Sunteți pe pagina 1din 10

UNIFICAREA BULGARIEI SI DOBÂNDIREA INDEPENDENŢEI

Divizarea statului bulgar înfiinţat prin Tratatul de la San-Stefano a constituit o lovitură


puternică pentru naţionaliştii bulgari, ei considerând ulterior graniţele stabilite prin acest tratat
ca fiind cele corecte ale statului lor, iar aplicarea acestei prevederi a devenit principalul
obiectiv naţional. După Tratatul de la Berlin existau două state bulgare şi era de aşteptat în
general ca Rumelia Orientală să intre în cele din urmă în componenţa principatului autonom.
Răspunderea instituirii primului guvern naţional i-a revenit Rusiei ţariste. Tratatul de
la Berlin limita ocupaţia armatei ruse la nouă luni. Principalul câştig al Rusiei în urma
războiului a fost crearea statului bulgar autonom, iar funcţionarii ruşi erau hotărâţi să formeze
un guvern stabil şi puternic strâns legat de Rusia pe viitor. Reprezentanţii ruşi voiau să
instituie o administraţie care să servească drept punct de atracţie pentru Rumelia Orientală şi
să ducă în cele din urmă la unificare. Guvernul rus a acceptat înfiinţarea unor instituţii
moderne şi progresiste în Bulgaria, care erau mult mai înaintate decât chiar cele existente în
Rusia.
S-a elaborat un proiect de Constituţie bazat pe modelul celor ale Serbiei şi României,
care prevedea instituirea unui executiv puternic. După ce a fost analizat şi amendat la Sankt
Petersburg, proiectul a fost supus aprobării unei adunări constituţionale întrunită la Târnovo în
februarie 1879. Deoarece liberalii erau mai puternici decât conservatorii, Constituţia de la
Târnovo a plasat puterea reală în mâinile unei adunări care trebuia să fie aleasă pe baza
dreptului electoral universal pentru bărbaţi. Conducătorul ţării era însă ales de Marile Puteri în
persoana Prinţului de Hessa, Alexandru de Battenberg, care avea 22 de ani. Acesta avea
avantajul de a fi înrudit atât cu familia regală britanică, cât şi cu Ţarul, a cărui soţie era sora
tatălui lui Alexandru. El era lipsit de experienţa guvernării şi nu cunoştea nimic despre
problemele Balcanilor.
Între timp, Puterile aprobaseră instituirea unei administraţii în Rumelia Orientală şi a
unui Regulament Organic elaborat pe secţiuni de reprezentanţi britanici, italieni, austrieci,
francezi şi ruşi, care se va dovedi mult prea complicat pentru această provincie. Primul
guvernator a fost Aleko Paşa, care avea să cadă curând în dizgraţia ruşilor şi otomanilor. La
expirarea mandatului, el avea să fie înlocuit cu Effendi Krustevici. Aici avea să se manifeste,
încă de la început, o puternică tendinţă de unire cu Bulgaria.
Sursa reală a puterii Rusiei consta în controlul ei asupra noii armate bulgare aflate în
plin proces de organizare. Existau în acel moment în Bulgaria trei centre ale puterii politice:
Prinţul Alexandru, partidele politice şi agenţii ruşi.

