Administrarea Şi Autoadministrarea Sferei Ştiinţei Şi Inovării În Republica Moldova (Monografie)

ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI
INSTITUTUL DE ISTORIE, STAT ŞI DREPT
BALMUŞ VICTOR
ADMINISTRAREA ŞI AUTOADMINISTRAREA
SFEREI ŞTIINŢEI ŞI INOVĂRII
ÎN REPUBLICA MOLDOVA
CHIŞINĂU, 2012
CZU
Balmuş, Victor
Administrarea şi autoadministrarea sferei ştiinţei şi inovării în Republica Moldova,
Chişinău: , 2012. – 238 p.
Lucrarea prezintă rezultatele ştiinţifice ale cercetării bazate pe analiza transdisciplinară şi sinteza
materialului teoretic din doctrina naţională şi străină, bunele practici europene şi internaţionale în
domeniu vin să propună: un regim juridic consensual adecvat al administrării şi autoadministrării
sferei ştiinţei şi inovării din Republica Moldova; să completeze teoria generală a dreptului la
capitolul contract normativ, teoria persoanelor juridice de drept public cu noţiunile „organizaţie
de drept public” şi „instituţie publică autonomă”, inclusiv din sfera ştiinţei şi inovării, ştiinţa
dreptului administrativ cu noţiunea „contractul administrativ normativ”, iar dreptul administrativ
cu o subramură - dreptul ştiinţei şi inovării.
Concluziile generale şi recomandările autorului pot servi ca suport ştiinţific pentru autorităţile cu
competenţe în domeniul administrării şi autoadministrării sferei ştiinţei şi inovării, pentru cadrele
ştiinţifice şi cele ştiinţifico-didactice la elaborarea: proiectelor de acte legislative şi de alte acte
normative în domeniul administrării şi autoadministrării sferei ştiinţei şi inovării; unor cursuri
speciale de drept administrativ sau drept al ştiinţei pentru studenţii ciclurilor II şi III ale
instituţiilor de învăţămînt superior (specializaţi în cercetare).
Lucrarea este recomandată pentru publicare de Consiliul ştiinţific al Institutului de Istorie, Stat şi
Drept al Academiei de Ştiinţe din Moldova.
Coordonatori ştiinţifici:
Ion Guceac, doctor habilitat în drept, profesor universitar;
Gheorghe Duca, academician, doctor habilitat în drept, profesor universitar.
Recenzenţi: Valeriu Cuşnir, doctor habilitat în drept, profesor universitar

Andrei Smocnină, doctor habilitat în drept, profesor universitar
Gheorghe Costachi, doctor habilitat în drept, profesor universitar
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii
Balmuş, Victor. Administrarea şi autoadministrarea sferei ştiinţei şi inovării în Republica

Moldova / Balmuş Victor: Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei,
Ch.: , 2012. – 238 p.
Bibliogr. p.
ISBN
200 ex.
ISBN
© Balmuş Victor, 2012
2
CUPRINS
INTRODUCERE ...........................................................................................................................7
1. DIMENSIUNEA TRANSDISCIPLINARĂ A ADMINISTRĂRII ŞI

AUTOADMINISTRĂRII SFEREI ŞTIINŢEI ŞI INOVĂRII ÎN REPUBLICA
MOLDOVA ..................................................................................................................................35
1.1. Analiza evoluţiei regimului juridic de administrare şi autoadministrare a sferei ştiinţei şi

inovării în hotarele Republicii Moldova........................................................................................35
1.1.1. Evoluţia regimului juridic de administrare şi autoadministrare a sferei ştiinţei şi inovării

de la crearea RSSM pînă la adoptarea Codului cu privire la ştiinţă şi inovare .........................39
1.1.2. Dimensiunea contemporană a regimului juridic de administrare şi autoadministrare a
sferei ştiinţei şi inovării din Republica Moldova.......................................................................53
1.2. Abordări teoretice ale conceptului administrării şi autoadministrării sferei ştiinţei şi
inovării ...........................................................................................................................................60
1.3. Problema administrării sferei ştiinţei şi inovării în contextul integrării ştiinţei şi educaţiei în
Republica Moldova .......................................................................................................................66
1.4. Diversificarea surselor de finanţare a sferei ştiinţei şi inovării din Republica Moldova .......77
1.5. Concluzii la capitolul 1 ...........................................................................................................85
2. ANALIZA TRANSDISCIPLINARĂ A SFEREI ŞTIINŢEI ŞI INOVĂRII CA OBIECT

AL ADMINISTRĂRII ŞI AUTOADMINISTRĂRII ...............................................................88
2.1. Evoluţia conceptului „ştiinţă” .................................................................................................88
2.2. Rolul şi importanţa ştiinţei în societate ..................................................................................99
2.3. Analiza taxonomică a ştiinţei ...............................................................................................109
2.4. Concluzii la capitolul 2 .........................................................................................................118
3. ACTELE JURIDICE CONSENSUALE CA FORME ALE ADMINISTRĂRII SFEREI

ŞTIINŢEI ŞI INOVĂRII ÎN REPUBLICA MOLDOVA ......................................................120
3.1. Natura juridică a contractului normativ ................................................................................120
3.2. Originea şi dimensiunea conceptului „contract administrativ” ............................................134
3.3. Contractul administrativ normativ - izvor al dreptului ştiinţei şi inovării ............................155
3.4. Natura juridică a Acordului de parteneriat între Guvern şi Academia de Ştiinţe a

Moldovei......................................................................................................................................170
3
4. ORGANIZAŢIA DE DREPT PUBLIC DIN SFERA ŞTIINŢEI ŞI INOVĂRII ÎN

REPUBLICA MOLDOVA - SUBIECT AL ADMINISTRĂRII ŞI
AUTOADMINISTRĂRII .........................................................................................................183
4.1. Persoana juridică de drept public în doctrină şi legislaţie ....................................................183
4.2. Dimensiunile juridică şi legistică ale organizaţiei de drept public în Republica Moldova ..193
4.3. Regimul juridic al instituţiilor publice autonome şi al altor organizaţii de drept public din
sfera ştiinţei şi inovării ................................................................................................................207
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI .................................................................223
4
LISTA ABREVIERILOR
acad. – academician al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

alin. – alineat
ANECCÎS – Agenţia Naţională de Evaluare a Calităţii în Cercetare şi Învăţămîntul Superior
ANŞ a RA – Academia Naţională de Ştiinţe a Republicii Armenia
art. – articol
AŞ – Academia de Ştiinţe
AŞM – Academia de Ştiinţe a Moldovei
AŞR – Academia de Ştiinţe a Rusiei
CC – Comitetul Central
CCE – Consiliul Consultativ de Expertiză
CCP – Consiliul Comisarilor Poporului
C-D şi I. – Cercetare-Dezvoltare şi Inovare
CSŞDT – Consiliul Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică
CŞM – Comitetul Ştiinţific Moldovenesc
CNAA – Consiliul Naţional pentru Acreditare şi Atestare
CNRS – Centre National de la Recherche Scientifique
CMURSS – Comitetul de Miniştri al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste
CNPŞI – Consiliul Naţional pentru Politici în Ştiinţă şi Inovare
COST – European Cooperation in Science and Technology
CRDF – Civilian Research and Development Foundation
dr. – doctor
dr. hab. – doctor habilitat
EUREKA – European Research Coordination Agency Technology
FNC SUA – Fondul Naţional de Cercetare al Statelor Unite ale Americii
FRCF – Fondul Rusiei de Cercetări Fundamentale
GEANT – Gigabit European Advanced Network
ICOMOS – International Council on Monuments and Sites
IFT – Institutul de Fizică Teoretică
m.c. – membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei
NSF – National Science Foundation SUA
nr. – numărul
OCDE – Organisation de Coopération et de Développement Économique
ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite
5
PC (b) – Partidul Comunist (bolşevic)
PCUS – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
PC 7 – Programul Cadru 7 al Uniunii Europene
pct. – punct
PIB – Produsul Intern Brut
prof. – profesor
RASSM – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească
RSSM – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească
sec. – secol
SEC – Spaţiul European de Cercetare
SEÎS – Spaţiul European al Învăţămîntului Superior SS – Sovietul Suprem
STCU – Science & Technology Center in Ukraine
SUA – Statele Unite ale Americii
TVA – Taxa pe Valoarea Adăugată
UE – Uniunea Europeană
UNESCO – United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
6
INTRODUCERE
Actualmente cunoaşterea ştiinţifică a devenit un element indispensabil al funcţionării

societăţii contemporane. Omenirea datorează literalmente existenţa multor dintre aspectele vieţii
sale descoperirilor ştiinţifice. Ştiinţa contemporană a transformat radical sferele tradiţionale ale
producţiei, iar unele ramuri ale acesteia s-au născut pur şi simplu în laboratoare1.
Pornind de la aceste deziderate şi importanţa acestui domeniu legiuitorul a avut grijă să
consacre în Legea fundamentală principiile consfinţite în actele normative internaţionale.
Constituţia Republicii Moldova stipulează că „Libertatea creaţiei artistice şi ştiinţifice este
garantată. Dreptul cetăţenilor la proprietatea intelectuală, interesele lor materiale şi morale ce
apar în legătură cu diverse genuri de creaţie intelectuală sînt apărate de lege. Statul contribuie la
păstrarea, la dezvoltarea şi la propagarea realizărilor culturii şi ştiinţei naţionale şi mondiale”2.
Aceste obiective se regăsesc şi în alte izvoare de drept şi documente de politici. Astfel,
Concepţia asupra reformei sferei cercetare-dezvoltare declară că „dezvoltarea durabilă a
Republicii Moldova ca stat suveran este posibilă doar pe un fundament ştiinţific şi inovaţional
avansat (…) ridică sfera cercetare-dezvoltare la rangul de prioritate naţională” stipulează
scopul strategic al reformei acestei sfere - „formarea, între cercetători şi stat, a unor noi relaţii,
care să corespundă condiţiilor economiei de piaţă şi să asigure un potenţial ştiinţific şi
inovaţional capabil să impulsioneze dezvoltarea stabilă a ţării, competitivitatea ei economică”3.
Comunitatea ştiinţifică a fost întotdeauna fidelă ideilor libertăţii creaţiei ştiinţifice,
autoadministrării, asigurării protecţiei proprietăţii intelectuale etc. Principiul respectării libertăţii
necesare pentru activitatea de cercetare ştiinţifică şi de creaţie a fost consacrat, în primul rînd, în
izvoarele de drept internaţional4:
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede că „orice persoană are dreptul să
participe … la progresul ştiinţific şi beneficiile sale, … are dreptul la protecţia intereselor morale
şi materiale care decurg din orice operă ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este”5.
2. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale recunoaşte
dreptul fiecăruia: „de a beneficia de progresul ştiinţific şi de aplicaţiile sale, precum şi protecţia
intereselor morale şi materiale decurgînd din orice producţie ştiinţifică, literară sau artistică al
1 Frolov I.T. Progresul ştiinţei şi viitorul omului (experienţa in modul de abordare a problemei, discuţii, sinteze), trad. L.
Tismaneanu, Bucureşti: Editura Politică, 1977, p. 16.
2 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94. În: Monitorul Oficial 1, 12.08.1994, art. 33 şi art. 126 alin. (2) lit. d).
3 Hotărîrea Parlamentului cu privire la aprobarea Concepţiei asupra reformei sferei cercetare-dezvoltare nr. 115 din 29.07.98. În:
Monitorul Oficial 81-83/549, 03.09.1998, Anexă, cap. II alin. 1, 2.

4 Гучак И. Конституционные основы научного творчества в Республике Молдова. В: Право и Политология (Law аnd
Politology), № 17, Kishineu, June 2011, с. 6-7.

5 Declaraţia universală a drepturilor omului din 10.12.1948. În: Ediţia oficială Tratate internaţionale, 1998, vol. 1, p.11, art. 27.
7
cărei autor este, iar măsurile pe care statele părţi la prezentul Pact le vor lua pentru a asigura
deplina exercitare a acestui drept trebuie să cuprindă măsurile necesare pentru a asigura
menţinerea, dezvoltarea şi difuzarea ştiinţei şi culturii. Statele părţi … se angajează să respecte
libertatea indispensabilă cercetării ştiinţifice şi activităţilor creatoare” 6.
3. Statele părţi la Carta de la Paris pentru o Noua Europă 1990 au subliniat faptul că
„cooperarea ştiinţei şi tehnologiei în domeniul economic constituie, în prezent, unul din pilonii
importanţi ai CSCE”, „legătura dintre respectarea şi promovarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale şi progresul ştiinţific”, „cooperarea în domeniul ştiinţei şi tehnologiei
va juca un rol fundamental în dezvoltarea economico-socială”, „ea va trebui orientată către o
distribuire mai largă a informaţiilor şi cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice pertinente”; au încurajat
„statele participante să conlucreze pentru dezvoltarea potenţialului uman şi a spiritului de liberă
iniţiativă” 7.
Dacă conştientizăm spiritul principiilor de drept internaţional, dispoziţiilor constituţionale
şi documentelor de politici menţionate, constatăm că cercetarea ştiinţifică este o prioritare
universală, europeană şi naţională, care contribuie la dezvoltarea economiei Republicii Moldova
– „economie de piaţă, de orientare socială, bazată pe proprietatea privată şi pe proprietatea
publică, antrenate în concurenţă liberă”8 şi credem că dintre principiile reformării cercetării-
dezvoltării şi administrării ştiinţei, legislatorul a mizat pe reglementarea prin acte normative
consensuale a relaţiilor între comunitatea ştiinţifică şi stat, asigurînd prin cadrul normativ
democratizarea administrării şi introducerea elementelor noi de autoorganizare şi
autoadministrare.
Cu regret, reformele sociale, politice şi economice din anii ’90 ai secolului trecut au afectat
domeniul ştiinţei - unul dintre fundamentele sferei sociale. Schimbările democratice din acea
perioadă trebuiau să ofere mai multe oportunităţi, deoarece „ştiinţa este copilul democraţiei”, iar
„democraţia este, în primul rînd şi, în al doilea rînd, atmosfera în care fiecare om de ştiinţă are
posibilitatea de a trăi şi de a lucra în mod normal”9, în special din cauza neadaptării regimului
juridic de administrare a sferei ştiinţei şi inovării la rigorile tranziţiei, că nu au fost asigurate
condiţiile necesare dezvoltării ştiinţei.
În aceste circumstanţe potrivit principiilor constituţionale menţionate şi principiilor
reformării cercetării-dezvoltării, consacrate în Concepţia asupra reformei sferei cercetare-
dezvoltare, adoptarea Codului cu privire la ştiinţă şi inovare în Republica Moldova la 15 iulie
6 Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale din 16.12.1966. În: Ediţia oficială Tratate
internaţionale, 1998, vol. 1, p.18, art. 15.
7 Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 21.11.1990. În: Ediţia oficială Tratate internaţionale, 1998, vol. 1, p.304.
8 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94. În: Monitorul Oficial 1, 12.08.1994, art. 126 alin. (1).
9 Борщев В.Б., Шрейдер Ж.А. Нужно ли управлять наукой? [online] http://www.polit.ru/science/2008/09/04/borshev_
schreider.html (accesat la 04.09.2008).

8
2004 a stipulat: „susţinerea cercetării-dezvoltării, stimularea unui climat inovaţional stabil ca
prioritate strategică în dezvoltarea social-economică a Republicii Moldova”, iar promovarea
politicii de stat în sfera ştiinţei şi inovării conform următoarelor principii fundamentale:
„a) afirmarea ştiinţei şi inovării ca bază a dezvoltării social-economice a Republicii Moldova;
b) organizarea activităţii pe direcţiile strategice de dezvoltare a sferei ştiinţei şi inovării în funcţie
de priorităţile social-economice, culturale şi educaţionale ale ţării şi de tendinţele dezvoltării
ştiinţei mondiale; c) caracterul raţional al integrării sferei ştiinţei şi inovării naţionale în circuitul
internaţional şi regional pe principiile cooperării şi specializării; d) concentrarea mijloacelor
alocate de stat şi a altor mijloace pe direcţiile strategice ale sferei ştiinţei şi inovării;
e) racordarea activităţilor în sfera ştiinţei şi inovării la necesităţile social-economice, culturale şi
educaţionale ale societăţii; f) evaluarea şi selectarea prin concurs a programelor de stat şi a
proiectelor în sfera ştiinţei şi inovării …; l) asigurarea transparenţei în realizarea politicii de stat
în sfera ştiinţei şi inovării; m) acordarea dreptului la risc motivat în activitatea din sfera ştiinţei şi
inovării”10.
Realmente, în pofida faptului că „politica de stat în sfera ştiinţei şi inovării se realizează de
comunitatea ştiinţifică în persoana Academiei de Ştiinţe”, care este „consultantul ştiinţific al
autorităţilor publice ale Republicii Moldova”11, comunităţii ştiinţifice i se induce ideea că în
condiţiile austerităţii bugetului, rolul ştiinţei ar trebui să fie redus la dezvoltarea economiei în
baza tehnologiilor high-tech şi elaborarea produselor scientointensive. Însă bunele practici
europene şi internaţionale demonstrează că ştiinţa trebuie să fie antrenată nu doar în promovarea
şi realizarea sarcinilor economice, dar, de asemenea, şi în cele mai importante probleme politice,
sociale şi culturale ale statului. Pentru ca ştiinţa să devină forţa motrice a dezvoltării sociale, în
opinia noastră, ea ar trebui să se implice plenar în identificarea şi examinarea politicilor de
dezvoltare a societăţii în întregime.
Anume astfel se procedează în cadrul elaborării documentelor de politici în statele Uniunii
Europene. Prima dintre priorităţile pe care se axează Strategia Europa 2020 este creşterea
inteligentă – dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere şi inovare, iar atingerea unui nivel
al investiţiilor publice şi private în cercetare şi dezvoltare de 3% din PIB-ul UE pentru cercetare
şi dezvoltare este cel de al doilea printre cele cinci obiective majore stabilite pentru a măsura
progresele realizate în îndeplinirea Strategiei 2020 la nivelul UE12.
În acelaşi timp, la nivel naţional importanţa cercetării şi inovării nu este accentuată. Astfel,
10 Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova nr. 259 din 15.07.2004. În: Monitorul Oficial 125-129/663,
30.07.2004, art. 55 alin. (1), art. 57.
30.07.2004, art. 55 alin. (6), art. 71 alin. (1).

12 Europa 2020. Priorităţi. [online] http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2010:2020:FIN:RO:PDF; http:
//ec.europa.eu/europe2020/reaching-the-goals/targets/index_ro.htm (accesat la 09.04. 2012).

9
proiectul Strategiei Naţionale de Dezvoltare a Republicii Moldova 2012-2020 doar menţionează
despre modalitatea de creştere a stocului productiv de capital şi a cunoştinţelor de utilizare a
acestuia … fortificarea activităţilor de cercetare şi dezvoltare, precum şi dezvoltarea industriilor
exportatoare13.
Astăzi, în dorinţă generală de soluţii simple (care domină, de obicei, pe timp de criza), în
cele mai multe cazuri, prin ştiinţă se subînţelege tehnologia sau aplicarea cunoştinţelor ştiinţifice
în formă de noi produse sau procese. Pe de o parte, aceasta restrînge problema, deoarece
tehnologia este doar o parte a sistemului tehnico-ştiinţific integrat al ţării. În acelaşi timp, aceasta
reprezintă transferul problemei în zona care se află preponderent în afara ştiinţei. Transformarea
cunoştinţelor în tehnologie şi implementarea în producţie sînt procese, condiţionate de situaţia
economică generală. Lipsa cererii de tehnologii noi în cadrul relaţiilor de piaţă este un factor
fundamental, care nu poate fi compensat prin soluţii ingenioase, în cadrul politicii ştiinţifice.
Pînă cînd ele lucrează, nu pot fi decît soluţii „fragmentare” pentru crearea de enclave mici de
practici sociale (de producţie, etc.), cu utilizarea de tehnologii înalte, inclusiv de origine
naţională14.
Sunt perfect valabile pentru situaţia din Republica Moldova aprecierile prof. A. Pisoschi şi
prof. E.M. Dobrescu, care consideră că „cercetarea ştiinţifică şi inovarea ar trebui să constituie
puncte nodale ale oricărui program guvernamental naţional, indiferent de culoarea politică a
acestuia. Programul guvernamental trebuie să stabilească un echilibru între priorităţile stabilite
de actorii din sistem şi cele definite de către guvern, echilibru azi puternic deplasat către
interesele actorilor. Se impune o coordonare mai bună a cercetării la nivel guvernamental prin
folosirea tuturor nivelelor de administraţie, prin orientarea mai accentuată a politicilor către o
planificare strategică şi prin monitorizarea instituţiilor publice de cercetare şi a programelor de
C-D şi I.”15.
Graţie legislaţiei în domeniu, în special Codului cu privire la ştiinţă şi inovare, putem
identifica un cadru normativ coerent în ceea ce priveşte organizarea şi desfăşurarea concursurilor
proiectelor şi programelor de stat, statutul juridic al cercetătorului. În acelaşi timp atestăm mai
multe probleme restante în reglementarea juridică, ce ţine de separarea atribuţiilor de elaborare a
politicilor de cele de administrare şi de efectuare a cercetărilor ştiinţifice, de organizare şi de
efectuare a expertizei ştiinţifice, de finanţare a sferei ştiinţei şi inovării, privind statutul juridic al
organizaţiilor de drept public din sfera ştiinţei şi inovării, natura juridică a contractelor
normative, particularităţile şi extinderea autoadministrării sferei ştiinţei şi inovării etc. Deşi sunt
13 Proiect Moldova 2020. Strategia Naţională de Dezvoltare a Republicii Moldova 2012-2020. [online] http://www.cancelaria.
gov.md/libview.php?l=ro&idc=360&id=1051 (accesat la 04.06.2012).
14 Кара-Мурза С.Г. Социальные функции науки в условиях кризиса. B: Науковедение, 2000, № 2, с. 38.
15 Pisoschi A., Dobrescu E.M. Revizuirea Strategiei de la Lisabona şi cercetarea ştiinţifică. În: Revista de Politica Ştiinţei şi
Scientometrie, 2006, nr. 3, p. 157.

10
controversate, problemele legate de organizaţiile de drept privat nu fac obiectul investigaţiei în
cauză, deoarece ele pînă cînd sunt în minoritate, iar restricţiile privind volumul lucrării nu ne
permit aceasta, însă în virtutea principiului echităţii şi tratamentului egal, considerăm că, în
limitele legii, organizaţiile de drept privat din sfera ştiinţei şi inovării, toate entităţile juridice şi
persoanele fizice trebuie să beneficieze de drepturi şi obligaţii egale cu cele ale organizaţiilor de
drept public din sfera ştiinţei şi inovării.
Studiul bibliografic efectuat pe parcursul anilor 2004-2012, inclusiv în cadrul Bibliotecii
Academiei Române şi Bibliotecii filialei din Iaşi a Academiei Române, Bibliotecii Centrale
Universitare din Iaşi, Bibliotecii de Stat a Federaţiei Ruse, Bibliotecii Academiei Administrării a
Ministerului Afacerilor Interne a Federaţiei Ruse, Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova,
Bibliotecii Publice de Drept din Chişinău şi Bibliotecii Ştiinţifice Centrale „Andrei Lupan” a
Academiei de Ştiinţe a Moldovei, ne permite să constatăm că obiectul de cercetare a prezentei
lucrări nu s-a bucurat de o atenţie sporită a cercetătorilor, mai ales din partea celor autohtoni.
Mai mult, printre studiile cercetătorilor străini predomină cele din domeniul ştiinţelor filozofice,
sociologice, economice, iar ponderea cercetărilor juridice este derizorie.
Ambiţia de a efectua o cercetare care ar developa soluţii cu adevărat reale şi relevante
pentru fundamentarea ştiinţifică şi constituirea unui regim juridic optim al administrării şi
autoadministrării sferei ştiinţei şi inovării în Republica Moldova şi volumul important al
cercetărilor în alte domenii decît cel al dreptului, a condiţionat iminenţa unei cercetări
transdisciplinare. În acest context este relevantă opinia acad. Nicolescu Basarab şi , care
subliniează:
1. „Transdisciplinaritatea priveşte – aşa cum indică prefixul „trans” – ceea ce se află în
acelaşi timp şi între discipline, şi înăuntrul diverselor discipline, şi dincolo de orice disciplină.
Finalitatea ei este înţelegerea lumii prezente, unul dintre imperativele ei fiind unitatea
cunoaşterii”16.
2. Cercetarea transdisciplinară „îmbracă următoarele valenţe: a) trans-umanismul -
reprezentând o nouă formă de umanism, care oferă fiinţei umane capacitatea maximă de
dezvoltare culturală şi spirituală, fiind vorba de căutarea a ceea ce există întru, printre şi dincolo
de fiinţele umane - a ceea ce putem numi eterna Fiinţă a fiinţelor (Basarab Nicolescu); b) trans-
socialul - viziunea holografică asupra realităţii, asupra universului şi fiinţei, se raportează la
valori eterne şi obiective, depăşind astfel graniţele subiectivităţii umane temporale şi spaţiale,
supusă variaţiei de concepţie, în funcţie de ciclurile istoriei terestre; c) trans-naţionalismul -
derivă din atitudinea transsocială şi presupune înţelegerea superioară a raporturilor dintre
16 Nicolescu Basarab. Transdisciplinaritatea Manifest. Trad. din limba franceză de Horia Mihail Vasilescu, Iaşi: Junimea, 2007,
p. 53.
11
indivizii speciei umane, în spiritul viziunii holografice, apreciindu-se deopotrivă fiecare element
de diversitate ca o componentă strict necesară în cadrul sistemului hipercomplex al societăţii
umane unice; d) trans-istoricitatea - raportându-se la principiile Universale, valabile pretutindeni
şi independent de timp, cercetarea transdisciplinară, la fel ca transdisciplinaritatea înseşi, nu se
poate încadra în tiparele istoriei umane secvenţiale”17.
Din această perspectivă am analizat atît literatura de specialitate din diferite domenii ale
ştiinţei (economia, istoria, sociologia şi filozofia ştiinţei, scientometria), care abordează
tangenţial problemele administrării şi autoadministrării ştiinţei, cît şi legislaţia corespunzătoare
pentru a obţine o imagine „holografică” a nivelului cercetării în domeniul administrării sferei
ştiinţei şi inovării şi regimului juridic respectiv.
Administrarea şi în special administrarea ştiinţei. Cu regret în ţara noastră studii
complexe la acest capitol nu s-au efectuat. Sunt cunoscute cîteva lucrări ştiinţifice în care au fost
abordate aspecte ale cadrului administrativ-juridic al administrării şi autoadministrării sferei
ştiinţei şi inovării.
Cercetări în domeniul administrării, care au tangenţă cu obiectul lucrării în cauză: de
obiectul şi procesul administrării au fost preocupaţi prof. P. Negulescu18, prof. V. Guţuleac19, M.
Orlov20, prof. А.P. Аleohin, А.А. Karmoliţki, Iu.М. Коzlov21, A.B. Agapov22, Iu.A.
Tihomirov23, V.I. Tereshcenko24; confirmă că conţinutul părţii speciale a dreptului administrativ
îl constituie administrarea de stat a unor domenii D.P. Zvonenko, A.Iu. Malumov, G.Iu.
Malumov25; se pronunţă asupra interpretărilor administrării sociale A.G. Gladyshev, V.N.
Ivanov, V.I. Patrushev, A. Profiroiu etc.26; confirmă faptul că în afară de faptul că ştiinţa este
17 Burcu A., Chiş N., Deac C. Fundamentele cercetării transdisciplinare. Cluj-Napoca: Argonaut, 2003, p. 145-147.
18 Teodorescu A. Tratat de drept administrativ, Bucureşti, 1929, vol. I, p. 14.
19 Guţuleac V. Bazele teoriei dirijării de stat. Chişinău: Ministerul Afacerilor interne al Republicii Moldova, Academia de Poliţie
Ştefan cel Mare, 2000, 272 p.; Guţuleac V., Balmuş V. Problemele administrării de stat. Chişinău: AŞM, Institutul de Filozofie,
Sociologie şi Drept, Universitatea de Criminologie, 2002, 308 p.; Guţuleac V., Iacoveţ V. Probleme de elaborare şi emitere a
actelor administrative. În: Legea şi viaţa, 2010, nr. 1, p. 5-10; Гуцуляк В. И. Административное право Республики Молдова.
Учебник для юридических вузов и факультетов. Chişinău: Elena SRL, 2007, 464 p.; Гуцуляк В., Флоря Б.
Административный процесс и административные производства. В: Закoн и Жизнь, 2009, № 11 (216), с. 17-26.
20 Orlov M. Drept administrativ, Chişinău: Epigraf, 2001, 216 p.
Гуцуляк В. И. Административное право Республики Молдова. Учебник для юридических вузов и факультетов. Chişinău:
Elena SRL, 2007, 464 p.; Гуцуляк В., Флоря Б. Административный процесс и административные производства. В: Закoн и
Жизнь, 2009, № 11 (216), с. 17-26.
21 Алехин А.П., Кармолицкий А.А., Козлов Ю.М. Административное право Российской Федерации. Москва: Зерцало,
2000, с. 6-7.
22 Агапов А.Б. Административное право: Учебник. изд. 5-е, перераб. и доп. Москва: Эксмо, 2006, с. 25.
23 Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, Bucureşti: Univers
Enciclopedic, 1998, p. 13, 727; Vulpe Ana. Dicţionar explicativ şi etimologic, Chişinău: SC Biblion SRL (Î.S.F.F.-P. Tipografia
Centrală), p. 17, 545.
24 Терещенко В.И. Организация и управление: опыт США, [online] http://www.finbook.biz/description.html?prm=55
(accesat la 05.03.11).
25 Звоненко Д.П., Малумов А.Ю., Малумов Г.Ю. Административное право. Москва: Юстицинформ, 2007, с.2, 7.
26 Основы социального управления. А.Г. Гладышев, В.Н. Иванов, В.И. Патрушев и др. под ред. В.Н. Иванова. Москва:
Высшая школа, 2001, с. 6-7; Profiroiu A. Concepţii privind ştiinţa administrativă. În: Administraţie şi management public, Nr.
3, 2004, [online] http://www.ramp.ase.ro/_data/files/articole/3_08.pdf. (accesat la 10.07.2010).
12
într-un sens autoadministrată prof. V.B. Borshev şi J.A. Schreider27; prof. S.V. Pirogov28 descrie
unele din particularităţile administrării ştiinţei, care nu sînt caracteristice reglementării juridice a
sferei ştiinţei şi inovării din Republicii Moldova; prof. S.P. Lomtev şi acad. P. Fedoseev
consideră că unica modalitate de administrare a ştiinţei rezidă în crearea condiţiilor pentru un
proces creativ productiv29.
Printre cele mai relevante cercetări juridice dedicate administrării ştiinţei menţionăm
lucrările recente ale dr. A.V. Vostricov, dr. M.A. Kambolov, dr. G.P. Srighina.
Dr. A.V. Vostricov a efectuat un studiu administrativ-juridic complex, care a avut ca obiect
de cercetare nemijlocit reglementarea juridică a administrării ştiinţei în Rusia, în special
legislaţia şi particularităţile reglementării sferei ştiinţei, aplicarea acesteia şi posibilităţile de
perfecţionare a reglementării juridice de stat în dezvoltarea ştiinţei din Federaţia Rusă, a încercat
să soluţioneze problema ştiinţifică care constă în faptul că, în condiţiile dezvoltării relaţiilor de
piaţă se intensifică concurenţa în piaţa serviciilor ştiinţifice, astfel că ştiinţei ar trebui să i se
acorde un rol prioritar în protejarea interesului public, înaintînd următoarele propuneri cu titlul
de noutate: stabilirea de preferinţe fiscale speciale pentru integrarea ştiinţei şi educaţiei;
utilizarea mai bună a potenţialului profesional şi informaţional al Academiei Ruse de Ştiinţe;
identificarea principalelor probleme de gestionare a patrimoniului de stat în activitatea ştiinţifică,
soluţionarea cărora necesită o argumentare multilaterală economică şi juridică: necesitatea de a
spori responsabilitatea organelor puterii de stat şi organelor administraţiei de stat pentru apariţia
pe termen lung a proceselor sociale şi economice negative în activitatea ştiinţifică; formarea
complexului patrimonial tehnico-ştiinţific de stat, în conformitate cu sarcinile de stat şi
oportunităţile bugetului; stabilirea unei corelări între libertatea de a alege a comunităţii ştiinţifice
a modalităţilor de rezolvare a problemelor ştiinţifico-tehnice şi restricţiile legale în utilizarea
patrimoniului de stat în scopuri comerciale30.
Teza de doctorat a dr. M.A. Kambolov este consacrată studierii problemelor complexe de
reglementare administrativ-juridică a ştiinţei, tehnologiei şi inovării în cadrul reformei
administrative din Rusia; analizei prevederilor politicii de stat în domeniul ştiinţei, tehnologiei şi
inovării, precum şi a mijloacelor de modelare a strategiei de dezvoltare inovaţională a statului în
condiţiile consolidării rolului ştiinţei în dezvoltarea economică a Federaţiei Ruse31.
Printre rezultatele cercetării ştiinţifice, menţionate cu titlul de noutate şi inovaţie ştiinţifică
28 Алфимов М. Кому управлять наукой? [online] http://www.rfbr.ru/default.asp?doc_id=5392, (accesat la 11.01.2011).
29 Ломтев С.П. Теоретические и организационно-правовые основы управления научно-педагогической деятельностью в
системе МВД России: Дис. ... д-ра юрид. наук: 12.00.02: Москва, 1997, c. 82.
30 Востриков А.В. Управление наукой в РФ в условиях рынка (административно-правовой аспект). Автореф. дис. ...
канд. юрид. наук. Толльяти, 2009, с. 5.

31 Камболов М.А. Административно-правовое регулирование научно-технической и инновационной деятельности в
Российской Федерации, Aвтореферат дис. канд. юрид. наук, Москва, 2008, с. 3.

13
de dr. M.A. Kambolov, sînt: „relevate următoarele particularităţi de organizare a administrării
ştiinţei, tehnologiei şi inovării la nivel federal: pluralitatea de subiecte de administrare; funcţiile
de administrare, alături de organele puterii executive, sînt exercitate de instituţiile de cercetare de
stat, în special de către Academia Rusă de Ştiinţe şi de către academiile de ştiinţe ramurale; la
nivel legislativ nu există o delimitare clară a competenţelor între subiecţii de administrare atît pe
orizontală, cît şi pe verticală; administrarea ştiinţei, tehnologiei şi inovării în sensul cel mai larg
al cuvîntului îl exercită aproape toate organele puterii executive, componente ale sistemului,
funcţiile de comanditar de stat al serviciilor de cercetare în domeniu le poate exercita orice
autoritate executivă; formulate particularităţile sistemului organelor subiecţilor FR, implicate în
administrarea activităţii ştiinţifice, tehnologice şi inovaţionale: spre deosebire de alte domenii ale
administrării publice în acest sistem nu sînt create organe teritoriale ale organelor executive
federale; printre competenţele organelor speciale ale administrării o parte semnificativă aparţine
competenţelor de administrare a învăţămîntului, inclusiv învăţămîntului superior, decît
competenţele de administrare a ştiinţei, tehnologiei şi inovării; spre deosebire de nivelul federal
al administrării, în numărul de subiecţi ai acestei activităţi nu include organizaţiile de cercetare,
cum ar fi Academia Rusă de Ştiinţe şi academiile de ramură, din cauza structurilor lor regionale
nu sînt incluse în toate subiectele FR” 32.
În teza de doctor în drept G.P. Srighina investighează regimul juridic al veniturilor proprii
ale instituţiilor ştiinţifice bugetare în cazul a peste o sută de instituţii ştiinţifice administrate de
către Academia Naţională de Ştiinţe a Ucrainei. Veniturile proprii ale instituţiilor ştiinţifice
bugetare sînt formate nu numai de la activităţile auxiliare, ca în cele mai multe dintre instituţiile
publice. Acestea sînt formate, în principal, ca urmare a efectuării cercetării ştiinţifice, inclusiv
celei aplicate în baza acordurilor economice neprevăzute de planul de cercetare finanţat de către
buget, în scopul realizării rezultatelor proiectelor de cercetare. Veniturile proprii ale instituţiilor
ştiinţifice bugetare sînt folosite pentru cercetare ştiinţifică, dar nu numai pe costurile deservirii
acestora. Prin urmare, îmbunătăţirea regimului juridic al veniturilor proprii ale instituţiilor
ştiinţifice bugetare poate îmbunătăţi finanţarea activităţilor lor de bază – de dezvoltare a
cercetării ştiinţifice, inclusiv a celei aplicate33.
Conceptul persoanei juridice de drept public. Un aport deosebit în dezvoltarea teoriei
persoanei juridice de drept public au adus prof. M. Stancu-Ţipişca din România, prof. V.E.
Cirkin, prof. O.A. Iastrebov şi prof. V.P. Mozolin din FR.
În această lucrare de referinţă pentru dreptul românesc contemporan prof. M. Stancu-
32 Камболов М.А. Административно-правовое регулирование научно-технической и инновационной деятельности в

Российской Федерации, Aвтореферат дис. канд. юрид. наук, Москва, 2008, с. 5-6.
33 Сригина Г.П. Правовой режим собственных поступлений бюджетных научных учреждений. Дис... канд. юрид. наук:
12.00.04. Донецьк, 2007. 212 с.

14
Ţipişca a efectuat o „analiză monografică valoroasă a unei instituţii de bază specifice dreptului
administrativ - persoanelor juridice de drept public, în special, categoriilor de persoane juridice
de drept public; statului – persoană juridică de drept public; naturii dreptului de proprietate
recunoscut persoanelor publice; trăsăturilor caracteristice ale stabilimentelor publice; instituţiilor
publice; controverselor privind conceptul de personalitate juridică; noţiunii de stabiliment public
– persoană juridică de drept public; stabilimentului de utilitate publică … etc.”. Lucrarea „vine
să îmbogăţească literatura juridică de specialitate prin abordarea cadrului legal de intervenţie a
persoanelor publice în activitatea economică, evidenţiind modul dualist în care cadrul
instituţional public permite activităţi contractuale, (…) îmbinând intervenţionismul persoanelor
publice cu libertatea comercială şi industrială; o persoană juridică de drept public are în sarcină
unul sau mai multe servicii publice, dar există persoane juridice de drept public cărora nu le
incumbă astfel de sarcini; cea mai mare parte a serviciilor publice sînt gerate de persoanele
juridice de drept public, dar există anumite servicii publice care, prin ipoteză, sînt gerate de
persoane juridice de drept privat (…); unele servicii publice sînt conferite exclusiv unor persoane
publice, stabilimente publice, special create în acest sens, pe când alte servicii publice nu sînt
personalizate, ele fiind ataşate unei persoane publice cu o vocaţie multiplă; (…) teoria persoanei
morale publice (persoana juridică de drept public, într-o formulare actuală)”34.
În concluzii, dr. M. Stancu-Ţipişca îşi exprimă convingerea că „cele mai importante
instituţii ale dreptului în general, ale dreptului public în special, sînt subiectele publice de drept,
începând cu statul, cel mai important subiect al dreptului intern şi al dreptului internaţional,
colectivităţile teritoriale locale (…) şi continuând cu instituţiile publice componente esenţiale ale
fenomenului administrativ; numai cunoaşterea evoluţiei conceptului de personalitate juridică
permite înţelegerea configuraţiei actuale a persoanelor juridice de drept public şi a perspectivelor
lor de evoluţie. Apariţia unor persoane juridice noi, care nu mai corespund construcţiilor juridice
bazate pe clasica diviziune public-privat, deoarece de multă vreme nu mai există în stare pură
nici drept privat şi nici drept public, acestea influenţându-se şi suprapunându-se reciproc, ne-a
obligat la o raportare permanentă la realităţile sociale caracterizate prin transformări rapide” 35.
Este o lucrare cu adevărat clasică monografia prof. V.E. Cirkin „Persoana juridică de drept
public”, care examinează conceptul de persoană juridică în abordare interdisciplinară şi
propune36:
1) construcţia persoanei juridice de drept public – entitatea materială, necomercială şi de
drept public recunoscută de către o autoritatea publică, care acţionează în relaţiile juridice în
diferite forme juridice de organizare pentru binele comun prin utilizarea legitimă a puterii
34 Stancu-Ţipişca M. Persoanele juridice de drept public, Bucureşti: C.H. Beck, 2006, p. 5-6.
35 Stancu-Ţipişca M. Persoanele juridice de drept public, Bucureşti: C.H. Beck, 2006, p. 302.
36 Чиркин В.Е. Юридическое лицо публичного права. Москва: Норма, 2007, 352 с.
15
publice, cooperarea cu ea, presiunea asupra ei, care are o denumire, alte caracteristici de
identificare, care are patrimoniu, care are drepturi şi obligaţii şi care poartă răspundere pentru
actele juridice şi acţiunile lor;
2) clasificarea în cinci genuri de persoane juridice de drept public, în interiorul cărora
există o divizare proprie: 1) statul şi entităţile etatiste (subiecţii federaţiilor şi autonomiile
teritoriale); 2) colectivele publice teritoriale de diferite niveluri; 3) organele puterii publice (ale
statului, subiecţii federaţiilor şi entităţilor municipale, adică autoadministrării locale);
4) instituţiile puterii publice (de stat adică federale, subiectelor federaţilor şi entităţilor
municipale); 5) organizaţiile necomerciale, de natură obştească;
3) definiţiile lor: statul, în abordarea cea mai generală, este o entitate juridică de drept
public a puterii suverane de stat …; entitatea teritorială colectivă de drept public este în esenţă o
entitate de drept public a populaţiei în cadrul graniţelor administrativ-teritoriale (…); organul
puterii publice (al statului, entităţii de stat şi municipale) este o entitate de drept public (…);
instituţia de drept public este o entitate de drept public, care se află într-o stare de subordonare
(inclusiv faţă de organul de stat care l-a instituit), avînd dreptul de a utiliza puterea publică
specială (specializată şi individualizată) în prestarea de servicii publice, care se bucură de o
capacitate civilă mai mare decît organele de stat şi care poartă răspundere de drept public şi alte
forme de răspundere; 5) asociaţia obştească necomercială este o entitate de drept public
autonomă (…).
Prof. O.A. Iastrebov este pionerul elaborării bazelor conceptual-metodologice ale teoriei
persoanei juridice de drept public în FR. Domnia sa a definit şi descris principiile generale ale
aparatului de categorii ale teoriei persoanei juridice de drept public; a argumentat importanţa
teoretică şi practică a procedeului tehnico-juridic de personificare a subiectelor de drept public,
în procesul de edificare a statului de drept în Rusia; a identificat motivele socio-istorice şi
ideologice de respingere a construcţiei persoanei juridice de drept public în doctrina juridică
modernă a Rusiei; a definit un set de criterii de delimitare a persoanelor juridice de drept public
şi persoanelor juridice de drept privat şi a stabilit deosebirile calitative la caracterizarea
funcţională a acestor persoane; a motivat categoria „sistemul de persoane juridice de drept
public”; a constatat factorul de configurare a sistemului şi elementele ei de bază în statele
moderne, care recunosc divizarea dreptului în public şi privat; a fost analizat din punct de vedere
comparativ particularităţile reglementării juridice a statutului juridic al persoanei juridice de
drept public şi a efectuat o analiză formal-juridică nu numai a cadrului legal privind persoana
juridică de drept public din circa douăzeci de state moderne.Pentru prima dată a analizat şi a
introdus în circuitul ştiinţific o serie de dispoziţii conceptuale privind natura şi tipurile de
persoane juridice, în special „teoria tridimensională” a persoanei juridice; a identificat o legătură
16
directă dintre creşterea numărului şi tipurilor de persoane juridice de drept public în ţările străine
şi extinderea sferei administraţiei descentralizate; a stabilit particularităţile elementelor
componenţei capacităţii juridice a persoanelor juridice de drept public şi particularităţile
pasibilităţii lor delictuale administrative, civile şi penale în ţările străine…37.
În monografia „Persoanele juridice de drept public în doctrina şi practica Rusiei şi ţărilor
străine”, prof. V.P. Mozolin şi prof. A.V. Turbanov au analizat istoria dezvoltării instituţiei
persoanelor juridice de drept public, recunoaşterea şi consolidarea lor doctrinară în legislaţia
majorităţii statelor lumii. În lucrare se subliniază discrepanţa unei serii din dispoziţile legale cu
realitatea juridică şi necesităţile de dezvoltare a Rusiei în sec. XXI. În special, autorii au indicat
nelegalitatea aplicării normelor de drept civil asupra domeniului raporturilor publice şi
constituţionale, precum şi inadmisibilitatea negării statutului juridic unical al Academiei Ruse de
Ştiinţe, a altor persoane juridice abilitate cu funcţii publice. Autorii au ajuns la concluzia despre
necesitatea de a consolida în legislaţia Federaţiei Ruse instituţia persoanei juridice de drept
public, subliniind că negarea acesteia contravine Constituţiei Federaţiei Ruse.38
În încheierea studiului autorii conchid: „persoanele juridice de drept public din Rusia
există de facto, iar multe dintre actele juridice internaţionale şi actele legislaţiei naţionale
menţionează că persoanele juridice de drept public nu cad sub incidenţa formelor juridice de
organizare a persoanelor juridice prevăzute de legislația civilă, prin urmare, este necesară
ajustarea lor juridică; este necesară consolidarea statutului persoanelor juridice de drept public,
în caz contrar Rusia va fi lipsită de instrumente şi mijloace, fără de care este puţin probabilă
posibilitatea soluţionării problemelor socioeconomice complexe ale lumii moderne”39.
În articolul de sinteză „Despre persoanele juridice de drept public” prof. E.A. Sukhanov
analizează natura juridică a persoanelor juridice de drept public de pe poziţiile dreptului civil,
evidenţiind convenţionalitatea acestei categorii, iar prin trăsăturile caracteristice ale acestora
evidenţiază statutul lor de drept civil, în special40: crearea de astfel de persoane juridice numai de
o entitate de drept public; imposibilitatea de reorganizare a acesteia (transformare) într-o
persoană juridică de drept privat (care totuşi nu exclude privatizarea organizaţiilor economice de
stat); evaluarea judiciară a acţiunilor sale (tranzacţiilor), de pe poziţiile doctrinei cunoscute ultra
virez (de fapt recunoaşterea capacităţii lor juridice strict determinate, dar nu a capacităţii juridice
de exerciţiu depline); o procedură specială de sechestrare a patrimoniului pentru datoriile lor (în
special, interzicerea de sechestrare a bunurilor care asigură îndeplinirea funcţiilor sale publice);
37 Ястребов О.А. Юридическое лицо публичного права: сравнительно-правовое исследование. Автореф. дис. ... д-ра
юрид. наук. Москва, 2010. c. 11-12.
38 Баренбойм П.Д., Лафитский В.И., Терещенко Л.К. Юридические лица публичного права в доктрине и практике России
и зарубежных стран. под ред. В.П. Мозолина, А.В. Турбанова. Москва: Юстицинформ, 2011. 184 с.
39 Баренбойм П.Д., Лафитский В.И., Терещенко Л.К. Юридические лица публичного права в доктрине и практике России
и зарубежных стран. под ред. В.П. Мозолина, А.В. Турбанова. Москва: Юстицинформ, 2011. c. 180.
40 Суханов Е.А. О юридических лицах публичного права. В: Вестник гражданского права, 2011, № 2.
17
imposibilitatea falimentării unor astfel de persoane juridice.
Este interesantă opinia prof. E.A. Sukhanov, care însă este bazată pe o logică formală,
îngustă, referitor la modificările recente în legislaţia civilă a FR cu privire la instituirea unei noi
forme organizatorico-juridice – „academiile de ştiinţe de stat”. Deşi nu sîntem adepţii includerii
listei exhaustive a formelor organizatorico-juridice a organizaţiilor necomerciale în legislaţia
civilă, considerăm argumentele prof. E.A. Sukhanov unilaterale şi subiective, uneori nefondate.
Astfel nu credem că declararea ca „persoane juridice cu drepturi depline” a academiilor de ştiinţe
de stat, finanţate de la bugetul de stat, dar fiind „organizaţii autoadministrate” care au dreptul la
utilizarea liberă a mijloacelor bugetare şi la drepturi patrimoniale maximal extinse asupra
bunurilor atribuite lor din proprietatea federală, vor duce nu numai la privatizarea lor şi
excluderea finanţării bugetare (şi, prin urmare, cel puţin la comercializarea fără precedent a
activităţii lor), ci, din contra, la responsabilitatea directă pentru datoriile lor cu toate bunurile ce
le revin, inclusiv bunurile imobile şi echipamentele ştiinţifice costisitoare.
Sîntem de acord cu părerea prof. E.A. Sukhanov că anunţarea formală, bazată numai pe
concepte teoretice a acestor organizaţii ca „persoane juridice de drept public”, chiar şi în Codul
civil, nicicum nu poate soluţiona problemele reale ale statutului de drept civil al persoanelor
juridice de drept public41, dar nu este propusă o soluţie rezonabilă şi nici nu poate fi propusă, în
opinia noastră, din cauza că ea poate fi găsită doar în cadrul raporturilor juridice de drept public.
În opinia dr. V. A. Boldîrev (pe care nu o agreăm), dacă încercăm să abordăm „problema
persoanelor juridice de drept public din punct de vedere al logicii formale, probabil că trebuie să
vorbim şi despre persoane juridice de drept privat, ceea ce este absurd, pentru că „persoană
juridică” este un concept doar în aspect civilist42.
În acelaşi context, G.E. Avilov, E.A Sukhanov menţionau că construcţia „persoană
juridică” apare din nevoile circuitului civil şi nu reprezintă o categorie de drept interdisciplinar,
ci doar civil43, iar S.N. Bratusi susţinea că „În cazurile în care statul şi structurile publice se
prezintă ca subiecte ale drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale, acestea acţionează ca persoane
juridice de drept civil” 44.
În cercetările juridice ale unor autori au fost examinate tangenţial problemele persoanei
juridice de drept public: А.V. Kiselev – statutul administrativ-juridic al instituţiilor de stat45; G.S.
Sobolev – statutul administrativ-juridic al corporaţiilor publice în ţările dreptului comun46; V.I.
41 Суханов Е.А. О юридических лицах публичного права. В: Вестник гражданского права, 2011, № 2.
42 Болдырев В.А. О юридических лицах публичного права. B: Журнал российского права. 2008. № 11. c. 127-134.
43 Авилов Г.Е., Суханов Е.А. Юридические лица в современном российском гражданском праве. В: Вестник
гражданского права. 2006. №1. Т. 6. с. 15.

44 Братусь С.Н. Юридические лица в советском гражданском праве. Москва, 1947. с. 63.
45 Киселев А.В. Административно-правовой статус государственных учреждений. Дис. к.ю.н., Киров, 2009, 202 с.
46 Соболев Г.С. Административно-правовой статус публичных корпораций в странах общего права. Дис. к.ю.н., Москва,
2010, 167 с.
18
Lafitsky, O.Iu. Uskov– natura juridică şi tipologia persoanelor juridice de drept public47; A.V.
Vinnitsky – semnele distinctive şi exercitarea funcţiilor sociale importante de către persoanele
juridice de drept public48; V.I. Lafitsky, V.P. Mozolin – statutul Academiei de Ştiinţe Ruse şi cel
al Băncii Centrale a FR în cadrul modificărilor Codului Civil al FR49.
Contractele normative. Deşi în tezele de doctorat ale unor cercetători autohtoni şi români
au fost examinate diferite aspecte teoretice şi practice ale contractelor normative, fiecare a
menţionat importanţa şi valoarea lor ca: instrument eficient de exploatare a bunurilor, de
gestiune a serviciilor şi de executare de activităţi de interes public; instrument de maximă
eficienţă în furnizarea serviciilor publice în cadrul statului modern european; în asigurarea
respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, inclusiv în contextul integrării
Republicii Moldova în Uniunea Europeană.
Lucrarea dr. L. Belecciu este una dintre primele cercetări de ansamblu ale problemelor
teoretice şi practice privind contractul de concesiune, contract administrativ supus unui regim de
drept public, care oferă noi posibilităţi pentru aplicarea reală a elaborărilor ştiinţifice în scopul
activizării utilizării metodelor moderne şi a instrumentelor eficiente de exploatare a bunurilor,
gestiunea serviciilor şi executarea de activităţi de interes public50.
Dr. O. Pântea a consacrat investigaţiile din cadrul tezei sale de doctorat identificării şi
demonstrării impactului produs de contractul normativ asupra procesului de democratizare a
societăţii, prin analiza complexă şi multiaspectuală a contractului normativ ca izvor al dreptului
şi examinarea modalităţilor de încadrare a lui în legislaţia Republicii Moldova, a dezvăluit esenţa
şi trăsăturile definitorii ale contractului normativ ca izvor de drept; a efectuat o clasificare a
contractelor normative ca izvoare de drept în funcţie de: acţiunea în spaţiu, ramura de drept şi
natura părţilor contractante; a delimitat contractul normativ de contractul civil, pe de o parte, şi
contractul normativ de alte izvoare de drept, pe de altă parte; a definit valoarea contractelor
normative în asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, inclusiv în
contextul integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană51.
În opinia dr. B. Florea, problema ştiinţifică soluţionată de dînsul în lucrarea sa de doctorat
ţine de evidenţierea contractului administrativ ca formă juridică de prestare a serviciilor publice
drept un instrument de maximă eficienţă în furnizarea serviciilor publice în cadrul statului
modern european şi se accentuează necesitatea menţinerii regimului de drept public al acestui tip
47 Лафитский В.И. К вопросу о юридических лицах публичного права. В: Журнал российского права. 2011. № 3. с. 103-
108; Усков О.Ю. Юридические лица публичного права: понятие и виды. В: Журнал российского права. №6, 2010.
48 Винницкий А.В. О необходимости законодательного закрепления института юридических лиц публичного права. В:
Журнал российского права, №5, 2011.

49 Лафитский В.И., Мозолин В.П. О статусе Российской академии наук, Банка России и других юридических лиц в связи
с проектом новой редакции ГК РФ. В: Законодательство и экономика. Москва, 2011, № 1. с. 5-10;

50 Belecciu Liliana. Contractul de concesiune. Autoreferat al tezei de doctor în drept, Chişinău, 2007, p. 4.
51 Pântea O. Contractul normativ ca izvor de drept. Autoreferat al tezei de doctor în drept, Chişinău, 2009, p. 6, 8.
19
de contract ca o garanţie a atingerii scopului fundamental al serviciilor de interes public52.
Autorul menţionat a evidenţiat printre contractele administrative de drept public utilizate în
Republica Moldova acordul de parteneriat între Guvern şi Academia de Ştiinţe a Moldovei,
remarcînd că datorită complexităţii „funcţiilor autorităţii executive centrale se constată
necesitatea delegării prin intermediul contractelor administrative a atribuţiilor acesteia atît către
unele autorităţi administrative centrale, cît şi către anumite instituţii publice de interes naţional,
specializate în domeniu”. Mai mult, dr. B. Florea consideră că „prin intermediul acestui contract
administrativ de parteneriat, executivul moldovean acceptă un partener în activitatea de elaborare
şi promovare a politicii de stat în sfera ştiinţei şi inovării”, iar „implicarea directă în politica din
sfera ştiinţei şi inovării a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, organism specializat şi deţinător al
celor mai importante resurse umane la nivel naţional, reprezintă un semnal clar al dorinţei de
realizare a unei politici coerente şi solide în acest domeniu”53.
Este relevantă monografia dedicată teoriei contractelor administrative de Laurent Richer.
După republicarea directivelor UE privind achizițiile publice în 2004, contractele de achiziții
publice au stîrnit o activitate normativă constantă: reforma Codului de achiziții publice, punerea
în aplicare și reforma contractelor de parteneriat, reforma neterminată a concesiunilor de
dezvoltare. Nu este surprinzător faptul că compartimentul “considerațiile generale“ al Raportului
anual al Consiliului de Stat, din 2008 este dedicat temei contractului. În această carte autorul
încearcă să prezinte o viziune contemporană a teoriei generale a contractului, să expună regimul
principalelor contracte speciale de achiziții publice, inclusiv achiziţiile publice, acordurile de
gestionare delegată a serviciilor publice, acordurile de ocupare domenială, acordurile de
parteneriat, concesiile de dezvoltare54
Încă în literatura juridică română interbelică prof. Anibal Teodorescu, prof. Paul
Negulescu, prof. C.G. Rarincescu, prof. M. Văraru utilizau termenul „act administrativ de
gestiune”55.
Despre natura juridică dublă a contractului administrativ: administrativă şi normativă,
eficienţa actelor juridice consensuale, la începutul secolului trecut, scriau prof. V. Kobalevskii56
şi prof. A.I. Elistratov57.
Conceptul şi conţinutul contractului administrativ a fost elucidat într-un şir de lucrări
52 Florea B. Contractul administrativ ca formă juridică de prestare a serviciilor publice. Autoreferat al tezei de doctor în drept,
Chişinău, 2012, p. 6.
53 Florea B. Contractul administrativ ca formă juridică de prestare a serviciilor publice. Autoreferat al tezei de doctor în drept,
Chişinău, 2012, p. 91-92.

54 Richer Laurent. Droit des contrats administratifs, 6e édition Paris: L.G.D.J, 2008, 784 p.
55 Teodorescu A. Tratat de drept administrativ, 1929, vol. I, p. 394; Negulescu P. Tratat de drept administrativ. vol.1. Bucureşti:
Marvan, 1934, p. 381; Rarincescu C.G. Contenciosul administrativ român, ed. a II-a, Bucureşti: Alcalay, 1936, p 145; Văraru M.
Tratat de drept administrativ român, Bucureşti, 1928, p. 181-188.
56 Кобалевский В. Советское административное право, Харьков, 1929, с.166.
57 Елистратов А.И. Очерк административного права, Москва, Госиздат, 1922, с. 95.
20
contemporane ale prof. D.N. Bahrah, prof. A.V. Demin, prof. Iu.N. Starilov, prof. Iu.A.
Tihomirov etc.58.
Potrivi prof A. Iorgovan, în prima jumătate a sec. XX acceptau teoria contractelor
administrative, în sens restrîns prof. J.H. Vermeulen59, prof. E.D. Tarangul60, prof. I. Vîntu, prof.
P. Strihan, respingeau oricare teorii a contractelor administrative prof. A. Teodorescu, prof. P.
Negulescu 61.
În doctrina contemporană, susţin teoria contractului administrativ prof. Antonie Iorgovan62,
prof. Verginia Vedinaş63, prof. Nicolae Zărnescu64, prof. Iulian Avram65, prof. Ion Rusu66, prof.
Anton Trăilescu67, prof. Valentina Gilescu68.etc. Mai mult, contractul administrativ normativ este
obiectul de studiu al tezei de doctor în drept al dr. Louis-Raphaël Noiseux-Lescop.69
În remarcabila monografie a prof. A. Kukrus se face o incursiune amplă în domeniul
administrării ştiinţei în URSS, se acordă o atenţie deosebită diverselor aspecte de comunicare a
ştiinţei şi industriei (asociaţia de cercetare şi producţie, organizaţia implementării rezultatelor
cercetării în producţie etc.), se analizează conţinutul contractelor economice pentru lucrările de
cercetare-dezvoltare şi transfer tehnologic, precum şi se examinează chestiunile de protecţie
juridică a rezultatelor cercetării ştiinţifice. Autorul monografiei şi-a stabilit ca scop analiza
teoriei şi practicii activităţii instituţiilor ştiinţifice şi a universităţilor în domeniul cercetării
ştiinţifice pentru a identifica în baza acestuia legităţile, specificul ei, căile şi metodele de
îmbunătăţire a cadrului instituţional şi juridic al acestei activităţi în URSS 70.
În opinia noastră, acad. Gh. Duca prezintă în lucrarea „Contribuţii la societatea bazată pe
cunoaştere” nu doar o „viziune originală asupra procesului de cunoaştere ca premisă a creşterii
economice, progresului sociocultural şi uman”71, ci şi soluţii ştiinţifico-practice cu privire la
organizarea şi funcţionarea sistemului de cercetare-dezvoltare în Republica Moldova. Astfel,
58 Бахрах Д.Н. Административное право России, Москва: НОРМА-ИНФРА, 2000, 640 c.; Демин А.В. Административные
договоры, Автореф. дис... канд. юрид наук, Красноярск, 1996, 24 с.; Демин А.В. Общие вопросы теории
административного договора, Красноярск: Изд-во Красноярского ун-та, 1998, 93 c.; Старилов Ю.Н. Курс общего
административного права, т. 2, Москва: НОРМА-ИНФРА, 2002, 600 с.; Тихомиров Ю.А. Публичное право, учебник,
Москва: БЕК, 1995, 339 c.
59 Vermeulen Jean H. Evoluţia Dreptului Administrativ Român. Bucureşti: Institutul de Arte Grafice (Vremea), 1943, p. 16.
60 Tarangul Erast Diti. Tratat de drept administrativ român, Cernăuţi: Glasul Bucovinei, 1944, p.478.
61 Iorgovan A. Tratat de drept administrativ, Bucureşti: Nemira, 1966, vol. I, p. 358.
62 Iorgovan A., Gilescu V. Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. Bucureşti: Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1986,
p.214.
63 Vedinaş V. Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, Bucureşti: Lumina Lex, 2002, 656 p.
64 Zărnescu Nicolae. Contracte administrative în dreptul românesc din perioada interbelică, [online] http://ebooks.
unibuc.ro/drept/ zarnescu/9.htm, (accesat la 18.10.09).

65 Avram Iu. Contractele de concesiune. Bucureşti: Rosetti, 2003, p. 5.
66 Rusu I. Drept administrativ, Bucureşti: Lumina Lex, 2001, p.224-225.
67 Trăilescu Anton. Drept administrativ. Tratat elementar, Bucureşti: ALL BECK, 2002, p. 204.
68 Gilescu V. Natura juridică a contractului de specializare universitară: În Revista Română de Drept, 1970, nr. 7, p.122.
69 Noiseux-Lescop Louis-Raphaël. Le contrat administratif normatif, ou, Comment délier l'administration de ses nœuds, Mémoire
présenté à la Faculté des études supérieures en vue de l'obtention du grade de Maître en droit. Montréal: Université de Montréal,
2001, 306 p.
70 Кукрус A. Наука и управление (Управление наукой в СССР), под общей ред. проф. M.M. Богуславского, Таллин:
Валгус, 1982, 184 с.

