POLARIMETRU

1. Scopul lucrării
Determinarea concentraţiei unei soluţii optic active cu ajutorul
unui polarimetru. Se va utiliza faptul că o substanţă optic activă
roteşte planul de polarizare al luminii cu un unghi direct proporţional
cu concentraţia acesteia în soluţie.

2. Principiul lucrării
Unda este o perturbaţie a unei stări de echilibru care se
deplasează în timp dintr-o regiune în alta. Dacă perturbaţia are loc
pe o direcţie paralelă cu direcţia de deplasare a perturbaţiei, unda se
numeste undă longitudinală (un exemplu este unda sonoră) . Dacă
perturbaţia are loc pe o direcţie perpendiculară pe direcţia de
deplasare a perturbaţiei, unda se numeşte undă transversală (un
exemplu sunt radiaţiile electromagnetice )
Spre deosebire de fenomenele de interferenţă şi difracţie
care apar la toate tipurile de unde, fenomenul de polarizare apare
doar la undele transversale.
Unda luminoasă constă în oscilaţii a 2 câmpuri, electric şi
magnetic. În studiul fenomenelor optice este importantă componenta
electrică, de aceea componenta magnetică este neglijată.

Directia de propagare a oscilatiei

(a) (b)

Sursele de lumină conţin atomi ce pot câştiga energie prin

diverse procese şi care eliberează ulterior această energie prin
dezexcitare, cu emisie de radiaţie luminoasă (radiaţie
electromagnetică cu lungime de undă între 450nm şi 750nm).
Datorită agitaţiei termice, moleculele ce conţin aceşti atomi au
orientări spaţiale aleatoare astfel că lumina emisă este compusă din
radiaţii cu diverse orientări ale câmpului electric.
Lumina a cărei direcţie de oscilaţie a intensităţii câmpului
electric (E) are o orientare aleatoare se numeşte undă nepolarizată.
Lumina emisă de soare, de un bec electric , toate sunt exemple de
lumină nepolarizată.
Dacă, prin diverse metode, se selectează doar anumite
direcţii de oscilaţie ale lui E atunci unda se numeşte parţial
polarizată. Dacă se selectează o singură direcţie de oscilaţie a lui E
atunci unda se numeşte total polarizată.
 (a) (b)
Figura 57: Unda electromagnetica (lumina) (a) lumina nepolarizată,
vectorul intensitate câmp electric variază ca orientare (pentru simplitate
s-au reprezentat doar 3 orientari), (b) aceeaşi lumină nepolarizată
văzută de pe direcţia ei de propagare (radiaţia se deplasează
perpendicular pe planul foii), se observă distribuţia uniformă, aleatoare
a vectorului E.

Există mai multe metode de a obţine unde parţial/total

polarizate. Dintre ele menţionăm folosirea de filtre de polarizare,
fenomenele de reflexie şi refracţie a luminii.
1. Folosirea de filtre de polarizare. Un filtru de polarizare
poate fi un material constituit din lanţuri de molecule lungi (polimeri)
aranjate astfel incât să fie paralele unele cu altele, în acest mod
permiţând trecerea selectivă a radiaţiei luminoase.
2. Reflexia: atunci când lumina cade pe suprafaţa de
separaţie dintre 2 medii diferite (indici de refracţie diferiţi, n1 şi n2), o
parte a undei se întoarce din mediul din care a venit (rază reflectată)
iar o altă parte trece în cel de-al doilea mediu (rază refractată). S-a
observat că există o predilecţie pentru următorul fenomen: în radiaţia
reflectată se regăsesc în majoritate unde al căror câmp electric
variază perpendicular pe planul de incidenţă (planul care conţine
raza incidentă şi normala la suprafaţă) iar în radiaţia refractată se
găsesc majoritar unde al căror câmp electric variază paralel cu
planul de incidenţă . Dacă se îndeplineşte o anume condiţie, este
posibil chiar ca radiaţia reflectată să conţină doar unde cu E variind
perpendicular, iar în radiaţia refractată să se găsească exclusiv unde
cu E variind paralel cu planul de incidenţă. Această condiţie este ca
între raza reflectată şi cea refractată să existe un unghi de 900. în
acest caz, unghiul se numeşte unghi Brewster iar tangenta sa este
egală cu raportul dintre indicii de refracţie ai celor 2 medii.

tgϕBrewster = n2/n1
 Figura 58: Obţinerea luminii polarizate prin reflexie. Radiaţia
reflectată este polarizată perpendicular pe planul de incidenţă
(planul foii), radiaţia refractată este polarizată paralel cu
planul de incidenţă.

