(6 L + 6 S)

TEMA 4. SISTEMUL CONTINENTAL (EUROPEAN) DE

CONTABILITATE
1. Reglementarea contabilității în sistemul continental
2. Structura planului de conturi
3. Particularitățile elaborării bilanțului contabil
4. Structura și conținutul Situației de profit și pierderi
5. Alte situații financiare

1. Reglementarea contabilității în sistemul continental

Particularitatea sistemului contabil francez constă în esenţa lui juridică,
deoarece toate regulamentele reies din legislaţia comercială şi fiscală. Sistemul
contabil în Franţa este reglementat de Codul comercial, legea cu privire la
întreprinderi, Legea cu privire la persoane fizice şi alte acte legislative.
Regulamentele de bază ale legii contabilităţii referitoare la organizarea evidenţei şi
prezentării dărilor de seamă anuale sunt expuse şi în Codul Comercial (a.1983), în
care sunt dezvăluite următoarele elemente ale sistemului contabil:
1) pentru întreprinderi se cere stabilirea nivelului respectiv de evidenţă, şi
anume:
 organizarea sistemului de contabilitate cu includerea activităţii de
producţie, utilizarea Planului de conturi, introducerea controlului intern de
producţie şi prelucrarea sistematică a documentelor;
 determinarea şi constatarea datei de efectuare a procedurilor de
contabilitate, a controlului şi documentării privind rezultatele activităţii
economice şi financiare;
 aplicarea principiilor de contabilitate la întocmirea dărilor de seamă anuale
şi la reflectarea rezultatelor inventarierii anuale;
2) pentru întreprinderi se recomandă registre, jurnale şi forme ale dării de
seamă contabile;

1
 3) se accentuează importanţa raportării contabile pentru scopurile
demonstrării economice şi juridice a efectuării activităţii în cadrul
câmpului juridic.
Pentru ca sistemul de contabilitate să capete o formă încheiată şi pentru
sporirea politicii economice a statului a fost elaborată şi adoptată Legea cu privire
la impozite (a.1984). Accentul principal în legea fiscală este pus pe controlul
privind impozitarea şi legătura reciprocă dintre impozite şi datele raportării
contabile.
Particularitatea principală a sistemului francez de contabilitate este esenţa ei
juridică condiţionată de regulamentele legislaţiei comerciale şi fiscale, care
reglementează regulile generale de organizare şi ţinere a contabilităţii şi conţinutul
Planului general de conturi, care determină regulile concrete şi metodele de
evidenţă.
Reglementarea generală a contabilităţii este completată de reglementarea
procedeelor tehnico-operaţionale ale sistemului de evidenţă din cadrul producţiei,
care se organizează în corespundere cu problemele strategice, particularităţile
ramurii şi principiile generale ale structurii întreprinderii.
Aşadar, reglementarea sistemului de contabilitate în Franţa constă din două
părţi: externă, elaborată la nivel de stat, şi internă, organizată de personalul
administrativ al întreprinderii.

