Conceptul teoretic a planificării aprovizionării tehnico-

materială în cadrul întreprinderii

1.1. Noţiunea şi esenţa planificării la întreprindere

Orice firmă , întreprindere, pentru a obţine relizarea cu succes a scopurilor, este nevoită să
aibă la bază un plan bine elaborat sau să desfăşoare o anumită activitate de planificare. Pentru a
desfăşura o activitate eficientă, unitatea economică trebuie să aplice un anumit sistem de
planificare.
Prin planificare se înţelege programarea, organizarea, coordonarea şi conducerea pe bază
de plan a activităţii economice. De aceea eu consideră că planificarea este una din condiţiile de
bază ale succesului oricărei firme, pentru că pătrunderea pe piaţă a unui bun, fără a avea un plan
bine elaborat înseamnă un eşec garantat.
Presupunerea că piaţa exclude planificarea nu este argumentată. Din contra, în lupta
concurenţială, pentru a exclude pierderea clienţilor, piaţa impune producătorii să planifice foarte
atent activitatea sa.
Planificarea economică are un caracter complex, care necesită o clasificare după mai multe
criterii:
1) În raport cu obiectivele de dezvoltare:
a) planificare strategică – reprezintă totalitatea de obiective ale întreprindrii pe
termen lung, principalele modalităţi de realizare împreună cu resursele
alocate în vederea atingerii scopurilor.
b) planificare tactică - acţuinile şi activităţile operative ce trebuie efectuate pe
termen mai scurt.
2) După orizontul de timp la care se referă:
 planificare de perspecivă – se elaborează planuri pe perioade mai mari (3-7
ani), totodată se şi repartizează principalii indicatori economici pe ani.
 planificare curentă - precizează pentru perioade de un an indicatorii care
rezultă din planificarea de perspectivă a unităţii economice.
 planifocare operativă – se elaborează pe un trimestru, o lună, decadă,
săptămînă, schimb, oră.
 3) În raport cu nivelul ierarhic la care se efectuiază:
 planificare de corporaţie – are un caracter strategic şi cuprinde în
obiectivele sale prevederile pentru toate firmele pe care le grupează.
 planificare la nivelul de unitate economic
4) În raport cu modul de formalizare:
 planificare formală – aunci cînd există un sistem bine pus la punct cu
compartimente specializate, folosind metode şi tehnici bine determinate de
indicatorii economici.
 planificare informală – nu are un caracter de continuitate, se folosesc
metode ce pornesc de la competenţa celor ce lucrează.
5) În raport cu conţinutul activităţii de planificare
 planificare tehnico-ecnomică – se referă la stabilirea principalilor indicatori
cantitativi şi calitativi ai activităţii de bază.
 planificarea operativ-calendaristică – reprezintă partea planificării interne
care se ocupă cu elaborarea planului de activitate a diferitelor unităţi pe
termene scurte de timp.
O componentă de bază a planificării interne a întreprinderii o constituie planificarea
operativă de producţie1. Ea conţine şi aprofundează conţinutul planurilor elaborate prin
planificarea tehnico-economică curentă şi reprezintă un factor important în conducerea şi
organizarea întreprinderii industriale.
Între planificarea tehnico-economică şi programarea producţiei există strînse legături.
Planificarea operativă de producţie constituie un ansamblu de activităţi prin care se indică
cantitatea de produse sau servicii ce se cer a fi executate într-o perioadă de timp în anumite
condiţii de ritmicitate, calitate şi cheltuieli de muncă.
De asemenea această planificare constă în defalcarea planului anual de producţie al
întreprinderii în timp şi în spaţiu. În timp se are în vedere defalcarea planului întreprinderii pe
verigi structurale: secţii, ateliere, locuri de muncă. În spaţiu se are în vedere defalcarea

1 A.Cotelnic, „ Managementul activităţii de producţie”, Ed.Evrica, 2003, pag.78

 Planificarea de
perspectivă
Planificarea
tehnico-
economică
Planificarea Secţiunile
curentă planului

