4.

STRUCTURI DE COMUTAŢIE MULTI-TREAPTĂ

4.1 STRUCTURI MONO-TREAPTĂ (CROSSBAR)

Comutatorul spaţial cu o singură treaptă este definit ca o matrice de

puncte de conexiune (PC), comandate din exterior prin intermediul unităţii de
comandă şi control (UCC). Matricea de conexiune are N  M porturi şi este
reprezentată în Fig. 4.1.

Portul M-2

Portul M-1

Portul M
Portul 1

Portul 2

Portul 3

Portul j

Fig. 4.1 Comutatorul mono-treaptă (crossbar)

Comutatorul, spaţial cu treaptă unică, tip crossbar asigură:

 interconectarea totală a tuturor porturilor;
 număr maxim al punctelor de conexiune în raport cu numărul
porturilor interconectate: N PC  N  M , dacă N  M , N PC  N 2 ;
 număr minim al rutelor interne pentru o pereche unică de porturi i, j :
N rute  1 ;
 probabilitatea de blocaj intern nulă: Pblocaj _ intern  0 .

1
 De remarcat totuşi că unele dintre caracteristicile prezentate anterior se
constituie în dezavantaje, de exemplu:
 numărul de puncte de conexiune este maxim, în contextul în care preţul
unui astfel de comutator este direct proporţional cu numărul de puncte
de conexiune preţul devine maxim;
 numărul de rute interne pentru o pereche de porturi i, j este 1, ruta
internă fiind unică. În cazul defectării unui punct de conexiune, ruta
care depindea de el nu se mai poate constitui şi, ca urmare, perechea de
porturi i, j nu mai poate fi interconectată.

Pentru a diminua din dezavantajele menţionate anterior a fost definit un

set de criterii pentru proiectarea optimală a acestor structuri de comutaţie.
Aceste structuri sunt formate din grupuri de comutatoare cu o treaptă tip
crossbar ale căror porturi de intrare şi ieşire sunt corelat interconectate cu
ajutorul unor funcţii de permutare.

Criterii de proiectare optimală a comutatoarelor spaţiale multi-treaptă:

 asigurarea interconectării totale: i  j , orice port de intrare să
poată fi rutat către orice port de ieşire;
 minimizarea punctelor de conexiune echivalente întregii structuri:
N PC  minim ;
 asigurarea unui număr maxim de rute interne între porturi:
N rute  maxim ;
 minimizarea probabilităţii de blocaj intern: Pblocaj _ intern  minim .

În raport cu un sistem de comutaţie la nivel reţea se pot clasifica tipurile

de conexiuni.

Tipuri de conexiuni (Fig. 4.2):

 locale, abonatul sursă şi abonatul destinaţie sunt conectaţi la acelaşi
comutator;
 de intrare, abonatul destinaţie este conectat la comutator, iar apelul
soseşte de la o altă centrală prin intermediul unei joncţiuni;
 de ieşire, abonatul sursă este conectat la comutator, iar apelul pleacă
către o altă centrală prin intermediul unei joncţiuni;
 de tip tranzit, niciunul dintre partenerii unei convorbiri nu sunt
conectaţi la acel sistem de comutaţie, apelul soseşte şi pleacă prin
intermediul joncţiunilor.
Observaţii:
 abonat sursă, iniţiatorul convorbirii;
 abonat destinaţie, abonatul apelat de către iniţiatorul convorbirii.

2
  După iniţiere, convorbirea este bidirecţională, nu se poate defini un
sens al convorbirii.

Fig. 4.2 Tipuri de convorbiri

Observaţie: Funcţie de numărul mediu de centrale intermediare ce

contribuie la formarea unei conexiuni, volumul traficului de tip tranzit poate
depăşi ca pondere 80% din volumul total al traficului gestionat de o centrală. De
exemplu, dacă o convorbire internaţională se realizează prin intermediul a zece
sisteme de comutaţie, două dintre ele respectiv cele terminale realizează trafic de
ieşire, respectiv intrare, iar alte opt realizează trafic de tip tranzit.

Fig. 4.3 Definirea traficului de tip tranzit

Traficul de tip tranzit este dependent de dimensiunea reţelei de

comunicaţii, dar este corelat şi cu algoritmul de rutare utilizat, precum şi cu
politica de management trafic la nivel reţea.

3
 4.2 STRUCTURI MULTI-TREAPTĂ CU DOUĂ TREPTE

Se pleacă de la comutatorul crossbar N  M şi se formează structura

treptei 1 cu module de tip a  b şi treapta 2 cu module tip c  d . Se va respecta
principiul accesibilităţii totale (Fig. 4.4).