3. Refracţia: unele cristale , deşi sunt transparente la

lumină, au valori diferite ale vitezei de deplasare a luminii în interiorul
lor, funcţie de direcţia pe care se deplasează aceasta. Aceste
cristale au proprietatea de a descompune în 2 fascicole
independente lumina incidentă (birefringenţă) iar aceste două
fascicole se deplasează pe direcţii diferite în interiorul cristalului.
Unul din fascicole trece nedeviat şi are proprietatea că E variază
perpendicular pe planul de incidenţă. Celălalt fascicol este deviat
faţă de direcţia undei incidente şi are proprietatea că E variază pe o
direcţie paralelă cu planul de incidenţă. Dacă un astfel de cristal se
taie intr-un anume mod, se poate face în aşa fel incât una din
componente să fie complet absorbită de cristal şi doar una dintre
componente să străbată cristalul (Fig. 59). Cristalul transformă astfel
lumina nepolarizată într-o lumină total polarizată. Un astfel de cristal
se numeşte nicol iar în experimentul ce urmează, polarizorul şi
analizorul, părţi esenţiale ale sistemului studiat, sunt nicoli.

Fenomenul de polarizare liniară se refera la faptul că o

substanţă poate avea proprietatea de a transforma o lumina
nepolarizată într-una pentru care E are o singură direcţie de oscilaţie
. Există însă şi fenomenul de polarizare rotatorie care constă în
rotirea planului de polarizare al luminii atunci când un fascicol de
lumină polarizată liniar cade pe suprafata unui anume tip de
substanţă (vectorul E al undei, la trecerea prin acea substanţă,
descrie o traiectorie elicoidală. Astfel de substanţe ce rotesc planul
de polarizare al luminii sunt numite substanţe optic active. În
experimentul ce urmează, substanţa optic activă se va găsi în tubul
cu substanţa de analizat dar şi lama dicroică (cristalul de turmalină)
ce se va interpune pe o parte a fascicolului de lumină, este tot o
substanţă optic activă.
 Fenomenul de polarizare rotatorie: dacă pe suprafaţa unor
substanţe cade o lumina polarizată liniar, acele substanţe au
proprietatea de a roti planul de polarizare al luminii (aceste
substanţe sunt optic active).

Un exemplu de polarizare liniară folosit în practică sunt

ochelarii cu filtru polarizor. Lumina reflectată pe o suprafaţă
orizontală este preponderent polarizată orizontal (perpendicular pe
planul de incidenţă) conform comportării descrise mai sus.
Există, de asemenea, în natură, substanţe care pot roti planul
de polarizare al unei unde polarizate (substanţe optic active). Rotirea
spre dreapta a planului de polarizare o realizează aşa numitele
substanţe dextrogire, rotirea spre stânga, substanţele levogire.
Unele substanţe de acest tip sunt folosite în metabolism, cele
dextrogire fiind rapid metabolizate (de exemplu, glucoza) în timp ce
substanţele levogire sunt metabolizate în timp lung şi constituie, de
fapt, depozite energetice (de exemplu, fructoza).

Unghiul ά cu care o substanţă optic activă roteşte planul de

polarizare este direct proporţional cu concentraţia c a substanţei şi
cu grosimea stratului l a stratului de substanţă folosit. Constanta de
proporţionalitate [ά] se numeste putere rotatorie specifică şi este o
constantă de material. Folosind aceasta dependenţă se poate
determina concentraţia soluţiei optic active.