1
În septembrie 1885 a izbucnit o revoltă în Rumelia Orientală, liderii acesteia preluând
controlul asupra guvernului şi proclamând unirea provinciei cu Bulgaria. Unirea constituia o
violare a Tratatului de la Berlin şi nu putea fi realizată fără acordul Marilor Puteri. Însuşi
Prinţul Alexandru nu era dispus a face un asemenea pas, dând asigurări Rusiei în acest sens.
Cu toate acestea, pentru a nu-şi pierde tronul, Prinţul Alexandru trebuia să preia conducerea
mişcării naţionale bulgare şi, în cele din urmă, a acceptat unirea, ceea ce a determinat reacţia
promptă a ruşilor, care-şi vor retrage ofiţerii din Bulgaria.
Considerând că Bulgaria trece prin momente dificile, Serbia a căutat să profite de
situaţie şi să obţină compensaţii, cu atât mai mult cu cât unirea Bulgariei într-un singur stat
modificase serios echilibrul de forţe în Balcani. Aşadar, în noiembrie 1885, Serbia declară
război Bulgariei. Însă, spre surprinderea majorităţii observatorilor, armata sârbă va suferi o
înfrângere ruşinoasă. Pacea încheiată la Bucureşti (19 februarie/3 martie 1886) avea să
restabilească situaţia existentă înainte de război.
Poarta va recunoaşte unirea Bulgariei în persoana Prinţului Alexandru de Battenberg,
ceea ce va determina nemulţumirea Rusiei. Astfel, cu complicitatea ruşilor se declanşează la
21 august 1886 o lovitură de stat militară, care îl forţează pe Prinţ să abdice şi să părăsească
ţara, instituindu-se un guvern revoluţionar. O contrarevoluţie condusă de politicianul liberal
Ştefan Stambulov a răsturnat noul regim, invitându-l pe Alexandru să revină în ţară. Acesta
din urmă va comite o greşeală fatală considerând că va câştiga Rusia de partea sa oferind
simbolic coroana. O asemenea atitudine nu a făcut altceva decât să stârnească nemulţumirea
patrioţilor bulgari, care doreau să se detaşeze de Rusia. Astfel, Prinţul este obligat din nou să
abdice, instituindu-se o regenţă, Stambulov rămânând cel mai important lider naţional.
În urma negocierilor cu Marile Puteri, coroana Bulgariei avea să fie oferită Prinţului
Ferdinand de Saxa-Coburg, care în august 1887 devine noul domnitor. Deşi noul stat creat se
afla teoretic sub suzeranitatea otomană, de fapt guvernul otoman nu avea niciun fel de
influenţă asupra ţării. Obiectivul naţionaliştilor bulgari avea să rămână în continuare
constituirea unui stat independent în graniţele stabilite de Tratatul de la San-Stefano.
Prilejul favorabil dobândirii independenţei Bulgariei avea să apară în anul 1908, când
puterea în Imperiul Otoman a fost preluat de Junii Turci. În acest context, Bulgaria şi Austro-
Ungaria au întreprins o serie de acţiuni care a dus la slăbirea şi mai mult a poziţiei otomane în
Balcani. În timp ce monarhia dualistă a anexat Bosnia şi Herţegovina, Prinţul Ferdinand a
declarat independenţa Bulgariei, luându-şi totodată titlul de Ţar, evocând astfel amintirea
imperiului bulgar medieval. Poarta va accepta noua situaţie în schimbul unei compensaţii
financiare, din care o parte avea să provină dintr-un împrumut din Rusia.

2
Bulgaria a intrat astfel în rândul statelor balcanice independente. După desprinderea
completă de Imperiul Otoman, guvernul şi-a putut îndrepta întreaga atenţie asupra disputei
macedonene, problemă care a dominat ulterior politica internă şi externă a naţiunii.

3
MIŞCAREA NAŢIONALĂ ALBANEZĂ

În trecut, regiunea albaneză fusese de multe ori centrul unei rezistenţe energice
împotriva autorităţii otomane. Paşalele otomane care căutau să întemeieze unităţi politice
autonome sub conducerea lor nu erau însă reprezentanţii unei mişcări naţionale albaneze
comparabile cu cele ale naţiunilor creştine din zonele învecinate. Cu toate că existau o dorinţă
puternică de instituire a autoguvernării locale şi o mare rezistenţă faţă de impozitarea de către
Poartă, populaţia, care în proporţie de 70% era musulmană, dorea să rămână în cuprinsul
Imperiului Otoman, cu condiţia ca drepturile şi privilegiile tradiţionale să fie menţinute.
Liga de la Prizren din 1878 fusese fondată cu scopul împiedicării violării teritoriilor
albaneze de către Puteri străine şi nu a creării unei Albanii independente. Odată cu decăderea
evidentă a Imperiului Otoman şi cu dobândirea independenţei de către statele creştine
balcanice, unii lideri ai conducerii albaneze au elaborat veritabile programe axate mai cu
seamă pe linia naţionalismului european al vremii. Punând în evidenţă mai mult unitatea
culturală şi lingvistică decât diferenţele religioase, acestea cereau crearea unui stat albanez
format din patru vilaiete: Janina, Kossovo, Bitola şi Shkodër. Limba administraţiei şi a
educaţiei urma să fie albaneza. Un asemenea plan era foarte greu de pus în practică. Zonele
respective nu erau nicidecum pur albaneze; grecii şi slavii aveau pretenţii istorice şi etnice
asupra a cel puţin unei părţi a acestor teritorii.
Nu era deci deloc uşor de organizat o renaştere naţională albaneză. Populaţia nu avea
un centru religios sau geografic comun; ea fusese divizată, din punct de vedere istoric, în
diferite districte adminstrative otomane. Nu exista nicio conducere naţională recunoscută după
desfiinţarea de către Sultan a Ligii de la Prizren (1881), de aceea activitatea naţională a trebuit
să fie direcţionată mai curând spre domeniul cultural decât spre cel politic. Preferinţa arătată
de Sultanul Abdul-Hamid al II-lea pentru administraţia centralizată a întâmpinat o opoziţie
fermă în ţinuturile albaneze, atât din partea celor cu orientare naţională, cât şi a clanurilor din
munţi, care erau obişnuite să-şi administreze singure afacerile. Acestea din urmă se
împotriveau mai ales reformelor care prevedeau perceperea cu regularitate a impozitelor sau
eficientizarea recutării în armată. Rezistenţa aceasta era sprijinită şi de musulmani şi de
creştini, nici unii nici alţii nedorind a fi dominaţi de Constantinopol.
Naţionalismul albanez a cunoscut un nou avânt în 1903, în urma răscoalei izbucnite în
acel an în Macedonia şi a intensificării antagonismului din această zonă. De asemenea, în
1908, reprezentanţii albanezi s-au întâlnit la Bitola, unde au adoptat oficial alfabetul latin şi au
fost continuate discuţiile politice, fiind reafirmată dorinţa unităţii politice şi culturale. În cele

