Scena 2

Londra. O altă stradă din Londra.

Este adus trupul neînsuflețit al regelui Henric al VI-lea, purtat într-un sicriu deschis și străjuit
de curteni înarmați cu halebarde; Lady Anne jelește în urma alaiului funerar.
ANNE: Așterneți jos povara cea slăvită –
De poate un sicriu cuprinde cinstea –
Iar eu voi plânge cu amare lacrimi
Pe Lancaster, mort prea de timpuriu,
Biet trup de gheață-al unui rege sfînt!
Cenușa tristă-a casei Lancaster,
Trup vlăguit de sângele regesc.
Iertat să-mi fie, duhul tău de-l strig
S-audă jeluirea bietei Anne,
Anne a lui Edward, fiul tău străpuns
De mâna ce-a deschis aceste răni!
Ferestrele prin care suflarea ta s-a scurt
Revărs din ochi zadarnicul balsam.
Blestem pe mâna ce te-a sfârtecat,
Pe sufletul ce fără suflet stinse,
Pe sângele ce sânge a vărsat!
Mai grea năprasnă cadă pe mișelul
Ce prin omorul tău ne-a mișelit,
Decât urez la șerpi, paingi, broscani
Și tot ce-i târâtoare veninoasă!
Fecior de va să aibă, stârpitura,
Fătată timpuriu și ca ne-lumea,
Să-nspaime cu-al său chip ciudat și slut
Pe muma ce nădăjduise-n el;

1
Și moștenească nenorocul lui!
Soție de-o avea cândva, s-ajungă
Prin moartea lui la fel de vitregită
Pe cât sunt eu, pierzând și soț și tată!
Acum, spre Chertsey cu povara sfântă,
De la Sânt Pavel luată, s-o-ngropăm;
Odihniți-vă, de obosiți, în timp ce eu
Îi voi jeli lui Henric-rege leșul.
(Purtătorii ridică mortul și înaintează. Intră Gloucester.)
GLOUCESTER: Opriți-vă! Lăsați cadravul jos.
ANNE: Ce negru vraci îl cheamă pe-acest diavol
Să curme împlinirea pioșiei?
GLOUCESTER: Tâlharilor, de nu lăsați cadavrul,
Cadavre fac din voi, pe Sfântul Pavel!
CURTEANUL: Stați înapoi, milord, să treacă racla.
GLOUCESTER: Câine nemernic, stai când poruncesc:
Ia halebarda de la pieptul meu
Sau, pe Sfântul Pavel, la pământ te culc
Și te zdrobesc sprea-a-ți pedepsi-ndrăzneala!
(Purtătorii lasă racla jos.)
ANNE: Cum? Tremurați? Vă temeți? Nu vă cert,
Căci muritori sânteți: și ochi de om
Nu-l pot răbda pe diavol. Piei satană!
Al iadului, tu, groaznic slujitor!
Doar trupul cel vremelnic ai putut
Să-i stăpânești, dar nu și duhul. Piei!
GLOUCESTER: Ai milă, dulce sfântă, nu fi rea.
ANNE: Drac scârnav, piei,

2
Piei, pentru Dumnezeu, și dă-ne pace;
Căci ți-ai făcut din lina lume iad,
Și ai umplut-o cu vaiet și blesteme.
De te desfată crâncenele-ți fapte,
Privește-această pildă de măcel.
Vedeți, voi toți, cum rănile lui Henric
Cel mort se cască iarăși, sângerând.
Morman de urâțenie, roșește,
Căci tu silești nou sânge să mustească
Din vine fără sânge, goale, reci:
Neomeneasca, nefireasca-ți faptă
Stârnește-acest mult nefiresc puhoi.
Tu, Doamne, i-ai dat sângele; răzbună-l!
Țărână ce-i sorbi sângele, răzbună-l!
Trimiteți, ceruri, trăsnet să-l sfâșie,
Sau cască-te, păminte, să-l înghiți,
Cum sugi și sângele acestui rege
De-un braț cârmit din iaduri, sfârtecat!
GLOUCESTER: Tu nu cunoști, domniță, legea milei:
Să răsplatești prin bine răutatea,
Blestemele prin binecuvântări.
ANNE: Haine,
Tu nici în cer nici pe pământ n-ai legi;
Și-o fiară cât de rea, cunoaște mila.
GLOUCESTER: Eu n-o cunosc, deci fiară nu-s.
ANNE: Cum poate dracul spune adevărul!
GLOUCESTER: Dar cum de poate blestema un înger!
Divină întruchipare a femeii,