ά = [ά]lc

3. Mod de lucru
Pentru efectuarea măsurătorilor este nevoie deurmătoarele aparate
şi substanţe:
• Polarimetru
• Soluţii de glucoză de concentraţii diferite.
• Apă distilată.
 Polarimetrul este instrumentul care permite măsurarea
unghiului cu care o substanţă optic activă roteşte planul luminii
polarizate; este format dintr-un sistem de polarizare a luminii numit
polarizor (P) şi un sistem de analiză a planului de polarizare al
luminii numit analizor (A), între care se plasează cuva cu soluţia de
studiat (S) . Polarizorul şi analizorul sunt nişte nicoli.
Dacă între polarizor şi analizor se afla doar cuva cu soluţia
de substanţă optic activă, atunci, pentru a avea luminozitate maximă
la ieşirea luminii din analizor va trebui ca analizorul să fie rotit cu
acelaşi unghi cu care substanţa optic activă roteşte planul luminii
polarizate. Dacă, dupa obţinerea luminozităţii maxime, se face citirea
unghiului cu care analizorul a fost rotit, acest unghi reprezintă, de
fapt, unghiul cu care substanţa optic activă a rotit planul de
polarizare al luminii. Totuşi, pentru ochiul uman este dificil să
aprecieze, cu exactitate, momentul în care se obţine, dintr-o plajă de
valori apropiate, valoarea maximă a unei intensităţi luminoase. De
aceea, pentru a creşte gradul de precizie a citirii unghiului sub care a
fost rotit planul luminii polarizate de către substanţa optic activă, se
introduce, ca element de contrast, o zona centrală diferită ca
intensitate luminoasă, produsă prin introducerea unei lame dicroice
(Q) (lamă care posedă dicroism circular, altfel spus, poate roti planul
unei radiaţii luminoase polarizate) (Fig. 61). Această lamă va roti
planul luminii polarizate ce iese din polarizor astfel că lumina care
iese din lama dicroică va avea un unghi de înclinare a planului ei de
polarizare faţă de direcţia la ieşirea din polarizor, pe care îl notăm cu
β.
Ochiul uman este capabil să aprecieze mult mai uşor gradul
de contrast dintre 2 zone luminate diferit decât maximul sau minimul
de luminozitate al unei arii singulare. În cazul prezentei lucrări, lama
dicroică se află situată în zona centrală a fascicolului de lumină
polarizată creând contrast între cele 2 zone.
d
. . . ..
. .
.. . . . . . ....
. . . . ..
. . .. .
.. . .. .. .. .. ..
Figura 61: Schema constructivă a unui polarimetru.

Să presupunem că în sistemul studiat se află doar polarizorul

şi analizorul (nicoli). Să mai presupunem că analizorul este orientat
pe direcţia pe care este polarizată lumina ce iese din polarizor. În
această situaţie, iluminarea câmpului vizual al analizorului este
maximă (luminozitate exprimată de valoarea lui E). Dacă în zona
centrală a fascicolului se introduce lama dicroică, aceasta va roti
planul luminii polarizate şi, în consecinţă, zona centrală din câmpul
vizual al analizorului va fi mai intunecată şi anume, egală cu E·cosβ.
Dacă în acest moment rotim analizorul cu un unghi β/2 atunci
întreaga suprafaţă va deveni egal luminată şi anume egală cu
E·cos(β/2). Valoarea acestui unghi se poate citi pe vernierul
analizorului, polarimetrul fiind astfel construit incât această poziţie a
analizorului să fie considerată poziţia de 0 (Fig. 64).

Fig. 63: Dacă E este intensitatea câmpului electric al luminii la

ieşirea din polarizor iar între polarizor şi analizor există un
unghi oarecare ϕ atunci vizorul analizorului va fi iluminat cu o
mărime egală cu Ecosϕ (mărimea AB’ în figură).

(a) (b)
Fig. 64: În situaţia în care nu avem substanţă optic activă în
tubul polarimetrului iar analizorul are aceeaşi inclinare a axei
optice precum polarizorul, zona centrală va fi mai intunecată
decât zonele superioară şi inferioară din cauza interpunerii, pe
fascicolul
central, a lamei dicroice ce roteşte planul de polarizare a
luminii cu un unghi β (a).
Pentru egalizarea iluminării vizorului se roteşte analizorul cu
unghiul β/2. Aceasta trebuie să fie poziţia de 0 a
analizorului, pe parcursul experimentului (b).

