raport cu nuvelele ”La țigănci” și ”Strada
cu studenții de cu câteva banchete mai în Mântuleasa” – (Mircea Eliade).
față, stânga. Se exprima părerea că, după

Bogdan Hojbotă, Meditaţie Foto: Florin Stoenescu

Florin STOENESCU
Estetica frumosului în
artele vizuale (I)
G
ustul este un simţ estetic, fără îmi pot spune că este verde, dar nu mă
doar şi poate, special, bazat pe pot convinge că mi se pare că e verde,
nativ şi educaţie. Utilitatea lui dacă lucrurile nu stau aşa. Nu ne putem
poate scădea în momentele de anarhie, deci controla simţurile cu ajutorul
dar poate fi acceptat ca un alt limbaj dorinţelor. A avea o preferinţă de gust
estetic în context cultural, atunci când pentru ceva anume presupune de obicei o
descrie obiectiv sentimentele noastre relaţie strânsă între persoana al carei
particulare. Dar el trebuie să fie bazat pe gust este implicat şi obiectul respectiv.
cunoaștere. Gustul artistic completează Gustul presupune ca eu să reacţionez la
lexicul nostru estetic, prin introducerea ceva într-un mod care este determinat de
elementului de judecată în raportul de obiect, dar care îmi este specific numai
evaluare. În privința gustului nostru nu mie. Dacă n-am nici o înclinaţie pentru
putem fi neutri, dar el poate fi și comedie, îmi scapă toate glumele. Dacă n-
îndoielnic, datorită studiilor ori a am nici o înclinaţie pentru muzică, aud
experienței. doar zgomote. Dar atunci când am într-
Nu pot alege în mod voluntar gustul adevăr o preferinţă de gust pentru ceva
sau mirosul unui lucru. Îmi pot dori o anume, nu îi voi nega efectele, ci pur şi
maşină argintie, dar dacă ea este neagră, simplu aud nota si bemol, ori sesizez
dorinţa mea nu-i schimbă culoarea. Un coerenţa formelor picturale și nuanțele
obiect poate fi verde, dar dacă sunt sau tonurile subtile.
__________________________________________________
daltonist, mi se va părea că e roşu. Alţii Alexandru Antik - Casting one's skin coat, 1996. Sursa foto:
https://uapt.cjtimis.ro/membri/ipintilie/performance/z96_2a.htm

. Bogdan Hojbotă, Universalitate. Foto: Florin Stoenescu

Bogdan Hojbotă, Dans. Foto: Florin Stoenescu

Joncțiunea dintre frumos și gust poate profund privitorul, sau condiţiile tehnice
fi considerată parte a unor schimbări ale observației.
istorice şi sociale mai ample; în secolele Unii oameni poate simt vizual exact la
XVII şi XVIII, simţul individual a înlocuit fel lungimile de unde ale culorilor, deci
autoritatea inteligenţei universale pot percepe uniform cu toții, toate
imperiale din postura sa de fundament al nuanțele. Alții pot fi foarte puternici,
capacităţii noastre de a cunoaşte date încât obiectele nu li se vor părea la fel de
despre noi înşine şi despre univers. grele ca unor tineri mai slabi, dar care au
Gustul pare totuși a nu fi decât o alte virtuți native sau dobândite. Lumina
simplă metaforă. Acelaşi lucru e valabil şi ce cade pe un obiect poate fi stranie,
în cazul gustului artistic - atât timp cât nu diversă, gravitaţia pe lună nu este la fel de
există un simţ fiziologic real care să-i mare ca cea de pe pământ sau Marte.
corespundă. Prezenţa fizico/chimică a luminii este un
Ca o concluzie, simţul estetic nu este fapt evident ce poate fi măsurat.
nici el decât un model cultural. Privit din Frumuseţea poate fi și ea o proprietate a
perspectivă istorică, frumosul a jucat un obiectelor, deşi, în mod obiectiv, nu este
rol esenţial în teoriile pe baza cărora s-a datorată deosebirilor subiective dintre
dezvoltat o piaţă de artă. Intrăm astfel voit receptorii săi. Putem extaziați să afirmăm
în domeniul esteticii şi al filosofiei artei. "cerul este senin, şi e frumos", nefiind
Frumosul este o proprietate a unui obiect, capabili să explicăm frumosul precum
a unei ființe, dar poate fi subiectiv dacă celelalte însuşiri. Nu există o definițiie
aprecierea este numai a mea. Când științifică universală a frumosului, cu legi
frumosul adună un grup mare de clare, iar privitorii nu întotdeauna sunt
admiratori, el poate deveni mai obiectiv. de acord asupra reflectării frumuseţii
Frumosul ca definiție generală unui colț de natură. Întrebarea „ce este
estetică este valabil pentru ființe, lucruri frumosul?” necesită un alt răspuns mai
sau fenomene ale naturii, peisaje, lucrări amplu decât întrebarea „ce este seninul ?”
de artă vizuală sau muzicală, fiind un Uneori avem impresia cu exactitate
termen ce cumulează proprietățile despre ce vorbim, dar ne exprimăm doar
generale de formă, culoare, ritm, o percepție sumară și subiectivă. În
compoziție, vibrație, etc. Frumosul ca general, nu oferim explicații detaliate. „Ce
termen de apreciere personal vizează în înseamnă a fi luminos?” poate aparține
artele vizuale modul estetic în care aceastei categorii.
acestea se constituie în semne plastice ce Din aceasta perspectivă, atunci când
transmit un mesaj care este receptat de spunem că un lucru este frumos nu
privitor. Puterea de reflexie a luminii şi facem decât să-1elogiem. Afirmăm că „îmi
greutatea sunt determinate de materialul place acest obiect datorită modului în care
din care poate fi realizat obiectul, de îi simt eu forma şi culorile”.
compoziția lui chimică. Chimia este cea „Apusul acesta de lună este frumos”
care ne dezvăluie aceste proprietăţi, este un fel de a ne exprima plăcerea
astfel că putem anticipa analizând pe vizuală. Unii pot să nu fie de acord, dar ei
computer cum va arăta şi cum va putea fi îşi exprimă propriile stări emoționale,
receptat de orice privitor. Prin simțurile diferite faţă de fenomenul ciclic al
comune înnăscute lumea poate fi în astrului nopții., sentimente care pot fi
general de acord asupra faptului că un diferite, sau chiar opuse. Cele două stări
semn plastic este galben, rece, sau greu. pot fi opuse, deoarece provin de la doi
Dezacordurile punctelor de vedere le observatori diferiţi ce pot privi în
putem rezolva uşor, analizând mai momente şi stări diferite. Acest fapt
determină formularea unor temeiuri

estetice diferite. Motivațiile pot fi și sunt Alexandria continuând să exercite o mare
întotdeauna diferite pentru că organele influență și astăzi.
noastre de simț reacționează diferit, iar Modul în care ne putem exprima
stările de moment pot fi și ele divergente. estetic ține de un sistem de cultură
Uneori este suficient să răspundem la artistică și de însușirea unui limbaj
întrebarea „de ce?” afirmând, „aşa simt specific artei care trebuie deprins prin
eu”. Percepția nu este decât o chestiune studiu individual. Limbajul esteticii artei
de psihologie și emoție vizuală se poate modifica o dată cu schimbările
individuală, dar care ține și de corpuri sociale și politice majore. Stranietatea
fizice umane diferite, cu suflete diferite, interogației privitoare la frumos este
cultură și educație diversă, care ne pot da determinată de schimbarea opiniilor pe
o stare emoțională specială pentru care omenirea le-a avut despre lume, în
fiecare în parte. diverse epoci, în condițiile în care a
Frumosul estetic ca definiție generală continuat să ignore aceste schimbări,
nu este nici pe departe cel mai important folosind aceeași termeni. Pentru a evita
termen în estetica artei. Compoziția, echivocul trebuie eludat limbajul strict
ritmul, centrul de interes, tema, dialogul estetic, o problemă care este în ultimă
cromatic, formele descrise, elementele de instanță una de semantică dar și de
limbaj artistic folosite, sunt câteva dintre semiotică.
componentele întregului operei de artă.
Întregul este alcătuit din părți. Un
astfel de univers organic constituie un
tot. Putem afirma filozofic „Dumnezeu se
află în raiul său şi totul în lume este în
armonie”. Astfel că frumuseţea este
termenul generic pentru prezenţa ordinii
şi armoniei divine în univers.
Platon spunea că binele, frumosul și
adevărul sunt elementele de bază ale
umanității, iar ordinea face parte din
structura esenței lor.
Pictura depinde de o ordine a
semnelor și culorilor; unele nuanțe pot
intra în dizarmonie optică. Dansul este şi
el o coregrafie, o compoziție a mișcărilor
ordonată, iar arhitectura este o știință a Christian Paraschiv - Seceră şi ciocan, 2010. Foto: Florin Stoenescu
construcţilor concepute și constuite Frumosul este definit de Ianoşi,

organizat, matematic. Poezia este bazată Achiţei şi Breazu în “Sublimul în estetică”
pe ritm şi armonie când este transmisă drept “ceea ce place prin perfecţiunea,
prin sunete și gestică. armonia, graţia formei, iar sublimul
Natura este în general frumoasă și place prin puterea sau mărimea sa fizică
construită armonios, iar universul ca ori morală prin care deşteaptă în noi
întreg este fundamental frumos. Pentru simţământul nemărginitului, însă nu fără
ca opera de artă să fie frumoasă estetic o anumită tulburare. În sculptură,
trebuie ca armoniile formelor şi spiritul frumosul şi sublimul sunt rezultatul unui
naturii să se regăsească în întregul său. mod de proporţionare aparte a volumelor,
Teoria frumosului, binelui și care în opoziţie cu timpul a imortalizat
adevărului derivă în filozofia occidentală idealurile unei epoci, printr-o prezenţă
din textele lui Platon, Plotin și Philon din durabilă în spaţiu şi în relaţie cu spaţiul”.

