Noțiuni introductive despre Sfintele Evanghelii

January 28, 2010 by mihaiciurea · 1 Comment

Filed under: article
SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ MATEI (Το κατά Μαθαίον άγιον Ευαγγέλιον)
Autorul este Sf. Ap. Matei, originar din Capernaum, unde era vameş (ocupaţie cu un renume
prost). Era fiul lui Alfeu şi se mai numea Levi. A fost chemat la apostolat direct de la vama din
Capernaum („vino după Mine!”, Mt. 9, 9). În celelalte liste apostolice - cu excepţia Evangheliei
sale, unde din smerenie se aşează pe locul 8 - este situat pe locul 7.
După Cincizecime a propovăduit un timp Evanghelia în Palestina, iar în urma persecuţiei lui Irod
Agripa (44 d. Hr.) a părăsit-o, întorcându-se abia după moartea acestuia. A luat parte la Sinodul
Apostolic (49-50; Fapte 15). După tradiţie, a părăsit Palestina, propovăduind mezilor şi parţilor,
apoi etiopienilor şi indienilor. A suferit moarte de martir (ars pe rug), în cetatea Mirmina, din
ordinul unui rege part (care ulterior s-a convertit). Biserica îl prăznuieşte în fiecare an la 16
noiembrie.
Se pare că el este autorul unei Evanghelii în limba aramaică, după o mărturie a Ep. Papias de
Ierapolis (Frigia), citat de Eusebiu al Cezareei: „Matei a compus în dialectul ebraic cuvintele (τα
λογία) Domnului, pe care le traducea fiecare cum putea!” (Istoria Bisericească). Ce s-a întâmplat
cu această variantă nu se ştie exact (se pare că s-ar fi găsit o copie a ei în India). Evanghelia a
fost tradusă şi în limba greacă (nu ştim dacă exact după textul ebraic), probabil înainte de 70, iar
traducătorul nu se cunoaşte (Sf. Iacob cel tânăr; Sf. Ap. Ioan sau chiar Sf. Ap. Matei).
Limba originară a scrierii a fost ebraica sau, cel mai probabil, aramaica (η εβραϊς διάλεκτος ,
sau εβραϊστί, în N.T.).
Unii teologi protestanţi ai sec. XVI spun că Evanghelia după Matei pe care o avem azi în canonul
N.T. este o variantă originară, scrisă în limba greacă (η κοινή διαλεκτή), invocând inexistenţa
unor mărturii solide, în sensul scrierii sale în aramaică.
Totuşi, teologia ortodoxă înclină spre părerea că Evanghelia a fost scrisă în aramaică, fiind
ulterior tradusă şi în greacă.
Destinatarii primi au fost iudeo-creştinii palestinieni, ceea ce reiese şi din presupunerea
autorului la cititori a cunoaşterii locurilor, obiceiurilor, a Legii (Tora) şi Profeţilor.
Scopul este de a lăsa destinatarilor Evanghelia propovăduită de Apostoli, care au fost forţaţi să
părăsească Palestina, în scopul păstrării treze a conştiinţei creştine şi al nefalsificării adevărurilor
mântuitoare.
Se pare că este vorba şi de un scop misionar, acela de a dovedi, prin invocarea profeţiilor V.T.,
că Iisus Hristos este adevăratul Mesia, propovăduit de prooroci. Unii teologi identifică şi un al
treilea scop apologetic-polemic: combaterea falsei păreri a unor iudei neconvertiţi că Mântuitorul
nu a venit încă, ci va veni în viitor.
Timpul poate fi plasat între anul 42 (când Apostolii părăsesc Palestina din cauza persecuţiei lui
Irod) şi 44-45 (când Pavel, venind din Antiohia la Ierusalim, nu a mai găsit nici un
apostol). Majoritatea cercetătorilor spun că e vorba de anul 43, sau prima jumătate a anului 44.
Locul este socotit Ierusalimul sau Palestina.