71 Duca Gh. Contribuţii la societatea bazată pe cunoaştere. Chişinău: Ştiinţa , 2007, 288 p.
21
vorbind despre organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe în anul 2003, acad. Gh. Duca
menţiona că „paradigma instituţională şi funcţională a Academiei de Ştiinţe se bazează pe
corelarea a două principii diferite, aproape contradictorii. Primul identifică Academia drept
instituţie ştiinţifică de stat, compusă din instituţii de cercetare şi savanţi, care sînt finanţaţi de
stat. Al doilea principiu spune că Academia de Ştiinţe îşi organizează activitatea în baza regulilor
acceptate în lumea ştiinţifică, identificate ca „libertăţi academice”. În cea mai generală formă,
„libertăţile academice” prevăd autogestiunea sistemului ştiinţific, independenţa savanţilor, a
colectivelor şi organizaţiilor ştiinţifice în luarea deciziilor privind determinarea direcţiilor şi
căilor de cercetare, evaluarea rezultatelor, conferirea titlurilor ştiinţifice, alegerea savanţilor în
consiliile ştiinţifice şi de experţi etc.”72.
Ulterior, în iulie 2004, Preşedintele Academiei de Ştiinţe Gh. Duca, prezentînd proiectul
Codului cu privire la ştiinţă şi inovare, reitera: „Concepţia sistemului de legi constă în
transmiterea competenţei şi a responsabilităţii pentru gestionarea domeniului cercetare şi inovare
comunităţii ştiinţifice. În acest sens, Guvernul, printr-un acord, va delega împuternicirile
principale nu numai membrilor AŞM, ci şi cercetătorilor cu grad ştiinţific de doctor habilitat şi
de doctor prin reprezentanţii săi în organul suprem de conducere – Asambleea Academiei de
Ştiinţe şi organul executiv al acesteia – Consiliul Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare
Tehnologică. Codul pune în evidenţă cîteva scopuri majore: creşterea eficienţei managementului
ştiinţei pentru aprofundarea cercetărilor fundamentale şi aplicative; democratizarea şi
participarea mai largă a comunităţii ştiinţifice la elaborarea şi adoptarea deciziilor; crearea unor
stimulente materiale şi condiţii fiscale favorabile pentru susţinerea procesului de cercetare şi
inovare; crearea bazei juridice pentru formarea infrastructurii inovaţionale şi de transfer
tehnologic; ameliorarea pregătirii şi perfecţionării cadrelor ştiinţifice”73.
Recent, preşedintele AŞM, acad. Gh. Duca, „ţinînd cont de sugestiile comunităţii ştiinţifice
universitare”, a propus să recurgem la o nouă etapă de reformare a sistemului de cercetare-
inovare, valorificînd cele mai bune practici atestate la nivel internaţional, dar continuînd să
păstrăm integritatea şi administrarea autonomă a comunităţii ştiinţifice. În opinia acad. Gh.
Duca, susţinută de noi, regimul juridic perfecţionat de administrare a sferei ştiinţei şi inovării
prevede: separarea clară a domeniului de elaborare de cel de implementare a politicilor prin
crearea Centrului de finanţare a ştiinţei, care să finanţeze cercetările ştiinţifice în bază de
concurs, indiferent de apartenenţa instituţională sau de statutul juridic al aplicantului; separarea
clară a funcţiilor de cercetare de funcţiile de administrare; separarea cheltuielilor instituţionale de
întreţinere a infrastructurii ştiinţifice de cele destinate cercetării; internaţionalizarea procesului
72 Duca Gh. Contribuţii la societatea bazată pe cunoaştere. Chişinău: Ştiinţa , 2007, p. 128.
73 Duca Gh. Contribuţii la societatea bazată pe cunoaştere. Chişinău: Ştiinţa, 2007, p. 131.
22
de expertizare (Figura A1.1. Regimul juridic perfecţionat de administrare a sistemului de
cercetare-dezvoltare).
În concluzie, acad. Gh. Duca menţionează: „fără dezvoltarea dinamică a cercetării şi
inovării nu poate fi asigurată dezvoltarea socială şi economică a ţării; asocierea la PC7 al UE
este un suport important în acest sens, dar nu mai puţin imperativă este necesitatea schimbării
percepţiei elitei politice din Moldova faţă de sectorul de cercetare, care să prevadă dezvoltarea
unei abordări de ansamblu pe întreg lanţul: educaţie – cercetare – economie; deşi dezvoltarea
prin cunoaştere reprezintă o abordare complexă, ce stă la baza dezvoltării societăţilor avansate
în plan economic şi social, proiectul documentului de dezvoltare strategică a RM pînă în anul
2020 reflectă doar lapidar importanţa ştiinţei. Or rapiditatea şi calitatea reformelor, progresul
social şi economic al Republicii Moldova nu va depinde de performanţa cercetării? Sigur că da!
Mai mult decît atît – ştiinţa va beneficia de oportunităţile oferite de asocierea la PC7 şi aceasta se
poate realiza numai pe făgaşul unei societăţi bazate pe cunoaştere”74.
În cadrul unei lecţii publice publicate cu titlul „Ştiinţa şi educaţia în SUA şi Republica
Moldova. Analiză comparativă bazată pe experienţa personală”, acad. I. Bersuker a prezentat o
viziune originală asupra sinergiei educaţiei şi ştiinţei. În opinia sa, care corespunde convingerii
noastre acad. I. Bersuker afirmă: „În Moldova dezvoltarea ştiinţei s-a constituit astfel că ea „a
crescut” în instituţiile Academiei de Ştiinţe. Este util în acest sens să descifrăm, ce înseamnă
pentru ştiinţă că „s-a constituit istoric”. Ştiinţa se dezvoltă ca un organism viu: fiecare echipă
ştiinţifică, fiecare direcţie ştiinţifică după naştere creşte încetul cu încetul, cu timpul se fortifică,
se maturizează, îşi câştigă o poziţie în lume şi devine şcoală ştiinţifică. Pentru aceasta e nevoie
de minimum 15-20 de ani, uneori şi de jumătate de secol. Să distrugi asemenea şcoli poţi repede
- prin a întrerupe finanţarea, dar pentru revigorarea lor iarăşi va trebui jumătate de secol! În acest
sens, îndemnul unor demnitari de a închide Academia de Ştiinţe a Moldovei şi a finanţa doar
ştiinţa din universităţi este un sacrilegiu. Aceasta ar însemna distrugerea şcolilor ştiinţifice care
s-au creat timp de jumătate de secol”75.
Diferite aspecte scientice la tema lucrării regăsim în opera doctrinarilor străini şi autohtoni:
prof. R. Dahrendorf, prof. V.B Borshev şi J.A. Schreider, prof. Iu.N. Frolov, prof. M. Apostol76,
prof. V. Covaliov77, prof. I. Guceac, prof. A. Rotaru, dr. Gh. Cuciureanu78, m.c. A. Dicusar
74 Duca Gh. Aderarea la spaţiul de cercetare european - oportunităţi şi perspective. În: Literatura și arta, 2012, 12 aprilie, p. 7.
75 Bersuker Isaac. Ştiinţa şi educaţia în SUA şi Republica Moldova. Analiză comparativă bazată pe experienţa personală. În:
Akademos, 2011, nr. 2 (21), p. 27.
76 Dahrendorf R. Science, policy, and science politicy. Proc. of the Royal Irish acad., Dublin, 1975, vol. 75, Nr. 2, p. 42; Наука.
Организация и управление, сост. сборника Л.Т. Москаленко. Новосибирск: Наука, 1979, с. 243. Борщев В.Б., Шрейдер
Ж.А. Нужно ли управлять наукой? [online] http://www.polit.ru/science/2008/09/04/borshev_ schreider.html (accesat la
04.09.2008). Apostol M. Despre ştiinţă şi cercetarea ştiinţifică, In: The Antiphysical Review, 2003, Nr.82, p. 3.
77 Ковалев В. Судьба и роль молдавской науки, [on line] http://www.asm.md/index.php?go=noutati_detalii&n=2645&new
_language=0, (accesat la 09.12.2009).

23
(autonomia şi autoadministrarea ştiinţei); Lesourne Jacques, Randet Denis79 (particularităţile
administrării cercetării şi inovării în Franţa); prof. Kristapsons J., Martinson H., Dagyte I.,
Magnus V.80 (experienţa restabilirii ştiinţei naţionale în ţările baltice şi problemele ajustării ei la
rigorile SEC); prof. Iu.N. Frolov, acad. J.I. Alferov şi acad. V.A. Sadovnichy, prof. O. Figovskii,
dr. C. Sabin81 (administrarea de stat a ştiinţei); prof. S.P. Lomtev, acad. D. Belyaev, acad. P.
Fedoseev82 (singura modalitate de administrare a ştiinţei este crearea condiţiilor pentru cel mai
productiv proces creativ); J. Bernal şi M. Koraci, I.I. Leiman, N. Mărgineanu83 (opinii
controversate dar originale privind definiţia ştiinţei); prof. A. Kukrus, prof. Ţapoc, V. şi prof.
Capcelea V., I. Pârvu, N. Mărgineanu şi I.I. Leiman, acad. S. Marcus şi N. Andrei 84 (trăsăturile
caracteristice ale ştiinţei contemporane, inclusiv rolul matematicii); prof. W. Kaltenbaher, prof.
H. Willke, prof. W. Krohn85 (prioritatea cercetărilor în domeniul ştiinţelor naturale); prof. C.
Enăchescu, dr. C. Oprean şi dr. Gh. Manolea, J.S. Huxley, acad. M. Peculea, R. Pinto şi M.
78 Guceac I. Activitatea Consiliului Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică vizavi de priorităţile naţionale şi creşterea
competitivitătii ştiintei autohtone. În: Probleme actuale ale organizării şi autoorganizării sistemului de cercetare-dezvoltare în
Republica Moldova, Mat. conf. ştiinţifice, 08.04.2011, Chişinău: Tipografia Reclama, 2011, p. 84-91; Rotaru A., Cujbă R.,
Florea-Donica L, Stici V. Sinergetica - o nouă metaştiinţă a autoorganizării sistemelor complexe. În: Probleme actuale ale
organizării şi autoorganizării sistemului de cercetare-dezvoltare în Republica Moldova, Mat. conf. ştiinţifice, 08.04.2011,
Chişinău: Tipografia Reclama, 2011, p. 106-124; Rotaru A., Cujba R., Caireac L., Caliniuc L., Sidorco A. Modelul sinergetic al
investiţiilor financiare în domeniul cercetării-dezvoltării. În: Probleme actuale ale organizării şi autoorganizării sistemului de
cercetare-dezvoltare în Republica Moldova, Mat. conf. ştiinţifice, 08.04.2011, Chişinău: Tipografia Reclama, 2011, p. 138-143;
Cuciureanu Gh. Utilizarea Rezultatelor ştiinţifice recunoscute internaţional în managementul sistemului national de cercetare-
dezvoltare. În: Probleme actuale ale organizării şi autoorganizării sistemului de cercetare-dezvoltare în Republica Moldova, Mat.
conf. ştiinţifice, 08.04.2011, Chişinău: Tipografia Reclama, 2011, p. 216-220; Cuciureanu Gh., Graur I. Asigurarea cu
echipament ştiinţific a organizaţilor ştiinţifice din Republica Moldova în perioada 2006-2010. În: Probleme actuale ale
Chişinău: Tipografia Reclama, 2011, p. 221-225; Дикусар А. Взаимное влияние процессов социально- экономического и
научно-информационного развития общества и место Молдовы в мировом информационном процессе. În: Probleme
actuale ale organizării şi autoorganizării sistemului de cercetare-dezvoltare în Republica Moldova, Mat. conf. ştiinţifice,
08.04.2011, Chişinău: Tipografia Reclama, 2011, p. 103, 105.
79 Lesourne Jacques, Randet Denis. La Recherche et l’innovation en France. Paris: FutuRIS, 2008, 479 p.
80 Kristapsons J., Martinson H., Dagyte I., Magnus V. Baltic R&D systems in transition. Experiences and Future Prospects. Riga:
Zinatne, 2003, 204 p.

81 Приоритетные направления научно-технической деятельности, научных исследований и Концепция развития науки в
Республике Беларусь. Минск: Изд. Дом Белорусская наука, 2005, 37 с. Фиговскиий Олег. Как и зачем управлять наукой
[online], http://www.opec.ru/1338308.html (accesat la 11.01.2011); Кому в России нужна наука? [online]
http://stra.teg.ru/lenta/innovation/2352 (accesat la 28.01.2007).Sabin, C. Organizarea cercetării ştiinţifice. Elemente de conducere
si organizare a activităţii de cercetare-dezvoltare, Bucureşti, 1972, p. 9.
83 Бернал Дж. Наука в истории общества, Москва: Изд-во Иностранной литературы, 1956, с. 10; Корач, М. Наука
индустрии. В: Наука о науке (Сборник статей), Перевод с англ., oбщ. ред. проф. В.Н. Столетова, Прогресс: Москва 1966,
с. 231. Лейман И.И. Наука как социальный институт, Ленинград: Наука, Ленинградское отделение, 1971, с. 9.
Mărgineanu Nicolae. Natura ştiinţei, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1968, p. 26.
Валгус, 1982, с. 15. Ţapoc, V. Capcelea V. Cercetarea ştiinţifică. Chişinău: Arc, 2008. p. 12-14; Pârvu I. Teoria ştiinţifică,
Modalităţi de reconstrucţie şi modele sistematice ale structurii şi dinamicii teoriilor ştiinţifice, Bucureşti: Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, 1981, p. 9-10; Лейман И.И. Наука как социальный институт, Ленинград: Наука, Ленинградское отделение,
1971, с. 6; Mărgineanu N. Natura ştiinţei, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1968, p. 17-18; Andrei N. Metamorfozele ştiinţei. În:
Teorie versus empirism în analiza algoritmilor de optimizare, Bucureşti: Editura Tehnică, 2004, 354 p.
85 Еникеева А. Что будет вместо академий? [on line], http://www.strf.ru/material.aspx?d_no=33979&CatalogId=222&print=1
(accesat la 04.10.2010). Willke H. Dystrophie. Studien zur symbolischen Anarchie utopischer Gesellschaften. Frankfurt/M., Ms.
Vorabdruck: Die Neue Ökonomie als Weltironie, 2001. c. 7, În: Крон, В. Риск (не)знания: о смене функций науки в
обществе знания, Журнал социологии и остальной антропологии. 2003. Том VI. № 3, с. 78. Крон В. Риск (не)знания: о
смене функций науки в обществе знания, Журнал социологии и остальной антропологии. 2003. Том VI. № 3, с. 80.
24
Gravitts, I.C. Popescu, acad. I. Haiduc86 (interpretări doctrinare ale clasificării ştiinţelor); dr. V.
Afanasiev87 (evaluări şi soluţii controversate pentru organizarea, funcţionarea şi dezvoltarea
sferei ştiinţei şi inovării în Republica Moldova).
Dr. Valentina Postolachi în lucrarea „Managementul performanţelor prioritare în sistemul
de cercetare-dezvoltare al Republicii Moldova” a analizat sub aspect socioeconomic evoluţia
principiilor de funcţionare în condiţiile Republicii Moldova a sistemului de cercetare-dezvoltare,
punerea în evidenţă a potenţialului uman al instituţiilor de cercetare-dezvoltare şi elaborarea
recomandărilor necesare în corelaţie cu sporirea rolului managementului. Noutatea ştiinţifică a
rezultatelor obţinute de autor constituie: fundamentarea necesităţii de reorganizare şi
perfecţionare pe principii noi a managementului performanţelor prioritare în sistemul de
cercetare-dezvoltare; precizarea obiectivelor prioritare ale sistemului de cercetare-dezvoltare din
Republica Moldova în condiţiile actuale; elaborarea unor recomandări privind motivarea muncii
personalului din cadrul instituţiilor de cercetare-dezvoltare; relevarea sistemului de finanţare,
modului de gestionare şi alocare a resurselor pentru cercetare-dezvoltare; evidenţierea necesităţii
evaluării şi acreditării unităţilor de cercetare-dezvoltare în scopul eficientizării şi aplicării unor
metodologii manageriale noi88.
Sîntem de acord cu autorul că „în prezent (în anul 2004) se face resimţită lipsa unor acte
normative care ar îmbunătăţi substanţial managementul reformării sistemului de cercetare-
dezvoltare. O îmbunătăţire a reglementării se impune şi în sfera stimulării cercetării prin
acordarea unor facilităţi în sfera investiţiilor, impozitelor, dobînzilor pentru creditele garantate de
stat, taxelor vamale, închirierilor de spaţii, accesului la informaţii din băncile de date din
străinătate, încurajării formării de corporaţii”89.
Dr. Gh. Cuciureanu a efectuat o cercetare ştiinţifică „conceptual-practică a organizării
activităţilor ştiinţifice şi tehnologice în condiţiile proceselor de globalizare, sistematizarea
scopurilor, priorităţilor şi măsurilor de reglementare ale sistemului naţional de cercetare-
dezvoltare şi elaborarea propunerilor de politici de creştere a competitivităţii ştiinţifice în
86 Enăchescu C. Tratat de teoria cercetării ştiinţifice, ed. a II-a rev. şi adăug. Iaşi: Polirom, 2007, p. 94. Oprean C. Metode şi
tehnici ale cunoaşterii ştiinţifice, Sibiu: Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, 2006, p.117; Manolea Gh. Bazele cercetării
creative, Bucureşti: AGIR, 2006, p. 22; Что такое наука? Форсайт 2009, № 3 (10) [on line],
http://www.asm.md/administrator/fisiere/cadru/f131.pdf, c.48, 53. (accesat la 21.09.2010). Что такое наука. Развитие
статистического определения 1920-2000. Форсайт, 2009, № 3 (11), с. 69. Peculea M. Audienta cercetării către finanţatori. În:
Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie, 2004, nr. 1, p. 32. Пэнто Р., Гравитц М. Методы социальных наук. Москва,
1972, с. 299. Popescu I.C. Unitatea ştiinţei, Studiu monografic asupra reducţiei interteoretice şi interdisciplinare, Bucureşti:
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1990, p. 15-16. Haiduc I. Cercetarea fundamentală şi dezvoltarea economică, [on
line],http://pentia.home.cern.ch/pentia/cdf/haiduc.html, (accesat la 04.12.2010).
87 Afanasiev V. Ştiinţa: normalitate sau totalitarism? Chişinău: S. n. Combinatul Poligrafic, 2010, 240 p.
88 Postolachi V. Managementul performanţelor prioritare în sistemul de cercetare-dezvoltare al Republicii Moldova. Autoreferat
al tezei de doctorat în ştiinţe economice. Chişinău, 2004, p. 2, 5-6.

al tezei de doctorat în ştiinţe economice. Chişinău, 2004, p. 13-15.

25
contextul proceselor de globalizare”90.
În opinia dr. Gh. Cuciureanu, „Perfecţionarea structurii managementului sistemului
naţional de cercetare şi dezvoltarea unui model care să asigure o delimitare a funcţiilor
conceptuale, executive şi de evaluare. Managementul cercetării-dezvoltării ar trebui să prevadă o
combinare echilibrată a autonomiei individuale şi a controlului organizaţional, prin distribuirea
sarcinilor la diferite nivele, ceea ce, după părerea noastră, poate fi asigurat printr-un management
al sistemului naţional de cercetare-dezvoltare, compus din 4 nivele. Principalele propuneri
practice ţin de crearea unui organ consultativ la nivel naţional, care să includă reprezentanţi ai
AŞM, ministerelor, universităţilor, antreprenorilor, ong-urilor ş.a., şi de stabilirea a două
organisme naţionale distincte, unul responsabil de coordonarea la nivel naţional a politicilor
guvernamentale în domeniu, şi celălalt – de administrarea alocaţiilor publice în cercetare-
dezvoltare”91. Această opinie este similară celei care a stat la baza elaborării organigramei
regimului juridic consensual de administrare a sferei ştiinţei şi inovării, însă suplimentar s-a dorit
menţinerea unui echilibru între administrarea de stat şi autoadministrarea instituţiilor publice cu
diferite atribuţii, inclusiv celor de efectuare a cercetărilor ştiinţifice.
Lucrarea prof. I.G. Dejina, „Mecanisme de finanţare publică a ştiinţei în Rusia” este
dedicată analizei şi sistematizării principalelor instrumente şi priorităţi ale finanţării bugetare a
ştiinţei în Rusia şi compararea lor cu practicile internaţionale. Principalele obiective ale studiului
au fost analiza şi sistematizarea instrumentelor de bază şi direcţiilor (priorităţilor) finanţării
bugetare a ştiinţei din Rusia, în comparaţie cu practicile internaţionale, precum şi elaborarea de
recomandări pentru a optimiza finanţarea publică a ştiinţei. În lucrare se studiază astfel de
instrumente, cum ar fi: finanţarea bugetară instituţională, finanţarea în cadrul programelor
federale tehnico-ştiinţifice ţintă, finanţarea de la fondurile ştiinţifice publice. Aceste mecanisme
sînt examinate din punctul de vedere al eficienţei utilizării acestora în momentul de faţă,
direcţiile de optimizare posibile şi domeniile de aplicaţii potenţiale pentru soluţionarea unor
sarcini concrete. Autoarea este tentată de a evalua eficacitatea finanţării bugetare a ştiinţei, în
funcţie de scopul acesteia şi de mecanismele de alocare a mijloacelor financiare. În concluzie
sînt prezentate constatările principale şi este formulată o listă de sugestii de optimizare a
formelor şi instrumentelor de finanţare bugetară a ştiinţei în Rusia92.
Potrivit dr. R.E. Biryulin, în legislaţia străină se utilizează principiul concurenţei depline şi
deschise, la încheierea contractelor publice pentru toate tipurile de parteneriate cu autorităţile
publice, deoarece este văzută ca un mijloc de economisire a fondurilor bugetare, de prevenire a
90 Cuciureanu Gh. Managementul sistemului naţional de cercetare-dezvoltare: între globalizare şi provincializare. Chişinău:
ProEdit, 2011. p. 8.
ProEdit, 2011. p. 231.

92 Дежина И.Г. Механизмы государственного финансирования науки в России. Москва: ИЭПП, 2006, 130 с.
26
corupţiei şi de promovare a concurenţei în sectoarele economice, care au fost anterior în
monopolul statului. Acest principiu înseamnă că statutul preferenţial îl au acele metode de
alegere a furnizorului, contractantului sau concesionarului, care prevăd obligaţia potenţialilor
participanţi ai relaţiilor contractuale de a concura pentru dreptul de a obţine contractul. Astfel, în
Germania, parteneriatul public-privat este văzut ca un model complex, care include proiectarea,
finanţarea, construirea/sanarea, deservirea tehnică şi, în unele cazuri, vînzarea de către
companiile private a clădirilor şi infrastructurii, care se află în proprietatea statului. Folosirea
acestei concepţii (concepţia ciclului de viaţă) asigură transparenţa economică a proiectului pe
întreg parcursul perioadei de implementare a acestuia şi optimizarea costurilor, datorită utilizării
concepţiei ciclului de viaţă, repartizării optime a riscurilor între sectorul public şi privat, utilizării
sistemului de stimulente pentru optimizarea în continuare şi transferul de know-how al firmelor
private, obţinut de ei la realizarea proiectelor similare în ţară şi în străinătate. În majoritatea
ţărilor din Uniunea Europeană s-a statornicit că procedurile încheierii contractelor de stat şi a
contractelor de concesiune sînt, de obicei, reglementate de legislaţia consacrată încheierii
contractele de stat (municipale) pentru achiziţia de bunuri, prestarea de lucrări şi servicii,
inclusiv în cadrul realizării programelor de stat93.
În confirmarea opiniei noastre privind natura juridică a Acordului de parteneriat şi
semnificaţia contractelor de agenţie pentru sfera ştiinţei şi inovării vine dr. E.V. Paveli, care
propune îmbunătăţirea conţinutului procedurii de elaborare şi punere în aplicare a unui model de
contract pentru producerea produselor scientointensive şi evitarea în acest stadiu a deformaţiilor
în relaţiile de „agenţie”. Aceste propuneri sînt menite de a preveni cheltuielile suplimentare
pentru cercetare şi dezvoltare atît în detrimentul clienţilor, cît şi al proprietarilor organizaţiilor
ştiinţifice şi industrial-ştiinţifice; reducerea costurilor tranzacţiilor pentru părţile la contract
atunci cînd apare nevoia de a face modificări în contract în procesul ajustării specificaţiilor
tehnice. Autorul consideră că teoria contractului de agenţie poate fi extinsă pentru ştiinţă,
deoarece ea este supusă legităţilor economice generale; identifică şi clasifică în tipuri diferite de
prejudicii de „agenţie” suportate de către principali-clienţi şi utilizatori de produse
scientointensive; propune o serie de recomandări specifice pentru a reduce prejudiciile de
„agenţie” în cazul administrării personalului ştiinţific şi tehnic, la negocierea şi executarea
contractelor comerciale pentru crearea produselor scientointensive, precum şi la capitolul
siguranţă şi protecţie a drepturilor de proprietate intelectuală a participanţilor la procesul de
inovare94.
93Бирюлин, Р.Е. Государственно-частное партнерство в научно-технической сфере как фактор инновационного развития
страны. Автореф. дис... канд. экон. наук, Москва, 2009, с. 8-9.
94 Павель Е.В. Агентская проблема в сфере исследований и разработок, Автореф. дис... канд. экон. наук, Санкт-
Петербург, 2000, 19 с.
27
Dr. A.V. Kustov a încercat să soluţioneze problemele teoretice şi practice de sporire a
eficienţei utilizării mijloacelor bugetare şi extrabugetare pentru ştiinţă şi educaţie. Principalele
rezultate care demonstrează noutatea ştiinţifică a tezei dr. Kustov ţin de elaborarea: metodologiei
efectuării analizei principalelor tipuri de nereguli financiare în utilizarea mijloacelor financiare în
valută străină de către instituţiile din domeniul ştiinţei şi educaţiei; soluţiilor metodologice
pentru a asigura eficienţa măsurilor de control asupra cheltuielilor în valută străină din bugetul
de stat şi din resursele extrabugetare pentru ştiinţă şi educaţie; propunerilor de îmbunătăţire a
mecanismului de eliminare şi de prevenire a neregulilor financiare în utilizarea de numerar în
valută de către instituţiile din ştiinţă şi educaţie; măsurilor pentru îmbunătăţirea cadrului legal şi
de reglementare a desfăşurării operaţiunilor în valută străină95.
Prof. Iu. N. Frolov, într-un studiu privind analiza relaţiilor dintre stat şi ştiinţă în condiţiile
instaurării relaţiilor de piaţă, a obţinut următoarele rezultate principale, care pretind să fie noutate
ştiinţifică: „bazele conceptuale ale administrării de stat a ştiinţei în Rusia în condiţiile relaţiilor
de piaţă; definiţia funcţiilor de bază ale statului în domeniul ştiinţei şi identificarea
particularităţilor lor în condiţiile tranziţiei economiei la elementele economiei de piaţă; sistemul
de tipizare a subiectelor activităţii ştiinţifice, pe baza caracteristicilor personale ale oamenilor de
ştiinţă etc.” 96.
În ultimii ani se acordă o atenţie sporită înţelegerii teoretice a principiilor care stau la baza
evaluării activităţii ştiinţifice. Căutarea unui concept mai adecvat al activităţii ştiinţific, a unor
algoritmi simpli de redistribuire a alocaţiilor pentru cercetarea ştiinţifică, care ar permite evitarea
conflictelor de interese la selectarea obiectelor de finanţare, a dus la o înţelegere a necesităţii de a
evidenţia două sensuri diferite ale termenilor: „activitate ştiinţifică” – activitatea omului de
ştiinţă, care duce la noi cunoştinţe, în formă de ipoteze, teorii, metode etc.; „activism ştiinţific” –
o activitate care are ca rezultat publicaţiile în reviste ştiinţifice, diplomele şi brevetele,
comunicările la conferinţe ştiinţifice, precum şi capacitatea oamenilor de știință de a utiliza
aceste rezultate în scopul obţinerii de fonduri pentru cercetare”97.
Cercetările în domeniul filozofiei şi sociologiei ştiinţei au servit ca suport metodologic
pentru cercetarea transdisciplinară a administrării şi autoadministrării sferei ştiinţei şi inovării ca
subsistem al sistemului social.
În procesul analizei investigaţiilor sociologice am început cu publicaţia recentă a dr. V.
Mîndru, care în cadrul unui studiu, desfăşurat în perioada 13-20 august 2010, a reflectat situaţia
95 Кустов А.В. Эффективность использования государственных средств в системе управления наукой и образованием.
Дис. ... канд. экон. наук: Москва, 2005 115 с.
96 Фролов Ю.Н. Концептуальные основы государственного управления наукой, Дисс. на соискание ученой степени
доктора экономических наук, Санкт-Петербург, 1998. с. 3.

доктора экономических наук, Санкт-Петербург, 1998. с. 226

28
din domeniul ştiinţei şi măsurile întreprinse în vederea îmbunătăţirii acesteia, constatînd că
pentru îmbunătăţirea mersului reformei şi sporirea eficienţei ştiinţei este necesar de a determina
mai bine direcţiile prioritare de cercetare-inovare şi de a asigura realizarea lor, precum şi de a
exclude formalismul, birocratismul din ştiinţă. Totodată, pentru ca ştiinţa să devină mult mai
competitivă şi atractivă, mai eficientă, este nevoie de o schimbare radicală a atitudinii statului
faţă de ştiinţă, ca aceasta să devină o prioritate naţională, iar guvernul, ministerele să solicite
cercetări concrete, axate pe necesităţile de dezvoltare social-economică a ţării, precum şi să fie
întreprinse alte măsuri care ar face ca ştiinţa să fie antrenată plenar în elaborarea şi
implementarea politicilor şi strategiilor de dezvoltare naţională98.
În investigaţiile sale din luna martie 2009, Carole Muller menţiona vizavi de percepţiile
asupra ştiinţei şi carierelor ştiinţifice în 10 ţări: „Studiul evidenţiază un paradox. Deşi fiecare
conştientizează utilitatea ştiinţei, această percepţie este atenuată de o lipsă de informare, de unde
şi o anumită teamă cu privire la posibila putere a ştiinţei”. „Acest studiu demonstrează
importanţa ştiinţei în societăţile noastre. Această disciplină, considerată dificilă, ar trebui să fie
mai vizibilă, mai apropiată şi integrată în modele concrete”99.
Investigaţiile sociologului rus dr. Konnov V.I. au avut ca suport experienţa activităţii
personale în cadrul FRCF şi FSN SUA şi au fost îndreptate spre „elucidarea relaţiilor dintre
ştiinţă şi instituţiile politice, economice ale societăţii, rolului şi funcţiilor fondurilor ştiinţifice în
sistemul acestor relaţii; identificarea bazei teoretice a autoadministrării comunităţii ştiinţifice;
stabilirea mecanismelor autoadministrării ştiinţifice folosite în activitatea fondurilor ştiinţifice;
elaborarea recomandărilor practice pentru îmbunătăţirea expertizei ştiinţifice şi altor aspecte ale
activităţii FRCF şi FSN SUA”100.
Konnov V.I. a efectuat un studiu independent, în care „în premieră pentru literatura de
specialitate rusă:
1) a examinat autoadministrarea şi administrarea în calitate de caracteristică
fundamentală a organizării ştiinţei, avînd drept criteriu principal de evaluare nu totalitatea
indicatorilor cantitativi de dezvoltare ştiinţifică sau componenta economică a rezultatelor
ştiinţifice, ci nivelul de organizare a comunităţii ştiinţifice, eficacitatea sa combinată cu libertatea
academică în alegerea subiectului de cercetare şi de control public asupra cheltuielilor din
bugetele de cercetare;
2) a introdus în circuitul ştiinţific cele mai moderne concepţii de autoadministrare,
98 Mîndru V. Reforma în sfera ştiinţei şi inovării - aprecieri, opinii, propuneri. În: Revista de filozofie, sociologie şi ştiinţe
politice, nr. 2 (153), 2010, p. 110-111.
99 Muller C. Studiu privind percepţia asupra ştiinţei în lume [online] http://www.ziuaconstanta.ro/print/index.php?id =266421
(accesat la 09.04.2012).
100 Коннов В.И. Проблемы теории и практики самоуправления научного сообщества (на основе сравнительного
исследования Национального научного фонда США и Российского фонда фундаментальных исследований). Дис. на
соиск. уч. ст. к.соц.н. Москва, 2008, с. 13.
29
dezvoltate de sociologia ştiinţei, inclusiv teoria reţelei de actori, formulată în anii 1990-2000,
dezvoltată în continuare de B. Latour, M. Kallon, John Lowe etc.;
3) a clasificat în premieră diferite modele teoretice de autoadministrare a ştiinţei, în
scopul de a identifica relaţiile lor, principiile asemănătoare şi deosebirile, precum şi a propus o
concepţie complexă, care permite să se ia în consideraţie diferite grupuri de factori care
determină dezvoltarea ştiinţei;
4) a definit natura schimbărilor în structura ştiinţei din anii 1990-2000 şi influenţa lor
asupra dezvoltării fondurilor ştiinţifice şi organizării comunităţii ştiinţifice în ansamblu, precum
şi a ales ca obiect de studiu special activitatea fondurilor ştiinţifice de stat, ca formă de
autoadministrare a comunităţii ştiinţifice;
5) a efectuat un studiu comparativ care vizează identificarea potenţialului finanţării
competitive a ştiinţei ca model de bază al autoorganizării ei” 101.
Este cunoscut faptul că prof. Е.N. Knyazeva şi prof. S.P. Kurdyumov au încercat printre
primii să formuleze o viziune clară cu privire la atitudinea sinergetică faţă de lume, considerînd
că esenţa administrării sinergetice rezidă în recunoaşterea într-un sistem neliniar complex a
abilităţii de „a-şi construi el însuşi, structura, (...) ar trebui doar să fie iniţiate trendurile dorite de
om pentru autodezvoltarea acestui sistem, deoarece orice dezvoltare are mai multe variante de
căi, iar omul are întotdeauna dreptul de a alege calea optimă pentru el, care poate fi nu numai
aleasă, ci, de asemenea, calculată şi administrate de el; (…). … cunoscînd starea viitoare dorită şi
metodele de urmare a tendinţelor fireşti de autoorganizare a sistemelor, omul poate reduce
timpul pentru a ajunge la atractor, forma viitoare a organizaţiei” 102.
Potrivit cercetătorilor H. Haken, V.V. Vasilikova, B.V. Shevyakov, „sinergetica ca
domeniu ştiinţific general, interdisciplinar, studiază legităţile autoorganizării şi ordonării în
sistemele de natură foarte diferită este interesată de legităţile generale ale evoluţiei sistemelor de
orice natură. „Multe dintre obiectele studiate în ştiinţele despre om pot fi considerate oarecum ca
sisteme. Prin cooperarea unor părţi ale sistemului, apar noi calităţi, de aceea multe dintre aceste
calităţi evidenţiază efectele de autoorganizare. Sinergetica s-a extins larg în diverse ramuri ale
cunoaşterii ştiinţifice, ceea ce a dus la un fel de modă ştiinţifică atît la sinergetică, cît şi la
problemele raportului între ordine şi haos în diverse manifestări ale ei. Ea poate fi considerată o
teorie integrală a ordinii şi haosului, care studiază legităţile apariţiei ordinii din haos, o descriere
a cauzelor şi a mecanismelor de existenţă relativ stabilă a unor structuri apărute şi decăderea lor.
Deci, în abordare sinergică societatea este un sistem supercomplicat, auto-organizat, deschis,
исследования Национального научного фонда США и Российского фонда фундаментальных исследований). Дис. на
соиск. уч. ст. к.соц.н. Москва, 2008, с. 14-15.
102 Князева Е.Н.. Курдюмов С.П. Антропный принцип в синергетике. B: Вопросы философии. 1997.№3. с. 62-79.
30
nonliniar cu toate proprietăţile sale, legile şi principiile de dezvoltare” 103.
Prof. Saaty T.L. a formulat fundamentul filozofic al analizei sistemelor sociale, definind
sistemul social ca „un ansamblu ordonat, elementele căruia sînt legate cu tipuri diferite de relaţii,
care: interacţionează unele cu altele şi, astfel, formează un fel de integritate; nu este suma
elementelor sale. În ea apar calităţi noi, care nu sînt inerente în elemente; tinde la starea de
echilibru între constrîngerile sale interne şi mediul extern, care face presiunile asupra lui; pentru
a atinge starea de echilibru se adaptează la impactele permanente ale mediului şi reorganizarea
constrîngerilor sale interne; evoluează în procesul de adaptare la presiunile mediului şi la
restructurarea constrîngerilor interne, pentru a trece în stare mai complexă şi a deveni mai viabil;
are o structură ierarhică, poate fi considerat ca un întreg, la un nivel de cercetare şi ca un
subsistem, parte a sistemului de nivel mai înalt” 104.
În lucrarea „Administrarea şi autoadministrarea în domeniul ştiinţei şi tehnologiei” prof.
Mirsky E.M., constata că în conformitate cu condiţiile socio-economice din Rusia, în mijlocul
anilor ’90, în administrarea cercetării-dezvoltării, ştiinţa ar trebui să fie văzută ca o instituţie
socială şi să se concentreze în primul rînd pe caracteristicile ei interne de sistem, dar nu la
aspectele politice, economice şi juridice, de care, în opinia autorului, se fac vinovate, practic,
toate concepţiile de reformare a ştiinţei publicate la acel moment. În continuare autorul, analizînd
funcţia structurilor de suport ale ştiinţei, stabileşte două tipuri de structuri de suport: 1) grupurile
consultative de expertiză, 2) fondurile publice şi private. Sînt enumerate caracteristicile fiecărui
tip, se examinează structura de administrare (sau instituţiile comunităţii ştiinţifice), sînt listate
funcţiile lor, este descrisă situaţia deplorabilă a ştiinţei din Rusia în acei ani. În ultima parte a
articolului autorul se referă la un sistem unic de indicatori, care „reflectă starea şi dinamica
ştiinţei”, pe care ar trebui să se bazeze administrarea ştiinţei. Separat, se examinează funcţiile
care urmează să fie exercitate de către structurile federale de administrare ale ştiinţei105.
Pe bună dreptate, prof. B.B. Shevyakov conchide că „administrarea în sistemele sociale
este o metodă de menţinere a proceselor stihinice, de autoorganizare ale sistemului în albia
necesară şi este una din condiţiile principale pentru îmbunătăţirea şi dezvoltarea sistemelor
sociale, de orice tip - de la grupul social primar, pînă la civilizaţia umană în întregime”106.
Organizarea cercetării ştiinţifice şi administrarea ştiinţei într-o ţară avansată este un
103 Синергетика и психология. Тексты. Выпуск 2. Социальные процессы. Под ред. И.Н. Трофимовой. Москва: Янус-К,.
1999. с. 11; Василькова В.В. Порядок и хаос в развитии социальных систем: (Синергетика и теория социальной
самоорганизации). Спб.: Лань, 1999, с. 6; .Василькова В.В. Циклы самоорганизации в обществе. [online]
http://spkurdyumov.narod.ru /Vasilkova.htm (accesat la 24.02.2012); Шевяков Б.B. Философские основания
самоорганизации и управления в социальных системах : Дис. ... канд. филос. наук. Москва, 2003, c. 78, 80-81, 101.
104 Шевяков Б.B. Философские основания самоорганизации и управления в социальных системах: Дис. ... канд. филос.
наук. Москва, 2003, c. 23-24

105 Мирский Э.М. Управление и самоуправление в научно-технической сфере. B: Социологические исследования. 1995.
№ 7. c. 3-17.
106 Шевяков Б.B. Философские основания самоорганизации и управления в социальных системах: Дис. ... канд. филос.
наук. Москва, 2003, c. 38.

31
exemplu instructiv pentru Republica Moldova şi alte state cu un nivel tehnologic mai puţin
dezvoltat. În acest sens, este extrem de relevantă experienţa SUA şi Japoniei, care se
caracterizează potrivit prof. V.I. Tereshcenko:
1. „Absenţa unei politici de stat unice în organizarea ştiinţei americane duce la utilizarea
metodelor, pe care renumitul futurist american J. Citron le-a denumit „roţi mari care scîrţîie” şi
„privire în trecutul frumos”. Astfel, deşi antreprenorii americani acordă o importanţă mare
dezvoltării activităţilor de cercetare, companiile dau prioritate proiectelor în care autorii promit
rezultate practice imediate şi profituri mari, iar managementul afacerilor se axează în principal
pe profit”.
2. „În schimb, Japonia este un susţinător al unui sistem bine dezvoltat de administrare de
stat a ştiinţei, în care există o distribuţie clară a rolurilor între unităţile structurale atît ale
agenţiilor guvernamentale, ştiinţifice, cît şi ale firmelor private. Nu există conflicte
organizaţionale între „ştiinţa industrială”, care urmăreşte satisfacerea intereselor „stăpînilor” săi,
interesaţi în profitabilitatea cercetărilor, şi aparatul guvernamental, preocupat de interesele
statului în întregime, deoarece toate deciziile sînt luate împreună cu oamenii de afaceri şi cu
oficialii guvernamentali. Definind programul ştiinţific, japonezii nu preferă acele proiecte, care
oferă cel mai mare profit, ci pe acelea a căror implementare va cuceri piaţa mondială” 107.
Potrivit prof. Mirsky E.M. „specialiştii care au participat la restructurarea ştiinţei
americane în anii ’60 ai secolului trecut, au constatat că instituţiile profesionale exercită
administrarea şi controlul comunităţii ştiinţifice în trei direcţii:
1) asigurarea integrităţii conceptuale a ştiinţei prin mijloace organizaţionale. Astfel,
instituţiile comunităţii, cu participarea practic a tuturor membrilor comunităţii, în măsura
autorităţii şi competenţei sale reglementează şi organizează activitatea membrilor săi; se găsesc
în regim de regrupare permanentă, particularităţile căreia se precizează la fiecare conferinţă,
congres, simpozion;
2) controlul conduitei profesionale a membrilor comunităţii, nivelului muncii lor
profesionale, conţinutului şi calităţii pregătirii profesioniştilor în temeiul codurilor conduitei
profesionale a cercetătorilor; răspunderea deplină atît de conţinutul programelor de pregătire
profesională la specialităţile corespunzătoare în instituţiile de învăţămînt superior, inclusiv
doctorantura, cît şi pentru calitatea lucrului consiliului de conferire a gradelor ştiinţifice în
universităţi;
3) reglementarea fluxurilor informaţionale şi comunicaţiilor în cadrul comunităţii prin
instituţiile profesionale autoorganizate care controlează cele mai prestigioase reviste ştiinţifice.
Tot sistemul de autoadministrare a comunităţii ştiinţifice se bazează pe instituţiile lui, pe
107 Терещенко В.И. Управление наукой в США и Японии. B: Социологические исследования, 1992, № 5, c. 149-151.
32
structurile lui de experţi, pe formele lui de reproducere a potenţialului ştiinţific şi pe setul de
stimuluri şi sancţiuni”108.
Analiza situaţiei din domeniu demonstrează că tema lucrării a interesat mai mult
cercetătorii străini decît cei autohtoni. Cercetătorii străini şi-au axat studiile preponderent în
domeniul ştiinţelor filosofice, istorice, sociologice, economice. Doar o parte neînsemnată dintre
aceştia au studiat nemijlocit subiectele nominalizate de noi, majoritatea lor abordîndu-le
tangenţial. Chiar şi în cazurile în care subiectele au fost studiate în cadrul cercetărilor juridice,
acestea vizau regimul juridic şi doctrina ţării respective.
În acelaşi timp, de la bun început (anul 2004) aveam în faţa noastră o problemă ştiinţifică
concretă, dictată de necesitatea teoretică şi practică, la început - a elaborării cadrului normativ al
administrării şi autoadministrări sferei ştiinţei şi inovării în proces de reformare, iar apoi, după o
perioadă de implementare - de ajustare a acestuia la rigorile acquis-ului comunitar.
Pentru realizarea sarcinilor în cauză se cerea de a elabora cadrul normativ, care ar asigura
regimul juridic consensual de administrare şi autoadministrare a sferei ştiinţei şi inovării, în
special:
1) mecanismului de delegare a competenţelor Guvernului în sfera ştiinţei şi inovării
Academiei de Ştiinţe a Moldovei, asigurînd democratizarea şi descentralizarea administrării;
2) identificarea actelelor juridice consensuale - contractelor administrative normative
specifice sferei ştiinţei şi inovării;
3) statutului juridic al organizaţiilor de drept public din sfera ştiinţei şi inovării:
Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Consiliului Naţional pentru Acreditare şi Atestare, preocupate
nemijlocit de atribuţii de cercetare-dezvoltare-inovare sau de administrare şi autoadministrare,
precum şi organizaţiilor auxiliare din sfera ştiinţei şi inovării;
4) şi nu în ultimul rînd problemelor integrării ştiinţei academice, universitare şi ramurale,
administrări şi autoadministrării educaţiei şi sferei ştiinţei şi inovării.
Astfel că stabilind obiectivele cercetării ne-am axat preponderent pe problemele-cheie
iminente, lăsînd celelalte probleme ştiinţifice pentru cercetările de perspectivă.
Spunem acest lucru deoarece atunci cînd majoritatea persoanelor juridice antrenate în sfera
ştiinţei şi inovării din Republica Moldova sunt organizaţii de drept public, nu considerăm logic
de a trata, chiar şi în cazul unei cercetări sistemice, transdisciplinare, toate aspectele
reglementării juridice a administrării şi autoadministrări sferei ştiinţei şi inovării. Cu toate
acestea, abordarea transdisciplinară ne avantajează de a căuta soluţii „în acelaşi timp şi între
Мирский Э.М. Управление и самоуправление в научно-технической сфере. B: Социологические исследования, 1995,

108
№ 7, c. 11-12.
33
discipline, şi înăuntrul diverselor discipline, şi dincolo de orice disciplină”109, după cum
menţiona acad. Basarab Nicolescu.
109 Nicolescu Basarab. Transdisciplinaritatea Manifest. Trad. din limba franceză de Horia Mihail Vasilescu, Iaşi: Junimea, 2007,
p. 53.
34
1. DIMENSIUNEA TRANSDISCIPLINARĂ A ADMINISTRĂRII ŞI
AUTOADMINISTRĂRII SFEREI ŞTIINŢEI ŞI INOVĂRII ÎN REPUBLICA
MOLDOVA
1.1. Analiza evoluţiei regimului juridic de administrare şi autoadministrare a sferei

ştiinţei şi inovării în hotarele Republicii Moldova
În dezvoltarea istorică a ştiinţei, la trecerea de la o formaţiune socioeconomică la alta, se

schimbau standardele de prezentare a cunoaşterii ştiinţifice, modurile de a vedea realitatea, stilul
de gîndire, care se formează în contextul culturii şi sînt expuse la diferite categorii de factori
socioculturali. Premisele pentru apariţia ştiinţei s-au manifestat, în special, în Orientul Antic:
Egipt, Babilon, India şi China. Realizările civilizaţiei orientale au fost recepţionate şi prelucrate
într-un sistem teoretic coerent în Grecia antică110.
Este însă controversată versiunea tradiţională a genezei ştiinţei şi, mai cu seamă, a celei
europene. Lucrările cercetătorilor europeni în istoria ştiinţei urmăresc să prezinte ştiinţa şi
tehnologia ca fenomene exclusiv europene. În acest scop, se stabilesc legături între trăsăturile
sociale specifice ale Europei după Renaştere şi evoluţia ştiinţei şi tehnologiei. Totodată, s-a
atribuit minţii europeanului o înzestrare aparte cu trăsături capabile să ducă la propăşirea ştiinţei
şi tehnologiei. Pentru a întări această teorie şi a promova această ideologie, este negată
contribuţia culturilor noneuropene la dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei, iar cînd, cu greutate, este
totuşi acceptată, statutul ei este redus la cel de simplă copie a contribuţiei greceşti timpurii111.
Conform lui J. y Ortega, fenomenul pe care îl numim „cunoaştere”, adică modul specific
de gîndire care utilizează concepte, analize logice şi argumente, a apărut într-o anumită fază a
dezvoltării istorice a omului. Numai filozofii greci au avut aceste credinţe într-o manieră
suficient de radicală, devenind „cunoscători” prin excelenţă. Ei ne-au transmis o moştenire
splendidă pe care de atunci o consumăm peste măsură112.
Într-un comentariu istoric George Sarton evidenţia o dimensiune semnificativă a atitudinii
europene faţă de timpul Renaşterii: „Fenomenul Renaşterii a fost, printre altele, o revoltă
împotriva conceptelor şi metodelor medievale. Desigur, fiecare generaţie reacţionează contra
celei precedente, fiecare perioadă istorică este o revoltă împotriva predecesorilor, însă în acest
110 Шкляр М.Ф. Основы научных исследований. Москва: Дашков и К°, 2007, с. 9-10.
111 Rahman A. Anatomia ştiinţei, trad. I. Dragomirescu M. Anghelescu-Irimia, Bucureşti: Editura Politică, 1987, p. 115.
112 Porumbeanu O.-L. Despre conceptul de cunoaştere, Studii de Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării, 2003, Nr. 7, c. 140.
35
caz revolta a fost mai puternică decît de obicei. Nu ne dăm îndeajuns seama că Renaşterea nu a
fost pur şi simplu o revoltă împotriva scolasticii, ea s-a îndreptat şi împotriva influenţelor arabe
(mai ales ale lui Avicenna şi Averroes)”113.
Un alt istoric al ştiinţei, Sherwood Taylor, reduce întreaga contribuţie arabă la ştiinţă şi
tehnologie la simple împrumuturi de la greci: „Arabii îşi preţuiau mult medicii, care erau de
regulă de altă sorginte - persani, evrei sau creştini sirieni. Aceştia au contribuit prea puţin la
dezvoltarea medicinii, dar au păstrat vii cunoştinţele luate de la greci. Rhazes Haly Abbas şi
Avicenna au scris opere voluminoase, preluate aproape în întregime de la greci”114.
Dintr-un alt punct de vedere, Paolo Rossi afirmă că: „aşa-numitul continuism este numai o
mediocră filosofie a istoriei, suprapusă istoriei reale; prin cercetarea istorică nu se descoperă
niciodată, în trecut, stadii monoparadigmatice ori epoci caracterizate, precum persoanele, printr-
un singur chip; dialogul critic dintre teorii, tradiţii ştiinţifice şi imagini asupra ştiinţei a fost
întotdeauna (şi continuă să fie) neîntrerupt şi insistent; ştiinţa sec. al XVII-lea a fost, în acelaşi
timp, paracelsiană, carteziană, baconiană şi leibniziană; modelele non-mecaniciste au funcţionat
riguros, inclusiv în veacuri de nebănuit; apariţia problemelor şi a posibilelor cîmpuri de cercetare
sînt strîns legate de discuţii care au de-a face cu filosofiile şi cu metafizicele; figura omului de
ştiinţă apare în timpuri şi în moduri diferite în fiecare sector al cercetării în parte, dat fiind că în
unele cazuri (precum în matematică ori în astronomie) aceasta se revendică de la tradiţii
străvechi, în altele se încearcă să se extragă din trecut tradiţii specifice de la care să se poată
revendica, iar în altele se insistă asupra caracterului nou sau „alternativ” al propriei activităţi
cognitive şi experimentale” 115.
Susţinem aceste opinii, menţionînd valabilitatea lor pentru geneza şi evoluţia ştiinţei din
orice teritoriu, inclusiv celui din hotarele Republicii Moldova. Considerăm că încă nu este
evaluată la justa valoare ştiinţa la geto-daci. Probabil dacă s-ar infirma opiniile istoricilor potrivit
cărora geto-dacii nu au avut o cultură scrisă, s-ar confirma integrarea principiilor şi legităţilor
descoperite de ei într-un sistem de noţiuni sau într-o teorie, cum o făceau grecii antici116.
Considerăm că analiza evoluţiei regimului juridic de administrare a sferei ştiinţei şi
inovării trebuie să debuteze cu perioada de constituire a primului stat geto-dac, întemeiat de
Burebista (circa 82-44 î.e.n.), însă deoarece în activitatea lui Deceneu se întrezăreau doar
germenii administrării activităţii ştiinţifice prin intermediul preoţimii structurate ierarhic, ne vom
113 Rahman A. Anatomia ştiinţei, trad. I. Dragomirescu M. Anghelescu-Irimia, Bucureşti: Editura Politică, 1987, p.121.
114 Rahman A. Anatomia ştiinţei, trad. I. Dragomirescu M. Anghelescu-Irimia, Bucureşti: Editura Politică, 1987, p.118-119.
115 Rossi P. Naşterea ştiinţei moderne în Europa, trad. Dragoş Cojocaru, Iaşi: Polirom, 2004, p. 15.
116 Balmuş V., Lungeanu N. Delegarea: dimensiuni legale şi doctrinare, Chişinău: Tipografia Academiei de Ştiinţe a Moldovei,
2009, p. 132-133.
36
limita doar la publicaţiile anterioare la acest subiect117.
O opinie similară este promovată şi de L.M. Ghindilis, care menţionează că concepţia
apariţiei ştiinţei în Grecia antică nu este corectă, deoarece pune în afara cadrului ştiinţei
realizările grandioase ale Indiei, Chinei şi altor ţări ale Orientului antic. Actualmente istoria
ştiinţei contemporane se limitează, fără îndoială, la istoria „scrisă” a civilizaţiei şi nu ia în
consideraţie ştiinţa „preistorică” şi cea „înainte de potop” a raselor umane antice118.
În această ordine de idei, obiectiv şi raţional ar fi să începem investigarea evoluţiei ştiinţei
„de la primele încolţiri ale spiritului ştiinţific, din timpurile preistorice pînă la mijlocul sec. al
XV-lea, cînd în Occident se manifestă primele simptome ale unui reviriment, ale cărui
consecinţe vor fi hotărîtoare pentru evoluţia ulterioară a ştiinţei. Caracteristica esenţială a acestei
perioade constă în dezvoltarea paralelă a ştiinţelor proprii diferitelor civilizaţii, care au marcat
etapele majore ale evoluţiei omenirii.
Pe cînd alţi cercetători numesc altă dată: ştiinţa apare aproximativ douăzeci şi cinci de
secole în urmă (sec. V î.e.n.) în Grecia Antică. (…) pe fondalul descompunerii gîndirii
mitologice apar primele programe de studiu al naturii, apar nu numai primele probe ale activităţii
de cercetare, dar şi se conştientizează unele principii ale cunoaşterii naturii. (…) consideră ştiinţa
o cercetare conştientă, deliberată de studiu a naturii cu un pronunţat caracter de reflecţie privind
modul de fundamentare a acestor cunoştinţe, precum şi privind principiile activităţii cognitive.
Astfel, se consideră că acest fenomen spiritual specific a apărut anume în oraşele-polisuri ale
Greciei – veritabil cămin al culturii europene.
Un al treilea punct de vedere atribuie data naşterii ştiinţei mult mai tîrziu, în perioada
înfloririi culturii medievale a Europei apusene (sec. XII-XIV). (…) perioadă în care a fost
reconştientizat rolul cunoştinţelor experimentale (…). Astfel, acest punct de vedere, contrar celui
expus mai sus, condiţiona naşterea ştiinţelor naturale europene noi şi a ştiinţei în general, cu
liberarea treptată a gîndirii ştiinţifice de dogmele concepţiilor aristoteliene, adică pentru a se
ridica împotriva gîndirii filosofice speculative”119.
„Majoritatea istoricilor consideră că despre ştiinţă, în sensul contemporan al cuvîntului, se
poate vorbi doar din sec. XVI-XVII (…). Apariţia ştiinţei în această ipostază se asimilează cu
naşterea fizicii contemporane şi a aparatului matematic corespunzător. (…) este recunoscut
statutul social al ştiinţei, are loc naşterea ei în calitate de instituţie socială: la 15 iulie 1662 este
117 Balmuş V. Evoluţia autoadministrării şi administrării sferei ştiinţei şi inovării în teritoriul dintre Prut şi Nistru (de la
constituirea primului stat geto-dac pînă la formarea RSSM). În: Revista de studii şi cercetări juridice, 2009, nr. 3-4, p. 4-17;
Balmuş V. Mecanisme şi instrumente de delegare administrativă în sfera ştiinţei şi inovării din Republica Moldova. În: Balmuş
V., Lungeanu N. Delegarea: dimensiuni legale şi doctrinare, Chişinău: Tipografia AŞM, 2009, p. 127-144.
118 Гиндилис Л.М. Наука на рубеже веков: вызовы и проблемы, [online] http://lib.roerich-museum.ru/node/1246, (accesat la
18.10.09).
119 Istoria generală a ştiinţei publicată sub conducerea lui Rene Taton. Ştiinţa antică şi medievală. De la origini la 1450. vol. I,
Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1970, p.8-9.

37
fondată Societatea Regală din Londra, iar în 1666 apare Academia de Ştiinţe din Paris,
Academia de Ştiinţe din Berlin – la 11 iulie 1700, Academia Institutului de Ştiinţe din Bologna –
la 13 martie 1714, Academia de Ştiinţe din Petersburg – în 1724 etc. O altă pleiadă de cercetători
strămută data naşterii ştiinţei doar la a treia decadă a sec. al XIX-lea, considerînd ca
particularitate esenţială a ştiinţei contemporane integrarea activităţii ştiinţifice cu învăţămîntul
superior. (…) Astfel, naşterea ştiinţei contemporane este legată de apariţia laboratoarelor de
cercetare universitare care atrag studenţii în activitatea ştiinţifică, în cercetări de importanţă
aplicativă, obţinînd poziţii sigure pe piaţa de producere a mărfurilor şi de prestare a serviciilor,
elaborarea şi producerea cărora implică necesitatea accesului la cunoştinţele ştiinţifice. Procesul
transformării activităţii intelectuale în profesie finisează constituirea ştiinţei contemporane.
Acum activitatea de cercetare ştiinţifică devine o tradiţie socio-culturală durabilă, consolidată
printr-o mulţime de norme conştientizate, fenomen atît de important, încît statul îşi asumă o parte
din preocupările privind susţinerea acestei profesii la nivelul adecvat, iar acest lucru se face în
scopul de a proteja interesele naţionale” 120.
Susţinînd parţial opinia prof. Rene Taton, presupunem că „la începuturile investigaţiei
ştiinţifice, într-o epocă în care omul se gîndea, în primul rînd, la satisfacerea nevoilor sale
materiale imediate (…), nu era preocupat în niciun fel de cercetarea „pură”, ci pornea de la ceea
ce era normal să fie la început – utilizarea. Folosirea, aplicarea, au apărut mult înaintea cercetării
ştiinţifice, care tinde să explice, să clasifice faptele, obiectele sau fenomenele deja studiate sub
alte aspecte”121.
În acelaşi timp, susţinem şi concluziile prof. W.H. Newton-Smith, care afirma că fără un
interes pentru predicţie şi control, instituţia ştiinţei moderne nu ar exista. În cadrul ştiinţei, acest
interes influenţează tipul de teorii existente. (…) … nu se iau în vedere interese (oricare ar fi ele)
propriu-zis ştiinţifice, ci interese (de obicei interese proprii) ale indivizilor, precum dorinţa de a
avea o carieră de succes sau interesele nonştiinţifice ale unui grup122.
Astfel, conchidem că dezvoltarea ştiinţei în mare parte este determinată de necesităţile
economice şi sociale ale populaţiei şi statului: pentru asigurarea evidenţei şi schimbului a
apărut aritmetica; agriculturii – astronomia; construcţiilor şi măsurării terenurilor –
geometria şi topografia; uşurării muncii şi măririi randamentului – mecanica etc. Există şi
excepţii - încă din timpurile străvechi s-au dezvoltat filozofia, logica, artele şi ştiinţele naturii.
Treptat, începînd de la cele mai simple unelte, munca conştientă a generat tehnica, iar
Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1970, p.9; Копелевич Ю.Х. Возникновение научных академий середина XVII-середина XVIII
в. отв. ред. проф. А.П. Юшкевич, Ленинград: Наука, 1974, с. 48, 95, 172, 140, 184.
Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1970, p.9.

122 Metamorfoze actuale. Filosofia ştiinţei, îngr. volumului şi studiu introductiv de Angela Botez, Bucureşti: Editura Politică,
1988, p. 277.
38
acumularea şi reţinerea unor observaţii din timpul muncii, deprinderi practice şi de gîndire, au
condiţionat primele constatări cu caracter ştiinţific. Însă „cunoştinţele referitoare la un anumit
domeniu al realităţii se încheagă într-o ştiinţă numai atunci cînd ele sînt reunite, pe baza
descoperirii unor principii (legităţi) fundamentale, într-un sistem de noţiuni, într-o teorie”123.
Astfel, deşi născută în timpurile moderne, „ştiinţa ca instituţie socială, obţine un astfel de
statut, pe deplin, doar în a doua treime a sec. al XIX-lea sau chiar mai tîrziu. În cazul în care prin
ştiinţă, ca formă de cunoaştere socială, se subînţelege viaţa spirituală a societăţii istoric
condiţionată, bazată pe anumite standarde epistemologice, problema constă în explicaţia acestor
standarde. Dacă prin aceste standarde subînţelegem teoria justificării raţionale, ştiinţa îşi are
originea în Grecia antică, care prima a elaborat aceste standarde. De pe aceste poziţii va trebui
însă să recunoaştem că ştiinţa a dispărut practic, de exemplu, în timpul Evului Mediu, ca să
renască în timpurile moderne. Ştiinţa ca activitate apare în funcţie de ceea ce se înţelege prin
această activitate cînd: cînd înţelegem ocupaţiunea profesională autorizată social, aceasta ar fi
echivalentă cu apariţia ştiinţei; activitatea este percepută ca activitate cognitivă care vizează
obţinerea de cunoştinţe ştiinţifice, problema se soluţionează în funcţie de interpretarea
conţinutului epistemologic al esenţei „cunoaşterii”; pentru a cerceta geneza ştiinţei, am constata
că matematica îşi are originea în antichitate, ştiinţele naturii – în timpurile moderne, ştiinţele
sociale – în sec. al XIX-lea” 124.
Deşi pretindem la o cercetare transdisciplinară, iar obiectul de cercetare al ştiinţei dreptului
administrativ este determinat de tema lucrării, în prezentul capitol vom întemeia investigaţiile pe
argumentele indirecte obţinute în diferite domenii ale ştiinţei, purcedînd la sinteza acestor
cunoştinţe în contextul regimului juridic de administrare şi autoadministrare a sferei ştiinţei şi
inovării.
Pentru a focusa cercetările, cu referinţă la regimul juridic, vom analiza doar etapele istorice
principale în administrarea sferei ştiinţei şi inovării, care, în opinia noastră, au avut impact
decisiv asupra obiectului cercetării.
1.1.1. Evoluţia regimului juridic de administrare şi autoadministrare a sferei ştiinţei

şi inovării de la crearea RSSM pînă la adoptarea Codului cu privire la ştiinţă şi inovare
Evoluţia regimului juridic al administrării sferei ştiinţei şi inovării în perioada cuprinsă
între anii ’40 şi ’80 ai sec. XX, numită şi extensivă, se caracteriza atît prin creşterea volumului
mijloacelor bugetare alocate ştiinţei şi tehnicii, destinate în special constituirii reţelei
organizaţiilor ştiinţifice, cît şi prin sporirea intervenţiei statului în administrarea sferei ştiinţei,
123 Dicţionar enciclopedic român, vol. IV, Bucureşti: Ed. politică, 1966, p. 590.
124 Ильин В.В., Калинкин А.Т. Природа науки. Гносеологический анализ, Москва: Высшая Школа, 1985, с. 27.
39
inclusiv a cercetărilor ştiinţifice.
Anexarea Basarabiei la URSS „prin forţă şi ameninţarea cu forţă, reieşind din pactul
Molotov-Ribbentrop”125 a avut drept consecinţă adoptarea la 2 august 1940 de către Sovietul
Suprem al URSS a Legii despre formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti.
În aceste condiţii autorităţile sovietice au soluţionat problema dezvoltării ştiinţei şi
învăţămîntului în manieră colonială, prin transferul masiv al cadrelor ştiinţifice şi didactice din
URSS şi crearea unui nou sistem al instituţiilor de cercetare ştiinţifică. Astfel, la prima etapă a
organizării ştiinţei în RSSM, către începutul anului 1941, în cele „10 instituţii de cercetare
ştiinţifică şi instituţii de învăţămînt superior lucrau 180 de cercetători ştiinţifici”126.
În perioada postbelică sistemul unional de administrare a ştiinţei era compus din Comitetul
de Stat al URSS pentru ştiinţă şi tehnică, Comitetul de Stat al URSS pentru invenţii şi
descoperiri, direcţii tehnico-ştiinţifice în ministere. În acelaşi timp, chestiunile organizatorice se
soluţionau, mai întîi, în contextul sarcinilor politice, dictate de confruntarea şi coexistenţa celor
două sisteme sociale, şi doar apoi al economiei şi necesităţilor sociale. Ba chiar pînă în anul 1987
rolul principal în administrarea ştiinţei şi determinarea direcţiilor strategice de desfăşurare a
activităţii ştiinţifice în URSS îl avea sectorul ştiinţei al Comitetului Central al PCUS. Un rol
deosebit în cadrul sistemului unional de administrare a ştiinţei revenea Academiei de Ştiinţe a
URSS, care administra ştiinţa academică şi exercita coordonarea ştiinţei din ţară în întregime.
Atît guvernarea, cît şi comunitatea ştiinţifică în perioada postbelică, era conştientă de
faptul că „Pentru realizarea problemelor tehnico-ştiinţifice legate de dezvoltarea economiei
naţionale a republicii ar fi de dorit de creat un centru ştiinţific unic de conducere si organizare
care ar uni în jurul său toate forţele ştiinţifice de cercetare si tehnico-inginereşti din republică. În
obligaţiile acestuia trebuie să fie elaborarea tematicii, planificarea si executarea lucrărilor
ştiinţifice de cercetare, precum si coordonarea acestora între comisariatele poporului, stabilirea si
întreţinerea relaţiilor cu organizaţiile ştiinţifice din Uniune”127.
La fel ca şi în alte republici unionale, în RSS Moldovenească administrarea activităţii
ştiinţifice se efectua, în perioada vizată, „în temeiul hotărîrilor organelor supreme ale CC al
PCUS şi CC al PC al RSSM, în care se determinau căile cele mai importante ale organizării
cercetărilor ştiinţifice. Conducerea partinică constituie principiul de bază şi condiţia importantă a
dezvoltării sistemului organizaţional al ştiinţei sovietice. Partidul comunist, analizînd procesele
obiective şi legităţile dezvoltării ştiinţei, elaborează bazele ei ideologice, determină sarcinile
125Arama E. Istoria dreptului românesc, Chişinău: Reclama, 2003, p. 177.