Liviu PENDEFUNDA
Interferențe
sinaptice
“Noli foras ire, in interiore homine
veritas!”
A Lecția de abis
dâncul luminii străfulgerat de
Cuvântul începutului se regăsește
în artefactele unei arheologii pe
cât de sacre pe atât de pline de taine, al
căror tâlc devine cu atât mai greu de
răstălmăcit cu cât nașterea sa e mai Când am învățat să zbor
profundă în înaltul ceresc. Mă aplec cu mi s'a terminat cerul.
umilință în fața unor astfel de fulgere care
P
trăsnesc mintea umană și împlinesc oesia se naşte din viziunea
hermeneutica divină. Poate descopăr ceea străveche a naturii. Dragostea se
ce pare firesc iar mulți alții, care trec și naşte în interiorul creuzetului
petrec rareori clipe pierdute, nu care mediază metamorfoza vieţii sub lupa
îndrăznesc sau nu pot să le perceapă verde a clorofilei. Fantasticul izvorăşte din
valoric – razele curcubeului illuminat prin iluzie, câteodată din delir, însă
har și spirit. Am ales trei gânduri întotdeauna din speranţa şi mai ales din
așternute sub forma îmbârligată a poesiei, speranţa salvării, spunea Marcel
eseului și prozei, textele putând fi Schneider. Totul reprezintă o geneză care
permutate în alambicul alchimic al se desfăşoară în lumea în care viețuim de
sinapselor omenești, mesajele tahionice milenii, unde zbuciumul natural al omului
aruncând fotonii în fractaliile spațiilor care speră, care doreşte, supus devenirii
atemporale din infinit. Mi-aș dori ca din vis se transformă din matrice, din
ucenicii să învețe pașii urcușului pe peştera întunericului în purtător de
treptele măiestriei. lumină. Spaţiul codrilor seculari, străbătut
dinainte de Dante, de Orfeu, de Ghilgameş,
e asemenea cosmosului. Sadoveanu, dau zadarului un sens./ Visele îmi erau un
Buzatti, Borges, Coehlo prin discursul Eden împodobit cu mirare./ În fiecare zi
dramatic al cuvintelor îşi situează încrustam ceva pe dantela unei
naraţiunea în rezonanţă cu arborii pădurii furtuni.(Într'o Europă bătrână și tristă).
transformaţi în altar, într’un axis mundi Rabindranath Tagore îmbina adevărul
divin. Subliniez această legătură tocmai găsit în armonia raţională cu realitatea
pentru că iubirea şi poesia vieţii sunt subiectivă şi obiectivă. Referindu-mă la
esenţa existenţei umane. Totuși, obsesia tărâmul umbrelor, merg la sursele
întâlnirii pe străbunul tărâm al gândirii indice şi găsesc în Sri Isopanisad
pământului cu Moartea nu mi-a fost următoarele versuri : „…infinit de
hărăzit s'o acced pînă când nu m'am
departe, El e de-asemenea atât de
afundat în pădurile întunecate ale aproape. Fiinţând în fiecare suflet sau
versurilor lui Daniel Corbu.16 M'am trezit lucru, El e de asemenea în afara a tot ce
într'un areal morbid, oscilând între vis și există” (Mantra V). Dacă acesta îl naşte pe
realitate, între armonie și chaos, între om şi omul slăveşte naşterea sa prin
splendoare și grotesc: Sunt șamanul ascet Cuvânt, atunci suntem întrutotul
ce'și duce la amanet/ toate nopțile albe/ și conştienţi de adevărul lui Heidegger care,
cel care-așează tablouri senine prin/ comentându-i pe Hölderlin, Rilke şi Trackl,
grădinile spaimei (Șamanul). scria că poesia constituie suflet pentru
Societatea și mediul ei de ființare oricine ştie să şi-o apropie, devenindu-i
constituie baza materială a unei nave astfel obiect de cult, rugăciune. Voi insista
cosmice de exaltare ori suferinţă. Să nu prin a arăta că volumul de versuri al lui
uităm că Heidegger în Experienţa gândirii Corbu este de fapt în întregime o spovadă
scria : „Venim prea târziu pentru zei şi și o rugăciune. Pentru cântec și moarte
prea curând pentru fiinţă./ Poemul abia m'ai născut mamă/ înveșmântat în viitorul
început de ea este omul”. Iar omul e meu de stele căzătoare/ n'am contenit
destinat să’şi caute cuplul de entitate să'mi hrănesc propriul gol/ ți să mângâi
psihică hărăzit de Fiinţă pentru călătoria, pământul de sub pleoape.// De ce m'ai
scurtă de altfel, în interiorul vieţii, născut de carne, mamă, când aș fi putut
definindu-se doar astfel ca personalitate repeta piatra/ când aș fi putut fi copac sau
umană, după cum aminteşte Blaga spumă de mare/ și suferința ar fi trăit
cuvintele lui Goethe: Cea mai mare fericire departe de mine/ și n'aș fi simțit cum ne-
a muritorilor e personalitatea. Iar Daniel acoperă plânsul. (Intrarea în miracol).
Corbu îndeplinește criteriile unei Pornesc, deci, din clipa în care viul se
personalități puternice. Până şi actul întruchipează în cel ce va deveni un bard
cioplirii unei corăbii, a construcţiei unui al filosofiei. Apoi îl urmăresc pe
pod sau a unei case din trunchiurile misionarul fantasticului realist cum
arborilor pentru a întâmpina trecerea pătrunde prin rugul cuvintelor înspre o
peste Styx e un semn de permanenţă cină de taină și un dorit mormânt dintr‛un
sisifică, robinsoniană, a personalităţii cimitir. Versurile curg... Poate că doar eu
umane în dependenţă emoțională. Prin am văzut zeul cel rebegit/ tăbârcind lada
versurile acestui demers liric poetul de zestre a păcatelor...// Adânc mă
păstrează legătura cu Dumnezeu, chiar murdărisem de umbra mea/ și de privirea
când trecerea anilor apasă tristețe peste acidă a ierbii...// Aici unde visez la
el: M'am născut într'o Europă bătrână și chimerice lumi/ în nopți liniștite poți auzi/
tristă./ Era târziu./ În zadar căutam să cum mușcă fiara Singurătății din mine
(Amintiri din Tibetul unor secunde)...
Spovada cu momente de viață, de îndoieli
16Daniel Corbu, Lecția de abis, Editura Princeps Multimedia,
Iași 2018 și satisfacții personale ori sociale
continuă în paginile dense de aleasă lirică, iubirii divine și apropierii de Marea
mai rar întâlnită în zilele noastre. Toată Trecere, le încearcă şi le transmite în
tinerețea am ocrotit în mine/ mirabilul versuri de o sensibilitate notabilă: Tot ce
poet...// agonizând prin antecamera pornește din sine/ se întoarce la sine/
acestui/ nefericit poem ca un Sfinx Oglinzilor nu le-am fost niciodată de-
rătăcitor/ prin Babilonul de semne. Aceste ajuns....
ultime versuri le-am cules dintr'un poem Atmosfera hibridă, aparent morbidă a
al cărui titlu este o Scrisoare apocrifă a volumului mă orientează spre un cuprins
trupului către suflet, salvată din Babilonul descifrat din tâlcul său hermetic,
de semne cu ocazia descinderii în banal amanetat de spectrul morții. Și spovada
întru salvarea celor Șapte Principii.
de care aminteam continuă în pagini
Analizâd curgerea lină a textului am succesive: Aproape totul despre mine am
sentimentul unui fluviu care curge, când spus/ chiar și sângerarea păsării în zbor/
năvalnic ca o furtună, când adormind în mi-a răsărit în cuvinte/ numai Moartea
liniște pastorală.Nici măcar la suprafața cea nedeslipită ca umbra/ n'am putut s'o
accesibilă a cărții nu putem atinge descriu...( Lapidariile sau despre
banalul, doar dacă ne gândim că ființarea sângerarea păsării în zbor). Tributar lui
spiritului împlinind sufletul și trupul ar Poe și în Evanghelia după Corbu, relația cu
putea fi considerat un apanaj al banalului Dumnezeu se împletește cu semiotica
(glumesc!). apocaliptică. Prea târziu vine clipa în care
Precum Elis a lui Trackl, Zarathustra a Dumnezeu/ vede cum îți moare ultima
lui Nietzche, oamenii rămân eroii care mască/ a neîntinatului chip/ și cade ca un
călătoresc veşnic, în permanenta măr putred/ iar tu rămâi – vis trecător
renaştere prin sacrificiu creând altă viață împodobit de neant (Ultima mască). În
din sămânţa eternă, o lume în care cele patru părți inegale, intitulate:
trăieşte reînfrunzirea sufletului cristic Katabasa (Istoria anahoretului Daniel sau
într'un alt trup. A'ți lua rămas bun de la creșterile și descreșterile unei vieți de
rude, prieteni, confrați, nu e ușor. Poetul unică folosință), Lecția de abis, Lapidariile
își continuă cercetarea sufletului, sau despre sângerarea păsării în zbor,
revelând elementele ce plutesc între bine Corăbiile din acvariu, poetul desfășoară
și rău. Aducând o Biblie de pâine în un multivers de forțe, în care negrul vieții
oglinda tărâmului în care s‛a născut, el se simte, după cum afirmasem dintru
concretizează legătura spirituală cu început, copleșit de mireasma acestei
țărâna mamă prin ancestrala prezență lumi. O repetiție în zadar e totul! - e un
eminesciană: deodată au început să doară dialog repetat obsesiv cu moartea, cu
toate întrebările lumii./ El, veșnic tânăr, viziunea mamei: M‛ai strigat mamă? Și
înfășurat în manta'i adulmecând/ clipa cea poetul alunecă, se îndreaptă inexorabil
repede deznodându'i catargele/ trecea într‛un joc de metafore, de comparații și
prin codrii patriei sale/ lumină a unui epitente adeseori șocante, dedicând
popor ce se-apăra visând...(Simfonia întâia, iubitei de-o viață, Filomenei un fel de
imperială). Câteva poeme de mai largă epitaf: Ceva din mine nu vor putea să/
respirație tind să desvăluie puterea îngroape groparii./ Ceva ca o mireasmă
creatoare a bardului născut lângă Ozana. care le scapă/ printre degete/ ceva ca un
Departe de misiunea de a îndeplini o duh de ivoriu ca un /vers spus dimineața
întoarcere mesianică, aproape biblică, de mierle sau codobaturi. Ceva din/ mine
versurile pictate ale unei psihanalize pe nu vor putea să/ îngroape groparii. (Un
care, poate, o voi efectua în alt context, duh de ivoriu).
reflectă în câteva forme şi tuşe gândurile
frumoase pe care scriitorul, om supus
Polifonia Axis
întregii sale căutări în timpul vieții.
Sculptura este într-un echilibru perfect,
cele 16 elemente ale coloanei au fost
Mundi
făcute în septembrie 1937 în Petroșani și
cântăresc 14,226 kg. Numele său original
a fost Coloana de recunoștință nesfârșită
și a fost dedicată tuturor soldaților
Oare nu vă rătăciți voi
români care au murit în primul război
din pricină că nu pricepeți
mondial pe malurile Jiului. Brâncuși nu a
nici Scripturile, nici puterea lui
ales să înțeleagă pentru simplul motiv că
Dumnezeu?
El chiar trăia mistic Înțelesul, destăinuia
Marcu 12:24
cu Acesta. Căci, fără tăgadă, avea harul
A
m studiat tratatul de herme- Precogniției! știa să se vindece de "urmele"
neutică a sculpturii abstracte; am timpului. Nu să "temporizeze" vindecarea,
încercat să mă familiarizez cu precum alții...(p.6).
evaluarea culturologică a sculpturii Concepţiile contemporane despre
abstracte, acolo unde arta brancușiană limbaj au depăşit întrucâtva graniţele
este privită drept laborator virtual pentru filosofiei limbajului în momentul în care
explicarea și ilustrarea înlăuntrului ca analiza esoterică a făcut o breşă în cultura
expresie a discursului plasticii abstrac- secolului nostru. Problema hermeneuticii
te. Intrucât eticul reprezintă un domeniu geometriei sacre a reintrodus în
de cunoaștere mai coerent structurat dezbaterea despre limbaj problema unui
decât esteticul, banca de date folosită în alt sens, ce se oferă şi se ascunde în
exegeza endogenă depășește echivalentul acelaşi timp, ceea ce îl face pe Paul
datelor exploatate în mod curent în Ricœur20 să considere că simbolul este
exegezele plastice. Receptat în registrul acea regiune a dublului sens. În încercarea
etic, discursul vizual aferent operei temerară de a unifica limbajul, filosoful
studiate se lasă transcris ca discurs verbal. german a propus unirea tuturor funcţiilor
În aceste condiții devine posibil ca actul
propriu-zis al interpretării să fie trasabilă prin tradițiile bizantine și dionisie. Prima sa lucrare
instrumentat cu hermeneutici de text – net comandată, "Rugăciunea", a făcut parte dintr-un memorial
mormânt. Ea descrie o tânără care se încrucișează în timp ce
mai performante decât hermeneuticile de îngenunchează și marchează primul pas spre reprezentarea
imagine.17 Astfel, pornind de la celebra abstractizată și non-literală și își arată dorința de a descrie "nu
forma exterioară, ci ideea, esența lucrurilor". A început, de
Coloană a Infinitului, Petru Solonaru18, asemenea, să facă mai mult sculptură, mai degrabă decât
descifrează știmele unei simfonii metoda populară a contemporanilor săi, cea de modelare în lut
sau tencuială care ar fi turnată în metal și până în 1908 a lucrat
magistrale cu conotații divine. Aceasta aproape exclusiv prin sculptură. Unul dintre grupurile sale
este capodopera lui Constantin majore de sculpturi a implicat Pasărea în spațiu - forme simple
abstracte reprezentând o pasăre în zbor. Lucrările se bazează
Brâncuși19, considerată a fi sinteza pe seria sa anterioară Măiastra. În folclorul românesc Măiastra
este o pasăre de aur frumoasă care prezice viitorul și vindecă
orbii. În următorii 20 de ani, Brâncuși a făcut mai multe
17 Matei Stircea-Crăciun, Tratat de hermeneutică a sculpturii variante de Bird in Space din marmură sau bronz. Lucrările
abstracte. Perspectiva endogenă, Brâncuși -, Institutul cultural sale au devenit din ce în ce mai populare în Franța, România și
român, 2016 Statele Unite. Faima sa l-a determinat ca în 1933 să fie invitat a
18 Petru Solonaru, Spre simfonia brâncușiană, Ed. Sigma, concepe un templu de meditație în India pentru Maharajahul
București, 2018 din Indore, dar când Brâncuși a vizitat India în 1937 pentru a
19 Constantin Brâncuși a fost sculptor, pictor și fotograf finaliza planurile moartea celui ce îl comandase a închis
român care și-a desăvârșit cariera în Franța. Considerat un orizontul finalizării acestuia. Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și
pionier al modernismului, unul dintre cei mai influenți Coloana fără sfârșit, comemorează curajul și sacrificiul
sculptori ai secolului XX, Brâncuși este numit patriarhul românilor care, în 1916, apărau Târgu Jiu de forțele Puterilor
sculpturii moderne. Arta lui accentuează liniile geometrice Centrale. Ansamblul Târgu Jiu marchează vârful carierei sale
curate care echilibrează formele inerente materialelor sale cu artistice.
aluziile simbolice ale artei reprezentative. Brâncuși a căutat 20 Paul Ricœur, Despre interpretare. Eseu asupra lui Freud, Ed.
inspirația în culturile non-europene ca sursă de exotism Trei, Bucureşti, 1998, Jean Paul Gustave Ricœur (27
primitiv, la fel ca Paul Gauguin, Pablo Picasso, André Derain și Februarie 1913 – 20 Mai 2005), filosof francez care a combinat
alții. Dar alte influențe provin din arta populară românească fenomenologia cu hermeneutica.