Autenticitatea: - mărturii interne: autorul este de origine iudeu (cunoaşte Palestina,
obiceiurile, cărţile V.T.), apostol direct al Domnului (martor ocular), „vameşul” Levi.
Evanghelia sa corespunde întru totul scopului urmărit.
- mărturii externe: Papias; Eusebiu de Cezareea; Irineu al Lionului, Canonul Muratori;
Tertulian; Origen; Atanasie cel Mare; Chiril al Ierusalimului; Grigorie de Nazianz; Fer. Ieronim;
Sin. Din Laodiceea, Hipo, Trulan, VII Ecumenic (787).
A fost contestată de: maniheul Faust; unii teologi protestanţi raţionalişti. Unii critici au contestat,
de asemenea, integritatea Evangheliei (cum ar fi scena uciderii pruncilor de către Irod cel Mare,
Mt. 2, 16-18; visul soţiei lui Pilat; deschiderea mormintelor; învierea morţilor, apariţia îngerilor
etc.).
CUPRINSUL EVANGHELIEI
Evanghelia are 28 de capitole, pe care le putem împărţi în 3 părţi:
- Partea I (1, 1 – 4, 11): genealogia, naşterea şi copilăria lui Iisus, începutul activităţii Sf. Ioan
Botezătorul, Botezul Domnului, întreita Sa ispitire.
- Partea a II-a (4, 12 – 18, 35): activitatea în Galileea, învăţătura şi minunile, alegerea şi
pregătirea Apostolilor, conflictul cu conducătorii spirituali (fariseii).
- Partea a III-a (19 – 28): activitatea spre Ierusalim, intrarea în Ierusalim, Cina cea de Taină,
Patimile, moartea, Învierea, arătările după Înviere, mandatul (Mt. 28, 19).
Caracteristicile Evangheliei
- gruparea în pericope compacte a cuvântărilor şi minunilor Mântuitorului, în detrimentul ordinii
cronologice.
- evenimentele din viaţa Mântuitorului sunt puse în legătură cu profeţiile mesianice ale V.T., ca o
împlinire a lor.
- în iconografie, Matei are alături un înger.
- ni s-a păstrat în peste 400 de codici majusculi şi în aprox. 500 de codici minusculi.
SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ MARCU (Το κατά Μάρκον άγιον Ευαγγέλιον)
Autorul acesteia, Sf. Marcu, nu face parte din numărul celor 12 Apostoli, ci este ucenic al lor,
cunoscut sub numele de Ioan-Marcu (Fap. 35). Părinţii săi (mama, Maria) erau înstăriţi şi locuiau
în Ierusalim. Aici a venit Sf. Petru, în noapte când fusese eliberat de înger din temniţă (unde îl
aruncase Irod Agripa, în anul 44) şi tot aici a avut loc Cina cea de Taină.
După o mărturie a lui Papias, episcop de Ierapole, el nu L-ar fi cunoscut personal pe Domnul. Nu
era însă cu totul străin de anturajul Mântuitorului şi, conform tradiţiei, i-ar fi cunoscut pe Sf. Ap.
şi chiar pe Domnul. El este asimilat de mulţi cu purtătorul urciorului cu apă, cu tânărul bogat, sau
cu tânărul care L-a urmat pe Domnul în Grădina Ghetsimani, înfăşurat într-un giulgiu. După o
veche tradiţie, Marcu ar fi aparţinut unei vechi familii preoţeşti din tribul lui Levi, ca şi vărul său
Barnaba. Însă nu a devenit niciodată preot. O altă tradiţie spune că ar fi făcut parte dintre cei 70-
72 de ucenici ai Mântuitorului. În acest caz, el L-a cunoscut personal pe Domnul.