4
din urmă, în martie 1910 a izbucnit o revoltă la Priština, care s-a răspândit curând în întreg
vilaietul Kossovo. Ea a fost înăbuşită după trei luni de lupte. Acest eveniment a avut
repercusiuni asupra tuturor ţinuturilor albaneze. După încetarea revoltei, conducerea otomană
a închis organizaţiile şi şcolile naţionale albaneze şi a interzis apariţia publicaţiilor. Treptat
însă, Poarta va acorda concesii referitoare la şcoli, la limba albaneză, la recruţi, la impozitare
şi la acceptarea alfabetului latin. Nu a cedat însă în problema unirii celor patru vilaiete.

5
MACEDONIA

Soarta ţinuturilor macedonene nu va constitui doar o problemă majoră la sfârşitul


secolului al XIX-lea, ci avea totodată să constituie pe viitor principalul element de
contradicţie între statele balcanice. Macedonia, o regiune cu o suprafaţă de 64.000 km 2 şi
două milioane de locuitori, nu avea graniţe politice clare, fiind împărţită între trei vilaiete:
Salonik, Kossovo şi Bitola. Cel puţin opt populaţii diferite locuiau în Macedonia: turci,
bulgari, greci, sârbi, albanezi, vlahi, evrei şi ţigani. Marea importanţă a zonei consta în poziţia
ei strategică. Ea era inima Peninsulei Balcanice. Cel mai mare şi mai important port după
Constantinopol era Salonicul, care era totodată centrul economic al Macedoniei.
La sfârşitul secolului al XIX-lea patru state aveau pretenţii declarate asupra
Macedoniei: Bulgaria, Grecia, Serbia şi România. Aceasta din urmă nu avea pretenţii
teritoriale, ci de protecţie a drepturilor aromânilor. Pe de altă parte, liderii naţionali albanezi,
şi nu numai ei, voiau ca vilaietele Bitola şi Kossovo să facă parte din viitoarea lor regiune
autonomă. În general, macedonenii nu erau priviţi ca o naţionalitate diferită de bulgari, greci,
sârbi sau albanezi. Indiferent de structura naţională sau de dorinţele populaţiei, nici Grecia,
nici Serbia nu puteau permite Bulgariei să anexeze acest teritoriu. Cu toată evidenta
concentrare a grecilor în sud, celelalte grupuri erau complet amestecate. Toate taberele
dispunea însă de detaşamente înarmate, cu excepţia turcilor musulmani, care contau pe armata
otomană.
Situaţia haotică şi violentă provocată de acţiunile cetelor înarmate şi de tulburările din
rândul populaţiei depăşea capacitatea de control a otomanilor. Marile Puteri au făcut în mod
repetat presiuni asupra Porţii în vederea introducerii reformelor în zonă. Agitatorii nu
urmăreau însă instituirea unei administraţii mai bune, ci avea interesul ca situaţia să fie greu
de stăpânit. Din rândul Marilor Puteri, Rusia şi Austro-Ungaria erau cel mai direct implicate
în regiune.
Ţelul Organizaţiei Revoluţionare Macedonene Interne (ORMI) era fie scoaterea
regiunii de sub control otoman, fie cel puţin provocarea unei intervenţii străine. Cel mai
capabil lider al ORMI, Goţe Delcev, a fost prins şi executat înainte de declanşarea unei
rebeliuni. Speranţa ORMI într-o intervenţie străină avea să se împlinească totuşi într-o
oarecare măsură. Franz-Joseph şi Nicolae al II-lea s-au întâlnit la Mürzsteg în octombrie 1903
şi au aprobat un program pentru Macedonia, care, pe lângă alte reforme, prevedea apelarea la
consilieri străini şi instituirea unei jandarmerii aflate sub controlul Marilor Puteri. El conţinea,
de asemenea, o clauză care stabilea ca Macedonia să fie împărţită în districte pe criterii etnice.