mediatizante într'una singură (Das semn trimite la o altă entitate ca purtător
Symbolische), care să desemneze toate al funcţiei semnificante, hermeneutica
modalităţile de obiectivare, de mediere poate descifra în cu totul altă paradigmă
între noi şi real. Semnificaţia era dualitatea semn-simbol.
afirmarea nonimediatităţii aprehensiunii Autorul reușește în puține pagini (88)
noastre cu privire la realitate şi argumentate prin numerologie,
posibilitatea clasificării şi descrierii șamanism, hinduism și diverse ale
formelor culturii. În eseul de largă doctrine esoterice să prezinte opera
respirație, copleșitor de profund și bogat brâncușiană. Opera sa este o credință
în argumente științifice, Spre Simfonia revelată a stării "de a fi" a Omului în chiar
Brâncușiană, Petru Solonaru, un mânuitor strălucirea divină, în Ființă, fiind destinată
subtil și novator pe principiile limbajului unui cerc restrîns de inițiați. Ea stă sub
adamic, subliniază contururile filosofiei cerul Analogiei Magice!..(p.5). De fapt
matematice ale operei sculptorului, reali- orice esență nu necesită decât, și ea,
zând la rându'i o lucrare de reconstrucție, dimensiuni simbolice. Imaginația poetică
mit și metaxis, dar fără a eluda structura îmbogățită cu o pregătire inițiatică de
emergentă a sentimentului. Autenticitatea excepție l-a determinat pe Petru Solonaru
operei lui Constantin Brâncuși e neruptura să își extindă aripile cunoașterii asupra
ei. Este, deci, necutenă!... La fel Genezei, nu miturilor cuprinse de un limbaj sacru,
are început, nu are sfârșit, ci doar Prezență acela în care nomenul este stimulat de
(prntru cei ce văd!). Numai Sens! (p.8). În verb să reverbereze în simbol. Constantin
ceea ce priveşte definiţia simbolului, în Brâncuși este primul meta-sculptor (de
cultura contemporană convieţuiesc fapt hiero-glipt sapiențial!) care nu mai
definiri prea vagi cu unele prea precise, reprezintă "aripi". Ci ne amintește că în
cele mai multe fiind parazitate de lăuntrul nostru, latent, stăruie adevăratul
definirea simbolului din matematică sau zbor al neclintirii, înțelepciunea
de logica simbolică. Definirile cele mai divină.(p.24). De data aceasta limbajul
vaste şi inoperante sunt cele care produce semne de o înaltă stadializare
consideră funcţia simbolică ca funcţie hermetică, în care sensul desemnează un
generală de mediere, prin mijlocirea alt sens care n'ar putea fi atins decât în şi
căreia spiritul îşi construieşte toate prin lucrarea sa. Ceea ce frapează este că
universurile de percepţie şi discurs.21 lucrarea hermeneutică nu reprezintă o
Politicieni, arhitecți și artiști, critici de structură intenţională, deci nu constă în
artă avizați, brâncușiologi par a fi siderați raportul obținut de un demers descen-
de îndrăzneala unei meta-analize a dent de la sens la studiu, ci într'o
lucrărilor sculpturale de referință pentru arhitectură a sensului, într'un raport de la
mintea inițiată a alesului Brâncuși. sens la sens, adică de la sensul secund la
Într'adevăr, dacă, în mod simplist, cel prim, indiferent dacă acest raport este
idealismul și mentalitatea postmodernă sau nu unul de analogie, adică dacă sensul
apatică și sceptică, definesc atitudinea prim disimulează sau revelează sensul
generației actuale, atunci orice nouă secund. Fără a exagera opera brâncușiană
formă ideatică care schimbă sensul și e un adevărat joc secund, cel pe care ni'l
direcția majorității nu poate decât să împărtășește autorul acestui demers
întâmpine o rezistență politică și filosofico-științific22. Oricum, oricare citi-
culturală. Reflexul conservator al valorilor tor poate constata mai întâi transdis-
copleșite de nonvaloare repetă istoric o ciplinaritatea metodei cu conotații
concepție retrogradă. Chiar dacă orice antropologice în descifrarea tâlcului
21 Ernst Alfred Cassirer (28 iulie 1874 – 13 Aprilie 13 1945)

filosof german, Filosofia formelor simbolice 22 N'aș dori să fiu apostrofat pentru această afirmație...

ascuns de geometria sacră. Cunoscătorii scrierile lui Georges Dumézil, Vladimir
artei regale știu a valida hermeneutica Propp, Mircea Eliade, Karl Jung.
aplicată de Solonaru. Nu am cum să nu îmi Concentrarea ideatică și bogăția
amintesc de lucrările deschizătoare de informațională, alături de argumentele
drum aparţinând lui G. Bachelard23 pe anexe împlinesc o capodoperă a cercetării
care le-am studiat încă din anii '80. antropologice de înalt nivel esoteric.
Procesul analogic are o serie de Consider că această revenire a descifrării
calități epistemologice care prin atribuții simbolicului sub noi criterii pornind prin
subiective se pot induce și reconstitui recurgerea la un nucleu simbolic
sensuri invizibile. Inductivul şi deductivul arhetipal, la un imaginar mitic esenţial și
se completează într'o hermeneutică prin trecând de la folosirea elementelor
care interpretarea sensului semnelor fundamentale se obține în alambicul
corelează aspecte produse de diferite autorului naturalul, firescul, prestigiul
culturi, în domeniul mitanalizei, autorul începuturilor uitate de omenire.
încercând (și reușind magistral!) să Polivalenţa simbolului şi stratificarea
repereze nucleul constitutiv al majorităţii mitului fac ca metodologia de
miturilor sau mitemele unei gramatici interpretare să conţină o anumită doză de
elementare a constructului mitologic. ambiguitate, căci se fondează pe analogie,
Ceea ce, QED, întâlnim în acest demers. singura modalitate de interpretare care se
Prin "Ansamblul" de la Târgu Jiu, care, în poate apropia de logica simbolului. Prin
fond, nu'i un ansamblu, un prea simplu procese analogice se merge pe o cale
așezământ sculptural-arhitectural, ci este intuitivă pentru a descoperi similitudini,
mai degrabă o Călătorie inițiatică a se caută corespondenţe şi constanţe,
Trezirii spre Cauza Primordială, diferenţele fiind eliminate din analiză.
Dodekadimensiunea(!), o Metaforă Analogia este folosită în sensul
hermesiană a Frumosului, așadar, corespondenţei sau ca afinitate electivă;
Constantin Brâncuși prin Cole ne-a în această perspectivă analiza este o
înzestrat cu o veșmântărie hieratică a rapidă operaţie intelectuală ce înglobează
legământului Omului cu şi transpunerea metaforică (relaţie între
Dumnezeu…(p.13). Simetria redundantă a sens propriu şi sens figurat), care este
structurilor evidențiază măsuri elementul coagulant, element central şi
ancestrare de referință în toate marile principiu unificator al simbolismului.
capodopere ale umanității. Iată așadar, o Păcat că o astfel de carte a apărut într‛o
Corolă cu 16,18033…petale de aur zonă săracă în duh.
("Coloana fără de sfârșit"), cu un Arc al
Staminelor de argint ("Poarta
Androginului") și cu Gineceul liniștii
Cuvântului Dintâi ("Masa Tăcerii") prin
care Ziditorul Luminii arată celor aleși
încă un Semn al Ordinii Sale într'o
desăvârșită frumusețe spirituală (p.27).
În ultima vreme, psihologi, filosofi şi
critici literari au pus în evidenţă faptul că
psihanaliza clasică a privilegiat abuziv
conceptul-semnificat faţă de
imagine-semnificant, analiza degenerând
în alegorizare, ceea ce am întâlnit în
23 Gaston Bachelard, (27 iunie 1884 – 16 Octombrie 1962)