Numele lui este amintit de 10 ori în N.T. De aici aflăm că el a fost mai întâi ucenicul şi
colaboratorul Sf. Ap. Pavel (pe care l-a însoţit în prima călătorie misionară, de la Antiohia până
în Perga Pamfiliei) apoi al Sf. Petru. Mai târziu, îl găsim alături de Pavel, în prima (Coloseni) şi a
doua (Timotei) captivitate de la Roma. Petru îl numeşte „fiul meu” în credinţă. Unii Părinţi şi
scriitori bisericeşti spun că devenise „secretarul”, sau „interpretul” Sf. Petru, a cărui predică se
resimte în conţinutul Evangheliei.
Eusebiu de Cezareea şi Fer. Ieronim spun că Marcu a predicat multă vreme în Egipt (şi în
celelalte regiuni din N. Africii: Libia şi Cirenaica) şi că a întemeiat Biserica din Alexandria, unde
a şi murit ca martir. Fiind prins de păgâni într-o catacombă, a fost legat cu funii şi târât pe
străzile oraşului, până şi-a dat sufletul. Se pare că a ajuns şi în N. Mării Adriatice (Aquileea,
Veneţia). Tradiţia îi atribuie şi întemeierea Şcolii catehetice din Alexandria. A compus şi
Liturghia care-i poartă numele (liturghie-sursă pentru ritul alexandrin).
Actualmente, moaştele sale (aduse de la Alexandria) se află în Biserica Sf. Marcu din Veneţia.
Biserica îl prăznuieşte la 25 aprilie. În iconografie este simbolizat de un leu, pentru că îşi începe
Evanghelia cu istorisirea predicii Sf. Ioan Botezătorul, „glasul celui ce strigă în pustie”.
Limba Evangheliei este greaca, dialectul koine. Părerea că ar fi fost scrisă în lb. latină este
neîntemeiată, precum şi aceea că a fost scrisă în lb. coptă, pentru creştinii din Egipt.
Stilul este simplu, expresiv, cursiv şi dinamic. Frazele sunt simple şi legate prin
particula kai(gândire semită); scoaterea vb. din aorist şi aşezarea lui în imperfectul descriptiv;
folosirea frecventă a prezentului istoric. Deşi cea mai concisă dintre Evanghelii, ea ne dă cele
mai multe amănunte.
Timpul este în jurul anilor 62-63, în timpul vieţii Sf. Petru. Cei mai mulţi exegeţi susţin
întâietatea cronologică a acestei scrieri.
Locul este Roma.
Destinatarii sunt, în primul rând, creştinii proveniţi dintre păgâni, din Roma şi din Italia, ceea ce
explică şi explicarea anumitor denumiri sau termeni ebraici şi, de asemenea, accentuarea
minunilor Mântuitorului, a Învierii şi Înălţării la cer, pentru a-i impresiona şi a-i convinge de
dumnezeirea Sa. În acest sens, am putea spune că vorbim despre o Evanghelie a faptelor.
Scopul este de a-i convinge pe destinatari că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.
Autenticitatea şi integritatea: - mărturii interne: autorul este un iudeu palestinian,
contemporan cu Apostolii, ucenic al lui Petru, bun cunoscător al locurilor, obiceiurilor şi
activităţii Mântuitorului.
- mărturii externe: Papias, Clement Alexandrinul, Clement Romanul, Fer. Ieronim, Iustin
Martirul, Origen, Tertulian. Sf. Părinţi: Atanasie cel Mare, Chiril al Ierusalimului, Grigorie
Teologul.
CUPRINSUL EVANGHELIEI
Evanghelia are 16 capitole, împărţite în 2 secţiuni:
- Prima parte, cu o introducere (1, 1-13), istoriseşte activitatea Mântuitorului în Galileea (1-9).
- A doua, istoriseşte activitatea Sa în Iudeea şi în Ierusalim şi se încheie cu Patimile, moartea,
Învierea şi Înălţarea la cer (10-16).
Caracteristicile Evangheliei:
- este cea mai scurtă dintre Evanghelii, cea mai concisă, dar şi foarte expresivă şi cu multe
amănunte.