2. Structura planului de conturi

Una din particularităţile distincte ale evidenţei şi dărilor de seamă în Franţa
este utilizarea Planului general de conturi contabile (PCG). La început PCG a
fost obligatoriu numai pentru întreprinderile şi companiile de stat care primesc
subvenţii de stat, deoarece în el nu erau luate în evidenţă particularităţile şi
diferenţa ţinerii contabilităţii la întreprinderile din diferite ramuri ale economiei.
Mai departe PCG a fost introdus la întreprinderile business-ului particular.
Pe parcursul anului 1970 Consiliul privind contabilitate a Franţei participă în
elaborarea Directivei a IV-a a UE, ca urmare în 1982 este introdusă versiunea nouă
2
a PCG, lărgirea căreia a fost condiţionată de Directivele a IV-a şi a VII-a a UE
(a.1986). PCG este rezultatul influenţei şi dominării puterii de stat în economia
naţională a Franţei cu scopul de a o susţine şi a o proteja.
Sarcinile PCG sunt:
 determinarea ordinii standardizate a contabilităţii (organizarea sistemului
de contabilitate la întreprinderi, nivelul înalt al cerinţelor faţă de reflectarea
operaţiilor economico-financiare şi influenţa lor asupra situaţiei financiare
a întreprinderii). Rezolvarea acestei probleme urmăreşte standardizarea
înregistrărilor contabile la data intrării lor în sistemul de contabilitate cu
utilizarea terminologiei adecvate conţinutului operaţiilor economico-
financiare;
 standardizarea prezentării situaţiei şi rezultatelor financiare ale
întreprinderii în perioada curentă. Această problemă se rezolvă prin
stabilirea ordinii respective de prezentare a raportării financiare şi a listei
elementelor ei.
Planul general contabil care funcţionează în prezent este elaborat în
corespundere cu a IV-a Directivă a UE şi pus în aplicare din 1 ianuarie 1983. El
constă din 3 compartimente:
 indicaţii generale, terminologie, planul de conturi;
 contabilitate generală (contabilitate financiară);
 contabilitate analitică (cont.de gestiune sau managerială).
Trebuie de avut în vedere, că în Franţa în loc de noţiunea „contabilitate
financiară” se foloseşte noţiunea „contabilitate generală”, iar în loc de
„contabilitate de gestiune” – „contabilitate analitică”.
În conţinutul PCG intră sistemul de conturi, care prevede separarea a două
subsisteme autonome de conturi în corespundere cu scopurile contabilităţii
financiare şi celei de gestiune şi care include:
1) compartimentul „Contabilitatea generală (financiară)”, în care intră:
 cinci clase a conturilor de bilanţ – clasa 1 „Capital” (capitalul public,
capitalul suplimentar, rezervele, împrumuturile şi pasivele analoge), clasa 2
3
 „Active pe termen lung”, clasa 3 „Stocuri şi producţia neterminată”, clasa 4
„Conturi de primit şi conturi către plată”, clasa 5 „Active şi pasive
financiare”. Conturile acestor clase sunt prevăzute pentru întocmirea
Bilanţului contabil;
 două clase a conturilor de rezultat – clasa 6 „Conturi de cheltuieli pe
elemente”, clasa 7 „Conturi de venituri pe tipuri”. Aceste conturi sunt
prevăzute pentru determinarea profitului global, câtorva feluri de marjă şi
profitului net al întreprinderii. Datele conturilor acestei clase sunt folosite la
alcătuirea Situației cu privire la rezultatele activităţii;
2. compartimentul „Contabilitatea analitică (de gestiune)”:
1) conturi speciale (clasa 8 „Conturi speciale”) prevăzute pentru
evidenţa obligaţiilor şi garanţiilor (gaj), datoriilor privind
arenda cu plată (primire) în rate (cotizaţii) şi altele;
2) conturi prevăzute pentru determinarea costului (clasa 9
„Conturi de exploatare analitică”).Oricare din conturile acestei
clase are destinaţia proprie specială şi sfera de aplicare (la
calcularea cheltuielilor, la evidenţa circulaţiei stocurilor, la
reflectarea abaterilor constatate), însă deschiderea lor şi
utilizarea depinde de genul de activitate şi structura de
producţie a întreprinderii, precum şi de particularităţile
procesului tehnologic.
Conţinutul concis şi structura PCG sunt prezentate în tabelul de mai jos:
Tabelul 1. Structura Planului general de conturi din Franţa
Compar- Conţinutul compartimentului
timentul
Primul paragraf
Sunt dezvăluite principiile generale ale contabilităţii, expuse cerinţele faţă de
Principii generale

ţinerea evidenţei prin utilizarea Planului de conturi şi registrelor contabile

detaliate. Este indicată necesitatea corespunderii înregistrărilor contabile şi a
documentelor cerinţelor controlului contabil
Paragraful al doilea
Sunt date definiţiile termenilor contabili
Paragraful al treilea
Este dată clasificarea şi Planul de conturi