Fig. 4.4 Structura generică multi-treaptă cu 2 trepte

La nivelul structurii din Fig. 4.4 se definesc unii parametri relevanţi în

compararea eficienţei structurii. În Tabelul 4.1 sunt analizate caracteristicile
referitoare la numărul porturilor, punctelor de conexiune, eficienţa utilizării
acestora, precum şi numărul de rute interne aflate la dispoziţie pentru o
combinaţie de porturi intrare-ieşire de tip i, j .

Tabelul 4.1 Parametrii globali comparativi

Parametrii Crossbar General 2
Nr. porturi intrare R R
Nr. porturi ieşire S S
Nr. PC – treapta 1 - R  b 
Nr. PC – treapta 2 - c  S 
Nr. total PC R  S  R  b   c  S 
R
Nr. ieşiri din treapta 1 - b
a
S
Nr. intrări în treapta 2 - c
d
Trasee interne 1 k

4
 Pentru a putea compara parametrii definiţi în Tabelul 4.1 pentru cazul
general vom folosi două exemple prezentate în Fig. 4.5.

Fig. 4.5 Exemple de structuri multi-treaptă cu 2 trepte

În Tabelul 4.2 sunt analizate caracteristicile referitoare la numărul de

puncte de conexiune, eficienţa utilizării acestora, precum şi numărul de rute
interne aflate la dispoziţie pentru o combinaţie de porturi intrare-ieşire de tip
i, j .

Tabelul 4.2 Parametrii comparativi: Crossbar, Exemplul nr. 1, Exemplul nr. 2

Parametrii Crossbar Exemplul 1 Exemplul 2
Nr. porturi intrare 15 15 15
Nr. porturi ieşire 16 16 16
Nr. PC – treapta 1 - 60 60
Nr. PC – treapta 2 - 48 96
Nr. total PC 240 108 156
Trasee interne 1 12 12
Câştig utilizare PC 1 2,22 1,53
PC – puncte de conexiune

Compensarea blocajului intern pe structurile multi-treaptă se poate face

prin utilizarea unor structuri de tip concentrator sau distribuitor. În Fig. 4.6 sunt
prezentate două astfel de structuri care prezintă un număr diferit de rute interne
la dispoziţie pentru a putea realiza conexiuni între porturile intrare-ieşire.
Numărul de porturi intrare-ieşire rămâne acelaşi. Numărul de puncte de
conexiune este diferit:
N PC1   A  k1   k1  B   k1   A  B  (4.1)
N PC 2   A  k2   k2  B   k2   A  B  (4.2)
5
 Având în vedere faptul că: k1  k2 , rezultă evident că:
N PC1  N PC 2 (4.3)
Însă, câştigul utilizării punctelor de conexiune în raport cu comutatorul
crossbar este diferit:
N PC (crossbar)
 (4.4)
N PC (structură)

Fig. 4.6 Compensarea blocajului intern prin mărirea rutelor alternative

1 
N PC (crossbar)

 A  B (4.5)
N PC1 k1   A  B 

2 
N PC (crossbar)

 A  B (4.6)
N PC 2 k2   A  B 

având în vedere faptul că k1  k2 , rezultă însă că:

1   2 . (4.7)
Ca urmare, o eficienţă mai bună în utilizarea punctelor de conexiune
conduce la creşterea probabilităţii de blocare internă ca urmare a numărului mai
mic de rute interne aflate la dispoziţie.

În funcţie de raportul dintre valoarea lui N (numărul de porturi de intrare)

şi a lui M (numărul de porturi de ieşire) putem defini comutatoarele crossbar ca
fiind:
 pătrate, dacă N  M ;
 concentratoare, dacă N  M (Fig. 4.7);
 distribuitoare, dacă N  M (Fig. 4.7).

6
 Fig. 4.7 Structură multi-treaptă cu 3 trepte

Îmbunătăţirea structurilor multi-treaptă cu 2 trepte se poate face prin

inserarea unei trepte intermediare şi trecerea la o structură cu trei trepte
(Fig. 4.7).
Se poate obţine astfel o creştere a fiabilităţii sistemului prin creşterea
numărului de rute interne de câteva ori.
Apare de asemenea probabilitatea blocajului intern astfel, există situaţii în
care deşi porturile de intrare şi de ieşire sunt libere, nu se găseşte o cale liberă în
interiorul treptei 2. Acest lucru însă este diminuat faţă de structura cu 2 trepte.
Scade numărul de puncte de conexiune total:
N PC1  N  K (4.8)

 N PCi  N  M  M 2  M  K  M 2  M  1  M 

N K
N PC 3  (4.9)
i 1

Exemplu numeric:
Pentru: N  100, M  10, K  200 , se obţine:
N PC1  100  200  20.000 (4.10)
şi
N PC 3  100 10  10 10  10  200  1000  100  2000  3100 (4.11)
astfel, câştigul punctelor de conexiune este:
N PC 1 20000
   6,45 (4.12)
N PC 3 3100
Numărul de rute alternative este egal cu:
M  L  10 (4.13)
Comutatorul echivalent este total accesibil, adică orice port de intrare N
poate accesa orice port de ieşire K .
7
 4.3 STRUCTURI MULTI-TREAPTĂ CU TREI TREPTE
DE TIP CLOS