La introducerea substanţei optic active (o soluţie a unei substanţe

organice), planul de polarizare a luminii va fi rotit cu un unghi
suplimentar, ά. Pentru a obtine o iluminare uniformă si, deci, pentru
a compensa efectul substanţei optic active şi al lamei dicroice,
analizorul trebuie rotit cu unghiul (ά + β /2). În acest moment se
citeşte pe vernierul analizorului valoarea unghiului (dacă se
consideră valoarea de 0 cea în care s-a compensat deja prezenţa
lamei dicroice, valoarea citită este chiar valoarea unghiului ά)

(a) (b)
Fig. 65: Atunci când se introduce substanţă optic activă în tub,
aceasta va roti planul de polarizare a luminii ce iese din polarizor cu
un unghi ά (a). Dacă se consideră poziţia de
0 a analizorului cea în care fusese deja rotit cu unghiul β/2, atunci,
pentru a compensa efectul substanţei optic active din tub, va trebui
să rotim analizorul cu unghiul ά. în acest moment se obtine o
iluminare uniformă în vizorul analizorului (b).

Ca mod de lucru efectiv se urmăresc paşii:

1. Se umple tubul polarimetrului cu apă distilată având grijă să nu
ramână nici o bulă de aer, feţele străbătute de lumină se usucă
bine şi apoi se introduce în polarimetru. Se pune la punct
imaginea câmpului vizorului şi se citeşte unghiul de rotaţie al
planului de polarizare al luminii prin rotirea analizorului până la
egalizarea luminozităţii celor 3 zone (zona centrală şi zonele de
deasupra şi de dedesubt). Polarimetrele sunt astfel construite
încât în această configuraţie unghiul citit să fie 00. În cazul în care
indicatorul nu indică 00, se va nota unghiul de corecţie.
2. Odată aparatul pus la punct, se scoate tubul şi se înlocuieşte apa
distilată cu soluţia optic activă de concentraţie cunoscută. Se
introduce tubul în aparat şi privind prin ocular se observă că în
câmpul vizual plajele nu mai sunt egal luminate. Acest fenomen
este datorat soluţiei optic active din interiorul tubului care a rotit
planul luminii polarizate.
3. Pentru a afla valoarea unghiulară cu care substanţa optic activă a
rotit planul luminii polarizate, se roteşte analizorul spre dreapta
sau spre stânga până la uniformizarea iluminării câmpului optic. În
acest moment se citeşte valoarea unghiului ά din care se scade
unghiul de corecţie.
4. Se procedează ca mai sus pentru celelalte două soluţii optic
active de concentraţii cunoscute şi respectiv pentru soluţia de
 concentraţie necunoscută cx. Pentru fiecare soluţie se fac 10
măsuratori.
5. Se trasează grafic dependenţa unghiului ά de concentraţia cx,
folosind metoda celor mai mici pătrate.
6. Prin interpolare grafică se determină concentraţia necunoscută cx.
Lumina polarizată se foloseşte şi în microscoapele cu polarizare. Acestea au un polarizor
sub condensorul de lumină aflat dedesubtul platinei şi un analizor deasupra obiectivului. In
clinică, polarimeterele sunt folosite pentru determinarea concentraţiilor de glucoză şi de
albumină din urină precum şi pentru constatarea şi dozarea glucozei din lichidul
cefalorahidian. Alte aplicaţii sunt în diagnosticul gutei, boală în care se modifică
metabolismul acidului uric şi care este insoţită de formarea de depozite de cristale de uraţi
de monosodiu în piele. Aceste cristale sunt birefringente şi apar sub forma unor ace în
lumină polarizată (Fig. 66). În cadrul bolii genetice Fabry se formează depozite de
glicosfingolipide în pereţii vaselor de sânge şi ca sedimente în urină. La microscopul cu
lumină polarizată, aceste sedimente apar sub forma “crucii Malteze”, fiind birefringente