- adresată îndeosebi creştinilor recrutaţi dintre păgâni. Planul ei tematic este mult diferit faţă de
al primei Evanghelii şi comportă asemănări cu cel al Evangheliei după Luca. Nu este preocupată
de cuvântări, ci mai mult de minuni.
- are pericope proprii: 2 minuni şi 2 parabole.
- În iconografie, Marcu are alături un leu.
SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ LUCA (Το κατά Λούκαν άγιον Ευαγγέλιον)
Autorul, Sf. Luca, este unul dintre cei mai prolifici scriitori nou-testamentari, ucenic şi
colaborator al Sf. Pavel. Luca este o prescurtare de la Lucanus (gr. Loukanus). Era medic de
origine păgân, din Antiohia Siriei, dar se pare grec. Aici capătă o educaţie aleasă şi călătoreşte
prin Africa, Asia şi Europa. Studiază filosofia şi medicina. Era un erudit, cu o cultură deosebită,
dublată de o fire poetică şi de o stăpânire extraordinară a limbii greceşti. Era medic de profesie –
Pavel îl numeşte „doctorul cel iubit” (Col. 4, 14 – ho iatros ho agapetos), ceea ce explică
minuţiozitatea descrierii vindecărilor, precum şi denumirea medicală a bolilor. Se poate să fi fost
un prozelit iudeu, deoarece cunoştea obiceiurile şi datinile evreilor. Nu a fost un Apostol direct al
Domnului, ci un ucenic apostolic. Cu toate acestea, mulţi îl văd ca pe unul dintre cei 70-72 de
ucenici, despre a căror trimitere vorbeşte doar el (cap. 10). Mai este identificat şi cu însoţitorul
lui Cleopa (cap. 14), pe drumul spre Emaus.
Tradiţia îi atribuie şi calităţi de pictor: Simeon Metafrasul spune că ar fi pictat o icoană cu chipul
Mântuitorului, iar Teodor Lectorul vorbeşte despre primul portret-icoană al Maicii Domnului.
Pe la anul 44 era unul dintre primii membri ai Bisericii din Antiohia (Fap. 11). Ulterior, a fost
unul dintre cei mai apropiaţi ucenici şi colaboratori ai Sf. Pavel, căruia i s-a alăturat din a 2-a
călătorie misionară, din Troa (50-51), însoţindu-l până la Filipi, unde rămâne să întărească
Biserica de aici. Îl regăsim alături de Pavel şi în a 3-a călătorie, din Filipi la Ierusalim. Îl
însoţeşte în călătoria forţată spre Roma, în prima (Fap. 17-18) şi în a doua captivitate (Numai
Luca este cu mine, 2 Tim. 4, 11). După moartea Apostolului, a continuat misiunea, se pare în
Dalmaţia, Galia, Italia, Macedonia şi mai ales Grecia. Nu se ştie cu exactitate dacă a murit
martir, nici unde. Osemintele sale au fost duse, în sec. IV, la Constantinopol, în Biserica Sf.
Apostoli, alături de cele ale Sf. Andrei şi Sf. Timotei. Este sărbătorit la 18 octombrie.
Limba este greaca dialectului comun, însă mult mai elegantă, curată, neegalată de vreo altă
scriere nou-testamentară, cu excepţia Ep. către Evrei. Luca gândeşte şi scrie greceşte, fiind atent
la stil, fineţe, nuanţe.
Timpul este plasat în jurul anului 63, după redactarea primelor 2 Evanghelii canonice şi înainte
de scrierea Faptelor Apostolilor.
Locul este Roma, părere întărită şi de prezenţa în prolog a dregătorului roman Teofil.
Destinatarul este patricianul roman Teofil, care poate fi un personaj real sau unul imaginar, ce
închipuie pe toţi creştinii.
Scopul este, pe de o parte, întărirea în credinţa primită a lui Teofil, iar, pe de altă parte, a tuturor
creştinilor proveniţi dintre păgâni: Hristos a venit pentru mântuirea lumii, iar creştinismul este o
religie universală (genealogia sa, de la cap. 3, nu se opreşte la Avraam, ca la Matei, ci merge
până la Adam, strămoşul tuturor): păgânii nu sunt niciodată jigniţi; creştinismul nu este o sectă
iudaică; iar Luca nu foloseşte nici o expresie aramaică.