126 Тарасов О.Ю. Очерки истории организации науки в Советской Молдавии (1924-1961), Кишинэу: Штиинца, 1980,
с.50.
127 Андриеш А.М., Тарасов О.Ю. Исторические основы и современная организация науки. B: Развитие науки в
Молдавской ССР, отв. ред. А.А. Жученко, Кишинев: Штиинца, 1984, с. 400; Academia de Ştiinţe a Moldovei: istorie şi
contemporaneitate, 1946-2006, coord. ed.: Demir Dragnev, Ion Jarcuţchi. Chişinău: Ştiinţa, 2006, p. 33, 38.
40
globale şi perspectivele care stau în faţa savanţilor la fiecare etapă a dezvoltării sociale.
Hotărîrile partinice sînt baza actelor normative, care reglementează procesul activităţii de
cercetare ştiinţifică în ţara noastră”128.
Sistemul administrării ştiinţei era constituit din trei elemente, în conformitate cu divizarea
organizaţiilor din această sferă: în cele academice, ramurale şi ale instituţiilor de învăţămînt
superior. Evident diferenţiată era administrarea organizaţiilor, la fel şi regimul lor juridic.
Mai mult decît atît, odată cu crearea comisariatelor populare după principiul ramural,
reglementarea juridică a activităţii organizaţiilor ştiinţifice ramurale se efectua preponderent prin
acte normative departamentale, cauzînd izolarea departamentală. După lichidarea majorităţii
ministerelor industriale şi trecerii la administrarea teritorială a industriei potrivit zonelor
economice, o parte din organizaţiile din sfera ştiinţei au fost trecute în subordinea acestor
departamente teritoriale de administrare, iar cele mai mari organizaţii din sfera ştiinţei au fost
subordonate Comitetului de Stat pentru Planificare al URSS.
Astfel, organizaţiile ştiinţifice raportate la ştiinţa ramurală se subordonau ministerelor,
departamentelor, asociaţiilor industriale, întreprinderilor separate. Ştiinţa universitară era
subordonată Comitetul de Stat pentru învăţămînt popular al URSS etc., însă deoarece unele
instituţii superioare de învăţămînt se subordonau ministerelor ramurale, evident că şi ştiinţa în
aceste instituţii se administra de ministerele respective.
Pentru soluţionarea acestor probleme, din iniţiativa preşedintelui Prezidiului Filialei
Moldoveneşti dr. I. Grosul a fost creat Consiliul de coordonare a cercetărilor ştiinţifice, compus
din reprezentanţi ai Filialei, ai instituţiilor ştiinţifice şi de învăţămînt superior din republică,
Guvernului, Ministerului Finanţelor şi ai Comitetului de Stat pentru planificare. Însă lipsa unor
pîrghii şi mecanisme reale de administrare a ştiinţei pe plan naţional, precum şi barierele
departamentale au redus substanţial eficienţa activităţii Consiliului, care n-a reuşit să organizeze
activitatea de coordonare şi examinare reciprocă a planurilor de cercetări ştiinţifice ale
instituţiilor ştiinţifice si de învăţămînt superior din ţară129.
Deşi în anul 1956 din nou este abordată problema menţionată, iar pe lîngă Guvern a fost
creat Consiliul de coordonare a activităţii ştiinţifice care avea ca organ de lucru Prezidiul Filialei
Moldoveneşti, însă, în legătură cu organizarea Comitetului de Stat pentru Ştiinţă si Tehnică pe
lîngă Consiliul de Miniştri al RSSM (1958), Consiliul republican de coordonare a activităţii
ştiinţifice a fost transmis în componenţa Filialei Moldoveneşti. Pentru executarea de către
Consiliul republican de coordonare a activităţii ştiinţifice a funcţiilor sale principale – elaborarea,
128 Guceac I. Evoluţia constituţionalismului în Republica Moldova. Chişinău: Academia de Poliţie Ştefan cel Mare, 2000, p. 265-
302; Основные принципы и общие проблемы управления наукой, Москва: Наука, 1973, с.87.
129 Academia de Ştiinţe a Moldovei: istorie şi contemporaneitate, 1946-2006, coord. ed.: Demir Dragnev, Ion Jarcuţchi. Chişinău:
Ştiinţa, 2006, p. 41.

41
coordonarea si monitorizarea executării planurilor de cercetări ştiinţifice anuale si pe termen
lung – au fost create secţii, reorganizate ulterior în consilii ştiinţifice, pe direcţii (probleme)
ştiinţifice, care funcţionau în calitate de organe reprezentative ale comunităţii ştiinţifice130.
Potrivit acad. Andrieş А.М. şi prof. Tarasov O.Iu., „către începutul anilor ’60 ai secolului
trecut în RSSM s-au constituit bazele potenţialului ştiinţific contemporan, care permiteau ştiinţei
să-şi aducă aportul substanţial în soluţionarea chestiunilor importante social-economice (…).
Cercetările ştiinţifice de succes, sporirea numărului personalului calificat au condiţionat apariţia
premiselor pentru crearea în republică a Academiei de Ştiinţe”131.
La 26 iunie 1960 CM al URSS a adoptat decizia istorică privind organizarea în baza
instituţiilor Filialei Moldoveneşti a URSS a Academiei de Ştiinţe a RSSM. Însă reorganizările
permanente (fuzionările sau divizările), transmiterea dintr-o subordine în alta ale organizaţiilor
ştiinţifice provocau atît tulburări grave ale procesului de administrare, coordonare, cît şi se
răsfrîngeau malefic asupra eficienţei activităţii ştiinţifice şi rezultatelor cercetărilor, dar,
îndeosebi, asupra implementării lor132.
Academiei de Ştiinţe i s-a atribuit misiunea administrării ştiinţifice şi metodice a lucrărilor
ştiinţifice executate în instituţiile de cercetare şi de învăţămînt superior, precum şi funcţia de
coordonare a cercetărilor ştiinţifice în domeniul ştiinţelor naturale şi sociale. Evocîndu-se
motivul că în sectorul academic al ştiinţei funcţionează un număr considerabil de instituţii cu
caracter de ramură şi în scopul consolidării relaţiilor dintre ştiinţă şi producţie, un şir de institute
academice de orientare aplicativă au fost transferate în sectorul de ramură al ştiinţei. În cadrul
acestor acţiuni în prima jumătate a anului 1961 Institutul de Pedologie al Filialei Moldoveneşti al
AŞ a URSS a fost transmis în subordonarea Ministerului Agriculturii133.
Sistemul de administrare a sferei ştiinţei, fărîmiţat între departamentele ramurale şi
teritoriale, a fost integrat doar în anul 1963134. În perioada existenţei departamentelor teritoriale
de administrare, sistemul administrării ştiinţei în RSSM, … a condiţionat crearea unui organ
special de administrare – Comitetul republican de stat pentru coordonarea activităţii de cercetare
ştiinţifică, care a fost lichidat în anul 1965, iar funcţiile lui au fost repartizate după o schemă
unională între CM al RSSM, Comitetul de Stat pentru Planificare al RSSM şi ministerele
130 Ibidem
Молдавской ССР, отв. ред. А.А. Жученко, Кишинев: Штиинца, 1984, с. 401.
132 Постановление ЦК КПСС и СМ СССР от 03.04.61 г. № 299 О мерах по улучшению координации научно-
исследовательских работ в стране и деятельности Академии наук СССР, СП СССР, 1961, №7, ст. 50.
133 Academia de Ştiinţe a Moldovei: istorie şi contemporaneitate, 1946-2006, coord. ed.: Demir Dragnev, Ion Jarcuţchi. Chişinău:
Ştiinţa, 2006, p. 49.

134 Постановление ЦК КПСС и СМ СССР О повышении роли государственных комитетов и их ответственности за
развитие отраслей промышленности от 11.01.63 г. №48, СП СССР, 1963, № l, cт. З.

42
republicane135.
Comitetului de Stat al URSS pentru ştiinţă şi tehnică îi erau incumbate funcţiile
coordonatorului principal al ştiinţei ramurale, promovarea politicii în sfera ştiinţei şi tehnicii şi
asigurarea controlului tehnico-ştiinţific în ţară, elaborarea propunerilor pentru identificarea
direcţiilor dezvoltării ştiinţei şi tehnicii, asigurarea cu informaţie tehnico-ştiinţifică, controlul
asupra implementării realizărilor ştiinţei în practică136.
Prof. N.A Gordeeva afirma că „Comitetul de Stat pentru Planificare al URSS, avea funcţii
suplimentare, participînd în elaborarea pronosticurilor tehnico-ştiinţifice şi planificarea lucrărilor
de implementare a realizărilor ştiinţifice. Administrarea ştiinţei era parţial exercitată de
Comitetul de Stat pentru Asigurare Materială a URSS, Comitetul de Stat pentru Standarde şi alte
organe ale administraţiei de stat. Deoarece administrarea activităţii ştiinţifice se efectua conform
principiului ramural, lipsea mecanismul de influenţă asupra organizaţiilor ştiinţifice cu
subordonare departamentală diferită. Astfel, Comitetul de Stat al URSS pentru ştiinţă şi tehnică,
responsabil de dezvoltarea ştiinţei ramurale, nu avea drept de vot decisiv în chestiunile din
această sferă137, deşi era împuternicit să adopte acte normative juridice în sfera întregii ştiinţe,
obligatorii pentru executare de către toate organele şi organizaţiile.
Potrivit Constituţiei URSS şi Constituţiei RSSM, care consacrau supremaţia organelor
puterii de stat a Moldovei în soluţionarea problemelor administrării republicii, Sovietul Suprem
al RSSM, pe lîngă alte chestiuni importante, le soluţiona şi pe cele legate de dezvoltarea
ştiinţei138.
În componenţa organelor de stat ale RSSM împuternicite cu administrarea ştiinţei în
această perioadă intrau: CM al RSSM, în administrarea treburilor căruia era Sectorul instituţiilor
socio-culturale (din anul 1974 – Sectorul ştiinţei şi instituţiilor de învăţămînt); Comitetul de Stat
pentru Planificare al RSSM în componenţa căruia era sectorul ştiinţei şi tehnicii; Academia de
Ştiinţe a RSSM. Unele funcţii de administrare a ştiinţei se efectuau de către Comitetul de Stat
pentru Construcţii, Direcţia principală de asigurare tehnico-materială, Ministerul Finanţelor,
Ministerul învăţămîntului popular, Ministerul sănătăţii şi Ministerul agriculturii ale RSSM 139.
Spre sfîrşitul anilor ’60 ai sec. XX, în politica de stat din sfera ştiinţei s-au întreprins
acţiuni de acordare a unei autonomii mai largi organizaţiilor ştiinţifice, s-au operat modificări şi
135 Тарасов О.Ю. Наука и ее организация в Молдавской ССР (1966-1970), под ред. академика АН МССР, чл.-кор. АН
СССР Я.С. Гросула, Кишинев: Штиинца, 1977, с. 25.
136 Положение о Государственном комитете СССР по науке и технике. Утв. Постановлением СМ СССР от 01.10.66 г.
№797, СП СССР, 1966, № 21, cт. 193.

137 Гордеева Н.А. Правовые основы управления научными и техническими организациями отраслевого профиля, Право
и управление научными организациями, Москва: Наука, 1980, с. 105-117.

138 Guceac I. Evoluţia constituţionalismului în Republica Moldova. Chişinău: Academia de Poliţie Ştefan cel Mare, 2000, p. 265-
302.
139 Тарасов О.Ю. Наука и ее организация в Молдавской ССР (1966-1970), под ред. академика АН МССР, чл.-кор. АН
СССР Я.С. Гросула, Кишинев: Штиинца, 1977, с. 24.

43
în direcţia lărgirii drepturilor şi responsabilităţii organelor de administrare a ştiinţei 140. În acest
context, ministerelor şi departamentelor le-a fost acordat dreptul de a rezerva la latitudinea lor
alocaţiile bugetare nerepartizate în mărime de 2% din volumul total, iar Comitetul de Stat al
URSS pentru ştiinţă şi tehnică a obţinut dreptul de a redistribui cheltuielile pentru lucrările
ştiinţifice în coordonare cu ministerele şi departamentele. S-a încercat de a delimita clar
competenţele între diferite subdiviziuni administrate ramural. Organizaţiilor ştiinţifice din cadrul
asociaţiilor de producţie le-a fost acordat dreptul de a administra mijloacele fixe şi circulante, de
a încheia contracte economice141.
Lărgirea reţelei de organizaţii ştiinţifice a fost condiţionată preponderent de creşterea
potenţialului ştiinţific uman, de perfecţionarea metodelor de administrare, inclusiv formelor de
finanţare ca metodă de administrare, care a atins nivelul de 4% din venitul intern brut142.
Rolul ştiinţei şi tehnicii în asigurarea dezvoltării economiei în URSS a crescut brusc prin
anii ’70 ai sec. XX, care au fost marcaţi de dezvoltarea ştiinţei, crearea bazelor contemporane ale
planificării, organizarea şi administrarea ştiinţei, consolidarea bazei materiale şi sporirea
eficienţei cercetărilor. Însă către mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut ritmurile progresului
tehnico-ştiinţific din republică încă nu corespundeau cerinţelor necesare ale etapei contemporane
a dezvoltării ştiinţei. Un rol decisiv în acest proces îl are perfecţionarea organizării şi
administrării ştiinţei143.
În acelaşi timp, evoluţia administrării ştiinţei în anii ’70 ai sec. XX în ţările Europei de
Vest şi în SUA a demonstrat că adevărata putere a ţării este determinată nu numai de mărimea
absolută a investiţiilor în cercetarea ştiinţifică, ci într-o măsură mai mare, de alegerea riguroasă
şi corectă a direcţiilor de cercetare, a utilizării eficiente a rezultatelor ştiinţei. „Nu are importanţă
volumul absolut al cheltuielilor, cota procentuală, ci scopul pentru care se utilizează resursele
umane şi financiare… puterea tehnică depinde nu atît de cheltuieli, cît de alegerea riguroasă” 144.
Realizările Olandei, Elveţiei, Suediei în ştiinţă, tehnică şi industrie confirmau acest lucru.
Astfel, la acea perioadă principiul fundamental al politicii elveţiene în domeniul ştiinţei (…) se
reducea la concentrarea cercetărilor în domenii strict determinate ale ştiinţei, ceea ce permitea cu
cheltuieli absolut modeste pentru ştiinţă de a atinge rezultate înalte în domeniile
140 Постановление ЦК КПСС и СМ СССР от 24.09.68 г. № 760 О мероприятиях по повышению эффективности работы
научных организаций и ускорению использования в народном хозяйстве достижений науки и техники, СП СССР, 1968,
№ 18, ст. 122.
141 Постановление ЦК КПСС и СМ СССР от 02.03.73 г. № 139 О некоторых мероприятиях по дальнейшему
совершенствованию управления промышленностью, СП СССР, 1973, № 7, ст. 31.

142 Гришаев Е. Некоторые вопросы финансирования научных исследований, Управление, планирование и организация
научных и технических исследований, Москва, 1970, т. 4, с. 88-99.

143 Андриеш А.М., Тарасов О.Ю. Исторические основы и современная организация науки в Развитие науки в
Молдавской ССР, отв. ред. А.А. Жученко, Кишинев: Штиинца, 1984, с. 401-402.
144 Наука. Организация и управление. Cост. сборника Л.Т. Москаленко. Новосибирск: Наука, 1979, с. 240.
44
corespunzătoare145.
După perioada de „finanţare abundentă a ştiinţei” în URSS a început să scadă cererea şi
nivelul implementării rezultatelor cercetărilor ştiinţifice, ritmul creşterii numărului de cadre
ştiinţifice de calificare superioară, explicat prin creşterea costurilor pentru pregătirea acestora. Se
făceau eforturi sporite pentru a asigura creşterea eficienţei investigaţiilor ştiinţifice, în special
prin perfecţionarea metodelor de planificare, identificării problemelor ştiinţifice, specializarea şi
cooperarea organizaţiilor ştiinţifice.
Odată cu lichidarea ministerelor industriale şi transmiterea institutelor ramurale în
subordinea departamentelor teritoriale de administrare şi trecerea în anul 1961 la metoda de
administrare autonomă a activităţii economice, bazată pe non-finanţarea de către stat,
comparabilitatea costurilor producţiei cu rezultatele activităţii economice, rambursarea
cheltuielilor cu venituri, asigurarea profitabilităţii producţiei, responsabilitatea întreprinderii
pentru utilizarea eficientă a resurselor. Astfel, planul de dezvoltare economico-socială nu era
destul de rigid, ba chiar în unele cazuri acesta putea avea un caracter convenţional 146. Potrivit
actelor normative principiile de bază ale reglementării planificate a cercetărilor ştiinţifice,
delimita juridic formele principale de planuri, recunoştea necesitatea pronosticurilor de
perspectivă de lungă durată a dezvoltării ştiinţei şi tehnicii etc.147.
Începînd cu anul 1969 sistemul de planificare, finanţare şi stimulare economică pentru
crearea, însuşirea şi implementarea tehnicii noi a început să se facă pe bază de comandă 148. Au
început să se elaboreze programe ştiinţifico-tehnice, în care se includeau lucrările de cercetare
ştiinţifică de importanţă deosebită sau de proporţii foarte mari. Competenţa organelor de
administrare în domeniul prognozării şi planificării, ordinea elaborării, prezentării şi aprobării
planurilor şi pronosticurilor se determina de actele normative corespunzătoare149.
În opinia lui S. Iuzufovici, „planurile lucrărilor de cercetare ştiinţifică de importanţă
deosebită sau de proporţii foarte mari ale organizaţiilor ştiinţifice şi planurile de implementare a
145 Speiser А.Р. Schweizerische Forschungspolitik im Vergleich mit den USA, Politique de la Science, Berne, 1975, p. 7-19.
146 Постановление СМ СССР от 01.04.61 г. № 282 О переводе отраслевых научно-исследовательских и конструкторских
организаций на хозяйственный расчет, СП СССР, 1961, № 7, cт. 54.
147 Постановление ЦК КПСС от 24.09.1968 г. № 760 (ред. от 11.08.1988) О мероприятиях по повышению эффективности
работы научных организаций и ускорению использования в народном хозяйстве достижений науки и техники, СП
СССР, 1968, № 18, ст. 122.
148 Типовое положение о порядке заключения хозяйственных договоров и выдачи внутриминистерских заказов на
проведение научно-исследовательских, опытно-конструкторских и технологических работ. Утв. Постановлением ГКНТ

от 05.08.69 г. № 360, Законодательство о капитальном строительстве. Mосква: Юрид. лит-ра, 1970, Вып. 1, с. 583-594.
149 Положение о Государственном комитете СССР по науке и технике. Утв. Постановлением СМ СССР от 01.10.66 г. №
797, СП СССР, 1966, № 21, ст. 193; Постановление ЦК КПСС и СМ СССР от 09.08.72 г. О разработке долгосрочного
перспективного и пятилетнего (на 1976-1980 гг.) планов развития народного хозяйства СССР, Решения партии и
правительства по хозяйственным вопросам, Москва: Политиздат, 1974, т. 9, с. 232-234; Постановление Президиума АН
СССР и ГКНТ СССР от 21.08.72 г. О разработке комплексной программы научно-технического прогресса и ее
социально-экономических последствий на 1976-1990 гг., Вестник АН СССР, 1973, № 5, с. 7; Методические указания к
разработке государственных планов развития народного хозяйства СССР. Утв. Постановлением Госплана СССР от
22.04.74 г., Методические указания к разработке государственных планов развития народного хозяйства, Москва:
Экономика, 1974.
45
rezultatelor ştiinţifice se aprobau de către ministerele sau departamentele ierarhice. La nivelul
organizaţiei ştiinţifice, inclusiv instituţiilor superioare de învăţămînt planurile lucrărilor de
cercetare ştiinţifică după elaborare se aprobau de consiliile ştiinţifice. La discreţia organelor de
administrare a ştiinţei unele lucrări erau incluse în planurile ministerelor şi departamentelor
corespunzătoare şi se finanţau din bugetul de stat, iar restul lucrărilor – din contul mijloacelor
extrabugetare. Cu toate acestea planificarea excesivă n-a sporit eficienţa activităţii ştiinţifice,
demonstrînd importanţa nejustificată acordată planificării ca metodă de administrare, mai mult
decît atît, aceste planuri nu erau îndeplinite sistematic” 150.
Potrivit acad. A.A. Jucenco un rol important în sporirea eficienţei întregului potenţial
ştiinţific al republicii a avut (…) crearea în republică a unui sistem de organizare şi administrare
a ştiinţei, care asigura concentrarea potenţialului ştiinţific în soluţionarea celor mai importante
probleme ale economiei naţionale, integrarea largă a cercetărilor fundamentale şi celor ramurale
cu producerea, implementarea accelerată a rezultatelor ştiinţifice151.
Trebuie, să remarcăm însă că evoluţia de mai departe a acestui sistem centralizat excesiv
de administrare a ştiinţei a adus la situaţia critică în domeniu din anii ’80 şi ’90 ai sec. XX.
Cu toate acestea, potrivit acad. A.G. Aganbeghian, spre sfîrşitul anilor ’80 autorităţile au
întreprins „o manevră importantă în sferele economică, socială, ştiinţifică şi tehnică, elementul
principal al căreia trebuia să devină reconstruirea sistemului de planificare şi administrare a
economiei naţionale, perfecţionarea întregului mecanism economic” 152.
Pentru a spori stimularea materială a organizaţiilor ştiinţifice şi a economiei care consuma
producţia ştiinţifică, către anul 1986 guvernarea şi-a focusat eforturile în asigurarea intensificării
ştiinţei, ceea ce presupunea perfecţionarea metodelor de administrare, concentrarea forţelor şi
mijloacelor bugetare pe direcţiile principale de cercetare ştiinţifică. Astfel, se intuia utilizarea în
regim econom şi eficient a mijloacelor financiare alocate activităţii ştiinţifice, aşa numita
„perestroika”. Se prevedea trecerea administrării activităţii ştiinţifice la metodele economice,
care trebuiau să stimuleze sporirea interesului organizaţiilor ştiinţifice în creşterea nivelului
tehnic şi tehnologic al producerii, fără a cheltui mijloace financiare suplimentare, inclusiv pentru
sporirea remunerării cercetătorilor ştiinţifici.
Atingerea acestor performanţe, ameliorarea radicală a activităţii organizaţiilor ştiinţifice,
sporirea rolului lor în creşterea eficienţei producerii în economia naţională se prevedea în cadrul
trecerii lor integrale la metoda de administrare autonomă a activităţii economice şi autofinanţare.
Ministerele şi departamentele erau responsabile de utilizarea raţională a mijloacelor fondurilor
150 Юзуфович С. Наука при социализме: политико-экономические проблемы, Ленинград: Ленинг. ун-т, 1980, с. 35.
151 Развитие науки в Молдавской ССР, отв. ред. А.А. Жученко, Кишинев: Штиинца, 1984, с. 15.
152 Аганбегян А.Г. Выступление, Наука и актуальные проблемы развития народного хозяйства. Сессия общего собрания
АН СССР 13-14 декабря 1979 г., Москва: Наука, 1980, с. 116-119; Постановление ЦК КПСС и СМ СССР от 12.07.79 г.
№695. B: СП СССР, 1979, № 18, cт. 118.
46
centralizate de dezvoltare a producerii, ştiinţei şi tehnicii îndreptate la finanţarea investigaţiilor.
Organizaţiile ştiinţifice ineficiente trebuiau să fie consolidate sau lichidate. Către anii ’80 ai sec.
XX la metoda de administrare autonomă a activităţii economice a trecut ştiinţa academică şi
universitară153.
În cadrul încercărilor de a reforma ştiinţa se considera eronat că relaţiile condiţionate de
metoda de administrare autonomă a activităţii economice se întemeiau pe concepţia deservirii
ştiinţifice a producerii, fără a lua în consideraţie că nu depinde numai de voinţa cercetătorului
ştiinţific ca în procesul de implementare a rezultatelor ştiinţifice, fiecare lucrare ştiinţifică va
aduce aportul său la creşterea produsului intern brut. Evident că ştiinţei, ca sferă deosebită de
activitate, îi sînt inerente metode speciale de administrare. Din aceste considerente aplicarea
mecanică a metodelor de administrare utilizate în economia naţională nu puteau să ducă la
rezultatul scontat.
În opinia acad. A.M. Andrieş şi O.Iu. Tarasov, către anii ’80 şi ’90 ai sec. XX în RSSM s-
au constituit bazele sistemului nou de administrare şi organizare a cercetărilor ştiinţifice,
condiţionat de necesitatea elaborării problemelor ştiinţifico-tehnice de dezvoltare regională,
semnele distinctive ale căruia erau: amplificarea nivelului de administrare partinică şi de stat în
regiuni, centralizarea administrării şi coordonării cercetărilor ştiinţifice prin intermediul
Consiliului republican de coordonare – organ de administrare a ştiinţei (condus de preşedintele
Academiei de Ştiinţe a RSSM); utilizarea raţională a resurselor tehnico-materiale şi umane ale
tuturor instituţiilor ştiinţifice academice, ramurale şi universitare; considerarea intereselor
ramurale şi teritoriale la elaborarea problemelor ştiinţifice şi implementarea realizărilor ştiinţifice
etc.154
Încercările organelor statale de a reglementa trecerea la principiul finanţării lucrărilor
ştiinţifice pe bază de program, de a se limita doar la cheltuielile de întreţinere a organizaţiilor
ştiinţifice şi a evita dispersarea mijloacelor financiare bugetare, s-au soldat cu planificarea şi
contabilizarea fiecărei teme a lucrărilor ştiinţifice şi înaintarea la concurs a programelor
ştiinţifice şi planurilor de cercetare în cele mai importante direcţii ştiinţifice155.
În acelaşi timp, o problemă importantă în dezvoltarea ştiinţei, în opinia lui L.T.
Moskalenko era „goana după superioritatea tehnologică şi întîietatea în arme, care devenise un
fel de obstacol în dezvoltarea ştiinţei şi societăţii, un impas pentru dezvoltarea societăţii însăşi,
153 Постановление ЦК КПСС и СМ СССР от 30.09.87 г. № 1102, О переводе научных организаций на полный
хозяйственный расчет и самофинансирование, СП СССР, 1987, № 48, ст. 30, 158.
Молдавской ССР, отв. ред. А.А. Жученко, Кишинев: Штиинца, 1984, с. 405.
155 Решение ГКНТ СССР, Госплана СССР, Министерства финансов СССР от 13.10.88 г. № 514-П О совершенствовании
порядка финансирования научно-исследовательских и опытно-конструкторских работ, Консультант +; Постановление

СМ СССР от 15.10.88 г. № 1210 О переводе научных организаций академии наук СССР, академий наук союзных
республик и системы Государственного Комитета СССР по народному образованию на новые методы финансирования
и хозяйствования, СП СССР, 1988, № 36, ст. 103.
47
iar găsirea unei soluţii devenise cea mai mare provocare a ştiinţei de administrare”156.
În pofida faptului că în perioada vizată a fost creat un sistem de organizaţii ştiinţifice şi
organe de administrare a ştiinţei, atît la nivelul URSS, cît şi în cadrul RSSM, activitatea
ştiinţifică nu asigura obţinerea rezultatelor ştiinţifice necesare asigurării nivelului mondial al
tehnicii şi tehnologiilor.
Deşi unele propuneri şi soluţii pentru a depăşi criza economică, socială şi politică au fost
propuse la sesiunea a 3-a a SS al URSS, fiind materializate în Hotărîrea SS al URSS din 13 iunie
1990157, atît în URSS, cît şi în RSSM se formau deja organizaţii nestatale în sfera ştiinţei158,
marcînd trecerea la economia de piaţă printr-o perioadă de tranziţie îndelungată şi dificilă, în
perioada de supravieţuire şi reformare, de evoluţie a ştiinţei, ulterior şi în cadrul RSSM ca stat
suveran şi independent.
După declararea suveranităţii una dintre direcţiile principale ale activităţii Guvernului a
devenit „elaborarea strategiei dezvoltării tehnico-ştiinţifice, promovarea politicii naţionale în
domeniul ştiinţei, tehnicii, tehnologiei; rezolvarea problemelor reglementării de stat a
progresului tehnico-ştiinţific”. Principalele împuterniciri ale Guvernului RSSM în domeniul
ştiinţei şi tehnicii erau: „1) promovarea politicii unitare în domeniul ştiinţei şi tehnicii, asigurînd
crearea bazei tehnico-materiale necesare dezvoltării lor; 2) asigurarea elaborării şi realizării
programelor de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii, creînd în acest scop fonduri republicane” 159.
Administrarea ştiinţei în RSSM era exercitată de Ministerul ştiinţei şi învăţămîntului,
celelalte ministere erau în drept să elaboreze programe de dezvoltare tehnico-ştiinţifică şi social-
economică160, iar Academia de Ştiinţe a Moldovei stabilea şi realiza în cadrul republicii politica
ştiinţei în domeniul cercetărilor fundamentale, organiza activitatea ştiinţifică a tuturor instituţiilor
din subordine pe baza autoconducerii savanţilor161.
În scopul satisfacerii depline a cerinţelor populaţiei şi economiei naţionale a republicii în
produse, lucrări şi servicii, creării condiţiilor necesare pentru îndeplinirea obligaţiunilor RSSM
prevăzute în contractele şi acordurile încheiate în perioada de tranziţie la economia de piaţă
Guvernul RSSM asigura planificarea şi administrarea ştiinţei şi tehnicii în cadrul comenzii de
stat. La fel ca ministerele, departamentele de stat, comitetele executive ale sovietelor raionale şi
orăşeneşti de deputaţi ai poporului din republică autorizate cu realizarea comenzii de stat a
Guvernului RSSM, Academia de Ştiinţe a Moldovei era obligată să asigure încheierea
156 Наука. Организация и управление, отделение, сост. сборн, Л.Т. Москаленко. Новосибирск: Наука, 1979, с.240.
157 Постановление ВС СССР от 13 июня 1990 г. n 1558-1 о концепции перехода к регулируемой рыночной экономике в
СССР, [online]. http://www.bestpravo.ru/ussr/data01/tex10850.htm. (accesat la 18.10.09).
158 Глазьев С.Ю. Влияние экономической реформы на науку, Наука на пороге рынка, Москва, 1992, с. 57.
159 Legea Republicii Moldova nr. 64 din 31.05.90 cu privire la Guvern. În: Veştile 8/191, 30.08.1990, art. 3, 15.
160 Legea Republicii Moldova nr. 64 din 31.05.90 cu privire la Guvern. În: Veştile 8/191, 30.08.1990, art. 22.
161 Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Statutului provizoriu al Academiei de Ştiinţe a R.S.S.
Moldova Nr.459 din 12.12.90. În: Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului R.S.S. Moldova, 1990, nr. 12, art.310. abrogată.
48
contractelor corespunzătoare cu gospodăriile, întreprinderile şi organizaţiile respective162.
Statutul AŞM din 1992 adoptat după Statutul provizoriu, stipula că AŞM este o instituţie
de stat, cel mai înalt for ştiinţific din ţară, care … avea calitatea de persoană juridică, statut
autonom şi funcţiona pe principii de autoadministrare. În cadrul AŞM funcţionau instituţii
subordonate, care efectuau cercetări ştiinţifice fundamentale, aplicative, activităţi de dezvoltare
tehnologică şi contribuiau la pregătirea cadrelor ştiinţifice de calificare înaltă. Academia era
responsabilă pentru formarea concepţiilor şi impulsionarea activităţilor conceptuale vizînd
dezvoltarea sferei ştiinţifice şi tehnologice, participînd la realizarea lor şi contribuind la
soluţionarea problemelor social-economice163.
După adoptarea Statutului AŞM se înregistrau schimbări în administrarea generală a sferei
ştiinţei şi tehnicii. Recunoscînd importanţa deosebită a cercetărilor ştiinţifice pentru dezvoltarea
economică, socială şi culturală s-a efectuat: „scutirea pentru anul 1992 de plata impozitului pe
valoarea adăugată volumele cercetărilor ştiinţifice şi lucrărilor experimentale de construcţie şi
tehnologice, incluse în Comanda de stat pentru anul 1992 privind cercetările ştiinţifice
fundamentale şi prioritare, finanţate de la bugetul republicii şi efectuate de către instituţii şi
organizaţii ştiinţifice, indiferent de subordonarea departamentală şi forma de gospodărire;
stabilirea cu începere de la 1 iulie 1992 a cotei taxei de asigurare socială de stat în volumul
Comenzii de stat pentru anul 1992 privind cercetările ştiinţifice fundamentale şi prioritare în
proporţie de 30 la sută din fondul de retribuire a muncii”164.
Astfel, avînd în vedere importanţa deosebită a proceselor de formare a relaţiilor de piaţă,
de integrare a ştiinţei cu producţia în scopul stabilizării şi sporirii eficienţei producţiei sociale şi
în conformitate cu art. 113.6 din Constituţia R.S.S. Moldova165, a fost creat Consiliul Științifico-
industrial pe lîngă Preşedintele Republicii Moldova, care avea ca sarcini prioritare: „participarea
consultativă la formarea politicii economice de stat; stabilizarea şi dezvoltarea pe toate căile a
economiei republicii; informarea operativă a Preşedintelui Republicii Moldova despre starea de
lucruri în sfera dată: aprofundarea integrării ştiinţei cu producţia în scopul sporirii eficienţei
producţiei sociale; elaborarea de recomandări privind extinderea activităţii economice externe şi
atragerea investiţiilor străine; participarea la elaborarea proiectelor de acte legislative şi ale altor
acte normative cu caracter economic; organizarea expertizei lor independente; reprezentarea
162 Hotărîrea Guvernului nr. 9 din 14.01.91 cu privire la aprobarea comenzii de stat a Guvernului R.S.S. Moldova pentru anul
1991 – abrogată.
163 Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Statutului provizoriu al Academiei de Ştiinţe a R.S.S.
Moldova Nr.459 din 12.12.90. În: Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului R.S.S. Moldova, 1990, nr. 12, art.310. abrogată;
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 713 din 30.10.92 cu privire la aprobarea Statutului Academiei de Ştiinţe a
Moldovei, abrogată.
164 Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 89 din 15.04.92 cu privire la stimularea cercetărilor ştiinţifice fundamentale şi
prioritare în condiţiile trecerii la economia de piaţă. În: Monitor 4/99, 30.04.1992.

165 Конституция Републичий Советиче Сочиалисте Молдовенешть адоптатэ ла 15.04.1978. B: Вехи Молдавской
Государственности, Сборник текстов Конституций, Кишинев, 2000, 328 c.; Guceac I. Evoluţia constituţionalismului în
Republica Moldova. Chişinău: Academia de Poliţie Ştefan cel Mare, 2000, p. 265-302.
49
intereselor colectivelor de producţie, savanţilor, industriaşilor” 166.
În scopul sporirii eficienţei folosirii potenţialului tehnico-ştiinţific în interesul dezvoltării
ştiinţifice şi social-economice a republicii, la propunerea Comisiei Superioare de Atestare a
Republicii Moldova, au fost instituite noi titluri ştiinţifice şi didactice: doctor (cu indicaţia
domeniului ştiinţific); doctor habilitat (cu indicaţia domeniului ştiinţific); cercetător ştiinţific
superior; conferenţiar universitar; profesor universitar167. Pentru persoanele care au grade
ştiinţifice au fost stabilite suplimente lunare, iar pentru membrii titulari şi membrii corespondenţi
ai Academiei de Ştiinţe a Moldovei - îndemnizaţii lunare şi pensii pentru merite deosebite pentru
savanţii şi pentru cadrele didactice din instituţiile de cercetări ştiinţifice şi instituţiile de
învăţămînt superior168.
Pentru optimizarea administrării ştiinţei şi învăţămîntului superior, pe lîngă Preşedintele
Republicii Moldova, a fost creat Consiliul Consultativ pentru Problemele Ştiinţei, Învăţămîntului
Universitar şi Tehnologiilor Avansate, iar Guvernul a fost obligat: … să prevadă în mod
centralizat mijloace pentru abonarea la literatura ştiinţifică periodică străină; să prezinte în
termen de două luni spre examinare Parlamentului Republicii Moldova propuneri privind:
stabilirea unor facilităţi fiscale pentru instituţiile de cercetări ştiinţifice şi instituţiile de
învăţămînt superior, precum şi pentru întreprinderile şi organizaţiile bugetare ce efectuează
lucrări şi prestează servicii pentru instituţiile ştiinţifice şi de învăţămînt superior; acordarea
creditelor pe termen lung pentru construcţia spaţiului locativ pentru lucrătorii din domeniul
ştiinţei şi din învăţămîntul superior; extinderea condiţiilor de angajare pe bază de contract asupra
savanţilor din instituţiile de învăţămînt superior şi instituţiile de cercetări ştiinţifice; să prevadă
începînd cu anul 1995 repartizarea alocaţiilor anuale pentru ştiinţă în mărime de cel puţin 0,5
procente din produsul intern brut169.
Obiectivele enumerate evidenţiază starea critică a ştiinţei în Republica Moldova,
condiţionată de finanţarea austeră (0,5 procente din produsul intern brut). Mai mult, ele n-au fost
realizate, deşi unele nu necesitau cheltuieli bugetare.
Necesitatea utilizării raţionale a potenţialului intelectual şi tehnico-ştiinţific, elaborării
propunerilor pentru trasarea şi realizarea direcţiilor prioritare ale politicii social-economice a
statului a condiţionat crearea Consiliului pentru problemele ştiinţei şi dezvoltării umane durabile
166 Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 119 din 24.05.92 cu privire la crearea Consiliului Ştiinţifico-Industrial pe lîngă
Preşedintele Republicii Moldova. În: Monitor 5/114, 30.05.1992, abrogat.
167 Hotărîrea Guvernului nr. 85 din 19.02.93 cu privire la instituirea de noi titluri ştiinţifice în Republica Moldova. În: Monitor
2/41, 28.02.1993
168 Decretul Preşedintelui nr. 162 din 11.10.93 despre unele chestiuni privind asigurarea unor persoane cu pensii pentru merite
deosebite faţă de Republica Moldova. În: Monitor 10-303, 30.10.1993.

169 Decretul Preşedintelui Republicii Moldova cu privire la unele măsuri de protecţie a potenţialului ştiinţific al Republicii
Moldova nr. 201 din 26.11.93

50
pe lîngă Preşedintele Republicii Moldova …170 - organ consultativ, care avea drept scop
elaborarea propunerilor pentru trasarea şi realizarea direcţiilor prioritare ale politicii social-
economice. Atribuţiile foarte largi îl caracterizau ca un organ de administrare, deşi îşi desfăşura
activitatea, „de regulă, pe baze obşteşti, examina şi soluţiona în mod colegial problemele, ţinînd
cont de opinia publică, se baza pe principiile democraţiei, legalităţii şi utilităţii sociale, aplica
experienţa mondială în exercitarea principiilor ştiinţifice de administrare …” 171.
Către sfirşitul sec. al XX-lea în Republica Moldova funcţionau 25 de institute ale AŞM, 55
de instituţii de cercetare de ramură şi 9 instituţii de învăţămînt superior de stat, care desfăşurau
activităţi de cercetare-dezvoltare, unde activau peste 9 mii de cercetători. În acelaşi timp, pentru
finanţarea sferei cercetare-dezvoltare, la bugetul de stat erau prevăzute anual mijloace cu un
volum între 0,4% şi 0,1% din produsul intern brut172. În aceste condiţii, volumul neadecvat al
mijloacelor bugetare şi distribuirea lor unui număr excesiv de mare de organizaţii ştiinţifice a
condiţionat scăderea totală a eficienţei investiţiilor în acest domeniu.
Guvernarea a conştientizat că dezvoltarea durabilă a Republicii Moldova ca stat suveran
presupune existenţa unui fundament ştiinţific şi inovaţional avansat, ceea ce necesită promovarea
sferei cercetare-dezvoltare la rangul de prioritate naţională. Din aceste considerente scopul
strategic al reformei sferei cercetare-dezvoltare rezida în formarea, între cercetători şi stat, a unor
noi relaţii, inerente condiţiilor economiei de piaţă şi asigurării unui potenţial ştiinţific şi
inovaţional, necesar impulsionării stabilităţii şi competitivităţii economice a ţării. În conformitate
cu Concepţia asupra reformei sferei cercetare-dezvoltare şi întru realizarea prevederilor Legii
privind politica de stat în sfera cercetare-dezvoltare nr. 557-XIV din 29 iulie 1999, Guvernul
Republicii Moldova a instituit „Consiliul Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică (în
continuare – Consiliul Suprem), autoritate administrativă publică centrală în sfera cercetare-
dezvoltare. Însă, deşi potrivit Regulamentului Consiliului Suprem acesta exercita un spectru larg
de atribuţii principale, inclusiv elabora în comun cu Academia de Ştiinţe a Moldovei, elabora şi
promova strategia dezvoltării sferei cercetare-dezvoltare; elabora politica tehnologiilor
inovaţionale; elabora şi punea în aplicare mecanismele de monitorizare şi stimulare a
implementării rezultatelor programelor de stat de cercetare-dezvoltare şi de formare a pieţelor de
produse ale cercetării-dezvoltării (…). Cu toate acestea, de facto, el rămînea un organ
administrativ intermediar, plasat între Guvern şi organele de administrare şi autoadministrare ale
170 Decretul Preşedintelui Republicii Moldova cu privire la crearea Consiliului pentru problemele ştiinţei şi dezvoltării umane
durabile nr.10 din 26.01.96. În: Monitorul Oficial al R. Moldova nr.11-12/120 din 22.02.1996.
171 Decretul Preşedintelui Republicii Moldova cu privire la aprobarea Regulamentului Consiliului pentru problemele ştiinţei şi
dezvoltării umane durabile nr. 226 din 12.08.96. În: Monitorul Oficial al R. Moldova nr.57 din 30.08.1996.
172 Hotărîrea Parlamentului nr. 115 din 29.07.98 cu privire la aprobarea Concepţiei asupra reformei sferei cercetare-dezvoltare.
În: Monitorul Oficial 81-83/549, 03.09.1998; Legea privind politica de stat în sfera cercetare-dezvoltare nr. 557 din 29.07.99. În:
Monitorul Oficial 124-125/613, 11.11.1999, abrogată.
51
organizaţiilor ştiinţifice academice, universitare şi ramurale”173.
În pofida faptului că Consiliul Suprem a iniţiat elaborarea programelor ştiinţifice şi
tehnico-ştiinţifice de stat şi internaţionale, concursuri pentru selectarea executorilor de lucrări în
sfera cercetare-dezvoltare, incluse în programe şi comenzi de stat, majoritatea mijloacelor
financiare erau alocate tradiţional, după metoda de finanţare instituţională, fără a stimula
calitatea cercetărilor, competitivitatea rezultatelor ştiinţifice.
În procesul administrării de stat a ştiinţei, Consiliul Suprem examina problemele
fundamentale ale politicii de stat în sfera cercetare-dezvoltare în colaborare cu Academia de
Ştiinţe a Moldovei, cu ministerele şi cu alte autorităţi ale administraţiei publice, în cadrul cărora
se desfăşurau activităţi de cercetare-dezvoltare. În conformitate cu politica statului în sfera
cercetare-dezvoltare, volumul finanţării ce se propunea a fi alocat de la bugetul de stat pentru
activităţile de cercetare-dezvoltare se planifica şi se prezenta de către Consiliul Suprem la
Ministerul Finanţelor pentru a fi inclus în legea bugetului.
În acelaşi timp, cadrul normativ al administrării ştiinţei continua să mizeze pe raporturile
imperative, etatizate şi centralizate excesiv, lipsind comunitatea ştiinţifică de posibilitatea de
manifestare a iniţiativei. Astfel, potrivit Regulamentului privind modul de finanţare a sferei
cercetare-dezvoltare, Comanda de Stat: „se elabora şi se aproba anual de către Consiliul Suprem
în conformitate cu hotărîrea de Guvern cu privire la repartizarea alocaţiilor bugetare pentru
finanţarea sferei cercetare-dezvoltare; era constituită din proiectele de cercetare ştiinţifică
fundamentală, aplicativă şi de prospecţiune, prevăzute pentru realizare în anul corespunzător şi
finanţate instituţional prin intermediul ministerelor de resort, precum şi din
programele/proiectele de cercetare-dezvoltare selectate pe bază de concurs, în conformitate cu
direcţiile prioritare ale cercetării-dezvoltării pentru anul în curs” 174
. După adoptarea legii
bugetului pe anul respectiv, Consiliul Suprem, în termenul şi în modul stabilit, prezenta
Guvernului spre aprobare proiectul de hotărîre cu privire la repartizarea alocaţiilor bugetare
pentru finanţarea sferei cercetare-dezvoltare pe domenii de activitate şi pe instituţii.
Lista domeniilor şi direcţiilor prioritare de cercetare-dezvoltare se determina şi se aproba
de Parlament pentru un an175, doi ani176, iar în anul 2003, în scopul accelerării procesului de
ameliorare a situaţiei din domeniul ştiinţei şi valorificării întregului potenţial ştiinţific şi în
conformitate cu Legea cu privire la politica de stat în sfera cercetare-dezvoltare, Legea cu privire
173 Legea privind politica de stat în sfera cercetare-dezvoltare nr. 557 din 29.07.99. În: Monitorul Oficial 124-125/613,
11.11.1999, abrogată. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la Consiliul Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare
Tehnologică nr.569 din 15.06.2000. În: Monitorul Oficial al R. Moldova nr.70-72/652 din 22.06.2000, abrogată.
174 Hotărîrea Guvernului nr. 633 din 18.05.2002 despre aprobarea Regulamentului privind modul de finanţare a sferei cercetare-
dezvoltare. În: Monitorul Oficial 69-70/726, 30.05.2002.

175 Hotărîrea Parlamentului nr.284 din 17.02.99 pentru aprobarea Listei domeniilor şi direcţiilor prioritare de cercetare-dezvoltare
pe anul 1999. În: Monitorul Oficial 22-23/101, 04.03.1999.

176 Hotărîrea Parlamentului nr.1205 din 28.07.2000 pentru aprobarea Listei direcţiilor prioritare ale cercetării-dezvoltării,
finanţate de la bugetul de stat, pe anii 2000-2002. În: Monitorul Oficial 109-111/800, 31.08.2000.
52
la Academia de Ştiinţe a Moldovei şi în alte acte normative, au fost adoptate priorităţile
strategice de dezvoltare a ştiinţei în Republica Moldova177 şi Priorităţile strategice ale cercetării-
dezvoltării pentru anii 2004-2010178.
Însă cu toate acestea, măsurile întreprinse întru realizarea Concepţiei asupra reformei sferei
cercetare-dezvoltare n-au asigurat optimizarea administrării acestei sfere, adaptarea la economia
de piaţă şi depăşirea crizei.
1.1.2. Dimensiunea contemporană a regimului juridic de administrare şi

autoadministrare a sferei ştiinţei şi inovării din Republica Moldova
Prezentînd argumente în favoarea reformei ştiinţei acad. Gh. Duca, scria: „Experienţa
mondială demonstrează că cercetările fundamentale, cercetările aplicative, precum şi elaborarea
tehnologiilor şi produselor noi necesită iniţial investiţii, cheltuieli care pot aduce beneficii
societăţii, iar ştiinţa poate să devină forţă motrice a dezvoltării economice numai în cazul cînd
finanţarea ei depăşeşte nivelul de 1-2% din PIB. În cazul în care pentru ştiinţă se alocă mai puţin
de 0,4% din PIB, se asigură doar funcţia socioculturală, în timp ce nivelul minim necesar de
finanţare care oferă posibilitate de realizare a procesului de inovare este totuşi 1% din PIB.
Consider îmbucurător faptul că aceste lucruri au fost înţelese la timp. În scopul depăşirii crizei
profunde în care se află ştiinţa ţării, au fost elaborate o serie de măsuri extraordinare şi, în unele
privinţe, de pionierat (lucru confirmat la Kyoto şi Bişkek) pentru reformarea sistemului de
organizare şi administrare a sferei ştiinţei şi inovării”179.
Reforma sferei ştiinţei şi inovării din Republica Moldova care a demarat odată cu
adoptarea Codului cu privire la ştiinţă şi inovare180, venea să schimbe cardinal sistemul de
administrare şi de autoadministrare a ştiinţei în baza: democratizării administrării sferei ştiinţei şi
inovării; integrării ştiinţei din Academia de Ştiinţe cu cea universitară; lărgirii autonomiei
entităţilor din cadrul Academiei de Ştiinţe; îmbinării activităţii ştiinţifice şi celei de inovare;
diversificării finanţării sferei ştiinţei şi inovării şi alocării mijloacelor pe bază de concurs;
coordonării metodico-ştiinţifice de către Academia de Ştiinţe a cercetărilor ştiinţifice efectuate
de diferite organizaţii din sfera ştiinţei şi inovării.
Potrivit Codului cu privire la ştiinţă şi inovare, Academia de Ştiinţe este: „unica instituţie
177 Hotărîrea Parlamentului nr. 242 din 13.06.2003 cu privire la elaborarea priorităţilor strategice de dezvoltare a ştiinţei în
Republica Moldova. În: Monitorul Oficial 126-131/518, 27.06.2003; Legea privind politica de stat în sfera cercetare-dezvoltare
nr. 557 din 29.07.99. În: Monitorul Oficial 124-125/613, 11.11.1999 abrogată; Legea Republicii Moldova nr. 1181 din
27.07.2000 Legea cu privire la Academia de Ştiinţe a Moldovei. În: Monitorul Oficial 141-143/1017, 09.11.2000, abrogată.
178 Hotărîrea Parlamentului nr. 566 din 25.12.2003 cu privire la aprobarea Priorităţilor strategice ale cercetării-dezvoltării pentru
anii 2004-2010. În: Monitorul Oficial 19-21/124, 30.01.2004.

179 Duca Gh. Contribuţii la societatea bazată pe cunoaştere. Chişinău: Ştiinţa, 2007, p. 165.
180 Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova nr. 259-XV din 15.07.2004. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.125-129 art. 663 din 30.07.2004.

53
publică de interes naţional în sfera ştiinţei şi inovării, coordonator plenipotenţiar al activităţii
ştiinţifice şi inovaţionale, cel mai înalt for ştiinţific al ţării, precum şi consultantul autorităţilor
publice ale Republicii Moldova”, „persoană juridică cu statut autonom, funcţionează pe
principiile autoadministrării”181.
Codul cu privire la ştiinţă şi inovare prevede, în temeiul Acordului de parteneriat cu
Guvernul, împuternicirea Academiei de Ştiinţe de a elabora şi realiza politica de stat în sfera
ştiinţei şi inovării pentru o perioadă determinată (4 ani). Prin o astfel de delegare Academia de
Ştiinţe se transformă într-o instituţie publică grevată cu competenţe ale autorităţii publice
centrale în sfera ştiinţei şi inovării182, care „elaborează şi promovează strategia dezvoltării sferei
ştiinţei şi inovării, realizează politica de stat şi desfăşoară activităţi conceptuale în sfera ştiinţei şi
inovării; identifică direcţiile strategice ale sferei ştiinţei şi inovării; distribuie alocaţiile bugetare
conform direcţiilor strategice ale sferei ştiinţei şi inovării (…)”183.
În acelaşi timp, conform Acordului de parteneriat, Guvernul contribuie la promovarea
politicii de stat în sfera ştiinţei şi inovării prin: organizarea elaborării proiectelor de acte
legislative privind sfera ştiinţei şi inovării şi înaintarea acestora spre examinare Parlamentului;
crearea mecanismelor economice de stimulare a activităţii din sfera ştiinţei şi inovării şi de
utilizare a rezultatelor acestei activităţi; … susţinerea creării şi dezvoltării infrastructurii sferei
ştiinţei şi inovării (…)” 184.
În condiţiile economiei de piaţă, care are drept pilon societatea civilă, una dintre barierele
principale în realizarea politicii de stat în sfera ştiinţei şi inovării o constituie identificarea
modalităţii de corelare a elementelor de autoadministrare cu cele de administrare. Este cert că
Adunarea Generală a Academiei de Ştiinţe, care includea doar academicieni şi membri
corespondenţi, nu asigura reprezentanţa întregii comunităţi ştiinţifice, nu corespundea
exigenţelor contemporane de transparenţă şi nu asigura participarea întregii comunităţi ştiinţifice
la procesul decizional privind politica de stat în sfera ştiinţei şi inovării. Iată de ce Codul cu
privire la ştiinţă şi inovare prevede că organul suprem de conducere al Academiei de Ştiinţe este
Asambleea Academiei de Ştiinţe (în continuare Asamblee), care încadrează nu numai
academicieni şi membri corespondenţi, ci şi doctori habilitaţi, aleşi pe un termen de 4 ani (dar nu
mai mult de 2 mandate consecutive) de către secţiile de ştiinţe ale Academiei de Ştiinţe, membrii
cărora, la rîndul lor, sînt aleşi de adunările doctorilor şi doctorilor habilitaţi în domeniul
corespunzător al ştiinţei.
Numărul total de membri aleşi ai Asambleei, care beneficiază de aceleaşi drepturi ca
181 Idem, art. 71 alin. (1), alin. (2).
182 Idem, art. 29 alin. (2).
183 Idem, art. 73.
184 Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Acordului de parteneriat între Guvern şi Academia de Ştiinţe a Moldovei pentru
anii 2005-2008 nr. 80 din 28.01.2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.20-23/133 din 04.02.2005, p. 7.
54
academicienii şi membrii corespondenţi (cu excepţia dreptului de a-i alege pe academicieni şi pe
membrii corespondenţi), constituie 50% din numărul total de membri ai Asambleei. În acest fel,
se asigură reprezentativitatea comunităţii ştiinţifice, dar şi independenţa acesteia, întrucît
Academia de Ştiinţe nu este subordonată nici puterii executive, nici celei legislative.
Astfel, actualmente, prin reprezentanţii săi în Asamblee, comunitatea ştiinţifică îşi
determină autonom direcţiile de activitate ştiinţifică, modul de desfăşurare a acestei activităţi,
asigură finanţarea din bugetul de stat a cercetărilor ştiinţifice conform direcţiilor strategice ale
sferei ştiinţei şi inovării, asumîndu-şi, totodată, întreaga responsabilitate pentru rezultatele ei.
Mai mult decît atît, prin includerea cercetătorilor cu grad ştiinţific de doctor şi de doctor habilitat
în aceste importante entităţi de administrare, a fost revigorată ştiinţa şi s-au creat premise reale
de creştere profesională a tinerilor savanţi.
În acest mod, Codul cu privire la ştiinţă şi inovare a creat:
1) temeiul legal pentru îmbinarea în cadrul instituţiei publice autonome – Academia de
Ştiinţe a Moldovei – a elementelor administrării de stat a sferei ştiinţei şi inovării (aparatul
Consiliului Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică) cu cele de autoadministrare a
acestei sfere prin organele reprezentative ale comunităţii ştiinţifice (adunările cercetătorilor
ştiinţifici pe domenii ale ştiinţei, Asambleea şi secţiile de ştiinţe);
2) un sistem echilibrat de entităţi, care permite: de a efectua cercetări ştiinţifice; de a
monitoriza nivelul activităţii desfăşurate de organizaţiile din sfera ştiinţei şi inovării şi nivelul de
pregătire a cadrelor ştiinţifice; de a implementa rezultatele cercetărilor ştiinţifice, inclusiv
produsele proprietăţii intelectuale.
O altă părere, pe care o considerăm lipsită de argumente juridice, împărtăşeşte dr.
Cuciureanu Gh., care menţionează: „Organizarea sistemului de cercetare-dezvoltare în Republica
Moldova este una specifică. Cu toate acestea, ea poate fi atribuită la tipul centralizat de
reglementare a activităţilor de cercetare-dezvoltare. Organul public al administrării centrale în
domeniu este Academia de Ştiinţe a Moldovei, care concentrează majoritatea funcţiilor de
administrare a sistemului. Aflarea în subordonarea AŞM a Consiliului consultativ de expertiză şi
a Agenţiei de inovare şi transfer tehnologic îi permite acesteia şi coordonarea politicilor de
expertiză a proiectelor şi a politicilor inovaţionale. Posibilitatea influenţării politicilor de
proprietate intelectuală, prin înaintarea propunerii de numire a directorului general al Agenţiei de
stat pentru proprietate intelectuală de către preşedintele AŞM, dar şi a atestării personalului
ştiinţific şi a acreditării organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării (8 din 17 membri ai Comisiei
de Atestare şi 6 din 17 membri ai Comisiei de Acreditare sînt înaintaţi de către preşedintele
AŞM), întăreşte caracterul centralizat al modelului de management al cercetării-dezvoltării din
55
Republica Moldova”185.
Trebuie să luăm în consideraţie că acest regim juridic de administrare a ştiinţei este unul
consensual spre deosebire de toate cele anterioare. Mai mult, atît CNAA care este instituţie
publică şi activează în subordinea Guvernului, dar autonom de AŞM, precum şi AGEPI –
întreprindere de stat, fondată de Guvern, „îşi desfăşoară activitatea pe principiile autogestiunii şi
autofinanţării”. Posibil că dr. Cuciureanu Gh. are dreptate doar în ceea ce priveşte modul de
delegare a reprezentanţilor AŞM în cadrul comisiilor CNAA, dar să nu uităm că, la fel ca orice
alt act juridic decizional, dispoziţia corespunzătoare a preşedintelui AŞM este emisă cu
respectarea actelor normative cu privire la transparenţa în procesul decizional186. Cu atît mai
mult că de jure acestea sînt doar propuneri, care urmează să fie aprobate prin hotărîre de Guvern
sau decret al preşedintelui ţării.
Mai mult, CNAA ca instituţie publică nu este în drept să elaboreze politici în domeniu, la
fel ca şi AGEPI, care este întreprindere de stat şi persoană juridică de drept privat. Actualmente,
AGEPI a elaborat un proiect de lege de modificare a statutului juridic al agenţiei, dar în calitate
de autoritate administrativă AGEPI evident nu va fi în drept să elaboreze politici.
Astfel, înaintarea reprezentanţilor de către preşedintele AŞM, nicidecum nu poate schimba
caracterul consensual cu elemente de autoorganizare a regimului juridic actual de administrare a
ştiinţei, care presupune coordonarea şi comutarea eforturilor comunităţii ştiinţifice, inclusiv a
reprezentanţilor sistemului de învăţămînt superior, asigurarea independenţei entităţilor care
acordă grade şi titluri ştiinţifice, acreditarea organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării, antrenînd,
în acelaşi timp, în activitatea în cauză reprezentanţi notorii ai comunităţii ştiinţifice, sistemului
de învăţămînt superior şi comanditarilor produselor şi serviciilor ştiinţifice.
Este cunoscut că nivelul activităţii profesionale a savanţilor poate fi verificat eficient prin
sistemul de publicaţii, fondate de entităţile comunităţii ştiinţifice în diferite domenii ale ştiinţei şi
inovării, care asigură expertizarea independentă a lucrărilor ştiinţifice. În acest sens, CNAA în
temeiul Regulamentului privind publicaţiile ştiinţifice şi ştiinţifico-metodice187, a acreditat la
profilul „drept” 13 publicaţii periodice fondate de organizaţiile din sfera ştiinţei şi inovării şi alte
organizaţii de ramură.
Suplimentar, în temeiul Codului cu privire la ştiinţă şi inovare, au fost adoptate un şir de
acte normative ale Guvernului pentru:
1) asigurarea concentrării resurselor intelectuale, materiale şi financiare ale sferei ştiinţei
şi inovării, eficientizării cercetărilor ştiinţifice, accelerării soluţionării problemelor stringente din
ProEdit SRL, 2011. p. 147
186 Legea privind transparenţa în procesul decizional nr. 239 din 13.11.2008. În: Monitorul Oficial 215-217/798, 05.12.2008.
187 Hotărârea Comisiei de atestare a cadrelor ştiinţifice şi ştiinţifico-didactice nr. AT-8/1-2 din 23 decembrie 2010. [online]
http://www.cnaa.md/files/normative-acts/regulation.pdf
56
domeniile economic, social, ecologic şi cultural, optimizînd infrastructura sferei ştiinţei şi
inovării188;
2) susţinerea activităţilor de cercetare ştiinţifică şi transfer tehnologic al rezultatelor
ştiinţifice prin facilităţi fiscale şi vamale organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării: scutirea
integrală de plata impozitului pe venit cu condiţia ca suma impozitului pe venit, calculată şi
nevirată la buget, să fie utilizată la finanţarea proiectelor din sfera ştiinţei şi inovării, care cad
sub incidenţa art. 60 al Codului …189; scutirea de TVA a serviciilor organizaţiilor din sfera
ştiinţei şi inovării acreditate de Consiliul Naţional pentru Acreditare şi Atestare190; scutirea de
taxa vamală a utilajului tehnologic, echipamentului, instalaţiilor şi mijloacelor circulante
importate de către organizaţiile din sfera ştiinţei şi inovării, acreditate de Consiliul Naţional
pentru Acreditare şi Atestare, pentru activitatea din sfera ştiinţei şi inovării, conform
Nomenclatorului mărfurilor al Republicii Moldova şi limitei propuse anual de Guvern şi
aprobate de Parlament191;
3) stimularea activităţilor de inovare şi de transfer tehnologic, menite să transforme
rezultatele cercetărilor ştiinţifice şi inovaţiile în produse, servicii, procese noi sau perfecţionate,
reglementării regimului juridic de organizare şi funcţionare a parcurilor ştiinţifico-tehnologice şi
a incubatoarelor de inovare192.
Realizarea prevederilor Codului cu privire la ştiinţă şi inovare au contribuit la sporirea
vizibilităţii Academiei de Ştiinţe a Moldovei pe plan internaţional. Astfel, în cadrul Conferinţei
Academiilor de Ştiinţe din Europa de Est şi Sud-est cu genericul „Global Science and National
Policies: The Role of Academies”, organizată la Chişinău cu susţinerea UNESCO şi
International Council for Science la 4-5 mai 2007, a fost recunoscut unicatul şi eficienţa
regimului juridic autohton de administrare a ştiinţei şi a fost recomandată utilizarea acestuia în
situaţii similare, iar rezoluţia Conferinţei, printre altele, prevedea: „Dezvoltarea economică şi
socială pe o bază ştiinţifică este o modalitate de înregistrare a celor mai rapide progrese a ţărilor
în curs de dezvoltare ...”193.
În alocuţiunea rostită la Conferinţa în cauză, acad. Gh. Duca, referindu-se la prof. Albert
Koers, care a clasat academiile în trei tipuri: societate ştiinţifică; consultant al societăţii; manager
al ştiinţei, a spus: „Noi considerăm că poate fi şi al patrulea tip – partener strategic al
188 Hotărîrea Guvernului cu privire la măsurile de optimizare a infrastructurii sferei ştiinţei şi inovării nr. 1326 din 14.12.2005. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.168-171/1406 din 16.12.2005.
189 Codul fiscal al Republicii Moldova nr. 1163 din 24.04.97. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. din 08.02.2007. Editie
speciala, art. 491.

190 Idem, art. 103 alin. (1), p. 27).
191 Legea cu privire la tariful vamal nr. 1380 din 20.11.97. În: Monitorul Oficial 40-41/286, 07.05.1998, lit. r).
192 Legea cu privire la parcurile ştiinţifico-tehnologice şi incubatoarele de inovare nr. 138-XVI din 21.06.2007. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. nr.107-111/476 din 27.07.2007.

193 Дикусар А.И., Кравцов В.Х. Динамика участия молдавских исследователей в мировом информационном процессе:
наукометрический анализ. Akademos martie 2010, nr. 1(16), c. 11-12.