Sunt structuri de comutaţie multi-treaptă cu 3 trepte, astfel dimensionate

pentru a se elimina blocajul intern (Fig. 4.8).
N
Treapta 1: module de tip a  p  .
a
N M 
Treapta 2: P module de tip    .
a b 
M
Treapta 3: module de tip p  b .
b
N M 
Determinarea optimală a numărului de blocuri P de tip    din
a b 
treapta 2 astfel încât structura să nu devină blocabilă este problema Clos.

Fig. 4.8 Structura Clos cu 3 trepte

Determinarea soluţiei la problema Clos se poate face în două moduri:

grafic şi analitic.
Soluţia grafică este prezentată în Fig. 4.9. Pentru demonstraţie se fac
următoarele presupuneri pentru cazul cel mai defavorabil:
 toate intrările cu excepţia uneia dintr-un modul a  p din treapta 1
ocupă a  1 module din treapta 2;
 toate ieşirile cu excepţia uneia dintr-un modul p  b din treapta 3
ocupă b  1 module din treapta 2, altele decât cele de sus;
 pentru realizarea unei interconectări intre intrarea liberă din modulul
treptei 1 şi ieşirea liberă din modulul treptei 3 mai este nevoie de un
modul de tip n  m în treapta intermediară 2.

8
 Astfel numărul de module din treapta intermediară (Condiţia Clos)
devine:
p  a 1 b 11  a  b 1 (4.14)

Fig. 4.9 Demonstraţie grafică structura Clos

Pentru fi mai sugestivă eficienţa utilizării unor astfel de structuri în cadrul

structurilor multi-treaptă sunt prezentate în Fig. 4.10, Fig. 4.11 şi Fig. 4.12 trei
exemple numerice.
Diferenţele dintre cele trei exemple constau în alegerea unor structuri
diferite la nivelul modulelor crossbar. Se păstrează acelaşi număr de porturi de
intrare şi de ieşire. Se observă că simpla rearanjare în module funcţionale a
conexiunilor interne conduce la un număr echivalent de puncte de conexiune
diferit la nivelul fiecărei structurii de comutaţie.
9
 Fig. 4.10 Exemplu 1 de calcul pentru structura Clos 3

Fig. 4.11 Exemplu 2 de calcul pentru structura Clos 3

Fig. 4.12 Exemplu 3 de calcul pentru structura Clos 3

10
 Condiţia Clos pentru reţele non-blocabile:
p  a  b 1, (4.15)
N M 
unde: p - numărul de blocuri tip    din treapta a II-a;
a b 
a - numărul de intrări în blocurile tip a  p  din treapta I;
b - numărul de ieşiri în blocurile tip  p  b  din treapta a III-a.

Condiţia Clos pentru reţele strict non-blocabile:

p  a  b  1. (4.16)
Numărul de puncte de conexiune  N PC  Clos  al reţelei Clos:
N PC Clos  N PC  I  N PC  II  N PC  III (4.17)

 N M
N PC Clos   N  p    p      p  M  (4.18)
 a b 
Dacă: N  M şi a  b  n , se obţine:
 N N
N PC Clos   N  p    p      p  N  
 n n

 N 2    N  
2
 p   2 N  2   2n  1  2 N   
  (4.19)
n    n  
 
N
După derivare se obţine n optim ca fiind: n  , cu această valoare se
2
determină numărul minim de puncte de conexiune al reţelei Clos 3 ca fiind:
N PC Clos  min  4 N   
2N 1 . (4.20)
În Tabelul 4.3 sunt prezentate comparativ numărul punctelor de
conexiune echivalent dintre structura crossbar şi Clos 3 optim.
Tabelul 4.3 Echivalente Crossbar şi Clos 3 optim
Număr de puncte de conexiune
Nr. intrări
Crossbar Clos 3
128 16.384 7680
1024 1.048.576 181.267
2048 4.194.304 516.096
8192 67.108.864 4.161.536

11
 Structurile de tip Clos se pot extinde iterativ la 5, 7, ... trepte dacă se
păstrează principiile enunţate la structura cu trei trepte. În Fig. 4.13 este
prezentată o structură Clos cu 5 trepte. Valoarea lui p 2 este calculată conform
condiţiei Clos pentru structura echivalentă din treptele 2, 3 şi 4, iar valoarea p1
este calculată pentru structura echivalentă Clos formată din treapta 1 treapta (2,
3 şi 4) şi treapta 5.