filosof francez, La poétique de la rêverie, PUF, Paris, 1960

Canticum
profund și plin de prospețime te conduce
într'un areal temporal sacru. Ideea de
banalitate a unicului sentiment de iubire
Canticorum
conferă, însă, valoare. și mă întreb ce ar fi
spiritualitatea civilizației fără acest
model literar scris de Solomon sau chiar
„Fiecare este o oglindă pentru celălalt, de Regina din Saba?28 Cântarea Cântărilor
în care se vede pe sine însuşi.” este una dintre capodoperele literaturii
Shakespeare universale, ce depăşeşte timpul şi spaţiul
“Visul pe care îl visezi singur rămâne în care a luat fiinţă.
doar un vis, Mihai Eminescu își conduce dialogul,
visul pe care îl visezi cu alţii devine atât în proza fantastică cât și în poesie, de
realitate.” exemplu, în Luceafărul. Pentru a sugera
din scripturile antice tibetane realitatea, chiar dacă discursul se
recomandă a fi oniric. Căutările și ideatica
S
igmund Freud24 a dat naștere par diferite dar referința de bază rămâne
hermeneuticii psihanalitice, tot iubirea. Cum scriam într‛o culegere de
influențat în special de texte apărută în urmă cu ceva mai mult de
Heidegger și de fenomenologia zece ani, există în mod tradițional patru
hermeneutică a lui Maurice Merleau- sensuri de hermeneutică biblică: literală,
Ponty25. În 1900, Freud scria că titlul pe morală, alegorică și anagogică. Cu
care l-a ales pentru Interpretarea viselor anumite excepţii, visul în creaţia
arată clar care dintre abordările eminesciană a fost tratat din perspectiva
tradiționale ale problemei viselor tematistă, a literaturiicomparate, în
intenționnează să o urmeze, aceea de a special ca element de compoziţie, ca
atribui un "înțeles" al acestuia. Mai târziu unitate semnificantă minimală precum
psihanalistul francez Jacques Lacan26 a motivul literar. Analiza psihanalitică și
extins hermeneutica freudiană în multe hermeneutica anagogică dezvăluie însă
alte domenii. Și totuși reverberăm la elemente de descifrare spirituală a
fiecare atingere onirică. întregului templu ideatic. Raportul dintre
Atunci când nu mai știi ce alegere să înţelegere şi interpretare (corelat cu cel
faci în materie de lectură și când vrei să dintre limbă şi gândire), este bine
citești ceva care să te liniștească și să îți conturat în lucrările lui Matei Călinescu29,
dea puterea să mergi mai departe într‛o depășind concepţia lui Wittgenstein30 în
lume plină de traduceri și de dezvoltare detrimentul filosofiei hermeneutice a
personală, în care poți găsi ceea ce cauți,
dar e departe de ceea ce te-ar interesa ori
ajuta, este bine să purcezi la esența
lucrurilor. Ei bine, dintotdeauna am citit fiind cunoscută și sub denumirea Cântarea lui Solomon, iar în
cu plăcere, chiar și în perioada tânărului latină Canticum Canticorum.La evreii așkenazi se citește cartea
Cântării Cântărilor sâmbăta care cade în săptămâna Paștelui
neliniștit Cântarea Cântărilor.27 Poemul (Pesah), potrivit cu obiceiul general din tradiția așkenază de a
se citi la fiecare din cele trei mari sărbători Regalim o carte din
Hagiografie (Ketuvim) potrivită cu atmosfera sărbătorii.
24 Sigmund Freud, născut Sigismund Schlomo Freud (6 Mai Descrierile primăverii care caracterizează Cântarea Cântărilor
1856 – 23 Septembrie 1939), neurolog austriac, fondator al se potrivesc Paștelui, care este Sărbătoarea Primăverii.
psihanalizei 28 Nu se ştie dacă “poemul” a fost scris de un bărbat sau de o
25 Maurice Jean Jacques Merleau-Ponty (14 Martie 1908 – 3 femeie. și nici dacă e un text unitar sau reprezintă o colecţie de
Mai 1961) filosof fenomenologic francez, care l-a studiat pe poeme, redactate în locuri şi timpuri diferite.
Cezanne, pictorul care credea că, în timp ce picta, captura un 29 Matei Călinescu (15 iunie 1934, București – 24 iunie 2009,
moment în timp și odată trecut, nu se mai putea întoarce. Bloomington, Indiana) critic literar american de origine
26 Jacques Marie Émile Lacan (13 Aprilie 1901 – 9 română, profesor de literatură comparată, Indiana University.
Septembrie 1981), psihiatru și psihanalist francez 30 Ludwig Josef Johann Wittgenstein (26 Aprilie 1889 – 29
27 Cântarea Cântărilor (în ebraică: ‫השירים שיר‬, Shir ha-Shirim) Aprilie 1951), filosof austriac (logică, filosofia matematicii, a
este una din cărțile Bibliei ebraice, aflată în secțiunea, Ketuvim, minții și a limbajului)

limbajului (Heideger-Gadamer, cu iubire!/ Când o atingi déjà nu mai ești
rădăcini în Aristotel şi Humboldt) 31 !/Perfecțiunea este doar în gândul nostru…
Și iată-mă, încercând să visez, să mă Fata din vis evidenţiază polifonia
transpun în reveria unui poem în proză, visului atât în cadrul mitologiei, religiei,
dedicat frumuseții sentimentelor umane, misticii, filozofiei, psihologiei, tocmai
Fata din vis,32 interferență de dialog celest reprezintarea unui anumit tip de
ascuns și în spatele unui limbaj care cunoaştere şi iniţiere în aventura căutării
adduce în actualitate existența istorică a Sinelui. ... - Nefiind în comuniune cu tine,
valahilor balcanici, a macedo-românilor, nu poţi fi nici în viaţă prezent, nici în lume
care odinioară, la început de secol XX și- nu exişti şi nici univers nu există! Este
au proclamat independența în Pind. În starea mea! Aşa sunt mereu! (Elegia I)
hermeneutica întâlnită la Sf. Augustin în Imperiul oniric poate fi descifrat și în
De doctrina christiana, se subliniază faptul perspectivă mitologică, pe integrarea unui
că semnele, umilința și dragostea sunt axis mundi explicativ al creației lumii prin
esențiale pentru interpretarea corectă a vis, Nimic nu influenţează spiritul omului,
Scripturilor. Mă erijez în cutezătorul ce este aşezat în el nu poate fi modificat,
cavaler ce pătrunde în tainele textului doar suferinţa diferă. Cu cât eşti mai
semnat de Irina Lucia Mihalca. În situaţia încercat, cu atât păşeşti mai repede spre
în care s'a încercat realizarea unei poetici lumina dorită. E greu să acceptăm asta dar
a visului, demersul nostru de a'l acesta este adevărul! (Elegia a II-a)
interpreta este o deschidere asupra Funcţia psiho-socială cu rol civilizator şi
metamorfozelor din viziunile ei onirice cea divinatorie , în sensul predestinării şi
aflate în athanorul analizei poetice al premoniţiei se corelează domeniului
dezvăluind o categorie estetică drept spiritual ce nu poate ignora calea magică
concept filozofic mereu visul a viziunilor din religie. Tărâmul
identificându-se ca monadă. Recunosc, am transcendental izvorăște la fiecare replică
în față un text al cărui discurs ar putea în care întrebările și răspunsurile în
primi șlefuirea continuă, un text primar, alternanță crează o lume unitară, aceea
brut, care primește explorarea în spirala aflată sub semnul esoterismului. - Tu ştii
timpului la o valoare ascendentă și totul care este cel mai frumos vis pe lumea asta?
în perspectiva filozofico-ontologică şi întrebă El... iar Ea îi spuse: - Cel care devine
psihologică, a împlinirii complexe a realitate! - Nu, doar cel ce ţi-e interzis,
geometrizării spaţiului literar. Dar e plin doar cel dorit! În delirul literelor, visele
de savoare, romantism, modernism și har, trăiesc în multe diviziuni temporale
toate la un loc. simultan! În lumea asta, poţi visa cum
Structurat în şapte elegii, pe firul timpii tăi nu au timp, cum alergi după clipe
gândului călător, textul relatează în ce se ascund, cum te bucuri de soarele ce
maniera dialogului, filosofia de viață a nu'ţi cere nimic, cum te poţi juca cu
autoarei. Și spectacolul nu are regie! E pur umbrele şi niciuna să nu plângă, cum te
și simplu, curat, spontan, plin de emoție! poţi bucura de tine uitându-te şi de jos şi de
(Elegia a VII-a) E o caracterizare perfectă sus. (Elegia a IV-a).
a unui discurs aparent doar iluzoriu. Uneori pare că alunecăm în textul unui
Parcurgerea fiecărui vis în lumina cântec, mai frumos decât oricare altul.
descrptivă alunecă între orfism și onirism Visul slujește în întregime sufletului. - Te
în etape successive, cu nuanțe de iubesc, câmpul meu cu flori! Avem o lume a
dramatism neoromantic. Alergi după percepţiilor curate, acel schimb energetic
ce echilibrează plusul şi minusul, acolo
31Paul Cornea, Interpretare şi raţionalitate, Iaşi, Polirom, 2006
unde visul este adus pe pămant! Au înflorit
32Irina Lucia Mihalca, Atât de mult pentru fericire, Contact bujorii imperiali şi, rând pe rând, se vor
international, 2019

