(intră Elizabeth cu Lady Anne)

ELIZABETH: Tăiaţi-mi şiretu de la piept

Să-mi poată bate inima strivită:

E prea cumplită știrea, și mă pierd.

LADY ANNE: Măcelul cel mai jalnic şi cumplit

Cu care s-a mînjit vreodată ţara.

ELIZABETH: Bieți prițișori! O! Pruncii mei plăpânzi,

Flori nedeschise, muguri dulci și proaspeți!

De sufletele voastre încă zboară

Și nu sunt duse în locul hotărât,

Plutiți cu aer de eter în preajma mea

Și-ascultați al mamei voastre plâns.

(apare Margaret)

MARGARET: Așa, plutiți în preajma-i, că dreapta mea răsplată

E tinerețea voastră nopții dată.

Plantagenet - Plantagenet stîrpcşte;

Plăti cu moarte Edward, pentru Edward azi.

ELIZABETH: De ce ai lăsat, Doamne, mieii dragi

În fălcile de lup? Când ai mai răbdat

Asemeni crud omor?

MARGARET: Când Harry a murit, şi-al meu fecior.

LADY ANNE: Leş viu, ochi orb, sărman strigoi cu zile,

Chip al durerii şi ocara lumii,

Tu, pradă vieţii smulsă din mormînt,

Îți odihnește astăzi neodihna,

Pe acest pământ prea drept, de cei nedrepți

Udat cu atâta sânge fără vină.

ELIZABETH: De-ai putea să-mi dărui și mormântul

Precum mă-mbii spre-acest al jalei jilt,

Acolo-aș odihni ale mele oase

Și nu aici.

Cine-i mai în drept să plângă decat mine?

MARGARET: Dacă durerea îngâduie părtași

Cu chinul meu pe-al vostru măsurați-l:

Un Edward am avut- ucis de-un Richard;

Un Henric am avut- ucis de-un Richard;

Un Edward ai avut- ucis de-un Richard;

Un Richard ai avut- ucis de-un Richard.

Zac toţi de timpuriu în bezna gropii.

E viu doar Richard, unealtă a infernului,

Trimisul ei să arvunască duhuri

Ca să le mâne în iad;
Sfârșitul lui se-apropie, se-apropie

Și nimeni nu-l va plânge.

Rag dracii, arde iadul, crapă glia

Și-nalță sfinții rugi, menindu-i moartea.

Încheie-i lanțul vieții, doamne, să nu mor

Până ce nu voi striga: e moartă fiara!

ELIZABETH: Mi-ai profeţit o zi cînd va să-ţi cer

Să mă ajuţi a-l blestema pe-acest

Păianjen veninos, broscoi ghebos!

MARGARET: Ţi-am spus atunci că eşti regină-n copci,

Şi doar o biată umbră-a slavei mele,

O mamă doar părelnic dăruită

Cu doi dulci fii;

Ți-i soțul unde? Unde-s frații tăi?

Dar fiii tăi? Ce bucurii mai ai?

Cine se mai roagă şi-ngenunche

Şi strigă: «Să trăiască doamna noastră! »?

Măgulitorii tăi curteni, pe unde-s?

Și unde-i gloata ce-ți ticsea alaiul?

Hai, cerne tot, şi vezi ce ţi-a rămas.

Ferice soaţă ieri - iar azi vădană;

Voioasă mamă ieri- azi plîngi de mila-ţi;

Ieri miluiai - azi milă tu cerşeşti;

Regină ieri - azi porţi cununi de griji;

Aşa ţi-a-ntors dreptatea roata sorţii,

Şi-acum eşti doar o pradă-n voia vremii.

Mai ai, din tot ce-ai fost, doar amintiri

Ca şi mai greu să-nduri, fiind ce eşti.

Voiai în locul meu să stăpânești

Fără să-mi iei și chinul, pe măsură?

Adio, soața lui York, regină

Făr-de-noroc;

ELIZABETH: Stai, hârșită în blesteme, stai

Și-nvață-mă vrăjmașii să-i blestem!

MARGARET: În minte-adu-ți pe-ai tăi micuți

Să-i vezi mai dulci decât au fost,

Și, încă și mai slut, pe-al lor călău.

Sporindu-ți pierderea, îi crești lui vina.

Fă astfel și atunci te voi invăța să blestemi.

ELIZABETH: Dar vorba mea nu știe să rănească.