57
Guvernului, care permite academiilor să participe mai activ la dezvoltarea societăţii”194.
Pe lîngă aceasta, m.c. A. Dicusar menţionează că unicitatea fiecărei academii este o
consecinţă a faptului că unele dintre caracteristicile fiecărui tip pot fi prezente în oricare dintre
academii. Primul tip „societate ştiinţifică” reprezintă ceva de felul unui club al oamenilor de
ştiinţă, care există din contul cotizaţiilor de membru (uneori susţinută de sponsori, printre care,
parţial, şi de stat). Una dintre calităţile sale principale este independenţa şi posibilitatea de a
prezenta o opinie consolidat, care poate fi considerată (dar poate şi nu) de persoanele
responsabile de luarea deciziilor în societate. Anume pe această cale au derulat reformele
academiilor, după prăbuşirea URSS în Georgia şi Kazahstan, transformînd academiile de ştiinţe
într-un club al oamenilor de ştiinţă, păstrînd în acelaşi timp, desigur, institutele de cercetare, din
cadrul acestora, care sînt finanţate din fondurile corespunzătoare (ca în Georgia) sau prin
Ministerul de Ştiinţă (în Kazahstan). Al doilea tip este „academia – consultant al societăţii”
(Academia de Ştiinţe a SUA). Al treilea tip – „administrator al ştiinţei”, adică, academia, care
administrează o serie de institute de cercetare, de obicei, în numele guvernului (Academia de
Ştiinţe a Chinei). … Al patrulea tip de academii poate fi un model pentru reformarea şi
stimularea domeniului ştiinţei şi inovării, care a fost implementat cu succes în Republica
Moldova şi este nu numai nou, ci şi după mai mulţi parametri optimal pentru ţară. Acest tip de
organizare a academiei creează un cadru juridic atît pentru dezvoltarea strategică a climatului
inovaţional, cît şi pentru a crea pîrghii pentru stimularea cercetării ştiinţifice şi transferului
tehnologic în termen scurt. Această opţiune sporeşte responsabilitatea comunităţii ştiinţifice din
ţară faţă de Guvern şi societatea civilă, şi, pe de altă parte, defineşte obligaţia guvernării de a
investi continuu în sfera ştiinţei şi inovării”195.
În anul 2010, m.c. A. Dicusar scria: „(…) la momentul actual este posibil de a evalua
primele rezultate ale reformei de cercetare ştiinţifică în ţară, realizată în 2004, odată cu adoptarea
Codului cu privire la ştiinţă şi inovare. Anterior, a fost dificil de a face aceasta din cauza
timpului limitat care a trecut, după intrarea în vigoare a Codului cu privire la ştiinţă şi inovare şi
necesar pentru manifestarea influenţei sale asupra rezultatelor cercetării ştiinţifice. Primul tip de
evaluare este cel de expert. Cum a fost evaluat sistemul nou de organizare a cercetării ştiinţifice
în Republica Moldova poate fi demonstrat în baza concluziilor unei astfel de organizaţii de
prestigiu cum este UNESCO196.
Anume regimul juridic consensual de administrare a sferei ştiinţei şi inovării a contribuit la
asocierea la Programul Cadru 7 al Uniunii Europene, începînd cu 1 ianuarie 2012. Actualmente,
194 Duca Gh. Contribuţii la societatea bazată pe cunoaştere. Chişinău: Ştiinţa, 2007, p.181.
наукометрический анализ. Akademos martie 2010, nr. 1(16), c. 12.
наукометрический анализ. Akademos martie 2010, nr. 1(16), c. 11-12.

58
Republica Moldova este parte integrantă a Spaţiului European de Cercetare, beneficiază de
avantajele unei ţări asociate la PC 7, avînd drepturi şi obligaţii similare statelor membre ale UE.
59
1.2. Abordări teoretice ale conceptului administrării şi autoadministrării sferei
ştiinţei şi inovării
Aproape două milenii, din cele mai vechi timpuri pînă în sec. al XVIII-lea, toate
cunoştinţele despre fenomenele sociale erau integrate într-un sistem unic. În opinia lui Aristotel,
întreaga viaţă socială se încadra în viaţa politică şi era pusă în serviciul statului. Aristotel
sublinia: „(...) deoarece ştiinţa despre stat beneficiază de restul ştiinţelor ca mijloace şi, în plus,
specifică legal care acţiuni trebuie exercitate şi de la care trebuie să se abţină, apoi scopul ei
include obiectivele altor ştiinţe, prin urmare, acest obiectiv este bunul suprem al oamenilor”197.
Tradiţional „a administra” înseamnă „a conduce, a cârmui; a gospodări o întreprindere, o
instituţie etc.”, iar „a organiză” – „a face ca un grup social, o instituţie etc. să funcţioneze sau să
acţioneze organic (repartizând însărcinările şi coordonându-le conform unui plan adecvat); a
stabili şi a coordona mijloacele tehnice, economice, administrative, astfel încât să permită
executarea în condiţii optime a unui proces”198.
Administrarea socială ca atribut al vieţii sociale are următoarele trăsături principale:
administrarea socială există doar acolo unde au loc activităţi comune ale oamenilor;
administrarea socială este destinată ordonării impactului asupra participanţilor la activităţile
comune; obiect principal al administrării sociale este conduita (acţiunea), relaţiile participanţilor
la activităţile comune, se mediază conducerea comportamentului oamenilor; administrarea
socială reglementează raporturile de administrare; ea se întemeiază pe subordonarea voinţei
oamenilor – participanţilor raporturilor de administrare; administrarea socială necesită un
mecanism de realizare întruchipat în subiecţii administrării – autorităţile administrative.
Administrarea socială are o esenţă specială, caracterizată ca administrare de stat, care constă în
activitate de stat specifică, deosebită atît de alte astfel de tipuri de activităţi (legislativă,
judiciară), cît şi de activitatea administrativă a organizaţiilor neguvernamentale199.
Administrarea socială reprezintă administrarea activităţii umane, administrarea relaţiilor şi
proceselor sociale, administrarea conduitei oamenilor şi comunităţilor lor, administrarea
persoanelor juridice. Administrarea socială se efectuează în toate domeniile de activitate
socială: de producere, de consum, politică, etică, culturală, ştiinţifică etc. Evident, că deşi
administrarea în domeniile activităţii sociale are particularităţile sale, orice sistem de
administrare socială are doi participanţi: subiectul şi obiectul cu legături directe şi inverse.
197 Аристотель. Политика. В: Соч. т. 4. с. 321.

Enciclopedic, 1998, p. 13, 727; Vulpe A. Dicţionar explicativ şi etimologic, Chişinău: SC Biblion SRL (Î.S.F.F.-P. Tipografia
Centrală), p. 17, 545.
199 Алехин А.П., Кармолицкий А.А., Козлов Ю.М. Административное право Российской Федерации. Москва: Зерцало,
2000, с. 6-7.
60
Cu toate că beneficiem de experienţa milenară, actualmente este greu de a obţine un
răspuns clar la întrebarea: „Ce reprezintă administrarea socială?”. Totul depinde de poziţia
investigatorului şi de interesele de cercetare. Astfel, potrivit opiniilor cercetătorilor A.G.
Gladyshev, V.N. Ivanov, V.I. Patrushev, A. Profiroiu etc.: „din perspectiva managementului,
administrarea este un proces de proiectare şi de inovare a organizaţiilor sociale, motivarea
oamenilor la activităţi pentru atingerea obiectivelor organizaţiei; ştiinţa economică este
înclinată să trateze administrarea ca o modalitate de a obţine rezultate economice la costurile
cele mai mici de producţie; jurisprudenţa tratează administrarea ca reglementarea juridică prin
intermediul legislaţiei; politologia înţelege administrarea ca influenţa statului asupra societăţii
prin mijloace politice, etc.”200
Deoarece există o varietate de poziţii şi abordări care reflectă atitudinea faţă de
administrare, adesea, în loc de administrare sînt folosite inadecvat alte concepte: reglementare,
conducere, management, organizare, etc. În acest context subliniem reiterat că deşi investigaţia
noastră poartă un caracter transdisciplinar accentuăm ataşamentul nostru faţă de ştiinţa dreptului
administrativ.
Potrivit prof. A. Teodorescu şi prof. M. Văraru, prof. P. Negulescu afirma, pe bună
dreptate, că dreptul administrativ „cuprinde totalitatea normelor juridice, în conformitate cu
care se exercită activitatea administrativă a statului”201, „se ocupă, în special, cu determinarea
regulilor după care se execută funcţia administrativă a tuturor puterilor statului şi în special a
puterii executive202.
Doctrina evidenţiază două definiţii care, în opinia noastră, sînt mai apropiate de
adevăratele obiective ale dreptului administrativ:
1) în prima definiţie se susţine că „toate serviciile care contribuie la executarea legilor”,
cu excepţia celor de justiţie, sînt servicii administrative şi dreptul administrativ reprezintă
ansamblul principiilor după care urmează să se exercite activitatea lor203;
2) o altă definiţie subliniază că activitatea organelor de stat, altele decât cele legislative
judecătoreşti, se exercită de către organele administrative, iar dreptul administrativ se defineşte
ca un ansamblu de reguli care: determină formarea, recrutarea şi statutul acestor organe şi
persoanelor ce le compun; determină puterile lor; determină, complementar, limitele acestor
puteri…”204.
În opinia prof. A.B. Agapov „obiectul ştiinţei dreptului administrativ poate fi identificat cu
200 Основы социального управления. А.Г. Гладышев, В.Н. Иванов, В.И. Патрушев и др. под ред. В.Н. Иванова. Москва:
Высшая школа, 2001, с. 6-7; Profiroiu, Alina. Concepţii privind ştiinţa administrativă. În: Administraţie şi management public,
Nr. 3, 2004, [online] http://www.ramp.ase.ro/_data/files/articole/3_08.pdf. (accesat la 10.07.2010).
201 Teodorescu A. Tratat de drept administrativ, Bucureşti, 1929, vol. I, p. 14.
202 Văraru M. Tratat de drept administrativ român, Bucureşti, 1929, p. 13.
203 Waline M. Droit administratif, Paris, 1963, p. 5.
204 Berthèlemy H. Traité élémentaire de droit administratif, Paris, 1933. p. 1.
61
conceptul „administrării de stat”, cu formele organizatorico-juridice ale activităţilor ministerelor
şi departamentelor”205, iar în opinia prof. Iu.A. Tihomirov „administrarea reprezintă procesul
atingerii scopului administrării prin intermediul utilizării mijloacelor organizatorico-juridice şi
de alt gen în cadrul influenţei de administrare”206.
În ceea ce priveşte conţinutul părţii speciale a dreptului administrativ, apoi structura sa
este condiţionată de anumite domenii ale administrării de stat. În special, se fac distinse:
administrarea sferei socio-culturale, administrarea educaţiei, administrarea în domeniul ştiinţei,
administrarea în domeniul culturii, administrarea în domeniul sănătăţii şi protecţiei sociale,
etc.207
Prin administrarea ştiinţei, prof. Iu.N. Frolov înţelege un sistem de măsuri de natură
legislativă, executivă şi de supraveghere, efectuate de către instituţiile de stat competente, pentru
întreţinerea şi dezvoltarea ştiinţei la nivelul adecvat necesităţilor statului208.
Încă în secolul trecut prof. Pirogov S.V. a remarcat că complexitatea ştiinţei ca obiect al
administrării se manifestă printr-un şir de particularităţi:
1. „Structurarea slabă a obiectului împiedică definirea cu claritate a limitelor ştiinţei,
recunoaşterea producţiei ştiinţifice care se desfăşoară în diverse forme de organizare. În plus,
subdezvoltarea evidenţei contabile şi statisticii în domeniul ştiinţei, nu permit de a obţine
caracteristici cantitative, suficient de riguroase ale obiectului, iar descrierile calitative sînt
dominante.
2. Natura imaterială a rezultatelor ştiinţei dă naştere complexităţii măsurării
cunoştinţelor ştiinţifice şi identificării lor cu rezultatele producţiei materiale. Din aceste
considerente, evaluarea proceselor producţiei ştiinţifice şi a administrării este efectuată
preponderent după volumul cheltuielilor, ceea ce exclude la această etapă posibilitatea de a
aprecia eficienţa ştiinţei.
3. Multifuncţionalitatea ştiinţei necesită o complexitate în evaluarea şi administrarea
ştiinţei la cel mai înalt nivel, adică în cadrul politicii de stat ştiinţifice unitare şi necesită, în
consecinţă, consolidarea substanţială a principiului centralizării în administrarea ştiinţei.
4. Natura creativă a muncii în domeniul producţiei ştiinţifice presupune o flexibilitate a
administrării, găsirea formelor si metodelor specifice, care ar asigura libertatea necesară
activităţii de creaţie în condiţiile unei discipline rigide a planificării. De o importanţă deosebită
este evaluarea activităţii oamenilor de ştiinţă şi echipelor de cercetare.
5. Durata proceselor de producţie ştiinţifică face imposibilă administrarea în perioade
205 Агапов А.Б. Административное право: Учебник. изд. 5-е, перераб. и доп. Москва: Эксмо, 2006, с. 25.
206 Тихомиров Ю.А. Курс административного права и процесса. Москва, 1998, c. 714.
207 Звоненко Д.П., Малумов А.Ю., Малумов Г.Ю. Административное право. Москва: Юстицинформ, 2007, с.2, 7.

62
scurte, iar orizonturile de planificare se întind dincolo de 10-15 ani.
6. Natura probabilistică a producţiei ştiinţifice aduce o cerinţă specială în procesul de
planificare, deoarece este imposibil să se definească rigid caracteristicile de bază ale procesului,
costurile, rezultatele şi timpul. Administrarea de succes a ştiinţei şi asigurarea progresului
ştiinţific impune disponibilitatea rezervelor reglementate pentru toate tipurile de resurse;
7. Dinamicitatea înaltă a proceselor de dezvoltare a ştiinţei şi tehnologiei necesită o
creştere semnificativă a rolului administrării operative” 209.
Deşi unele din aceste particularităţi nu sînt caracteristice administrării ştiinţei din
Republica Moldova, deoarece odată cu adoptarea Codului cu privire la ştiinţă şi inovare şi a
Acordului de parteneriat între Guvern şi Academia de Ştiinţe a Moldovei, s-a schimbat radical
paradigma administrării ştiinţei, susţinem opinia prof. S.V. Pirogov.
Printre particularităţile administrării ştiinţei prof. Oleg Figovskii enumeră: „distribuţia
neuniformă a resurselor în „aria de cercetare”; dezvoltarea ei rapidă în unele ţări şi lipsa ei
(sau dispariţia), în altele; asigurarea dezvoltării accelerate în raport cu alte sfere de activitate,
datorită caracterului ei eterogen în pofida resurselor bugetare austere; preocuparea de
motivaţia oamenilor de ştiinţă, de metodele de selectare a celor mai capabili şi uşor adaptabili
să funcţioneze în aria de cercetare…”210.
Examinînd oportunitatea încercărilor statelor de a administra ştiinţa, s-a ajuns la concluzii
interesante: de la cea că ştiinţa nu poate fi condusă din exteriorul sistemului la aceea că ştiinţa
nu poate să se conducă de la sine, deoarece este imposibilă autoadministrarea completă a
structurilor de stat moderne (anume din domeniul ocrotirii sănătăţii şi ştiinţei). În acelaşi timp,
se consideră imposibilă autoadministrarea totală a ştiinţei, deoarece o astfel de structură ar
trebui să caute întotdeauna un sprijin juridic şi financiar în afara sistemului”211.
Dr. Cornel Sabin menţionează că administrarea ştiinţei „era de prisos pe vremea cînd
această activitate era desfăşurată de savantul izolat sau de către grupuri restrînse de oameni de
ştiinţă. Astăzi însă, cercetarea, efectuată cu cheltuieli deosebit de ridicate de către colective
puternice şi desfăşurată sub forma unei activităţi coordonate a numeroase compartimente ale
unei firme, necesită o conducere deosebit de atentă. Datoria unui conducător de cercetare este
de a conduce, de a răspunde de bunul mers al cercetării, de a împarţi efortul necesar pe
probleme pentru interesul general al obiectivelor, cîteodată, de a opri proiectul, înainte de a fi
terminat. Pentru a realiza aceasta şi pentru a gestiona eficient bugetul şi personalul el trebuie să
209 Пирогов С.В. Управление наукой (Социально-экономический аспект), Москва: Мысль, 1983, с. 100.
210 Фиговскиий О. Как и зачем управлять наукой [online], http://www.opec.ru/1338308.html (accesat la 11.01.2011); Кому в
России нужна наука? [online] http://stra.teg.ru/lenta/innovation/2352 (accesat la 28.01.2007).
211 Кому в России нужна наука? [online] http://stra.teg.ru/lenta/innovation/2352 (accesat la 28.01.2007).
63
conducă cercetarea”212.
În acelaşi timp, potrivit prof. S.P. Lomtev „Ştiinţa nu este doar un obiect pasiv al
administrării de stat: executînd funcţii sociale importante cu caracter de reglementare, ştiinţa
devine participant activ în realizarea acestui tip de politici publice. Astfel, în conformitate cu
opinia lui G.A. Lakhtin, în procesul administrării ştiinţa nu este doar obiect al administrării, ci şi
participant al procesului de administrare. Dar aceasta ridică o întrebare importantă metodologic:
există posibilitatea de administrare a procesul cunoaşterii ştiinţifice, dacă înţelegem prin acesta
un anumit tip de activitate mentală? În abordarea acestei probleme academicianul Dmitrii
Belyaev admite teoretic două direcţii: administrarea procesului de creaţie ştiinţifică şi de
administrare a condiţiilor sale, iar academicianul P. Fedoseev pe bună dreptate, spune:
„administrarea gîndirii ştiinţifice, creaţiei ştiinţifice este imposibilă” şi „singura modalitate de
administrare a ştiinţei - crearea condiţiilor pentru cel mai productiv procesul creativ „înţelegînd
prin această „selecţia de personal ştiinţific” şi „programarea cercetărilor ştiinţifice”213.
Totodată susţinem pe deplin opinia prof. R. Dahrendorf, care consideră că „satisfacerea
nevoilor de dezvoltare ale societăţii nu poate fi scopul unic în administrarea ştiinţei indiferent de
schimbările în concepţiile privind rolul ei în lumea contemporană, deoarece trebuie de luat în
consideraţie viitorul ştiinţei, necesităţile dezvoltării acesteia, care pot fi asigurate doar prin
finanţarea de stat a cercetărilor ştiinţifice fundamentale”214.
Cu argumente suplimentare pro administrarea ştiinţei vine prof. Frolov Iu.N., care
consideră că societatea este obligată şi va întreţine, anume va întreţine ştiinţa în sensul bun al
cuvîntului. Statul nu se poate eschiva de la aceasta, cît nu ar încerca să o facă. Şi cît mai
devreme guvernanţii vor ajunge să înţeleagă aceasta, cu atît mai puţin vor avea de lucru urmaşii
noştri, cu atît mai puţin vor plăti ei pentru greşelile noastre215.
Dimpotrivă dr. V.I. Konnov afirmă că comunitatea ştiinţifică se caracterizează prin
atitudinea negativă faţă de orice intervenţie în domeniul cercetării ştiinţifice216.
Sîntem pe deplin de acord cu explicaţia acestui fenomen propusă de prof. Iu.N. Frolov,
care consideră că „ca şi orice alt sistem suficient socializat, ştiinţa se protejează de factorii
distructivi externi. Unul dintre aceşti factori perturbatori externi a devenit actualul sistem
inadecvat al administrării de stat. Datorită conservatismului său (în sensul bun al cuvîntului),
ştiinţa tinde din răsputeri să se păstreze pe sine”. Nu putem să acceptăm însă opinia potrivit
212 Sabin C. Organizarea cercetării ştiinţifice. Elemente de conducere si organizare a activităţii de cercetare-dezvoltare, Bucureşti,
1972, p. 9.
214 Наука. Организация и управление, сост. сборника Л.Т. Москаленко. Новосибирск: Наука, 1979, с. 245.
215 Фролов Ю.Н. Государственное планирование науки. Москва: Мысль, 1998. с. 23-24.
исследования Национального научного фонда США и Российского фонда фундаментальных исследований),

Автореферат дис. на соиск. уч. ст. канд. соц. н., Москва, 2008, 26 c.
64
căreia „Oamenii de ştiinţă în general nu trebuie să aibă acces la activitatea economică şi
administrarea practică, deoarece pot neapărat încurca ceva. Însă nu de aceea că sînt cercetători
slabi, ci pentru că pur şi simplu au un alt domeniu de activitate profesională – producerea de
cunoştinţe” 217.
Evident că nu neapărat toţi cercetătorii sînt lipsiţi de abilităţi în administrarea sferei ştiinţei
şi inovării. În această ordine de idei, ne raliem opiniei prof. Dahrendorf R., care menţiona că cel
puţin în cazul cercetărilor fundamentale „comunitatea ştiinţifică are dreptul şi este obligată să
promoveze politica proprie”. Aceasta presupune că „savanţii trebuie să conştientizeze
responsabilitatea lor, de care depinde autonomia lor, iar politicienii trebuie să înţeleagă că
această autonomie este o condiţie indispensabilă a responsabilităţii ştiinţei” 218.
Discutînd despre abordarea problemei implicării ştiinţei în viaţa socială, inclusiv în
administrarea ştiinţei, acad. Mihail Alfimov spunea: „tendinţa principală la nivel mondial rezidă
în aceea că societatea devine tot mai activ implicată în procesul decizional cu privire la volumul
cheltuielilor în domeniul ştiinţei şi priorităţile sale. Ca urmare, statul din ce în ce mai des
transmite dreptul de decizie de la structurile rigide de administrare şi finanţare, de tipul
ministerelor, la unele mai flexibile, bazate pe opinia colectivă şi expertiză (fonduri, consilii)” 219.
Potrivit prof. V.B Borshev şi J.A. Schreider, „activitatea autonomă a ştiinţei rezidă în
faptul că ea este într-un sens autoadministrată, ceea ce nu înseamnă că poate exista în afara
oricăror forme instituţionale. Mai întîi de toate, pentru scopurile sale interne, ştiinţa elaborează
unele sau altele mecanisme administrative, cum ar fi mecanisme de selecţie a rapoartelor la
conferinţe sau articolelor în reviste (comitete de program, sisteme de recenzare etc.). În general,
orice structură de amploare nu poate exista în afara cadrului administrativ, deoarece el
organizează viaţa ei interioară, şi relaţiile ei cu societatea. Dar acest cadru, aceste mecanisme
administrative pot corespunde esenţei ştiinţei, sistemului ei de valori, şi pot fi străine lor şi,
astfel să-i împiedice, iar uneori, să-i otrăvească viaţa ei”220.
Evident că nu se poate insista asupra compilării experienţei altcuiva, chiar şi celei de mare
succes, dar este necesar de a înţelege cauzele succesului altcuiva. În acest context, prof. Oleg
Figovskii scria că este important ca: „în procesul de constituire a economiei noi, bazate pe
cunoaştere, alături de stimularea ştiinţei fundamentale, să se utilizeze aşa-numitele incubatoare
high-tech, în care se „cresc” companiile cu capital de risc şi start-up-urile; să se utilizeze fundaţii
cu adevărat independente care ar finanţa ştiinţa, altfel ea nu va progresa, deoarece este inutil ca
217 Фролов Ю.Н. Государственное планирование науки. Москва: Мысль, 1998. с. 22.
218 Dahrendorf R. Science, policy, and science politicy. Proc. of the Royal Irish acad., Dublin, 1975, vol. 75, Nr. 2, p. 42; Наука.
Организация и управление, сост. сборника Л.Т. Москаленко. Новосибирск: Наука, 1979, с. 243.
219 Алфимов М. Кому управлять наукой? [on line] http://www.rfbr.ru/default.asp?doc_id=5392, (accesat la 11.01.2011).

65
finanţarea ştiinţei să se bazeze doar pe fonduri guvernamentale, mai ales a ştiinţei aplicate;
capitalul privat să devină investitor de bază; distribuirea fondurilor de la buget pentru cercetare
ştiinţifică să fie numai pe bază de concurs şi să se stimuleze, implicarea corectă, subtilă a
mediului de afaceri mare în crearea pieţei produselor ştiinţifice, deoarece, fără cerere a
produsului cercetării ştiinţifice ştiinţa se transformă într-un parazit”221.
Astfel, cu toate că ştiinţa, în special cea fundamentală, a fost şi rămîne dependentă de
societate, argumentul principal în apărarea dreptului la autoadministrare invocat de către oamenii
de ştiinţă este acela că de sine stătător comunitatea ştiinţifică poate realiza cu mult mai mult decît
sub orice administrare externă. Noi considerăm că este necesară stabilirea unui echilibru şi a unei
delimitări clare între competenţele în administrarea ştiinţei de către structurile statale şi
autoadministrarea ştiinţei de către comunitatea ştiinţifică.
1.3. Problema administrării sferei ştiinţei şi inovării în contextul integrării ştiinţei şi

educaţiei în Republica Moldova
Educaţia pe baza cercetării ştiinţifice, la toate nivelurile, este una dintre părţile cele mai
puternice ale Europei şi universităţilor europene. Instituţiile de învăţămînt care oferă servicii de
educaţie, pe baza cercetării ştiinţifice, trebuie să se asigure integrarea si dezvoltarea componentei
de cercetare la toate ciclurile, care să permită elevilor să cîştige experienţă în munca de cercetare,
încurajînd interesul în ea ca profesie viitoare222.
La rîndul său dr. Daniel David vede necesitatea organizării activităţii complexe a
universităţilor, „care presupune din partea celor care o practică patru demersuri diferite, în
ponderi variate de la un domeniu ştiinţific la altul: (1) cercetare ştiinţifică; (2) activitate
didactică; (3) servicii profesionale/de specialitate; (4) activităţi administrative (ex. director de
grant; coordonator de echipă de cercetare etc.). Toate aceste activităţi sunt importante şi
împreună dau performanţa şi forţa unei instituţii de învățământ superior moderne şi marchează
profilul cadrului didactic în perioada contemporană. în analizele de specialitate activitatea de
cercetare ştiinţifică este factorul care face diferenţa de performanţa şi vizibilitate între instituţiile
de învăţământ superior, contribuţia la cunoaştere prin cercetarea ştiinţifică catalizând toate
celelalte activităţi”223.
221 Фиговскиий О. Как и зачем управлять наукой [online], http://www.opec.ru/1338308.html (accesat la 11.01.2011); Кому в
России нужна наука? [online] http://stra.teg.ru/lenta/innovation/2352 (accesat la 28.01.2007).
222 Lisbon Declaration. Europe’s Universities beyond 2010: Diversity with a common purpose. р. 5-6. [online]
http://www.uniko.ac.at/upload/Lisbon_Declaration_2007.pdf. (accesat la 18.10.09).

223 David D. Despre cercetare ştiinţifica şi cercetări! În: Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie, 2006, nr. 4, p. 230.
66
Recent, vorbind despre importanţa ştiinţei pentru educaţie acad. Bersuker menţiona:
„Educaţia este ceea ce rămâne după ce tot ce ai învăţat s-a uitat. Dar ce rămâne? Rămân nişte
chestiuni extrem de importante, aşa numitele (în chimie) „rămăşiţe uscate”. În primul rând,
rămâne modul ştiinţific de gândire, acesta fiind un factor deosebit de important pentru viaţă,
pentru lucru, oricare lucru”224.
„A doua consecinţă a educaţiei sunt abilităţile speciale de a rezolva problemele. Educaţia
nu-ţi sugerează cum să-ţi rezolvi problemele specifice. Dar vei obţine abilităţi generale şi ulterior
vei putea rezolva diverse probleme. Mai departe, educaţia îţi va da o viziune amplă asupra lumii.
Dacă vei avea o viziune largă asupra lumii şi a vieţii, vei privi la lucruri altfel decât oamenii
neinstruiţi. Şi ultima chestiune, deosebit de importantă acum, în epoca globalizării - dragostea
pentru inovări şi descoperiri. Acestea sunt chestiuni extrem de importante. Cine îi va putea
educa pe studenţi într-o asemenea formulă? Aceasta o poate face doar omul care el însuşi se
ocupă de ştiinţă. Dacă el nu se ocupă de ştiinţă, nu are un mod de a gândi ştiinţific, cum ar putea
să instruiască studenţii într-o asemenea manieră? Cred ca aceasta-i imposibil. Dacă intraţi în
esenţa fenomenului învăţământului, altfel veţi aborda problema selecţiei cadrelor pentru
învăţământ. În SUA, numai cercetătorul are dreptul să le predea studenţilor. Dacă persoana nu se
ocupă de ştiinţă, ea nu poate aplica la concurs nicăieri! Savanţii trebuie să predea şi doar
savanţii!”225.
Semnînd Declaraţia de la Bologna în 2005, Republica Moldova s-a angajat să includă
obiectivele stabilite de acest document în priorităţile învăţămîntului superior din ţară. În acelaşi
timp, trebuie să menţionăm că Declaraţia de la Bologna nu este un act juridic imperativ, deoarece
„…în diversele texte legate de Declaraţia de la Bologna se repetă necesitatea prezervării
identităţilor, a „tradiţiilor”, a „diversităţii”…, se subliniază că totul este „liber” … diversele idei,
obiective etc. „sînt propuse si supuse discuţiilor, ameliorărilor, de la o Reuniune la alta”226.
Crearea Spaţiului European de Cercetare (SEC) a fost decisă la Consiliul European de la
Lisabona din martie 2000, unde şefii de state şi de guverne ai ţărilor membre ale UE au cerut o
mai bună coordonare a cercetării europene prin canalizarea eforturilor spre crearea unui SEC în
care să domnească excelenţa în ştiinţă. Beneficiarii direcţi ai acestui spaţiu european de cercetare
şi ştiinţă vor fi universităţile, profesorii şi studenţii, centrele de cercetare, consultanţă şi
pregătire, eventual, unele organizaţii internaţionale. În ceea ce ţine de beneficiarii finali, aceştia
vor fi cetăţenii Europei, precum şi întreprinderile mici şi mijlocii, oamenii de afaceri, camerele
224 Bersuker I. Ştiinţa şi educaţia în SUA şi Republica Moldova. Analiză comparativă bazată pe experienţa personală. În:
Akademos, 2011, nr. 2 (21), p. 25.
Akademos, 2011, nr. 2 (21), p. 25.

226 Slama-Cazacu T. Procesul Bologna, Contextele si „Raţiunea” [on line] http://www.tribunainvatamantului.ro/d_art.php?
id=863& cat=96, (accesat la 14.09.2010).

67
de comerţ, sindicatele227. Astfel, acest act normativ internaţional vizează atît domeniul educaţiei,
cît şi cel al cercetării-dezvoltării.
La Praga, pe data de 19 mai 2001, aceiaşi miniştri au constatat că „numărul obiectivelor a
crescut de la 6 la 9 şi-au reafirmat obligaţiile de a forma Spaţiului European al Învăţămîntului
Superior (SEÎS) pînă în 2010”, iar la Berlin pe data de 19 septembrie 2003 „… au stabilit
necesitatea ca SEÎS să beneficieze de sinergiile cu SEC” („doi piloni ai societăţii bazate pe
cunoaştere”), „consolidînd astfel o Europă bazată pe cunoaştere”228.
La Bergen, pe data de 19-20 mai 2005, miniştrii responsabili de învăţămîntul superior au
menţionat „că eforturile de a introduce reforme structurale şi de a îmbunătăţi calitatea educaţiei
nu trebuie să diminueze eforturile de dezvoltare a cercetării şi inovaţiei”, au subliniat
„importanţa cercetării şi a formării în acest domeniu pentru menţinerea sau îmbunătăţirea
calităţii şi creşterea competitivităţii şi atractivităţii SEÎS”, recunoscînd că „nevoia unei
îmbunătăţiri a sinergiei dintre învăţămîntul superior şi cercetarea din ţările noastre şi respectiv
între SEÎS şi SEC”229.
La reuniunea de la Leuven şi Louvain-la-Neuve, pe data de 28-29 aprilie 2009, aceiaşi
miniştri au subliniat „integral obiectivele SEÎS, care este spaţiul unde învăţămîntul superior este
o responsabilitate publică, şi unde toate instituţiile de învăţămînt superior răspund nevoilor
extinse ale societăţii prin diversitatea misiunilor sale”230.
Cu toate acestea, ştiinţa şi educaţia nu sînt doar obiecte pasive ale administrării de stat:
efectuînd funcţii sociale importante de natură regulatorie, ele înseşi devin participante active în
aplicarea acestui tip de politici publice.
Astfel, potrivit G.A. Lahtinen, ştiinţa în administrarea ştiinţei nu este numai obiect de
control, dar de asemenea, participant al procesului administrării. Dar acest lucru ridică întrebări
importante din punct de vedere metodologic, despre însăşi posibilitatea administrării procesului
de cunoaştere ştiinţifică, dacă acesta este înţeles ca un anumit tip de activitate mentală. În
soluţionarea acestei probleme, academicianul Dmitri Belyaev teoretic presupune două direcţii:
administrarea procesului de creaţie ştiinţifică şi administrarea condiţiilor sale, iar acad. A.P.
Fedoseev pe bună dreptate, spune: „a administra gîndirea ştiinţifică, creaţia ştiinţifică este
imposibil” şi „singura cale de administrare a ştiinţei este de a crea condiţiile cele mai productive
necesare procesului de creaţie”, înţelegînd prin aceasta „selecţie de personal ştiinţific” şi
227 Pascal I., Vlad M., Deaconu Şt. et. al. Ştiinţă şi cercetare. Pipera: Dacris, 2004, p. 10-11.
228 Procesul Bologna, [on line], http://www.edu.ro/index.php/articles/c788/, (accesat la 14.09.2010).; Procesul Bologna, [on line],
http://www.edu.ro/index.php/articles/ text/8410, (accesat la 14.09.2010).
229 Spaţiul European al Învăţământului Superior – Atingerea Obiectivelor, Comunicat al Conferinţei Miniştrilor europeni
responsabili cu învăţământul superior, Bergen, 19-20 Mai 2005, p. 4

230 Procesul Bologna 2020 - Spaţiul european al învăţământului superior în noul deceniu. Comunicatul Conferinţei Miniştrilor din
Europa responsabili pentru învăţământ superior, Leuven şi Louvain-la-Neuve, 28-29 aprilie 2009, c. 1-2.
68
„programarea cercetărilor ştiinţifice”231.
O atare stare de lucruri este atestată în China şi Coreea de Sud, care îşi dezvoltă dinamic
ştiinţa, în care cele mai importante centre de cercetare create de către stat sau de stat împreună cu
sectorul privat, inclusiv companiile străine, au asigurat o creştere remarcabilă a ştiinţei.
Mai mult, pe bună dreptate menţiona prof. Paolo Rossi că deşi toţi oamenii de ştiinţă din
sec. al XVII-lea au studiat într-o universitate, puţine sînt numele oamenilor de ştiinţă a căror
carieră s-a desfăşurat în întregime sau precumpănitor în cadrul universităţii. Universităţile nu s-
au aflat în centrul cercetării ştiinţifice. Ştiinţa modernă s-a născut în afara universităţilor, adesea
în polemică cu acestea, şi s-a transformat, în cursul sec. al XVII-lea şi chiar mai mult în cele
două veacuri ce au urmat, într-o activitate socială organizată în măsură a-şi oferi propriile
instituţii232.
Unul dintre miturile despre ştiinţă vehiculate în Republica Moldova, care, deşi ameninţă
serios viitorul ei, este sprijinit activ de reprezentanţii Ministerului Educaţiei şi ai altor organe de
stat, promovează ideea că în străinătate ştiinţă performantă se face doar în universităţi. Aceşti
funcţionari consideră eronat că trebuie să renunţăm la experienţa de dezvoltare a ştiinţei bazată
pe organizaţiile ştiinţifice specializate create pe parcursul întregii perioade istorice de dezvoltare,
inclusiv în perioada sovietică şi să reorientăm politica de stat în domeniul ştiinţei spre
concentrarea, cu preponderenţă, a cercetării ştiinţifice în instituţiile de învăţămînt superior.
În acest context, nu sîntem de acord cu afirmaţiile dr. Kochetkov G.B. şi dr. hab. prof.
Supian V.B. care menţionează: „Avantajul principal al universităţilor americane, desigur, este
integrarea ştiinţei şi educaţiei. Sistemul de învăţămînt superior în Statele Unite este principalul
sector de cercetare fundamentală din ţară. În acelaşi timp, tradiţional în Rusia şi majoritatea
ţărilor europene, centrele de cercetare sînt separate de universităţi. Astfel, justificarea necesităţii
de a integra cercetarea şi educaţia este demonstrată prin exemplul Statelor Unite şi Canadei.” 233.
Printre susţinătorii acestei opinii este şi dr. V. Postolachi care consideră că „majoritatea
statelor occidentale au demonstrat necesitatea integrării complete a cercetărilor ştiinţifice de bază
în sistemul învăţămîntului universitar, aceasta reprezentînd nu una dintre mai multele alternative,
ci unica opţiune viabilă. Instituţiile de cercetare rupte de la învăţămîntul superior au fost
concepute de fosta Uniune Sovietică şi care în mare măsură erau izolate de societate”234.
Dar de fapt, chiar şi în Statele Unite, unde sînt concentrate cele mai faimoase universităţi,
cu prestigiu în lume, acestora le revine doar aproximativ 25% din fondurile federale pentru
232 Rossi P. Naşterea ştiinţei moderne în Europa, trad. Dragoş Cojocaru, Iaşi: Polirom, 2004, p. 8.
233 Кочетков Г.Б., Супян В.Б. Американские исследовательские университеты: взгляд из России. В: США. Канада.
Экономика - политика - культура. 2008, N 9. с.53-66.

al tezei de doctorat în ştiinţe economice. Chişinău, 2004, p. 13-15.

69
cercetare şi dezvoltare. Iar mai mult de 30% din aceste fonduri federale sînt alocate centrelor de
cercetare, care sînt un analog direct organizaţiilor ştiinţifice de stat ruse. Din aproximativ 2500
de universităţi americane, cercetările ştiinţifice sînt practicate, de fapt, doar în aproximativ 250.
Deci, treptat universităţile-lider (ele înseşi) se transformă în cele mai mari centre de cercetare,
doar parţial legate de procesul de învăţămînt. Astfel, ştiinţa modernă din ce în ce mai mult se
conturează ca antreprenor independent, care are importanţă prioritară pentru economia naţională
şi administrarea de stat, care necesită o organizare foarte specifică şi metode de gestionare şi este
concentrat în organizaţiile specializate îngust235.
Menţionînd că „în toate universităţile Europei educaţia şi cercetarea sunt două domenii
relativ integrate, iar prin Declaraţia din 12 Martie 2010 de la Budapesta-Viena referitoare la Aria
Europeană a Învăţământului Superior (AEIS) este lansată sarcina primordială: Prin continua
dezvoltare, extindere şi consolidare a AEIS şi integrare sinergică cu Aria Europeană a Cercetării
(AEC) Europa va fi în stare să facă faţă cu succes provocărilor timpului din următoarea decadă”,
acad. V. Canţer scrie „numai prin promovarea în universităţi a unei cercetări performante şi
integrate cu cercetarea din alte unităţi ştiinţifice decât cele universitare se poate realiza
învăţământul superior de calitate” 236.
Mai mult, acad. V. Canţer propune „introducerea următoarei precizări la compartimentul
respectiv: reducerea normei didactice până la 50% în cazul unei cercetări eficiente; sau creşterea
proporţională a remunerării cadrului universitar în funcţie de rezultatele cercetării. Aceasta ar fi
o modalitate indirectă de finanţare a cercetării din fondurile destinate educaţiei” 237.
În acest context sîntem solidari cu poziţia Preşedintelui Academiei Naţionale de Ştiinţe a
Republicii Armenia (ANŞ a RA) Fadei Sarkisean, care a menţionat că sînt inacceptabile
„încercările ilegale ale Ministerului Educaţiei şi Ştiinţei de a prelua funcţiile de administrare a
ştiinţei la nivelul întregii republici, inclusiv asupra ANŞ a RA238.
Preşedintele Academiei Naţionale a Ucrainei, acad. Boris Paton nu are îndoială că „ştiinţa
academică, în aşa-numitul spaţiu post-sovietic ar trebui să fie mai flexibilă şi mai sensibilă la
condiţiile economiei de piaţă. Dar eu sînt convins că forma academică de organizare a ştiinţei, în
special a celei fundamentale, este complet justificată. Juxtapunerea ei, a aşa-numitului model de
Vest, expus din cînd în cînd pe paginile ziarelor şi revistelor, este dictată, preponderent, de
incompetenţa publiciştilor respectivi şi de cunoaşterea foarte superficială a aceleiaşi experienţe
235 Арутюнов В.С. Наука как один из важнейших институтов современного государства В: Наука России. От настоящего
к будущему, под ред. В.С. Арутюнова, Г.В. Лисичкина, Г.Г. Малинецкого, Москва: Книжный дом ЛИБРОКОМ, 2009,
с.26.
236 Canţer V. În toate ţările UE sferele educaţie şi cercetare sunt reglementate de acte legislative distincte. [online]
http://www.asm.md/?go=noutati_detalii&n=3095&new_language=2, (accesat la 03.06.2010).


238 У Академии наук особый статус, [on line], http://www.noev-kovcheg.ru/article.asp?n=41&a=030, (accesat la 19.12.2009).
70
internaţionale. Lor le-au insuflat ideea că academiile de ştiinţe sînt un fel de „invenţii sovietice”,
un produs al unui sistem totalitar. De fapt, crearea academiilor s-a datorat, mai întîi de toate,
creşterii şi complexităţii ştiinţei înseşi, necesităţii de a fi exercitată de profesionişti şi nu
individual, ci în cadrul echipelor puternice de cercetare. De aceea, încă Leibniz a militat pentru
eliberarea omului de ştiinţă de necesitatea de a cîştiga bani prin predarea cursurilor de lecţii,
pentru a-i permite să se dedice integral ştiinţei. Acesta a fost principalul motiv care l-a
determinat să iniţieze înfiinţarea de academii în Germania şi în Rusia. În SUA şi în multe ţări
europene, pentru a rezolva probleme majore de cercetare, au fost create şi se creează mari
complexe de cercetare. Logica dezvoltării ştiinţei a dus la aceea că actualmente, şi în Vest
institutele de cercetare de pe lîngă universităţi devin tot mai independente, iar forma academică
de organizare a ştiinţei, care reuneşte instituţii din diverse domenii ştiinţifice, mai mult ca altele
consolidează eforturile oamenilor de ştiinţă pentru a rezolva problemele complexe
interdisciplinare”239.
Laureatul Premiului Nobel acad. Jores Alfiorov subliniază că AŞR trebuie „să o păstrăm ca
un sistem de organizaţii ştiinţifice”; „nu poate fi acceptată propunerea ca ştiinţa să fie transmisă
în universităţi cum s-a făcut în occident, iar AŞR să-i fie propus statutul asociaţiei obşteşti,
transformînd-o într-un club pe interese”; „trebuie dezvoltată şi ştiinţa universitară, însă pentru
aceasta nu trebuie distrusă AŞR. Trebuie dezvoltată ştiinţa în universităţi şi educaţia în AŞR,
creînd, de exemplu Universitatea AŞR”240.
La întrebarea acad. Bersuker: „Dezvoltarea ştiinţei în Republica Moldova: Academia sau
universităţile? Răspunsul corect, pe care-l presupune întrebarea, este nu sau, ci şi: Academia şi
universităţile. După idee, aceste două izvoare ale ştiinţei şi cadrelor ştiinţifice trebuie să
conlucreze strâns. Din păcate, aceasta se întâmplă într-o măsură mai mică în republică. Mai mult
decât atât, se aud voci care propun ca Academia să fie închisă iar cercetările să fie transferate în
universităţi, chipurile, prin analogie cu statele occidentale. Academia şi universităţile se
deosebesc doar prin forma de organizare a ştiinţei. Aceste forme sunt diferite în diferite ţări, ele
s-au constituit istoric şi depind de tradiţiile culturale ale poporului. Potrivit celor afirmate
anterior, în universităţi ştiinţa se promovează ca parte integrantă a instruirii. Dar pe lângă
componentul instructiv şi educativ pe care-l comportă, ştiinţa se dezvoltă în centre ştiinţifice
speciale finanţate de la buget, care în diferite ţări au diverse forme şi denumiri. În spaţiul ex-
sovietic ştiinţa se dezvoltă, în principal, în instituţiile academiilor de ştiinţe. Sub altă denumire o
asemenea formă de organizare a ştiinţei există în diferite ţări: în Germania ea se numeşte Max
Planck Institut, care are instituţii ştiinţifice similare Academiei de Ştiinţe. În Franţa, Italia,
239 Патон Б. Академическая форма организации науки полностью себя оправдывает, 2011, Научная политика № 46.
[online] http://www.nasb.gov.by/rus/news/index.php, (accesat la 18.11.2011).
240 Разочарование от Алферова, [on line], http://www.rosbalt.ru/2009/10/29/684598.html, (accesat la 15.12.2009)
71
Spania etc. ştiinţa bugetară se finanţează dintr-un centru unic (CNRS), dar centrele sale
ştiinţifice, în mod preferenţial, sunt ţinute pe lângă universităţi (ele însă se finanţează separat de
educaţie)”241.
„După cum se vede, formele de organizare a ştiinţei oarecum se deosebesc în diferite ţări,
dar scopul principal rămâne acelaşi - producerea cunoştinţelor şi aplicarea lor. Cu toate acestea,
nu se observă nici o dependenţă dintre calitatea cercetării şi forma organizării ei: orice formă este
bună dacă nivelul ştiinţei este competitiv la scară internaţională”242.
Astfel, este cunoscut că în scopul lichidării decalajului între nivelul tehnologic al Franţei şi
cel al SUA şi Japoniei, în anul 2005 în Franţa a demarat reforma sferei cercetare-dezvoltare.
Această reformă reprezintă un interes deosebit pentru Republica Moldova, datorită asemănării
substanţiale a sistemelor de cercetare-dezvoltare, inclusiv a rolului determinant al statului şi
sectorului de stat) şi existenţei instituţiei analogice Academiei de Ştiinţe – Centru Naţional de
Cercetări Ştiinţifice (CNRS).
Potrivit Codului cercetării al Franţei, „Aprecierea calităţii cercetării este bazată pe
procedurile de evaluare periodică concomitentă privind personalul, echipele, programele şi
rezultatele”, efectuată de Agenţia de Evaluare a Cercetării şi Învăţământului Superior – autoritate
publică independentă, abilitată:
1) „să evalueze”: a) „instituţiile şi organismele de cercetare, instituţiile de învăţământ
superior şi de cercetare, instituţiile şi fundaţiile de cooperare ştiinţifică, cât şi Agenţia naţională
de cercetare, ţinând cont de ansamblul misiunilor şi activităţilor lor”; b) „activităţile de cercetare
conduse de unităţile de cercetare ale aşezămintelor şi organismelor menţionate în punctul a). Ea
dirijează aceste evaluări fie direct, fie sprijinindu-se pe instituţii şi organisme potrivit unor
proceduri pe care ea le validează; c) „formarea şi diplomele instituţiilor de învăţământ superior”;
2) „să valideze procedurile de evaluare a personalului organismelor menţionate în punctul
a) şi să-şi expună părerea privind condiţiile în care ele sînt realizate;”
3) „să participe în cadrul programelor de cooperare europene sau internaţionale sau la
cererea autorităţilor competente, la evaluarea organismelor străine sau internaţionale de cercetare
şi învăţământ superior” 243.
O abordare similară Franţei există în Federaţia Rusă. Astfel, „în cadrul intervievării a 40 de
experţi notorii în domeniul istoriei ştiinţei, care activează în instituţii de cercetare-dezvoltare şi
Akademos, 2011, nr. 2 (21), p. 26-27.
Akademos, 2011, nr. 2 (21), p. 27.

243 Code de la recherche (version consolidée au 11 mars 2010), Chapitre IV: Evaluation et contrôle de la recherche et du
développement technologique. Section 2: L'Agence d'évaluation de la recherche et de l'enseignement supérieur. [on line]
http://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do;jsessionid=11DF6665137B34CEA60BD19627EC42CB.tpdjo14v_1?idSectionTA=
LEGISCTA000019911509&cidTexte=LEGITEXT000006071190&dateTexte=20091010. (généré le 09 mai 2010), art. L114-3-1.
72
instituţii de învăţămînt superior, la întrebarea, abordată sistematic de reformatorii ştiinţei
autohtone, privind oportunitatea transferului ştiinţei noastre academice în instituţiile de
învăţămînt superior, atitudinea pozitivă au expus-o doar doi respondenţi. Circa (23%) din
respondenţi au răspuns că văd în transfer părţi pozitive şi negative şi doar un respondent a
menţionat că „contactele cu studenţii sînt utile pentru cercetători”. Cu mult mai des se menţiona
contrariul – predarea ocupă o mare parte din timpul care era mai util să fie consacrat ştiinţei. Se
accentua că volumul şarjei didactice pentru profesorii străini şi autohtoni este incomensurabil cu
cele 4 ore a profesorului străin. Majoritatea respondenţilor s-au pronunţat ferm împotriva
transferului, accentuînd pe lîngă argumentele expuse următoarele: în pofida mitului vehiculat,
partea principală a ştiinţei occidentale este concentrată nu în universităţi, ci în centre ştiinţifice
federale, corporaţii de cercetare etc. (din 2500 de universităţi ale SUA doar circa 10% efectuează
cercetări ştiinţifice); unele ţări apusene, ca Japonia nu este satisfăcută de modelul universitar de
organizare a ştiinţei şi creează structuri asemănătoare AŞR; acea parte a ştiinţei occidentale, care
este concentrată în universităţi, este eficientă nu datorită, dar în pofida acestui fapt, deoarece
predarea, chiar şi în cazul unei şarje mici, consumă timpul cercetătorului şi nu contribuie la
sporirea potenţialului de creaţie; cercetătorii AŞR, care au aptitudini de predare şi aşa o
profesează, deoarece pe lîngă institutele academice au fost create multe universităţi şi este banal
„să dai buzna în uşa deschisă”; la astfel de indici, cum ar fi numărul lucrărilor publicate, indexul
citării etc., ştiinţa academică este mult mai productivă decît cea universitară, iar transferul ei în
universităţi va diminua considerabil nivelul ei; restructurarea ştiinţei autohtone după maniera
occidentală se aseamănă cu înotul împotriva curentului, deoarece astfel de scheme de reformare
a societăţii ruse s-au realizat în anii ‘90 ai secolului trecut şi au dat rezultate negative, iar ţara
noastră se mişcă evident în direcţie opusă” 244.
La noi, în Republica Moldova, profesorii au sarcini didactice excesiv de mari (aceasta este
de cîteva ori mai mare decît sarcina colegilor săi din Occident), ceea ce nu le permite de a lucra
în ritmul cerut de ştiinţa modernă.
La acest capitol acad. Bersuker spunea: „Desigur, sunt multe alte chestiuni contradictorii în
Moldova. Şi una din acestea este volumul de lecţii pe care trebuie să le ţină profesorul. Nu e
corect să i se dea profesorului mii de ore pe an. În SUA norma didactică maximă e 3 cursuri, 9
ore în săptămână (şi zero în timpul inter-semestrial), restul timpului acesta se ocupă de ştiinţă.
Am anumite sugestii în privinţa rolului ştiinţei în instruirea studenţilor la universităţile republicii.
De ce, de exemplu, universităţile n-ar semna un acord cu instituţiile Academiei ca membrii
acesteia să predea periodic în universităţi? Există şi alte variante. O alta chestiune - în
244Юревич A.B., Савченко T.N. Возвращение кукурузного мышления. Перенос академической науки в вузы: pro et
contra, [on line], http://www.ng.ru/science/2010-04-14/10_kukuruza.html (accesat la 14.04.2010).
73
universităţile americane sunt câteva seminare permanente şi în fiecare săptămână vin renumiţi
savanţi de pretutindeni să ţină prelegeri”245.
În opinia dr. Gabriela Sabău, „Cunoaşterea, ştiinţa, cercetarea, învăţarea au astăzi roluri
bine definite, făcându-se distincţie între ştiinţă (cunoaştere obiectivă stocată, sumă de idei
constituite într-un sistem, care au un anumit grad de concordanţă cu realitatea), cercetare
ştiinţifică şi învăţare (procese de creştere a gradului de cunoaştere obiectivă şi subiectivă).
Activităţile cunoscute sub denumirea de cercetare-dezvoltare, şi anume cercetarea fundamentală,
cercetarea aplicată, dezvoltarea experimentală au ca principale produse cunoaşterea ca atare, apoi
noile tehnologii, invenţiile şi inovaţiile (…)”246.
După cum se vede, formele de organizare a ştiinţei oarecum se deosebesc în diferite ţări,
dar scopul principal rămâne acelaşi - producerea cunoştinţelor şi aplicarea lor. Cu toate acestea,
nu se observă nici o dependenţă dintre calitatea cercetării şi forma organizării ei: orice formă este
bună dacă nivelul ştiinţei este competitiv la scară internaţională”247.
Pentru Republica Moldova este deosebit de interesantă şi experienţa franceză în formarea
consorţiilor (clusterelor), polilor de competitivitate, care includ organizaţii de cercetare, centre
educaţionale şi întreprinderi industriale. Acestea au scopul de a crea companii atractive pentru
implantarea iniţiativei private în domeniul cercetării şi dezvoltării, competitive în diviziunea
internaţională a muncii şi, în acelaşi timp a asigura o soluţie eficientă a problemelor regionale şi
sociale.
Este şi firesc, potrivit dr. Gabriela Sabău, ca procesul de reconfigurare a cunoaşterii să se
desfăşoare nu doar în universităţi şi institute de cercetare, ci şi în firme de consultanţă şi
cercetare, în industrie şi agenţii guvernamentale sau în cadrul unor parteneriate şi alianţe formate
între aceste categorii de instituţii. Se conturează un sistem de producere a cunoaşterii distribuit
social, avînd loc astfel o fuziune între rolul universităţii (furnizoare de învăţămînt superior
generalizat şi de cercetare fundamentală) şi cel al altor instituţii care produc cunoaştere
specializată (cercetare aplicativă şi formare la locul de muncă)248.
În plus, trebuie remarcat faptul că o astfel de integrare oferă, de asemenea, posibilitatea
pentru instituţiile de învăţămînt superior de a îmbunătăţi situaţia lor financiară, şi, în unele
cazuri, dimpotrivă, din cauza fluxului de numerar liber sau atras, să realizeze activităţi proprii de
cercetare şi dezvoltare249.
Akademos, 2011, nr. 2 (21), p. 26.
246 Sabău, G.L. Societatea cunoaşterii. O perspectivă românească. Bucureşti: Editura Economică, 2001, p. 21-25.
Akademos, 2011, nr. 2 (21), p. 27.

248 Sabău Gabriela L. Societatea cunoaşterii. O perspectivă românească. Bucureşti: Editura Economică, 2001, p. 30-31.
249 Востриков А.В. Управление наукой в Российской Федерации в условиях рынка (административно-правовой аспект).
Дис. ... канд. юрид. наук. Тольятти, 2009, с. 63-64.

74
În acest context, considerăm deosebit de importante şi susţinem la fel ca dr. Gabriela Sabău
afirmaţiile lui M. Gibbons, care evidenţiază cîteva trăsături principale ale modului contemporan
de producere a cunoaşterii: „producerea cunoaşterii în contextul aplicării; caracterul
transdisciplinar al abordării; eterogenitatea şi diversitatea instituţiilor care participă la cercetare;
un grad mai mare de responsabilitate socială privind priorităţile de cercetare şi consecinţele
acesteia; şi un sistem mai larg (social) de control al calităţii actului de cercetare” 250.
Susţinem integral opinia prof. V.B. Borshev, J.A. Schreider, care consideră că forma
universitară de organizare a ştiinţei, combină profesiile de cercetător şi profesor. Deoarece, de
obicei, sarcina didactică în Occident nu este foarte mare şi activitatea cadrelor universitare este
evaluată după totalitatea activităţilor sale, de predare şi de cercetare, combinarea fiind foarte
firească. Comunicînd cu studenţii, ei îi „infectează cu enzimele” necesare pentru creativitate,
creînd circumstanţele necesare pentru pregătirea firească a schimbului ştiinţific, formarea
şcolilor ştiinţifice251.
Prof. Abrudan Ioan sublinia pe bună dreptate cu referinţă la sinergia educaţiei şi ştiinţei „o
viziune strategică asupra ştiinţei, înseamnă şi finanţarea programelor educaţionale pentru
ştiinţă”252.
Nu putem să nu fim de acord cu prof. I.G. Dejina, care afirmă: „Integrarea ştiinţei şi
educaţiei este importantă, deoarece face ca rezultatele cercetării să fie cerute rapid, în mod firesc,
oferind un transfer al ştiinţei fundamentale în procesul educaţional şi în practică. Apar, de
asemenea, legătura indirectă între ştiinţă şi mediul de afaceri (prin intermediul infrastructurii de
inovare, care este, de obicei, formată pe lîngă universitate). Element de legătură devin studenţii
şi doctoranzii. În cele din urmă, veniturile din activităţile educaţionale ale universităţilor pot fi o
sursă de finanţare a ştiinţei fundamentale, o modalitate de a investi fondurile primite în formă de
taxe pentru educaţie, în cercetările ştiinţifice din universităţi. Această practică există în unele ţări
dezvoltate, şi este pe deplin justificată, deoarece astfel ştiinţa sprijină educaţia la nivelul
contemporan, iar educaţia este una din sursele viitoare de finanţare a ştiinţei” 253.
În această ordine de idei este binevenită propunerea acad. V. Canţer de a transpune
legislaţia României în aceste domenii (educaţie şi ştiinţă): „Cadrul legal naţional va fi elaborat în
concordanţă cu actele normative şi practicile bune ale UE. Ţinînd cont de faptul că România, ţară
membră a UE, deja a promovat această reformă şi dispune de întreg setul de acte normative
necesare în limba română, se propune ca toate actele normative ce vizează sfera ştiinţei şi
250 Sabău Gabriela L. Societatea cunoaşterii. O perspectivă românească. Bucureşti: Editura Economică, 2001, p. 31.
schreider.html (accesat la 04.09.2008)
252 Abrudan I. Care este preţul ştiinţei? În: Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie, 2005, nr. 2, p. 75.
253 Дежина И.Г. Интеграция науки и образования: оценка работы научно-образовательных центров в ведущих
российских университетах. В: Alma mater: Веcтник высшей школи, 2008. № 7, с. 20.

75
educaţiei, care se aprobă la 4 niveluri, de Parlament, Guvern; agenţie naţională de asigurare a
calităţii (CNAA), instituţie antrenată în procesul educaţional, la fel, standardele şi criteriile din
domeniul cercetării şi educaţiei, precum şi procedurile de implementare şi de aplicare a acestora,
să fie elaborate concomitent, în bloc”254.
Cercetătorii autohtoni dr. S. Alexeev şi R. Cujbă consideră că experienţa finanţării pe
parcursul ultimilor cinci ani a cercetărilor ştiinţifice în bază de concurs, organizat de Academia
de Ştiinţe, a demonstrat că şi acestă este o cale de integrare a ştiinţei şi educaţiei, deoarece
„există posibilităţi reale de creare a colectivelor comune de cercetare. Acest deziderat a fost
realizat atât în cadrul proiectelor instituţionale, cât şi în cadrul proiectelor din cadrul programelor
de stat. E de menţionat, că la realizarea acestor proiecte au fost atraşi tineri cercetători,
doctoranzi, studenţi”255.
Deci, eforturile, atît ale comunităţii ştiinţifice, cît şi a guvernării trebuie focusate în direcţia
asigurării sinergiei educaţiei şi ştiinţei prin elaborarea unor documente de politici adecvate, care
ar asigura eficientizarea cadrului normativ care reglementează administrarea sferei ştiinţei şi
inovării, prin integrarea reală a educaţiei şi ştiinţei.
În opinia acad. V. Canţer (susţinută de noi integral), „… comunitatea ştiinţifică, merită,
similar cu universităţile, o autonomie academică. În contextul dat, considerăm că acele aspecte
ale autonomiei academice, stipulate în actualul Cod cu privire la ştiinţă şi inovare, trebuie să fie
păstrate şi dezvoltate. Forma şi modalităţile juridice corespunzătoare trebuie găsite în baza
argumentelor (şi nu emoţiilor), bazate pe: a) date statistice şi informaţii obiective privind
funcţionarea sistemului de cercetare actual; b) rapoarte ale experţilor, inclusiv străini, privind
trend-urile internaţionale în domeniile cercetării şi starea actuală a sistemului naţional de
cercetare şi inovare; c) documente ale Comisiei Europene şi altor organisme internaţionale
privind cercetarea şi educaţia, inclusiv declaraţia de la Budapesta-Viena menţionată mai sus
referitoare la integrarea sinergetică a Ariei Europene a Învăţământului Superior cu Aria
Europeană a Cercetării”256.
În acest context considerăm că Strategia Moldova 2020, care reprezintă de fapt o schiţă a
foii de parcurs a Republicii Moldova pe calea asocierii la Uniunea Europeană ar trebui să
consacre priorităţii şi obiective similare celor din Strategia Europa 2020. Deoarece „Comisia
propune ca aceste obiective ale UE să fie transpuse în obiective şi traiectorii naţionale”, Strategia
254 Canter V., Holban I. Concepţia consiliului naţional pentru acreditare şi atestare privind reformarea sistemului de pregătire a
cadrelor ştiinţifice prin doctorat şi postdoctorat din Republica Moldova. În: Probleme actuale ale organizării şi autoorganizării
sistemului de cercetare-dezvoltare în Republica Moldova. Materialele Conf. şt. din 08 aprilie 2011, com. şt. Duca Gh., Ciocanu
Gh., Furdui T. et. al. Chişinău: Reclama, 2011. p.100.
255 Alexeeva S., Cujbă R. Integrarea ştiinţei şi educaţiei - baza dezvoltării societăţii cunoaşterii. În: Probleme actuale ale
Chişinău: Tipografia Reclama, 2011, p. 145.

76
Moldova 2020 ar trebui să se axeze pe cele „trei priorităţi, care se susţin reciproc şi oferă o
imagine de ansamblu a economiei sociale de piaţă a Europei pentru secolul al XXI-lea:
1) creştere inteligentă – dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere şi inovare;
2) creştere durabilă – promovarea unei economii mai eficiente din punctul de vedere al
utilizării resurselor, mai ecologice şi mai competitive;
3) creştere favorabilă incluziunii – promovarea unei economii cu o rată ridicată a ocupării
forţei de muncă, în măsură să asigure coeziunea economică, socială şi teritorială”257.
În acest context, considerăm necesară ajustarea proiectului Strategiei Moldova 2020 la
prevederile Strategiei Europa 2020 prin amendarea compartimentului „Priorităţile de
dezvoltare”, deoarece obiectivele Strategiei trebuie să contribuie la atingerea priorităţilor
Strategiei, dar nu invers, cum prevede proiectul în cauză.
Mai mult „accelerarea creşterii economice”, preconizată de proiectul documentului de
politici menţionat, fără focusarea pe cele trei priorităţi europene şi fără a lua în consideraţie
tendinţele globale de „dezvoltare a unei economii bazate pe cunoaştere şi inovare”, poate duce,
în cel mai bun caz doar la creşterea economică extensivă.
1.4. Diversificarea surselor de finanţare a sferei ştiinţei şi inovării din Republica

Moldova
Potrivit legislaţiei naţionale, fin1anţarea activităţii din sfera ştiinţei şi inovării se realizează
din următoarele surse: „a) mijloacele de la bugetul de stat; b) mijloacele de la bugetele unităţilor
administrativ-teritoriale; c) mijloacele proprii ale subiectelor activităţii din sfera ştiinţei şi
inovării; d) mijloacele organizaţiilor interesate în activitatea din sfera ştiinţei şi inovării; e)
investiţiile (donaţiile, granturile etc.) persoanelor fizice şi juridice, inclusiv străine; f) defalcările
în proporţie de 50% din sumele obţinute din vînzarea patrimoniului nefolosit, inclusiv a
imobilelor; g) alte surse legale” 258
În pofida austerităţii bugetului naţional, majoritatea mijloacelor financiare necesare
activităţii de cercetare, dezvoltare, inovare din Republica Moldova sînt alocate din buget, potrivit
Acordului de parteneriat dintre Guvern şi Academia de Ştiinţe a Moldovei (în continuare -
Acordul de parteneriat) prin intermediul Academiei de Ştiinţe.
La decizia CSŞDT al Academiei de Ştiinţe, mijloacele financiare, alocate de la bugetul de
257 Europa 2020. Priorităţi. [online] http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2010:2020:FIN:RO:PDF;
http: //ec.europa.eu/europe2020/reaching-the-goals/targets/index_ro.htm (accesat la 09.04. 2012).
258 Legea nr. 259 din 15.07.2004 Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 125-129/663, 30.07.2004, art. 125.