deschide împrăştiindu-şi petalele pe unda şi uneori eu! Poeţii văd şi simt în felul lor,
vântului călător! Trecutul uimeşte poate că şi alţii simt intens asta, dar nu au
prezentul, întregul îşi surprinde partea, încredere să scrie!/ El: - Unii scriu mai
râul surprinde izvorul! Lumea asta este telegrafic, alţii scriu pe multe foi, trecătorii
înclinată de oameni fără simţiri spre sunt diferiţi, unii nu-i văd, alţii citesc
prabuşire, hai să trecem de partea cealaltă fugitiv, unii se aşează visând cu poeţii, cred
măcar noi!(Elegia a V-a). Și totul scăldat în că aici e taina scrisului. Sunt un trecător ce
spirit. nu citeşte, dar îmi place să mă uit prin
Asocierea arcanelor onirice cu lacrima lor!... Ea: - Tu citeşti altfel!/ El: -
filosofia copleșește cititorul acestui text Ajung acolo de unde se porneşte lacrima,
remarcabil. Visul parcurge un drum stau în umbra lor, uimit de frumuseţea
sinuos alături de evoluţia reflecţiei, drumului îngust. Cei ce scriu caută drumul
contopindu-se cu realitatea raţiunii. Nu te spre lumina unde suntem toţi! ... Ea: - La
teme de vise, nimic nu te poate răni acolo! izvoarele lacrimei caută, lumina e în noi
Nici gândul, nici cuvântul, nici raza de de o lăsăm să apară!/ El: - Deşi nu
soare în aerul ce trece prin oglinzile realizăm că noi toţi ce-i mulţi stăm în
timpului! (Elegia a III-a) Dacă la întuneric! Aici venim, găsind explicaţia la
Nietzsche, apare tripticul –filozofie, vis, întrebarea”ce este scrisul”, o mână de-
artă, cunoașterea demonstrată de ajutor în căutarea luminii!... Ea: - O
personajele bine conturate din vis se continuă, adâncă, căutare!/ El: - Cine are
erijează în fragmente de cultură străveche ochi să vadă, te iubesc, omule! Simţirile
(Heraclit, Empedocle, Pitagora, Platon, absolute ale unui pământean sunt în
Socrate, Aristotel, Cicero, Plutarh, comuniune cu universul când atingi acel
Marcilio Ficino, Descartes, Pascal, punct! Pot spune “nu vreau să mă mai
Rousseau, Leibniz, Schopenhauer) până la întorc”, completând “rămân în poveste,
filozofii moderni și, pro domo, revenim stare, sentiment sau în dulcele vis”!.. Aș
din perspectivă psihologică, la Sigmund putea, fără să exagerez, să citez întreaga
Freud şi discipolii săi (Jung, Alder) care creație a scriitoarei, o poetă mereu în
conferă o realitate cu forme de expresie şi căutarea Sinelui și a realității care îi
spiritualitate specific artei regale, pentru induce, aduce și răspândește sufletul în
a ajunge la cunoaşterea inconştientului. În vis.
Elegia a VI-a întâlnim o definiâie Limbajul visului este simbolic în
structurată în dialog a scrisului, realitate concepţia psihanaliştilor, inconștientul și
onirică… De fapt, ce este scrisul, de ce subconștientul revelând o poetică a lui,
lumea se opreşte şi citeşte ce scriu oamenii, aceea care trece prin metoda literaturii
de ce unii oameni scriu?... Ea: - Sunt stările comparate prin formalism și structu-
interioare aduse la suprafaţă, stări, trăiri, ralism la o hermeneutică antropologică.
vise, poveşti! / El: - Scrisul este aleea Polisemia simbolurilor poate fi regăsită şi
îngustă pe unde se strecoară foarte puţini! în ipostaza stratificării mitului
Dacă aş fi ştiut posibil acum să-ţi fi scris pe (asemănător lui Levi-Strauss ), adică în
33
cer ceva. Acolo se găsesc lucruri ce- faptul că, miturile esenţiale sunt îmbo-
aşteaptă să le mângâi, dând la o parte găţite, „colonizate” de noi practici şi
învelişul lor din starea brută! ... Ea: - Multe semnificaţii culturale. Citind-o pe Irina
lucruri sunt acolo, fiecare are un loc, chiar Lucia Mihalca nu poți să nu revezi textele
dacă nu crede asta! Ce-ai fi scris pe cerul romanticilor, Hölderlin, Eminescu sau să
nostru?/ El: - “Sunt aproape”! Poeţii fii îndemnat să recitești cu nesaț Cântarea
rămân în visare, când ajung la capătul Cântărilor.
acelui drum, inaccesibil tuturor, îi opresc
pe trecători şi le scriu bilete!... Ea: - Eşti tu 33Claude Lévi-Strauss (28 Noiembrie 1908 – 30 Octombrie
2009), antropolog structuralist, belgian

Petru SOLONARU
Ochiul mântuirii
Scutură de tine mintea și rămâi
față’în față Sinei, ca spre căpătâi,
în egal cu taina, preamărit izvor,
să te-întorci la simpla liniște dintâi.
Tot ce umple vasul întru care-ai tins

nu îți dă măsura, poartă van cuprins,
cât focarul roții, conștiința doar,
ție-ți stă întocmai Cale înadins.
Prin evlavii sterpe implorând în veci,

de clintiri enumeri al clintirii treci
și te lași sub vremuri capturat de vânt
într-o dezunire, falselor poteci...
Astfel, rupe firul ancorei ce-a scris

vătămarea vieții și-ai să vezi deschis
ochiul mântuirii ce spre alte lumi
îți revarsă ultim cer de paradis...

Lux inens...
Spre-a afla trezirea și-a cuprinde rai,
farmecul dezminte ce cu mintea-l ai,
dincolo de masca unui van talaz
sfâșiindu-și golul din himer pospai...
Scapă de orbire, ca pustii ce țin

încă suferințe’în prea poftitul cin
să rămână grotei smăcinatei guri.
Intră-ales Cetății pe un calm asin.
Chiar de alți năimirii sub un lesne ham,

scriși a fluturare în scălâmb pergam
risipesc răgazul, tu, în tine-adânc,
din frunzarul lumii prinde-al căii ram.
De-a-mplini tocmirea punctului curând,

suie centritatea, vortex coborând...
Întru perla Clipei, legilor dintâi,
drept întors acasă, șterge-ți orice gând...
Sub domnia Crucii

- Dublul helix curge morții imanent
fără-a crește-ascunsul întru viu, accent
spre zadarul însuși, lume’în lumi, să știi,
Chip și-asemănare!... Toate-s doar prezent...
Șir de piramide scrise din echer

celor ghizi ai undei ample colburi cer
întru devenirea noului Pământ
îndrumat spre vortex, clar de-un Conifer.

Elohimi dau formă’în Degetul ce-a zis
să înceapă taina raiului închis,
ca, apoi, luminii, irișii presus
să-i transforme roata în trezitul vis...
Prin puțini aleșii candidului gând,

praguri porții calme îngeri judecând,
iată că Pleiade vin a mântui
sub domnia Crucii... Mielul, nalt orând...
Inefabil număr...
Ca irumpte semne dintr-un tainic vid
verități avalma firii se deschid
oscilând nimicul în rotiri pustii
sub minuscul, unghiul, cel mirazei ghid...
Sfinte necuprinderi curg din necuprins,

iar un plin de nu e gol ce e a nins
cu tăcerea spuzei în a-i aminti:
- „de aprins e miezul, cercu-i pururi stins...”
Într-o nominare Sensul fără chip

focul, vântul, valul scrise în nisip
a izvod le-așează vanei izbucniri
presimțind silaba: Om!... drept arhetip.
El rostit de sineși!... Pisc și-adânc în ou,

sub tumult ce tace viului cavou
i-a dedus temeiul unui vis din vis...
Inefabil număr cercuind ecou...

