Ariciul și vulpea

Povești morale de Petre Ispirescu

Ariciul și vulpea

Un biet iepure odată, împușcat de vînător și nefiind atins de alice, ca să cază mort îndată, se tîrî el cum putu și se ascunse într-un
hățiș de tufe. El socotea să scape cu viață; dar aci îl ajunse ceasul lui cel din urmă și muri.

Ariciul, sfredeluș cum l-a lăsat pe el Dumnezeu, dete peste acest iepure mort. Ariciul mic, iepurele mare, nu putea, vedeți d-
voastră, să înceapă dintr-un tot întreg să mănînce; dete el tîrcoale iepurelui, și de unde voia să apuce, îi scăpa. Își lingea buzele,
bietul arici, se uita cu jind, și ca să îmbuce și el măcar o dată, era peste poate.

Ariciul se mulțumea cu puțin, ca să se sature, dară trebuia altul să înceapă. Ce să facă? Se gîndi el, se mai răzgîndi, și iată că o luă
papuc la drum, să caute, doar de ar găsi pe cineva, cu care să-și împarță norocul.

Și mergînd ce merse, întîlni o vulpe. Ariciul prinse a zice:

— Bine te-am găsit, cumătră vulpe, am dat d-un chilipir, și aș vrea să-l împarț cu un creștin al lui Dumnezeu.

Mie îmi ajunge te miră ce. Numai să fie cineva care să-l fărâmițeze.

— Bună să-ți fie inima, cumetre arici. Mulțumesc Domnului că mi te scoase în cale. E, ce mai ala-bala? Pare-mi-se că vorbeai d-
un chilipir. Bine ai făcut că te-ai gîndit la mine. Aidem mai curînd, și voi face împărțeala dreaptă.

Ariciul mirosi că n-o să iasă bine la vopsea, după graiul și foamea ce vedea el că arăta vulpea. Dar vulpea știu să-l încredințeze, și
el, înduplecîndu-se, o luă, tipa-tipa, înainte, și vulpea după dînsul.

Ajungînd la locul cu pricina, ariciul arătă vulpei chilipirul peste care dase el, și o rugă să-l împărțească, precum îi fusese vorba.

Vulpea, cum văzu iepurele, se repezi ca un găman, începu a sfîșia dintr-însul și a înghiți haltacele pre nemestecate. Își uitase de
împărțeală.

Ariciul se întorcea pe lîngă vulpe, și voia să se apropie, să apuce și el o dată măcar; vulpea îi arăta colții și se întorcea cu coada
spre dînsul

— Așa ne fu vorba, cumătră vulpe? Asta ți-e dreptatea?

Dară vulpea n-avea timp de vorbă. Rupea și înghițea ca de frica morții.

După ce isprăvi,începu a-și linge mustățile, și întorcîndu-se către arici, îi zise:

— Ce ziseși, ce ziseși, cumetrele, că nu auzii bine?

— Așa dreptate făcuși?

— Eu am făcut dreptatea burții. Așa se cuvinea.

— Dar dreptatea cerească, care s-a pogorît din cer pe pămînt, așa zice?
— Eu nu cunosc altă dreptate decît dreptatea pîntecelui.

— Eu cunosc și o dreptate a dreptății, răspunse ariciul; și daca vrei să te crez că ai urmat, după cum mi-ai făgăduit, să mergi să
pui laba pe dînsa, și să juri. Altfel nu te crez.

Vulpea, care nu știa altă dreptate decît ceea ce o spusese dînsa, și voind să fie crezută de arici că spusele ei erau curatul adevăr,
priimi să meargă cu dînsul să jure.

Ea habar n-avea de cele ce umbla să facă ariciul; știindu-l și puțintel la trup, și fără putere, nu se îngriji de nimic, și merse după
dînsul.

Ajunseră. Ariciul, arătînd tulpina unui copaci, zise:

— Aci la rădăcina ăstui copaci este culcușul sfintei dreptăți. Tu pune laba aci și jură pe pielea ta de vulpe că tot ce ai făcut, cu
dreptul fu să faci așa.

Vulpea rînji de prostia ariciului, cum de să nu știe el că dreptatea este cu cel mai mare și mai tare, și ca să-i arate că așa a fost cu
dreptul să facă, și fără a bănui ceva, puse laba acolo.

Ea, vezi, nu credea în altă dreptate: dreptatea istețimei.

Ariciul, cum văzu, sări și el pe laba vulpei și zise:

— Apasă bine și jură.

N-apucă să isprăvească vorba, și clapc! vulpea se simți apucată de labă. Ce era? Iacă o cursă. Ariciul ochise cum în revărsatul
zorilor un vînător așezase cursa la rădăcina acelui copaci mare, cum o acoperise cu frunzet, și acolo duse pe vulpe.

Ea începu a se zvîrcoli, a chelălăi de durere și se rugă de arici să o scape din mîna dreptății. Ariciul acum se făcea și dînsul că n-
aude, nu vede. În cele din urmă zise:

— Așa cere dreptatea.

Vulpea începu să o croiască la șiretlicuri, și se rugă de arici să facă ce o face, să-i dea drumul, să-și facă neputințele trupești, căci
nu voiește să întineze locul unde se află sfînta dreptate și că apoi va veni să se supuie orîndei ei.

Înțelesese și vulpea acum ce era acea sîntă dreptate; dară fu prea tîrziu.

Ariciul îi răspunse:

— Tu vezi acum de te căiește de faptele ce ai făcut în lume, și lasă șiretlicul: iată, vine duhovnicul să te spovedească.

Pasămite văzuse pe vînător că se apropia, ca să-și cerceteze cursa. Iară el, ariciul, se duse p-aci încolo.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Ariciul_și_vulpea&oldid=82338”

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 26 ianuarie 2014, ora 15:35.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.