Planificarea
Întreprinderii Fundamentarea
variantelor de plan

Programarea Programe de
producţiei producţie

Ea are ca scop urmărirea şi controlul îndeplinirii obiectivelor planificate în condiţiile

utilizării cît mai eficiente a resurselor disponibile şi cuprinde toate domeniile şi laturile activităţii
întreprinderii: producţie, aprovizionare, desfacere etc.
Planificarea operativă a producţiei este o componentă de bază a sistemului de conducere
opertivă, care are următoarele funcţii:
1. Funcţia de informare – se referă la fluxul de informaţii care se stabileşte între
compartimentul de programare, lansare şi urmărire a producţiei (PLUP) şi celelalte
compartimente ale întreprinderii. Astfel, pentru realizarea acţiunilor sale,
comparitmentul PLUP primeşte de la comparimentul de pregătire a fabricaţiei
informaţiei referitoare la structura articolelor ce trebuie executate etc.
2. Funcţia de fundamentare a normativelor necesare repartizării în timp şi în
spaţiu sarcinilor de producţie. Include problemele de stabilire a ritmurilor de
fabricaţie, de calcul al duratei ciclurilor de fabricaţie etc.
3. Funcţia de elaborare a programelor de producţie – include problemele
referitoare la desfăşurarea sarcinilor de producţie din programul anual al
întreprinderii pe perioade scurte de timp şi pe verigi de producţie.
4. Funcţia de urmărire şi de reglare operativă a producţiei – se bazează pe
afectuarea unui control sistemetic, ce dă posibilitatea de a descoperi la timp cauzele
care generează abateri de la desfăşurarea normală a procesului de producţie.
Planificarea operativă de producţie permite soluţionarea următoarelor sarcini:
  ritmicitatea desfăşurării procesului de producţie;
 folosirea deplină şi eficientă a forţei de muncă, a utilajelor, a suprafeţelor de
producţie;
 realizarea celei mai scurte durate a ciclului de fabricaţie a produselor;
 cheltuieli de producţie minime şi o calitate superioară a produselor;
 cheltuieli de producţie minime şi o calitate superioară a produselor.
Aş vrea să mai menţionez la acest capitol şi importanţa strategiei alese în procesul de
planificare, deoarece se cunoaşte că într-o economie de piaţă, o întreprindere îşi desfăşoară
activitatea în condiţiile unei puternice competiţii, atît pe piaţa internă, cît şi pe cea externă 1.
Pentru a-şi putea realiza obiectivele propuse, ea trebuie să-şi desfăşoare activitatea de bază unei
strategii economice proprii, bine fundamentate, sub raport tehnic şi economic.
Dar se mai cunoaşte şi faptul că, pentru planificarea şi desfăşurarea unei activităţi eficiente
de aprovizionare materială, în concordanţă cu necesităţile şi interesele întreprinderii, depinde
hotărîtor şi de strategia elaborată în acest sens2. Printr-o asemenea strategie trebuie menţionate
avantajele concurenţei pe piaţa de furnizare a resurselor materiale şi energetice, a echipamentelor
tehnice, semifabricatelor etc.
Strategia în aprovizionarea materială se concretizează în totalitatea obiectivelor care sunt
urmărite şi căile de acţiune.
Planificarea strategică presupune :
 analiza necesităţilor de consum prin identificarea grupelor de resurse pe categorii de
importanţă şi posibilităţi de obţinere;
 analiza sistemică a pieţii pentru a se evidenţia: în ce măsură resursele strategice
pentru întreprindere sunt ofertate la vînzare-, condiţiile de livrare, de calitate, care
este puterea de negociere a furnizorilor, dacă întreprinderea are capacitatea de a se
bucura de avantaje pe piaţă;
 identificarea oportunităţilor de acţiune strategică pe grupe de furnizori;
 identificarea căilor de acţiune eficientă pe piaţă.
În stabilirea obiectivelor, ca punct de plecare în elaborarea strategiei în aprovizionare
trebuie să se aibă în vedere:

1 1C. Bărbulescu „Pilotajul performant al întreprinderii” ed. Economică, Bucureşti, 2000, pag. 136.
2 Gh. Băşanu „Managementul aprovizionării şi desfacerii” ed.Economică, Bucureşti 1996, p.310.
  natura şi caracteristicile resursei materiale care trebuie aprovizionată (calitatea,
cerinţele de standartizare, posibilităţile de substituire, etc.)
 abordarea resursei prin structura ofertei de piaţă, a ofertei furnizorilor, care trebuie să
răspundă la întrebările de genul:
 Este eficientă folosirea unei singure surse de aprovizionare ?
 Există posibilităţi de diversificare a surselor ?; Dacă da, în ce condiţii?
 Asigurarea resursei, în întreaga gamă sortimentală necesară, de la o sursă
unică este avantajoasă ?
 Dacă fiecare furnizor asigură un nivel diferit de calitate care corespunde
cerinţelor consumatorului, este bine să se diversifice sursele de
aprovizionare ?
 Analiza fiecărei resurse prin corelaţia cu cerinţele la care trebuie să răspundă produsul
care o încorporează. Interpretarea este dependentă de ciclul de viaţă al produselor
finite, în dependnţă de faza în care se află rpodusul dat.

1.2. Formarea stocurilor şi importanţa lor

Cele mai multe întreprinderi, din necesitate sau din alegere, achiziţionează din exterior un
anumit volum de materii prime, materiale, mărfuri, mijloace de producţie sau diferite servicii.
Necesarul unei întreprinderi nu poate fi satisfăcut întotdeauna instanteneu de către piaţă.
Această lipsă de flexibilitate se va rezolva prin stocajul intern, al cărui nivel va fi asigurat
în funcţie de ciclul de producţie, capacitatea magaziilor, posibilitatea financiară şi voinţa politică
de a face imobilizări financiare.
În întreprinderile mici şi cele comerciale, gestiunea stocurilor este încredinţată serviciului
de aprovizionare. În întreprinderile industriale mai importante, gestiunea stocurilor îi revine unui
serviciu specializat care funcţionează în strănsă colaborarea cu serviciul Aprovizionare şi
Producţie. Gestiunea socurilor administrează întreaga rezervă de bunuri fizice ale întreprinderii.
Funcţia sa constă în satisfacerea nevoilor unei întreprinderi:
 în cantitatea şi de calitatea cerută;
  la termenul oportun;
 la un cost global minim, ţinînd cont de condiţiile economice ale momentului.
Misiunea gestiunii stocurilor ar putea fi aceea de a realiza, în cele mai bune condiţii
economice ale momentului, un echilibru între posibilităţile furnizorului şi nevoile
consumatorului.
Desfăşurarea continuă a proceselor de producţie impune asigurarea întreprinderii cu resurse
materiale în cantităţile şi ritmurile cerute de consumul productiv: materii prime, meteriale,
utilaje, piese de schimb.
Prin aprovizionarea tehnico-materială se are în vedere actităţile care asigură planificarea,
realizarea şi evidenţa resurselor materiale, a utilajelor, a energiei, precum şi deplasarea acestora
de la furnizor la consumator.

Aprovizionarea trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:

 să stabilească nivelul real a diferitelor materiale cumpărate;
 să repartizeze şi să asigure a mişcare raţională a mijloacelor de producţie de la
producător la consumator;
 să asigure o lărgire continuă a bazei de materii prime;
 să realizeze o valorificare superioară a resurselor materiale;
 să asigure creşterea eficienţei economice prin accelerarea vitezei de rotaţie a
cheltuielilor variabile.
Deci aprovizionarea reprezintă ansamblul de operaţiuni care permit unităţii economice să
dispună de bunurile economice şi serviciile necesare desfăşurării în condiţii optime a activătăţii
ei.
În raport cu achiziţionarea, aprovizionarea are un conţinut mai larg: ea nu reprezintă decît
un moment al procesului complex de aprovizionare cu materiale şi echipamente tehnice.
Achiziţionarea este precedată de acţiunile de identificare a nevoilor, de stabilirea
dimensiunii acestora şi a momentelor de satisfacere, fiind urmată apoi de negocierea condiţiilor
de funizare.
Alimentarea reprezintă acţiunea de finalizare a procesului de aprovizionare, şi se desfăşoară
în interiorul firmei, prin deplasarea materiilor prime din depozite la punctele de prelucrare-
consum.
Gestionarea fluxului de bunuri economice se bazează pe urmărirea şi evidenţierea relaţiilor
dintre piaţa furnizorilor şi piaţa beneficiarilor.
Prin procesul de aprovizionare, firma urmăreşte cîteva obiective strîns legate de eficienţa
întregii sale activităţi. Pentru realizarea obiectivelor se inţiază şi desfăşoară mai multe activităţi
specifice, inclusiv:
- identificarea şi stabilirea volumului şi structurii materiale şi energetice necesare
desfăşurării la parametrii planificaţi a activităţii unităţii economice;
- fundamentarea tehnico-economică a planului strategic şi a programelor de
aprovizionare materială a firmei;
Aprovizionarea trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
 să stabilească nivelul real a diferitelor materiale cumpărate;
 să repartizeze şi să asigure a mişcare raţională a mijloacelor de producţie de la
producător la consumator;
 să asigure o lărgire continuă a bazei de materii prime;
 să realizeze o valorificare superioară a resurselor materiale;
 să asigure creşterea eficienţei economice prin accelerarea vitezei de rotaţie a
cheltuielilor variabile.
Deci aprovizionarea reprezintă ansamblul de operaţiuni care permit unităţii economice să
dispună de bunurile economice şi serviciile necesare desfăşurării în condiţii optime a activătăţii
ei.
În raport cu achiziţionarea, aprovizionarea are un conţinut mai larg: ea nu reprezintă decît
un moment al procesului complex de aprovizionare cu materiale şi echipamente tehnice.
Achiziţionarea este precedată de acţiunile de identificare a nevoilor, de stabilirea
dimensiunii acestora şi a momentelor de satisfacere, fiind urmată apoi de negocierea condiţiilor
de funizare.
Alimentarea reprezintă acţiunea de finalizare a procesului de aprovizionare, şi se desfăşoară
în interiorul firmei, prin deplasarea materiilor prime din depozite la punctele de prelucrare-
consum.
Gestionarea fluxului de bunuri economice se bazează pe urmărirea şi evidenţierea relaţiilor
dintre piaţa furnizorilor şi piaţa beneficiarilor.
 Prin procesul de aprovizionare, firma urmăreşte cîteva obiective strîns legate de eficienţa
întregii sale activităţi. Pentru realizarea obiectivelor se inţiază şi desfăşoară mai multe activităţi
specifice, inclusiv:
- identificarea şi stabilirea volumului şi structurii materiale şi energetice necesare
desfăşurării la parametrii planificaţi a activităţii unităţii economice;
- fundamentarea tehnico-economică a planului strategic şi a programelor de
aprovizionare materială a firmei;
- dimensionarea consumurilor materiale;
- dimensionarea stocurilor materiale;
- alegerea furnizorilor a căror ofertă prezintă cele mai avantajoase codiţii economice şi
asigură garanţii în livrările viitoare pe termen lung sau scurt;
- urmărirea şi controlul utilizării resurselor materiale pe destinaţii de consum;
Actualmente , aprovizionarea unei întreprinderi industriale are un caracter dinamic:
 în planificare: provizionarea trebuie corelată permanent cu planul de produţie care,
la rîndul său este fundamentat şi influienţat de fluctuaţiile cererilor,
 în realizarea efectivă: pentru că menţine un contact permanent cu toţi furnizori
tradiţionali sau potenţiali, urmăreşte evoluţia produselor şi a materiilor prime,
obţine condiţii de achiziţie cît mai avantojoase,
Propunerile din planul de aprovizionare sunt bazate pe analize şi calcule tehnico-economice
cuprinse în instrumente operaţionale cu rol important în realizarea eficienţii economice: norme
de consum, balanţe de materiale, norme şi normative ale stocurilor de materiale.
Este de manţionat faptul că, activitatea de aprovizionare pentru întreprinderi se efectuiază
prin intermediul stocurilor de resurse materiale. Valoarea medie a stocurilor pe care
întreprinderile industriale le deţin corespunde unei valori suficient de impunătoare din cifra de
afaceri, imbolizând sume importante de resurse financiare.
Stocurile - reprezintă cantităţile de resurse materiale care se acumulează în depozitele
unităţilor economice într-un anumit volum şi o anumită structură, pe o perioadă de timp
determinată şi cu un anumit scop.
Stocul - reprezintă un ansamblude bunuri sau de articole acumulate în aşteptarea unei
utilizări ulterioare, mai devreme sau mai tîrziu, şi care permite alimentarea utilizatorului pe
măsura nevoilor sale.
 Orice stoc se caracterizează în general printr-un flux de intrare pe care întreprinderea îl
poate previziona într-un anumit grad, un flux de ieşire( pe care întreprinderea rareori îl poate
stăpăni, acesta fiind impus de clienţi ) şi un nivel de bunuri în ateptare (vezi figura 1).