4

Contabilitatea generală
Contabilitatea analitică
Primul paragraf
Sunt expuse regulile estimării obiectelor de evidenţă şi determinarea rezultatului
activităţii operaţionale
Paragraful al doilea
Sunt examinate ordinea funcţionării conturilor şi regulile întocmirii dărilor de
seamă. Este explicată destinaţia conturilor. Este indicată componenţa obligatorie
a raportării financiare
Paragraful al treilea
Sunt expuse regulile de evidenţă a operaţiilor specifice, la care se referă operaţiile
privind evidenţa taxei pe valoarea adăugată, operaţiile de arendă şi altele
Paragraful al patrulea
Sunt dezvăluite metodologia consolidării întreprinderilor şi cerinţele faţă de dările
de seamă consolidate
Primul paragraf
Sunt date noţiunile principale ale contabilităţii de gestiune şi scopurile ei. Este
dezvăluită legătura reciprocă dintre contabilitatea de gestiune şi cea financiară
Paragraful al doilea
Sunt expuse bazele conceptuale ale analizei economice şi clasificarea centrelor de

cheltuieli
Paragraful al treilea
Este dezvăluită destinaţia clasei de conturi ale contabilităţii de gestiune (clasa a 9-
a)
Paragraful al patrulea
Sunt examinate abordările evidenţierii genurilor de activitate, precum şi
deosebirile evidenţei cheltuielilor pentru scopurile contabilităţii de gestiune şi
celei financiare. Este arătată ordinea evidenţei abaterilor cheltuielilor reale de la
cele standardizate
Paragraful al cincilea
Sunt expuse abordările de bugetare şi legătura reciprocă dintre datele
contabilităţii de gestiune şi controlul din cadrul producţiei

În corespundere cu PCG informaţia cuprinsă în raportarea financiară trebuie

să respecte următoarele caracteristici calitative şi cerinţe:
 prudenţa (precauţia) la reflectarea faptelor activităţii economice în
rapoartele financiare pentru a evita riscul de a trece erorile curente şi
inexactităţile în viitor, ce poate denatura valoarea activelor-nete şi
determinarea rezultatului financiar;
 permanenţa ca rezultat al respectării stricte a procedurilor şi regulilor de
ţinere a contabilităţii;
 exactitatea determinării rezultatului financiar, ce poate fi obţinut prin
aplicarea procedurilor şi regulilor determinate care asigură în evidenţă

5
 realitatea şi importanţa tuturor operaţiilor, evenimentelor, circumstanţelor
cu scopul determinării bazei impozabile.
În Planul de conturi al Franţei se evidenţiază: conturi principale, subconturi
de ordinul întâi şi doi, conturi analitice de ordinul întâi şi doi ş.a.
Fiecare cont separat poate fi împărţit în câteva conturi cu adăugarea unei cifre.
Codificarea conturilor se efectuează conform sistemului zecimal. În fiecare clasă
de conturi nu pot fi mai mult de zece conturi. În sistemul de codificare zecimală
cifrele finale 0 şi 9 în conturi şi subconturi au o anumită valoare economică.
Conturile care se termină cu 0 reflectă mărimea totală a operaţiilor economice
omogene. De exemplu, contul 10 reflectă mărimea totală a capitalului şi rezervelor
întreprinderii, iar conturile 11 – 18 sunt prevăzute pentru evidenţa unelor surse de
mijloace proprii.

3. Particularitățile elaborării bilanțului contabil

În prezent formatul şi conținutul raportării financiare în Franţa sunt
determinate de a IV-a şi a VII-a Directive ale UE, fapt ce a fost reflectat în PCG.
Formatul standardizat de utilizare generală este următorul:
1. Bilanţul contabil de format orizontal şi reflectarea obligatorie a activelor,
capitalului propriu şi datoriilor;
2. Situația de profit și pierderi ale formatului orizontal (cheltuielile – în
stînga, veniturile – în dreapta) sau ale formatului vertical;
3. Alte forme de raportare financiară, inclusiv anexele şi comentariile la ele.
Principalele forme ale dării de seamă contabile în Franţa se conţin în
Raportul financiar general care este publicat de către firmă sau în Raportul cu
privire la activitate. În ce priveşte formatul de prezentare ele diferă, însă toate,
fără excepţie, includ: caracteristica generală a activităţii; bilanţul; raportul cu
privire la rezultatele financiare; tabelul comun al fluxurilor financiare; datele
privind formarea valorii suplimentare; servicii şi livrări externe; schema
repartizării capitalului fix; schema finanţării; declararea dividendelor; schema

