CONSILIERE PSIHOTERAPEUTICA

(Prof. TANASESCU IRINA)

CURS 4
08.11.2017

Directiile de interventie ale consilierii

În prezent, prevenirea problemelor psihice prin intervenţii psihoterapeutice

exterioare clinicii psihiatrice se adresează următoarelor categorii de probleme (după
W. Huber, 1997):
Copii: educaţie, şcolarizare, orientare vocaţional-profesională; probleme de
educaţie sexuală; neglijare, abuz, boală cronică, accidentare; asistenţă de protutelă;
adăpost pentru tineri;
Familie: planning familial, contracepţie, graviditate; relaţia parentală, educaţia
parentală; conflicte familiale; asistenţa familiei şi a adulţilor: reintegrare profesională,
gestionarea tensiunilor emoţionale şi conflictelor în familiile persoanelor cu probleme,
problematica familiilor monoparentale.
Probleme specific feminine: sănătatea femeii; comportament alimentar
(obezitate, slăbire); chirurgie estetică; probleme legate de viol, prostituţie - primirea şi
reintegrarea prostituatelor; violenţă conjugală; tulburări de menopauză; problema
mamelor singure şi a femeilor singure.
Probleme sexuale şi de cuplu: educaţie sexuală; homosexualitate masculină şi
feminină; probleme sexuale (frigiditate, impotenţă etc.); relaţia maritală; căsătorii
mixte, imigranţi; separare şi divorţ; problemele cuplurilor separate privind educarea
copiilor.
Vârsta a treia: probleme psihologice şi sociale; organizarea timpului liber.
Probleme profesionale: orientare, formare, reconversie; educaţie pe tot
parcursul vieţii; şomaj.
Sănătate şi boală: educaţie pentru sănătate şi medicină preventivă în legătură
cu: alimentaţia; stresul; bolile cu transmitere sexuală, în special SIDA; dependenţa de
droguri, alcool, tutun, medicamente; bolile cardiovasculare, bolile metabolice
(diabetul) ş.a.; Această categorie mai include: probleme legate de spitalizare şi
urmările acesteia, la copii şi adulţi; pregătirea şi supravegherea psihologică a
intervenţiilor medicale şi stomatologice; susţinere în bolile cronice şi reintegrarea
profesională legată de consecinţele acestora (proteze, grefe de organe); susţinerea în
bolile terminale; asistarea ex-pacienţilor psihiatrici pe linia gestionării unor probleme
familiale şi reintegrare.
Intervenţii psihoterapeutice de prevenire / limitare a tulburărilor psihice
focalizate pe anumite probleme: victime ale violenţei sociale şi familiale; persoane cu
handicap (ateliere protejate); persoane cu probleme de relaţionare şi integrare socială,
inclusiv cele produse de şomajul cronic); probleme în regim de urgenţă legate de
consumul de droguri, singurătate, sinucidere, consecinţele imediate ale unui viol, atac
şi jefuire (liniile SOS - de ajutor prin telefon); probleme specifice persoanelor

1
vârstnice rămase singure; probleme privind transportul (maşină, cale ferată, ascensor,
avion).
Asistarea psihologică a unor grupuri de suport: asociaţii pentru persoanele cu
defecte de vorbire; grupuri de întrajutorare în legătură cu consumul de alcool / droguri
/ tutun, tulburări alimentare, jocuri patologice, colecţionarism patologic, dependenţă
de mediul virtual; grupuri de întrajutorare pentru persoanele vârstnice rămase singure.

Psihoterapie şi consiliere – aspecte comune şi diferenţe specifice

Opiniile privind raporturile dintre cele două tipuri de intervenţii sunt diferite: C.
Rogers (1942) le consideră echivalente, în timp ce D.H. Blocher (1965) şi C.H.
Patterson (1974) apreciază că ele sunt două activităţi separate.