Flux de intrare

Bunuri în
aşteptare

Flux de ieşire

Figura 1. Caracteristicile stocului

Rolul stocului este multiplu, apar numeroase raţiuni economice, financiare, comerciale,
tehnice care justifică existenţa stocurilor de materii prime:
Raţiuni economice:
 reducerea cheltuielilor de transport prin achiziţionarea unor cantităţi mai mari decît
stocul curent necesar;
 acceptarea ofertei propuse de furnizor cu cantităţi fixe de livrare la preţuri foarte
avantajoase pentru produsele care nu implică costuri mari de stocare;
Raţiuni financiare:
 stocarea produselor scumpe pentru un scop speculativ specific perioadelor de criză
sau inflaţie;
 menţinerea valorii anumitor materii prime sau produse; se elimină astfel riscul
creşterii exagerate a cheltuielilor de fabricaţie datorită penuriei;
Raţiuni tehnic:
 ameliorarea aclităţii produselor;
 uscarea lemnului;
 şampanizarea vinului, etc.
Raţiuni comerciale:
 reducerea termenilor de livrare, mai ales în cazul în care clienţii doresc să obţină
produsele într-un timp redus;
  achiziţii în perioada reducerilor oferite de furnizori,
 realizarea unui răspuns prompt la cererile consumatorilor.
Prin politica promovată, responsabilii cu gestiunea stocurilor trebuie să evite două situaţii
periculoase: un nivel de stoc prea mare sau un nivel de stoc prea scăzut - ambele cu consecinţe
economice dezavantajoase.
Dacă nivelul de stoc e prea mare:
 se înregistrează numeroase cheltuieli suplimentare (nevoia de depozite, asigurări,
personal salarizat, pază, etc.)
 imbolizările de capitaluri scad competitivitatea firmei;
 poate crea dificultăţi de lichidităţi;
 creşte riscul de degradare şi deteriorare a produselor stocate;
 apar siuaţii în care firma vinde cu rabat ( scăderea profitului).
Dacă nivelul de stoc e prea mic:
 multiplică riscul de a întrerupe şi chiar de a opri fluxul productiv;
 dezorganizează întreprinderea;
 produce întîrzieri în livrări, diminuarea vînzărilor şi, în final, pierderea clientelei.
Procesul fabricării bunurilor în cadrul întreprinderii poate fi reprezentat prin circuitul
economic al unităţii productive, prin care se subliniază interdependenţa subsitemelor
aprovizionare şi desfacere, precum şi importanţa lor.
Subsistemul aprovizionare asigură baza materială şi de ehipare tehnică a desfăşurării
activităţii unităţii economice producătoare de bunuri materiale, prestatoare de servicii,
executoare de lucrări.
Subsistemul desfacere asigură transferul produselor din sfera producţiei în cea a
utilizatorilor, a consumului pin vînzarea directă sau prin livrarea la beneficiari, la clienţi de bază
de contracte sau de comenzi ferme.