Autenticitatea: - mărturii externe: Sf. Irineu; Tertulian; Clement Alexandrinul; Clement
Romanul; Ignatie al Antiohiei; Policarp, Iustin; Fragmentul Muratori; Sf. Atanasie cel Mare;
Chiril al Ierusalimului; Grigorie de Nazianz.
- mărturii interne: autorul nu este un martor direct al Mântuitorului, ci un ucenic al Apostolilor;
un om cult, bun cunoscător al limbii greceşti; medic (folosirea termenilor medicali); ucenic al lui
Pavel (multe expresii asemănătoare cu cele pauline).
CUPRINSUL EVANGHELIEI
Evanghelia are 24 de capitole, împărţită în 4 secţiuni:
- Partea I (1-2), cu un prolog (1, 1-4): destinatarul, metoda de lucru, scopul; binevestirea şi
naşterea Sf. Ioan şi a Domnului şi câteva date ale copilăriei Lui.
- Partea a II-a (3-9, 50) – activitatea Mântuitorului în Galileea.
- Partea a III-a (9, 51-19, 27) – activitatea în Pereea şi în drum spre Ierusalim.
- Partea a IV-a (19, 28-24) – activitatea finală în Ierusalim, Patimile, moartea, Învierea şi
Înălţarea la cer.
Caracteristicile Evangheliei:
- Luca procedează ca un om de ştiinţă, ca un istoric: verifică datele, izvoarele scrise şi orale, le
pune în ordine cronologică şi le încadrează în contextul istoric profan al vremii, le expune într-un
limbaj accesibil, plin de nuanţe, în care se distinge nota personală.
- Scrierea sa ajută la stabilirea cronologiei datelor evanghelice şi apostolice.
- Valoare documentară a relatărilor.
- Alături de Faptele Apostolilor, Evanghelia a III-a constituie o „operă în două volume”.
- În iconografie, Luca are alături un taur înaripat.
SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ IOAN (Το κατά Ιωάννην άγιον Ευαγγέλιον)
Autorul este Sf. Apostol Ioan, fratele mai mic al lui Iacov şi fiul lui Zevedeu (pescar înstărit,
care avea corabie de pescuit şi mai mulţi oameni în subordinea sa) şi al Salomeei (ulterior, una
dintre femeile mironosiţe). Era din Galileea, dintr-un oraş de pe malul lacului Ghenizaret
(Betsaida sau Capernaum). Deşi cei doi fraţi nu au avut studii înalte, Ioan era înzestrat cu o
sensibilitate aparte, contemplativ, duios, poetic. Prin legăturile comerciale ale tatălui său cu
Ierusalimul, îl cunoaşte pe Sf. Ioan Botezătorul şi, împreună cu Iacov, devine ucenicul acestuia.
De aici, se alătură Mântuitorului; iau parte la nunta din Cana Galileii; şi, după o pescuire bogată
pe Lacul Ghenizaret, sunt chemaţi la apostolat, în mod definitiv.
Ioan face parte din grupul celor mai apropiaţi 3 ucenici ai Domnului, fiind – se pare – cel mai
apropiat prieten al Mântuitorului. Iisus îl numeşte pe el şi pe Iacov „boanerghes” (fiii tunetului),
datorită temperamentului lor impulsiv şi uneori pripit. Ioan este singurul ucenic care asistă la
scena răstignirii, când primeşte în grijă pe Fec. Maria. Este primul care soseşte la mormânt, după
Înviere, şi primul care-L recunoaşte pe Domnul pe ţărmul Lacului Ghenizaret.