3
Îngăduie ca-n astă-mprejurare
De bănuiala crimei să mă apăr.
ANNE: Drăcească-ntruchipare-a unui om,
Îngăduie în astă-mprejurare
Pentru dovada crimei să te bluestem.
GLOUCESTER: Femeie, mai frumoasă decât poate
Cuvântul să o spună, ai răbdare
Și dă-mi răgazul vina să mi-o spulber.
ANNE: Monstru, mai slut decât gândul
Poate închipui, iertare n-ai
Decât dacă te spânzuri.
GLOUCESTER: Deznădejdea m-ă învinovăți.
ANNE: Nu, deznădejdea ți-ar da iertarea dreptei pedepsiri
Pentru atâtea nedreptăți și crime.
GLOUCESTER: Să zicem că nu eu i-am omorât.
ANNE: Atunci să zicem că nu-s morți: dar sânt,
Și-s morți, satană, chiar de mâna ta.
GLOUCESTER: Nu ți-am ucis eu soțul.
ANNE: Deci e viu.
GLOUCESTER: O, nu, e mort; și Edward l-a răpus.
ANNE: Minți, plisc spurcat: regina Margaret
Văzut-a spada-ți aburind de sânge,
Și chiar în pietul ei ai vrut să-mpungi,
De nu te-ar fi oprit chiar frații tăi.
GLOUCESTER: M-a ațâțat înveninata-ți limbă,
Căci vina lor ea mi-o lasă doar mie.
ANNE: Te-a ațâțat doar sângeroasa-ți fire
Ce-ntotdeauna a visat măceluri.

4
Nu l-ai ucis chiar tu pe acest rege?
GLOUCESTER: Mă rog.
ANNE: <<Mă rog?>> , arici râios? Și eu mă rog
Să-ți răsplătească cerul câinoșia.
Prea bun era, prea blând și virtuos.
GLOUCESTER: Bun ca să șadă-n cer, unde-i acum.
ANNE: Și unde n-ai să fii tu niciodată.
GLOUCESTER: Eu l-am trimis în cer; să-mi mulțumească;
Mai bine-i șade-n cer ca pe pământ.
ANNE: Dar ție doar în iad îți șade bine.
GLOUCESTER: Mai știu un loc, de-ngădui să-l numesc.
ANNE: Un fund de demniță.
GLOUCESTER: Patul tău.
ANNE: Rea tihnă, în patu-n care dormi!
GLOUCESTER: Iar eu o știu.
Preabună lady Anne, să sfârșim dar
Cu-această harță-a spiritelor noastre
Și să găsim o cale înțeleaptă…
Cel care a fost pricina morții lor
-A lui Eduard și-a tatălui său, Henric,-
Nu-i un mișel ca și unealta lui?
ANNE: Pricina și unealta morții-ai fost.
GLOUCESTER: Doar frumusețea ta a fost pricina,
Căci frumusețea ta mă chinuia în somn,
Încât aș fi stârpit o lume-ntreagă,
S-adorm un ceas la dulce sânul tău.
ANNE: De-ar fi să cred, călăule, îți spun:
Cu-aceste unghii fața mi-aș sluți.

