Mândricel

de Petru Demetru Popescu

Aşa îl numiseră tovarăşii lui de luptă. Şi aşa îi şi rămase numele:Mândricel.

Chiar domnitorul1 Vlad Ţepeş2 îl striga aşa în toiul luptei, pentru a îl trimite unde era mai
greu. Toţi îl strigau aşa, pentru că numele lui adevărat nu era cunoscut de nimeni.
Orfan încă din pruncie3, Mândricel fusese crescut la curţile domneşti4, ca un
copil orfan ce era. Domnii Ţării Româneşti se schimbaseră, dar el rămăsese la curte.
Anii trecuseră astfel şi, o dată cu ei crescuse şi Mândricel. Acum devenise un flăcău
adevărat, voinic şi cu privirea mândră, încât numele i se potrivea de minune.
Când venise la conducerea Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş îl găsise la curte.
Aflând despre viaţa umilă pe care o dusese băiatul, domnitorul se întristă. Îl chemă la el
şi, prefăcându-se supărat îi zise:
− Ia ascultă, voinice: nu crezi că e păcat să stai degeaba aici, la curte?
− Munca mea e folositoare, Doamne. Eu cioplesc săgeţi pentru arcaşii Măriei
tale, făuresc5 spade6 pentru braţele voinicilor tăi şi şei care îi poartă în luptă pe caii lor...
− Da, nu e rău ce faci! Dar toate astea le pot face şi bătrânii. Voinicii ca tine
trebuie să lupte în bătăliile cu turcii. Armata mea are nevoie de voinici tineri ca tine.
− Vrei să mă iei la luptă, Măria ta? izbucni Mândricel cu ochii sclipind de
bucurie.
− Dar tu nu ştii să lupţi! îi spuse domnitorul, prefăcut.
− Nu am spus că nu ştiu, Măria ta. Cioplesc săgeţi, dar pot să le şi dau drumul
din arc; făuresc spade, dar ştiu să le şi folosesc; şi ştiu să călăresc şi caii!
− Chiar aşa, Mândricel? se prefăcu domnitorul că nu ştie.
− Pune-mă la încercare, Măria ta!
Toţi rămaseră uimiţi când săgeata lui Mândricel doborî pasărea în zbor, când
nici unul dintre ostaşi nu îl putu învinge în lupta cu spada, când nici calul cel mai
nărăvaş nu putu să îl arunce din şa. Plin de bucurie, Ţepeş îl întrebă:
− Unde ai învăţat să lupţi aşa, Mândricel?
− Aici, în Ţara Românească, Măria ta!
− Şi cine te-a învăţat oare?
− Pădurile, apele şi munţii.
− Cum aşa?
− Uite aşa: pădurile m-au învăţat să ţin spada în mână aşa cum îşi ţin ele
crengile; munţii mi-au arătat cum să ţin capul sus când ochesc cu arcul, aşa cum îşi ţin
şi ei vârfurile; de la ape am învăţat cum să alerg în luptă, fără să mă opresc; iar
oamenii, supuşii Măriei tale, m-au învăţat să apreciez libertatea şi să nu ezit să îmi dau
viaţa pentru libertatea ţării.

Într-o zi, pe Mândricel l-au prins turcii. Dar până să îl prindă, mulţi dintre turci au
pierit de spada voinicului care îşi apăra ţara. Mândricel a fost dus în faţa paşei8 de la
7
Vidin. Aflând câţi turci omorâse voinicul până să fie prins, paşa s-a cutremurat de furie.
Şi-a ridicat barba către Mândricel:
− Care ţi-e ultima dorinţă înainte de moarte, ghiaure9?
− Să mă eliberezi ca să mă duc acasă!
− Cum aşa? Vrei să scapi teafăr10 după ce mi-ai ucis zeci de luptători?
− Nu, paşă! Vreau numai să mor pe pământul meu românesc. Voi trece
Dunărea înot şi mă voi duce la domnul meu, ca să îi cer să îmi ia viaţa. Dacă nu vrea, o
să mi-o iau eu singur: un ostaş nu trebuie să moară niciodată prins de duşmani.
− Şi dacă minţi?
− Un ostaş de al lui Vlad Ţepeş nu minte niciodată, paşă!
Paşa îl lăsă pe voinic să se întoarcă pe pământul românesc, la domnul lui la
curte. Ajuns în faţa lui Vlad Ţepeş, Mândricel îi povesti totul. Apoi îşi scoase pumnalul şi
şi-l înfipse adânc în inimă. Căzu cu braţele desfăcute, încercând parcă să cuprindă tot
pământul ţării. Ţepeş îi sărută obajii şi porunci alor săi ca viteazul Mândricel să fie
îngropat cu mare cinste.

1 domnitor= conducătorul unei ţări;

2 Vlad Ţepeş= domnitor al Ţării Româneşti (de trei ori) între anii 1448; 1456-
1462; 1476
3 pruncie= copilărie;
4 curtea domnească= pe vremuri, castelul domnitorului;
5 a făuri= a face; eu făuresc= eu fac;
6 spade= săbii;
7 au pierit= au dispărut, au murit;
8 paşă= conducătorul unei părţi din Imperiul Otoman ( ţara turcilor);
9 ghiaur= necredincios (nume dat în batjocură de turci celor care nu aveau
aceeaşi credinţă ca şi ei, adică mahomedană- credinţa în Alah)
10 teafăr= întreg, fără nici o rană.