După Înălţare, a mai rămas puţin în Ierusalim, dar, înteţindu-se prigoana lui Irod Agripa I, a
părăsit Iudeea. A luat parte la Sinodul Apostolic. Ulterior, a fost exilat în Insula Patmos, unde a
primit „descoperirea” (apocalypsis) şi a scris ultima carte a canonului Noului Testament. După
mărturia Sf. Policarp, Ep. Smirnei şi ucenicul său, ultima parte a vieţii şi-a petrecut-o în Efes,
unde a murit la bătrâneţe (în jur de 68 de ani), fiind înmormântat pe la 101. Biserica îl
prăznuieşte pe 08 mai. Pe locul mormântului se află o frumoasă Biserică, zidită de Împăratul
Iustinian (527-565). La bătrâneţe, nemaiputând rosti multe cuvinte, îşi învăţa ucenicii: „Fiilor,
iubiţi-vă unul pe altul!”, fapt ce a dus la numirea sa de „apostolul iubirii”. Începând cu sec. IV, i
s-a zis şi „Teologul”.
Limba este greaca, având un stil care se caracterizează prin repetarea sentinţelor, în scopul
accentuării unei idei, fie în mod afirmativ, fie printr-o negaţie întărită de o afirmaţie (ca în
paralelismul ebraic). Deşi corectă, limba nu este foarte şlefuită, însă denotă o mare înălţime şi
inspiraţie duhovnicească, unică în scrierile nou-testamentare.
Timpul scrierii variază între anii 80-100, undeva spre sfârşitul sec. I (probabil în jurul anului
100). Este aproape cert că Evanghelia a IV-a a fost scrisă după cele 3 Evanghelii sinoptice.
Locul este Efesul, unde apostolul se afla spre sfârşitul vieţii sale.
Destinatarii sunt creştinii din Provincia Asia.
Scopul este de a arăta divinitatea Mântuitorului (Ioan 20, 31), de a completa sinopticii şi de a
combate ereziile care se iviseră: adepţii lui Cerint, ebioniţii, nicolaiţii, docheţii.
Autenticitatea: - argumente interne: este scrisă de un evreu (vocabular redus, sintaxa simplă,
paralelisme, cunoaşterea sărbătorilor şi instituţiilor iudaice, concepţiei despre Mesia, topologiei
Ţării Sfinte); martor ocular al evenimentelor; unul dintre cei 12 Apostoli.
- argumente externe: Fragmentul Muratori, Teofil al Antiohiei, Fer. Ieronim, Sf. Irineu, Sf.
Policarp, Papia, Policrat din Efes, Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian, Sf. Ciprian, Fer.
Augustin, Eusebiu, Atanasie cel Mare, Chiril al Ierusalimului (comentariu), Sf. Grigorie
Teologul.
- autenticitatea Evangheliei a fost virulent combătută mai întâi de secta alogilor (Pr. Caius din
Roma) vs. Sf. Ipolit, apoi de critica protestantă negativă (sec. XVIII-XIX).
- există şi o serie de argumente de dată mai recentă: picturile murale ale capelei greceşti din
catacombele Sf. Priscila şi Praetextatus din Roma, care datează de la începutul sec. II şi care
conţin scene descrise în Evanghelia a IV-a; papiruşi nou-testamentari din jurul anului 125 d.
Hr., copii ale textului Evangheliei; existenţa aşa-numitului prezbiter Ioan din Efes, amintit într-
o istorie bisericească a lui Filip Sidetul (430) şi în Cronica lui G. Hamartolos (s. IX). Acesta este
identic cu Sf. Ap. Ioan, autorul ultimei Evanghelii canonice.
CUPRINSUL EVANGHELIEI
Evanghelia are 21 de capitole, care se împart în:
- Prologul (1, 1-18), foarte inspirat şi sugestiv, care vorbeşte despre divinitatea Mântuitorului şi
despre principalele teme ale scrierii: lumina, viaţa, adevăr, slava divină, adversitatea evreilor.
- Partea I (1, 19-12), activitatea Mântuitorului în Iudeea şi Ierusalim.