5
GLOUCESTER : Dar ochii-aceștia n-ar răbda prăpădul
Desăvârșitei tale frumuseți.
Cât fi-voi lângă tine, n-ai s-o strici.
Cum sfântul soare bucură pământul,
La fel și ea-i: lumină, viața mea.
ANNE: Lumina-n bezne piara-ți, viața-n moarte!
GLOUCESTER: O, nu te blestema, minune dulce,
Căci însăți ești lumina, viața mea.
ANNE: Aș vrea să fiu, să pot să mă răzbun.
GLOUCESTER: E o răsplată împotriva firii
Pe cel ce te iubește să-ti răzbuni.
ANNE: E o răsplată dreaptă și-nțeleaptă
Pe-al soțului meu gâde să-mi răzbun.
GLOUCESTER: Acel ce te-a lipsit de soț, domniță,
Te-a ajutat să-ți iei un soț mai bun.
ANNE: Mai bun nu viețuiește pe pământ.
GLOUCESTER: Ba da, și te-a-ndrăgit mai mult ca el.
ANNE: Și cine e?
GLOUCESTER: Plantagenet.
ANNE: Deci el.
GLOUCESTER: De-un nume, dar de-o fire mai de soi.
ANNE: Și unde-i?
GLOUCESTER: Iată-l. (Anne îl scuipă.)
Petru ce mă scuipi?
ANNE: Venin de moarte-aș fi voit să-ți fie!
GLOUCESTER: N-a fost venin din mai sublim izvor.
ANNE: Nici s-a prelins pe-un mai scârbos broscoi.
Ci piei din ochii mei! Îmi vătămi ochii.

6
GLOUCESTER: Domniță, ochii tăi m-au vătămat.
ANNE: De moarte să te veteme aș vrea!
GLOUCESTER: Așa doresc: să pot muri-ntr-o clipă,
Căci ei cu moarte vie mă ucid.
Sărate lacrimi mi-au stârnit în ochi,
Cu plânset de copil i-au rușinat,
Pe ei ce n-au stors lacrimi de căință
Nici când plângeau York, tatăl meu și Edward,
Pe Rutland auzindu-l jeluind
Sub spada goală-a crâncenului Clifford;
Nici când îmi povestea ca un copil
Razboinicu-ți părinte moartea tatei
Și se-neca în hohot și suspin,
Încât obrajii celor dimprejur
Ca frunzele sub ploaie șuroiau.
În jalea-aceea, ochii mei cei dârji
Disprețuit-au umbra unei lacrimi;
Ce chinul să le stoarcă n-a putut,
Frumusețea ta a stors, în plâns orbindu-i.
Eu n-am curtat prieteni, nici dușmani;
Eu n-am deprins cuvinte ce dezmiardă;
Dar când răsplata-i frumusețea ta,
Semeț cum sunt, mă plec, dând glas iubirii
(Anne îl privește cu dispreț.)
Dispreț pe buze nu purta, căci ele
Sunt spre sărut, nu spre sfidări, făcute.
De nu mă poți ierta, răzbunătoareo,
Îți dau această spadă cu vârf ager;

7
De vrei împlânt-o-n pieptul meu cinstit,
S-alungi din el un suflet ce te-adoră.
Ți-l dau descoperit, să-mpungi de moarte,
Și moarte, în genunchi, smerit ți-o cer.
(Îți descoperă pieptul; Anne se pregătește să-l străpungă cu sabia.)
Nu șovăi; eu l-am ucis pe Henric.
Dar dulcea ta frumusețe m-a stârnit.
Ucide iute: l-am străpuns pe Edward,
Dar chipul tău zeiesc m-a-nverșunat.
(Anne lasă să-i cadă sabia.)
Ridică spada iar, sau mă ridică.
ANNE: Ridică-te, viclene; te-aș fi vrut
Ucis, dar nu vreau eu să-ți fiu călău.
GLOUCESTER: Poruncă dă-mi, și singur mă omor.
ANNE: Ți-am poruncit.
GLOUCESTER: Atunci vorbea mânia.
Mai spune-o dat’; și-o dată cu porunca
Acelați braț ce ți-a răpus amorul
De dragul tău, un mai curat amor
Răpune-va de dragul tău. Iar tu
Vei fi părtașă celor două morți.
ANNE: De ți-aș citi în suflet
GLOUCESTER: Mi-e sufletul pe buze.
ANNE: Mă tem că-s prefăcute.
GLOUCESTER: Atunci cinstit nu-i nimeni.
ANNE: Ei, hai, ridică-ți spada.
GLOUCESTER: Atunci ne-am împăcat?
ANNE: Răbdare, vei afla.