77
stat sferei ştiinţei şi inovării pot fi utilizate pentru: „a) cercetări ştiinţifice, lucrări de investigare
şi dezvoltare tehnologică; b) întreţinerea şi dezvoltarea bazei tehnico-materiale şi infrastructurii;
c) întreţinerea instituţională a activităţii Academiei de Ştiinţe, inclusiv a bibliotecii centrale,
arhivei şi sistemului informaţional; d) organizarea de concursuri şi finanţarea de proiecte în sfera
ştiinţei şi inovării; e) organizarea de conferinţe, seminare etc.; f) editarea de lucrări ştiinţifice şi
ştiinţifico-metodice, precum şi de reviste ştiinţifice; g) susţinerea şi dezvoltarea colaborării
ştiinţifice cu organizaţii internaţionale; h) pregătirea unor cadre ştiinţifice de înaltă calificare prin
doctorantură şi postdoctorantură atît în ţară, cît şi peste hotare; i) asigurarea activităţii consiliilor
ştiinţifice specializate” 259.
Deşi prin Codul cu privire la ştiinţă şi inovare din Republica Moldova, statul s-a obligat să
asigure finanţarea sferei ştiinţei şi inovării în cuantum de pînă la 1 la sută din produsul intern
brut (PIB), concretizînd anual cuantumul în Acordul de parteneriat, prin Legea nr. 108 din
17.12.2009 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, Academia de Ştiinţe a fost
privată de dreptul260:
1) de a institui şi gestiona Fondul naţional de susţinere a ştiinţei, destinat, în exclusivitate,
susţinerii cercetătorilor ştiinţifici şi a tinerelor talente, în special acordării de premii şi burse
pentru rezultate deosebite în baza unui regulament aprobat de Asamblee şi care se completa din:
„a) donaţii, sponsorizări şi din alte surse legale; b) defalcări de cel mult 0,5% din granturile
fundaţiilor, instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale; c) defalcări de 2% din valoarea totală a
serviciilor prestate contra plată, a operaţiunilor de arendă a spaţiilor, a executării comenzilor sau
a contractelor, precum şi din alte venituri ale organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării
subordonate Academiei de Ştiinţe; d) defalcări de 3% din profitul rămas la dispoziţie al Agenţiei
de Stat pentru Proprietatea Intelectuală; e) defalcări de 10% din profitul rămas la dispoziţie al
agenţilor economici cu autogestiune din subordinea Academiei de Ştiinţe.”;
2) de a utiliza în anul următor pentru organizaţiile care au realizat economiile respective în
anul precedent mijloacele financiare care nu au fost folosite pînă la sfîrşitul anului.
După cum menţionează m.c. Al. Dicusar, „Într-adevăr, în perioada 2005-2008 a existat o
creştere constantă în finanţare, dar numai a reuşit să ajungă pînă la 0,75% din PIB şi după 2009,
această cifră este în continuă scădere. Se pare clar că acest nivel de finanţare nu permite de a
spera la posibilitatea ştiinţei moldoveneşti de a îndeplini funcţiile de impact asupra economiei
(ca de altfel nu numai a celei din Moldova). Cu toate acestea, acest lucru nu înseamnă că ştiinţa
finanţată în acest fel „nu este necesară”, deoarece în acest caz rămîne posibilitatea ei de a efectua
alte funcţii – de învăţămînt şi socio-culturale. În exercitarea acestor funcţii este, de asemenea,
259
Idem
Legea nr. 108 din 17.12.2009 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative. În: Monitorul Oficial al Republicii
260
Moldova nr. 193-196/609, 29.12.2009

78
posibil impactul asupra economiei, dar în mod indirect – prin intermediul impact asupra
educaţiei, precum şi prin crearea şi menţinerea culturii inovaţionale a societăţii”261. Cu toate
acestea guvernarea nu a luat în consideraţie opiniile savanţilor privind rolul şi semnificaţia
finanţării în dezvoltarea ştiinţei şi procesului inovaţional.
Potrivit prof. A. Dicusar, „datele cu privire la particularităţile finanţării ştiinţei şi inovării
demonstrează că … funcţia de influenţă asupra economiei poate fi exercitată doar atunci cînd
este depăşită o anumită barieră critică de finanţare (% din PIB). Asigurarea condiţiilor
corespunzătoare edificării „societăţii bazată pe cunoaştere” (societatea în care o parte
semnificativă a PIB-ului este acumulată de la utilizarea tehnologiilor scientointensive), necesită
finanţarea ştiinţei şi inovării în cuantum de cel puţin 2-3% din PIB (din care, contribuţia statului
constituie cel puţin 50%)”. Mai mult, „rezultatele analizei rolului inovaţiei în economie, … arată
că un rol important în progresul ştiinţific şi tehnologic aparţine organizaţiilor care nu sînt direct
legate de economie (universităţi, organizaţii de cercetare şi agenţi economici). În condiţiile în
care statul este incapabil de a asigura nivelul necesar de finanţare a ştiinţei, impactul celei din
urmă asupra economiei persistă în mod indirect – prin nivelul de cultură şi educaţie”262.
În cunoştinţă de cauză menţionează:
1) acad. I. Bersuker: „Astăzi în lume nu se mai discută dacă ştiinţa fundamentală trebuie
sau nu finanţată de la bugetul ţării: ştiinţa constituie baza progresului tehnico-ştiinţific, izvor al
inovării, prestigiul ţării şi sursă de inspiraţie pentru popor - fără ştiinţă nu poate exista nicio ţară
dezvoltată sau în curs de dezvoltare”263.
2) acad. V.S. Arutyunov, „Ştiinţa, în special cea fundamentală, dar şi în mare parte cea
aplicată nu poate fi „autofinanţată”. În ceea ce priveşte finanţarea de stat, ştiinţa este mai aproape
de armată, deoarece spre deosebire de alte domenii sociale şi culturale, inclusiv şi educaţie,
pentru ştiinţă nu este şi nu poate fi o cerere eficientă”264.
În acelaşi timp, susţinem integral opinia prof. S.G. Kara-Murza care consideră că
„Anomalia situaţiei actuale din punctul de vedere al existenţei ştiinţei rezidă în faptul că este
ruptă legătura între necesităţile sociale în cunoaşterea ştiinţifică nouă şi posibilităţile financiare
ale entităţilor sociale care au nevoie de astfel de cunoştinţe. Necesităţile în cunoaşterea ştiinţifică
cresc brusc în condiţiile crizelor acute. În FR (la fel ca şi în RM) s-a întîmplat contrariul – statul
261 Дикусар A. Место исследователей Молдовы в мировом информационном процессе. Наукометрический анализ.
Akademos nr. 2(21), iunie 2011, c. 33.
262 Дикусар A. Взаимное влияние процессов социально-экономического и научно-информационного развития общества
и место Молдовы в мировом информационном процессе. În: Probleme actuale ale organizării şi autoorganizării sistemului de
cercetare-dezvoltare în Republica Moldova. Materialele Conf. şt. din 08 aprilie 2011, com. şt. Duca Gh., Ciocanu Gh., Furdui T.
et. al. Chişinău: Reclama, 2011. p. 105.
Akademos, 2011, nr. 2 (21), p. 26.

264 Арутюнов В.С. Проблема взаимоотношений науки и государства в современной Pоссии. [on line] http://rusrand.ru/
konf1/1arutunov.pdf (accesat la 11.01.2011).

79
a redus brusc finanţarea şi chiar a efectuat deetatizarea majorităţii potenţialului ştiinţific, în
acelaşi timp cererea de cunoştinţe asigurată financiar de capitalul privat nici nu se prevede”265.
Mai mult, dr. V.I. Konnov menţionează că „Cercetarea ştiinţifică se evidenţiază print-un
nivel extrem de ridicat de risc: probabilitatea de a obţine un rezultat pozitiv, care are o aplicaţie
practică, de multe ori este mult prea mică pentru a considera ştiinţa o activitate eficientă. Ea nu
poate fi autofinanţată şi întotdeauna dependentă de sursele externe de sprijin. Statul, ca
reprezentant al interesului public depune mari eforturi pentru a găsi mecanisme care, pe de o
parte, ar asigura eficienţa ştiinţei şi independenţă necesară oamenilor de ştiinţă, pe de altă parte,
ar face posibil controlul asupra activităţii lor, oferind măcar o oarecare încredere în oportunitatea
cercetărilor desfăşurare de comunitare. În prezent, unul din cele mai populare şi mai dinamice
mecanisme de acest fel este finanţarea prin concurs. Oportunitatea utilizării sale la încheierea de
contracte pentru executarea de lucrări ştiinţifice aplicative nu iscă dubii: concursurile sînt metodă
recunoscută de sprijin a concurenţei, care contribuie la creşterea calităţii şi performanţei unor
astfel de lucrări. Cu toate acestea, în ultimele decenii expansiunea ştiinţei şi creşterea tendinţelor
comercializării ei au dus la o scădere a nivelului de încredere, de care ştiinţa a beneficiat în
societate şi a condus la consolidarea controlului asupra mijloacelor transmise ei”266.
În opinia prof. V.B. Borshev şi J.A. Schreider, susţinută de noi, deciziile cum să aloci
banii, care lucrări trebuie finanţate trebuie lăsate pe seama oamenilor de ştiinţă. Mai mult,
estimarea complexităţii, valorii şi semnificaţiei rezultatelor ştiinţifice se poate efectua numai în
comunitatea ştiinţifică, în cadrul procesului democratic de dezbatere de către persoane
competente. Nici un administrator, din afara acestei comunităţi, o astfel de estimare nu o poate
efectua. Prin urmare, este necesar de a avea grijă de dezvoltarea mecanismelor democratice în
comunitatea ştiinţifică şi de implicarea acestor mecanisme în soluţionarea problemelor de
finanţare a cercetării ştiinţifice267.
În opinia prof. V. Covaliov, pe care o susţinem în întregime, „savantul dar nu funcţionarul
trebuie să determine strategia şi tactica, politica financiară de suport a ştiinţei”. Atunci va apărea
mediul necesar pentru inovaţii noi, iar ştiinţa cu timpul va deveni temelia economiei competitive,
high-tech” 268.
Criza financiară mondială a afectat grav volumul acumulărilor bugetare şi s-a răsfrînt
nefast asupra finanţării sferei ştiinţei şi inovării, demonstrînd necesitatea iminentă în
265 Кара-Мурза С.Г. Наука для глобальной экономики или для жизни? В: Наука России. От настоящего к будущему, под
ред. В.С. Арутюнова, Г.В. Лисичкина, Г.Г. Малинецкого, Москва: Книжный дом ЛИБРОКОМ, 2009, с. 43.
исследования Национального научного фонда США и Российского фонда фундаментальных исследований). Дис. ...
канд. экон. наук, Москва, 2008, c. 3-4.
schreider.html (accesat la 04.09.2008)

268 Ковалев В. Судьба и роль молдавской науки, [on line] http://www.asm.md/index.php?go=noutati_detalii&n=2645&new
_language=0, (accesat la 09.12.2009).

80
diversificarea surselor de finanţare.
În opinia noastră, iniţiativa privind modificarea Codului cu privire la ştiinţă şi inovare al
Republicii Moldova, expusă în cadrul Sesiunii a XIII-a a Asambleei Academiei de Ştiinţe a
Moldovei din anul 2011 are ca scop perfecţionarea în continuare a administrării şi consolidarea
elementelor de autoadministrare a ştiinţei, inclusiv asigurarea finanţării prin:
1) crearea Fondului de Finanţare a Cercetării (FFC) - instituţie publică autonomă, care
asigură: organizarea şi monitorizarea concursurilor; finanţarea prin concurs a proiectelor din
cadrul programelor de stat şi proiectelor independente, respectiv: de cercetări fundamentale; de
cercetări aplicate şi transfer tehnologic; de cercetări în cadrul programelor de proiecte bilaterale,
etc. (Figura A1.2. Propuneri de eficientizare a regimului juridic al administrării sferei ştiinţei şi
inovării în Republica Moldova).
2) grevarea ministerelor de resort şi Academiei de Ştiinţe cu dreptul la finanţarea
instituţională a cercetării-dezvoltării în organizaţiile din sfera ştiinţei şi inovării acreditate;
3) excluderea din competenţa Academiei de Ştiinţe a atribuţiei de distribuire a
mijloacelor financiare în sfera ştiinţei şi inovării;
4) eficientizarea activităţii Consiliului consultativ de expertiză – instituţie publică
autonomă, în care expertiza şi evaluarea proiectelor de cercetare şi inovare să fie asigurată de
experţi independenţi, inclusiv, de savanţii moldoveni din diasporă;
Cu toate că Legea Republicii Moldova nr. 81 din 18.03.2004 cu privire la investiţiile în
activitatea de întreprinzător, în art. 13 stipulează: „Investitorilor se acordă facilităţi fiscale şi
vamale în conformitate cu legislaţia fiscală şi vamală a Republicii Moldova” 269, Codul fiscal nr.
1163 din 24.04.97 acorda facilităţi fiscale (dar evident puţine şi ineficiente) persoanelor juridice
care practică activitatea investiţională, printre care:
1) dreptul la scutire integrală de plata impozitului pe venit pe un termen de trei perioade
fiscale următorii agenţi economici270: rezidenţii parcurilor ştiinţifico-tehnologice; rezidenţii
incubatoarelor de inovare, dar lipseşte de acest drept fondurile de investiţii, care trebuie să
investească inclusiv şi în proiectele inovaţionale ale rezidenţilor menţionaţi;
2) scutirea integrală de plata „impozitului pe venit cu condiţia ca suma impozitului pe
venit, calculată şi nevirată la buget, să fie utilizată la finanţarea proiectelor din sfera ştiinţei şi
inovării, care cad sub incidenţa art.60 al Codului cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii
Moldova...271;
3) facilităţi fiscale pentru investiţii întreprinderilor al căror capital social este constituit
269 Legea nr. 81 din 18.03.2004 cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzător. În:Monitorul Oficial 64-66/344,
23.04.2004, art. 13.
270 Codul fiscal nr. 1163 din 24.04.97, În: Monitorul Oficial 62/522, 18.09.1997, art. 49.
271 Codul fiscal nr. 1163 din 24.04.97, În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova 62/522, 18.09.1997, art. 49 1, exclus prin
Legea nr.267 din 23.12.2011, în vigoare 13.01.2012

81
sau majorat în modul prevăzut de legislaţie sau care efectuează investiţii (cheltuieli) capitale în
mărimea şi cu condiţiile specificate de lege272. Însă facilităţile fiscale prevăzute la alin.(1) şi (2)
ale art. 492 pot fi acordate sub rezerva că se respectă cumulativ următoarele condiţii: a) aceste
întreprinderi întrunesc condiţiile prevăzute la art.8 alin.(1) lit. d); b) aceste întreprinderi nu au
beneficiat şi/sau nu beneficiază de facilităţi fiscale similare prevăzute în cazul constituirii sau
majorării capitalului social, iar deoarece art.8 alin.(1) lit. d) este abrogat recent, deci nici o
persoană juridică nu poate îndeplini cumulativ aceste condiţii.
4) prevederi absolut declarative în art. 63 din Codului fiscal, care prezintă politica fiscală
a statului aplicată asupra activităţii fondurilor de investiţii, activitate reglementată conform
legislaţiei273, stipulînd: „Veniturile fondului de investiţii se impozitează în modul general
stabilit”, iată la ce se reduce cu adevărat sprijinul de către stat a activităţii investiţionale în
Republica Moldova;
5) restituirea T.V.A. la investiţii (cheltuieli) capitale, însă aceste prevederi „nu se aplică
investiţiilor (cheltuielilor) capitale efectuate de către investitor din contul mijloacelor obţinute de
la bugetul public naţional” 274;
6) dreptul la scutirea de T.V.A275 la importul mărfurilor, serviciilor şi pentru livrările de
mărfuri, servicii efectuate de către subiecţii impozabili, ce constituie rezultatul activităţii lor de
întreprinzător în Republica Moldova, inclusiv „serviciile legate de gestionare a fondurilor
investiţionale şi fondurilor nestatale calificate de pensii”;
7) înregistrarea subiecţilor impozabili care efectuează investiţii (cheltuieli) capitale „în
calitate de plătitor de T.V.A. dacă suma T.V.A. achitată de el pentru valorile materiale, serviciile
ce ţin de investiţii (cheltuieli) capitale efectuate începînd cu 1 ianuarie 2008 în localităţile
republicii, în afară de municipiile Chişinău şi Bălţi, cu excepţia investiţiilor cu destinaţie locativă
şi investiţiilor în mijloace de transport276.
Prin amendarea din anul 2011 a Codului fiscal nr. 1163 din 24.04.97277 au fost abrogate
facilităţile fiscale prevăzute de articolele 491, 492, 52…
Codul fiscal nr. 1163 din 24.04.97 nu stimulează activitatea investiţională deoarece:
1) Subiecţi ai impunerii sînt278:
a) persoanele fizice rezidente cetăţeni ai Republicii Moldova care nu desfăşoară activitate
de întreprinzător şi obţin venit din investiţii şi financiar din orice surse aflate în afara Republicii
272 Codul fiscal nr. 1163 din 24.04.97, În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova 62/522, 18.09.1997, art. 49 2, exclus prin
Legea nr.267 din 23.12.2011, în vigoare 13.01.2012
273 Idem, art. 63, alin. (4).
274 Idem, art. 1011
275 Idem, art. 103, alin. (1), p. 12), lit. f).
276 Idem, art. 1121.
277 Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative nr. 267 din 23.12.2011. În: Monitorul Oficial nr.13-14/32 din
13.01.2012.
278 Codul fiscal nr. 1163 din 24.04.97, În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova 62/522, 18.09.1997, art. 13 alin. (1) lit. c), d).
82
Moldova;
b) persoanele fizice rezidente, cetăţeni străini şi apatrizi care desfăşoară activitate pe
teritoriul Republicii Moldova şi obţin venit din orice surse aflate în Republica Moldova şi din
orice surse aflate în afara Republicii Moldova pentru activitatea lor în Republica Moldova, cu
excepţia venitului din investiţii şi financiar din orice surse aflate în afara Republicii Moldova;
2) Obiect al impunerii este venitul brut, … şi venitul din investiţii şi financiar obţinut de
persoanele fizice – cetăţeni rezidenţi – din surse aflate în afara Republicii Moldova, cu excepţia
deducerilor şi scutirilor la care au dreptul aceste persoane.
3) În venitul brut se include venitul de la activitatea societăţilor, obţinut de către membrii
societăţilor şi venitul obţinut de către acţionarii fondurilor de investiţii…279.
Considerăm că deşi cadrul normativ de reglementare a investiţiilor în activitatea de
cercetare şi inovare din Republica Moldova a evoluat, prevede condiţii egale investitorilor,
capitalului autohton şi străin, însă acesta:
1) este ambiguu, controversat, nu stimulează activitatea investiţională a persoanelor
fizice şi persoanelor juridice care practică această activitate, în special faţă de fondurile de
investiţii şi investitorii individuali;
2) nu asigură un climat investiţional favorabil investiţiilor autohtone şi străine.
Finanţarea din contul mijloacelor financiare proprii, obţinute de organizaţiile din
sfera ştiinţei şi inovării, reorganizate în instituţii publice autonome.
Deşi conform Codului cu privire la ştiinţă şi inovare, finanţarea activităţii din sfera ştiinţei
şi inovării se realizează inclusiv din „mijloacele proprii ale subiectelor activităţii din sfera ştiinţei
şi inovării” şi din „mijloacele organizaţiilor interesate în activitatea din sfera ştiinţei şi inovării;
investiţiile (donaţiile, granturile etc.) persoanelor fizice şi juridice, inclusiv străine; defalcările în
proporţie de 50% din sumele obţinute din vînzarea patrimoniului nefolosit, inclusiv a
imobilelor”280, realitatea este alta.
În temeiul Legii nr. 847 din 24.05.96 privind sistemul bugetar şi procesul bugetar, toate
veniturile instituţiilor publice obţinute, în condiţiile stabilite prin acte normative, de la
efectuarea lucrărilor şi prestarea serviciilor contra plată, precum şi din donaţii, sponsorizări şi
din alte mijloace băneşti, intrate legal în posesia instituţiei publice” (…) „se includ în bugetele
respective, se consideră venituri şi sînt direcţionate pentru cheltuielile legate de desfăşurarea
activităţii statutare a acestor instituţii, în conformitate cu principiile şi regulile de elaborare,
279
Codul fiscal nr. 1163 din 24.04.97, În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova 62/522, 18.09.1997, art. 18 lit. b).
Legea nr. 259 din 15.07.2004 Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii
280
Moldova nr. 125-129/663, 30.07.2004, art. 125, alin. (1) lit. c)-f).
83
aprobare şi executare a bugetelor corespunzătoare” 281.
Astfel, instituţiile publice nu pot să gestioneze autonom mijloacele financiare obţinute din
prestarea serviciilor şi alte activităţi, iar „soldurile de mijloace băneşti la conturile de mijloace
speciale ale instituţiilor publice, în care nu s-au efectuat operaţiuni la cheltuieli într-o perioadă de
cel puţin 3 ani, se transferă de către executorii de buget la conturile bancare ale bugetelor
respective”282.
Finanţarea cercetărilor prin concurs în cadrul proiectelor europene din Programul Cadru 7
al Comunităţii Europene pentru cercetare, dezvoltare tehnologică şi activităţi demonstrative a
devenit o oportunitate pentru comunitatea ştiinţifică de la 01.01.2012, deoarece Republica
Moldova a devenit prima ţară din cadrul Parteneriatului Estic şi a doua inclusă în cadrul Politicii
Europene de Vecinătate, care a obţinut statutul de ţară asociată la PC 7 după semnarea la 11
octombrie 2011, la Bruxelles, a Memorandumului de Înţelegere între Uniunea Europeană şi
Republica Moldova privind asocierea Republicii Moldova la PC 7283.
În acest context este elocvent exemplul României, în care în perioada 1990-2007, deşi
potrivit legii, cercetarea ştiinţifică trebuia să primească 1/6 din bugetul educaţiei, adică 0,8 la
sută din PIB, niciodată în intervalul 1990-2000, bugetul acestui domeniu nu a fost mai mare de
0,20 la sută din PIB. În 2004, bugetul cercetării şi dezvoltării reprezenta, aşa cum am prezentat,
0,2 la sută din PIB-ul anului respectiv, ceea ce reprezintă circa 100 milioane euro, în 2007,
bugetul cercetării a fost 0,52 la sută din PIB, aprox. 500 milioane euro. În 2008, cercetarea
beneficiază de un buget de 0,75 la sută din PIB, adică peste 1 miliard de euro284.
Vorbind despre necesitatea diversificării surselor de finanțare a ştiinţei, în special din
fondurile UE prof. E.M. Dobrescu menţiona că „cercetarea ştiinţifică românească din fonduri
private a fost în 2007 în valoare de 0,3-0,4 la sută din PIB. Ţinta europeană de 1 la sută fonduri
publice şi 2 la sută fonduri private din PIB ar trebui să fie atinsă în 2010. Abia în intervalul
2013-2014 se aşteaptă atingerea a 1,5 la sută din PIB fonduri private. În realitate, procentul din
fonduri publice alocat cercetării se datorează în mare parte tot cotizaţiilor”285 la bugetul ţării ale
firmelor private.
În acest sens, Dragoş Şeuleanu, preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie a României,
spunea: „Cred că sumele pe care sectorul privat le alocă cercetării sunt invizibile în acest
281 Legea nr. 847 din 24.05.96 privind sistemul bugetar şi procesul bugetar. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova 19-
20/197, 27.03.1997, art. 12.
282 Idem
283 Legea nr. 279 din 27.12.2011 pentru ratificarea Memorandumului de înţelegere între Republica Moldova şi Uniunea
Europeană privind asocierea Republicii Moldova la Cel de-al Şaptelea Program-cadru al Comunităţii Europene pentru cercetare,
dezvoltare tehnologică şi activităţi demonstrative (2007-2013). În: Monitorul Oficial 21-24/60, 27.01.2012
284 Dobrescu E.M. Programul Cadru 7 al UE - sursă pentru cercetări ştiinţifice interdisciplinare. În: Revista de Politica Ştiinţei şi
Scientometrie, 2007, nr. 4, p. 172-

285 Dobrescu E.M. Programul Cadru 7 al UE - sursă pentru cercetări ştiinţifice interdisciplinare. În: Revista de Politica Ştiinţei şi

84
moment pentru că sunt mici şi nu se cunoaşte modul în care pot fi evidenţiate. De aceea am
iniţiat o serie de discuţii cu Institutul Naţional de Statistică pentru a găsi o metodă de a identifica
aceste sume. Dar, cred că mai important este să găsim o formă de a stimula întreprinderile să
investească şi să-şi declare singure aceste sume”286.
La fel ca în România în Republica Moldova nu există un cadru legislativ adecvat care ar
stimula antreprenorii să investească şi să-şi declare singuri investiţiile în sfera ştiinţei şi inovării.
1.5. Concluzii la capitolul 1
1. Considerăm că în funcţie de condiţiile economice, politice, culturale şi normativ-juridice

putem evidenţia următoarele etape istorice principale în perfecţionarea regimului juridic de
administrare a sferei ştiinţei şi inovării în Republica Moldova: prima etapă – din antichitate pînă
la formarea statului medieval moldovenesc; etapa a doua – de la formarea statului medieval
moldovenesc pînă la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti; etapa a treia – de la
formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti pînă la adoptarea Declaraţiei de
independenţă a Republicii Moldova; etapa a patra – de la adoptarea Declaraţiei de independenţă
a Republicii Moldova pînă în prezent. Pentru a respecta rigorile tehnice ce ţin de volumul lucrării
analiza etapelor menţionate nu va fi prezentată integral.
2. Investigarea, în abordare temporală, a regimului juridic din domeniul administrării
ştiinţei în teritoriul care aparţine Republicii Moldova, demonstrează:
1) în condiţiile sistemului totalitar, statul asigura măsurile de reformare a sferei ştiinţei în
funcţie de vectorul politic şi condiţiile economice, politice, sociale din ţară, iar majoritatea
actelor juridice normative în domeniul administrării ştiinţei îl constituiau hotărîrile organelor de
partid şi sovietice unionale, ale Ucrainei, RASSM şi, în final, ale RSSM;
2) deşi iniţial a fost creată o reţea importantă de organizaţii ştiinţifice academice,
ramurale şi universitare, la nivel naţional, în lipsa cadrului normativ adecvat:
a) administrarea ştiinţei era exercitată de diferite autorităţi administrative autonome care
nu aveau capacitatea de a-şi concentra eforturile şi mijloacele pentru atingerea unor rezultate
comune pe direcţii strategice de dezvoltare a ştiinţei;
b) etatizarea excesivă şi imperativitatea relaţiilor dintre guvernare şi comunitatea
ştiinţifică limitau sau chiar excludeau elementele de autoadministrare a comunităţii;
c) finanţarea ştiinţei, ca metodă de administrare, rămînea inadecvată şi ineficientă din
286Cercetarea românească s-a înscris pe o traiectorie ascendentă http://www.marketwatch.ro/articol/2989/ Cercetarea_

romaneasca_s-a_inscris_pe_o_traiectorie_ascendenta/pagina/2 (accesat la 20.06.2012).
85
cauza dispersării alocaţiilor bugetare şi limitării sau chiar excluderii diversificării surselor de
finanţare în condiţiile tranziţiei la economia de piaţă;
d) finanţarea austeră a ştiinţei a condiţionat starea deplorabilă a potenţialului ştiinţific din
Republica Moldova, inclusiv dotarea cu tehnică şi materială cu grad avansat de uzură, rezultatele
ştiinţifice necompetitive, pierderea atractivităţii activităţii ştiinţifice şi exodul masiv al
cercetătorilor ştiinţifici.
3. Trebuie să recunoaştem că experienţa implementării Codului cu privire la ştiinţă şi
inovare a scos la iveală un şir de lacune în unele dispoziţii ale actului normativ în cauză, ale
Codului civil şi altor acte normative, care:
1) nu delimitează clar activitatea de elaborare şi realizare a politicilor de atribuţia de
distribuire a alocaţiilor bugetare (art. 73, 74, 86 din Codul cu privire la ştiinţă şi inovare);
2) limitează posibilităţile autorităţilor publice centrale în administrarea, inclusiv
finanţarea instituţională a organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării din subordine (art. 33-35 din
Codul cu privire la ştiinţă şi inovare);
3) împiedică accesul egal al organizaţiilor de drept public şi celor de drept privat la
alocaţiile bugetare (art. 33-35, 100-101 din Codul cu privire la ştiinţă şi inovare);
4) lipseşte de dreptul de a practica activitatea de antreprenoriat şi de a motiva
organizaţiile de drept public în sfera ştiinţei şi inovării să obţină venituri proprii şi să le
gestioneze autonom (art. 180-189 din Codul civil);
4. Atît actele normative internaţionale, cît şi cele naţionale în domeniul educaţiei şi
cercetării-dezvoltării infirmă existenţa unor prevederi coercitive naţionale şi internaţionale
privind transferul total al ştiinţei în universităţi şi impunerea unui regim juridic de administrare
separată a ştiinţei şi a educaţiei, dimpotrivă în actele menţionate este promovată sinergia dintre
SEC şi SEÎS.
5. Avantajele şi deficienţele regimului juridic consensual de administrare şi
autoadministrare a sferei ştiinţei şi inovării din Republica Moldova, rigorile condiţionate de
asocierea la SEC şi bunele practici europene impun necesitatea revizuirii şi amendării Codului cu
privire la ştiinţă şi inovare, sincronizîndu-le şi asigurînd conexiunea armonizată cu proiectul
Codului educaţiei.
6. Doar perfecţionînd concomitent cu adoptarea proiectului Codului educaţiei şi regimul
juridic consensual de administrare a sferei ştiinţei şi inovării, putem:
1) menţine credibilitatea partenerilor europeni în temeinicia şi continuitatea intenţiilor şi
acţiunilor ţării noastre, beneficiind nu numai de asocierea cercetării-dezvoltării autohtone la
SEC, ci şi de accelerarea asocierii sistemului naţional de învăţămînt la SEÎS;
2) dezvolta atît elementele autoadministrării comunităţii ştiinţifice, cît şi integrării ştiinţei
86
şi învăţămîntului, eficientizînd învăţămîntul în instituţiile de cercetare-dezvoltare şi cercetarea-
dezvoltarea în instituţiile de învăţămînt superior;
3) consolida societatea şi, în special, comunitatea ştiinţifică în jurul unei idei naţionale –
de edificare a societăţii bazate pe cunoştinţe prin învăţarea pe tot parcursul vieţii.
7. Pentru ajustarea noţiunilor de bază din sfera ştiinţei şi inovării la rigorile SEC şi
recomandările „Ghidului metodologic pentru anchetele statistice de cercetare-dezvoltare”287,
propunem instituirea finanţării instituţionale care reprezintă finanţarea acordată de către
fondator, în volum necesar pentru finanţarea de bază a cheltuielilor organizaţiei de drept public
din sfera ştiinţei şi inovării aferente activităţii de cercetare-dezvoltare.
8. Odată cu asocierea Republicii Moldova la SEC şi perfecţionarea regimului juridic
consensual de administrare şi autoadministrare a ştiinţei, se deschid perspectivele diversificării
surselor de finanţare a sferei ştiinţei şi inovării în următoarele patru direcţii: finanţarea prin
concurs din surse bugetare; finanţarea cu capital de risc; finanţarea din contul mijloacelor
financiare proprii, obţinute din activitatea de antreprenoriat de organizaţiile din sfera ştiinţei şi
inovării, reorganizate în instituţii publice autonome; finanţarea prin concurs în proiectele
europene din PC 7.
9. Pentru o abordare constructivă a integrării ştiinţei şi educaţiei, actualmente se impune
includerea conceptului de „integrare a ştiinţei şi educaţiei” în proiectul Codului educaţiei,
stipulînd clar competenţele autorităţilor publice, instituţiilor de învăţămînt şi instituţiilor de
cercetare-dezvoltare în domeniul integrării ştiinţei şi educaţiei.
287 Manualul Frascati. Standardele Practice Propuse pentru Anchetele în Cercetare şi Dezvoltare Experimentală. Ed.a 6-a, 2002.
87
2. ANALIZA TRANSDISCIPLINARĂ A SFEREI ŞTIINŢEI ŞI
INOVĂRII CA OBIECT AL ADMINISTRĂRII ŞI AUTOADMINISTRĂRII
2.1. Evoluţia conceptului „ştiinţă”
Este cert că cercetarea ştiinţifică transdisciplinară a regimului juridic de administrare şi

autoadministrare a ştiinţei şi inovării trebuie să demareze cu identificarea obiectului
administrării.
Evident că perfecţionarea regimului juridic de administrare a ştiinţei contemporane şi
prognozarea căilor de dezvoltare este imposibilă fără cunoaşterea legităţilor ei interne, care nu
pot fi identificate numai prin investigarea condiţiilor dezvoltării tehnico-ştiinţifice
contemporane. Pentru determinarea acestor legităţi este necesară cuprinderea unor mari
segmente istorice, observarea şi compararea sorţii ştiinţei în diferite etape a istoriei omenirii,
îndeosebi ale celor decisive. Acest lucru este valabil nu doar pentru cumularea şi dezvoltarea
cunoştinţelor, pentru evoluţia metodelor şi abordărilor ştiinţifice, dar de asemenea, pentru
administrarea ştiinţei, studiul căreia este o parte integrantă a unui studiu integrat al ştiinţei, în
general288.
Printre obiectele administrării ştiinţei prof. Iu.N. Frolov remarcă: domeniile ştiinţei, cadrul
juridic al ştiinţei şi serviciilor auxiliare activităţii ştiinţifice, structura instituţiilor ştiinţifice,
cercetarea fundamentală, cercetarea aplicată, metodele cercetării, structura organizatorică a
organizaţiilor ştiinţifice, structura autorităţilor publice responsabile de administrarea ştiinţei,
însăşi procesul de administrare a ştiinţei, metode teoretice şi experimentale ale cercetării,
formele şi metodele de finanţare ale cercetărilor ştiinţifice, formarea personalului ştiinţific,
relaţiile sociale în domeniul ştiinţei etc.289.
Majoritatea cercetătorilor care într-un fel sau altul se pronunţă asupra esenţei noţiunii
„ştiinţa” menţionează complexitatea şi diversitatea acesteia, ceea ce a servit pentru unii autori ca
motiv pentru a renunţa de la ideea de a defini ştiinţa.
Astfel, atît J. Bernal, cît şi M. Korach, referindu-se la noţiunea ştiinţei menţionau că „a
288 Копелевич Ю.Х. Возникновение научных академий середина XVII-середина XVIII в. Oтв. ред. проф. А.П. Юшкевич,
Ленинград: Наука, 1974, с. 3.

88
elabora o definiţie a ştiinţei este, în esenţă, imposibil”290.
Noi ne raliem opiniei lui I.I. Leiman, care consideră că punctul de vedere al cercetătorilor
menţionaţi, inclusiv al lui J. Bernal, cît şi M. Korach, nu este convingător, deoarece „indiferent
de complexitatea fenomenului şi dificultatea sarcinii noţiunea ştiinţei poate şi trebuie să fie
elaborată”291.
Pe lîngă multitudinea definiţiilor ştiinţei există mai multe percepţii a acesteia, deoarece
oamenii înţelegeau ştiinţa în felul lor, crezînd că anume percepţia lor este unică şi definită
veridic. Astfel că deşi practicarea ştiinţei a fost relevantă din vremuri destul de îndepărtate, pînă
în prezent nu există o definiţie adecvată a ştiinţei.
Cercetătorul Abdur Rahman a sintetizat opiniile vizavi de conceptul ştiinţei şi a demonstrat
că „…simultan sau în perioade diferite, diverşi oameni de ştiinţă au definit ştiinţa în moduri
variate. Deosebirile s-au datorat, poate, stadiilor ei de dezvoltare sau aspectului particular pe care
un savant 1-a ales pentru a-1 evidenţia. Astfel pentru: Dampier – ştiinţa este o cunoaştere
organizată a naturii; lordul Kelvin – ceea ce nu se poate măsura nu este ştiinţă; Crowther – ştiinţa
este cunoaşterea pe care omul o poate folosi pentru a stăpîni natura; Francis Bacon (a doua
jumătate a sec. al XVI-lea şi începutul sec. al XVII-lea) – ştiinţa era o revoluţie împotriva
prejudecăţilor şi superstiţiei, şi în cadrul ei totul se baza pe fapte, fiind deci irefutabil; Karl
Popper a propus imaginea unei revoluţii neîncetate în ştiinţă, el consideră că o teorie este
neştiinţifică dacă nu admite să ea fie răsturnată” 292.
Mai mult decît atît, în viziunea lui Karl Popper: „ştiinţa este una dintre puţinele activităţi
omeneşti, pare-se singura, în care erorile sînt sistematic criticate şi foarte des, cu timpul, există
schimbare, dar foarte rar progres; … metoda cunoaşterii ştiinţifice fiind metoda critică, metoda
căutării erorilor şi a eliminării erorilor în slujba căutării adevărului, în slujba adevărului; ipoteza
şi critica sînt elemente extrem de importante, iar cunoaşterea evoluează printr-un şir de
conjecturi şi respingeri, sau soluţii provizorii la probleme, verificate prin cercetări şi teste
severe” 293.
Prof. M.M. Karpov enumera circa 100 de definiţii ale ştiinţei294. Alte izvoare de
290 Бернал Дж. Наука в истории общества, Москва: Изд-во Иностранной литературы, 1956, с. 10; Корач М. Наука
индустрии. В: Наука о науке (Сборник статей), Перевод с англ., oбщ. ред. проф. В.Н. Столетова, Прогресс: Москва 1966,
с. 231.
291 Лейман И.И. Наука как социальный институт, Ленинград: Наука, Ленинградское отделение, 1971, с. 9.
292 Dampier W.C. A Shorter History of Science. London; New York: Cambridge: University Press, 1944. 189 p.; Crowther J.G.
Social Relations of Science, London: MacMillan, 1942, 665 p.; Rahman A. Anatomia ştiinţei, trad. I. Dragomirescu, M.
Anghelescu-Irimia, Bucureşti: Editura Politică, 1987, p. 21.
293 Newton-Smith W.H. Raţionalitatea ştiinţei, trad. Elena Bleoca, Angela Botez, Mircea Dumitru, Gabriel Nagâţ, Bucureşti:
Editura Ştiinţifică, 1994, p. 16; Porumbeanu O.-L. Conceptul de cunoaştere la Karl R. Popper, Bertrand Russell, José Ortega y
Gasset, Studii de Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării, 2003, Nr. 7, c. 135.
18.10.09).
89
specialitate enumeră peste 150 de definiţii ale ştiinţei, printre care consemnăm următoarele295:
1) „ştiinţa este o formă a activităţii spirituale a oamenilor, îndreptată spre producerea
cunoştinţelor despre natură, societate şi despre însăşi cunoaştere, care are ca scop înţelegerea
adevărului şi descoperirea legilor obiective în baza unei sinteze a faptelor reale în relaţiile lor
reciproce;
2) ştiinţa este şi activitatea de creaţie în scopul obţinerii cunoştinţelor noi şi rezultatul
acestei activităţi, cunoştinţelor cuprinse într-un sistem integrat, pe baza anumitor principii şi
procesul de producţie a acestora;
3) ştiinţa este activitatea umană cu privire la elaborarea, sistematizarea şi verificarea
cunoştinţelor, insă nu sînt ştiinţifice orice cunoştinţe, ci numai cele verificate amănunţit şi
fundamentate;
4) ştiinţa este „un ansamblu interconectat de fapte atestate şi teorie speculativă, cu
condiţia esenţială ca teoriile să poată fi testate experimental”;
5) ştiinţa este totalitatea evenimentelor şi faptelor obiectiv credibile, examinate din
punctul de vedere al legităţii lor, astfel încît în domeniul ştiinţei se disting fapte obţinute prin
experienţă şi teorii, care integrează aceste fapte într-un singur sistem;
6) ştiinţa este activitatea specializată cognitivă a comunităţilor oamenilor de ştiinţă,
focusată spre obţinerea şi folosirea în practică a cunoştinţelor ştiinţifice cu privire la diferite
tipuri de obiecte, proprietăţile şi relaţiile lor”296.
Immanuel Kant scria că „ştiinţa este un sistem, adică o totalitate de cunoştinţe ordonată în
baza unor anumite principii, deşi nu putem să limităm ştiinţa doar la o astfel de abordare care nu
concretizează că funcţia specifică principală a ştiinţei rezidă în înzestrarea omului cu cunoştinţe
obiective şi sistematizate”297.
Bertrand Russell considera că „limitarea ştiinţei prin cadrul cunoştinţelor formale duce la
transformarea acesteia într-un mijloc de descriere a lumii, de adaptare la mediu, ceea ce
determină supravieţuirea biologică, iar cunoştinţele au un caracter neveridic, imprecis şi
parţial”298.
Potrivit lui Nicolae Mărgineanu, „Numărul definiţiilor date asupra ştiinţei este foarte mare.
E nu mai puţin adevărat că asemănările şi legăturile dintre diversele definiţii sînt foarte multe.
295 Шкляр М.Ф. Основы научных исследований. Учебное пособие, Москва: Дашков и К°, 2007, с. 9; Rahman A. Anatomia
ştiinţei, trad. I. Dragomirescu, M. Anghelescu-Irimia, Bucureşti: Editura Politică, 1987, p. 21; Философский словарь, сост. Э.
Радлов, СПб, 1904 [online] http://creatio.orthodoxy.ru/articles/magic_science.html (accesat la 20.09.09); Ильин В.В.,
Калинкин А.Т. Природа науки. Гносеологический анализ, Москва: Высшая Школа, 1985, с. 27.
296 Шкляр М.Ф. Основы научных исследований. Учебное пособие, Москва: Дашков и К°, 2007, с. 9; Rahman Abdur.
Anatomia ştiinţei, trad. I. Dragomirescu, M. Anghelescu-Irimia, Bucureşti: Editura Politică, 1987, p. 21; Философский словарь,
сост. Э. Радлов, СПб, 1904 [online] http://creatio.orthodoxy.ru/articles/magic_science.html (accesat la 20.09.09); Ильин В.В.
Калинкин А.Т. Природа науки. Гносеологический анализ, Москва: Высшая Школа, 1985, с. 27.
297 Кант И. Метафизические начала естествознания. Соч., т. 6, Москва, 1966, с. 56.
298 Рассел В. Человеческое познание. Москва, 1957, с. 540, с. 54.
90
De aceea, dacă varietatea definiţiilor e impresionantă, atunci unitatea în multiplicitatea lor şi
continuitatea în schimbările, pe care curgerea vremii le aduce sînt la fel de grăitoare. Dacă ştiinţa
este judecată dinspre această unitate, care stăpîneşte varietatea diverselor teorii şi dinspre
continuitatea ce stăruie în schimbările aduse în mod inevitabil de dezvoltare a ei, atunci ea poate
fi definită prin două funcţii şi un postulat de bază: prima funcţie, cu care de fapt ştiinţa începe,
este cercetarea cît mai exactă a realităţii concrete, aşa cum apare ea simţurilor noastre, deci,
cercetarea trebuie să fie cît mai sistematică, bazîndu-se atît pe observaţie, cît şi pe experiment şi
urmărind atît descrierea şi clasificarea calitativă de ordin logic, cît şi înregistrarea cantitativă de
ordin matematic; a doua funcţie a ştiinţei se referă la interpretarea şi explicarea faptelor prin
factorii determinanţi, identificaţi raţional, pe bază de logică şi matematică, în baza legilor care
guvernează producerea şi combinarea lor; în momentul cînd de la determinarea relaţiilor
extensive trecem la cele comprehensive şi evolutive, postulatul de bază al ştiinţei nu mai e
principiul identităţii, contradicţiei şi terţiului exclus, ci principiul interconexiunii şi interacţiunii,
din care decurg asemănările şi deosebirile”299.
O poziţie similară ocupă A.V. Golubev şi A.A. Şestakov, care conchid că „ştiinţa este sfera
activităţii umane axată pe dobîndirea şi înţelegerea cunoştinţelor. Cu toate acestea, nu toate
tipurile de tehnologii practice şi nu toate cunoştinţele care funcţionează în activitatea umană pot
fi numite ştiinţă. Ştiinţa este nu doar o descriere a unor observaţii asupra naturii, ea apare numai
atunci cînd sînt conştientizate conexiunile universale dintre fenomenele naturii”300.
În dezvoltarea acestor opinii considerăm că ştiinţa este activitatea umană destinată
cunoaşterii cît mai exacte, prin intermediul cercetării ştiinţifice (observaţiei, măsurării şi
experimentului) a unui număr cît mai mare de fenomene ale naturii, societăţii şi însăşi
cunoaşterii, în baza principiului interconexiunii şi interacţiunii universale, precum şi
interpretarea (generalizarea şi sinteza) acestor fenomene printr-un număr cît mai redus de
factori determinanţi şi legităţi.
În cazurile relatate mai sus avem definiţiile ştiinţei în sens îngust şi, respectiv, cea în sens
larg, care include, pe lîngă elementele definiţiei în sens îngust, personalul ştiinţific şi auxiliar,
sistemul instituţiilor de cercetare ştiinţifică şi sistemul instituţiilor de suport ale ştiinţei.
Astfel, prof. P.A. Racikov scria: „uneori puteţi găsi definiţia „extensivă” a ştiinţei, care
include elemente nu numai cu privire la conţinutul şi rolul acesteia, dar, de asemenea, mijloacele,
condiţiile sociale ale dezvoltării sale301, iar potrivit prof. I.I. Leiman: „ştiinţa este un sistem
social integru, relativ autonom, o formă deosebită de activitate a oamenilor, care întruneşte
299 Mărgineanu N. Natura ştiinţei, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1968, p. 26.

300 Голубев, А.В. Шестаков, А.А. Философия науки, Самара: Офорт, 2006, с.19.
301 Рачков П.А. Наука и общественный прогресс. B: Лейман, И.И. Наука как социальный институт, Ленинград: Наука,
Ленинградское отделение, 1971, с. 10.

91
savanţii, tehnica şi instituţiile, servind pentru cunoaşterea legilor obiective ale naturii, societăţii
şi conştiinţei umane în scopul de anticipare a evenimentelor şi de transformare practică,
revoluţionară a realităţii, iar activitatea ştiinţifică ca varietate a muncii umane, reprezintă
expresia reală a abordării holistice faţă de ştiinţă”; „ … ştiinţa nu include doar cunoştinţele şi
metodele de obţinere a acestora. Din aceste considerente, nu poate fi vorba despre excluderea din
ştiinţă a bazei sale materiale (arsenalului de instrumente de cercetare ştiinţifică, clădirilor şi
instalaţiilor, bibliotecilor şi arhivelor etc.), a sistemului de administrare, a formelor şi metodelor
de colectare, stocare şi transfer al informaţiei ştiinţifice, a sistemului de instruire a personalului şi
instituţiilor ştiinţifice.” 302.
Avînd în vedere toate cele menţionate mai sus susţinem opinia prof. Golubev A.V. şi prof.
Şestacov A.A., care consideră că deşi „ştiinţa, după cum se vede, este ceva multidimensional şi
diversificat, are mai multe aspecte şi faţete, însă, în primul rînd este o producţie de cunoştinţe
(...), această definiţie a ştiinţei trebuie completată cu oamenii angajaţi în cercetarea ştiinţifică şi
activitatea de scriere a articolelor sau monografiilor; instituţiile, laboratoarele, institutele,
academiile şi revistele ştiinţifice; utilajul experimental necesar pentru studiul fenomenelor,
dispozitivele şi echipamentele; metodele prin care se fac explicite şi se studiază obiectul
cunoaşterii (fragmente şi aspecte ale lumii obiective, asupra căreia este îndreptată cunoaşterea
ştiinţifică); masivele de cunoştinţe încorporate în forma de texte sau baze de date electronice;
sistemul de formare a cadrelor ştiinţifice (susţinerile tezelor de doctorat şi stagiile) şi diseminare
a rezultatelor ştiinţifice în cadrul conferinţelor, discuţiilor, diverselor expoziţii etc.”303.
Conchidem că nu trebuie să neglijăm importanţa sistemelor de suport a sferei ştiinţei şi
inovării, deoarece chiar şi atunci cînd există un potenţial ştiinţific şi idei adecvate, înzestrarea cu
tehnică depăşită, lipsa mijloacelor financiare şi administrarea proastă pot avea consecinţe nefaste
pentru dezvoltarea ştiinţei.
Anume în sens larg este abordat termenul „sfera ştiinţei şi inovării” în prezenta lucrarea şi
Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova, sferă în care persoanele juridice
(organizaţiile) cu orice tip de proprietate şi formă juridică de organizare, „în calitate de activităţi
de bază, efectuează cercetări ştiinţifice şi/sau ştiinţifico-tehnologice, ştiinţifico-organizatorice,
consulting ştiinţific, practică instruirea cadrelor ştiinţifice prin intermediul studiilor universitare,
postuniversitare şi de perfecţionare” 304.
Sfera ştiinţei şi inovării ocupă un loc bine conturat în ierarhia valorilor universale,
recunoscute şi promovate în Republica Moldova prin contribuţia sa originală la dezvoltarea
302 Лейман И.И. Наука как социальный институт, Ленинград: Наука, Ленинградское отделение, 1971, с. 12, 10.
303 Голубев А.В. Шестаков, А.А. Философия науки, Самара: Офорт, 2006, с.12-13.
30.07.2004, art. 15.

92
civilizaţiei şi culturii naţionale şi europene, prin afirmarea şi promovarea unor conaţionali –
personalităţi distincte, care s-au impus pe planul naţional şi pe cel internaţional, indiferent de
spaţiul geografic unde le-a fost hărăzit să activeze.
Ştiinţa, după cum consideră pe bună dreptate prof. S.A. Kugheli, se dezvoltă pînă la nivelul
şi în formele permise de cadrul relaţiilor social-economice corespunzătoare305, care la rîndul lor,
sunt susţinute de documentele de politici în domeniu şi reglementate de cadrul normativ în
vigoare.
În acest context, declarînd că „susţinerea cercetării-dezvoltării, stimularea unui climat
inovaţional stabil reprezintă o prioritate strategică în dezvoltarea social-economică a Republicii
Moldova”, statul, în virtutea funcţiilor sale inerente „elaborează, împreună cu comunitatea
ştiinţifică, politica în sfera ştiinţei şi inovării şi o promovează asigurînd baza ei normativă,
instituţional-organizatorică şi social-economică. Politica de stat în sfera ştiinţei şi inovării, parte
componentă a politicii social-economice a Republicii Moldova, stabileşte obiectivele, principiile
şi mecanismul activităţii statului în această sferă. Politica de stat în sfera ştiinţei şi inovării se
realizează de comunitatea ştiinţifică în persoana Academiei de Ştiinţe, în conformitate cu politica
economică, financiară şi tehnico-ştiinţifică”306.
Într-o altă accepţiune, încercînd să includă în definiţia ştiinţei procesul de elaborare şi de
obţinere a cunoştinţelor, adică metodele ştiinţifice ale cunoaşterii, M. Koen afirma că „(…)
ştiinţa este metoda de aprobare şi de indicaţie a modalităţii prin care trebuie să căutăm
cunoaşterea sistematică”307.
Prof. M.F. Şkliar menţiona că „cunoaşterea umană este forma principală a ştiinţei, iar
dezvoltarea impetuoasă a ştiinţei nu numai că a îmbogăţit cu noi date cunoaşterea naturii şi a
societăţii, dar a provocat schimbări în însăşi structura cunoaşterii ştiinţifice şi în metodele de
înaintare a ei spre noi rezultate. Cunoaşterea ştiinţifică se dezvoltă pe calea înnoirii neîncetate a
noţiunilor şi principiilor, a formulării de noi idei şi a construirii de noi teorii pe baza lor. Ştiinţa
nu are de-a face numai cu percepţiile senzoriale şi cu deducţia logico-formală, ci şi cu
dezvoltarea gîndirii, care include activitatea sintetică a raţiunii, intuiţia intelectuală etc.308.
Cercetarea ştiinţifică este o parte inseparabilă de cunoaştere ştiinţifică, iar istoria cercetării
ştiinţifice, aşa cum o percepem astăzi, este relativ de dată recentă.
Conform Codului cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova, cercetarea
ştiinţifică reprezintă o „activitate de cercetare fundamentală şi de cercetare aplicată, avînd drept
305 Кугель С.А. Профессиональная мобильность в науке. Москва: Мысль, 1983, c. 3.

30.07.2004, art. 55, alin. (2), (4).
307 Коэн М. Американская мысль. Критический обзор, Москва: Иностранная литература, 1958, с. 84.
308 Шкляр М.Ф. Основы научных исследований. Учебное пособие. Москва: Дашков и К°, 2007, с. 8-9; Kopnin P.V. Bazele
logice ale ştiinţei, Bucureşti: Editura Politică, 1972, p. 5, 9.

93
componente principale investigaţia ştiinţifică, tehnologia ştiinţifică, produsul ştiinţific şi serviciul
ştiinţific”309.
Renumitul H. Poincaré considera că destinaţia principală a ştiinţei rezidă în „aspiraţia spre
cunoştinţe pure” şi sublinia: „Cu cît mai mult aceste construcţii se îndepărtează de concepţiile
cele mai obişnuite, cu atît mai clare pentru noi sînt posibilităţile minţii umane, cînd ea se
eliberează de tirania lumii externe”310, iar în „Valoarea ştiinţei”, autorul îşi propunea ca scop
final să arate că valoarea ştiinţei este în strictă dependenţă de valoarea de adevăr pe care-1
cuprind aceste concepte fundamentale311.
În opinia acad. B.M. Kedrov, „descoperirea legităţilor reprezintă sarcina principală sau
scopul oricărei ştiinţe. Pînă cînd legităţile corespunzătoare nu sînt descoperite, omul poate doar
să descrie fenomenele, să sistematizeze faptele, să acumuleze materialul empiric. Aceasta nu este
încă ştiinţă, în orice caz nu este o ştiinţă veritabilă, dezvoltată, ea nu poate explica nimic şi nici
nu poate prezice nimic”312.
Mai mulţi autori subliniază rolul matematicii în cadrul metodelor cunoaşterii. Ideea că
avem atîta ştiinţă cîtă matematică putem introduce în ea se întrezăreşte la Pitagora şi la Platon, se
conturează la Euclid şi este generalizată de Descartes pentru toate disciplinele ştiinţifice,
excepţie făcînd metafizica. Mecanica clasică, aşa cum ea a fost elaborată de Galilei, Kepler şi
Newton şi apoi desăvîrşită de Laplace, exprimă triumful suprem al acestei teze313.
Astfel, N. Mărgineanu şi I.I. Leiman afirmau că „veridicitatea ştiinţifică este asigurată doar
de matematică” sau „în orice teorie putem găsi atîta ştiinţă cîtă matematică conţine aceasta” sau
„matematica este ştiinţă, (…) orice ştiinţă este ştiinţă în acea măsură în care în ea este prezentă
matematica”314.
În aceeaşi ordine de idei acad. Solomon Marcus consideră că „este indispensabil că
dezvoltarea ştiinţelor naturale, tehnice şi chiar socioumane este imposibilă fără un suport
matematic corespunzător, însă este la fel cert că aceasta nu justifică dizolvarea întregii ştiinţe în
matematică. În acelaşi timp, sporirea rolului matematicii în alte ramuri ale ştiinţei demonstrează
tendinţa de interconexiune a ştiinţelor. Astfel, pentru Singer, o cercetare este ştiinţifică dacă
foloseşte ipoteze explicite, procedee repetabile, tehnici precise de observare şi măsurare şi
metode matematice de prelucrare şi interpretare a rezultatelor obţinute prin observare şi
309 Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova nr.259 din 15.07.2004. În: Monitorul Oficial 125-129/663,
30.07.04, art.8.
310 Пуанкаре А. Наука и метод. СПб., 1910, с. 13, 26.
311 Poincare H. Ştiinţă şi ipoteză, trad. de Constantin Popescu-Ulmu, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 17;
Философский словарь, сост. Э. Радлов, СПб, 1904 [on line] http://creatio.orthodoxy.ru/articles/magic_science.html (accesat la
20.09.09).
312 Кедров Б.М. Философия как общая наука. Вопросы философии, 1962, № 5, с. 45.
313 Mărgineanu N. Natura ştiinţei, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1968, p. 14.
314 Лейман И.И. Наука как социальный институт, Ленинград: Наука, Ленинградское отделение, 1971, с. 6; Mărgineanu N.
Natura ştiinţei, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1968, p. 17-18.

94
măsurare”315, iar Neculai Andrei înţelege prin ştiinţă „acea activitate care încearcă înţelegerea
lumii prin intermediul unor „observabile“ cuantificabile prin experimente (ideal reproductibile),
care pot fi utilizate în descrieri logice formale, adică în modele matematice”316.
Prof. V. Ţapoc şi prof. V. Capcelea au identificat „trăsăturile caracteristice ale ştiinţei
contemporane:
1) modul de gîndire sintetic, integrativ, care se manifestă în următoarele direcţii:
unificarea internă a domeniilor clasice ale ştiinţei şi constituirea unor discipline de frontieră şi a
unor teorii inter-domenii care unifică două domenii ştiinţifice, oferind soluţii pentru problemele
care apar într-un domeniu, dar care pot fi soluţionate exclusiv cu mijloacele lui; apariţia unor noi
discipline ştiinţifice cu profil prin excelenţă integrativ: cibernetica, teoria sistemelor, teoria
informaţiei, semiotica etc.; influenţarea reciprocă şi întrepătrunderea ştiinţelor fundamentale cu
cele aplicative, a ştiinţelor naturii cu cele tehnice şi umanitare; transformarea treptată a ştiinţelor
unidisciplinare în ştiinţe interdisciplinare; apariţia, la nivelul teoriilor fundamentale, a unor
perspective integrale, nereducţioniste, dovedind necesitatea unei mişcări spre sistematicitate şi
reconstrucţia logică a disciplinelor ştiinţifice;
2) integrarea perspectivei istorice şi evoluţioniste în creaţia ştiinţifică;
3) creşterea rolului gîndirii teoretice în elaborarea cunoaşterii, remarcîndu-se două
aspecte: la formularea unui mare număr de teorii în diferite domenii ale cunoaşterii, dar şi la
apariţia unor teorii de complexitate superioară; intervenţia sporită a logicii, metodologiei şi
filosofiei în construcţia şi interpretarea teoriilor;
4) matematizarea ştiinţelor, … aplicarea metodelor matematice în cunoaşterea ştiinţifică;
5) creşterea importanţei ştiinţei aplicate, în comparaţie cu cercetarea teoretică. …se află
într-o corelaţie evidentă cu creşterea rolului social al ştiinţei contemporane;
6) impactul tehnicii moderne asupra gîndirii ştiinţifice”317.
Printre caracteristicile ştiinţei contemporane, prof. M.F. Şcliar consideră că „trebuie să se
ţină cont nu numai de activitatea de cercetare în sine, ci, de asemenea, de rolul său ca fundament
intelectual al progresului tehnologic, în lumea contemporană în continuă schimbare, precum şi
implicaţiile sociale ale ştiinţei contemporane. Menţionăm, în special, următoarele momente în
schimbarea imaginii ştiinţei contemporane: înaintarea unor idei fundamentale noi în domeniul
ştiinţei rămîne o chestiune a unui număr relativ mic de oameni notorii de ştiinţă, care reuşesc să
privească dincolo de orizonturile cunoaşterii, şi, adesea, să le extindă semnificativ; pentru
cunoaşterea ştiinţifică devin din ce în ce mai tipice formele de activităţi colective întreprinse de
315 Marcus S. Provocarea ştiinţei, Bucureşti: Editura Politică, 1988, p. 246-247.