- Partea a II-a (13-21), activitatea în Ierusalim, Patimile, moartea, Învierea şi Preaslăvirea Sa.
Caracteristicile Evangheliei:
- completează primele 3 Evanghelii (sinoptice) cu relatări inedite asupra vieţii şi învăţăturii
Mântuitorului, după alte criterii: o altă cronologie, minuni şi cuvinte omise de ceilalţi, anumite
particularităţi personale etc.
- nota dominantă este dimensiunea teologică, misterul hristologic în toată amploarea şi
profunzimea sa, al Logosului înomenit.
- utilizarea antitezei şi a paralelismului.
- Apostolul are alături în iconografie un vultur, simbol al înălţimii teologice a ideilor scrierii sale.

Introducere la cartea Faptele apostolilor

De ce studiem această carte?
Cartea Faptele apostolilor creează o punte între cronica despre viaţa şi învăţăturile lui Isus
Hristos din cele patru Evanghelii şi scrierile şi lucrările apostolilor Săi. Cartea Faptele
apostolilor ilustrează felul în care Salvatorul a continuat să-Şi îndrume Biserica prin inspiraţia
primită de la Duhul Sfânt de către cei care deţineau cheile preoţiei. Duhul Sfânt a revelat
adevăruri apostolilor care conduceau şi predau atunci în Biserică. De asemenea, apostolii au
înfăptuit miracole în numele lui Isus Hristos. Prin studiul acestei cărţi, cursanţii vor învăţa cum a
început Biserica să se extindă „până la marginile pământului” (Faptele apostolilor 1:8). De
asemenea, studierea acestei cărţi îi poate ajuta pe cursanţi să vadă înţelepciunea faptului de a
urma profeţi şi apostoli moderni şi îi poate inspira să fie, cu îndrăzneală, martori ai lui Isus
Hristos.
Cine a scris această carte?
Luca a scris Faptele apostolilor, „a doua dintr-o lucrare în două părţi… Prima parte este
cunoscută ca Evanghelia după Luca” (Ghidul pentru scripturi, „Faptele
apostolilor” ,scriptures.lds.org; vezi, de asemenea, Luca 1:1-4; Faptele apostolilor 1:1).
Când şi unde a fost scrisă?
Cartea Faptele apostolilor a fost scrisă după Evanghelia după Luca (vezi Faptele apostolilor 1:1),
care, probabil, a fost scrisă în prima jumătate a primului secol d.Hr. Nu ştim unde a fost scrisă.
Pentru cine a fost scrisă această carte şi de ce?
Luca a adresat cartea Faptele apostolilor unui bărbat pe nume Teofil (vezi Faptele apostolilor
1:1).
Care sunt unele dintre trăsăturile distinctive ale acestei cărţi?
Cartea Faptele apostolilor relatează ascensiunea şi expansiunea creştinismului începând din
Ierusalim, capitala provinciei iudaice, şi încheindu-se în Roma, măreaţa capitală a imperiului.
Evenimentele descrise în Faptele apostolilor s-au petrecut pe parcursul unei perioade de circa 30
de ani (aproximativ între 30 şi 62 d.Hr.) şi, în principal, se concentrează asupra slujirii lui Petru
(vezi Faptele apostolilor 1-12) şi a lui Pavel (vezi Faptele apostolilor 13-28). Fără cartea Faptele
apostolilor, cunoaşterea noastră despre istoria de la începutul Bisericii ar fi limitată la volumul
mic de informaţii oferit de epistolele din Noul Testament. Pe lângă aceasta, Faptele apostolilor
oferă un context istoric valoros pentru epistolele lui Pavel.
Vitale pentru creşterea Bisericii de la început au fost convertirea lui Pavel (Faptele apostolilor 9)
şi misiunile sale ulterioare; viziunea avută de Petru referitoare la acceptarea în Biserică a
neamurilor, care nu se convertiseră înainte la iudaism (Faptele apostolilor 10:9-16, 34–35) şi
doctrinele predicate la conferinţa din Ierusalim (Faptele apostolilor 15).