Florin-Corneliu POPOVICI
Adriana
Weimer
Cuvântul din cuvânt. Antologie de
poeme,
Timișoara, Editura Eurostampa, 2017, 300p.
A
driana Weimer este ceea ce se Predestinată visării, cu un mesaj profund,
cheamă o sufletistă, o raritate a emoționant și clar, analogat Luminii și
vremurilor tulburi în care trăim. E Sensului pe care le caută cu obstinație,
un om cu suflet care pune suflet în tot artista construiește po(i)etic, de fiecare
ceea ce face/scrie, din suflet, în imagini, dată altfel. Poezia Adrianei Weimer
poezie, cuvânt. Probând o sensibilitate în celebrează frumosul în stare pură, gemă,
exces, Adriana Weimer ne întâmpină cu frumos generator la rându-i de frumos.
dragul de tot ce o înconjoară. Potrivit Cinci volume de poeme alcătuiesc
datelor ultime în materie de ,,știință” a antologia: Un cer de cuvinte (A Sky of
sufletului, s-a dovedit pe cale Words, Ein Himmel voller Worte, Un ciel de
experimentală că sufletul, parte din ceea paroles, Un cielo di parole), Drumuri în
ce suntem, partea noastră de ,,veșnicie”, noi,Profund, Infinita Iubire șiClipa-Infinit.
cântărește 21 de grame, fiind eliberat din Dacă primele patru volume menționate,
corp la moartea acestuia. Că este așa sau solare, apolinice în structură, sărbătoresc
nu, are mai puțină importanță, fiindcă, nu- bucuria de a fi, ultimul, Clipa-Infinit, ne
i așa, autoarea Cuvântului din cuvânt ne oferă o viziune selenară asupra vieții.
cotropește sufletește oridecâte ori Fără a fi ordonat cronologic, în funcție de
eliberează din prea plinu-i sufletesc. anul de apariție, volumele sunt dispuse
radial, ilustrare a stării sufletești a poetei,
Adriana Weimer are darul de a capta
dar și din motive de strategie textuală:
imagini, fie atunci când mânuiește abil
coexistența contrariilor, fapt care nu miră
aparatul de fotografiat, penelul sau
pe nimeni, întrucât nu puține sunt
penița. La ea, triada imagine-sunet-cuvânt
reflecțiile filosofice care conferă un plus
reprezintă un tot unitar, de unde și
de valoare cărților. Indiscutabil, la
manifestarea sa pluriplană. Prima
Adriana Weimer, poate mai pregnant ca la
impresie la lecturarea antologiei de
oricare alt poet din generația sa, e
poeme Cuvântul din cuvânt este aceea a
prezentă fericirea de a imortaliza clipa, fie
ușurinței cu care poeta scrie, lirismul său
prin imagine, fie prin cuvânt, existând
fiind unul de factură blândă, domoală.
momente când imaginea și cuvântul se
întrepătrund. Poezia Adrianei Weimer se puterea de inteligență/a materiei; //dar
traduce și prin raportare la ludic, jocul cu nu poți privi,/înaintea privirii în
proporțiile, perspectivele, dimensiunile, tine,/prin ochiul străin/al cuvântului.”
sensurile și semnificațiile fiind o (p.15 - (Naștere),,Maieutica” Adrianei
constantă în creația artistei care se Weimer, arta ,,moșirii” propriului text
hrănește, scrie din lumină, percepută ca o poetic are ca obiectiv final celestul,
nevoie organică. La fel ca în poemele ,,susul”, spațiu eleat rezervat inițiaților, de
blagiene, în lirica Adrianei Weimer unde fascinația zborului și a simbolurilor
lumina alternează cu slova, a cărei funcție ascensionale.
o preia simbolic. La Adriana Weimer poezia e o Stare de
Există în cele patru volume între care spirit, Un semn al trecerii sale prin viață.
regăsim un ,,consens” tematic, dese Influențată de Nichita, prin ,,sentimentul
situații când poeta se identifică. Sunt de tine” și al acelui ,,exist întru tine” (p.24
identități de factură lirică, ipostazieri ce - Întru tine), poeta nu se rușinează să-și
transmit emoții ale artistului mistuind în mărturisească trăirile, sensibilitățile,
focul creației. În replică, Clipa-Infinit vulnerabilitățile, nevoia de ,,celălalt”.
estompează dacă nu anulează elanul vital Iubirea e cea care conferă Sens, care
identitar inițial, o posibilă cauză fiind coagulează ,,cvartetul” de volume și în
înțelegerea sensurilor profunde ale care, spre deosebire de Clipa-Infinit, nu
existenței, teama de Infinit, pe care nu-l există sentimentul alienării,
poate controla, înțelege, figura, descrie dezrădăcinării, împresurării, extincției
sau stăpâni, Infinitul continuând seria sau claustrării, al vidului sufletesc,
cuvintelor profunde, gen Iubire. Adriana melancoliei, nostos-ului sau spleen-
Weimer are știința condensării ului.Momentan, poeta trăiește clipa,
înțelesurilor majore în cuvinte puține. experimentează din plin, se bucură,
Îndrăgostită de imagine și de verb, ea trăiește torențial, acumulează, are
scrie o poezie ce stă sub pecetea călătoriei răbdare, așteaptă, se ucenicește, inspiră,
(terestre, scriptice și celeste). Pierderea respirăși transpiră poetic: ,,Aștept în
sa printre aceste repere este totală, tăcere un semn.” (p.27 – Un semn).
abandonul definitiv. În poemele Adrianei Weimer
Cuvântul din cuvânt e construit pe Conștiința de a fi (poem cuprins în Un cer
principiile încapsulării (vezi tehnica de cuvinte și reluat apoi în Clipa-Infinit) se
păpușilor Matrioșka), ale iradierii, manifestă pluriplan: ,,Conștiința de a fi în
germinării și al multiplicării polipice. Sunt ființă,/conștiința de a deveni
poeme ale așternerii la drum neființă,/conștiința întregului, conștiința
(simbolistica drumului ocupând un loc rotundă,/conștiința ascunsă, mută și
privilegiat în economia volumelor), surdă,/conștiința de timp, de rău și de
indiferent de experiențele pe care aceasta bine,/conștiința de noi, de tine și de
le presupune. Poeta, homo viator, mine./În câte feluri se poate rosti/eterna
călătorește printre propriile-i poeme, ca conștiință de a fi!” (p.30) Ei i se alătură
într-un univers familiar și familial. Pentru conștiința po(i)etică/lirică (a fi prin
Adriana Weimer importante sunt intermediul Poeziei, a te manifesta prin
sălășluirea, locuirea, rostirea-rostuire. ea, datorită ei), dublată de conștiința
Drum-Cuvânt-Lumină presupun aceleași propriei valori a poetei înseși. Iată un
itinerarii-hărți afective: ,,Poți să te exemplu de bun augur în care luciditatea,
naști,/înaintea nașterii tale,/prin ideea de rațiunea contrazic visarea. A fi presupune
tine/ a părinților; // poți să și a fi în cărți (la propriu și la figurat), a
gândești,/înaintea gândirii tale,/prin avea certitudini, a te baza pe ele.