6
Această stipulare a dus la alte conflicte între grupări armate, fiecare din ele încercând să
obţină controlul asupra unei anumite zone. Cu mari ezitări, Poarta a fost de acord în 1905 cu
instituirea unei supravegheri internaţionale a finanţelor Macedoniei.

7
RĂZBOAIELE BALCANICE (1912-1913)

Pe la începutul secolului al XX-lea, fuseseră formate două aliniamente diplomatice


majore. Primul, Tripla Alianţă, era alcătuit din Germania, Austro-Ungaria şi Italia, iar cel de-
al doilea le unea pe două foste inamice, Rusia şi Franţa. Acordurile pe care erau bazate
acestea aveau un caracter defensiv. În ciuda existenţei acestor combinaţii, nu însemna că
Europa era împărţită în două tabere armate. Între partenerii alianţelor existau adesea
dezacorduri în anumite privinţe. Înţelegerea din 1897 dintre Rusia şi Austro-Ungaria
referitoare la păstrarea statu-quo-ului în Balcani demonstra că membrii unor sisteme
divergente puteau încheia acorduri politice importante. Permanenta cooperare a statelor în
privinţa chestiunii macedonene a fost de asemenea discutată.
O singură Putere, Marea Britanie, refuzase pe toată durata secolului al XIX-lea să
semneze alianţe generale. Atitudinea ei avea să se modifice în secolul următor. În cadrul unor
acorduri separate încheiate cu Franţa şi Rusia în 1904 şi în 1907, Anglia a rezolvat marile
dispute coloniale cu principalii ei rivali în această chestiune. Aceste înţelegeri au format baza
combinaţiei diplomatice cunoscute sub numele de Antanta (Tripla Înţelegere).
Între 1878 şi 1908, statu-quo-ul a fost menţinut cu succes în Orientul Apropiat, în
mare parte datorită cooperării puterilor pentru calmarea crizei declanşate în legătură cu
evenimente ca răscoala din Creta şi războiul greco-turc din 1897. În 1908, când Austro-
Ungaria a anexat Bosnia-Herţegovina, acest acord internaţional s-a destrămat. Diplomaţii ruşi
şi austro-ungari s-au întâlnit în contextul revoluţiei Junilor Turci, ajungând la un acord: Rusia
sprijinea anexarea Bosniei-Herţegovina de către austrieci în schimbul ajutorului acordat de
aceştia în vederea deschiderii Strâmtorilor pentru navele de război ruseşti.
La 8 octombrie 1912, Rusia şi monarhia habsburgică au trimis un avertisment statelor
balcanice în numele tuturor puterilor, dar intervenţia lor era tardivă. În aceeaşi zi, Muntenegru
lansează un atac împotriva Imperiului Otoman, căruia i s-au alăturat imediat aliaţii săi din
Balcani. Grecia, Bulgaria, Serbia şi Muntenegru erau astfel pentru prima oară unite printr-o
alianţă balcanică şi luptau împreună împotriva Porţii.
Victoria asupra armatei otomane s-a dovedit destul de uşor de obţinut. Forţele aliate
balcanice numărau 700.000 de oameni, faţă de cei 320.000 ai inamicului lor. De partea
statelor balcanice, cele mai importante lupte au fost purtate de armata bulgară, care era
nevoită să ţină piept principalelor forţe otomane din Tracia. Între timp, aliaţii sârbi şi greci
înaintau în controversatele teritorii albaneze şi macedonene.