După cum este consemnat în Luca 24:49, Salvatorul i-a instruit pe apostoli să-şi înceapă slujirea
doar după ce urmau să fie „îmbrăcaţi cu putere de sus”. Faptele apostolilor consemnează
înzestrarea cu această putere de către Duhul Sfânt şi descrie rezultatele sale imediate, începând
cu convertirea a mii de oameni în ziua Cincizecimii (vezi Faptele apostolilor 2). Prin Faptele
apostolilor, Luca a accentuat lucrările Duhul Sfânt asupra fiecărei persoane în parte şi asupra
congregaţiilor. Este, de asemenea, probabil ca expresia „îmbrăcaţi cu putere de sus” să fi
însemnat că „apostolii au primit anumită cunoaştere, anumite puteri şi binecuvântări speciale,
acordate în mod normal doar în templul Domnului” (Bruce R. McConkie, Doctrinal New
Testament Commentary, 3 volume [1965-1973], 1:859).

Rezumat
Faptele apostolilor 1-2 Isus Hristos le slujeşte ucenicilor Săi timp de 40 de zile după învierea Sa
şi, apoi, Se înalţă la cer. Prin inspiraţie, apostolii l-au chemat pe Matia pentru a ocupa locul liber
în Cvorumul celor Doisprezece Apostoli. Duhul Sfânt Se revarsă în ziua Cincizecimii. Petru
depune mărturie cu îndrăzneală despre Salvatorul înviat şi aproximativ trei mii de oameni se
convertesc.
Faptele apostolilor 3-8 Petru şi Ioan vindecă un olog din naştere. Petru şi Ioan sunt arestaţi
pentru că propovăduiesc şi vindecă în numele lui Isus Hristos şi sunt eliberaţi din închisoare.
Apostolii cheamă şapte bărbaţi să-i ajute în slujirea lor; unul dintre acei bărbaţi, Ştefan, depune
mărturie înaintea soborului (consiliul iudeilor), iar membrii acestuia poruncesc să fie ucis. Filip
propovăduieşte în Samaria.
Faptele apostolilor 9-12 Saul este convertit şi îşi începe slujirea. Printr-o viziune, Petru află că
Evanghelia trebuie să fie propovăduită neamurilor. Irod Agripa porunceşte ca Iacov (fratele lui
Ioan) să fie ucis şi îl închide în temniţă pe Petru.
Faptele apostolilor 13-15 Saul şi Barnaba sunt chemaţi să fie misionari. Au parte de opoziţie din
partea iudeilor şi sunt acceptaţi de unii din rândul neamurilor. Conducătorii Bisericii se întâlnesc
în Ierusalim şi hotărăsc că nu este nevoie ca neamurile care se convertesc şi se alătură Bisericii
să fie tăiate împrejur sau circumcise (sau să continue să ţină legea lui Moise). Pavel (aşa cum
este numit acum Saul) pleacă în a doua sa călătorie misionară împreună cu Sila.
Faptele apostolilor 16-20 Pavel şi Sila întăresc mai multe biserici care fuseseră stabilite mai
înainte. În Areopagul din Atena, Pavel propovăduieşte că „suntem de neam din Dumnezeu”
(Faptele apostolilor 17:29). Pavel îşi încheie cea de-a doua misiune şi pleacă în cea de-a treia
misiune prin toate ţinuturile Asiei Mici. Pavel hotărăşte să se întoarcă la Ierusalim.
Faptele apostolilor 21-28 În Ierusalim, Pavel este arestat şi continuă să depună mărturie despre
Isus Hristos. Domnul i Se arată din nou lui Pavel. Mulţi iudei complotează să-l ucidă pe Pavel. În
Cezarea, el depune mărturie înaintea lui Felix, Festus şi Agripa. Corabia lui Pavel naufragiază în
drum spre Roma. Pavel propovăduieşte Evanghelia în timp ce află sub arest la domiciliu, în
Roma.