6
participării pentru grupe de companii şi Raportul auditorilor cu prezentarea
obligatorie a concluziei.
Bilanţul contabil se întocmeşte reieşind din datele soldurilor conturilor de
bilanţ, care permit determinarea situaţiei reale pînă şi după repartizarea
rezultatelor.
Există următoarele cinci feluri de bilanţuri utilizate în activitatea economico-
financiară a întreprinderii:
 bilanţul lichid „radical”;
 bilanţul patrimonial „loial”;
 bilanţul funcţional „radical”;
 bilanţul funcţional „loial”;
 bilanţul financiar sau clasic.
Bilanţul lichid – radical, reflectă toate activele şi pasivele conform valorii lor
de lichidare, ţinînd cont de presupunerea, că întreprinderea se va lichida treptat.
Bilanţul patrimonial – loial, reflectă o parte de active imobilizate (cheltuieli
pentru cercetări, cheltuielile perioadelor viitoare) conform valorii lor de lichidare,
celelalte active se estimează după valoarea de cumpărare sau iniţială şi se
amplasează în ordinea creşterii lichidităţii. Pasivele se amplasează în ordinea
stingerii obligaţiilor.
În bilanţul funcţional „radical” se reflectă toate articolele materiale de
utilizare lungă independent de dreptul de proprietate (de exemplu, activele
arendate, care nu se reflectă în bilanţul patrimonial) şi materialitate. În acest caz
amplasarea articolelor activelor şi pasivelor depinde de utilizarea lor privind genul
de activitate (investirea, activitatea economică, operaţiile cu mijloacele băneşti).
Imobilizările se înregistrează în activ după valoarea lor brută, iar amortizarea se
reflectă în pasiv.
Bilanţul funcţional „loial” privind conţinutul este analog celui descris mai
sus. Excepţie prezintă reflectarea articolelor de investiţii şi mijloace fixe care se
reflectă în valoarea „neto”. Reflectarea altor articole ale bilanţului corespunde
reflectării în bilanţul funcţional „radical”.
7
 Bilanţul financiar sau clasic se utilizează destul de des. La elaborarea lui
activele nete se clasifică conform criteriului funcțional, iar pasivele – conform
funcțiilor și termenilor de rambursare. Se prezintă în format orizontal.
O trăsătură caracteristică a variantelor funcţională şi clasică ale bilanţului este
prezentarea mai lungă a datoriilor spre primire şi spre plată, iar divizarea
articolelor în corespundere cu destinaţia funcţională asigură posibilitatea analizei
funcţionale şi, în particular, întocmirii raportului privind finanţarea.
După cum s-a menţionat, la conturi de bilanţ în Franţa se referă conturile
claselor 1 – 5 situate succesiv în Bilanţul contabil.
În Franţa capitalul are unele particularităţi în comparaţie cu structura
acceptată în alte ţări. Aceasta se referă la granturile investiţionale şi rabaturile
fiscale speciale. Granturile investiţionale guvernamentale se reflectă în
componenţa capitalului, precum şi în Situația de profit și pierderi împreună cu
amortizarea capitalului, din care este acordat grantul.
Conform legislaţiei întreprinderile sunt obligate să facă defalcări în rezerva
legală în mărime de 5% din profitul net până la atingerea ei a 10% din volumul
capitalului. Pe lângă aceasta întreprinderile formează rezerva statutară şi
facultativă. Rezerva statutară se determină cu ajutorul procentului stabilit din
mărimea profitului în momentul repartizării lui. Mărimea rezervei facultative se
stabileşte de Adunarea Generală a acţionarilor. Aceste rezerve sunt contractuale.
În Franţa există trei feluri de alte rezerve: fiscale, legate de estimarea
economică a activităţii companiei; de amortizare, care reflectă orice reducere a
evaluării activului; provizioane, care includ sumele privind procesele îndelungate,
riscurile operaţiilor de schimb valutar. Rezervele se reflectă în componenţa
capitalului propriu şi se înregistrează în conturi separate.
În corespundere cu formatul de bilanţ adoptat (formatul orizontal al bilanţului
funcţional), oficial întărit de PCG, toate activele pe termen lung sunt prezentate ca
active imobilizate. Activele imobilizate constau din: mijloace incorporale
(imobilizări necorporale), imobilizări corporale (active pe termen lung sau