8
GLOUCESTER: Dar pot să sper eu oare?
ANNE: Ca orice om pe lume.
GLOUCESTER: Primește-acest inel.
ANNE: A lua nu-nseamnă-a da.
(Își pune inelul în deget.)
GLOUCESTER: Cum degetul ți-l cercuie inelul,
La fel și biata-mi inimă-i cuprinsă
De sânul tău.
Păstrează-le; a’ tale-s amândouă.
Și dacă-ngădui robului smerit
Mânuței tale un hatâr să-i ceară,
Atunci îl fericești pentru de-a pururi.
ANNE: Anume ce?
GLOUCESTER: Să lași aceste mohorâte trebi
Pe seama cui e mai în drept a fi
Un cioclu, și spre Crosby să grăbești;
Curând acolo voi veni și eu
Să te slujesc, îndată ce-l îngrop
Cu slavă pe acest preanobil rege
La schitul Chertsey, lespedea udându-i
Cu lacrima căinței.
Te rog ca, pentru tainice temeiuri,
Acest favor să-mi faci.
ANNE: Din toată inima; și mult mă bucur
Văzându-te atât de pocăit.
Tressel și Berkeley, voi veniți cu mine.
GLOUCESTER: Drum bun dorește-mi.
ANNE: Încă nu ești vrednic;

9
Dar, fiindcă m-ai deprins a măguli,
Închipuie-ți că ți-am și spus <<drum bun>>.
(Ies Lady Anne, Tressel și Berkeley.)
GLOUCESTER: Hai, duceți leșul, domnilor.
UN CURTEAN: Spre Chertsey, sir?
GLOUCESTER: Nu, la White-Friars, m-așteptați acolo.
(Ies toți, inafară de GLOUCESTER.)
Au a mai fost femeie curtenită
Astfel, și-n felu-acesta dobândită?
Va fi a mea, dar nu prea multă vreme.
Cum? Eu, ce i-am răpus și soț și socru,
S-o cuceresc cu ura-n sân fierbându-i,
Cu blestele-n gât, cu ochii uzi
Și cu dovada sângerând alături?
Zăgăzuit de toate-aceste stavili,
De Dumnezeu, de cugetul din ea,
Nesprijinit de nimenea decât
De iad și ochii mei vicleni – și totuși
S-o birui? Un nimic a-nvins o lume!
Ha!
L-a și uitat pe vrednic prințul Edward,
Pe soțul ei. Nu-s nici trei luni de când
Turbat, l-am junghiat la Tewksburry!
Ca el vlăstar mai chipeș, mai blajin,
Cu care firea a făcut risipa:
Tânăr, viteaz, mintos, dinast curat,
Nu-i larga lume-n stare-a izvodi.
Și totuși ea spre mine-și pleacă ochii

10
Ce-l ce-a cosit junețea lui în floare,
Zvârlind-o-n pat de văduvă, pustiu!
Eu cel ce-ntreg nu-s nici jumăte Edward!
Eu, șontorog și atâta de pocit!
Pun rămășag ducatul pe-o lescaie
Că nu m-am prețuit cum se cuvine.
Pe viața mea – eu, unul, nu – dar ea
Frumos minune mare mă socoate.
Voi cheltui să-mi cumpăr o oglindă
Și să-mi tocmesc un stol de croitori,
În modă nouă să-mi resfețe trupul;
Căci dacă tot crescui în ochii mei,
Vreau să rămână acolo sus, chiar dacă
Mă va costa ceva. Dar mai întâi
Să-l duc pe acest fârtat la groapa lui;
Apoi mă-ntorc să plâng lângă iubită.
Oglindă până-mi cumpăr, la picioare
Vreau umbra să-mi privesc. Scânteie, soare!

11