Conștiința e firul călăuzitor al Adrianei- schimbării dramatice de ton și de optică
Ariadnă. Scriind, poeta își asumă o poetică), se atenuează disponibilitatea
responsabilitate existențial-estetică. A fi, poetei de a-și etala sufletul de-a lungul
însă nu la întâmplare, nu oricum, ci drumului, de a și-l pregăti pentru călătorii
conectat la creație și la lirism. Conștiința viitoare.Ceeace rămâne totuși e motivul
de a fi operează la fel ca și în cazul poeziei ca Drum, motivul sufletului
conștientizării propriilor însușiri cu care călător care tânjește după manifestări de
ești înzestrat (omul cu însușiri), ceea ce te afectivitate.
deosebește de cel care nu caută și nu Adriana Weimer, cea care iubește
pune preț pe semne, ignorantul, cel care-l Iubirea, găsește oportun să se
respinge cu brutalitate pe ,,celălalt”,
(auto)definească în poemele sale, prilej de
plasându-l, înghiontindu-l în afara identitate poetică multiplă, dar și de
,,drumului”. Conștiința îi oferă Adrianei limitare, de conturare a propriului hotar
Weimer un plus de siguranță și de liric: ,,Eu,/doar o/clipă-lumină. (p.54 –
încredere în sine. Conștiința de a fi poetă Clipa-Lumină) sau ,,Dacă pot/să
se manifestă prin grija cu care își etalează renasc/din clipă,/mă voi numi/timp.
lirismul, apetitul pentru cuvântul frumos, (p.57 – Timp). La fel de bine, poeta
ziditor, înnobilator, conștiința de a fi în și manifestă afinități elective pentru
prin intermediul poeziei. lucrurile efemere, impalpabile, cum ar fi
Versurile Adrianei Weimer au pe sufletul sau lumina. Nu ezită nici să
alocuri valoarea sofismelor, calitate ,,repertorieze” clipa: ,,clipa-amintire”,
sapiențială. Scriind, creând, poeta are ,,clipa-amăgire”, ,,clipa-poveste”, ,,Clipa-
conștiința de a fi liber, de a te manifesta destin”, ,,Clipa-Iubire” (p.60 – Clipa).
artistic neîngrădit, de a avea principii Adriana Weimer rostește și
estetice solide. Conștiința de a fi o rostuiește.Idealul ascensional e cel care-o
îndeamnă pe poetă la construirea unui conduce; propensiunea celestă, dincolo de
solid profil identitar. Conștiința se îmbină tăriile cerului dezvăluie curăția
armonios la Adriana Weimer cu știința sufletească, fiindcă nu se poate face o
versificației. Conștientizarea lui a fi atrage obsesie pentru înălțimi dacă sufletul îți
conștientizarea lui a avea, însă nu în sens este greu, întinat, maculat. Sufletul curățit,
material, ci pur spiritual. fără de prihană, e parte din complexul
Poemele Adrianei Weimer își mecanism al zborului.
conțin altruismul, dăruirea acesteia fiind Adriana Weimer colecționează timp,
una necondiționată, totală: ,,Atât de mult gânduri, cuvinte, rămășițe de suflet,
aș vrea să vă fiu/o mare de lumină/într- sensuri, semnificații. Poeziile sale nu sunt
un strop de cuvânt/și o mare de altceva decât mărturii-mărturisiri extinse,
suflet/într-un strop de lumină;/ //atât de iar cele cinci volume cuprinse în antologie
mult aș vrea să vă fiu/o mare de îndeplinesc funcția de confesional liric, de
suflet/într-un strop de cuvânt/și un strop purgatoriu sufletesc. Sufletul și gândul
de cuvânt/într-o mare de suflet.” (p.42 – devin ,,receptacole” poetice, de unde și
Să fiu) Ars combinatorica propusă de rolul major al poetului, acela de a trece (a
poetă, în existența căreia se manifestă un se vedea apetența autoarei pentru
du-te-vino sufletesc continuu, aduce cu
simbolurile trecerii-petrecerii) de la
sine efecte stilistice nebănuite. Interesant fragmentarizare la refacerea Întregului.
că în volumul Clipa-Infinit, cel care Pe lângă justificări ale scrisului (,,Ne
închide acolada (nădăjduim provizorie), așternem pe hârtie,/ suflet și gând/
conturează ,,cvintetul” și la care ne pentru suflet și gând/mărturie.” – p.66 -
raportăm prin comparație (datorită Mărturie), artista face o pledoarie pro
domo în favoarea identității Viața). Prin urmare, e de dorit să avem
,,holocaustice”, de tip ,,ardere de tot”. Prin grijă ce fel de ,,credite” facem, pe cât timp,
extensie, creația înseamnă sublimare, dar cum, cât și la cine ne ,,îndatorăm”, cum
și rescrierea unui dicton celebru: (ne) ,,negociem”.
,,Lumânarea care arde sunt eu.” (p.69 – Totul e supus devenirii, principiului
Ardere-Lumină). heraclitean al curgerii. Cu cât
Adriana Weimer este un poet al Păcii, îndepărtarea de momentul zero e mai
al Iubirii și al sensurilor ultime. Poezia, mare, cu atât crește și riscul aneantizării,
combustie internă. Declarațiile sale de al pierderii reperelor existențiale.
iubire (,,Mai presus de toate/e dragostea Avansarea, evoluția-n timp presupune
ce-ți port.”, p.72 – Dragostea) au efect uitare, progresul fiind și-o formă de
universalizant. La fel ca scrisul, dragostea regres. Adriana Weimer, pe lângă
consumă pe interior, mistuiește, arde, căutarea Sensului, caută și ,,drumul spre
topește granițe, lumi artificial create. timp” (p.87 – Drumul spre timp). Timpul e
Scrisul și dragostea, ,,ruguri”. văzut ca o plantă, motiv pentru care poeta
devine colecționar: ,,[…] eu am presat
Volumul Drumuri în noi duce mai
timpul/între coperți de memorie.” (p.89 –
departe simbolistica ce o regăsim în Un
cer de cuvinte: motivul drumului și al Coperți de memorie). Prin extensie, fiecare
dintre noi suntem ,,grădinarul imaginar”
călătoriei (în spații reale sau imaginar-
(idem) ce cultivă timpul în vasta-i
poetice), cerul, lumina, clipa, visul,
diversitate. Totul se petrece în timp, cu
destinul, timpul, tăcerea, cuvântul, gândul
timp. Adriana Weimer scrie și se înscrie în
etc. Poemele ce-l compun, cărări de suflet,
timp. Poetul e plămădit din timp, el există
ce marchează trecerea prin timp,
de când lumea, descinde din illo tempore,
evidențiază un ,,pelerinaj”-întoarcere de
n-are vârstă, cu harul poetic se naște: ,,te-
la mine la tine, de la eu la ,,celălalt”, de la
ai obișnuit/să mă cunoști aceeași:/fără
eu la sine.Sunt poeme ,,cuminți” ce nu
început, fără sfârșit,/o frază a
ridică probleme de receptare și de
cuvântului/în care tu să poți pune/toate
interpretare, ce imaginează o universală
semnele de punctuație;” (idem).
apropiere între oameni, ce visează să-i
adune pe toți laolaltă. Călătoriile Adriana Weimer se învecinează cu
poematice ale Adrianei Weimer au ca clipa, se abandonează ei până la a se
destinație finală găsirea Sensului, de unde metamorfoza în clipă, o celebrează:
și motivul scriiturii-călătorie, al poetului- ,,Eu,/doar o clipă-lumină.” (p. 102– Clipa-
pelerin și ,,apostol” liric, al poemului- Lumină). În esență, clipa e o fărâmă
,,vehicul”. Uneori, poeta este confruntată infinitezimală de istorie. La rându-i,
cu dilema drumețului aflat la răscruce, de istoria, luată pe de-a-ntregul, e o sumă de
unde și dificultatea alegerii: ,,Cum trec clipe. Trăirea, curgere, nicio zi nu se
prin timp/anotimpuri și eu.”; ,,Încotro?”; aseamănă cu alta. La scriitoare, timpul,
,,totul e o întâmplare,/până și tu.” (p.82 – clipa devin obsesii poetice. A te sustrage
Întâmplare) lor produce efect de iluzionare: ,,Nimic în
afară de timp,/dar cât timp în afară de
Cel mai adesea, drumul de la eu la sine
toate!” (p. – Întregul).
este cel mai sinuos, mai primejdios, mai
greu de trecut și mai plin de capcane și de Criza de timp este resimțită acut de
labirinturi. Poemul-fir al Adrianei e cel poetă abia în volumul Clipa-Infinit, cel
care o ghidează spre neabatere de la Cale. care face o notă aparte de cele patru
Comparațiile prezente în volum îmbracă amintite. Până atunci însă, amintirile,
uneori forma pragmatismului: ,,Viața ca raportarea la ele, invocarea lor sunt lăsate
un împrumut/de la plată la avans (p.83 – pentru o altă ,,vârstă”. Momentan, e
ocupată cu trăitul, cu însuflețirea, cu fragmente de timp. Asemenea poeziei,
situarea pe Drum, semn că (încă) e timp clipa are ritm, cadență, își conține
pentru toate: ,,de trăit,/de iubit,/de sensurile și semnificațiile. Ieșirea din timp
pierdut. (p.100 – Ultima clipă). se consumă cu întoarcerea (feței) spre
sine, ca prim pas spre întoarcerea către
Scrisul îi induce Adrianei Weimer
Dumnezeu, ființa atemporală prin
starea de bine. O face cu detașare,
definiție. E o ieșire în doi timpi pe care
voluptate, punând la bătaie toate
poeta o face cu seninătate, cu detașare.
resorturile sufletești: ,,Bucuria de-a
scrie,/de-a vedea în cuvânt/și suflet și Volumul Profund se remarcă prin
gând.” (p. 97– Cuvântul). Dincolo de simbolurile de forță pe care le conține,
,,cuvântul-altoi” și de ,,cuvântul-mister” între ele detașându-se Iubirea, sentiment
(idem) e o infinitate de trăiri sublimate în neîntrecut de nimic altceva. Poeta devine
poezie. Adriana Weimer scrie fără astfel ,,spațiu” de locuit pentru ,,celălalt” și
încrâncenare, fără mânie și prejudecată, deopotrivă pentru ploaie. Starea de
cu o seninătate rar întâlnită. Scriitura ce-i locuire e sinonimă în acest caz cu starea
poartă amprenta împrumută din felul ei de înlocuire, eu metamorfozându-se-n tu,
de-a fi. Dată fiind ireversibilitatea și parte din efectul modelator al Iubirii, al
irepetabilitatea clipei, poeta pledează în desființării întru reînființare generată de
favoarea existenței trepidante, a aceasta: ,,ni s-a făcut dor de
neirosirii, a cuprinderii în efemeritatea apropieri/fără nume.” (p.115 – Colind de
clipei a cât mai mult din trăitul autentic. iubire). Ceea ce o interesează pe Adriana
Adriana Weimer, poeta la care renașterea Weimer este trăirea rodnică, zămislitoare
nu se produce din cenușă, ci din timp de Sens, de unde conștiința
(Timp),ne îndeamnă să ne purtăm responsabilității, a lui a fi în Iubire, poeta
omenește, altruist cu clipa: ,,Să iubim fiind datoare să trăiască autentic: ,,N-aș
clipele.”, ,,Să iertăm clipele.” (p.101 – vrea să plec niciodată/fără să știu că în
Nerostire). Triada gânduri-suflet-cuvinte e mine/rostul vărsării din mugur în fruct/e
construită pe principiul sămânța.” (idem).
interconectivității, al relaționării La Adriana Weimer, fiecare clipă își
reciproce. Adriana Weimer adună timp în are ,,identitate în timp” (p.117 – E să fie).
toate și construiește/versifică având la Cum între afirmație și negație există un
îndemână cerul.Jucându-se cu spațiile lung șir de posibilități, diversitatea
temporale (trecutul, prezentul și viitorul trăitului e evidentă, la fel de bine cum
poartă amprenta clipei), poeta transferă între două onomastici (nomen=omen,
ludicul în sfera alterității, rescriind numele configurează omul) se insinuează
principiul rimbaudian: ,,<<Noi>> -vor fi imperativul ,,să fie”, verb existențial.
alții.” (p.108 – Toate). Până la a găsi Poeta nu se teme de timp, nu-și
Sensul, poeta e în căutarea unei pedagogii alimentează frustrările și nici alienările,
existențiale care să-i ,,eficientizeze” ,,boala” numită timp pare să n-o afecteze,
trăitul: ,,De-aș putea/să știu să timpul fiind perceput în firescul lui. De
trăiesc/clipa-sfârșit,/clipa-eternă,/clipa- aceea, în poeziile Adrianei Weimer nu
infinit.” (p. 110 –Să mă am). Prin scris, vom întâlni niciodată lamento-ul,
poeta caută să reintre în posesia sinelui, tânguirea sau jelania. În fața timpului,
să-și reaparțină, să se restaureze, să se artista se comportă demn, vertical. Cu
autoproiecteze, proces echivalent cu timpul construiește, relația cu timpul fiind
simbolica întoarcere ,,acasă”. una jovială, caldă, prietenoasă. Nu există
În Poezia clipelor, Adriana Weimer din partea poetei revoltă împotriva lui
vede și altceva în clipele care trec, nu doar Cronos, ci pur și simplu și-l trăiește: curat,