MARGARET: Ascute-o cu-al tău chin și va răni.

LADY ANNE: Dea Dumnezeu cununa cea de aur de pe frunte

De-oțel roșit să fie, să mă ardă

Venin ucigător să-mi fie mirul;

Să mor cît încă nu aud strigînd:

«Trăiască doamna ţării! »

ELIZABETH: Biet suflet nu-ți dori prăpăd.

LADY ANNE: De ce? Când îi plângeam lui Henric leșul,

Cel ce azi mi-e soț, veni la mine

Cu mâini abia spălate de-acel sînge

Ţîşnit din primul meu bărbat - un înger-

Şi dintr-un sfînt ucis, jelit de mine.

Vă spun, cînd l-am privit în ochi pe Richard,

Eu i-am menit aşa: Fii blestemat

Că ai făcut din mine o văduvă în plină tinerețe!

Patul nunţii durerea să ţi-l bîntuie. Soția

De fi-va vreo nebună să te ia

Mai greu lovită fie decât mine,

Ce mi-am pierdut bărbatul meu iubit.

Dar n-am mai fost în stare să-l blestem,

Căci într-o clipă sînul de femeie

Cu vorba lui mieroasă mi-a robit,

Și am ajuns eu prada propriului blestem.

Căci de atunci odihna mi s-a dus

Și niciodată nu m-am bucurat

În patul lui de roua cea de aur

A somnului. Mereu eram trezită

De câte un coșmar,

El da buzna-n vis, şi mă-nspăimânta.

El mă urăște din pricina părintelui meu Warwick,

Și-ar vrea să scape grabnic și de mine.

(intră Richard)

RICHARD: Dar cine-mi taie drumul?

LADY ANNE: Piei, drac scarnav!

Nefericita Anne, sotia ta,

Ce n-a dormit un ceas tihnit cu tine

Sa-ti umple acum somnul de fiori

Gândește-te la mine si spada cada-ti franta!

Mori in scrasnet!

MARGARET: De-o fi în cer o şi mai grea urgie,

Mai grea ca toate cîte-ți pot meni,

Pe tine să te-aştepte pînă cînd

S-or coace ale tale fărdelegi,

Şi-atunci mînia cerul să şi-o verse

Pe tine, tu ce spulberi tihna lumii!

Făr de încetare al conștiinței vierme să te roadă

Și cât trăiești, prietenii să-i bănui trădători

Şi fie-ţi iude cei mai dragi prieteni!

Somn să n-ai, decât atunci când vei avea coșmaruri

În care-un iad de draci se te-nspăimânte.

Tu cel ce din născare-ai fost ursit

Gunoi al firii, fiu al lui Satan!

Tu rușinea vintrei mumei tale!

Tu, plod bălos din osul părintelui tău,

Otreapa cinstei, scîrnăvie, tu!

ELIZABETH: Ți-ascunzi sub cercul cel de aur fruntea

Pe care drept ar fi să se-nfiereze

Omorul unui prinț moștenitor,

Și-al bieților mei fii și frați omor.

În vifor de blesteme vreau să-l ucid

Pe cel de copiii mi-a ucis.

Vei muri, căci drept e Dumnezeu.

Deci ia acum cu mine greul meu blestem:

Setos de sânge-n sânge vei pieri.

Și mort, rușinea vieții te-onsoți.

RICHARD:

Reci stropi de spaimă carnea-mi înfioară.

De ce mă tem? De mine? Nu e nimeni:

Richard i-e drag lui Richard; eu sunt eu.

E-aici vreun ucigaș? Nu. Ba da, eu.

Să fug atunci de mine? Aș avea motive

Spre nu mă pedepsesc. Cum, eu pe mine?

Dar eu mi-s drag. De ce? Pentru că

Mie bine mi-am făcut?

Ba nu! De mine mai curand mi-e silă

De atâtea rele ce-am comis la rând.

Sunt ticălos. Ba nu, mă mint; nu sunt;

Nebunule, vorbește-te de bine;

Nebunule, să nu te lingușești.

În cuget mii de limbi îmi povestesc

Câte un basm, și fiecare basm

Mă-nvinuiește de nemernicie.

Sperjurul, cel mai crunt sperjur,

Omorul, cel mai ticălos omor,

Iar toate aceste crime vin înainte-mi.

Și-mi strigă: ”Ești vinovat!”