8
capitalul fix real) şi imobilizări financiare (investiţii pe termen lung) şi se reflectă
în conturile clasei a 2-a.
Imobilizările necorporale se înregistrează în contul 20, în subconturile
căruia se reflectă: cheltuielile pentru organizarea întreprinderii (plata pentru
înregistrare, taxele de comision, cheltuieli privind actele ş.a.m.d.); cheltuielile
pentru cercetări şi dezvoltare; concesiile; cheltuielile pentru brevete, licenţe,
embleme comerciale; drepturi la arendă; fondul comercial şi altele.
Imobilizările corporale (mijloacele fixe) se înregistrează în contul 21
„Construcţie” în subconturi care reflectă felurile lor separate: loturile de pământ,
amenajarea şi pregătirea terenurilor, construcţiile, instalaţiile tehnice,
echipamentele, utilajul tehnic şi alte mijloace de transport, de control şi
informative. În contul 23 „Imobilizări corporale neterminate” se reflectă bunurile
imobile neterminate (construcţii neterminate).
La calcularea amortizării pe imobilizările corporale preponderent se aplică
metoda liniară, suma respectivă se înregistrează în Raportul cu privire la
rezultatele financiare privind articolele ordinare, totodată valoarea restantă
presupusă nu se indică. Din 1960 în Franţa se permite utilizarea metodei decontării
rapide (degresivă şi progresivă).
La imobilizările financiare se raportă: participarea (participarea prin cotă);
creditele legate de participarea prin cotă; hârtiile de valoare referitoare la
imobilizări; împrumuturile; depozitele, garanţiile prezentate şi altele.
La întocmirea dărilor de seamă anuale stocurile se estimează după cea mai
mică din două mărimi: costul sau valoarea de piaţă.
În planul de conturi este prevăzută clasa a 4-a pentru evidenţa decontărilor
cu furnizorii şi clienţii, care se divizează în funcţie de termenele de stingere a
obligaţiilor (1 an, de la 2 pînă la 5 ani, mai mult de 5 ani). Această informaţie se
prezintă în notele explicative la dările de seamă anuale. Afară de aceasta, se
prezintă divizarea şi pe feluri de obligaţii (obligaţii curente privind creditele
primite, overdraft-uri bancare, datorii faţă de furnizori, privind impozitele şi plăţile
sociale ş.a.m.d.).
9
 4. Structura și conținutul Situației de profit și pierderi
Prezentarea informaţiei cu privire la rezultatele activităţii agentului economic
în orice perioadă de timp este exprimată prin mărimea profitului sau pierderii
reflectate în Situația de profit și pierderi.
Pentru determinarea acestui indice sunt necesare aşa elemente ale raportării
financiare, cum sunt veniturile şi cheltuielile, formarea cărora se efectuează în
dependenţă de genul de activitate. Ca rezultat în contabilitatea Franţei veniturile şi
cheltuielile sunt divizate în trei grupuri: de exploatare, financiare şi
extraordinare.
Veniturile şi cheltuielile de exploatare sunt legate nemijlocit de activitatea
întreprinderii.
Veniturile financiare sunt dobânzile primite de la împrumuturile acordate,