Fig. 4.13 Sisteme Clos 5 obţinute prin recurenţă plecând de la Clos 3

4.4 IMPLEMENTARE STRUCTURI MONO-TREAPTĂ

(CROSSBAR)

Structura internă a unui comutator de tip crossbar este prezentată în

Fig. 4.14.

Fig. 4.14 Structura internă a comutatorului crossbar

12
 Comutatorul are o arie de comutaţie de 16 linii şi 8 coloane echivalent
128 puncte de conexiune şi permite transferul informaţiei între cele 8 porturi de
intrare şi 16 porturi de ieşire prin activarea controlată a punctelor de conexiune.
Structura echivalentă a matricei de comutare este prezentată în Fig. 4.15.

1 2 8
1

2
3

16

Fig. 4.15 Comutatorul crossbar echivalent 8 × 16

Comutatorul crossbar, compunere:

 arie de 128 de puncte de conexiune organizată într-o matrice de
16 linii şi 8 coloane;
 zonă de memorie de 128 de biţi adresabilă prin intermediul unui
decodor de adrese tip 7 la 128;
 zonă de memorie tampon pentru accesul sincronizat la matricea de
comutare.

Descrierea funcţionării pe baza diagramei de semnal din Fig. 4.16:

 semnalele de la pinii CS şi STROBE formează printr-un SI logic
pentru activarea circuitului;
 biţii de adresă se citesc pe frontul crescător al lui STOBE şi se
memorează pe frontul său descrescător;
 biţii de date se citesc pe frontul descrescător al lui STROBE. Dacă
au valoarea 1 logic, activează punctul de conexiune;
 RESET activ pe OL conduce la deschiderea tuturor punctelor de
conexiune, practic resetează memoria de 128 biţi scriind în fiecare
locaţie O logic.

13
 Fig. 4.16 Diagrama semnalelor

Funcţionarea decodorului de adrese este prezentată în Tabelul 4.4.

Tabelul 4.4 Decodorul de adrese

14
 4.5 FUNCŢII DE PERMUTARE ÎN STRUCTURILE
MULTI-TREAPTĂ

Pentru structurile multi-treaptă o problemă deosebită o constituie maniera

de interconectare a porturilor. Pentru a soluţiona această problemă se utilizează
funcţii specifice de permutare.
O funcţie de permutare este un sistem fără memorie, cu N intrări şi
N ieşiri interconectate conform unei funcţii bijective. Dacă notăm cu
M  {0,1,2,3,..., N  1} mulţimea ordonată a nodurilor de intrare sau de ieşire,
atunci permutarea este definită ca o bijecţie:
p:M  M (4.21)
cu p ( x)  y, unde x, y  M .

Permutările cele mai des utilizate în studiul reţelelor de conexiune sunt:

 permutarea cu schimbare de ordin k;
 permutarea cu amestec perfect;
 permutarea de tip „fluture”;
 permutarea cu inversare a biţilor;
 permutarea prin deplasare.

4.5.1 Permutarea cu schimbare de ordin k

Se defineşte folosind relaţia:

S( k ) ( x)   x k   2k   x mod 2k  2k 1  mod 2k , (4.22)
 2 
unde k este ordinul permutării, iar a  este partea întreagă a lui a .
Relaţia are o interpretare simplă dacă considerăm reprezentarea binară a
lui x cu n biţi: x  bn 1, bn  2 ,..., b0 .
Cu această notaţie se vede că  x k  este rezultatul unei deplasări la
 2 
dreapta a lui x cu k poziţii şi pierderea celor mai puţin semnificativi biţi.
După înmulţirea cu 2 k partea întreagă revine în poziţia iniţială (în
reprezentarea binară), iar cei mai puţin semnificativi k biţi sunt zero.
De exemplu, pentru k  2 :
 x   2 2  b , b ,...,0,0 . (4.23)
 2 2  n 1 n  2

15
 Expresia x mod 2 k reprezintă cei mai puţin semnificativi biţi din x , iar
adunarea cu 2 k 1 reprezintă schimbarea prin adunarea modulo 2 unui cuvânt
binar având 1 pe poziţia bitului de ordin k  1 , ceea ce este echivalent cu
complementarea bitului de ordin k  1 .
Exemplu pentru 8 porturi şi k  1 , prezentat în Fig. 4.17.