luminos, din dor, străină de orice de cuvânt, alternează imperativele ,,să fie”
încrâncenare. cu ,,să vă fiu”. E aceeași necondiționare și
nerăbdare și dăruire care-i conturează și
Poezia îi induce Adrianei Weimer o
alimentează starea de Poezie: ,,Atât de
pleiadă de stări sufletești. Între ele, poezia
mult aș vrea să vă fiu/o mare de
ca ,,stare primară a jumătății/căutate ori
lumină/într-un strop de cuvânt/și o mare
găsite.” (p.118 – Stare). Prin Poezie,
de suflet/într-un strop de lumină.” (p.129
Adriana se dăruiește dobândind, își
– Să fiu). Prin lumină și cuvânt poeta se
trăiește iubirea scriind, e devotată, trup și
îmbogățește spiritual. Uneori, poemele
suflet, versului, dar și ,,celuilalt”: ,,Vă am
artistei au valoare de testament (Visul
pe voi/cât aș avea o lume întreagă/și
meu, Drag copil, Copilul meu).
această singură clipă care sunt/mă dărui
vouă.” (p.119 – La infinit). Iubirea, cuvânt Tot de profunzime se leagă relația pe
profund, organism ,,viu”, se construiește, care poeta o are cu propriul copil, cu
se întreține, se alimentează zilnic, are propriii părinți, alături de care se simte
nevoie de nenumărate dovezi, e un mesaj ,,acasă”.
universal, în absența căruia nimic nu se Volumul Infinita iubire operează cu
coagulează, nimic nu durează. Iubirea ce aceleași simboluri de forță cu care ne-a
răzbate/dăinuie în timp e rodul timpului obișnuit poeta: Lumina, Cuvântul, sufletul,
artist, al timpului modelator-creator ochii, zborul, trupul. Adriana Weimer
(timpul modelează ,,lutul” din care continuă să fie aceeași prezență tonică,
suntem plămădiți).Iubirii, Fericirii li se solară, făptură de lumină care germinează
adaugă noțiunea de Dor, imposibil de poeme-licăriri-pâlpâiri: ,,Sufletul meu e
cuprins în cuvinte: ,,dorul de tine” (p.122 locuit de lumină.” (p.152 – Credință). Între
–Dulce povară); ,,sentimentul de tine” lumină și cuvânt, în accepțiunea blagiană,
(p.126 – Întru tine); ,,Nevoia de tine/e există o relație de substituire: lumina e
nevoia drumului/scăldat de lumină.” purtătoare de cuvânt, precum cuvântul e
(p.132 – Bucurie). Există momente când purtător de lumină. În demersu-i altruist,
poeta devine ,,oximoronică”: ,,Sunt Adriana Weimer se inspiră din
lumină/din întunericul tău.” (p.125 – ,,simplitatea naturii” (p.156 – Simplitate).
Iubire). Poemele incluse în volumul De la natură învață, natura îi este mentor.
Profund sunt veritabile declarații de Cele mai multe dintre poemele sale
dragoste, antidot la singurătate. Stropul funcționează ca Prezență de spirit. Nu
de iubire, la fel ca și torentele de iubire, lipsesc din volum nici cugetările filosofice,
are efect benefic, purificator-înălțător, de unde și valoarea sapiențială: ,,[…] nu
soteriologic asupra ,,celuilalt”.Nu e o poți privi,/înaintea privirii în tine,/prin
chestiune invazivă, destructiv- ochiul străin/al cuvântului.” (p.160 –
bulversantă, de tip potop, ci o revărsare Ochiul cuvântului) sau ,,Înțelepciunea
de emoții și sentimente de tip prelingere, cuvântului/de a nu se lăsa rostit/la
duioasă, bucuroasă, calmă. Iubirea, calea întâmplare…” (p.167 – Înțelepciunea
către tăriile cerului, e sinonimă cu cuvântului) sau ,,Este nevoie/de
minunea, iar lumina are aceleași calități înțelepciunea/vindecării
reconfortante ca și liniștea. Ambele sunt cuvântului/dinaintea rostirii. (idem).
propice ființării, manifestării plenare a
eului.Prin iubire, replierea sentimentală e ,,Respir ploaia”, ,,respir viața”. (p.175 –
posibilă. Respirația ploii). Prin extensie, Adriana
Weimer respiră Poezie. Scriind-o, își
La Adriana Weimer, poetă la care mărturisește Crezul: ,,Cred/într-o lume a
dobândirea stării de înveșnicire se face cuvântului”; ,,Cred/într-o lume a
prin Iubire, iar starea de bine e insuflată imaginii.” (p.176 – Arta).
Față de celelalte volume invocate până ascundă adevărata față, devin ,,nesincere”,
acum, Infinita iubire aduce ca element de ,,politropice”, de unde nesiguranța de a
noutate puternica notă de decela ce se ascunde cu adevărat în
religiozitate.Sunt poeme intens spatele lor, dispare lumina și
spiritualizate, elogiu adus Ziditorului, transparența din ele. Căderea în cuvânt
Creației, Cuvântului. E o întoarcere nu mai este una oximoronică, în sus, ci
simbolică la Matcă, punct terminus al echivalează cu prăbușirea în hău. Ideea de
Călătoriei, semn că poeta a găsit Sensul locuire (cu tot ce presupune ea, confort,
îndelung căutat: ,,Ziditorul meu de vise” siguranță, intimidate, căldură) este
(p.184 – Ziditorul meu); ,,sfântă Creație” înlocuită cu starea de înstrăinare,
(p.185 – Creație); ,,o naștere din Cuvânt” necunoscută de poetă până acum. Din
(p.186 – În Ființă); ,,În focul Creației” solar-dionisiacă, poezia devine selenar-
(p.187 – Focul Creației); ,,Aură și duh apolinică. Ludicul lasă loc sobrietății
Învierii în noi veșnică” (p.192 – Înviere); scriiturii. Disponibilitatea poetei la a se
,,Altar înălțat prin Cuvânt” (p.193 – Spre dărui nu mai e aceeași, ,,celălalt” nu mai e
Înalt). văzut într-o lumină aurorală, ci în
clarobscur. Se schimbă și formele de
În fine, volumul care completează
(auto)identificare, libertatea nu mai e
antologia, Clipa-Infinit, nu urmează
totală, ci una ,,porționată”. Treptat, se
cronologia firească a aparițiilor cărților
instalează un Dor de firesc: ,,Suntem/mult
poetei și nici tonul blând pe care acestea îl
prea puțin liberi/doar uneori eliberați/de
conțin. Încheietor al ,,cvintetului”,Clipa-
repetabile griji/-poveri zilnice.” (p.222 –
Infinit înregistrează o adâncire în filosofic
Mult prea puțin liberi); ,,ascunde-mă/într-
a Adrianei Weimer: ,,Gândesc/în timp ce
un ochi/să pot lăsa/urma lacrimii care
spiritul/se gândește pe sine/gândindu-
sunt.” (p.223 – Urma lacrimii); ,,zâmbete
mă. (p.210 – Echilibru). Simbolurilor
condamnate la moarte” (p.226 – Doar o
existente li se mai adaugă unul,
umbră); ,,Prea multe reguli/pentru o
identitatea, concept cu geometrie
singură lume./ //Sufocate,/gândurile își
variabilă, inepuizabil ca sensuri și
pierd identiatea/și mor.”; ,,ne tratăm la
semnificații. Tonul grav, rezervat, pe-
ospiciul iluziilor” (p.227 – Captivitate).
alocuri nostalgic-melancolic, ia locul
jovialității și ludicului, se estompează În scris nu mai regăsim bucuria
dăruirea necondiționată către ,,celălalt”, inițială a poetei, ci scrisul devine pretext
frenezia căutării, semn al unei crize- pentru evacuarea neliniștilor acumulate
rupturi-înțelegeri profunde a sensurilor în timp, același timp care, iată, nu mai are
existențiale. Noua ipostaziere a poetei e răbdare. Înțelegerea sensurilor profunde
retragerea în sine. Raportarea la, ale lumii o izolează pe Adriana Weimer de
identificarea cu lumina, cuvântul și ea. Teama de Marele Sfârșit, de Drumul
sufletul scad în intensitate. În schimb, ultim, de Dincolo, de Plecare o determină
sporesc îndoiala, dilema, proiecțiile în să se comporte ,,eminescian: ,,[…] nu
negativ, întrebările fără răspuns: credeam să învăț/să plec prea curând.”
,,Lumea,/o eroare de calcul,/o întrebare (p.277 –Plecarea).Poeta nu mai face risipă
promisă morții” (p.211 – Matematica de vitalitate, devine rezervată, precaută,
lumii); ,,și nu știu de unde/acest zbor uneori ezitantă, elegiac-melancolică:
ucis/de albastru” (p.215 – Strigătul); ,,Tu ,,Cine ești tu?” (p.232 – Din viață în
ai ucis zborul/din spaima instinctuală/de moarte cântând). La fel și poezia, prilej de
nimic” (p.220 – Cazi în cuvânt); ,,[…] pleci adâncă reflecție. Expunerea la filosofie o
din numele tău/și numele tău/rămâne determină pe Adriana Weimer să schimbe
închis în dosare” (p.221 – Stare de spirit). registrul poetic: ,,Mii de vieți/trăiesc într-
Cuvintele încep să poarte mască, să își o singură viață.” (p.228 – La infinit); ,,Câte
vieți locuiesc/deopotrivă/în noi.” (p.229 – depunere a armelor: ,,în mine o
Noi înșine); ,,Cu fiecare somn toamnă/își aprinde cărările,/plecările.”
adânc/cădem într-o moarte.” (p.231 – (p.251 – Septembrie); ,,E-atâta suferință-n
Până la capăt). Simbolistica prezentă în lume/că sufletul n-o mai încape, nici
Clipa-Infinit vine și ea să confirme: gândul.” (p.255 – În lume); ,,Să cazi învins
renunțările, neliniștile, umbra, tristețile ca frunzele de-o toamnă,/dar niciodată să
amare, clipa pierdută, timpul limitat, reînvii ca ele.” (p.256 – Din care univers?);
somnul adânc (cataleptic), eroarea, ,,Am devenit/ce n-am vrut
captivitatea, apăsarea, deșertul, pierderea niciodată:/minți ascuțite/și monumente
identității, frica, moartea, durerea, de ură?/ // Vom deveni/ce doar odată-
dispariția speranței, tăcerea, uitarea. am fost:/ simboluri în artă/și spirite
Combustia internă generatoare de energie libere?” (p.259– Vom deveni).
și de elan vital se transformă în combustie
expiatoare menită să ardă dureri, tristeți
și aduceri-aminte. Plonjarea poetei în *
Clipa-Infinit o sperie, întrucât infinitul nu
și-l poate imagina, nu-l poate controla, nu
i se poate substitui, nu se poate figura și La început a fost cuvântul. Cuvântul
aprop(r)ia poetic. Sufletul aerat, eterat din cuvânt al Adrianei Weimer așază
odinioară devine greoi, impenetrabil,

Limbă

Contact International, NR 29, 181-183, An 2019, Iulie-August-Septembrie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Contact International, NR 29, 181-183, An 2019, Iulie-August-Septembrie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Contact international Vol.

29, 181-183, iulie-august-septembrie, 2019

Enigma Mioriței Florența și Renașterea (VI)

Founder, Publisher and Managing Editor

Agafia Drăgan, Mario Castro Navarrete, Alexandru

Illustrations by Gheorghe Anghel, Alexandru Antik,

Photos: Adrian Cuba, Ozolin Dușa, Liviu

Some illustrations belong to the authors, whom opinions in

Iarna 2019 | Contact international 311

312 vol. 29, 175-177| ianuarie-februarie-martie, 2019

decembrie 1273), a fost un poet persan din secolul al XIII-lea,

Iarna 2019 | Contact international 313

Nu spune puţin în vorbe multe, ci mult în vorbe puţine

316 vol. 29, 175-177| ianuarie-februarie-martie, 2019

Iarna 2019 | Contact international 317

318 vol. 29, 175-177| ianuarie-februarie-martie, 2019

Iarna 2019 | Contact international 319

320 vol. 29, 175-177| ianuarie-februarie-martie, 2019

Iarna 2019 | Contact international 321

322 vol. 29, 175-177| ianuarie-februarie-martie, 2019

Iarna 2019 | Contact international 323

Şi parcă dorm pe scânduri ude,

Un gol istoric se întinde,

De-atâtea nopţi aud plouând,

Prin măhălăli mai neagră noaptea pare…

Ca Edgar Poe, mă reîntorc spre casă,

Apoi, cu paşi de-o nostimă măsură,

324 vol. 29, 175-177| ianuarie-februarie-martie, 2019

Su assi molli mi sembra di dormire,

Un vuoto storico si stende,

Da tante notti piover odo,

Per i sobborghi più cupo è pernottare…

Nottambulo come Edgar Poe o Verlaine,

Poi con buffo barcollante andare,

Iarna 2019 | Contact international 325

Amurg de toamnă violet…

Amurg de toamnă violet…

Paloarea, mutismul minează-al meu piept,

Hau!… Hau!… depărtat sub stele-ngheţate…

326 vol. 29, 175-177| ianuarie-februarie-martie, 2019

Vespro d’autunno violetto…

Vespro d’autunno violetto…

Il pallore, il mutismo mina il mio cospetto

Bu bu!…lontano sotto gli astri gelati…

Iarna 2019 | Contact international 327

E albul aprins de sânge-nchegat

Ninge mereu în zarea-nnoptată…

Tovarăş mi-i râsul hidos, şi cu umbra

Sunt solitarul pustiilor pieţe

328 vol. 29, 175-177| ianuarie-februarie-martie, 2019

Bianco acceso dal sangue aggrumato –

Nevica sempre nello spazio buio…

Mi scorta il ghigno orrendo, e l’ombra

Sono il solitario delle piazze deserte

Iarna 2019 | Contact international 329

Pe stradă urle viaţa, şi moartea,

Eu trebuie să plec, să uit ceea ce nu ştie nimeni,

330 vol. 29, 175-177| ianuarie-februarie-martie, 2019

In strada urli la vita, e la morte,

Io devo andar via, scordare ciò che nessun’altro sa,

Iarna 2019 | Contact international 331

În vânt şi uitare tot stând, Dall’oblio, dal vento battuto,