8
După această prăbuşire evidentă a stăpânirii otomane, Marile Puteri europene s-au
grăbit să intervină. Ele i-au forţat în mai 1913 pe beligeranţi să pună capăt luptelor şi să
accepte termenii Tratatului de la Londra. Conform acestuia, limita posesiunilor otomane
europene era redusă la Constantinopol şi la un oarecare teritoriu în jurul capitalei. Bulgariei i
se acorda Adrianopolul, iar Creta era în sfârşit cedată Greciei. Dar marea problemă a
împărţirii Macedoniei rămânea în picioare. Pe de altă parte, Marile Puteri insistau şi asupra
instituirii unui stat albanez. Cele mai importante susţinătoare ale unei Albanii independente
erau Italia şi Austro-Ungaria; în schimb, Rusia sprijinea pretenţiile statelor balcanice.
Nu numai că Bulgaria provocase duşmănia foştilor ei aliaţi, dar ea nu avea nici
suporteri în rândul Marilor Puteri. Judecând greşit situaţia şi convins că va obţine o victorie
militară, guvernul bulgar a ordonat pe 30 iunie 1913 declanşarea unui atac asupra Greciei şi a
Serbiei. Acţiunea a constituit o greşeală dezastruoasă. Trupele române, muntenegrene şi
otomane s-au alăturat grecilor şi sârbilor în lupta împotriva armatei bulgare. Cel de-al doilea
război balcanic a avut drept rezultat înfrângerea completă a Bulgariei; la 31 iulie a fost semnat
un armistiţiu.
Tratatul de la Bucureşti din 10 august 1913 a stabilit împărţirea Macedoniei şi
instituirea unei Albanii independente. Marii învingători erau Serbia şi Grecia. După anexarea
teritoriului macedonean, Serbia aproape că s-a dublat ca suprafaţă. Muntenegru şi Serbia au
împărţit între ele sangeacul Novi Pazar, pe care monarhia austro-ungară îl retrocedase după
anexarea Bosniei-Herţegovina, cele două state având astfel o graniţă comună. Grecia a
dobândit sudul Macedoniei şi o parte a Epirului, care cuprindea şi oraşul Janina. Graniţa
Greciei se întindea la est până la Kavalla, inclusiv. În ciuda înfrângerii, Bulgaria a primit
teritoriul văii fluviului Struma şi un sector de aproximativ 135 de km 2 de-a lungul coastei
Mării Egee, în care intra şi portul Dedeagaci. Poarta a primit înapoi Adrianopolul, iar
România a dobândit sudul Dobrogei (Cadrilaterul).
Cele două războaie balcanice au pus deci capăt stăpânirii otomane în Peninsulă, cu
excepţia unei fâşii din Tracia şi a Constantinopolului. Regimul Junilor Turci fusese incapabil
să stopeze declinul continuu al Imperiului.

9
INDEPENDENŢA ALBANIEI

Imediat după izbucnirea primului război balcanic, liderii albanezi şi-au dat seama de
pericolul situaţiei create. La început ei au adoptat o atitudine neutră, dar armata otomană a fost
învinsă mai repede decât anticipaseră ei, iar armatele balcanice au ocupat teritoriul albanez.
Liderii albanezi, în frunte cu Ismail Kemal, erau perfect conştienţi şi de faptul că Marile Puteri vor
lua deciziile finale cu privire la statutul lor şi la graniţele oricărui viitor stat. Teama lor cea mai
mare era că Grecia şi Serbia vor împărţi teritoriile albaneze.
Cele mai importante decizii referitoare la Albania au fost luate în cadrul unei conferinţe a
ambasadorilor care şi-a deschis lucrările la Londra în decembrie 1912. Iniţial, reprezentanţii au
decis instituirea unei Albanii autonome tot sub control otoman, dar sub protectoratul a şase puteri.
Această decizie a trebuit să fie schimbată în primăvara anului 1913, când a devenit evident că
Imperiul Otoman avea să piardă toată Macedonia şi prin urmare legăturile teritoriale cu Albania.
Conferinţa a ajuns în iulie 1913 la concluzia că era necesară declararea independenţei. Albania
urma să fie un stat independent, neutru, sub protecţia Marilor Puteri, iar forma de guvernământ
avea să fie monarhia constituţională.
Şeful statului ales de Marile Puteri era Prinţul Wilhelm de Wied, căpitan în armata
germană, în vârstă de 35 de ani, nepotul Reginei Elisabeta a României. Sosit în Albania în martie
1914, el s-a confruntat cu o situaţie complicată. Guvernului central i se împotriveau puternice
grupuri de rebeli. Lipsit de experienţă în privinţa problemelor albaneze, Prinţul nu putea face faţă
situaţiei. El a pierdut curând controlul asupra mediului rural, guvernul lui administrând practic o
regiune ceva mai mult decât oraşele Durrës şi Vlorë. În cele din urmă, lipsit de sprijinul
guvernului austriac şi al majorităţii liderilor albanezi, Wilhelm a părăsit ţara în septembrie 1914,
după doar şase luni de domnie.
Decizia finală asupra Albaniei avea să fie luată la sfârşitul Primului Război Mondial.

10