Fig. 4.17 Schimbare de ordin k (cu k = 1)

4.5.2 Permutarea cu amestec perfect (perfect shuffle)

Se obţine prin împărţirea mulţimii nodurilor în două submulţimi şi

intercalarea lor. Transformarea este de fapt o permutare circulară spre stânga cu
o poziţie a cuvântului binar asociat lui x :
bn  2 , bn 3 ,..., b0 , b1 (4.24)
Analizând expresia, se observă că vectorul bn  2 , bn 3 ,..., b0 ,0 reprezintă
( x  2) mod 2 n , deci cele două grupe de intrări, definite prin bn  2 , bn 3 ,..., b0 ,0 şi
bn  2 , bn 3 ,..., b0 ,1 se interconectează la ieşirile cu număr par, respectiv impar,
după cum bn 1 este 0 logic sau 1 logic.
Se pot defini şi amestecuri parţiale prin permutări numite de subamestec
(amestec prin permutare pe primii k biţi, iar restul rămân nemodificaţi) sau
superamestec (amestec prin permutarea ultimilor k biţi):
a( k ) ( x)  a( k ) (bn 1 ,..., bk , bk 1 , bk  2 ,..., b0 ) 

 bn 1 ,..., bk , bk  2 ,..., b0 , bk 1 (4.23)

şi

a( k ) ( x)  a( k ) (bn 1 ,..., bn  k , bn  k 1 , bk  2 ,..., b0 ) 

 bn  2 ,..., bn  k , bn 1 , bn  k 1..., b0 (4.24)

16
 Prin funcţia de tip subamestec se defineşte un număr de 2 n k grupe de
intrări/ieşiri. În interiorul fiecărei grupe se face amestec perfect. În cazul
superamestecului, se permută ciclic cei mai semnificativi k biţi, iar ultimii
n  k rămân nemodificaţi. Amestecul total are avantajul sporirii accesibilităţii în
rutele de conexiune.
Exemplu pentru 8 porturi, prezentat în Fig. 4.18.

Fig. 4.18 Exemplu amestec perfect

4.5.3 Permutarea fluture

Se obţine prin permutarea primului şi ultimului bit din vectorul binar ce îl

exprimă pe x :
f ( x)  f (bn 1, bn  2 ,..., b0 )  (b0 , bn  2 ,..., b1, bn 1 ) . (4.25)
Se pot defini şi permutări de tip subfluture şi superfluture prin inversarea
poziţiilor a doi biţi situaţi la distanţa k  1 , astfel:
f ( k ) ( x)  f ( k ) (bn 1,..., bk , bk 1,...b0 )  (bn 1,..., bk , b0 , bk  2 ,..., b1, bk 1 ) (4.26)
pentru subfluture şi:
f ( k ) ( x)  f ( k ) (bn  k , bn  2 ,..., bn  k 1, bn 1, bn  k 1,..., b0 ) (4.27)
pentru superfluture.
Exemplu pentru 8 porturi, prezentat în Fig. 4.19.

Fig. 4.19 Permutare fluture

17
 4.5.4 Permutarea cu inversare a biţilor

Acest tip de permutare se bazează pe relaţia:

f ( x)  (b0 , b1 ,..., bn 1 ) . (4.28)
Subinversarea presupune inversarea celor mai puţin semnificativi k biţi.
Superinversarea realizează inversarea pentru cei mai semnificativi k biţi.

4.5.5 Permutarea prin deplasare

Permutarea prin deplasare se face prin adunarea unei unităţi şi ajustarea

modulo 2 n , sub forma:
f ( x)  ( x  1) mod 2 n . (4.29)
Subdeplasarea realizează operaţia de adunare modulo numai pentru primii
k biţi.
Superdeplasarea execută aceeaşi operaţie pe cei mai semnificativi k biţi.
Pentru subdeplasare:
 x
f ( k ) ( x)   k   2k  ( x  1) mod 2k . (4.30)
2 
Pentru superdeplasare:
f ( k ) ( x)   x  2n  k  mod 2n . (4.31)
Exemplu pentru 8 porturi, prezentat în Fig. 4.20.

Fig. 4.20 Permutare prin deplasare

18
 4.6 REŢELE MULTI-TREAPTĂ

4.6.1 Reţele cu comutatoare binare

Un comutator binar este echivalent cu o matrice pătrată 2  2 . Dacă notăm

cu x1 , x2 intrările şi cu y1 , y 2 ieşirile unui astfel de comutator, el poate realiza
funcţiile:
 identică: y1  x1 şi y2  x2 ;
 inversare: y1  x 2 şi y 2  x1 ;
 difuzare: x1 : y1  y2  x1 ;
 difuzare: x2 : y1  y2  x2 .
Presupunem că semnalul de intrare pe x1 sau x2 dispune de un bit – de tip
etichetă care indică ieşirea dorită 0 sau 1. Comutatorul foloseşte acest bit şi prin
analiză poate decide rutarea către ieşirea notată cu 0 sau cu 1, conform bitului
etichetă.
Comutatoarele binare sunt utilizate în reţelele de conexiune cu una sau
mai multe trepte, eventual însoţite de reţele de permutare înainte şi după lanţul
paralel de comutatoare.
Structura din Fig. 4.21 reprezintă o treaptă de comutatoare binare
precedată de o reţea fixă de permutare  succedată de o reţea cu permutarea
inversă 1 .
Se obţine astfel o structură flexibilă prin comanda individuală a
comutatoarelor.