316 Andrei, N. Metamorfozele ştiinţei. În: Teorie versus empirism în analiza algoritmilor de optimizare, Bucureşti: Editura
Tehnică, 2004, 354 p.
317 Ţapoc V., Capcelea V. Cercetarea ştiinţifică. Chişinău: Arc, 2008. p. 12-14.
95
„comunităţile ştiinţifice”; ştiinţa devine tot mai mult nu doar un sistem de cunoştinţe abstracte
despre lume, ci şi una dintre manifestările de activitate umană, care a îmbrăcat forma unei
instituţii sociale deosebite; pătrunderea metodelor bazate pe tehnologiile noi, precum şi pe
metodele matematice noi, care schimbă esenţial metodologia precedentă a cunoaşterii ştiinţifice,
prin urmare, sînt necesare ajustările filozofice de rigoare; extinderea rapidă a domeniului de
aplicare a cunoştinţelor ştiinţifice, incluzînd obiectele anterior inaccesibile, atît cele din
microcosmos, inclusiv mecanismele subtile ale organismelor vii, cît şi cele la scară
macroscopică; trecerea la studiul de obiecte de un tip principial nou - sistemelor autoorganizate
extrem de complexe; trecerea la un studiu complex al omului prin metodele diferitor ştiinţe;
schimbările semnificative în sistemul de cunoştinţe ştiinţifice, care devin din ce în ce mai
complicate, iar cunoştinţele diferitor ştiinţe sînt legate între ele, completîndu-se reciproc în
abordarea problemelor-cheie ale ştiinţei contemporane”318.
În opinia lui I. Pârvu, o particularitate a ştiinţei sec. al XX-lea este aceea că „cea mai
importantă activitate ştiinţifică – cea mai adîncă şi cea mai fertilă – se centrează în jurul teoriilor,
nu întrebărilor izolate, datelor, clasificărilor sau conjecturilor singulare. Problemele sînt puse şi
datele sînt colectate în lumina teoriei şi cu speranţa conceperii unor noi ipoteze care ar putea, la
rîndul lor, să fie extinse sau sintetizate în teorii. Observaţiile, măsurările şi experimentele sînt
executate nu doar pentru a colecta informaţii şi a genera ipoteze, ci şi pentru a testa teoriile şi a le
găsi domeniul lor de adevăr; acţiunea însăşi, în măsura în care este acţiune conştientă, se
întemeiază din ce în ce mai mult pe teorii; şi aceasta spre mai bine sau spre mai rău. Pe scurt,
accentul pus pe sistem – teoria empiric testabilă – şi mai puţin pe experienţa pură este ceea ce
caracterizează ştiinţa contemporană”319.
Nimeni nu se mai îndoieşte de faptul că ştiinţa a devenit în sec. al XX-lea un important
factor social. Spre ea îşi îndreaptă atenţia noile naţiuni în căutarea unui progres economic rapid
şi tot spre ea se îndreaptă vechile naţiuni, cînd devine necesară o întărire a forţei lor pentru
depăşirea crizelor politice sau financiare. Este evident că „ştiinţa ca instituţie socială:
1) conţine următoarele elemente organice: rezultatele ştiinţifice (idei ştiinţifice, ipoteze,
date ştiinţifice); generatorul lor – personalul ştiinţific (cercetători ştiinţifici, cadre ştiinţifico-
didactice); suportul rezultatelor ştiinţifice: material sau electronic; metode şi mijloacele materiale
pentru observare, experienţe şi fixare a datelor; metodologia sau fundamentul metodologic,
filosofic al ideilor ştiinţifice.
2) dispune: de scopul său legat de elaborarea valorilor sociale – cunoaşterea legilor
obiective ale naturii, societăţii şi gîndirii pentru satisfacerea necesităţilor sociale (pentru
Шкляр М.Ф. Основы научных исследований. Учебное пособие. Москва: Дашков и К°, 2007, с. 13-14.
318
319Pârvu I. Teoria ştiinţifică, Modalităţi de reconstrucţie şi modele sistematice ale structurii şi dinamicii teoriilor ştiinţifice,
Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1981, p. 9-10.
96
atingerea scopului propus ştiinţa exercită un spectru de funcţii); de mijloace materiale (utilajul
ştiinţific, edificiile, unităţiile de producţie experimentală, loturile şi terenurile experimentale,
materialele circulante); de instituţii (organizaţiile din sfera ştiinţei şi inovării, inclusiv cele din
învăţămîntul superior, societăţile ştiinţifice, instituţiile de informaţii ştiinţifico-tehnologice,
editurile ştiinţifice, muzeele, organele de administrare şi autoadministrare a sferei ştiinţei şi
inovării)”320.
Potrivit lui A.V. Golubev şi A.A. Şestakov „ştiinţa este un sistem social care are un grad
înalt de autoorganizare, reproducere extensivă şi ascendentă, rezultatele căreia constituie baza
dezvoltării societăţii moderne, care este, în esenţa sa inovaţională”321.
Ştiinţa contemporană din mai multe considerente se deosebeşte cardinal de ştiinţa care a
existat 100-150 de ani în urmă. Mai mult decît atît, s-a schimbat întreaga înfăţişare şi caracterul
interacţiunii ştiinţei cu societatea.
În opinia prof. Gh. M. Dobrov „în anii ’50 şi ’60 ai sec. al XX-lea a fost elaborată
concepţia ştiinţei ca activitate, aceasta era interpretată nu numai şi nu atît în calitate de
cunoaştere în sine, ci în special ca o sferă distinctă de activităţii profesionale specializate, un tip
specific de producţie spirituale. Această concepţie nu poate dezvălui de sine stătător definiţia
completă a ştiinţei contemporane. Natura ştiinţei are, în esenţă, un caracter sistemic. Pierzînd
această trăsătură, ştiinţa încetează să mai fie ştiinţă, transformîndu-se în plan de conţinut într-o
adunare de fapte disparate, iar în plan organizatoric – în grupuri autonome de colecţionari
amatori, care acţionează individual. Relaţia de bază şi interdependenţa diferitelor părţi ale
realităţii cunoscute de persoană la diferite niveluri de abstractizare sînt ipotezele iniţiale care stau
la baza acestei dispoziţii. Necesitatea economică pentru consolidarea legăturilor dintre ştiinţă,
tehnologie şi producţie este forţa motrice a dezvoltării trăsăturilor sistemice ale ştiinţei
contemporane”322.
În acelaşi timp, dacă ştiinţa este privită doar ca un sistem de cunoştinţe, atunci apar unele
deficienţe din cauza că o astfel de direcţie în ştiinţă (care se sprijină numai pe fapte de încredere,
confirmate, pe cunoştinţe) este destul de monotonă şi limitată. De la cercetători scapă natura ei
socială, sînt limitate posibilităţile pentru o studiere mai profundă şi cuprinzătoare a specificităţii,
structurii, locaţiei, rolului social şi funcţiilor ştiinţei. Toate acestea au condus la necesitatea
elaborării unui alt concept al ştiinţei, bazat pe consolidarea studierii aspectelor de activitate şi
sociale.
Dacă examinăm ştiinţa ca o activitate, apoi astăzi funcţiile sale par să fie nu numai cele
320 Istoria generală a ştiinţei, publicată sub direcţia lui Rene Taton, Ştiinţa contemporană, sec. al XX-lea, vol. IV, Bucureşti:
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 10.
321 Голубев А.В., Шестаков, А.А. Философия науки, Самара: Офорт, 2006, с.35.
322 Добров Г.М. Наука о науке, введение в общее науковедение, изд. второе, дополн. и перераб. Киев: Наукова думка,
1970, с. 24.
97
mai evidente, ci şi cele mai primare şi originale. Acest lucru este de înţeles, date fiind amploarea
fără precedent şi ritmul contemporan al progresului tehnico-ştiinţific, ale cărui rezultate concrete
se manifestă în toate sferele vieţii şi în toate domeniile de activitate umană.
Concluzii similare fac prof. V. Ţapoc şi prof. V. Capcelea, menţionînd că „pe parcursul
dezvoltării istorice a ştiinţei în cadrul ei are loc nu numai acumularea cantitativă a cunoştinţelor,
dar şi schimbări profunde calitative, iar rolul ei în viaţa societăţii se schimbă substanţial:
creşterea rolului ei în producţie şi în dirijarea societăţii; dezvoltarea accelerată a ştiinţei;
creşterea independenţei ei relative; continuitatea; diferenţierea (specializarea) şi integrarea;
libertatea criticii, discutarea problemelor incerte, ciocnirea liberă şi deschisă a diferitor
opinii”323.
M. Şkliar menţionează că „Actualmente, în ştiinţă se evidenţiază tot mai clar un alt
concept, ea acţionează în calitate de forţă socială, care se manifestă cel mai evident în acele
multiple situaţii din zilele noastre, atunci cînd datele şi metodele ştiinţei folosite pentru
elaborarea planurilor de scară largă şi programelor de dezvoltare socială şi economică. La
elaborarea fiecărei dintre aceste programe, care determină, de regulă, obiectivele multor
companii, instituţii şi organizaţii, este principial necesară participarea nemijlocită a oamenilor de
ştiinţă ca purtători de cunoştinţe speciale şi tehnici din diferite domenii. Este de asemenea
semnificativ faptul că, avînd în vedere caracterul complex al unor astfel de planuri şi programe,
elaborarea şi punerea în aplicare a acestora implică interacţiunea dintre ştiinţele sociale, naturale
şi tehnice324.
La vremea sa, Claude Bernard vorbea despre trei etape în evoluţia cunoaşterii ştiinţifice, şi
anume: etapa sentimentală, care a produs credinţa; etapa raţională, care a produs filosofia, şi
etapa experimentală, care a produs ştiinţa propriu-zisă. Cercetarea contemporană se diferenţiază
în „cercetarea fundamentală” (teoretică) şi în cea „aplicativă” (practică). Depersonalizarea
cercetării deschide larg accesul la cunoaştere şi la instruire, lărgind posibilităţile de activitate,
accelerînd ritmul descoperirilor şi imediata lor utilizare practică325.
Considerăm că analiza fenomenului ştiinţei ar trebui să fie efectuată ţinîndu-se seama de
rolul enorm pe care îl joacă în lumea contemporană, are un impact asupra tuturor aspectelor
vieţii atît societăţii în ansamblu, cît şi individului. Ştiinţa asigură un progres tehnologic fără
precedent, creînd condiţii pentru creşterea nivelului şi calităţii vieţii; serveşte ca factor de socio-
politic, astfel că un stat care dispune de o ştiinţă înaintată şi care creează în baza acesteia
tehnologii performante, îşi asigură o pondere mai mare în comunitatea internaţională.
Astfel, are dreptate prof. A. Kukrus, care caracterizează ştiinţa ca „o formă deosebită a
323 Ţapoc V., Capcelea V. Cercetarea ştiinţifică. Chişinău: Arc, 2008. p. 50-53.
324 Шкляр М.Ф. Основы научных исследований. Учебное пособие. Москва: Дашков и К°, 2007, с. 20.
325 Enăchescu C. Tratat de teoria cercetării ştiinţifice, ed. a II-a rev. şi adăug. Iaşi: Polirom, 2007, p. 25-26.
98
producţiei sociale sau producţia de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice noi. Această formă specifică
de producţie naşte relaţii sociale specifice, a căror reglementare constituie sarcina principală a
ştiinţei juridice”326.
Din cele menţionate este evident veridică opinia prof. M.F. Şcliar, care consideră că
actualmente se conturează trei elemente de bază ale ştiinţei: ştiinţa în calitate de cunoaştere,
ştiinţa ca activitate, ştiinţa ca instituţie socială. Astfel, ştiinţa contemporană reprezintă unitatea
organică a acestor trei elemente. Aici activitatea este baza ştiinţei, un fel de „substanţă”,
cunoaşterea este factor de formare a sistemului, instituţia socială – o modalitate de asociere a
oamenilor de ştiinţă şi de organizare a activităţii comune. Aceste trei momente trebuie să includă
definiţia completă a ştiinţei contemporane327.
În opinia noastră, regimul juridic al sferei ştiinţei şi inovării ca obiect al administrării şi
autoadministrării trebuie să fie unul specific, care încadrează instituţiile şi normele de drept
administrativ, specifice acestui domeniu complex al vieţii sociale. Necesitatea obţinerii unei
imagini holografice a obiectului administrării şi autoadministrări condiţionează iminenţa
abordării analizei transdisciplinare a sferei ştiinţei ţi inovării, care include atît cercetările
multidisciplinare: juridice, scientice, economice, sociologice, filozofice, cît şi investigaţiile
transdisciplinare - în afara acestor domenii ştiinţifice.
2.2. Rolul şi importanţa ştiinţei în societate
Procesul de formare a ştiinţei ca instituţie socială, a început odată cu apariţia relaţiilor

capitaliste în Europa. Gînditorii notorii ai acelei perioade conştientizau ce forţă uriaşă reprezintă
cunoştinţele ştiinţifice şi, prin urmare, puneau mari speranţe pe ştiinţă în reconstrucţia existenţei
umane. Dezvoltarea ştiinţei, diseminarea şi utilizarea cunoştinţelor ştiinţifice erau văzute ca un
mijloc esenţial de a izbăvi oamenii de ignoranţă şi prejudecăţi, de dezastru şi sărăcie.
Se consideră că „Influenţa ştiinţei asupra vieţii publice se realizează prin intermediul
funcţiilor sale sociale. Funcţia socială iniţială a ştiinţei este evident cea cognitivă, deoarece se
bazează pe cunoştinţele produse de ştiinţă şi oferă posibilitatea de a implementa toate celelalte
funcţii ale ştiinţei legate de utilizarea acestor cunoştinţe în diferite sfere ale vieţii publice.
Impactul ştiinţei asupra producţiei se realizează în timpul transformării ştiinţei într-o forţă
nemijlocită productivă. O importanţă tot mai mare obţin şi alte funcţii ale ştiinţei:
Валгус, 1982, с. 15.
99
socioadministrativă, socioculturală şi de creare a viziunii despre lume”328.
În acest context, M.M. Karpov crede că „ştiinţa a devenit o forţă nemijlocită de producţie,
putere de cunoaştere întruchipată, prin tehnica şi tehnologia producţiei moderne, prin intermediul
persoanelor angajate în producţia de bunuri materiale şi înarmate cu cunoştinţe ştiinţifice”329.
Aplicarea ştiinţei ca bază teoretică pentru transformarea realităţii obiective înseamnă că
simultan cu funcţia de forţă de producţie nemijlocită, ştiinţa realizează funcţia de bază teoretică
pentru transformarea vieţii sociale, administrarea proceselor sociale. Astfel, ea este inclusă în
procesul de formare a societăţii ca un subiect conştient al dezvoltării istorice, în transformarea
dezvoltării istorice într-un proces conştient, care se bazează pe identificarea şi folosirea ştiinţifică
a legităţilor vieţii sociale.
Astfel, nu este împărtăşită de noi opinia prof. M. Apostol, care consideră greşită „părerea
foarte răspândită, conform căreia cercetarea ştiinţifică ar genera produse de piaţă, marfă, şi că ar
face astfel „creştere economică”. Acest lucru este profund greşit. Nicăieri în lume, şi nicicând în
istorie, cercetarea ştiinţifică nu produce, şi nici nu a produs vreodată, marfă”330.
Dimpotrivă, noi considerăm greşită opinia în cauză, deoarece cercetarea ştiinţifică produce
cunoaştere (cunoştinţe ştiinţifice), care se materializează în produse şi tehnologii
scientointensive.
Actualmente, aforismul celebru al lui Francis Bacon „Cunoaşterea este putere” a devenit
mai pertinent ca niciodată. Mai mult decît atît, acesta îşi va păstra caracterul crucial pentru
viitorul apropiat, cînd umanitatea va trăi în societatea cunoaşterii, în cazul în care principalul
factor de dezvoltare socială va fi producerea şi utilizarea de cunoştinţe, informaţii ştiinţifico-
tehnologice şi de alt gen.
În acelaşi timp, este adevărat că sec. al XVIII-lea a cunoscut şi alte păreri: „J.J. Rousseau
la întrebarea Academiei din Dijon: „Oare succesul ştiinţei a contribuit la îmbunătăţirea
manierelor?” a dat un răspuns negativ; Charles Fourier credea că „industria, dezvoltarea ştiinţei
şi artelor frumoase... aceste mijloace sînt necesare pentru stabilirea unui nou regim social,
incompatibil cu sărăcia şi ignoranţa”; pentru Saint-Simon: ştiinţa servea în calitate de forţă şi
mijloc pentru dezvoltarea progresului social; ei îi este caracteristică credinţa în puterea
atotcuprinzătoare a cunoaşterii care, se presupune că ea poate rezolva toate problemele sociale;
semnificaţia previzibilului sistem ştiinţifico-industrial este „de a tinde la prosperitate prin ştiinţă,
arte şi meserii”, adică a face „viaţa oamenilor care constituie majoritatea societăţii, cea mai
fericită, oferindu-le facilităţi maxime şi oportunităţi pentru a răspunde celor mai importante din
328 Idem, p. 65.

18.10.09).
330 Apostol M. Despre ştiinţă şi cercetarea ştiinţifică, In: The Antiphysical Review, 2003, Nr.82, p. 3.
100
nevoile lor” 331.
„Nu trebuie să uităm că ştiinţa ca instituţie socială este un mod de organizare a activităţii
comune a oamenilor de ştiinţă, care reprezintă un grup social şi profesional deosebit, o
comunitate distinctă”, menţionează acelaşi M. Şkliar, iar „instituţionalizarea ştiinţei se
efectuează prin intermediul formelor cunoscute de organizare, instituţiilor concrete, tradiţiilor,
normelor, valorilor, idealurilor etc. Scopul şi misiunea ştiinţei ca instituţie socială se manifestă în
producerea şi diseminarea cunoştinţelor ştiinţifice, elaborarea mijloacelor şi metodelor de
cercetare, reproducerea cercetătorilor şi asigurarea exercitării de către ei a funcţiilor sociale” 332.
Mai mult, se cunoaşte că „în reproducerea intensivă a produsului social, ştiinţa apare ca
unul dintre factorii-cheie care asigură o astfel de creştere a forţelor de producţie, cînd devin
cruciale, nu atît numărul mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă, cît schimbările asociate
cu utilizarea ştiinţei ca forţă de producţie. Aplicarea ştiinţei în producţie, efectuată prin
intermediul tehnicii, tehnologiei, organizării etc., şi astăzi rămîne momentul principal în
dezvoltarea forţelor de producţie333.
În acelaşi timp, dacă ştiinţa este privită doar ca un sistem de cunoştinţe, atunci apar unele
deficienţe din cauza că o astfel de direcţie în ştiinţă (care se sprijină numai pe fapte de încredere,
confirmate, pe cunoştinţe) este destul de monotonă şi limitată. De la cercetători scapă natura ei
socială, sînt limitate posibilităţile pentru o studiere mai profundă şi cuprinzătoare a specificităţii,
structurii, locaţiei, rolului social şi funcţiilor ştiinţei. Toate acestea au condus la necesitatea
elaborării unui alt concept al ştiinţei, bazat pe consolidarea studierii aspectelor de activitate
socială.
În aserţiunea prof. I.I. Leiman „ştiinţa este mai întîi de toate un sistem de cunoştinţe despre
legile obiective ale naturii, care se dezvoltă permanent sub influenţa necesităţilor practice
sociale, societăţii şi gîndirii, reflectată în noţiuni, ipoteze, legi şi fapte empirice, teorii şi idei,
care permit să prevadă evenimente şi evoluînd ca baza activităţii raţionale a oamenilor şi în
tendinţa de a deveni forţă de producţie nemijlocită”334;
În opinia prof. Kara-Murza „Erorile principale în evaluarea utilităţii ştiinţei, mai ales în
vremurile de criză şi tentaţia de a lipsi ştiinţa temporar (pînă la vremuri mai bune) de alocaţii, pot
fi generate: din cauze structurale, deoarece atunci cînd ştiinţa nu funcţionează la suprafaţă ies
multe dintre funcţiile importante ale ştiinţei, care pur şi simplu nu se observa cînd ea
funcţionează; din cauza postulatului rezonabil: cunoaşterea ştiinţifică nu are graniţe şi în lumea
noastră globalizată, multe din produsele ştiinţei pot fi savurate fără a avea ştiinţă naţională.
331 Основы науковедения, под ред. Н. Стефанов, Н. Яхиел, Я. Фаркаш, et al. Москва: Наука, 1985, с.69-61.
333 Основы науковедения, под ред. под ред. Н. Стефанов, Н. Яхиел, Я. Фаркаш, et al. Москва: Наука, 1985, с. 74.
334 Лейман И.И. Наука как социальный институт, Ленинград: Наука, Ленинградское отделение, 1971, с. 9-10.
101
În acelaşi timp, printre aceste „produse ale ştiinţei” sînt cele care: pot fi cumpărate în
străinătate, dar cu mult mai ieftin pot fi obţinute de la oamenii de ştiinţă autohtoni; este imposibil
să fie cumpărate sau să fie împrumutate în străinătate şi se numără printre cele care sînt necesare
pentru existenţa ţării ca integritate socială, culturală şi economică” 335.
Evident, susţinem argumentele de mai sus, deoarece doar ştiinţa naţională, acoperind cu
observaţii, expediţii şi cercetări de laborator întregul spaţiu al ţării, poate oferi cunoaşterea
autentică a mediului natural în schimbare, a vieţii economice şi sociale a poporului. Această
cunoaştere nu poate fi înlocuită nici prin studierea literaturii străine sau invitarea experţilor
străini, nici prin implementarea experienţei străine.
Prof. Leiman menţiona: „Caracteristică principală specifică ştiinţei este tocmai cea de a
dota omul cu o cunoaştere obiectivă şi sistematizată. (…), este, în primul rînd, un sistem de
cunoştinţe în continuă evoluţie sub influenţa practicilor sociale, despre legile obiective ale
naturii, societăţii şi gîndirii, încadrată în concepte, ipoteze, legi, şi fapte empirice, teorii şi idei,
care face posibilă anticiparea evenimentelor şi care serveşte drept bază a activităţii motivante a
oamenilor şi ca o forţă de producţie nemijlocită. Evident, această definiţie nu exprimă toate
funcţiile ştiinţei”336.
Dacă examinăm ştiinţa ca o activitate, apoi astăzi funcţiile sale par să fie nu numai cele
mai evidente, dar şi cele mai primare şi originale. Acest lucru este de înţeles, date fiind
amploarea fără precedent şi ritmul contemporan al progresului tehnico-ştiinţific, ale cărui
rezultate concrete se manifestă în toate sferele vieţii, în toate domeniile de activitate umană.
Evident că în calitate de criterii principale pentru elucidarea funcţiilor ştiinţei trebuie luate
tipurile principale de activitate a oamenilor de ştiinţă, cercul drepturilor şi obligaţiilor, precum şi
sfera de aplicare şi utilizare a cunoştinţelor ştiinţifice. Printre aceste funcţii M. Şkliar enumera:
1) „funcţia cognitivă care izvorăşte din înseşi esenţa ştiinţei, iar destinaţia principală a
acesteia constă anume în cunoaşterea naturii, societăţii şi omului, înţelegerea raţional-teoretică a
lumii, descoperirea legilor şi legităţilor, explicarea diverselor fenomene şi procese, realizarea
activităţii de prognoză, adică producţia de noi cunoştinţe ştiinţifice;
2) funcţia de creare a viziunii asupra lumii, desigur, strîns legată de prima, obiectivul
principal al acesteia fiind elaborarea unei viziuni ştiinţifice asupra lumii, investigarea aspectelor
raţionaliste ale atitudinii omului faţă de lume, argumentarea înţelegerii ştiinţifice a lumii;
3) funcţia de producere sau tehnico-tehnologică menită implementării în producere a
inovaţiilor, tehnologiilor noi, formelor de organizare etc. Prin transformarea ştiinţei în forţă de
producere nemijlocită a societăţii cercetătorii au în vedere transformarea ştiinţei într-o unitate
335 Кара-Мурза С.Г. Социальные функции науки в условиях кризиса. Науковедение, 2000, № 2, с. 38-49. [on line],
http://vivovoco.rsl.ru/VV/PAPERS/ECCE/KARAM.HTM, (accesat la 07.10.10).
336 Лейман И.И. Наука как социальный институт, Ленинград: Наука, Ленинградское отделение, 1971, с. 6, 9.
102
specială de producţie şi transformarea lor în producători de cunoştinţe;
4) funcţia culturală şi educaţională rezidă în special în faptul că ştiinţa este un fenomen
cultural, factor important în dezvoltarea culturală şi educaţia persoanelor. Realizările ştiinţei,
ideile şi recomandările ei influenţează considerabil întregul proces educaţional, conţinutul
programelor, planurilor, manualelor, tehnologiilor, formele şi metodele de formare profesională.
Funcţia în cauză a ştiinţei se realizează prin activităţi culturale, politică, educaţie şi mass-media,
activităţile de popularizare a ştiinţei desfăşurate de oamenii de ştiinţă” 337.
Mai mult, prof. Mihail Feigelman menţiona că „o serie de funcţii de bază ale ştiinţei în
societate (în afara funcţiei evidente de a obţine cunoştinţe noi, care se transformă mai tîrziu, în
progresul tehnologic): expertiza independentă şi competentă, prognozele actuale şi strategice;
standarde ridicate în învăţămîntul de masă; învăţămîntul de elită, care formează grupuri cu un
nivel elevat de mobilitate intelectuală; menţinerea prestigiului naţional. Dintre aceste patru
motive primele trei nu sînt conştientizate de către societate şi sînt contrare, în mod evident,
intereselor guvernării. Motivul al patrulea este bine conştientizat şi utilizat în mod eficient pentru
speculaţii”338.
Dacă examinăm ştiinţa ca o instituţie socială, care acţionează ca un subsistem funcţional,
imaginea de ansamblu scoate în relief un subsistem relativ integru şi independent (la o anumită
etapă de dezvoltare socială). Ştiinţa trebuie să îndeplinească o funcţie anumită şi specifică,
semnificativă din punctul de vedere al existenţei întregului sistem social. Astfel potrivit lui:
1) T. Parsons – „ştiinţa ocupă locul subsistemului de adaptare în cadrul sistemului
cultural”339;
2) I.I. Leiman – „funcţia principală a ştiinţei este de a reflecta legile obiective ale lumii şi
de a dota oamenii cu ele în activitatea lor practică şi conştientă”340;
3) R.K. Merton – „calitatea de funcţie specifică a ştiinţei o deţine „creşterea cunoştinţelor
certificate, care corespunde, în general, intuiţiei obişnuite”341.
Conceptul „ştiinţă – instituţie socială” are în vedere activitatea ştiinţifică ca producţie
pentru nevoile societăţii cunoaşterii, cu o evaluare simultană şi monitorizare a cantităţii şi
calităţii ei. La temelia structurii de valori normative ale ştiinţei se află legătura activităţii
ştiinţifice cu societatea ale căror interese afectează semnificativ activităţile şi relaţiile în
domeniul ştiinţei, îndeplinind funcţii de reglementare. Dezvoltarea ştiinţei este influenţată
337 Шкляр М.Ф. Основы научных исследований. Учебное пособие. Москва: Дашков и К°, 2007, с. 22-23.
338 Малинецкий Г.Г. Экспертиза - главная функция современной российской науки. В: Наука России. От настоящего к
будущему. Под ред. В.С. Арутюнова, Г.В. Лисичкина, Г.Г. Малинецкого. Москва: ЛИБРОКОМ, 2009. с. 69.
339 Парсонс Т. Социальная система и культура, пер. с англ. А. Харраш, Парсонс Т. О социальных системах, под. ред.
В.Ф. Чесноковой. Москва: Академический проект, 2002, с.693-776.

340 Лейман И.И. Наука как социальный институт, Ленинград: Наука, Ленинградское отделение, 1971, с. 9.
341 Merton R.K. The Institutional Imperatives of Science, Sociology of Science. Selected readings, Ed. by B. Barnes.
Harmondsworth, Middlesex: Penguin Books, 1972, p. 65-79.

103
puternic de valorile şi normele sociale care domină în societate, care pot atît să sprijine, cît şi să
suprime normele instituţionale ale ştiinţei. În legătură cu aceasta patologia ştiinţei ca instituţie
socială este inseparabilă de patologia societăţii342.
De-a lungul timpurilor moderne, începînd cu Renaşterea, rolul ştiinţei a fost întotdeauna
asociat în conştiinţa publică cu progresul societăţii umane. Aceasta a fost văzută nu doar ca un
mijloc de îmbunătăţire a condiţiilor materiale de viaţă, ci, de asemenea, ca dovadă a triumfului
minţii umane, manifestării posibilităţilor lui nelimitate de creaţie.
Actualmente este evidentă creşterea tot mai mare a dependenţei dezvoltării economice,
sociale şi culturale de nivelul ştiinţei. În acelaşi timp, euforia faţă de ştiinţă s-a schimbat cu o
atitudine critică sau chiar negativă faţă de ea. Acest lucru se datorează faptului că în prezent, la
tranziţia de la o epocă la alta se manifestă vădit consecinţele nefaste ale civilizaţiei tehnogene,
dezvoltate cu ajutorul ştiinţei. Epuizarea rapidă a resurselor naturale, poluarea mediului au pus
civilizaţia umană în faţa unei catastrofe. Responsabilitatea pentru această stare a lucrurilor, omul
modern este în cea mai mare măsură înclinat să o atribuţie ştiinţei.
Mai mult, atitudinea critică faţă de ştiinţă a pătruns adînc în conştiinţa de masă. A devenit
o modă de a critica ştiinţa. Paradoxul constă în aceea că, incumbând ştiinţei responsabilitatea
deplină pentru starea actuală a societăţii, oamenii nu-şi dau seama că trecerea la o dezvoltare
stabilă, echilibrată, ecologică şi durabilă, pentru care militează toţi, este imposibilă fără ştiinţă şi
în afara cadrului ştiinţei însăşi.
Prof L.M Ghindilis opina (părere susţinută de noi) că „suplimentar la factorii de mai sus,
un motiv pentru această schimbare de atitudine faţă de ştiinţă este acea circumstanţă că ea, ca şi
toată societatea, a ajuns la pragul unor schimbări foarte profunde. În ajunul acestor schimbări,
înainte de a rupe toată vechea paradigmă, s-au intensificat foarte mult forţele distructive”343.
Susţinem integral opinia prof. M. Şcliar, care consideră că „progresul tehnologic accelerat
(care duce la epuizarea resurselor naturale ale planetei, poluarea aerului, apei şi solului) este unul
din principalele motive ale unor fenomene periculoase pentru societate şi oameni. În consecinţă,
ştiinţa este unul dintre factorii de schimbări radicale, nici pe departe inofensive, care au loc în
mediul uman, iar datele ştiinţifice joacă un rol important în determinarea proporţiilor şi a
parametrilor pericolelor ecologice”344.
În acelaşi timp, devine tot mai complicată sarcina demonstrării, „explicării” politicienilor
şi antreprenorilor, maselor largi ale poporului, că dezvoltarea stabilă, echilibrată, ecologică şi
durabilă este imposibilă fără dezvoltarea ştiinţei. Acest lucru poate fi făcut doar de către
342 Несветайлов Г.А. Больная наука в больном обществе, В: Социологические исследования. 1990, № 11, с. 42.
343 Гиндилис Л.М. Наука на рубеже веков: вызовы и проблемы, [on line] http://lib.roerich-museum.ru/node/1246, (accesat la
18.10.09).
104
comunitatea ştiinţifică locală, care se bucură de autoritate şi este suficient de numeroasă.
Evident, eforturile comunităţii ştiinţifice au fost insuficiente, deoarece în Republica
Moldova guvernarea a purces la rezolvarea problemelor insuficienţei de mijloace bugetare
anume prin reducerea alocaţiilor în sfera ştiinţei şi inovării (de la 378260,8 mii lei la 356291,5
mii lei), modificînd art. 125 alin. (4) al Codului cu privire la ştiinţă şi inovare prin substituirea
sintagmei „pînă la un cuantum minim de unu la sută din produsul intern brut în termen de 5 ani
de la intrarea în vigoare a prezentului cod” cu sintagma „cuantum de pînă la 1 la sută din
produsul intern brut”345.
Este iraţional şi alogic, ba chiar şi ilegal să pledezi pentru astfel de soluţii atunci cînd
potrivit doctrinei oficiale346:
1) „Susţinerea cercetării-dezvoltării, stimularea unui climat inovaţional stabil reprezintă
o prioritate strategică în dezvoltarea social-economică a Republicii Moldova”;
2) printre principiile fundamentale ale politicii de stat în sfera ştiinţei şi inovării putem
regăsi: „a) afirmarea ştiinţei şi inovării ca bază a dezvoltării social-economice a Republicii
Moldova; b) organizarea activităţii pe direcţiile strategice de dezvoltare a sferei ştiinţei şi
inovării în funcţie de priorităţile social-economice, culturale şi educaţionale ale ţării şi de
tendinţele dezvoltării ştiinţei mondiale; e) racordarea activităţilor în sfera ştiinţei şi inovării la
necesităţile social-economice, culturale şi educaţionale ale societăţii; m) acordarea dreptului la
risc motivat în activitatea din sfera ştiinţei şi inovării”.
Cu mult mai înverşunată şi aprigă este împotrivirea autorităţilor statului faţă de sporirea
alocaţiilor bugetare pentru finanţarea ştiinţelor fundamentale şi umaniste sub pretextul că în
situaţia de criză, tranziţie şi austeritate a bugetului, Republica Moldova trebuie să dezvolte doar
ştiinţele aplicative.
Prof. A. Enikeeva menţiona că „neînţelegerea de către autorităţile statului a utilităţii
publice a ştiinţelor umaniste a fost prezentă întotdeauna: „În Rusia, la timpul său, principele
Shirnski-Shikhmatov, sprijinind închiderea Facultăţii de Filosofie a Universităţii de Stat din
Moscova, îşi argumenta astfel poziţia sa: „Nu foloseşte la nimic, iar prejudiciul este evident. Este
cunoscut faptul cînd Margaret Thatcher, vizitînd o universitate engleză de prestigiu, a avut
ocazia de a discuta cu studenţii-bursieri. Cînd a aflat că unul dintre ei se ocupă cu arheologia
clasică, ea a spus că aceasta este un lux. În Germania şi în Austria, aceste discipline sînt
dispreţuitor numite „ştiinţe despre orhidee”. Potrivit prof. Wolfgang Kaltenbaher, dacă pentru
345 Legea bugetului de stat pe anul 2009 nr. 244 din 21.11.2008, În: Monitorul Oficial 223-225/824, 16.12.2008; Legea bugetului
de stat pe anul 2010, nr. 133 din 23.12.2009, În: Monitorul Oficial 193-196/619, 29.12.2009; Codul cu privire la ştiinţă şi inovare
al Republicii Moldova nr. 259 din 15.07.2004, art. 125, În: Monitorul Oficial 125-129/663, 30.07.2004; Legea pentru
modificarea şi completarea unor acte legislative nr. 108 din 17.12.2009, În: Monitorul Oficial 193-196/609, 29.12.2009.
346 Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova nr. 259 din 15.07.2004, art. 55, 57, În: Monitorul Oficial 125-
129/663, 30.07.2004; Lege pentru modificarea şi completarea unor acte legislative nr. 108 din 17.12.2009, În: Monitorul Oficial
193-196/609, 29.12.2009.
105
cercetările în domeniul ştiinţelor naturale guvernul este gata să aloce bani, apoi cu domeniul
ştiinţelor umaniste situaţia este mult mai rea. În timpul oricărei crize, reducerea cheltuielilor în
domeniul ştiinţei, în special, se referă la domeniul umanitar” 347.
Din perspectiva funcţiei specificate a ştiinţei este evident că ideea iniţială de restructurare a
ştiinţei (de a menţine cele mai prestigioase şcoli ştiinţifice) a fost în principiu falsă. Bunul simţ
spune că laboratorul cu rezultate mediocre şi chiar irelevante, care asigură cel puţin un nivel
minim, unele servicii vitale pentru sistemul de securitate naţională (de exemplu, serviciul
hidrometeorologic) este mai important decît un laborator prestigios şi chiar genial, care nu este
direct legat de nevoile statului. Să jertfeşti laboratoarele mediocre pentru a utiliza resursele lor
pentru a consolida pe cele geniale este imposibil – mai ales în perioada de criză348.
Mai mult, eliminarea treptată a cercetărilor „mediocre”, în multe cazuri au şi un efect mare
psihologic, care agravează criza în relaţiile dintre ştiinţă şi societate. Aceasta este valabil mai
ales pentru încetarea unor lucrări necostisitoare, dar efectuate în mod regulat şi necesare pentru
menţinerea valorilor naţionale de proporţii, create de ştiinţă. Multe dintre aceste lucrări continuă
zeci sau chiar sute de ani, iar suprimarea lor conduce la deprecierea importantă a activităţii din
trecut şi crearea de dificultăţi enorme în viitor (de exemplu, menţinerea colecţiilor (de seminţe,
microorganisme, arhivelor şi bibliotecilor, unele tipuri de munci de teren şi observaţii, de
exemplu, observaţii hidrologice sistematice).
Atunci cînd ştiinţa (inclusiv din cauza finanţării austere) nu are posibilitatea reală să
detecteze din timp semnele riscurilor şi pericolelor, să studieze motivele şi să găsească metodele
cele mai bune de prevenire, numărul catastrofelor tehnogene şi sociale creşte, iar costurile pentru
eliminarea consecinţelor cresc într-o măsură imprevizibilă. Acest lucru a fost demonstrat de
calamităţile naturale recente (2008 şi 2010). Cu adevărat, au fost inexplicabile declaraţiile şi
măsurile de moment întreprinse de guvernanţi (crearea Comisiei pentru elaborarea sistemului de
gestionare a resurselor acvatice şi de protecţie împotriva inundaţiilor, repartizarea ajutoarelor
umanitare şi resurselor financiare din fondul de rezervă în legătură cu inundaţiile, a alocaţiilor
pentru consolidarea serviciului situaţiilor excepţionale), pe cînd erau necesare alocarea unor
mijloace financiare importante pentru cercetări ştiinţifice, elaborarea unor planuri de acţiuni
concrete privind captarea, conservarea şi utilizarea resurselor acvatice pentru necesităţile
agriculturii şi industriei, modelarea şi prognozarea inundaţiilor etc. pentru a prognoza şi evita
consecinţele calamităţilor deja în anul viitor349.
347 Еникеева А. Что будет вместо академий? [on line], http://www.strf.ru/material.aspx?d_no=33979&CatalogId=222&print=1

(accesat la 04.10.2010).
348 Кара-Мурза С.Г. Социальные функции науки в условиях кризиса, Науковедение, 2000, № 2, с. 38-49. [on line],

349 Legea cu privire la scutirea de plata taxei de stat la autentificarea contractelor privind dobîndirea în proprietate a locuinţelor
de către persoanele fizice ale căror imobile au devenit inutilizabile în urma inundaţiilor din lunile iulie-august 2008 nr. 192 din
106
În condiţii de criză acută, este nevoie ca o parte semnificativă a ştiinţei naţionale să treacă
la criterii de luare a deciziilor şi de organizare total diferite de cele obişnuite. Dificultatea
tranziţiei la alte criterii rezidă în aceea că utilitatea cercetărilor ce vizează prevenirea
prejudiciului, în principiu, nu numai că nu se determină, dar chiar nici nu este înţeleasă exact
atunci cînd această funcţie este îndeplinită în mod eficient de ştiinţă. Pînă nu există nici un
incendiu, întreţinerea brigăzii de pompieri mulţi ar fi considerat-o ca un lux inutil, dacă nu exista
memoria colectivă. Ştiinţa care are de a face cu structura în schimbare a riscurilor şi pericolelor
nu poate să se bazeze pe o astfel de memorie colectivă350.
Susţinem integral opinia prof. Kara-Murza, care consideră că „criteriul principal de
evaluare a stării ştiinţei din ţară, astăzi nu reprezintă capacitatea sa „de a crea o tehnologie
competitivă”, ci posibilitatea reproducerii ştiinţei după ieşirea din criză. Anume în timpul
perioadelor de tranziţie critică creste dramatic nevoia de cunoştinţe ştiinţifice, obţinute anume de
oamenii de ştiinţă conaţionali, adică, necesitatea unei ştiinţe actuale care acţionează prin măsuri
active. Astfel, prin procesele de autoorganizare a avut loc „sporulaţia” echipelor de cercetare,
care au trecut dintr-o stare competentă, productivă în cea de „anabioză” – supravieţuire la un
consum de resurse foarte scăzut”351.
Actualmente, cu toate că finanţarea sferei ştiinţei şi inovării în Republica Moldova este în
continuare austeră, soluţia poate fi doar în conjugarea eforturilor comunităţii ştiinţifice din ţară
pentru sporirea ratei de succes în concursurile proiectelor de cercetare din cadrul programelor
comunitare.
Prof. Helmut Willke sublinia (în opinia noastră corect): „Pentru economie, cunoaşterea nu
mai este privită ca un adevăr, dar ca o resursă, ea la fel de inconştient şi firesc domină această
resursă după aceleaşi reguli de management organizaţional, ca şi alte resurse limitate ... În
terminologia mea, ar putea fi formulată astfel – cunoaşterea verificată la autenticitate îşi găseşte
utilizare în economie ca o sursă de informaţii”352.
Dacă cunoaşterea în societatea cunoaşterii este o valoare de bază, apoi aceasta, la fel ca
restul beneficiilor tehnice ale societăţii industriale, poate fi dotată cu caracteristici de fiabilitate a
calităţii. Acest lucru se datorează certificării valorii cunoaşterii, standardizării şi reglementării
stocurilor de cunoştinţe, astfel încît acestea ar putea acţiona ca produse intermediare ale
25.09.2008. În: Monitorul Oficial 182/648, 07.10.2008; Legea cu privire la acordarea facilităţilor pentru lichidarea consecinţelor
inundaţiilor din vara anului 2010 nr. 191 din 15.07.2010, În: Monitorul Oficial 138-140/494, 06.08.2010; Hotărîrea privind
crearea Comisiei pentru elaborarea sistemului de gestionare a resurselor acvatice şi de protecţie împotriva inundaţiilor nr. 672 din
30.07.2010, În: Monitorul Oficial 135-137/752, 03.08.2010 etc.
350 Кара-Мурза С.Г. Социальные функции науки в условиях кризиса, Науковедение, 2000, № 2, с. 38-49. [on line],

351 Ibidem
352 Willke H. Dystrophie. Studien zur symbolischen Anarchie utopischer Gesellschaften. Frankfurt/M., Ms. Vorabdruck: Die
Neue Ökonomie als Weltironie, 2001. c. 7, În: Крон В. Риск (не)знания: о смене функций науки в обществе знания, Журнал
социологии и остальной антропологии. 2003. Том VI. № 3, с. 78.
107
procesului de producţie. Cu ajutorul unor astfel de procese cognitive strategiile de cercetare
ştiinţifică pătrund în societatea cunoaşterii şi instituie un tip nou de practică inovatoare bazată pe
cunoaştere.
Potrivit prof. W. Krohn, „tensiunea internă a societăţii cunoaşterii şi diferenţa ei de
societatea industrială trebuie să o vedem în modalitatea atitudinii societăţii faţă de cunoaştere şi
ignoranţă, fiind introduse modalităţile practicii de cercetare care devin o sursă de dinamică
inovaţională nouă. Este vorba despre tensiunea dintre cunoaştere ca marfă standardizată, pe care
eu am numit-o informaţie şi cunoaştere ca proces cognitiv specific, pe care eu îl numesc
cercetare”353.
„Saturaţia societăţii cu practici de cercetare, continuă prof. W. Krohn, în scopul de a
produce cunoaştere nouă ar trebui să aibă loc altfel – şi acest lucru se întîmplă deja. ... diviziunea
între producerea şi utilizarea de cunoaştere cedează imperceptibil locul unor noi forme de
coordonare. În acest caz, în centrul atenţiei este instituţia inovării, care, de obicei, face referinţă
la schimbări strategice cu multiple faţete, în care un rol important îl joacă noile tehnologii,
formele de organizare şi modelele de comunicare, modalităţile de rezolvare a problemelor de
mediu etc. Modernă, în sensul de manifestare practică a societăţii cunoaşterii, devine crearea
oportunităţilor de observare pentru coordonarea aşteptărilor şi rezultatelor luării deciziilor.
Întrucît există posibilitatea de a utiliza aceste observaţii în practica inovaţională următoare
(pentru aceasta există alternative corespunzătoare acţiunii), se organizează procesele cognitive,
care închid ciclul între producţie şi consum”354.
Există şi alte abordări ale rolului ştiinţei în societate care, pînă la urmă duc la aceeaşi
soluţie tradiţională. Astfel, potrivit prof. M. Apostol, „Firmele, afaceriştii, industria fac
producţie, agricultura, serviciile, generează produse de piaţă. Nu cercetarea ştiinţifică. Este
adevărat că multe din aceste produse încorporează cunoştinţe ştiinţifice, în care caz ele se şi
numesc produse tehnologice, sau produse de înaltă tehnologie, cum se spune astăzi adesea. Dar
cercetarea ştiinţifică nu se confundă cu producţia. Cercetarea ştiinţifică produce ştiinţă, ce se
încorporează în bună măsură în produse tehnologice. Dacă vom distruge cercetarea ştiinţifică,
dacă vom distruge ştiinţa, nu vom mai avea ce să încorporăm în produsele tehnologice, şi vom
distruge astfel şi afacerile, economia. Cercetarea ştiinţifică constituie sursa economiei tehnice,
deşi aceasta nu este singura ei funcţie socială. În plus cercetarea ştiinţifică se auto-produce, se
multiplică din ea însăşi (spre deosebire de valorile materiale cele ştiinţifice nu se consumă, nu se
pierd), produce un învăţământ ştiinţific, face educaţie şi instrucţie, şi prin toate acestea ea
353 Крон В. Риск (не)знания: о смене функций науки в обществе знания, Журнал социологии и остальной антропологии.
2003. Том VI. № 3, с. 80.
354 Ibidem, с. 83.
108
conduce la superioritate socială”355.
Există şi alte funcţii ale ştiinţei, care devin extrem de importante. Astfel, în legătură strînsă
cu schimbarea mediului natural, tehnologic şi social se schimbă oamenii şi întreaga societate, se
află în continuă dezvoltare procesele etnice şi de sociogeneză, fiind accelerate în perioada
fenomenelor naturale şi sociale, ele, cu certitudine, nu pot fi investigate şi explicate fără
implicarea nemijlocită a ştiinţei naţionale.
2.3. Analiza taxonomică a ştiinţei
Antichitatea clasică a fost marcată de gîndirea lui Platon şi Aristotel, exprimată în „modele
taxonomice” ale ştiinţelor acestora. În acest sens, Platon distingea trei cunoştinţe fundamentale
ale spiritului uman: dialectica, bazată pe raţiune; fizica, bazată pe percepţie; etica, bazată pe
voinţă şi dorinţă. Aristotel respecta schema clasificării platoniciene a ştiinţelor în două feluri:
teoretice (dialectica şi fizica) şi practice (etica). Potrivit prof. C. Enăchescu, fiecăreia dintre ele îi
corespund anumite domenii de cunoaştere, după cum urmează:
„1. Ştiinţele teoretice: a) dialectica: analitica sau logica; metafizica; b) fizica: matematica
şi fizica; psihologia ca ştiinţă despre suflet şi viaţă.
2. Ştiinţe practice: a) etica: etica, văzută ca ştiinţă practică propriu-zisă; ştiinţele poetice,
reprezentate de politică, retorică, poetică” 356.
„Iniţial, ştiinţa a fost identificată cu cercetarea, mai tîrziu – cu dezvoltarea şi cercetarea
sistematică. Principalul factor determinant al definiţiei oficiale a fost metodologia adoptată a
statisticii, dar ea nu includea serviciile conexe ştiinţifico-tehnice, educaţia şi formarea
profesională, activitatea de inovare”357.
Renumitul filosof şi redutabil clasificator Francis Bacon considera că „diviziunea cea mai
adecvată a cunoaşterii umane este cea, care izvorăşte din cele trei facultăţi ale spiritului raţional
şi conţine intrinsec cunoaşterea”358. Potrivit ideilor lui Francis Bacon: „ştiinţele sînt ca nişte
piramide, a căror singură temelie este istoria şi experienţa şi de aceea şi temelia filosofiei naturii
trebuie să fie natura şi istoria; etajul cel mai apropiat de vârful ei este metafizica, iar scopul
355 Apostol M. Despre ştiinţă şi cercetarea ştiinţifică, The Antiphysical Review, 2003, Nr.82, p. 3.
356 Enăchescu C. Tratat de teoria cercetării ştiinţifice, ed. a II-a rev. şi adăug. Iaşi: Polirom, 2007, p. 105.
357 Что такое наука. Развитие статистического определения 1920-2000. Форсайт, 2009, № 3 (11), с. 68.
358 История философии: Запад - Россия - Восток. кн. 2: философия XV-XIX вв., под ред. Н.В. Мотрошиловой, изд. 2,
Москва: Греко-латин. каб. Ю.А. Шичалина, 1998, с.103-104.

109
ştiinţei nu este numai teoretic, ci şi practic”359.
În utopia socială bazată pe argumente ştiinţifice „New Atlantis”, Francis Bacon a făcut o
distincţie instituţională clară între ştiinţă ca producătoare de cunoaştere şi ştiinţă ca rezervor
pentru utilizarea cunoaşterii aprobate (de încredere) 360.
„Evoluţia propriu-zisă a unei ştiinţe mature comportă, după Kuhn, trei faze complet
diferite: ştiinţa normală, criza şi revoluţia ştiinţifică. În cadrul ştiinţei normale, cercetării bazate
pe o paradigmă, se disting două tipuri de cercetare:
1) cercetarea empirică poate urmări: (i) determinarea mai exactă a acelor fapte deja
cunoscute „pe care paradigma le-a identificat ca deosebit de revelatoare despre natura
lucrurilor”; (ii) găsirea unor noi fapte comparabile cu predicţiile teoriei; (iii) „articularea”
experimentală a paradigmei, dizolvarea ambiguităţilor şi rezolvarea unor probleme anterioare
(determinarea constantelor fizice, formularea unor legi cantitative, inovarea unor experimente
care să permită „dezambiguarea” paradigmei în aplicarea ei la noi clase de fenomene).
2) cercetarea teoretică, în ştiinţa normală poate consta în: (a) „folosirea teoriei existente
pentru predicţia informaţiei factuale de o valoare intrinsecă”; (b) construirea unor aplicaţii noi
ale teoriei sau precizarea celor deja realizate; (c) „articularea” teoretică a paradigmei (clarificări,
explicitări, reformulări ale teoriei mai simple, consistente etc.)” 361.
În abordare tradiţională ştiinţele se divizează în ştiinţe fundamentale şi ştiinţe aplicate.
Ştiinţele fundamentale sînt preocupate de cunoaşterea legilor care reglementează
comportamentul şi interacţiunea structurilor fundamentale ale naturii, societăţii şi gândirii.
Prof. C. Enăchescu prezintă mai multe interpretări doctrinare a clasificării ştiinţelor,
inclusiv în abordarea lui Claude Bernard: „Nici o împărţire a ştiinţelor nu-şi are corespondentul
în natură, căci aceste împărţiri există numai în mintea noastră care, din cauza slăbiciunilor sale,
este nevoită să creeze categorii de corpuri şi fenomene pentru a le înţelege mai bine, studiindu-le
însuşirile sau proprietăţile din anumite puncte de vedere”362.
Interpretarea ştiinţei ca cercetare ştiinţifică a fost împrumutată din statistică în calitate de
definiţie standard şi a fost consacrată în 1963 în „Manualul Frascati”363.
De atunci, după cum menţionează dr. Constantin Oprean şi dr. Gheorghe Manolea, „au fost
propuse mai multe formulări alternative, dar niciuna dintre ele nu a putut să modifice sau să
359 Bacon Fr. Noul Organon, Ed. Cit.., I, XXI; În: Titua Raveica, Istoria filosofiei moderne, vol. II, Iaşi, 1976, p. 24. [on line],
http://filozofie.3x.ro/Filosofia%20Moderna%20-%20Capitole%20PDF/I.%20 ISTORIA%20 FILOSOFIEI%20MODERNE.pdf.
(accesat la 21.09.2010).
360 Крон В. Риск (не)знания: о смене функций науки в обществе знания. B: Журнал социологии и остальной
антропологии. 2003. Том VI. № 3, с. 82.

361 Pârvu I. Teoria ştiinţifică, Modalităţi de reconstrucţie şi modele sistematice ale structurii şi dinamicii teoriilor ştiinţifice,
Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1981, p. 84.

362 Enăchescu C. Tratat de teoria cercetării ştiinţifice, ed. a II-a rev. şi adăug. Iaşi: Polirom, 2007, p. 94.
363 Frascati Manual. Proposed Standard Practice for Surveys on Research and Experimental Development, 2002. [online]
http://www.uis.unesco.org/Library/Documents/ OECD FrascatiManual02_en.pdf, (accesat la 18.10.09).

110
extindă sensul termenului, astfel ca el să reflecte pe deplin posibilele tipuri şi aspecte ale
activităţii ştiinţifice. La originile taxonomiei de bază a fost dihotomia multiseculară de cercetare
„pură/aplicată”, cu trei caracteristici inerente:
1) lipsa unor statistici şi în legătură cu anumite dificultăţi în obţinerea unor date conforme
cu condiţiile taxonomiei. J.D. Bernal menţiona: „Adevărata provocare (...) în evaluarea
economică a activităţii ştiinţifice constă în împărţirea costurilor privind cercetarea pură şi
aplicată”;
2) W. Bush utiliza termenul de „cercetare fundamentală”, care însemna „cercetare,
realizată fără scopul de a obţine rezultate practice”;
3) existenţa unui anumit grad de scepticism cu privire la utilitatea taxonomiei pînă la
respingerea completă a acesteia, în unele cazuri: „Există o nevoie de delimitare dintre cercetările
pure sau fundamentale, precum şi practice (...)”364.
Savantul britanic J.S. Huxley scria: „Cercetarea prealabilă nu presupune în mod deliberat
stabilirea de obiective practice. Prin cercetare prealabilă este înţeleasă observarea sistematică,
colectarea, organizarea şi prezentarea faptelor, utilizarea principiilor cunoscute pentru a atinge
obiective clar definite înainte de cercetarea ştiinţifică pentru a pune bazele pentru viitoarele
cercetări sau pentru a obţine informaţii de referinţă standard. În acelaşi timp, cercetarea de natură
fundamentală poate avea astfel de obiective, deşi îndepărtate (...). Aceste două categorii
constituie ceea ce este frecvent numit ştiinţă pură” 365
(Tabelul A3.1. Taxonomia tipurilor de
cercetare).
Vorbind de tipologia suficient de clară a cunoştinţelor fundamentale şi aplicate, prof. V.V.
Iliin şi A.T. Kalinkin subliniau relativitatea acesteia: „Într-o epocă în care ştiinţa joacă rolul
decisiv ca forţă de producţie, împărţirea în ştiinţe „fundamentale” („pure”) şi „aplicate” devine
convenţională. Situaţia generală exprimă, din punctul nostru de vedere, teza că ştiinţa
fundamentală („pură”) devine în perspectivă aplicată. Astfel, în trecutul nu prea îndepărtat, cînd
a fost repudiată astronomia, H. Poincare a remarcat cu ironie: „... pentru a finanţa această ştiinţă
trebuie să fii idealist în politică.” Actualmente, în legătură cu explorarea spaţiului cosmic, atunci
cînd politicienii au devenit printre cei mai interesaţi „beneficiari” ai săi, avînd în vedere
interesele industriale, militare şi alte interese strategice, refuzul de a finanţa astronomia ar
reprezenta o formă de „idealism politic” 366.
În terminologia lui Huxley, cercetările speciale au fost asimilate cu cele aplicate, iar
dezvoltarea avea o definiţie aproape de cea modernă: „activitate necesară pentru a traduce
364 Oprean C. Metode şi tehnici ale cunoaşterii ştiinţifice, Sibiu: Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, 2006, p.117;
Manolea Gh. Bazele cercetării creative, Bucureşti: AGIR, 2006, p. 22; Что такое наука? Форсайт 2009, № 3 (10) [on line],
http://www.asm.md/administrator/fisiere/cadru/f131.pdf, c.48, 53. (accesat la 21.09.2010).
365 Что такое наука. Развитие статистического определения 1920-2000. Форсайт, 2009, № 3 (11), с. 69.
366 Ильин В.В., Калинкин А.Т. Природа науки. Гносеологический анализ, Москва: Высшая Школа, 1985, с. 12.
111
rezultatele ştiinţifice într-o practică complet comercială”. Taxonomia lui Huxley a avut o
influenţă considerabilă asupra cercetărilor viitoare. Astfel, vizavi de cercetările „pure”, Bush a
folosit acelaşi termen nou, ca şi Huxley – „cercetare fundamentală”.
Conceptul de „cercetare fundamentală orientată”, adoptată ulterior de către OCDE, a
derivat din definiţia de cercetare fundamentală a lui Huxley. Primele măsurări statistice ale
tuturor categoriilor taxonomiei au fost efectuate de R.N. Anthony, care s-a bazat:
1) pe trei termeni: cercetare „liberă” – continuarea de căutare sistematică de noi
cunoştinţe, indiferent dacă această căutare este legată de aplicaţii specifice; cercetare aplicată
– aplicarea cunoştinţelor existente în scopul de a crea un nou produs sau proces, inclusiv a
activităţii necesare pentru a evalua posibila utilizare; dezvoltarea – utilizarea cunoştinţelor
existente pentru îmbunătăţirea unui produs existent sau proces;
2) pe trei definiţii: cercetarea fundamentală reprezintă investigaţiile originale în scopul
dezvoltării cunoştinţelor ştiinţifice, nu au niciun scop comercial, dar pot prezenta interes -
actual sau potenţial – pentru întreprinderile care dau darea de seamă; cercetarea aplicată are
ca scop descoperirea unor cunoştinţe ştiinţifice noi şi a obiectivelor specifice comerciale cu
privire la produse sau procese; dezvoltarea reprezintă activităţile tehnice asociate cu probleme
nonstandard întîlnite în transferul rezultatelor cercetării sau al altor cunoştinţe generale
ştiinţifice în produse sau procese” 367.
Referindu-se la clasificarea pe categorii a cercetării ştiinţifice, făcută de National Science
Foundation şi OCDE, acad. Marius Peculea afirmă că „La interfaţa finanţare/cercetare trebuie
găsită audienţa, sarcină care revine în exclusivitate cercetării. Cercetarea trebuie să se facă
înţeleasă de finanţatori utilizând limbajul specific acestora din urmă. Această clasificare are mai
mult un caracter intern, în sfera activităţilor de cercetare, aşa că pentru finanţatori, din sfera
exterioară activităţilor de cercetare, propun o clasificare a cercetării ştiinţifice doar după două
categorii: cercetare orientată; cercetare organizată”368 (Tabelul A4.1. Date comparative asupra
cercetărilor orientate şi organizate).
În opinia acad. Marius Peculea „Cercetările întreprinse pentru descoperirea de noi
cunoştinţe sau perfecţionarea lor, promovate de personalităţi ştiinţifice, cercetări cu profil
fundamental, teoretic sau experimental, sunt doar orientate către un domeniu al ştiinţei şi nu
vizează un scop anume, sunt ce am numit cercetări orientate. Cercetările orientate sunt de natură
cosmopolită şi sunt cu atât mai valoroase cu cât au un grad de generalizare mai mare. …
Cercetarea aplicată şi de dezvoltare (tehnologică), care urmăreşte un scop bine definit de
valorificare (locală) a unei cercetări orientate, proprii sau de interes universal, este ceea ce am
367 Что такое наука? Форсайт 2009, № 3 (10) [online], http://www.asm.md/administrator/fisiere/cadru/f131.pdf, c.53-54.
(accesat la 21.09.2010).
368 Peculea M. Audienta cercetării către finanţatori. În: Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie, 2004, nr. 1, p. 32.
112
numit cercetare organizată. ... Practic cercetarea organizată este o cercetare de interfaţă.
Cercetarea organizată rezolvând probleme de interes local, devine o concurentă pentru
tehnologiile ţărilor dezvoltate industrial”369 (Tabelul A4.1. Date comparative asupra cercetărilor
orientate şi organizate).
În interpretare oficială, cercetarea fundamentală este o „activitate orientată spre dobîndirea
de noi cunoştinţe ştiinţifice, spre formularea şi verificarea de noi ipoteze şi teorii”, iar cercetarea
aplicată este o „activitate orientată spre lărgirea cunoştinţelor şi spre utilizarea de cunoştinţe noi
în crearea a noi procese, produse şi servicii sau în îmbunătăţirea lor”370.
În opinia prof. Gh. Manolea, în cercetarea fundamentală se face mai întîi descoperirea şi
apoi se caută o utilizare a ei, iar în cercetarea aplicată finalul este prestabilit şi se caută
mijloacele pentru a-l atinge:
1) „Cercetarea aplicată este o investigare deliberată a unei probleme de importanţă
practică, a cărei aplicare este evidentă sau, de cele mai multe ori, este cerută de practică.
Cercetarea aplicată nu trebuie confundată cu practica rutinieră, care în inginerie este specifică
proiectării tehnologice. Ea este, pe de o parte, o activitate complementară cercetării
fundamentale, iar pe de altă parte – o continuare a acesteia. Pentru soluţionarea problemelor
practice nu este suficientă simpla aplicare a cunoştinţelor existente. Este necesară umplerea unor
goluri în ansamblul cunoştinţelor, este necesară explicarea principiilor de bază pentru ca
rezultatele să aibă aplicabilitate generală mai largă şi nu doar locală, pentru zona care a generat
explicit problema.
2) Cercetarea fundamentală urmăreşte să promoveze cunoaşterea pentru ea însăşi, iar cele
mai multe descoperiri, (…) îşi au originea în cercetarea fundamentală care îi permite
cercetătorului să urmărească o pistă neprevăzută, interesantă, fără să tindă în mod explicit spre
rezultate de valoare practică” 371.
Opinii similare are şi dr. Constantin Oprean, care consideră că „dacă cercetarea aplicată
sugerează acea investigaţie ce urmăreşte probleme cu importanţă practică, prin cercetarea
fundamentală s-ar înţelege activitatea ce caută „promovarea cunoaşterii” înainte pentru
dezvoltarea ei însăşi şi eventual cu speranţa că, în viitor, se va aplica undeva. În realitate
departajarea este greu de făcut mai ales în domenii ca medicina, unde un alt unghi de a privi
lucrurile poată să treacă cercetarea în cealaltă categorie. Nu trebuie neglijat faptul că fiecare
subdomeniu de cercetare face parte dintr-un sistem, un întreg, unde guvernează aceleaşi principii
369 Peculea M. Audienta cercetării către finanţatori. În: Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie, 2004, nr. 1, p. 33.
30.07.04, art. 6, 7.
371 Manolea Gh. Bazele cercetării creative, Bucureşti: AGIR, 2006, p.22-23.
113
de evoluţie şi transferurile de descoperiri între subdomenii pot fi benefice372.
Deci, necesitatea unor realizări teoretice anticipate condiţionează dezvoltarea avansată a
ştiinţelor fundamentale vizavi de cele aplicate. Astfel, deşi obiectiv, în societatea contemporană,
rolul ştiinţelor fundamentale sporeşte permanent, în special din cauza necesităţii de a reduce
perioada desfăşurării ciclului de obţinere a rezultatelor ştiinţelor fundamentale – elaborări
tehnologice – implementare, bugetul nu poate asigura alocarea mijloacelor financiare adecvate
nivelului european, iar economia naţională duce lipsă de tehnologii competitive, deci cere
rezultate în cercetarea aplicativă şi transferul tehnologic.
Toate acestea au condus la creşterea importanţei sociale şi la necesitatea sporirii eficienţei
cercetărilor din contul ameliorării administrării activităţii de cercetare. La rîndul lor, necesităţile
practice cer dezvoltarea în continuare a ştiinţei cu privire la ştiinţă şi elaborarea noţiunilor
fundamentale şi principiilor, legate de interpretarea filosofică şi sociologică a ştiinţei.
În opinia prof. M. Когасh: „termenul ştiinţă aplicată nu are niciun sens, deoarece nu este o
astfel de ştiinţă, care, cel puţin parţial, nu a fost aplicată, fie în raport cu alte domenii ale ştiinţei,
fie în legătură cu practica. Chiar şi cea mai abstractă, matematica, are careva aplicaţii; e mai bine
să vorbim despre ştiinţa aplicată, decît să negăm meritele absolut ştiinţifice ale întregului care îl
oferă practică; orice ştiinţă, inclusiv matematica, geologia şi astronomia, mai devreme sau mai
tîrziu dezvoltă o parte teoretică şi una experimentală; această clasificare este la fel de depăşită, ca
şi termenii ştiinţe contemplative sau ştiinţe descriptive” 373 (Tabelul A3.2. Clasificarea ştiinţelor).
Într-un studiu din 1924 dr. I.N. Yakimov scria, în opinia noastră greşit, că „criminalistica,
nefiind o disciplină ştiinţifică independentă ... este o ştiinţă aplicată care urmăreşte obiective
practice” 374. Astfel, între conceptele ştiinţă aplicată şi ştiinţă neindependentă el plasa semnul
egalităţii, ceea ce nu corespunde adevărului.
În filosofia şi istoria ştiinţei, conceptului „ştiinţă aplicată” i s-a opus, de obicei, conceptul
„ştiinţă fundamentală”, cele care studiază legile cele mai generale ale naturii, societăţii, gîndirii:
filosofia, fizica, economia politică etc. Sub cele aplicate sînt subînţelese ştiinţele, care realizează
în practică rezultatele ştiinţelor fundamentale, servind ca o punte între teorie şi practică, „avînd
aplicare” sau în practică sau în alte ştiinţe. Dar ştiinţa aplicată nu a fost echivalată niciodată cu o
ştiinţă auxiliară. „Ştiinţa fundamentală şi ştiinţa aplicată – scria R. Pinto şi M. Gravitts – diferă
după natura subiectelor pe care le cercetează. Subiectul ştiinţei aplicate este mai precis, mai
limitat, mai concret. Cercetarea aplicată se dezvoltă, în general, ca un fel de continuare a celei
372 Oprean C. Metode şi tehnici ale cunoaşterii ştiinţifice, Sibiu: Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, 2006, p. 117.
373 Корач M. Наука о науке (Сборник статей), Перевод с англ., oбщ. ред. проф. В.Н. Столетова, Прогресс: Москва 1966, с.
217-219.
374 Якимов И.Н. Практическое руководство к расследованию преступлений. Москва, 1924, с. 5.
114
fundamentale, dar uneori o şi precede” 375.
Subsemnăm opinia prof G.A. Matusovschi, potrivit căreia, odată cu dezvoltarea proceselor
de integrare şi diferenţiere a cunoaşterii, divizarea ştiinţelor în fundamentale şi aplicate, precum
şi în teoretice şi practice (sau empirice) capătă o valoare pur convenţională376.
Sîntem convinşi că de aceleaşi consideraţii s-a ghidat şi B.M. Şaver, atunci cînd a scris:
„Ştiinţe aplicate nu există, dar există discipline aplicate, care sînt definite ca o totalitate de
cunoştinţe care guvernează aplicarea în practică a principiilor teoretice într-o ştiinţă anume”377.
Dacă renunţăm la unele dintre excesele polemice admise de către B.M. Şaver, şi în mod
corespunzător înţelegem sensul pe care îl include el în termenul “ştiinţă aplicată”, apoi nu putem
să nu recunoaştem corectitudinea argumentelor acestui autor şi neloialitatea criticii, la care dînsul
a fost supus pentru ele după aceea de către P.S. Belkin378.
Prof. M. Korach nu accepta sinonimia termenilor ştiinţă „pură” şi ştiinţă „teoretică”,
deoarece „ştiinţa pură înseamnă potrivit terminologiei noastre, primul grup de ştiinţe. … nu
există nici o îndoială că totul poate deveni obiectul cercetării ştiinţifice (a se vedea Tabelul A3.1.
Taxonomia tipurilor de cercetare) Prin urmare, noi credem că: tehnica şi industria pot deveni
obiectul unor cercetări ştiinţifice, şi, în plus, unui obiect foarte important; fiecare grup al ştiinţei
are partea sa teoretică şi experimentală, iar majoritatea, de asemenea, şi partea narativă;
tehnologia este ştiinţă, ea trebuie să aibă propria teorie şi, corespunzător, faptele sale
experimentale specifice” 379.
Potrivit celebrului J.D. Bernal „Unii gînditori venerau tehnica, alţii o călcau în picioare:
Aristotel spunea că denumirea corectă a artei tehnice este „sophia”, adică ştiinţă, înţelepciune;
Campanella a scris: „Tehnica reprezintă o manifestare concretă a moralităţii”; Wendt spunea:
„Tehnica tinde în mod constant să transforme munca manuală a omului în cea intelectuală, adică,
din fizic în mental. Odată apărut, intelectul luptă până când ajunge la libertate deplină personală
şi politică. Omul eliberat va îmbogăţi viaţa spirituală şi va ridica civilizaţia noastră”. Zschimmer
considera: „Tehnica are scopul său deosebit, care nu coincide nici cu scopul artei, nici cu scopul
oricărei alte activităţi umane. Scopul tehnicii este conştientizarea de către om a situaţiei sale
divine, conştientizarea libertăţii gândirii creative ca scop final al ideii măreţe a perfecţiunii
infinite”; Von Meyer scria: „… Spiritul tehnicii pregăteşte, eventual, distrugerea sa proprie, şi în
orice caz, pregăteşte distrugerea vieţii umane” ... Totul ce exprimă cuvîntul „tehnica” lasă un
gust prost artificial ca aroma de la enciclopedie, care niciodată nu sondează adâncimile....
375 Пэнто Р., Гравитц М. Методы социальных наук. Москва, 1972, с. 299.
376 Матусовский Г.А. Криминалистика в системе научных знаний. Харьков, 1976, с. 23; Гончаренко В.И. Использование
данных естественных и технических наук в уголовном судопроизводстве. Киев, 1980, с. 24.
377 Шавер Б.М. Предмет и метод советской криминалистики, В: Социалистическая законность. 1938. № 6, с. 75.
378 Белкин Р.С. Курс криминалистики. т. 1. [online], http://ex-jure.ru/law/news.php?newsid=692, (accesat la 21.11.2010).
379 Наука о науке (Сборник статей), Перевод с англ., oбщ. ред. проф. В.Н. Столетова, Прогресс: Москва 1966, с. 222-223.
115
Adevărata cunoaştere academică nu se va transforma niciodată într-o economie vulgară a
turmei” 380.
Avînd în vedere aceste incertitudini, J.D. Bernal menţiona că „în multe ţări se foloseau
termenii „tehnologie” şi „tehnică” în acelaşi sens, care corespunde cu termenul grecesc „techne”.
Despre „tehnologie” de multe ori s-a declarat într-un sens mai restrâns decât despre „tehnică”,
prin tehnică referindu-se la întregul proces de producţie, lăsînd să se înţeleagă prin tehnologie
anumite metode de producţie, din care se presupune deja un haos terminologic complet”381.
Astfel, menţionează prof. I.C. Popescu „pentru a trăi, oamenii au trebuit să-şi satisfacă
necesităţile lor naturale şi „primul act istoric” este producerea mijloacelor pentru satisfacerea
acestor necesităţi. Dar pentru a-şi satisface necesităţile, oamenii trebuie să transforme realitatea,
iar pentru a o transforma trebuie s-o cunoască: „producţia” ideilor este de la bun început
împletită în mod direct cu activitatea materială a oamenilor şi dezvoltarea acestei activităţi este
solidară cu evoluţia gândirii umane şi a produselor ei. Chiar ştiinţele „pure” ale naturii –
cercetarea fundamentală, cum am spune noi astăzi – ca fizica şi chimia îşi dobândesc „atât
scopul, cât şi materialul” prin activitatea practică, prin „comerţ si industrie”382
În acest sens, potrivit prof. M. Şkliar „un aspect important al transformării ştiinţei într-o
forţă de producere nemijlocită reprezintă crearea şi consolidarea unor canale permanente pentru
utilizarea practică a cunoştinţelor ştiinţifice, apariţia unor astfel de domenii de activitate cum ar
fi cercetarea aplicată şi dezvoltarea, crearea reţelei de informaţii ştiinţifico-tehnologice etc.”383.
Susţinem opinia prof. G.M. Dobrov şi M.M. Karpov, care consideră că „producţia şi
utilizarea de noi cunoştinţe ştiinţifice şi tehnologice nu reprezintă o acţiune singulară, ci este un
proces cu mai multe trepte, succesiv şi continuu de creare şi de aplicare a ştiinţei şi tehnologiei în
diferite etape ale dezvoltării lor progresive. Producţia şi consumul de cunoştinţe noi se întretaie
în mod constant, deoarece la fiecare etapă ulterioară de producţie se consumă rezultatele etapelor
anterioare. Acest lucru se datorează faptului că produsele lucrărilor ştiinţifice în cadrul
cercetărilor teoretice (inclusiv fundamentale) devin obiectul de studii în cercetarea aplicată, iar
rezultatele cercetării aplicate devin obiecte de muncă al elaborărilor tehnice şi tehnologice.
Această interacţiune nu ar trebui să fie interpretată simplist, de parcă există un mod rigid
determinată în timp şi legătura succesivă între fiecare lucrare de cercetare ştiinţifică şi elaborările
de proiectare experimentale concrete. Acest circuit de alternare a etapelor, oferă doar o viziune
asupra direcţiei generale, care se realizează în diferite mecanisme de utilizare, atât în cadrul unei
380 Веrnal J.D. Science in History, London, 1954, p. 306-307; Zschimmer, Е. Philosophie der Technik, s. 49, 79, 137, 171, 173.
381 Вernal J.D. Science and Industry in the Nineteenth Century, London, 1953, p. 137, 174.
382 Popescu I.C. Unitatea ştiinţei, Studiu monografic asupra reducţiei interteoretice şi interdisciplinare, Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1990, p. 15-16.