A. Aspecte comune
Specialiştii care încadrează consilierea în aria psihoterapiilor subliniază
aspectele comune.
1. Asemănarea scopurilor şi obiectivelor pe care şi le formulează cele două tipuri de
intervenţie psihologică.
2. Structura identică a intervenţiei, care în cazul ambelor cuprinde în mod necesar
următoarele trei secvenţe:
a) diagnostică – pe parcursul căreia se colectează informaţii pentru:
- identificarea problemelor şi ierarhizarea lor;
- trasarea în linii generale a procedeelor de soluţionare a problemelor, în directă
legătură cu potenţialul compensator al individului;
b) terapeutică – în cadrul căreia acţiunea se concentrează pe conflictul sau tulburarea
evidenţiată, urmărindu-se:
- stabilirea cauzelor imediate şi a factorilor de menţinere a problemelor; stabilirea
cauzei primare (în terapiile profunde, analitice);
- înlăturarea simptomelor;
c) formativă – în care se derulează un întreg sistem de acţiuni menite să-l înveţe pe
individ cum să procedeze cu propriile dificultăţi, tensiuni interioare şi presiuni
externe, astfel încât să evite sau să-şi diminueze conflictele; aceasta implică:
- formarea unei imagini cât mai obiective despre sine;
- elaborarea unor criterii corecte de evaluare a propriilor trebuinţe-motive-scopuri
şi a semnificaţiei diverselor situaţii de viaţă;
- înţelegerea şi interiorizarea de către persoană a sistemelor de norme şi valori
proprii culturii căreia îi aparţine;
- optimizarea mediului existenţial şi educaţional al subiectului – familie,
grădiniţă, şcoală, loc de muncă....., intervenţia psihologului urmărind o adecvare
a influenţelor şi solicitărilor mediului la particularităţile individului.
Majoritatea specialiştilor consideră că psihoterapia / consilierea trebuie
precedate de o evaluare psihodiagnostică şi, în funcţie de intensitatea simptomelor, de
o evaluare medicală. Excepţie face terapia non-directivă a lui C. Rogers, denumită
2
ulterior „terapie centrată pe persoană”, care refuză psihodiagnoza premergătoare
intervenţiei psihologice, considerând-o autoritară (directivă) deoarece descrie
persoana doar în limitele unor factori (scale) de care testul dispune.
Cele două tipuri de evaluări au roluri specifice, şi anume:
- psihodiagnoza surprinde conflictele interioare, vulnerabilităţile şi
dizarmoniile persoanei, dar pune în evidenţă şi potenţialul restant,
posibilităţile compensatorii de care aceasta încă dispune;
- diagnosticul medical stabileşte originea suferinţei (endogenă, exogenă, efect
al unei evoluţii de proces), tipul afecţiunii, stadiul actual şi direcţiile de
evoluţie, caracterul acut sau cronic.
De asemenea, pentru o corectă orientare asupra dinamicii procesului
psihoterapeutic / de consiliere se impun evaluări şi pe parcursul său deoarece, dincolo
de valoarea recunoscută a unor metode şi tehnici de intervenţie, doar progresul concret
înregistrat de subiect confirmă eficienţa acestora în cazul său.
3. Importanţa relaţiei interpersonale dintre specialist şi client, atât psihoterapia, cât şi
consilierea apreciind că de calitatea acestei relaţii depinde hotărâtor succesul
intervenţiei. În contextul relaţiei client-terapeut, aspectul cel mai important îl
reprezintă motivaţia clientului pentru schimbare, motivaţie care îl determină să se
implice activ în demersul terapeutic.
B. Diferenţe specifice
D.H. Blocher (1965) consideră că diferenţele dintre psihoterapie şi consiliere se
referă la profunzimea şi intensitatea intervenţiei:
- consilierea este o intervenţie mai de suprafaţă, care nu urmăreşte schimbări
profunde;
- psihoterapia este mai profundă, mai completă, se adresează unor tulburări grave
şi urmăreşte să producă schimbări semnificative în structura de personalitate.
C.H. Patterson (1974) face o analiză sistematică a psihoterapiei şi consilierii, şi
identifică trei criterii în funcţie de care cele două diferă.
1. Severitatea problemei:
- consilierea ajută indivizii normali să depăşească situaţiile de criză (dificultăţile
de viaţă) şi anumite obstacole apărute în exprimarea personalităţii lor;
- psihoterapia intervine în problemele grave ale unor persoane a căror dezvoltare
emoţională a fost semnificativ afectată, astfel încât ele au nevoie de tratament
psihologic susţinut.
(Ca în orice clasificare, şi în cazul acesteia apare problema demarcaţiei între
cele două categorii.)
2. Natura problemei:
- consilierea se ocupă de probleme orientate spre mediul situaţional extern şi
ajută individul, mai ales, să ia decizii (în plan şcolar, profesional, marital…); ea
este centrată în mare măsură pe problemele cognitive;
- psihoterapia se ocupă de probleme “intrapersonale”, de conflicte interne şi este
focalizată pe problemele afective profunde ale individului.
3. Scopul intervenţiei:
3
 - consilierea nu urmăreşte să schimbe profund personalitatea, ci doar să o înveţe
să-şi utilizeze şansele şi resursele de care dispune pentru a face faţă problemelor
vieţii;
- psihoterapia urmăreşte o schimbare de personalitate.
(Este de observat că o schimbare în utilizarea resurselor şi capacităţilor va duce
implicit şi la o restructurare, de un anumit grad, a personalităţii.)
Deşi apreciază că cele două au scopuri diferite, Patterson consideră că
psihoterapia şi consilierea au în comun caracterul concret al soluţiilor prin care îşi
ating scopurile, existând asemănări în privinţa metodelor şi tehnicilor utilizate, bazate
în ambele cazuri pe capacitatea de detensionare a pacientului ca urmare a influenţei
exercitate de terapeut prin intermediul cuvântului.