cambiile primite, veniturile din hîrtiile de valoare, profitul obţinut din diferenţele
de curs pozitive.
Cheltuielile financiare includ dobânzile pentru credit, privind cambiile
eliberate, pierderile din diferenţele de curs negative ş.a.m.d.
Venituri şi cheltuieli excepţionale sunt rezultatele evenimentelor neobişnuite
rar repetate.
Toate cheltuielile întreprinderii se înregistrează în conturile clasei 6
„Cheltuieli”. Toate conturile pentru cheltuieli corespondează cu acele conturi
bilanţiere, care corespund conţinutului economico-financiar al operaţiei.
Veniturile întreprinderii se înregistrează în conturile clasei 7. Veniturile de
exploatare se obţin în rezultatul vânzărilor de producţie, mărfuri şi servicii, pentru
evidenţa lor este prevăzut contul 70 „Vînzări de producţie finită, servicii prestate,
mărfuri. Veniturile financiare şi extraordinare se înregistrează în conturile 76
Venituri din participarea prin cotă şi 77 Venituri extraordinare, respectiv.
La sfârşitul perioadei de raportare se determină rezultatul brut. În acest scop
sunt comparate datele privind conturile veniturilor şi cheltuitelor. La profitul
obţinut se calculează impozitul. Apoi, pentru determinarea profitului net sau
pierderii, sumele din conturile claselor 6 „Cheltuieli” şi 7 „Venituri” se scad prin
10
trecere în creditul şi debitul contului 12 „Neto-rezultat al activităţii”. Profitul
obţinut se reflectă în creditul subcontului 120 „Profit”, iar pierderea obţinută – în
debitul subcontului 129 „Pierdere”.
În Franţa Situația de profit și pierderi se alcătuieşte atît în formatul vertical
cît şi în formatul orizontal.
Situația de profit și pierderi
(formatul vertical)
(euro)
Articolele veniturilor şi cheltuielilor Anul de Anul precedent
raportare 200X 200X
1.Venituri de exploatare:
Vînzări de mărfuri 500000 450000
Producţie (servicii) vândută 250000 290000
Cifra de afaceri 750000 740000
Producţia în stoc 5000 7000
Producţia capitalizată - -
Alte venituri - -
2.Cheltuieli de exploatare:
Cumpărături de mărfuri 250000 300000
Schimbarea stocurilor -1000 +2000
Cumpărături de materie primă şi materiale 180000 200000
Schimbarea stocurilor +2000 +3000
Alte cumpărături şi cheltuieli externe - -
Impozite şi plăţi analoge 16000 18000
Salarii 85000 80000
Defalcări de amortizare şi provizioane 45000 45000
Alte cheltuieli 5000 10000
Total 175000 99000
3.Venituri financiare:
Venituri din participare - -
Diverse dobânzi obţinute 15000 20000
Diferenţe de curs pozitive 2500 3000
4.Cheltuieli financiare:
Defalcări de amortizare şi provizioane - -
Dobânzi şi cheltuieli analoge 20000 18000
Diferenţe de curs negative 5000 3500
Total (7500) 1500
5.Venituri excepţionale:
Din operaţii administrative - -
Din operaţii privind capitalul - -
6.Cheltuieli excepţionale:
Pentru operaţii administrative - -
Pentru operaţii privind capitalul - -
Total - -
Total profit (pierdere) 167500 100500