116
ramuri, cît şi în limitele cîtorva sau mai multe ramuri ale ştiinţei şi tehnologiei”384.
La fel ca mulţi alţi cercetători, prof. Ionel Haiduc îşi „pune întrebarea daca paralelismul
dintre dezvoltarea economică şi nivelul cercetării fundamentale este întâmplător sau se bazează
pe o relaţie de cauzalitate? Or dacă nivelul avansat al cercetării fundamentale în unele ţări este
datorat dezvoltării lor economice sau invers, dezvoltarea economică are la bază un nivel ridicat
al cercetării fundamentale?”385.
Remarcăm satisfăcuţi că răspunsul prof. Ionel Haiduc este unul pe măsură: „Cercetarea
fundamentală este rezultatul curiozităţii ştiinţifice („curiosity – driven”) şi produce cunoştinţe
noi. Acestea sunt publicate în reviste ştiinţifice de specialitate, care umplu kilometri de rafturi ale
bibliotecilor moderne. O mare parte a lucrărilor ştiinţifice publicate nu sunt citite de nimeni şi cu
atât mai puţin citate sau folosite de cineva. Dar, unele dintre aceste rezultate ale cercetării „pure”
dau naştere la aplicaţii spectaculoase, cu mare succes comercial şi care contribuie esenţial la
calitatea vieţii moderne. Computerele, masele plastice şi numeroase alte exemple pot demonstra
că investigaţiile pornite din simpla curiozitate a unor cercetători, au parcurs drumul, adeseori
anevoios, care cuprinde etapele: cercetare fundamentală – cercetare aplicativă – proiectare –
inginerie – produs comercial, cu mare succes economic”386.
Transformarea cunoştinţelor din publicaţii, a brevetelor şi prototipurilor în tehnologii şi
servicii asimilate economic şi social, nu este doar responsabilitatea cercetării ştiinţifice, ci ţine de
domeniul socio-economic, fiind inovare prin transfer şi diseminare de cunoştinţe, proces în care
cercetarea ştiinţifică şi cercetătorii sunt doar o componentă alături de mediul socio-economic387.
În prezent, ştiinţa şi tehnologia sînt „înregimentate” şi administrate conform principiilor de
raţionalitate ale unei lumi industriale şi productiviste pe care o deservesc. Susţinem integral
ideile enunţate de prof. V. Krohn şi le considerăm oportune pentru Republica Moldova:
„Într-un număr tot mai mare de domenii să stabilească practici inovatoare care servesc ca
forţă motrice pentru cercetare. Metodic se caută aprobarea strategiilor de cunoaştere ştiinţifică şi
execută integrarea cunoaşterii teoretice. Cu toate acestea, ele nu mai sînt îngrădite într-o lume
specială instituţională a discursului direct şi testării fără consecinţe. Punctul de cotitură al acestei
schimbări este faptul că cunoaşterea în societatea noastră din ce în ce mai mult se produce în
contextul utilizării sale. Cercetarea părăseşte edificiul instituţional al ştiinţei şi penetrează multe
sfere sociale”388.
„Această evoluţie este un nou mod de integrare a ştiinţei care construieşte polul opus
384Добрoв Г.М. Наука о науке. Киев, 1970, с. 91-103.
385 Haiduc I. Cercetarea fundamentală şi dezvoltarea economică, [on line],http://pentia.home.cern.ch/pentia/cdf/haiduc.html,
(accesat la 04.12.2010).
386 Ibidem
387 David D. Despre cercetare ştiinţifica şi cercetări! În: Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie, 2006, nr. 4, p. 228.
388 Крон В. Риск (не)знания: о смене функций науки в обществе знания. B: Журнал социологии и остальной
антропологии. 2003. Том VI. № 3, с. 81.

117
pentru dezvoltarea economiei cunoaşterii, în care cunoaşterea este considerată ca informaţie
fiabilă. Utilizarea potenţialului aplicativ al ştiinţei propulsează practica de cercetare tot mai adînc
în societate. Pentru a aduce această schimbare la o formulă unică, trebuie de spus că producţia
cunoaşterii, în contextul aplicării sale, deşi foloseşte metodologia cercetării, nu se poate întoarce
din nou la separarea instituţională între producţia cunoaşterii şi a aplicării sale”389.
În scopul racordării legislaţiei naţionale în domeniul administrării ştiinţei la acquis-ul
comunitar, inclusiv în domeniul statistic s-a efectuat ajustarea Nomenclatorului specialităţilor
ştiinţifice la Manualul Frascati390, iar recent a fost amendat Codul cu privire la ştiinţă şi inovare
în Republica Moldova, creînd „Secţia de ştiinţe inginereşti şi tehnologice”.
1. Actualmente, în abordare scientică şi sociologică, ştiinţa este un fenomen social complex

şi o instituţie socială:
1) care in stricto senso:reprezintă un sistem de cunoştinţe, o formă a conştiinţei sociale;
o formă de activitate, un sistem de relaţii dintre cercetători şi organizaţiile din sfera ştiinţei şi
inovării;asigură implementarea rezultatelor ştiinţei potrivit naturii sale sociale;
2) ştiinţa in lato senso sau sfera ştiinţei şi inovării include următoarele elemente
suplimentare la cele enumerate: personalul angajat în cercetarea ştiinţifică şi care asigură
activitatea de creaţie în scopul obţinerii cunoştinţelor noi; rezultatul acestei activităţi,
cunoştinţele cuprinse într-un sistem integrat, pe baza anumitor principii şi procesului de
producţie interesat în implementarea acestora; infrastructura sferei ştiinţei şi inovării:
a) sistemul instituţiilor de cercetare ştiinţifică, care reprezintă doar mijloace de obţinere
a cunoştinţelor ştiinţifice;
b) sistemul instituţiilor de suport al ştiinţei, care servesc pentru obţinerea cunoştinţelor
ştiinţifice, colectarea, stocarea şi diseminarea informaţiilor ştiinţifice;
c) sistemul de instruire a personalului instituţiilor ştiinţifice.
2. Cercetarea s-a transformat în ştiinţă doar atunci cînd oamenii au legat împreună diferite
probleme, rezultatele numeroaselor observaţii şi raţionamentelor, obţinute pe parcursul istoriei
civilizaţiei, creînd o cunoaştere sistemică.
3. Ştiinţa este o activitate profesionistă, specializată a persoanelor care investighează
chestiuni abstracte, de ordin general, care nu sînt neapărat legate cu necesităţile iminente, şi,
389 Ibidem, с. 82.
390 Manualul Frascati. Standardele Practice Propuse pentru Anchetele în Cercetare şi Dezvoltare Experimentală. Ed.a 6-a, 2002
118
creează, astfel, un sistem de cunoştinţe despre natură, societate, ştiinţă şi om.
4. Funcţiile principale ale ştiinţei în societatea contemporană pot fi divizate în funcţii:
cognitive, inclusiv educative şi de reproducere a cadrelor ştiinţifice; de creare a viziunii asupra
lumii; culturale; de forţă de producţie nemijlocită (producerea şi utilizarea de cunoştinţe,
informaţii ştiinţifico-tehnologice etc.), inclusiv fabricarea produselor hi-fi şi prestarea
serviciilor scientointensive.
5. Procesul edificării societăţii cunoaşterii condiţionează iminent nu doar menţinerea, ci şi
creşterea vertiginoasă a rolului ştiinţei în societate, iar progresul ştiinţei depinde de necesităţile
societăţii, dar nicidecum nu este determinat de acestea, deoarece activităţile principale în sfera
ştiinţei şi inovării sînt activităţi de creaţie, care pot fi doar orientate în cadrul politicilor de stat în
direcţia necesară, dar nimeni nu poate limita aria creaţiei.
6. Divizarea în ştiinţe fundamentale şi ştiinţe aplicative există doar în plan teoretic şi
temporal, purtînd un caracter convenţional.
7. Scopul ştiinţelor aplicate rezidă în aplicarea rezultatelor ştiinţelor fundamentale pentru
soluţionarea nu numai a problemelor cognitive ci şi a celor sociale şi practice.
119
3. ACTELE JURIDICE CONSENSUALE CA FORME ALE
ADMINISTRĂRII SFEREI ŞTIINŢEI ŞI INOVĂRII ÎN REPUBLICA
MOLDOVA
3.1. Natura juridică a contractului normativ
În contextul aspiraţiilor la integrarea europeană, în Republica Moldova derulează procesul

firesc al transformărilor democratice şi constituirii societăţii civile. Realizarea acestor deziderate
condiţionează modificarea bazei normative în cadrul reformei juridice orientate asupra ajustării
sistemului naţional de drept la cadrul normativ comunitar şi internaţional şi, în special, la
capitolul diversificării formelor dreptului, la care se atribuie tradiţional actul normativ juridic,
precedentul judiciar, obiceiul juridic şi contractul normativ.
Astfel, actualmente majoritatea specialiştilor în teoria dreptului recunosc printre izvoarele
formale ale dreptului impuse de evoluţia de pînă acum a dreptului şi contractul normativ391.
Dacă „actul normativ sau contractul normativ sînt considerate izvoare directe, pe cînd
obiceiul sau normele elaborate de organizaţii nestatale sînt izvoare mediate (indirecte), ele
trebuie să fie „validate” de o autoritate statală pentru a deveni izvoare de drept” 392, subliniază
prof. N. Popa.
Orientarea sistemului de drept la stimularea activismului juridic al subiecţilor de drept,
sporirea iniţiativei lor în reglementarea juridică a relaţiilor sociale conduce iminent la creşterea
ponderii contractelor normative. Fiind în incapacitate de a prevedea toate detaliile reglementării
convenţionale, statul deleagă un anumit volum al competenţei de creare a normelor entităţilor,
atribuind apriori voinţelor lor coordonate un caracter juridic. Deci, „Atît înăuntrul statului, cît şi
391 Avornic Gh. Teoria generală a dreptului, ed. II, Chişinău: Cartier juridic, 2007, 653 p.; Baltag D., Guţu, A. Teoria generală a
dreptului, Curs teoretic, Chişinău: Academia de Poliţie Ştefan cel Mare, 2002, 355 p.; Ceterchi I., Craiovan I. Introducere în
teoria generală a dreptului, Bucureşti: ALL, 1998, 186 p.; Corbeanu I., Corbeanu, M. Teoria generala a dreptului, Bucureşti:
Lumina Lex, 2002, 260 p.; Craiovan I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Bucureşti; All Beck, 2001, 384. p.; Dogaru
D., Dănişor C., Dănişor G. Teoria generală a dreptului, Bucureşti: Editura Ştiinţifica, 1999, 466 p.; Dvoracek M.V., Lupu G.
Teoria generală a dreptului, Iaşi: Chemarea, 1996, 391 p.; Mazilu D. Teoria generală a dreptului, ed. a 2-a, Bucureşti: ALL Beck,
2000, 440 p.; Popa C. Teoria generala a dreptului, Bucureşti: Lumina Lex, 2001, 319 p.; Popa N. Teoria generala a dreptului,
Bucureşti: Editura Actami, 1999, 336 p.; Voicu C. Teoria generala a dreptului Bucureşti: Lumina Lex, 2002, 407 p.; Voicu C.
Teoria generala a dreptului Bucureşti: Universul Juridic, 2008, 418 p.; Vonica R.P. Introducere generală în drept, Bucureşti:
Lumina Lex, 2000, 599 p.; Иванов В.В. Общие вопросы теории договора, Москва: УРСС, 2000, 158 с.; Матузов Н.И.
Малько, А.В. Теория государства и права: Учебник, Москва: Юристъ, 2004, 512 c.; Марченко М.Н. Источники права.
Учебное пособие. Москва: ТК Велби; Проспект, 2005. 760 с.; Комаров С.А. Общая теория государства и права: Учебник,
Москва: Юрайт, 1997, 416 с.; Нормы советского права. Проблемы теории, под ред. М.И. Байтина, В.К. Бабаева. Саратов:
Изд-во Саратовского ун-та. 1987. 248 с.
392 Popa N. Teoria generala a dreptului, Bucureşti: Actami, 1999, p.121, 124.
120
în afara lui mai acut şi pe larg se resimte necesitatea în metodele convenţionale de reglementare.
Contractul public a ieşit pe arena vieţii publice combinîndu-se atît cu contractele particulare, cît
şi cu metodele normative generale de reglementare a relaţiilor sociale”393.
Conform teoriei convenţionale regulile contractuale sînt recunoscute manifestări ale
particularităţilor societăţii ca sistem cu potenţial de autoadministrare (autoreglare) şi trebuie
recunoscute în cadrul reglementării normative394. Astfel, în virtutea postulatului roman „рacta
sunt servanda” se creează prescripţii care determină comportamentul părţilor în viitor – norme
individuale, deci, putem vorbi despre „micronorme”, despre care scriau partizanii teoriei
convenţionale prof. A.V. Demin şi T.V. Kaşanina395, care consideră că orice contract conţine
astfel de „micronorme” sau norme individuale, adresate subiecţilor concreţi.
În literatura juridică de specialitate se întîlneşte calificarea contractului ca act juridic396.
Prof. M.F. Kazanţev menţionează că „fiind după natura sa juridică act juridic, contractul civil
este regulatorul relaţiilor sociale (conduitei) şi în această calitate se găseşte în acelaşi rînd cu
legea, alte acte juridice normative şi nenormative” 397. În opinia dr. Iu.Iu. Kulakova, diferenţa în
formele de manifestare serveşte ca temei al tipologizării formelor dreptului398.
Tradiţional, contractul normativ, în aspect terminologic şi conceptual, este examinat ca
sinonim al celui de „contract de drept” sau „contract public”, afirmă prof. M.N. Marcenco În
acelaşi timp, deoarece aceste tipuri de contracte n-au fost larg răspîndite, „similar teoriei
generale a contractului, teoria contractului normativ, din cauza unor pricini de ordin obiectiv şi
subiectiv, ocupă actualmente un loc periferic între multiplele investigaţii ştiinţifice, efectuate în
cadrul teoriei statului şi dreptului399.
Recunoscînd divizarea contractelor în cele normative şi „nenormative”, prof. F.V.
Taranovschii a propus în calitate de criterii: scopul, motivele părţilor şi consecinţele
contractului400. Dezvoltînd aceste viziuni, prof. N.G. Aleksandrov considera că pentru o astfel de
divizare a contractelor este suficient doar un criteriu – „indicaţia la faptul că un contract este
baza pentru apariţia unei anumite relaţii juridice, şi alta - baza pentru apariţia unei norme
393 Тихомиров Ю.А. Публичное право, Москва: БЕК,1995. с. 182.

394 Тихомиров Ю.A. Договор как регулятор общественных отношений. B: Правоведение, 1990, № 5, с. 28-29.
395 Демин А.В. Нормативный договор как источник административного права. B: Государство и право, 1998, №2, с. 20.
396 Дюги Л. Общие преобразования гражданского права со времени Кодекса Наполеона, пер. с фр. М.М. Сиверс под ред.
и с предисл. А.Г. Гойхбeрга, Москва: Госиздат, 1919, с. 23, 48; Покровский И.А. Основные проблемы гражданского
права. Москва: Статут, 2001, с. 245; Халфина Р.О. Общее учение о правоотношении, Москва: Юридическая литература,
1974, с. 292; Казанцев М.Ф. Договорное регулирование: цивилистическая концепция, Екатеринбург: УрО РАН, 2005, с.
75; Schmidt-Szalewski J. Droit des contracts, Paris: Litec, 1989, р. 1.
397 Казанцев М.Ф. Договорное регулирование: цивилистическая концепция, Екатеринбург: УрО РАН, 2005, с. 75.
398 Кулакова Ю.Ю. Место нормативно-правового договора в системе форм права. B: История государства и права, 2007,
№8, с.5-7.
399 Марченко М.Н. Источники права. Учебное пособие. Москва: ТК Велби; Проспект, 2005, с. 283; Марченко М.Н.
Особенности нормативно-правового договора как источника права. B: Вестник Московского Университета, Сер. 11,
Право, 2004, № 1, с. 3.
400 Тарановский Ф.В. Энциклопедия права, изд. второе, исправленное и дополненное, под ред. проф. А.И. Каминка,
Берлин: Cлово, 1923, с. 152.

121
juridice”401, iar prof. V.V. Ivanov identifică:
1) contractul ca „actul juridic comun, care reprezintă prezentarea manifestării voinţelor
separate, autonome dar coordonate a doi sau mai mulţi subiecţi formal egali, stabilind condiţii a
căror executare este obligatorie” 402;
2) contractul normativ ca „manifestare în comun a voinţelor separate, în forma cerută, a
doi sau mai mulţi subiecţi de drept împuterniciţi cu dreptul de creaţie juridică, care vizează
reglementarea conduitei acestor subiecţi şi (sau) a altor subiecţi, în baza acordului de instituire a
normelor juridice403.
Printre caracteristicile contractului normativ prof. Iu.A. Tihomirov enumeră: prezenţa
normelor cu caracter general, voluntariatul încheierii, comunitatea intereselor, egalitatea părţilor,
acordul participanţilor în toate aspectele contractului, echivalenţa, de regulă, rambursabilitatea,
responsabilitatea reciprocă a părţilor pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea neconformă a
obligaţiilor asumate, asigurarea juridică404.
Este evidentă prezenţa majorităţii caracteristicilor contractului civil în contractul normativ,
însă la fel de evident este că respectarea reală a unora dintre ele (egalităţii părţilor, echivalenţei,
rambursabilităţii şi responsabilităţii reciproce) în toate domeniile de reglementare convenţională
nu poate exista.
Сa izvor al normelor juridice contractul iniţial era recunoscut doar de ştiinţa dreptului
internaţional, în virtutea caracterului specific al dreptului internaţional. Actualmente în literatura
juridică, în calitate de izvor de drept, se vehiculează termenii „contract normativ”, „contract
normativ-juridic”, „contract cu conţinut normativ” sau „contract-tip”, fiind identificate de către
autorii lor pentru marcarea, în esenţă, a unuia şi aceluiaşi fenomen juridic. Însă, potrivit opiniei
A.A. Vaseciko, „ştiinţa juridică contemporană n-a elaborat încă o înţelegere unică a contractului
normativ ceea ce înseamnă că problema este încă actuală”405.
Importanţa contractului normativ, ca unul dintre izvoarele dreptului rezidă în faptul că
dreptul în esenţa sa, cu unele excepţii, „se negociază” cu subiecţii dreptului privind conduita
legal semnificativă în societate, în orice situaţie dată pe diferite ocazii. O astfel de interpretare a
dreptului s-a format încă în antichitate, de aceea juriştii romani considerau acordul poporului
factor universal în crearea juridică406, reducînd la contract şi legea şi dreptul comun. Identificarea
401 Александров Н.Г. К вопросу о роли договора в правовом регулировании общественных отношений. B: Учен. зап.
ВЮЗИ, Москва: Юриздат, 1947, вып. VI, с. 71; Васечко А.А. Природа нормативного договора. B: История государства и
права, 2008, № 2, с.11-14.
402 Иванов В.В. К вопросу об общей теории договора. B: Государство и право, 2000, № 12, c. 78.
403 Иванов В.В. Общая теория договора, Институт государства и права Российской Академии Наук, Науч. изд., Москва:
Юристъ, 2006, с. 165.

404 Тихомиров Ю.А. Публичное право, Москва: Бек, 1995, с. 231.
405 Васечко А.А. Природа нормативного договора. B: История государства и права, 2008, № 2, с. 11-14.
406 Тарановский Ф.В. Энциклопедия права, Учеб. пособие для студентов вузов, обучающихся по юрид. специальностям,
СПб: С.-Петерб. ун-т, 2001, с. 180.

122
contractului ca izvor de drept s-a constituit în temeiul formelor activităţii de creaţie legislativă,
caracteristice perioadei republicane a istoriei romane antice, care în continuare a fost utilizată de
jurisprudenţa Europei apusene407.
În acest context, prof. S.F. Kecikian scria „Este absolut evident că contractele, într-un şir
de cazuri, nu numai că creează raporturi corespunzătoare, dar nasc şi norme de drept, deci, se
prezintă ca izvoare ale dreptului.” 408
, iar prof. T.V. Kaşanina examina contractul ca fenomen
juridic şi, în acelaşi timp ca izvor juridic, iar reglementarea convenţională – ca formă de
fuzionare a fazei de creaţie juridică normativă şi fazei de realizare a dreptului409.
Opinii analogice avea prof. N.G. Aleksandrov, care spunea: „În orice caz este incontestabil
incorect de a limita în teoria statului şi dreptului examinarea contractului doar în planul faptelor
juridice, ratînd contractul măcar pentru a studia problemele izvoarelor dreptului…”410, iar prof.
Tihomirov Iu. A. constata că contractele ca izvor al dreptului au în viitor perspectivă” 411.
Astfel, în accepţiunea majorităţii specialiştilor, din cele mai vechi timpuri, un loc aparte în
sistemul izvoarelor de drept îl are contractul normativ, care412:
1) a reglementat pe parcursul istoriei domenii importante ale construcţiei social-politice:
actele parlamentare scrise ale Marii Britanii (Magna Carta Libertatum, 1215; Habeas Corpus
Amendment Act, 1679; The Bill of Rights, 1689; Parliament Act, 1911 etc.)413, care reprezintă
veritabile contracte normative, acorduri între diferite categorii sociale şi exprimă raportul forţelor
acestora în societate (prof. Cohen scria „Incontestabil că unele clase sînt mai puternice ca altele,
însă conform regulii generale legea reprezintă un compromis şi aminteşte un tratat de pace”)414;
2) mai tîrziu a devenit un important izvor al dreptului constituţional în cazul formării
407 Александров Н.Г. К вопросу о роли договора в правовом регулировании общественных отношений. B: Ученые
записки ВИЮН, Москва: Юриздат, 1947, вып. VI, с. 61-62.
408 Кечекьян С.Ф. О понятии источника права. B: Ученые записки МГУ, Вып. 116, Труды юридического факультета, Кн.
2, Москва, 1946, с. 25; Теория государства и права, под ред. П.С. Ромашкина, М.С. Строговича, В.А. Туманова. Москва:
Издательство АН СССР, 1962, с. 425.
409 Кашанина Т.В. Индивидуальное регулирование в правовой сфере. B: Советское государство и право, 1992, №2, с.
124-126.
записки ВИЮН, Москва: Юриздат, 1947, вып. VI, с. 61.

411 Тихомиров Ю.А. Договор как регулятор общественных отношений. B: Правоведение, 1990, №5, с. 29-30; Тихомиров
Ю.А. Закон и формирование гражданского общества. B: Государство и право, 1991, № 8, с. 25; Законодательство
Российской Федерации: теоретические вопросы, проблемы и перспективы. B: Государство и право, 1992, № 10, с. 15.
412 Avornic Gh. Teoria generală a dreptului, ed. II, Chişinău: Cartier juridic, 2007, p. 283-284; Ceterchi I., Craiovan, I.
Introducere în teoria generală a dreptului, Bucureşti: ALL, 1998, p. 87, 88; Corbeanu I., Corbeanu M. Teoria generala a
dreptului, Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p. 184; Baltag D., Guţu A. Teoria generală a dreptului curs teoretic, Chişinău: Academia
de Poliţie Ştefan cel Mare, 2002, p. 190; Craiovan I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Bucureşti; All Beck, 2001,
p.238; Luburici M. Teoria generală a dreptului, ed. II-a, Bucureşti: Oscar Print, 2000, p. 70-71; Mazilu D. Teoria generală a
dreptului, Bucureşti: All Beck, 1999, p. 226; Mazilu D. Teoria generală a dreptului, ed. a 2-a; Bucureşti; All Beck, 2000, p. 235;
Popa C. Teoria generala a dreptului, Bucureşti: Lumina Lex, 2001, p. 136; Taşcă, M. Izvoarele dreptului privat în Basarabia,
Teză de doctor în ştiinţe juridice, Chişinău, 2005, p. 18-19; Popa, N. Teoria generala a dreptului, Bucureşti: Actami, 1999, p.
213; Voicu C. Teoria Generală a Dreptului, Bucureşti: Sylvi, 2000, p. 176; Vonica R.P. Introducere generală în drept, Bucureşti:
Lumina Lex, 2000, p. 307-308; Dogaru I., Dănişor D.C., Dănişor Gh. Teoria generală a dreptului, Bucureşti: Editura Ştiinţifica,
1999, p. 132; Dvoracek M.V,. Lupu Gh. Teoria generală a dreptului, Iaşi: Chemarea, 1996, p. 169.
413 Конституции зарубежных стран. Сборник, сост. Дубровин В.Н., Москва: Юрлитинформ, 2000, с.8-32.
414 Александров Н.Г. Сущность права (К вопросу о сущности исторических типов права), Москва: Государственное
издательство юридической литературы, 1950, c. 51.

123
confederaţiilor sau federaţiilor; prin el se statorniceau principiile fundamentale, convenite de
statele membre în constituirea federaţiei sau statului feudal;
3) prin contractul colectiv devine un izvor al dreptului muncii, iar prevederile sale cu
caracter general, se constituie adevărate norme juridice de natură convenţională;
4) este un important izvor al dreptului constituţional în cazul formării confederaţiilor;
prin el se statorniceau principiile fundamentale, convenite de statele membre, în constituirea
federaţiei;
5) în sens general de convenţie, tratat, acord, etc. reprezintă un izvor de drept
internaţional.
Jurisprudenţa sovietică aprecia hipertrofiat rolul şi voinţa statului în crearea normelor
juridice, deoarece ca izvor de drept era recunoscut doar actul normativ-juridic, care conţine
regulile reglementate sau autorizate de stat. Chiar dacă majoritatea cercetătorilor recunosc ca
izvoare de drept, de rînd cu actul normativ, precedentul juridic, cutumă şi contractul normativ415,
problematica contractelor, în special a contractelor normative este supusă cercetărilor ştiinţifice
doar tangenţial416.
Astfel, prof. N.G. Aleksandrov417, S.S. Alexeev418, Iu.A. Tihomirov419 ş.a. au încercat să
soluţioneze această problemă, recunoscînd unele contracte, denumite „normative”, ca forme ale
dreptului, dar le examinau ca unul din actele juridice normative, deoarece doar acestea sînt un
„instrument pentru exprimarea voinţei statului şi soluţionării sarcinilor statului, dreptul este
unicul regulator de stat al relaţiilor obşteşti, iar creaţia normelor juridice este prerogativa
statului420.
Prof. N.G. Aleksandrov remarca existenţa necesităţii studierii caracterului normativ al
clauzelor contractuale, afirmînd că astfel de contracte creează norme juridice şi sînt în unele
cazuri izvoare de drept (internaţional, constituţional şi administrativ), iar în altele devin izvor de
415 Самощенко И.С. Некоторые вопросы учения о нормативных актах социалистического государства. B: Правоведение,
1969, № 3, с. 26-33; Иванов В.В. Общие вопросы теории договора, Москва: УРСС, 2000, 158 с.; Матузов Н.И., Малько
А.В. Теория государства и права: Учебник. Москва: Юристъ, 2004; Общая теория государства и права. Академический
курс, в 2 т. т. 2, отв. ред. М.Н. Марченко. Москва, 1998; Комаров С.А. Общая теория государства и права: Учебник,
Москва: Юрайт, 1997, 416 с.; Нормы советского права. Проблемы теории, под ред. М.И. Байтина и В.К. Бабаева,
Саратов, 1987; Baltag D. Teoria generală a dreptului şi statului, Cimişlia: TipCim, 1996, p. 175; Avornic Gh. Teoria generală a
dreptului, ed. II, Chişinău: Cartier juridic, 2007, p. 284.
416 Тарановский Ф.В. Энциклопедия права, изд. второе, исправл. и дополн., под ред. проф. А.И. Каминка, Берлин: Слово,
1923, 440 с.; Александров Н.Г. К вопросу о роли договора в регулировании общественных отношений. B: Ученые
записки ВИЮН, Москва: Юриздат, 1947; Ямпольская Ц.Н. О теории административного договора, Советское
государство и право, 1966, №10; Новоселов В.И. К вопросу об административных договорах. B: Правоведение, 1969,
№3; Кикоть В.А. О договорных формах управления государственными и общественными делами. В: Мильнер Б.З.
Договорные формы управления: постановка проблемы и пути решения. Материалы моск. совещ. Москва: ВНИИСИ
1981, с. 46; Тихомиров Ю.А. Договор как регулятор общественных отношений. B: Правоведение, 1990, №4.
записки ВИЮН, Москва: Юриздат, 1947, вып. VI, с. 70.

418 Алексеев С.С. Право. Азбука. Теория. Философия: Опыт комплексного исследования, Москва: Статут, 1999, с. 78.
419 Тихомиров Ю.А., Котелевская И.В. Правовые акты: Учебно-практическое и справочное пособие, Москва:
Юринформцентр, 1999, с. 288.

420 Зивс C.Л. Источники права, Москва: Наука, 1981, с. 10.
124
drept doar după recunoaşterea acestei calităţi de puterea de stat. Autorul în cauză consideră că
contractul este izvor de drept în cazul cînd condiţionează apariţia unei norme juridice sau a unui
grup de norme juridice, devenind forţă creatoare a normelor juridice „convenţionale”421.
Actualmente este cert că în orice sistem de drept, practic, în forme şi proporţii diferite,
există toate tipurile izvoarelor de drept (actul normativ juridic, precedentul juridic, contractul
normativ, obiceiul juridic, doctrina juridică). Toate se află într-o interacţiune, identificarea căreia
favorizează depistarea specificului dezvoltării dreptului naţional422. Chiar şi autorii, care nu
recunosc acest deziderat, îl confirmă tacit prin includerea în rîndul actelor juridice care au
implicit dispoziţii cu caracter normativ, cum ar fi: tratatele internaţionale 423, contractele
publice424, contractele administrative425. Însă „nici într-un manual de teorie a dreptului n-a
formulat definiţii unificate a noţiunii şi particularităţilor contractului la general, în cel mai bun
caz, se prezintă definiţii-şablon ale contractului de drept privat (sau drept civil)”426.
Constatînd evidentul, unii autori preocupaţi de investigarea normelor convenţionale afirmă
că „ştiinţa juridică pînă în prezent n-a elaborat o definiţie adecvată a contractului normativ” 427,
deşi în rezultatul investigaţiilor consacrate problematicii contractelor normative ca izvor al
dreptului public cercetătorii propun mai multe definiţii ale contractului normativ:
1) potrivit opiniei lui prof. Costică Voicu „contractul normativ este o specie aparte de
contract, care nu se referă la drepturi şi obligaţii pentru subiecţi determinaţi, ca participanţi la un
raport juridic, ci au în vedere reglementări cu caracter general, impersonal şi repetabil, care sînt
prezente în ramurile dreptului constituţional, dreptului internaţional şi dreptului muncii”428;
2) prof. I. Ceterchi şi prof. I. Craiovan consideră că „contractul normativ este şi el unul
din izvoarele cu o sferă mai restrânsă – ale dreptului. Într-adevăr, spre deosebire de contractele
concrete care stabilesc drepturi şi obligaţii, în sarcina subiecţilor, istoria dreptului cunoaşte şi
forma convenţională a creării normelor juridice, situaţie în care drepturile şi obligaţiile se
manifestă ca reguli de conduită - norme juridice obligatorii pentru părţi, în comportamentul
lor”429;
3) prof. M. Luburici consideră că deşi contractul, de regula, este un act individual, care
записки ВИЮН, Москва: Юриздат, 1947, вып. VI, с. 69-70.
422 Садохина Н.Е. Развитие источников российского права в советский и постсоветский период, Автореф. дис... канд.
юрид наук, Тамбов, 2005, с. 4.

423 Orlov M. Drept administrativ, Chişinău: Epigraf, 2001, p. 97; Административное право зарубежных стран. Учебное
пособие, под ред. Козырина А.Н., Москва: Спарк, 1996, с. 158; Алехин А.П., Кармолицкий А.А., Козлов Ю.М.
Административное право Российской Федерации, учебник, Москва: Зерцало, 2000, с. 67; Коренев А.П.
Административное право России, ч. 1, Москва: Щит-М, 2001, с. 39.
424Агапов А.Б. Административное право: учебник, изд. 5, Москва: ЭКСМО, 2006, с. 421
425 Brezoianu D. Drept administrativ, Bucureşti: Lucretius, 1997, p. 165-173; Orlov M. Drept administrativ, Chişinău: Epigraf,
2001, p.97.
426 Иванов В.В. Общие вопросы теории договора. Москва: УРСС, 2000, c. 9.
427 Мясин А.А. Нормативный договор как источник права, Автореф. дис. ... канд. юрид. наук. Саратов, 2003, с. 6.
428 Voicu C. Teoria Generală a Dreptului, Bucureşti: Sylvi, 2000, p. 183.
429 Ceterchi I., Craiovan I. Introducere în teoria generală a dreptului, Bucureşti: ALL, 1998, p.87.
125
stabileşte drepturile şi obligaţiile unor subiecte precis determinate, în cazul în care contractul nu
vizează un raport juridic concret, ci stabileşte, în urma acordului între două sau mai multe părţi, o
regulă generală după care se vor conduce aceste părţi, el poate căpăta valoare de izvor de
drept430;
4) prof. O.V. Şirabon afirmă că contractul normativ este acordul de drept public, în formă
scrisă a două sau mai multe părţi, care instituie norme juridice, el nu reprezintă un tip de act
normativ, dar este un izvor de drept independent, o categorie juridică431;
5) prof. Dumitru Baltag şi Alexei Guţu consideră că „contractul normativ ca izvor de
drept are deosebire de contractele concrete care stabilesc drepturi şi obligaţii în sarcina
subiecţilor, fiindcă el stabileşte norme juridice obligatorii”432;
6) prof. R.Z. Iarmuhametov constată că contractul normativ este un acord volitiv a cel
puţin doi subiecţi, dintre care cel puţin unul este un organ de stat, dotat cu împuterniciri de putere
publică, încheiat în temeiul normelor de drept public şi în interesul public, cu scopul protecţiei
drepturilor cetăţenilor, securităţii publice şi dezvoltării stabile a statului433;
7) prof. A.V. Demin afirmă că contractul normativ reprezintă actul juridic contractual,
care instituie norme juridice, obligatorii pentru un număr multiplu şi formal nedeterminat de
persoane, destinat pentru utilizare repetată, acţionează indiferent de faptul că au apărut sau stins
relaţiile juridice concrete prevăzute de acesta434.
Dintre toate definiţiile contractului normativ este recunoscută ca cea mai adecvată definiţia
propusă de prof. A.V. Demin, însă în opinia prof. V.V. Ivanov „orice contract este exprimarea
formală a voinţelor individuale coordonate a subiecţilor de drept, care instituie un rezultat
juridic”. De aceea în temeiul părerilor proprii despre natura juridică a contractului poate
completa şi extinde definiţia prof. A.V. Demin: „Contractul normativ este actul juridic comun,
care reprezintă exprimarea voinţelor individuale coordonate ale subiecţilor creaţiei juridice,
îndreptate spre instituirea normelor juridice”. Însuşi termenul „contract normativ” presupune
investigarea contractului ca act al creaţiei legislative, act care instituie norme juridice435.
Nu putem susţine în întregime afirmaţia dr. O. Pântea, care consideră că „contractul
normativ este deci o specie aparte de contract, care nu se referă la drepturi şi obligaţii pentru
subiecţi determinaţi, ca participanţi la un raport juridic, ci care are în vedere reglementări cu
caracter general, impersonal şi repetabil. El face parte din izvoarele dreptului pozitiv prezente în
430 Luburici M. Teoria generală a dreptului, ed. II-a, Bucureşti: Oscar Print, 2000, p. 70-71.
431 Ширабон О.В. Нормативно-правовой договор как источник современного российского права, Автореф. дис... канд.
юрид наук, Москва, 2007, c. 10.
432 Baltag D., Guţu A. Teoria generală a dreptului curs teoretic, Chişinău: Academia de Poliţie Ştefan cel Mare, 2002, p. 189.
433 Ярмухаметов Р.З. Договор как источник публичного права: Автореф. дис... канд. юрид наук, Уфа, 2002, с. 11.
434 Демин А.В. Нормативный договор как источник административного права. B: Государство и право, 1998, №2, с. 19;
Демин А.В. Общие вопросы теории административного договора, Красноярск: Изд-во Краснояр. ун-та, 1998, с. 84.
435 Иванов В.В. К вопросу о теории нормативного договора. B: Журнал российского права, 2000, № 10, с. 85-97.
126
ramurile dreptului constituţional, dreptului internaţional şi ale dreptului muncii”436, deoarece în
acest caz este limitat atît numărul subiecţilor, cît şi ramurile dreptului, cum ar fi dreptul
administrativ, pentru care contractul normativ a devenit, deja izvor de drept.
Normă obligatorie devine doar acel comportament în masă „care este însoţit de necesitatea
lui publică” , sublinia la începutul sec. XX prof. F.V. Taranovski 437. Deci, deşi în procesul
creaţiei juridice tradiţionale se utilizează metodele tehnice ale procesului creaţiei juridice
convenţionale, atingerea acordului în ambele tipuri de procese nu sînt identice. Este incontestabil
că instituirea normei juridice prin acordul a cel puţin doi subiecţi ai creaţiei juridice, care îşi
manifestă voinţa separat şi independent determină caracterul ei convenţional şi coordonat.
Cu toate acestea, chiar şi la sfîrşitul sec. al XX-lea, după cum menţionează dr. Şirabon
O.V., „acad. B.N. Topornin scria despre lipsa unor cercetări fundamentale în domeniul
contractelor normative de drept public şi creşterii importanţei acestora în reglementarea
convenţională a diferitor domenii sînt necesare elaborări teoretice a unor astfel de izvoare de
drept cum ar fi contractele normative”438.
Odată apărută, ideea contractului tinde să obţină un rol universal 439, iar lipsa investigaţiilor
complexe a naturii contractului normativ se resimte deosebit de acut anume atunci cînd
contractul devine nu numai regulatorul de bază al relaţiilor economice, dar şi obţine calitatea de
regulator universal440.
În pofida acestui fapt şi cu toate că practica juridică acordă un suport larg pentru
generalizare şi abstragere, unii autori doar ocazional cercetează contractul ca instituţie juridică
complexă. Potrivit lui V.V. Ivanov ştiinţa juridică „studiază contractele „ramurale”, fără a-şi
imagina clar ce reprezintă contractul în general şi în speţă cel normativ”441.
Astfel, există foarte multe lucrări ştiinţifice care abordează contractul din perspectiva unei
sau altei ramuri de drept, în special, ne referim la dreptul internaţional, dreptul civil şi dreptul
muncii. În acelaşi timp, au fost întreprinse mai puţine investigaţii ştiinţifice în acest context în
cadrul dreptului public, inclusiv constituţional şi administrativ.
Este cert că construcţia convenţională a raporturilor de drept administrativ, chiar şi în
condiţiile inegalităţii părţilor, este mai democratică decît construcţia relaţiilor care se nasc în
temeiul acţiunilor unilaterale ale puterii442. Mai mult ca atît, în condiţiile schimbării tipului
dominant al reglementării juridice, trecerii de la mecanismul imperativ la cel permisiv, graţie
436 Pântea O. Noţiunea şi particularităţile contractului normativ ca izvor de drept. În: Revista Naţională de Drept, 2007, nr.2, p.
66.
437 Тарановский Ф.В. Энциклопедия права, Учеб. пособие для студентов вузов, СПб: С.-Петерб. ун-т, 2001, с. 182.
438 Ширабон О.В. Нормативно-правовой договор как источник современного российского права, Автореф. дис... канд.
юрид наук, Москва, 2007, c. 5.

439 Избранныe произведения по общей теории права и государства Пашуканиса Е.Б., Москва: Наука, 1980, c. 113.
440 Тихомиров Ю.А. Публичное право: учебник, Москва: Бек, 1995, c. 181.
441 Иванов В.В. Общие вопросы теории договора, Москва: УРСС, 2000, с.15.
442 Ямпольская Ц.А. О теории административного договора. B: Советское государство и право, 1966, № 10, с. 135.
127
dezvoltării parteneriatelor publice, inclusiv public-public, public-privat, în sistemul izvoarelor de
drept un rol tot mai important revine reglementărilor convenţionale.
În acest context, A.V. Demin consideră că „dreptul este, în primul rînd, un sistem de
drepturi, dar nu un sistem de norme, deoarece dreptul are origine socială şi nu statală. De aici
rezultă că creaţia normativă nu este un privilegiu excepţional al statului. Ştiinţa juridică trebuie
să recunoască multiplicitatea izvoarelor de drept, inclusiv şi contractele normative. O astfel de
abordare este mai corectă”443.
Atît Codul civil al Republicii Moldova, cît şi Codul civil român nu fac diferenţă intre
noţiunile de „contract” şi „convenţie”, considerîndu-se a fi identice şi sinonime444. Analogic,
prof. Joffe O.S. consideră că „Contractul ca fenomen juridic este însuşi o convenţie care naşte
consecinţe juridice. Pentru ca convenţia încheiată să obţină puterea juridică a contractului, ea
trebuie să corespundă unor prevederi determinate în lege”445.
Considerăm că la fel ca şi pentru întregul drept contemporan, tendinţa creşterii rolului
contractelor este caracteristică pentru sistemul de drept al Republicii Moldova, dar a început să
se manifeste cu amploare doar în ultimele decenii, fiind, în primul rînd, legată de reconstrucţia
cardinală a sistemelor economice, juridice şi politice ale statului şi condiţionată de orientarea
spre stimularea participării active a subiecţilor în procesul reglementării juridice446.
Dacă mai mulţi autori afirmă că contractul normativ, ca izvor al dreptului constituţional,
joacă un rol important doar în constituirea statelor federative447, noi considerăm că constituţiile
contemporane reprezintă acte legislative cu putere juridică supremă care au înglobat norme
fundamentale ale diferitor contracte normative naţionale (interne) şi contracte normative
internaţionale la care statul respectiv este parte.
În această ordine de idei, Constituţia Republicii Moldova consacră prioritatea
reglementărilor internaţionale, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind
drepturile şi libertăţile omului în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu
pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte, respectarea Cartei
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatelor la care este parte448. Deci, constatăm importanţa şi
rolul decisiv al contractelor normative internaţionale la care Republica Moldova este parte, ca
443 Демин А.В. Нормативный договор как источник административного права. B: Государство и право, 1998, №2, с. 16-
17.
444 Codul civil al Republicii Moldova nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial 82-86/661, 22.06.2002, art. 666; Codul civil
al României din 1864. În: Monitorul Oficial din 01.01.1981, art. 942, 969, 973; Dicţionarul explicativ al limbii române,
Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998, p.219, 222.
445 Основы советского права, под общей редакцией проф. О.С. Иоффе, изд. 2-е, перераб. и дополн., Минск: Вышэйшая
Школа, 1970, с. 324.

446 Avornic G. Intensificarea activismului juridic al cetăţenilor prin intermediul instituţiei avocaturii – condiţie a edificării statului
de drept. Autoreferat al tezei de doctor habilitat în drept, Chişinău, 2005, 43 p.; Злобин С. Конституционные аспекты
формирования правовой культуры в Республике Молдова, Кишинэу: Типогр. Академии наук Молдовы, 2006, 260 с.
447 Baltag D. Teoria generală a dreptului şi statului, Cimişlia: TipCim, 1996, p. 175; Avornic Gh. Teoria generală a dreptului, ed.
II, Chişinău: Cartier juridic, 2007, p. 284;

448 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94. În: Monitorul Oficial 1, 12.08.1994, art. 4, 8.
128
izvor de drept constituţional.
În opinia prof. Iu.A. Tihomirov, care a încercat să examineze contractul public ca fenomen,
„particularitatea principală a căruia este caracterizată prin deţinerea împuternicirilor de aplicare a
puterii publice cel puţin la una din părţile contractului în cauză. Acelaşi autor include în tipologia
contractelor publice contractele interguvernamentale din sfera dreptului internaţional public,
contractele delimitării obiectelor şi împuternicirilor între federaţie şi subiectele acesteia,
acordurile ramurale încheiate între organele puterii de stat şi organizaţiile neguvernamentale” 449.
De aceeaşi părere este şi prof. M.N. Marcenco care afirmă că „particularitatea distinctivă a
contractelor normative este caracterul lor predominant public, care se manifestă în faptul că:
1) părţi ale contractului juridic sînt mai des instituţiile publice (statul, organele statului,
structurile interstatale, societăţile comerciale, autorităţile publice locale, asociaţiile obşteşti etc.);
2) în contract, de regulă, se manifestă voinţa publică, voinţa părţilor – subiecţilor
contractului în cauză;
3) scopul principal este unul public, esenţa căruia constă în exprimarea adecvată şi
satisfacerea deplină a intereselor publice – intereselor părţilor”450.
Subliniind că în afară de scopul şi interesele publice contractul normativ se deosebeşte de
alte contracte prin obiectul său, prof. Iu.A. Tihomirov afirmă că în această calitate pot evolua
„chestiunile guvernării, administrării şi autoadministrării, însă nici pe departe toate, ci doar cele
care admit forma convenţională de reglementare juridică, dar nu cea juridică generală” 451.
Forma convenţională de reglementare juridică, în pofida caracterului public, nu
întotdeauna poate (datorită posibilităţilor sale limitate de autoreglare) substitui reglementarea
juridică generală a relaţiilor sociale452. În acelaşi timp, nu toate contractele publice dispun de
trăsăturile distinctive, care ar permite de a le identifica ca normative. Or fiecare contract
normativ are calitate publică, însă nu fiecare contract public se deosebeşte de alte acte
convenţionale prin normativitatea sa453.
Există şi alte opinii privind particularităţile contractului normativ. Susţinem, cu unele
rezerve şi completări, poziţia prof. A.V. Demin, care evidenţiază următoarele „particularităţi ale
contractului normativ:
1) cel puţin una din părţile contractului normativ este un organ al puterii de stat
(autoritate publică), iar forţa juridică a contractului normativ este direct proporţională cu nivelul
organului în ierarhia administrativă;
449 Тихомиров Ю.А. Публичное право. Учебник, Москва: БЕК, 1995, с. 180-198.
450 Марченко М.Н. Особенности нормативно-правового договора как источника права. B: Вестник Московского
Университета, Сер. 11, Право, 2004, № 1, с. 9.
451 Тихомиров Ю.А. Публичное право: учебник, Москва: БЕК, 1995, с. 183-184.
452 Демин А.В. Общие вопросы теории административного договора, Красноярск: Изд-во Краснояр. ун-та, 1998, 93 с.
453 Марченко М.Н. Особенности нормативно-правового договора как источника права. B: Вестник Московского
Университета, Сер. 11, Право, 2004, № 1, с. 9.

129
2) contractele normative se încheie în interes public;
3) contractele normative conţin reguli de comportament, care reglementează nu numai
comportamentul (uneori şi nu atît) a părţilor contractului, dar şi a subiecţilor colectivi şi
individuali, deci, are acţiune juridică exterioară;
4) multitudinea şi numărul nedeterminat de adresaţi ai normelor contractuale, al
subiecţilor asupra cărora este îndreptată acţiunea juridică a contractului;
5) normele contractuale sînt întotdeauna prevăzute pentru acţiune de lungă durată şi un
număr nelimitat de ori;
6) contractele normative au atît o procedură formală, strictă şi deosebită de încheiere, cît
şi un mod special de examinare a disensiunilor şi conflictelor în procesul executării;
7) nu sînt permise în orice circumstanţe modificările sau refuzul de a executa clauzele
contractului în mod unilateral, chiar şi în cazurile force major;
8) spre deosebire de contractele individuale, conţinutul cărora, de obicei, reprezintă un
secret comercial, pentru contractul normativ este specifică publicarea oficială, fără de care acesta
nu are consecinţe juridice” 454.
Rezervele noastre ţin de faptul că aceste particularităţi nu trebuie examinate ca obligatorii
pentru toate tipurile contractelor normative. În practica juridică există un şir de acte juridice cu
caracter mixt, deoarece conţin atît norme juridice, cît şi prevederi individuale.
Una dintre cele mai simple şi răspîndite clasificări a contractelor normative este cea
conform apartenenţei ramurale: contract normativ constituţional; contract de constituire a
federaţiei constituţionale; contract de delimitare a competenţelor între organele puterii de stat;
contract privind competenţa în sfera administraţiei publice locale, contract normativ
administrativ; contract încheiat între organele puterii executive cu organele administraţiei
publice locale; contract individual de muncă administrativ (salarizaţi din bugetul public),
convenţie şi contract colectiv de muncă, apărute datorită dreptului muncii.
În doctrină există două poziţii diametral opuse în problema coraportului contractului şi
actului normativ ca act juridic unilateral al subiectelor de drept public.
În opinia prof. I.M. Magaziner dacă „conform acordului poate fi stabilită o astfel de normă
care contravine legii, dacă instituţiile ierarhic superioare, care au dreptul de a contesta astfel de
acorduri, participă tacit în aceste relaţii, sau sînt de acord cu ele, apoi această normă va acţiona şi
va avea putere juridică nu numai pentru cazul, pentru care a fost creată, dar şi pentru viitor”455.
Dacă dr. N.S. Socolova considera că contractul este un acord cu caracter normativ care are
454 Демин А.В. Нормативный договор как источник административного права. B: Государство и право, 1998, № 2, p. 19.
455 Магазинер Я.М. Общая теория права на основе советского законодательства. B: Правоведение, 1998, № 2, с. 78.
130
forţa juridică a legii456, apoi, potrivit concepţiei prof. Iu. Tihomirov, „contractul este un act
juridic „dependent” de lege - ”părinte al contractului”, care:
1) reprezintă un mijloc important de reglementare a relaţiilor sociale;
2) determină „aria convenţională” sau tipurile chestiunilor care pot sau nu pot fi
reglementate prin contract;
3) admite reglementarea convenţională după hotarele sferei reglementării legislative;
4) instituie tipuri şi forme concrete de contracte;
5) introduce proceduri de încheiere a contractelor, recunoaşterii, executării;
6) introduce protecţia judiciară a drepturilor şi intereselor partenerilor în instanţe” 457.
Teza privind „dependenţa” contractelor normative de lege se confirmă la examinarea
tratatelor internaţionale. Statele îşi identifică în legislaţie ordinea interacţiunii dreptului naţional
cu cel internaţional. Doctrina evidenţiază următoarele abordări a coraportului între forţa juridică
a legilor şi cea a tratatelor internaţionale: prioritatea tratatului internaţional asupra legislaţiei
naţionale; prioritatea legislaţiei naţionale asupra tratatului internaţional; recunoaşterea egalităţii
forţei juridice a legii naţionale şi a tratatului internaţional.
Constituţia Republicii Moldova stipulează că „Dacă există neconcordanţe între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi
legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale”458. Mai mult ca atît, conform
Constituţiei Republicii Moldova „Intrarea în vigoare a unui tratat internaţional conţinînd
dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a acesteia” 459, deci, se
consfinţeşte primatul tratatelor internaţionale chiar şi asupra Constituţiei.
Dacă tratatelor internaţionale „limitează caracterul suveran, independent sau unitar al
statului, precum şi la cele care afectează neutralitatea permanentă a statului, exprimate, în
particular, prin cedare sau schimb de teritoriu, transfer al competenţei naţionale în favoarea unei
structuri supranaţionale sau aderare la organizaţiile de securitate colectivă (…)” prioritatea lor
asupra Constituţiei Republicii Moldova este acceptată doar „după examinarea problemei în
cadrul unui referendum republican”460.
Potrivit prof. I.I. Lucaşuc461, prioritatea tratatului internaţional, în aceste cazuri, poartă un
caracter pe care îl are legea specială asupra legii generale (lex speciales derogat generali),
456 Теория права и государства, Учебник для вузов, под ред. проф. Г.Н. Манова. Москва: БЕК, 1996, с. 193.
457 Тихомиров Ю.А. Договоры в экономике, Москва: Экономика, 1993, с. 13; Тихомиров, Ю.А. Конституция, закон,
подзаконный акт, Москва: Юридическая литература, 1994, с. 127.
461 Лукашук И.И. Нормы международного права в правовой системе России: Учебно-практическое пособие. Москва:
Спарк, 1997, с. 42-43.

131
principiu recunoscut şi de legislaţia Republicii Moldova462.
Susţinem opiniile cercetătorului G.M. Danilenco şi prof. V.V. Ivanov, care afirmă că
prioritate asupra legilor naţionale au doar tratatele ratificate de Parlament 463. Deoarece conform
legislaţiei naţionale se încheie în numele464: Republicii Moldova - tratate interstatale; Guvernului
Republicii Moldova - tratate interguvernamentale; ministerelor sau departamentelor Republicii
Moldova - tratate interdepartamentale. Deci, tratatele interstatale au prioritate asupra legilor
naţionale, tratatele interguvernamentale asupra actelor normative ale Guvernului, iar tratatele
interdepartamentale – asupra actelor normative departamentale. Importantă este dispoziţia,
potrivit căreia „Republica Moldova nu poate invoca prevederile legislaţiei sale interne ca
justificare a neexecutării unui tratat la care este parte”465.
Negînd existenţa hotarelor între dreptul naţional şi cel internaţional, cercetătorul I.P.
Blişcenco a propus să se considere că ratificarea conferă tratatului internaţional forţa juridică a
legii naţionale, în acelaşi timp, cu recunoaşterea egalităţii forţei juridice a legii naţionale şi a
tratatului internaţional, ceea ce justifică aplicarea principiului lex posterior derogat priori466.
Considerăm controversate afirmaţiile lui I.P. Blişcenco, precum că aspectul privind primatul
legilor naţionale asupra tratatelor internaţionale îl determină pe cel al egalităţii forţei juridice a
tratatului internaţional şi legii naţionale.
Nu susţinem opinia prof. V.V. Ivanov care consideră că după ratificare tratatul rămîne
contract ca esenţă şi conţinut, dar nu se transformă în lege, aplicîndu-se la acelaşi nivel cu legea,
avînd prioritate asupra legii, dar numai în temeiul actului de ratificare, constituţiei şi legilor, care
reglementează relaţiile contractuale ale statului467.
Astfel, deşi tratatul ratificat nu este „o lege nouă” ca formă, esenţa şi conţinutul lui rămîne
a fi unul normativ. Cu atît mai mult, este doar un joc de cuvinte afirmaţia „nu este susţinută de
prof. V.V. Ivanov teza privind anularea acţiunii legii anterioare”, deoarece susţinerea poziţiei lui
I.I. Lucaşuc, care consideră că doar „nu pot fi aplicate normele juridice care sînt contrare cu cele
contractuale” confirmă contrariul. Astfel, conform legislaţiei Republicii Moldova „Dispoziţiile
tratatelor internaţionale care, după modul formulării, sînt susceptibile de a se aplica în raporturile
de drept fără adoptarea de acte normative speciale, au caracter executoriu şi sînt direct aplicabile
în sistemul juridic şi sistemul judiciar ale Republicii Moldova. Pentru realizarea celorlalte
462 Legea privind actele legislative nr. 780 din 27.12.2001. În: Monitorul Oficial 36-38/210, 14.03.2002, art. 6 alin. (3)-(5).
463 Иванов В.В. К вопросу о теории нормативного договора. B: Журнал российского права, 2000, № 10, с. 85-97;
Даниленко Г.М. Применение международного права во внутренней правовой системе России: практика
Конституционного Суда. B: Государство и право, 1995, № 11, с. 116.
464 Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova nr. 595 din 24.09.99. În: Monitorul Oficial 24-26/137,
02.03.2000, art.3.
02.03.2000, art.19.
466 Блищенко И.П. Международное и внутригосударственное право, Москва: Госюриздат, 1960, с. 7, 200, 222, 224, 230,
237.
132
dispoziţii ale tratatelor, se adoptă acte normative corespunzătoare”468.
Mai mult decît atît, „Dacă tratatul internaţional prezentat Parlamentului Republicii
Moldova spre examinare implică adoptarea unor legi noi sau modificarea legilor în vigoare,
proiectul legii privind ratificarea, acceptarea, aprobarea sau aderarea la tratatul internaţional şi
proiectele legilor privind modificările în legislaţie se prezintă concomitent” 469.
Astfel, şi alte acte normative pot servi ca temei juridic pentru încheierea contractelor
normative, de aceea nu susţinem afirmaţia că „contractele normative obţin forţa vitală în sînul
Constituţiei şi legii, dar nu şi a actelor subrogate legii”470. Mai mult ca atît, în cazul constituirii
statelor unei organizaţii contractul normativ nu este „dependent” de o lege oarecare. Contractul
de constituire a unui stat poate deveni unicul izvor de drept pînă la adoptarea constituţiei, care îl
menţine în vigoare, abrogă sau incorporează în textul său.
Deci, este evident că contractul normativ, la fel ca alte acte normative poate avea
consecinţe normative întruchipate în acte normative subcontractuale, inclusiv şi altor contracte
normative şi chiar legi, deşi mai multe exemple de acest fel putem întîlni în practica creaţiei
legislative internaţionale. Pe bună dreptate, afirmă A.N. Talalaev, tratatele internaţionale prevăd
adoptarea unor legi noi, modificarea, completarea sau abrogarea legilor în vigoare471.
Astfel, după aderarea României la Uniunea Europeană în temeiul Tratatului privind
Uniunea Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene472, aceste state
participă la alegerile în Parlamentul European în conformitate cu legislaţia naţională ajustată la
acquis-ul european. Legea României privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru
Parlamentul European473 stipulează expres că transpune Directiva Consiliului nr. 93/109/CE din
6 decembrie 1993, care stabileşte condiţiile de exercitare a dreptului de vot şi de a candida în
alegerile pentru Parlamentul European de către cetăţenii Uniunii Europene474 şi Actul din 1976
privind alegerea membrilor Parlamentului European, prin vot universal direct475.
Vorbind despre forma actului normativ convenţional, sîntem de acord cu S.M. Troşina,
care consideră că contractele normative sînt acte juridice după conţinut, iar după formă –
02.03.2000, art.20.
470 Тихомиров Ю.А. Конституция, закон, подзаконный акт, Москва: Юридическая литература, 1994, с. 127.
471 Талалаев А.Н. Право международных договоров. Действие и применение договоров, Москва: Наука, 1985, с.160-167.
472 Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Versiune consolidată. În: Jurnalul
Oficial C 83 din 30 martie 2010, [online] http://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/index.htm, (accesat la 24.07.12).