Fig. 4.21 Comutatoare binare cu funcţie de permutare

Fiecare comutator binar poate executa una din cele patru funcţii definite
mai sus, pentru comanda comutatorului fiind necesari 2 biţi, câte unul pentru
fiecare treaptă de selecţie. Cei 2 biţi pot proveni chiar din structura semnalului
de intrare dacă se doreşte folosirea proprietăţii de autodirijare a comutatorului.
Funcţia de comutaţie aplicată asupra unui vector x cu N componente
furnizat poate fi descrisă de relaţia:
19
  
E(1)   f 0 , f1 , f 2 ,..., f N  (4.32)
 2 
1

În raport cu valorile celor doi biţi funcţia de comandă f i poate fi descrisă
de:
fi  s(1) , id ,1, h , (4.33)
unde:
- s1 este permutarea cu inversare a biţilor;
- id este funcţia identică;
- 1 este funcţia ce selectează la ieşire intrarea x1 ;
- h este funcţia ce selectează la ieşire intrarea x2 .

Reţeaua din Fig. 4.21 este caracterizată de funcţia:

E (k )  (k )  E (1)   1 (k ) , (4.34)
unde  este o funcţie de permutare ce precede treptele de selecţie.

4.6.2 Reţele tip Banyan

Aceste reţele au drumuri unice între perechile de porturi (intrare-ieşire).

Utilizând comutatoare binare, se poate uşor obţine un demultiplexor în trepte
1
, unde n este numărul de trepte. Metoda poate fi aplicată pentru construcţia
2n
unei reţele 2 n  2 n prin extensia arborelui din Fig. 4.22.

Fig. 4.22 Demultiplexor cu comutatoare binare

20
 O reţea Banyan se defineşte ca o structură cu mai multe intrări şi ieşiri,
având un drum unic între o pereche de porturi de intrare şi o ieşire structură care
poate fi descrisă printr-un graf orientat parţial ordonat, cu mai multe niveluri
distincte.
Nodurile care nu au arce de ieşire se numesc vârfuri, iar cele care nu au
arce de intrare se numesc de bază. Numărul de puncte de conexiune al reţelei
Banyan este:
2  N  log(2 N ) , (4.35)
unde s-a considerat: N  F L .
Reţeaua poate fi descrisă cu tripleta (F, S, L) fiind o dezvoltare recursivă
de ordin L a reţelei F  S , unde S este numărul de arce de intrare (răspândirea
unui nod - Spread), F este numărul de arce de ieşire (capacitatea de ieşire a unui
nod – Fan Out), iar L reprezintă numărul de stagii (niveluri - Level).
Menţionăm în plus că, clasa Banyan se divide în două subclase:
 reţele Banyan neregulate în care comutatoarele pot fi de
dimensiuni diferite şi
 reţele Banyan regulate cu comutatoare elementare identice.
Pentru obţinerea grafului echivalent al reţelei de comutatoare din
Fig. 4.22 se poate pleca de la Fig. 4.23:

Fig. 4.23 Dezvoltare iniţială reţea Banyan

Se va multiplica structura din Fig. 4.23, rezultând reprezentarea din

Fig. 4.24.

Fig. 4.24 Multiplicare structură iniţială

21
 Se obţine schema unei reţele de comutatoare Banyan 8 8 . Se observă
că se asigură conectarea oricărei intrări la oricare ieşire, dar spre deosebire de un
comutator Clos există o unică cale între o pereche de porturi intrare-ieşire.

Fig. 4.25 Graf echivalent reţea Banyan cu trei trepte şi 8 porturi

4.6.3 Reţele tip Delta

O reţea Delta se defineşte ca o structură de dimensiuni a n  b n , construită

din matrice de dimensiuni a  b (aparţine clasei Banyan regulate).
Interconectarea treptelor se face astfel încât să existe un drum unic între
o pereche intrare-ieşire.
Într-o reţea Delta, comanda unei matrice se poate face cu o singură cifră
de adresă în baza b. Pentru n trepte (stagii) rezultă n cifre de adresă în baza b. Se
pot defini şi reţele Delta generalizate cu comutatoare de dimensiuni diferite în
diverse trepte. Interconectarea treptelor se face prin reţele de permutare cu
amestec perfect. La modul general o reţea Delta de dimensiune a n  b n poate fi
reprezentată ca în Fig. 4.26.
Numărul de matrice în fiecare treaptă din cele n trepte rezultă din
dimensiunile propuse a n  b n iniţial în proiectare astfel:
 numărul de matrice în treapta n :

bn  b n 1 ; (4.36)
b
 numărul de legături între treapta n  1 şi treapta n :
a  b n 1 ; (4.37)
 numărul de matrice în treapta n  1 :
n 1
ab  a  bn2 ; (4.38)
b