11
 Formatul vertical al raportului permite de a determina mai ușor rezultatul
activităților de exploatare și financiară.

5. Alte situații financiare

În componenţa raportului anual al companiilor care utilizează sistemul
continental trebuie să intre şi Situația privind fluxul de trezorerie. (este identică
ca și în sistemul anglo – saxon). Informaţia reflectată în el dă posibilitatea de a
estima solvabilitatea de scurtă şi de lungă durată a întreprinderii, capacitatea ei de a
plăti credite şi dividende, cerinţele ei în ce priveşte finanţarea suplimentară, de a
evidenţia motivele deosebirilor dintre indicii profitului net şi majorării nete sau
micşorării mijloacelor băneşti.
Dreptul de a nu include Situația privind fluxul de trezorerie în componența
raportului anual îl au numai întreprinderile mici.
Situația cu privire la fluxul mijloacelor băneşti ale companiei cuprinde o
perioadă de evidenţă şi caracterizează afluxul şi scurgerea mijloacelor băneşti în
rezultatul activităţii operaţionale, investiţionale şi financiare a companiei,
rezultatul bănesc net din aceste genuri de activitate.
În capitolul activitatea operaţională se reflectă mijloacele băneşti din operaţii
care au format profitul net, cu excepţia acelora care se referă la activitatea
investiţională şi financiară. Din ele fac parte: încasările şi plata mijloacelor băneşti
pentru mărfuri, producţie sau servicii, intrări de mijloace băneşti sub formă de
procente şi dividende, procentele privind creditele acordate şi primite, plata
salariilor, impozitele, ş.a.
Activitatea investiţională reflectă intrări şi plăţi din operaţii legate de activele
pe termen lung şi curente ale companiei. La asemenea operaţii se referă încasări de
mijloace băneşti din vânzări sau procurarea mijloacelor fixe, hârtiilor de valoare,
intrări din stingerea creditelor şi acordarea lor.
Activitatea financiară reflectă încasări şi plăţi din operaţii de atragere a
mijloacelor de la acţionari şi creditori şi operaţii legate de obligaţiile pe termen
lung şi capitalul propriu al companiei. La asemenea operaţii se referă vânzarea şi
12
răscumpărarea acţiunilor proprii, încasarea mijloacelor băneşti din emisiunea
obligaţiunilor şi cambiilor pe termen lung, plata dividendelor şi stingerea sumei
principale a obligaţiilor pe termen lung.
Raportul se întocmeşte prin metodele directă şi indirectă. Utilizarea ambelor
metode este admisă conform standardelor americane, însă aplicarea primei metode
se consideră mai preferenţială.
În caz de întocmire a raportului cu privire la fluxul mijloacelor băneşti
companiilor li se permite folosirea atât a metodei directe, cât şi a celei indirecte
pentru calcularea mijloacelor băneşti din activitatea operaţională.
La alcătuirea capitolelor activităţii investiţionale şi financiare se cere o
prezentare separată a principalelor afluxuri şi scurgeri ale mijloacelor băneşti.
Fluxurile băneşti din operaţiile în valută străină trebuie să fie recalculate privind
cursul valutar la data fluxului bănesc. Mijloacele băneşti legate de operaţiile
extraordinare se clasifică ca activitatea operaţională investiţională şi financiară a
companiei cu dezvăluirea separată a informaţiei suplimentare. Dividendele primite
şi plătite se dezvăluie separat şi se clasifică ca activitate operaţională, investiţională
şi financiară. Impozitul pe profit se clasifică ca activitatea operaţională.
În caz de utilizare a metodei directe datele se iau nemijlocit din conturile
contabile cu privire la intrarea şi ieşirea mijloacelor băneşti. Cu ajutorul acestei
metode succesive se calculează principalele încasări şi principalele plăţi de
mijloace băneşti din activitatea operaţională, diferenţa cărora constituie afluxul net
sau scurgerea mijloacelor băneşti din activitatea operaţională.
În cazul metodei indirecte se folosesc datele din Bilanţ şi din Situația de
profituri şi pierderi. Această metodă prezintă transformarea profitului net la sumă
netă a mijloacelor băneşti obţinute şi constă în corectarea sumei profitului net în
conturile nemonetare, adică profitul net se corectează cu sumele care se includ în
calculul profitului net şi nu se includ în calculul mijloacelor băneşti.
Pentru a obţine bilanţul fluxului mijloacelor băneşti din activitatea de bază la
indicele profitului net din situația cu privire la profituri şi pierderi se adaugă toate
cheltuielile neaferente plăţii mijloacelor băneşti şi în primul rând amortizarea . Din
13
suma obţinută se exclud articolele care duc la majorarea activelor sau reducerea
pasivelor, iar articolele care duc la majorarea pasivelor se adaugă la profitul net.
Adică la profitul net se adaugă şi din el se scad toate articolele care nu presupun
circulaţia mijloacelor băneşti, iar rezultatul obţinut corespunde balanţei circulaţiei
mijloacelor băneşti. În urma folosirii acestei metode utilizatorul primeşte
informaţia numai cu privire la afluxul (scurgerea) net al mijloacelor băneşti din
activitatea operaţională, iar încasările şi plăţile individuale rămân în afara
raportului.
Pentru o prezentare mai largă a informaţiei cu privire la activitatea
întreprinderii se întocmeşte anexa (nota explicativă). În ea cu ajutorul indicilor
băneşti şi naturali sunt detaliate datele prezentate în Bilanţul contabil şi în Situația
de profit și pierderi. Conţinutul anexei este destul de vast. Secţiunile principale ale
ei sunt următoarele:
1. Tabelul activelor imobiliare.
2. Tabelul amortizării.
3. Tabelul rezervelor.
4. Elementele referitoare la diverse articole ale bilanţului.
5. Diferenţele de curs.
6. Reevaluarea activelor.
7. Tabelul stării creditelor şi datoriilor.
8. Datorii financiare.
9. Datorii de pensii.
10.Mişcarea elementelor activelor circulante.
11.Întreprinderi asociate (mixte).
12.Calculul rezultatului curent după impozitare.
13.Determinarea venitului.
14.Premie pentru emisiunea obligaţiunilor.
15.Cheltuieli de constituire a întreprinderii, cercetări şi dezvoltare, pentru
fondul comercial.