22
  numărul de matrice în treapta 1:
a n 1  b 0 . (4.39)

Fig. 4.26 Reţea Delta a n  b n

Permutarea de ordin a permite împărţirea mulţimii de legături dintre două

trepte în grupe. Fiecare legătură se conectează la matricea a  b din treapta
următoare.
Numărul total de comutatoare în reţeaua Delta este dat de:
n n
NC  a  b (4.30)
a b
unde a  b .
Adresa D a unei ieşiri (destinaţii) în reţeaua Delta se scrie ca:
D   d n 1, d n  2 ,..., d0 b (4.31)
cu
n
D d j  b j  , (4.32)
j 0

unde d j sunt cifrele în baza b ale adresei scrise cu n cifre.

Fiecare cifră a adresei comandă comutatorul la care este conectată
intrarea respectivă ( d j comandă etajul n  i ). Această proprietate poate fi
folosită pentru autodirijare prin reţea dacă mesajul comutat conţine în antetul
său adresa D şi dacă fiecare comutator la care ajunge mesajul ştie să-şi extragă
propria cifră de adresă pentru a executa comutaţia.
23
 Printr-o metodă recursivă se poate obţine, plecând de la un comutator
binar, o reţea Delta de ordinul k cu 2 k intrări şi 2 k ieşiri. Pe oricare intrare este
aplicat mesajul care va ajunge mereu pe aceeaşi ieşire.
Un caz particular de reţea Delta este reţeaua rectangulară (Delta-b) în care
a b.
Numărul total de matrice utilizat pentru reţeaua Delta-b este:
b n 1  b  b n  2  ...  b n 1  n  b n 1 , (4.33)
iar numărul total de puncte de conexiune este N x  n  b n 1  b 2  n  b n 1 . În
Fig. 4.27 este prezentată o reţea Delta de dimensiune 23  23 .
000 0 0 0 0
100 1 1 1 1
001 0 0 0 2
101 1 1 1 3
010 0 0 0 4
110 1 1 1 5
011 0 0 0 6
111 1 1 1 7
Fig. 4.27 Reţea Delta
Dacă o funcţie de permutare se aplică şi la intrarea în comutator, din reţea
Delta rectangulară se obţine reţea Omega rectangulară, prezentată în Fig. 4.28.

Fig. 4.28 Reţea de comutatoare Omega

4.6.4 Reţea tip Benes

Reţelele de comutatoare cu căi multiple nu pot conecta oricare intrare la

oricare ieşire simultan cum o fac cele cu permutări complete, ca de exemplu
Clos, dar oferă mai mult decât o cale pentru o pereche intrare-ieşire.

24
 Reţelele Benes sunt de regulă de dimensiune N  N , cu un număr impar
de stagii şi cu proprietatea că prin rearanjarea conexiunilor interne se poate
elimina blocajul.
Structura Benes se poate obţine în mod recursiv (Fig. 4.29) plecând de la
un comutator pătrat de tip N  N şi punând problema înlocuirii sale cu o reţea
cu mai multe stagii astfel încât să fie îndeplinite următoarele caracteristici:
 numărul total de puncte de comutaţie mai mic decât N  N ;
 să includă două reţele de dimensiune N  N în interiorul structurii;
2 2
 posibilitatea eliminării blocajului intern prin rearanjarea conexiunilor.

Fig. 4.29 Generarea recursivă a reţelelor Benes

Pentru a se obţine accesibilitatea totală trebuie ca orice intrare sau ieşire

să aibă acces la ambele subreţele de dimensiune: N  N .
2 2
Accesul la ambele subreţele se poate realiza cu comutatoare binare
conectate la intrare şi la ieşire.
Principiul de descompunere se poate aplica mai departe în interiorul
fiecărei reţele N  N . Există astfel N comutatoare binare 2  2 în treapta 1
2 2 2
şi N comutatoare binare în treapta 3, iar numărul total de puncte de comutaţie
2
este mai mic decât cel al unui comutator crossbar de tip N  N :
2
N N
NX  2   2   4  N2 . (4.34)
2 2
Relaţia de mai sus este valabilă pentru N  8 .

Relaţia din care rezultă numărul de puncte de comutaţie a impus condiţia

N  8 , ceea ce înseamnă că pentru o reţea Benes 4  4 , numărul de puncte de
comutaţie este 24, mai mare decât 16 necesare pentru o matrice pătrată 4  4 .

25
 Fig. 4.30 Reţea Benes descompusă

Analizând problema blocajului intern al unei reţele Benes, se observă că

între oricare intrare şi oricare ieşire există N căi posibile (adică tocmai
2
numărul de comutatoare din stagiul median).
Alegerea traseului se face după următorul algoritm:
 selecţie liberă a oricărei căi găsite libere între intrare şi stagiul median;
 urmată de o selecţie dirijată între stagiul median şi ieşire, specifică
comutatoarelor cu cale unică (calea este în acest caz indicată de adresa
destinaţie).
Reţeaua Benes permite ca prin rearanjarea conexiunilor să se elimine
blocajul intern. Un argument pentru această afirmaţie este faptul că reţeaua
poate asigura orice permutare perechilor intrare-ieşire.

4.7 PROBABILITĂŢI DE BLOCARE

ALE STRUCTURILOR MULTI-TREAPTĂ

Comutatoarele strict fără blocare nu sunt folosite în practică decât foarte

rar din raţiuni de ordin economic.
Calitatea serviciilor unei companii de telefoane se mai apreciază şi prin
alţi parametrii, cum ar fi disponibilitatea, calitatea transmisiei, întârzieri în
stabilirea legăturii.
O metodă de evaluare a probabilităţii de blocare se bazează pe metoda
grafurilor de probabilitate.
Pentru un comutator spaţial cu trei stagii se poate construi graful
echivalent din Fig. 4.31.
26
 Fig. 4.31 Graf Lee echivalent unui comutator cu trei stagii

În reprezentarea din Fig. 4.31 notaţiile utilizate au următoarea semnificaţie:

 p – este probabilitatea ca o linie de intrare/ieşire să fie ocupată;
 q – este probabilitatea ca o linie de intrare/ieşire să fie liberă, unde
q 1 p;
 p – probabilitatea ca o legătură între treptele de comutaţie să fie
ocupată;
 q – probabilitatea ca o legătură între treptele de comutaţie să fie
liberă, unde q  1  p .
β este un coeficient de expansiune a spaţiului şi se defineşte astfel   k .
n
Legătura dintre p şi p este dată de: p  p . Se poate calcula astfel

probabilitatea de blocare a structurii ( B ) folosind relaţia:
k
  2 
B  1  1  p   . (4.37)
 
  
Metoda de determinare a blocajului intern Lee are dezavantajul că a
presupus probabilităţi individuale de blocaj ca fiind independente. În realitate
există o corelaţie între ele.
O analiză mai precisă a fost realizată de Jacobaeus care a ajuns la
concluzia ca:
(n!) 2
B  p k  (2  p) 2n  k , (4.38)
k!(2n  k )!
unde: n - numărul de intrări/ieşiri pentru o matrice din stagiul 1 sau 3,
k - numărul de arii în stagiul 2 şi p reprezintă ponderea din timpul total în care
intrarea este activă.

27
 4.8 CONCLUZII

Studiul privind proiectarea reţelelor de comutaţie multi-treaptă a avut

drept scop reducerea preţului de cost al acestora simultan cu controlul
probabilităţii de blocaj intern.
Reţelele cu comutaţie multi-treaptă pot fi clasificate astfel:
 reţele cu permutări complete – Cos, Benes;
 reţele cu rută unică – Banyan;
 reţele cu rute multiple – Delta în cascadă, Banyan multiplicat;
 reţele tolerante la defectări – combinaţii ale tipurilor enunţate
anterior.
Stabilirea rutelor şi dirijarea informaţiilor prin reţelele de conexiune se
face prin intermediul funcţiei de comandă. Comanda poate fi centralizată sau
distribuită.
Prin comandă centralizată a comutaţiei înţelegem existenţa unei unităţi de
comandă unice (la nivel logic şi chiar fizic) care generează comenzile către
reţeaua de comutaţie pe baza: cererilor utilizatorilor, informaţiilor de rutare etc.
În comanda distribuită reţeaua de comutaţie asigură direct construcţia
rutelor interne.

4.9 BIBLIOGRAFIE

[4.1]G. Niculescu, L. Ioan – Tehnici şi sisteme de comutaţie, Ed. MatrixRom,

Bucureşti, 2001
[4.2]E. Borcoci – Sisteme de comutaţie digitale, Ed. Europa Nova, Bucureşti,
1994
[4.3]V. Drobotă – Reţele digitale în telecomunicaţii, Ed. Mediamira, Cluj-
Napoca, 2002
[4.4]J.C. Bellamy – Digital Telephony. Third Edition, Ed. John Wiley & Sons,
Series in Telecommunications, New York, 2000
[4.5]R.A. Thompson – Telephone Switching Systems, Ed. ArtechHouse, Boston,
2000
[4.6]G. Niculescu, A. Dobre – Comutaţia telefonică electronică, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1992
[4.7]T. Rădulescu – Telecomunicaţii, Ed. Teora, Bucureşti, 1997
[4.8]S. Zahan – Telefonia digitală în reţelele de telecomunicaţii, Ed. Albastră,
Cluj-Napoca, 1997

28