14
 16.Cota rezultatului pe operaţii efectuate în comun cu alte întreprinderi,
transferuri de cheltuieli, venituri extraordinare şi cheltuieli excepţionale.
17.Repartizarea rezultatului.
18.Inventarierea mijloacelor circulante.
În anexe se indică metodele aplicate de întreprindere la estimare, amortizare,
crearea rezervelor ş.a. Dacă în aceste metode au parvenit careva modificări în
comparaţie cu perioadele precedente, se dă explicaţia necesară a cauzelor şi a
influenţei acestor modificări asupra indicilor bilanţului şi a raportului cu privire la
rezultate.
Unul din felurile raportării sunt dările de seamă consolidate. Cerinţele de
bază faţă de dările de seamă consolidate sunt reflectate în PCG:
 unificarea metodelor contabilităţii pentru tot grupul;
 eliminarea rezultatelor înregistrărilor contabile care reflectă activitatea
economico-financiară a companiei pentru coordonare cu legea fiscală;
 recunoaşterea impozitelor amânate.
La întocmirea dărilor de seamă consolidate se aplică următoarele metode:
 pentru întreprinderile comune – metoda consolidării proporţionale;
 pentru întreprinderile asociate cu influenţă esenţială – metoda participării
prin cotă;
 pentru întreprinderile-fiice cu caracterul activităţii esenţial diferit de
caracterul activităţii companiei-mamă – metoda participării prin cotă.
Dările de seamă consolidate includ Bilanţul contabil şi Situația de profit și
pierderi. În componenţa dării de seamă anuală se includ următoarele forme:
raportul individual al companiei-mamă; raportul de administrare; rapoartele
grupelor, dacă aşa rapoarte există; raportul cu privire la conducerea grupului;
raportul contabilului-expert prevăzut de legislaţie în corespundere cu Directiva a
VIII-a a UE; raportul cu privire la utilizarea profitului. Grupele pot include în
componenţa acestor documente raportul cu privire la modificările capitalului
public şi diagrama modificărilor stării lui financiare. Raportul consolidat cu privire

15
la circulaţia mijloacelor băneşti se alcătuieşte prin aplicarea metodei indirecte cu
separarea activităţii investiţionale şi financiare.

16