473 Legea României privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, nr. 33 din 16 ianuarie 2007. În:
Monitorul Oficial nr. 28/16 ianuarie 2007.

474 Directiva 93/109/CE a Consiliului din 6 decembrie 1993 de stabilire a normelor de exercitare a dreptului de a alege şi de a fi
ales pentru Parlamentul European pentru cetăţenii Uniunii care au reşedinţa într-un stat membru în care nu sunt resortisanţi. În:
Jurnalul Oficial L 329, 30.12.1993. [online] http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri= DD:20:01:31993L0109:
RO:PDF, (accesat la 24.07.12).
475 Actul din 1976 privind alegerea membrilor Parlamentului European, prin vot universal direct. În: Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene nr. L 278 din 8/10/1976, cu modificările ulterioare. [online] http://eur-
lex.europa.eu/Notice.do?mode=dbl&
lang=ro&lng1=ro,en&lng2=da,de,el,en,es,fi,fr,it,nl,pt,sv,&val=53216:cs&page=1&hwords=(accesat la 24.07.12).
133
contracte476,
Evident că norma convenţională este asemănătoare cu norma actului normativ „haina
exterioară” a existenţei sale sau mijloc documentar de exprimare. Mai mult, norma
convenţională poate reproduce dispoziţiile normelor actului normativ juridic.
3.2. Originea şi dimensiunea conceptului „contract administrativ”
3.2.1. Geneza şi evoluţia contractului administrativ pînă la declararea suveranităţii

Republicii Sovietice Socialiste Moldova (23 iunie 1990)
Contract, la Roma, era, la început, numai convenţia care îmbrăca o anumită formă,
deoarece un simplu acord de voinţă nu era suficient pentru a crea o obligaţie – ex nuda pacto,
adio non nascitur. Deoarece nu orice convenţie era contract, în schimb orice contract era şi
convenţie (…), numai după apariţia contractelor consensuale, adică a acelor contracte care luau
naştere prin simplul acord de voinţă, noţiunea de convenţie a devenit sinonimă cu aceea de
contract. Cuvântul contractus înseamnă a pune la un loc. Acest cuvânt (contractus) a fost
generalizat în sistemul dreptului privat roman şi apoi, preluat de toate legislaţiile care au
urmat477.
În opinia noastră, chiar primele constituţii, reieşind din doctrina consensuală a apariţiei
statului, pot fi examinate ca rezultat al „contractului social” prin care poporul „stabileşte
Guvernele”, a căror „putere emană din consimţămîntul guvernaţilor”. Astfel, „poporul are
dreptul să o schimbe sau să o abolească şi să instituie un nou guvern”, atunci cînd guvernarea nu
este în stare sau nu doreşte să asigure anumite drepturi inalienabile „viaţa, libertatea şi căutarea
fericirii”478.
Cercetătorii B. Ştefănescu şi R. Dumitru subliniază că etimologic, cuvîntul „contract”
provine din latinescul „contrahere”, reprezentînd „acordul de voinţă dintre două sau mai multe
părţi, care determină naşterea, modificarea sau stingerea unor drepturi şi obligaţii”479.
Deci, în opinia noastră, contractul este un act juridic care exprimă acordul volitiv comun,
a doi sau mai mulţi subiecţi de drept privind instituirea, modificarea sau întreruperea
drepturilor şi obligaţiilor subiective ale părţilor, mijloc universal de reglementare juridică a
relaţiilor sociale în multe ramuri de drept.
476 Трошина С.М. Совершенствование системы юридических источников регулирования трудовых отношений в РФ,
Автореф. дис. ... канд. юрид. наук, Екатеринбург, 1993, с. 5.
477 Anghel I. M. Dreptul roman, Bucureşti: Lumina Lex, 2001, p. 229-230.
478 Declaraţia de independenţă, adoptată la 4 iulie 1776, la Philadelphia în Constituţia Statelor Unite ale Americii, trad. de
Tănăsescu E. S., Pavel N. Bucureşti: ALL Beck, 2002, p. 36.

479 Ştefănescu B., Dumitru R. Drept civil pentru învăţămînt superior economic, Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p. 267.
134
Principiile comune tuturor tipurilor de contracte sînt, în opinia prof. D.N. Bahrah:
„dispozivitatea reglementării juridice (libertatea alegerii clauzelor); autonomia părţilor
contractante; egalitatea juridică a părţilor contractante; caracterul echivalent; răspunderea
reciprocă a părţilor, exprimat prin sintagmele „contractul este lege pentru părţi” şi „ai încheiat
contractul – execută-l” 480.
Jurisconsulţii romani, de rînd cu alte clasificări, evocau diviziunea dintre Dreptul public şi
Dreptul privat, jus publicum şi jus privatum, care a fost consemnată de un text al lui Ulpian din
Digeste, cartea I, IV, De Justitia et Jure: „Publicum jus est quod ad statum rei romanae spectat,
privatum quod ad singulorum utilitatem pertinet”481.
Din punct de vedere structural diviziunea dintre Dreptul public şi Dreptul privat există şi în
sistemele de drept contemporane, chiar dacă evoluţia dreptului indică noi criterii pentru
explicarea acesteia. Mai mult decît atît, însuşi textul lui Ulpian stabilea o ierarhie, definind în
primul rînd Dreptul public şi apoi Dreptul privat, consacrînd ataşamentul romanilor faţă de
interesul public.
Astfel, datorită divizării convenţionale a sistemelor de drept ale familiei romano-germane
în subsisteme de drept privat şi public este logică şi divizarea contractelor în private şi publice.
La rîndul lor, în cadrul contractelor publice pot fi evidenţiate contracte: internaţionale,
constituţionale, administrative, financiare, fiscale etc.
Potrivit cercetătorului lituanian Ia. Naciscionis, „în funcţie de subiect şi obiect pot fi
evidenţiate următoarele tipuri de contracte publice: contracte de constituire; contracte de
delimitare a competenţei; acorduri de delegare a împuternicirilor; acorduri de colaborare politică;
acorduri de administrare funcţională; contracte între structurile de stat şi cele nestatale; contracte
de consens social; tratate internaţionale”482.
În literatura juridică română interbelică se utiliza termenul „act administrativ de
gestiune”483. În literatura juridică franceză484, în literatura juridică germană485 şi chiar în
literatura juridică română de dinaintea Revoluţiei din decembrie 1989 s-a susţinut, pentru această
categorie de acte administrative, noţiunea de contract administrativ486.
Este cunoscut faptul că teoria contractelor administrative este opera dreptului francez
modern; izvorăşte din jurisprudenţa Consiliului de Stat; este preluată şi dezvoltată ulterior de
480 Бахрах Д.Н. Административное право России. Учебник для вузов, Москва: НОРМА, 2002. с. 134.
481 Hanga V. Adagii juridice latineşti. Bucureşti. Lumina Lex. 1998, p.94.
482 Начисчионис Я. Публично правовые договора, Закон и жизнь, 2004, Nr. 9, с.11.
483 Teodorescu A. Tratat de drept administrativ, 1929, vol. I, p. 394; Negulescu P. Tratat de drept administrativ. vol.1. Bucureşti:
Marvan, 1934, p. 381; Rarincescu C.G. Contenciosul administrativ român, ed. a II-a, Bucureşti: Alcalay, 1936, p 145; Văraru M.
Tratat de drept administrativ român, Bucureşti, 1928, p. 181-188.
484 Rivero J., Waline J. Droit administratif, 18e édition, Paris: Dalloz, 2000, p. 104; Vedel G., Delvolve P. Droit administratif.
Tome 1. 12e édit. Paris: P.U.F., 1992, p. 329; Laubadere A., Venezia J.-C., Gaudement Y. Traite de droit administratif. Tome 1.
Paris: L.G.D.J., 1992, p. 231.
485 Forsthoff E. Traité de droit administratif, traduit de l'allemand par Michel Fromont. Bruxelles: Bruylant, 1969, p. 435.
486 Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. vol. II. Bucureşti: ALL BECK, 2002, p. 101.
135
doctrina administrativă franceză; se sprijină pe existenţa unor instanţe administrative încadrate în
puterea executivă şi pe dreptul pozitiv care reglementează această materie.
Problematica contractelor administrative prin prisma diversităţii contractelor pe care le
încheie administraţia publică şi a elementelor specifice contractelor administrative, care le
deosebeşte de cele de drept comun a fost abordată în premieră de Jean Rivero, Jean Waline, J.C.
Venezia, Y. Gaudement487. Astfel, în opinia cercetătorilor francezi Jean Rivero şi Jean Waline,
în dreptul francez s-a conturat o doctrină specifică referitoare la contractele administrative şi
definirea regimului juridic specific acestor contracte488.
La sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea Gaston Jèze conturează teoria
potrivit căreia, în afară de contractele caracteristice dreptului privat, există o categorie de
contracte specifică dreptului public, cu un regim juridic diferit, şi anume - contractele
administrative. În opinia acestor autori originea contractelor administrative trebuie căutată, în
esenţă, în necesităţile imperioase de ordin financiar ale autorităţilor publice care aveau în
administrare bunuri proprietate publică, de a le valorifica în interesul comunităţilor locale sau în
interes naţional, în funcţie de proprietatea asupra acestor bunuri489.
Prof. A. Iorgovan susţinea că: „perioada statului liberal de la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi
începutul sec. al XX-lea a fost de neconceput fără teoria şi, mai ales, practica, inclusiv
contencioasă, în materia contractelor administrative, deoarece „Marile echipamente de
infrastructură ale Franţei din acea perioadă şi pînă la ora actuală sînt strîns legate de teoria
contractelor administrative (căile ferate, drumurile, electricitatea, aprovizionarea cu gaze şi apă
etc.). Pe parcurs, contractele administrative au penetrat şi în sfera „socialului”; în România teoria
contractelor administrative a apărut şi s-a dezvoltat odată cu dezvoltarea raporturilor juridice
dintre administraţie şi întreprinzătorii particulari ce aveau ca obiect „concesiunea unor lucrări
publice sau servicii publice. Marii specialişti din perioada interbelică au întîmpinat-o însă cu
unele rezerve, calificînd-o ca o „instituţie exogenă ce nu putea evoca esenţa realităţilor
endogene” 490.
Unul dintre întemeietorii teoriei contractelor administrative în România prof. J.H.
Vermeulen sublinia: „Gaston Jèze consideră că de cîte ori părţile au înţeles să se supună unor
astfel de reguli care alcătuiesc aşa-zisul regim de drept public, ne găsim în faţa unor contracte
administrative”491..
487 Rivero J., Waline J. Droit administratif. 18-e édition. Paris: Dalloz, 2000, p. 97; Laubadere A. de V., Gaudement J. C. Y.
Traite de droit administratif. 14-ieme édition. Paris: LGDJ, 1996, p. 284.
488 Rivero J., Waline J. Droit administratif, 18 e édition, Paris: Dalloz, 2000, p.115; Richer L. Droit des contrats administratifs, 2 e
édition, Paris: Librairie générale de droit et de jurisprudence, 1999, p.29; Lombard M. Droit administratif, 3e édition, Paris:
Dalloz, 1999, p.229.
489 Avram Iu. Contractele de concesiune. Bucureşti: Rosetti, 2003, p. 5.
490 Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. vol. II. Bucureşti: All Beck, 2002, p. 99-100.
491 Vermeulen J. H. Evoluţia Dreptului Administrativ Român. Bucureşti: Institutul de Arte Grafice (Vremea), 1943, p. 232.
136
Întru dezvoltarea teoriei lui Gaston Jèze a urmat o teorie importantă elaborată în 1945 de
către Georges Pequignot care face o analiză generală a tuturor contractelor administrative, însă
unifică concepţiile acestor autori în 1957, André de Laubadère în Traité théorique et pratique des
contrats administratifs, reeditat în 1983-1984 şi care rămîne pînă astăzi lucrarea de referinţă în
materie, suscitînd dezvoltarea procedeului contractual în acţiunea administrativă şi apariţia a
numeroase lucrări asupra unor anumite tipuri de contracte492.
André de Laubadère defineşte contractul administrativ ca fiind contractul încheiat de o
persoană publică şi identificat prin intermediul unui criteriu alternativ, şi anume: prezenţa
clauzelor exorbitante sau participarea cocontractanţilor la exercitarea aceluiaşi serviciu public493.
Teoria contractelor administrative este strîns legată de domeniul public şi implicit de
proprietatea publică, precum şi de serviciul public, noţiuni de drept constituţional. În doctrina
contemporană, subliniază prof. Verginia Vedinaş, contractul administrativ este definit ca
reprezentînd „un acord de voinţă între o autoritate publică, aflată pe o poziţie de superioritate
juridică pe de-o parte şi alte subiecte de drept pe de altă parte, prin care se urmăreşte satisfacerea
unui interes general, prin prestarea unui serviciu public, efectuarea unei lucrări publice sau
punerea în valoare a unui bun public, supus unui regim de putere publică.”494
Potrivit prof. Nicolae Zărnescu, „opiniile formulate în perioada interbelică în legătură cu
instituţia contractelor administrative parcurg tot registrul, de la negare pînă la o largă
acceptare”495.
Prof. Antonie Iorgovan s-a pronunţat mai explicit, menţionînd că „în perioada pînă la
adoptarea Constituţiei de la 1948, în literatura juridică s-au exprimat trei mari opinii:
1) de acceptare a teoriei contractelor administrative, în sens restrîns (prof. E.D. Tarangul,
I. Vîntu, J.H. Vermeulen);
2) de respingere a oricărei teorii a contractelor administrative (prof. A. Teodorescu, prof.
P. Negulescu);
3) de acceptare a teoriei contractelor administrative în sens larg (P. Strihan)” 496.
La rîndul său Petre Strihan „identifică următoarea structurare a reprezentanţilor doctrinei
româneşti interbelice în materia contractului administrativ:
1) cei care au recunoscut şi au introdus teoria contractelor administrative (I.G. Vîntu, J.H.
Vermeulen);
2) cei care neagă teoria contractelor administrative (P. Negulescu, A. Teodorescu);
492 Richer L. Droit des contrats administratifs, Paris: L.G.D.J., 1995, p. 19-20.
493 Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. vol. II. Bucureşti: ALL BECK, 2002, p.112.
494 Vedinaş V. Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, Bucureşti: Lumina Lex, 2002
495 Zărnescu N. Contracte administrative în dreptul românesc din perioada interbelică, [online] http://ebooks. unibuc.ro/drept/
zarnescu/9.htm, (accesat la 18.10.09).

496 Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Bucureşti: Nemira, 1966, vol. I, p. 358.
137
3) cei care admit existenţa a două categorii de contracte: contracte de drept public, supuse
unui regim de drept public şi contracte de drept privat supuse unui regim de drept privat (E.D.
Tarangul);
4) cei care consideră că toate contractele încheiate de administraţia publică şi care sînt
supuse unui regim de drept administrativ rezultînd din principii şi legi de drept public sînt
administrative (Em. Botiş, G. Costi)”497.
Prof. J.H. Vermeulen susţinea:
1) că există în doctrina şi jurisprudenţa noastră o teorie a contractelor administrative
proprie dreptului public, marcînd o treaptă însemnată în evoluţia dreptului administrativ;
2) că pentru existenţa contractului administrativ sînt necesare următoarele condiţii: un
acord de voinţe între administraţie şi un particular; acordul de voinţe să aibă drept obiect crearea
unei obligaţiuni juridice de prestare de lucruri materiale sau de servicii personale, în schimbul
unei remuneraţii (în numerar sau altfel); prestaţiunea particularului să aibă drept scop asigurarea
funcţionării unui serviciu public; părţile să fi înţeles să se supună regimului apărat de dreptul
public printr-o clauză expresă prin însăşi forma dată contractului sau prin oricare altă manifestare
de voinţă” 498.
Prof. Antonie Iorgovan scrie că „prof. J.H. Vermeulen evidenţiază unele aspecte specifice
contractelor administrative care le deosebesc de contractele civile, printre care:
1) particularul care a încheiat un contract cu administraţia nu va putea să-l cedeze întreg
sau în parte altei persoane, decît cu aprobarea administraţiei;
2) unele clauze contractuale sînt de natură reglementară;
3) administraţia poate să-şi rezerve dreptul de a cere oricînd concesionarului care nu şi-a
îndeplinit obligaţiile înscrise în contract să poată rezilia contractul, direct, prin act administrativ,
dacă interesul general o cere;
4) contractelor administrative li se aplică teoria impreviziunii care nu se aplică
contractelor civile” 499.
În opinia prof. E.D. Tarangul, contractele încheiate de administraţie cu particularii în
scopul de a colabora în vederea realizării unui serviciu public sau a unui interes general sînt
contracte administrative (sau de drept public)500.
Cu regret, menţiona prof. Anton Trăilescu „după anul 1944, teoria contractelor
administrative nu a mai avut o susţinere constantă în doctrina română, redevenind actuală ca
497 Strihan P. Contractele administrative în dreptul român. Contribuţiuni la o teorie generală, Bucureşti: Curierul judiciar, 1946,
p.6.
498 Vermeulen J. H. Evoluţia Dreptului Administrativ Român. Bucureşti: Institutul de Arte Grafice (Vremea), 1943, p. 16.
499 Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. vol. II. Bucureşti: ALL BECK, 2002, p.358
500 Tarangul E. D. Tratat de drept administrativ român, Cernăuţi: Glasul Bucovinei, 1944, p.478.
138
urmare a noii legislaţii adoptate după anul 1990”501..
Acelaşi lucru este confirmat de prof. Ion Rusu: „În România teoria contractelor
administrative a fost preluată abia după dezvoltarea raporturilor juridice dintre firmele cu capital
străin şi administraţia publică, acestea aveau ca obiect concesiunea diferitelor lucrări publice, a
diferitelor servicii publice …anterior lui 1989, în România se discuta puţin despre contractul
administrativ, deoarece nu se făcea distincţie între proprietatea publică a statului şi proprietatea
privată a acestuia:
1) prof. R. Ionescu folosea noţiunea de contract administrativ de atunci de când descria
contractele încheiate de organele administraţiei de stat pentru realizarea altor activităţi decât
administraţia pură, contracte care aveau ca obiect acţiuni economice (achiziţionarea de materii
prime şi materiale, transporturi, comerţ, construcţii), dar spre realizarea unor sarcini specifice
administraţiei publice.
2) prof. Valentina Gilescu discuta despre contractul administrativ ca noţiune compatibilă
cu realităţile specifice acelei orânduiri în 1970;
3) prof. Antonie Iorgovan a îmbrăţişat ideea contractului administrativ în perioada cînd în
România, la ordinea zilei, erau „contractele economice” încheiate în apărarea şi dezvoltarea
proprietăţii întregului popor, vorbind în cursurile de drept administrativ din 1983 şi 1989 despre
„un curent de idei favorabil teoriei contractelor administrative, includerii acestei categorii de acte
juridice în sfera formelor concrete de realizare a administraţiei de stat”;
4) prof. Gh. Beleiu promova ideea unui contract de natură complexă (inclusiv
administrativă) ori a unui contract care, sub aspectul naturii juridice, este „act juridic de natură
administrativă”502.
Astfel, prof. Valentina Gilescu503 şi prof. Antonie Iorgovan504 au fost printre autorii care,
în România, înainte de 1991, au încercat să aducă argumente pentru fundamentarea teoriei
contractelor administrative şi au susţinut existenţa contractelor administrative în activitatea
administraţiei publice.
Dimpotrivă, analizînd prezenţa contractelor administrative în dreptul românesc, prof. Paul
Negulescu scria: „Noi credem, cel puţin pentru Ţara noastră, că ideea contractului administrativ
nu prezintă nici un interes, căci la noi aceste contracte sînt cîrmuite de legea civilă în ceea ce
priveşte raporturile între părţi, iar, dacă ele sînt supuse anumitor formalităţi şi abilitări, aceasta
nu modifică situaţiunea. În asemenea condiţiuni cum se poate susţine că concesiunea ar fi un
contract de drept public, căci ideea de dispoziţiune reglementară exclude ideea de contract unde
501 Trăilescu A. Drept administrativ. Tratat elementar, Bucureşti: ALL BECK, 2002, p. 204.
502 Rusu I. Drept administrativ, Bucureşti: Lumina Lex, 2001, p.224-225.
503 Gilescu V. Natura juridică a contractului de specializare universitară. În: Revista Română de Drept, 1970, nr. 7, p.122.
504 Iorgovan A., Gilescu V. Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. Bucureşti: Universitatea din Bucureşti, 1986, p. 214.
139
se cere concurs de voinţe. Iată de ce nu împărtăşim părerea acelora care susţin, împreună cu prof.
Gaston Jèze, că ar exista asemenea contracte administrative”505.
Opinia prof. Paul Negulescu de respingere a oricărei teorii a contractelor administrative
este susţinută de Anibal Teodorescu, care situează aceste contracte printre actele de gestiune ale
administraţiei. Autorul nu poate să accepte ideea unui contract administrativ (termenul contract
vizînd prin esenţă o situaţie consensuală) atîta vreme cît „În actul de autoritate, administraţia nu
discută şi nu tratează nimic cu nimeni, nu convine nimic, ci numai îşi manifestă voinţa sa (…)
actul de autoritate apare aşadar ca un act unilateral de voinţă a Statului, ceea ce îl deosebeşte de
actul de gestiune. Spre deosebire de actul de autoritate, care are caracter unilateral, actul de
gestiune este un act bilateral, contractual, căci el constă întotdeauna într-un acord de voinţe „din
această cauză va îmbrăca totdeauna forma obişnuită a actelor contractuale din dreptul privat” 506.
În opinia noastră, deoarece contractul administrativ are o natură juridică dualistă,
conţinutul acestuia se stabileşte pe cale reglementară şi pe cale convenţională care respectiv
cuprinde clauze cu caracter obligatoriu, prevăzute de lege, şi clauzele negociate de părţi.
Prof. Ţ.A. Iampoliskaia sublinia că ideea privind contractele administrative a fost enunţată
de către fondatorii dreptului administrativ sovietic A.I. Elistratov şi V.V. Kobalevskii, susţinută
de N.N. Karadje-Iskrov şi A.V. Karass, însă n-a obţinut o susţinere mai largă în continuare507.
În realitate, personalităţile notorii ale ştiinţei dreptului administrativ rus A.I. Elistratov şi
V.V. Kobalevskii au abordat unele aspecte ale contractelor administrative încă la sfîrşitul sec. al
XIX-lea – începutul sec. al XX-lea. Astfel, în primii ani ai puterii sovietelor prof. A.I. Elistratov:
1) „recunoştea că actul administrativ-juridic nu reprezintă forma unică a administrării, iar
în unele cazuri, în scopul eficientizării administrării de stat era necesar de a încheia contracte
administrative;
2) sublinia caracterul dualist al contractului administrativ (individual şi normativ), avînd
în vedere, în primul rînd, reglementarea prin contract administrativ a raporturilor juridice
patrimoniale cu participarea statului;
3) considera că contractul administrativ se încheie între organele de administrare de stat
şi între un organ de administrare de stat şi o persoană particulară, în temeiul actului administrativ
numai pentru protecţia intereselor persoanelor particulare;
4) menţiona că şi autoritatea de stat foarte puternică „consideră, adeseori, mai raţional
aplicarea mijloacelor raporturilor civile decît a celor de constrîngere, deoarece raporturile
contractuale cu cetăţenii asigură obţinerea cu o eficienţă mai mare a serviciilor şi a bunurilor
505 Negulescu P. Tratat de drept administrativ. vol.1. Bucureşti: Marvan, 1934, p. 239.
506 Teodorescu A. Tratat de drept administrativ. 1929, vol. I, p. 382, 397.
507 Ямпольская Ц.А. О теории административного договора. B: Советское государство и право, 1966, №10, с.132-136.
140
decît impunerea să facă acelaşi lucru prin constrîngere” 508.
Evident că în cadrul doctrinei sovietice etatiste teoria contractului administrativ n-a găsit o
dezvoltare continuă. Astfel, V.V. Kobalevskii consemna doar pentru posibilitatea încheierii
contractelor administrative între organele de administrare de stat, fără a menţiona importanţa
acestora ca formă a activităţii de administrare509.
Doctrina sovietică a dreptului administrativ a revenit la examinarea teoriei contractului
administrativ doar după schimbarea conducerii URSS în anii ’60 ai sec. al XX-lea şi sub
influenţa publicaţiilor ştiinţifice ale cercetătorilor în dreptul administrativ din Europa de Est510.
Printre aceste publicaţii pot fi menţionate cele ale cercetătorului polonez Eji Starosţiac.
Acesta, analizînd formele activităţii administrative:
1) „a numit printre ele şi contractul administrativ, încheiat de organele autorităţii
publice în scopul administrării proprietăţii de stat şi în legătură cu necesitatea de a spori
intervenţia nemijlocită în procesul de producere;
2) sublinia că contractul administrativ ca formă a activităţii administrative este
nemijlocit atribuit sferei relaţiilor patrimoniale şi asigură:
a) posibilitatea combinării metodelor de conducere centralizată cu decentralizarea
activităţii aparatului de administrare;
b) protecţia drepturilor cetăţenilor în raporturile cu statul, deoarece organele de
administrare sînt limitate în acţiunile lor de contractul administrativ încheiat;
c) autonomia administrativă şi temeiul pentru reglementarea detaliată a părţilor” 511.
Mai mult, în opinia prof. Eji Starosţiac, la care ne raliem:
1) „pentru încheierea contractului administrativ este necesară aplicarea complexă a
normelor de drept civil şi drept administrativ;
2) condiţia principală pentru încheierea contractului administrativ este lipsa ierarhiei
subordonării care lipseşte de sens contractul;
3) următoarele momente sînt esenţiale în caracterizarea contractului administrativ:
a) fiecare ramură de drept studiază fenomenul juridic din punctele sale specifice de
vedere, însă aceasta nu exclude posibilitatea unor abordări comune;
b) consemnarea importanţei proximităţii de dreptul administrativ a dreptului civil în care
raporturile subiectelor se califică pe picior de egalitate;
c) contractele sînt în mîinile autorităţii administrative mijloc de instituire a unor
508Елистратов А.И. Очерк административного права. Москва: Госиздат, 1922, c.95-101.
509Кобалевский В.В. Советское административное право. Харьков: Изд-во Наркомюста УССР, 1929. c. 166.
510 Старосьцяк Е. Правовые формы административной деятельности. Пер. с польского А. Х. Махненко. Москва:
Госюриздат, 1959, c.257-280; Венгерское административное право. Пер. с венг. под ред. и с вступ. ст. Б.М. Лазарева.
Москва: Прогресс, 1990, c. 289-291.
Госюриздат, 1959, c. 261.

141
raporturi noi, care apar în rezultatul desfăşurării activităţii creative de reconstruire, temei
pentru studierea contractului din punctul de vedere al teoriei activităţii administrative a
aparatului de stat;
d) în examinarea problemelor formelor juridice de activitate a tuturor organelor
administrative nu poate fi evitată chestiunea privind contractul ca formă deosebită a acestei
activităţi, cu atît mai mult că nu există nici unul din sistemele departamentale ale organelor
administrative care s-ar lipsi de o astfel de formă de activitate;
e) contractul întotdeauna este o formă juridică a activităţii, cel puţin, a părţilor
independente, necesitînd coordonarea voinţei lor (reprezintă o trăsătură a contractului
administrativ);
f) contractele încheiate de organele administrative, de regulă, nu au o formă autonomă,
dar se bazează pe un act administrativ (temeiul juridic)” 512.
Prof. Ţ.A. Iampoliskaia considera că:
1) „sarcina lucrării sale nu constă în identificarea esenţei noţiunii, ci în sensibilizarea
problemei contractului administrativ;
2) dezvoltarea teoriei contractului administrativ este legată de creşterea legalităţii şi
rolului statului în protecţia intereselor şi drepturilor cetăţenilor, crearea posibilităţilor realizării
eficiente a drepturilor cetăţenilor” 513.
În lucrarea sa, prof. V.I. Novoselov a menţionat un şir de propuneri privind „aplicarea
contractelor administrative în condiţiile sistemului juridic al anilor ‘60 ai sec. al XX-lea
considerînd că acesta este binevenit, în special, în sfera relaţiilor patrimoniale legate de
asigurarea necesităţilor statului;, precum şi trăsăturile care deosebesc contractul administrativ de
contractele civile cum ar fi: îmbinarea caracterului autoritar al uneia dintre părţi cu acordul
ambelor părţi la încheierea contractului; procedura încheierii este determinată de un act
administrativ (legislativ); contractul administrativ are un caracter democratic faţă de actul
administrativ emis de autoritatea publică”514.
3.2.2. Evoluţia teoriei contractului administrativ după declararea suveranităţii

Republicii Moldova
Deşi în legislaţia Republicii Moldova termenul „contract” este unul dintre cei mai frecvent
utilizaţi (se conţine în peste 340 de legi), pentru prima oară termenul „contract administrativ” a
Госюриздат, 1959, p. 267-269. с. 140-167.
513 Ямпольская Ц.А. О теории административного договора. B: Советское государство и право, 1966, №10, с.132-136.
514 Новоселов В.И. К вопросу об административных договорах. B: Правоведение, 1969. № 3, c. 40-45.
142
fost utilizat de legislativ în Legea contenciosului administrativ nr. 793 din 10.02.2000515.
Susţinem întru totul opinia prof. Verginia Vedinaş, care subliniază că o nouă etapă în
evoluţia teoriei contractului administrativ a început odată cu adoptarea Constituţiei României din
1991 care a recunoscut prin art. 135 alin. 5, pe de o parte, proprietatea publică inalienabilă, iar pe
de altă parte, posibilitatea existenţei unor mijloace juridice de valorificare a bunurilor proprietate
publică. Este vorba de trei tipuri de contracte administrative: darea în administrare, care nu se
poate face decît către o regie autonomă sau instituţie publică; concesiunea; închirierea516.
Mai mult decît atît, consideră că această concluzie este valabilă pentru ţara noastră,
deoarece doar după consacrarea în art. 1, 2 ale Legii cu privire la proprietate nr. 459 din
22.01.91, iar mai apoi în art. 9 şi 126 ale Constituţiei Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie
1994, a proprietăţii publice şi private, a asigurării de către stat a administrării „proprietăţii
publice ce-i aparţine, în condiţiile legii”517 şi a inviolabilităţii „investiţiilor persoanelor fizice şi
juridice, inclusiv străine”, a început o etapă nouă de dezvoltare a teoriei contractelor publice şi
civile în Republica Moldova.
În pofida acestui fapt, contractele administrative privind administrarea proprietăţii de stat
au fost printre cele dintîi reglementate prin lege. Astfel, potrivit art. 3 pct. 6) din Legea cu privire
la Guvern nr. 64 din 31.05.90, acestea „realizează colaborarea economică cu ţările lumii în
condiţiile dezvoltării relaţiilor contractuale, formării infrastructurii de piaţă, integrării general-
europene şi mondiale”, în special, potrivit art. 18 pct. 1) şi art. 20 alin. 1, colaborează „cu
Guvernul URSS, cu guvernele republicilor unionale”, „cu state străine, cu organizaţii
internaţionale” prin contracte publice internaţionale518.
În continuare, conform art. 2 din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845
din 03.01.92, „Statul şi autorităţile administraţiei publice locale sînt antreprenori speciali.
Atribuţiile de antreprenor la întreprinderile de stat (municipale) le execută managerul-şef de
întreprindere pe baza contractului încheiat cu acesta”519, iar Legea cu privire la întreprinderea de
stat nr. 146 din 16.06.94, în art. 6, stipulează că „Fondatorul transmite bunurile şi atribuţiile sale
în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii de întreprinzător administratorului în baza contractului
(acordului)”, iar „contractul-tip (acordul-tip) dintre fondator şi administrator - şeful întreprinderii
de stat se aprobă de către Guvern”.
515 Legea nr. 793 din 10.02.2000 contenciosului administrativ. În: Monitorul Oficial nr. 57-58 art. 375, din 18.05.2000.
516 Vedinaş V. Drept administrativ şi instituţii politico-administrative. Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p. 126.
517 Legea cu privire la întreprinderea de stat nr. 146 din 16.06.94. În: În: Monitorul Oficial 2/9, 25.08.1994; Hotărîrea
Parlamentului pentru punerea în aplicare a Legii cu privire la întreprinderea de stat nr. 147 din 16.06.94. În: Monitorul Oficial
2/10, 25.08.1994; Hotărîrea Guvernului cu privire la delegarea provizorie a unor funcţii privind dispunerea de patrimoniul
statului ministerelor, departamentelor, altor organe administrative de stat nr. 465 din 07.07.94 (abrogată); Hotărîrea Guvernului
despre aprobarea Regulamentului cu privire la modul de transmitere a întreprinderilor de stat, organizaţiilor, instituţiilor, a
subdiviziunilor lor, clădirilor, construcţiilor, mijloacelor fixe şi altor active nr. 688 din 09.10.95. În: Monitorul Oficial 10/45,
15.02.1996.
518 Legea cu privire la Guvern nr. 64 din 31.05.90. În: Veştile 8/191, 30.08.1990.
519 Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845 din 03.01.92. În: Monitor 2/33, 28.02.1994.
143
Suplimentar, Legea cu privire la Guvern prevede în art. 22 alin. 2 şi un alt tip de contracte
administrative - contracte de muncă cu funcţionarii de stat. Similar, acelaşi tip de contracte cu
poliţişti se încheie potrivit Legii cu privire la poliţie nr. 416 din 18.12.90 care stipulează în art.
19 alin. 7 şi art. 21 pct. 5) că „Ocuparea posturilor în organele, instituţiile şi subunităţile poliţiei
poate fi efectuată atît pe bază de concurs, cît şi prin încheierea de contracte în modul stabilit de
Ministerul Afacerilor Interne”520.
În această perioadă, pe teritoriul Republicii Moldova s-au efectuat cercetări ştiinţifice în
domeniul teoriei contractelor administrative doar în cadrul elaborării tezelor de doctor în drept de
către dr. M. Orlov, dr. L. Belecciu (problemele teoretice şi practice privind contractul de
concesiune)521; dr. A. Negru, dr. O. Pântea (impactul produs de contractul normativ asupra
procesului de democratizare a societăţii)522; prof. V. Guţuleac, dr. B. Florea (contractului
administrativ ca formă juridică de prestare a serviciilor publice)523, prof. I. Guceac, dr. V Balmuş
(contractul administrativ şi contractul administrativ normativ)524.
În opinia prof. B.N. Gabricidze şi A.G. Cerneavskii, în Federaţia Rusă, în ultimele decenii
problemele contractului administrativ s-au examinat destul de activ în ştiinţa dreptului
administrativ, găsindu-şi reflecţia în mai multe manuale de drept administrativ, inclusiv în
ultimele ediţii ale manualului prof. B.M. Lazarev, precum şi în manualele prof. Iu.M. Kozlov şi
prof. D.N. Bahrah.
La această etapă, teoria contractelor administrative în România este susţinută de prof.
Antonie Iorgovan, Ioan Alexandru525, Verginia Vedinaş, Ilie Iovănaş, Rodica Narcisa Petrescu,
Ion Corbeanu526, Corneliu Manda527, Dana Apostol Tofan528, Eugen Popa529, Emil Balan530 etc.
520 Lege cu privire la poliţie nr. 416 din 18.12.90. În: Veştile 12/321, 30.12.1990.
521 Belecciu L. Părţile contractului de concesiune. În: Revista Naţională de Drept, 2007, nr.1, p.76; Belecciu L. Contractul de
concesiune. Autoreferat al tezei de doctor în drept, Chişinău, 2007, p. 4.
522 Pântea O. Dimensiunea istorică a contractului normativ ca izvor al dreptului. În: Revista Naţională de Drept 2009, nr. 2, p.31;
Pântea O. Clasificarea contractelor normative. În: Legea şi viaţa, 2009, nr.3, p.52; Pântea O. Noţiunea şi particularităţile
contractului normativ ca izvor de drept. În: Revista Naţională de Drept, 2007, nr.2, p.66; Pântea O. Unele aspecte ale contractului
normativ ca izvor al dreptului în Republica Moldova. În: Revista Naţională de Drept, 2009, nr.1, p.54; Pântea O. Contractul
normativ ca izvor de drept. Autoreferat al tezei de doctor în drept, Chişinău, 2009, p. 6, 8.
523 Guţuleac V., Florea B. Contractul administrativ ca modalitate a actului administrativ. În: Legea şi viaţa, 2011, nr. 1 (229), p.
4-12; Guţuleac V., Florea B. Soluţionarea litigiilor izvorâte din executarea contractului administrativ ca formă de prestare a
serviciilor publice. În: Legea şi viaţa, 2011, nr. 5 (233), p. 4-8; Гуцуляк В., Флоря Б. Административный процесс и
административные производства. B: Закон и жизнь, 2009, № 11, с.17; Florea B. Contractul administrativ ca formă juridică de
prestare a serviciilor publice. Autoreferat al tezei de doctor în drept, Chişinău, 2012, p. 6.
524 Balmuş V., Guceac I. Originea şi dimensiunea conceptului „contract administrativ”, Evoluţia contractului administrativ după
declararea suveranităţii Republicii Moldova, În: Revista Naţională de Drept, 2009, Nr. 1, p. 2-10; Balmuş V., Guceac I. Originea
şi dimensiunea conceptului „contract administrativ”. Geneza şi evoluţia contractului administrativ pînă la declararea suveranităţii
Republicii Moldova (23 iunie 1990). În: Revista Naţională de Drept, 2008, Nr. 12, p. 7-12; Balmuş V. Le Contrat Administratif –
Source du Droit de la Science et de L’innovation, În: Conferinţa internaţională ştiinţifică Integrarea Europeană – Realităţi şi
Perspective, 15-16 mai 2009, Galaţi, România, Galaţi: Ed. Universităţii Danubius, 2009, p. 148-156.
525 Alexandru I., Negoiţă A., Şantai I. et. al. Drept administrativ. Braşov: Omnia, 1999, p. 458-465.
526 Corbeanu I. Drept administrativ. Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p. 108-119.
527 Manda C. Drept administrativ. Tratat elementar, Bucureşti: Lumina Lex, 2001, 512 p., p. 143-148.
528 Tofan A. D. Unele consideraţii privind legislaţia în domeniul parteneriatului public-privat. În: Revista de Drept Public, nr. 2,
2004, p. 92-101.
529 Popa E. Mari instituţii ale dreptului administrativ. Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p. 293-360.
530 Bălan E. Introducere în studiul domenialităţii. Bucureşti: ALL BECK, 2004, p. 101.
144
În opinia prof. I. Iovănaş, „în doctrina românească, ţinînd seama şi de reglementările
legislative din România, s-a admis şi azi să se reia ideea că contractele administrative reprezintă
o entitate specifică a dreptului administrativ, distinctă atît faţă de actul unilateral de putere, cît şi
de actul juridic civil sau comercial”531.
Prin urmare, rămîne în sarcina doctrinei de a stabili trăsăturile contractelor administrative,
care trebuie să le delimiteze atît de contractele civile, cît şi de actele administrative.
În opinia savanţilor români contractul administrativ poate fi definit ca:
1) un acord de voinţă între o autoritate administrativă sau un alt subiect de drept autorizat
de aceasta şi un particular, prin care particularul se angajează, în schimbul unei sume de bani, să
asigure funcţionarea unui serviciu public, ori să efectueze o lucrare publică a căror organizare
reprezintă obligaţii legale ale administraţiei532;
2) contractul administrativ ca fiind un acord de voinţă, dintre o autoritate publică, aflată
pe o poziţie de superioritate juridică, pe de o parte, şi alte subiecte de drept, pe de altă parte
(persoane fizice, persoane juridice sau alte organe ale statului subordonate celeilalte părţi), prin
care se urmăreşte satisfacerea unui interes general, prin prestarea unui serviciu public, efectuarea
unei lucrări publice sau punerea în valoare a unui bun public, supus unui regim de putere
publică533;
3) contractul administrativ poate fi definit ca o convenţie încheiată între administraţia
publică prin autorităţile şi organele sale competente cu un particular în vederea realizării unui
serviciu public, a unor lucrări publice sau folosirii unor bunuri ce aparţin domeniului public sau
privat al statului ori al autorităţilor administrative teritoriale534.
Nu susţinem opinia prof. Valentin I. Prisăcaru care consideră că „sintagma contract
administrativ, cuprinde două noţiuni care au caracteristici proprii care le deosebesc. Astfel,
noţiunea de contract, presupune printre altele, egalitatea părţilor în stabilirea elementelor
esenţiale, drepturilor şi obligaţilor pe care şi le asumă fiecare parte contractantă, în timp ce
noţiunea de administrativ, implică dreptul de comandă al acelui - organ al administraţiei publice
- de la care emană actul ori care participă la încheierea lui. Aşa fiind, numai, cu multă
îngăduinţă, a putea accepta noţiunea de contract administrativ prin care să înţelegem acel
contract, pe care îl încheie un organ al administraţiei publice cu un particular şi în care, cel care
hotărăşte elementele esenţiale ale contractului este organul administraţiei publice, iar
particularul, numai în măsura în care aderă, de bună voie, la aceste elemente poate încheia
531 Iovănaş I. Drept administrativ. Arad: Servo-Sat, 1997, p. 74-75.

532 Tarangul E.D. Tratat de drept administrativ român. Cernăuţi: Glasul Bucovinei, 1944, p.477; Petrescu R.N. Drept
administrativ, ediţie revăzută şi adăugită. Cluj-Napoca: Cordial Lex, 2001, p.276; Vasile A. Prestarea serviciilor publice prin
agenţi privaţi. Bucureşti: ALL BECK, 2003, p.66.
533 Vedinaş V. Drept administrativ şi instituţii politico-administrative. Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p. 127.
534 Corbeanu I. Drept administrativ. Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p. 110.
145
contractul administrativ care se poate încheia pentru o diversitate de aspecte ale realizării în
concret a sarcinilor şi atribuţiilor administraţiei publice”535.
Deci, putem concluziona că contractul administrativ reprezintă:
1) un instrument juridic prin care unele autorităţi publice, organe, instituţii din cadrul
administraţiei publice îşi exercită atribuţiile prevăzute de lege, alături de actul administrativ;
2) un act administrativ cu regim juridic special, destinat satisfacerii unui interes general,
care se deosebeşte de alte acte administrative prin aceea că este act juridic administrativ
bilateral:
a) care deşi se caracterizează prin inegalitatea părţilor;
b) necesită la încheiere acordul de voinţă al acestora sau prescrierea unui act normativ
al autorităţii publice.
Prof. Ion Corbeanu consideră că „capacitatea de a contracta a organelor administraţiei
publice este legată de personalitatea juridică a acestora, pentru că atunci cînd un serviciu public
încheie diferite contracte, se angajează statul nu serviciul public”536.
În opinia prof. Jean Michel Forges, administraţia publică încheie diferite categorii de
contracte, dar individualizarea contractului administrativ se poate înfăptui prin două căi: „dacă
obiectul contractului priveşte exploatarea unui serviciu public, sau, a unei lucrări publice ori dacă
în contract sînt prevăzute clauze exorbitante care exced celor de drept comun, sînt obligatorii,
reprezentînd de cele mai multe ori elementul esenţial, decisiv al contractului administrativ” 537.
Potrivit lui Dacian C. Dragos legea asimilează actelor administrative anumite „contracte
încheiate de autorităţile publice, în funcţie de obiectul lor: contractele de concesiune a unui bun
public, de închiriere a unui bun public, de administrare a unui bun public; contractele de
concesiune de lucrări şi servicii; contractele de prestare a serviciilor publice pe baza unui
contract de concesiune sau a unui contract de delegare a gestiunii etc.” 538.
Prof. D.N. Bahrah are viziune mai largă asupra contractelor administrative şi consideră că
acestea sînt:
1) „încheiate în temeiul normelor de drept administrativ;
2) elaborate în interes public în rezultatul acordului benevol al două sau mai multe
subiecte de drept public, unul dintre care întotdeauna este subiect al puterii executive;
3) un act administrativ care instituie, modifică sau lichidează drepturile şi obligaţiile
reciproce ale părţilor;
4) un tip de afaceri în care egalitatea părţilor este condiţionată de coraportul atribuţiilor
535 Prisăcaru V.I. Actele şi faptele de drept administrativ, Bucureşti: Lumina Lex, 2001, p. 187.
536.Oroveanu M.T. Tratat de drept administrativ, Bucureşti: Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, 1994, p. 105; Forges J. M.
Droit administratif, Paris: PUF, 1991, p. 73.
537 Forges J. M. Droit administrativ, Paris: PUF, 1991, p.24.
538 Dragoş D.C. Drept administrativ. Actele şi contractele administrative. Cluj-Napoca: Accent, 2005, p. 34.
146
de putere publică atribuite prin lege, de aceea ele se mai numesc şi acorduri”539.
Afirmaţia de mai sus nu poate duce la concluzia că persoanele private care prestează
servicii publice încheie doar contracte private, susţin autorii francezi M. Long, P. Weil, G.
Braibant, P. Delvolve, B. Genevois, dimpotrivă, ele pot încheia şi contracte administrative, în
temeiul puterii publice care le este conferită prin actul administrativ sau contractul administrativ
prin care le este delegat serviciul public540.
Astfel ajungem la concluzia enunţată de Jean Michel de Forges, că „contractele încheiate
între două persoane publice sînt considerate, de principiu, ca fiind contracte administrative”541.
Competenţa autorităţilor publice sau persoanelor juridice de drept public este determinată
de lege şi după cum afirmă cercetătorul român Emil Bălan, este „circumscrisă realizării
interesului general şi din acest motiv ea este expres determinată prin actul constitutiv sau actul
normativ de organizare şi funcţionare a autorităţii respective”542.
Astfel, deoarece prin contractul administrativ administraţia publică îşi realizează sarcinile,
susţinem opinia cercetătorului român Toader Toma care consideră că „regimul juridic aplicabil
este unul exorbitant, de drept public în special, avînd şi clauze negociate, ceea ce-i conferă un
regim mixt de drept public şi privat”543. Situaţia privilegiată prin interesul pe care-l urmăreşte,
permite administraţiei de a impune clauze exorbitante în contract, de a controla modul de
executare a contractului, de a dispune unilateral rezilierea contractului.
Deci, o distincţie esenţială între contractele administrative şi contractele civile rezidă, în
special, în poziţia privilegiată a autorităţilor publice în primul tip de contracte şi condiţiile egale
ca ale oricărei persoane fizice sau juridice ale acestora în cel de al doilea tip de contracte. În
acelaşi timp, ambele tipuri de contracte se încheie în baza unui acord de voinţă, generator de
drepturi şi obligaţii pentru părţile contractante.
În contractul administrativ autoritatea administrativă contractantă urmăreşte o mai bună
funcţionare a serviciului public în interesul colectivităţii, de aceea nu există egalitatea părţilor
contractante şi un echilibru perfect de interese. Elaborarea clauzelor contractuale nu rezultă din
negocierea dintre părţile contractante, „deoarece una din părţi – administraţia – stabileşte în mod
unilateral clauzele, iar cealaltă le poate doar accepta sau refuza în bloc”544.
În opinia savantului francez Jean Michel de Forges, contractelor administrative,
comparativ cu cele de drept privat li se aplică reguli mai mult tehnice, administraţia are limite de
acţiune, are o competentă legată fiind ţinută de dispoziţiile legale şi de satisfacerea interesului
539 Бахрах Д.Н. Административное право России. Учебник для вузов. Москва: НОРМА, 2002, с. 131-139.
540 Long M., Weil P., Braibant G., et. al. Les grands arrêts de la jurisprudence administrative, Paris: Sirey, 1999, p. 615.
541 Forges J. M. Droit administratif, Paris: PUF, 1991, p.33.
542 Bălan E. Drept administrativ şi contencios administrativ, Bucureşti: Ed. Fundaţiei România de mâine, 2000, p. 67.
543 Toma T. Tratat de drept administrativ, Iaşi: Vasiliana, 2003, p.54.
544 Popa E. Mari instituţii ale dreptului administrativ. Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p.297.
147
general, iar particularul este ţinut de cauzele exorbitante derogatoriu propuse şi impuse de
administraţie545.
Prof. A. Iorgovan stabileşte următoarele trăsături ale contractelor administrative:
1) „reprezintă un acord de voinţă între o autoritate a administraţiei publice sau alt subiect
de drept autorizat de o autoritate a administraţiei publice şi un particular;
2) presupune efectuarea de lucrări, prestarea de servicii etc. de către particulari în
schimbul unei remuneraţii (caracter oneros);
3) este destinat să asigure funcţionarea aceluiaşi serviciu public, a cărui organizare
reprezintă obligaţie legală a autorităţii administraţiei publice cocontractante (are ca scop un
serviciu public) sau, după caz, punerea în valoare a aceluiaşi bun public;
4) părţile trebuie să accepte unele clauze de natură reglementară stabilite prin lege, sau în
baza legii, prin hotărîre a guvernului (clauze reglementare);
5) autoritatea administraţiei publice (cel autorizat) nu poate ceda interesele, drepturile sau
obligaţiile sale decît altei autorităţi a administraţiei publice, în condiţiile legii, iar particularul le
poate ceda oricărei persoane, dar numai cu aprobarea administraţiei publice;
6) cînd interesul public o cere sau cînd particularul nu şi-a îndeplinit din culpă obligaţiile
din contracte, ori cînd executarea apare prea împovărătoare pentru particular, autoritatea
administraţiei publice poate modifica sau rezilia unilateral contractul, fără a mai recurge la
justiţie;
7) părţile, prin clauză expresă sau prin simpla acceptare a clauzelor prestabilite au înţeles
că se vor supune, inclusiv cu privire la soluţionarea litigiilor, unui regim juridic de drept public;
8) soluţionarea litigiilor este de competenţa instanţelor naţionale de contencios
administrativ, dacă legea nu dispune altfel” 546.
Cu regret menţionăm interesul minimal al cercetătorilor din Republica Moldova la
subiectul „contracte administrative”. Cunoaştem doar încercarea dr. Liliana Belecciu de a „face
distincţie între contractele administrative şi alte contracte încheiate de administraţia publică, care
sînt identice cu cele ale particularilor, a abordat următoarele criterii de identificare a primelor:
contractul este administrativ prin determinare legală, cînd legiuitorul l-a calificat ca atare;
criteriul jurisprudenţial, adică un asemenea contract întruneşte elementele stabilite de
jurisprudenţă ca fiind de esenţa unui atare tip de contract – părţile contractului, obiectul
contractului şi existenţa clauzelor exorbitante de dreptul comun” 547.
În opinia cercetătorului român Dragoş Dacian Cosmin, pot fi identificate următoarele
trăsături ale contractului administrativ:
545 Forges J. M. Droit administrativ, Paris: PUF, 1991, p.71.
547 Belecciu L. Contractul de concesiune. Autoreferat al tezei de doctor în drept, Chişinău, 2007, p. 6.
148
1) „acordul de voinţă prin care se naşte un raport juridic;
2) apartenenţa, cel puţin a uneia din părţile contractante la sistemul de administraţie
publică (sau un alt subiect de drept autorizat de o autoritate a administraţiei publice), iar cealaltă
parte poate fi o persoană fizică sau juridică, selectată de organul de administraţie publică, în
urma licitaţiei publice;
3) titlul oneros, deoarece particularul realizează anumite activităţi în schimbul unei plăţi,
iar cheltuielile trebuie prevăzute în bugetul autorităţii, serviciului de administraţie publică ce
organizează licitaţia şi încheie contractul;
4) asigurarea funcţionării serviciului public a cărui organizare reprezintă tocmai obligaţia
organului administrativ contractant: organizarea unui serviciu public sau punere în valoare a
bunurilor respective;
5) acceptarea de către părţi a unor clauze din contract stabilite prin lege sau în baza legii,
prin hotărîre a guvernului, deci, care nu pot fi negociate, ele fiind făcute cunoscute printr-un
caiet de sarcini, dat publicităţii sau pus la dispoziţia celor interesaţi o dată cu anunţarea licitaţiei
publice, în urma căreia se va încheia contractul;
6) cedarea obligaţiilor şi drepturilor contractuale, de către organul administraţiei publice
doar altui organ de administraţie publică;
7) modificarea sau rezilierea contractului fără a se recurge la justiţie în anumite
circumstanţe – precizate de la bun început – (neîndeplinirea, din culpă, de către particular a
obligaţiilor sau cînd executarea devine împovărătoare pentru acesta) organul de administraţie
publică poate;
8) condiţiile de executare a contractului administrativ sînt mai riguroase şi sancţiunile
mai energice decît în cazul contractelor civile;
9) supunerea conştientă a părţilor unui regim de drept public ;
10) soluţionarea litigiilor de către instanţele de contencios administrativ;
11) capacitatea de a contracta – în toate situaţiile cînd administraţia încheie un contract -
ea nu face de fapt decît să pună în valoare o competenţă a sa.” 548
Prof. Martine Lombard scrie că „un anumit contract poate fi calificat în mod expres prin
lege ca fiind contract administrativ, aşa cum se întîmplă în Franţa cu contractele referitoare la
execuţia lucrărilor publice sau cu cele referitoare la vînzarea imobilelor statului”549.
Cercetătorii români:
1) Ana Vasile consideră că o altă modalitate de calificare legală a contractului
administrativ poate fi efectuată prin atribuirea litigiilor născute din contract în competenţa de
548 Dragoş D.C. Drept administrativ. Actele şi contractele administrative, Cluj-Napoca: Accent, 2005, p. 14.
549 Lombard M. Droit administratif. 3e édition, Paris: Dalloz, 1999, p.222.
149
soluţionare a instanţelor de contencios administrativ550;
2) Dacian Cosmin Dragoş afirmă că pentru a recunoaşte indirect unui contract natura
juridică de contract administrativ era aceea de a conferi instanţelor de contencios administrativ,
specializate în aprecierea condiţiilor specifice în care îşi desfăşura activitatea administraţia
publică, competenţa de a judeca litigiile născute în legătură cu acel contract551.
Pe drept, cercetătorul francez Martine Lombard subliniază că: „unele clauze nu pot fi
inserate în contract: cum ar fi clauza ce are ca obiect transferul către persoana privată a dreptului
de a rezilia unilateral contractul, drept ce aparţine autorităţii publice” 552, iar „prerogativelor
excesive ale autorităţii publice doctrina contrapune aplicarea teoriei impreviziunii în domeniul
contractelor administrative, care se traduce prin dreptul cocontractantului unei persoane publice,
victimă a unei situaţii imprevizibile de natură economică, de a obţine un ajutor financiar din
partea administraţiei publice, în vederea continuării executării contractului administrativ”553..
În opinia Jacqueline Morand-Deviller, „aplicarea teoriei impreviziunii contractelor
administrative este condiţionată, potrivit doctrinei şi jurisprudenţei franceze, ţine de: „existenţa
unui eveniment cu efecte economice exterior părţilor; imprevizibilitatea evenimentului la
încheierea contractului, pe baza experienţei părţilor la acea dată; evenimentul trebuie să
determine bulversarea iremediabilă a executării contractului din punct de vedere financiar sau
material”554.
Aplicarea teoriei în cauză are ca scop de a adapta executarea contractului la noile condiţii
apărute, dar nicidecum exonerarea co-contractantului de executare. Mijloacele necesare reparării
echilibrului financiar al contractului care se acordă doar atunci cînd executarea contractului nu
mai este posibilă în condiţiile prevăzute iniţial de contract, dar poate totuşi continua.
Imposibilitatea de a continua executarea contractului justifică rezilierea acestuia într-o situaţie de
forţă majoră.
Potrivit cercetătorului francez Jean Michel de Forges, administraţia poate încheia
următoarele contracte administrative principale: „contractul de concesiune al serviciului prin
care autorităţile administraţiei publice îi încredinţează unui particular misiunea de a executa, de a
pune în funcţiune o activitate publică (serviciu) contra unei remuneraţii denumită redevență, taxa
încasată de la beneficiarii (utilizatorii) acestui serviciu; contractul de lucrări publice este acel
contract administrativ prin care organele administraţiei publice încredinţează unui antreprenor
particular edificarea unei construcţii, realizarea unei autostrăzi, căi ferate etc., a unor imobile în
principiu, în interesul public, general; contractul de furnituri are ca obiect achiziţionarea de către
550 Vasile A. Prestarea serviciilor publice prin agenţi privaţi. Bucureşti: ALL BECK, 2003, p. 66.
551 Dragoş D.C. Drept administrativ: Actele şi contractele administrative, Cluj-Napoca: Accent, 2005, p. 21.
552 Lombard M. Droit administratif, 3e édition, Paris: Dalloz, 1999, p.239.
553 Lombard M. Droit administratif, 3 e édition, Paris: Dalloz, 1999, p. 240.
554 Morand-Deviller J. Cours de droit administratif, Paris: Montchrestien, 1997, p.423.
150
administraţie a diferitelor bunuri mobile” 555.
Conceptul şi conţinutul contractului administrativ se elucidează într-un şir de lucrări ale
cercetătorilor D.N. Bahrah, A.V. Demin, Iu.N. Starilov, Iu.A. Tihomirov etc. 556.
În opinia lui D.N. Bahrah, „contractul administrativ, numit adeseori acord, reprezintă un
tip de afaceri, în care egalitatea părţilor într-un fel sau altul, este legată de împuternicirile uneia
sau chiar a ambelor părţi contractante. Într-o interpretare extinsă, potrivit aceluiaşi autor,
contractul administrativ este un act multilateral întemeiat şi elaborat în interes public, în
rezultatul acordului benevol al voinţelor a doi (sau mai muţi) subiecţi ai dreptului administrativ,
unul dintre care, întotdeauna este subiect al puterii administrative, care instituie, modifică sau
curmă drepturile şi obligaţiile participanţilor”557.
În funcţie de obiectul contractului, cunoaştem următoarele tipuri de contracte
administrative: contracte de competenţă (delegare, devoluţie sau delimitare a competenţei);
contracte de colaborare (activitate comună, schimb de informaţie); contracte de muncă.
Contractele de competenţă în ultimul timp au o răspîndire mai largă în formă de acorduri
privind delimitarea competenţelor, delegarea competenţilor sau devoluţia lor. Astfel, în temeiul
contractului se produce redistribuirea împuternicirilor de administrare, confirmînd natura juridică
administrativă a acestor contracte. Cu certitudine, delegarea competenţelor organelor
administraţiei publice centrale în temeiul legii şi în conformitate cu contractul administrativ
respectiv permite să se ţină seama de anumite situaţii specifice, de a antrena potenţialul uman
specializat în domeniul respectiv la asigurarea unei administrări eficiente şi prestări a unor
servicii publice calitative.
Contractele de colaborare (administrare comună, schimb de informaţii, organizare de
activităţi în comun etc.) au ca scop conjugarea eforturilor pentru exercitarea administrării în care
acţiunile unui singur organ de administrare sînt imposibile sau ineficiente. Evident că astfel de
contracte administrative se deosebesc în esenţă de contractele civile de colaborare, de aceea
susţinem opinia prof. V.V. Ivanov, care consideră că V.D. Rudaşevschii le consideră eronat
similare558.
Contractele de schimb de informaţii au ca scop coordonarea acţiunilor diferitor subiecţi de
drept interesaţi în actualizarea informaţiei ce ţine de domeniul corespunzător în cadrul exercitării
funcţiei statului de informatizare a diferitor comunităţi şi societăţii în întregime.
555 Forges J.M. Droit administratif, Paris: PUF, 1991, p.70; Oroveanu M.T. Tratat de drept administrativ, Bucureşti: Universitatea
Creştină Dimitrie Cantemir, 1994, p. 101.
556 Бахрах Д.Н. Административное право России, Москва: НОРМА-ИНФРА, 2000, 640 c.; Демин А.В.
Административные договоры, Автореф. дис... канд. юрид наук, Красноярск, 1996, 24 с.; Демин А.В. Общие вопросы
теории административного договора, Красноярск: Изд-во Красноярского ун-та, 1998, 93 c.; Старилов Ю.Н. Курс общего
административного права, т. 2, Москва: НОРМА-ИНФРА, 2002, 600 с.; Тихомиров Ю.А. Публичное право, учебник,
Москва: БЕК, 1995, 339 c.
557 Бахрах Д.Н. Административное право России, Москва: НОРМА-ИНФРА, 2000, c. 340.
558 Иванов В.В. К вопросу о теории нормативного договора. B: Журнал российского права, 2000, № 10, с. 85-97;
151
Prof. D.N. Bahrah consideră că contractele administrative pot fi clasificate:
1) „după atitudinea faţă de puterea publică a părţilor: interne (părţi sînt organele
administraţiei publice);externe (una dintre părţi este o persoană particulară);
2) după obiectul contractului: privind competenţa (delimitarea sau delegarea
împuternicirilor); privind administrarea proprietăţii publice; privind achiziţiile publice; contracte
cu militarii, studenţii, agenţii serviciilor speciale; acorduri financiare şi fiscale; acorduri de
interacţiune, colaborare; concesii şi acorduri investiţionale ş.a.;
3) după criteriile unanim recunoscute: contracte între două şi mai multe părţi; contracte-
tip, consensuale, prealabile, principale etc.;
4) după conţinut: acorduri organizaţionale şi mixte, în care clauzele organizaţionale sînt
legate cu raporturile de muncă, de proprietate etc.” 559..
Prof. Antonie Iorgovan consideră că clasificarea contractelor administrative se poate face
după mai multe criterii şi avînd în vedere mai multe opinii:
1) „după subiect, se disting două mari categorii: contracte încheiate între două autorităţi
de administraţie publică (două persoane de drept public); contracte încheiate între o persoană de
drept public şi un particular (persoană fizică sau juridică, de drept privat);
2) după natură se pot distinge cel puţin două mari categorii: contracte care sînt încheiate
pentru realizarea serviciilor publice destinate punerii în valoare a bunurilor domeniului public
(de dare în administrare, concesionare, închiriere); contracte care sînt încheiate pentru realizarea
altor servicii publice –învăţămînt, sănătate, menţinerea ordinii publice etc.” 560.
În opinia noastră, complexitatea funcţiilor din competenţa Guvernului îl impune pe acesta
de a delega prin intermediul contractelor administrative unele din atribuţiile sale atît unor
autorităţi administrative centrale, cît şi unor instituţii publice de interes naţional, specializate în
domeniu. Cu atît mai mult Guvernul va face acest lucru în cazul în care este obligat la aceasta
prin lege.
Astfel, cadrul legislativ al Republicii Moldova prevede că o parte contractantă obligatorie a
contractelor administrative este autoritatea publică executivă, care acţionează în limita
competenţei cu care este învestită de lege în vederea realizării unui interes public sau a utilizării
domeniului public:
1) Guvernul (pentru domeniul public al statului);
2) organele de specialitate ale administraţiei publice centrale, alte organe administrative
centrale (pentru domeniul public al statului transmis în gestiune);
3) autorităţile publice executive ale raioanelor (pentru domeniul public al raionului);
559 Бахрах Д.Н. Административное право России. Учебник для вузов. Москва: НОРМА, 2002, с. 144.
152
4) primarii comunelor şi oraşelor (pentru domeniul public al comunelor sau oraşelor);
5) instituţiile publice (în limita bugetului propriu şi subvenţiilor alocate de la bugetul de
stat ori de la bugetele locale, potrivit normelor legale).
Cealaltă parte a contractului administrativ poate fi orice persoană fizică sau juridică,
inclusiv o altă autoritate publică executivă sau instituţie publică. Deci, contractele administrative
pot fi încheiate între persoane juridice de drept public sau între o persoană juridică de drept
public şi una privată, dar nici într-un caz nu poate fi considerat ca avînd caracter administrativ
contractul încheiat între două persoane private, fără atribuţii de putere publică, chiar dacă
unele clauze avantajează o parte a contractului, deoarece situaţia de inegalitate juridică rezultă
din liberul acord de voinţe, nu din impunerea unor clauze cu putere publică.
Aceste categorii generale de contracte administrative, recunoscute atît în legislaţia română,
cît şi în legislaţia altor state, inclusiv legislaţia Republicii Moldova nu oferă o clasificare oficială,
deşi din reglementarea unor anumite contracte reiese cu pregnanţă caracterul lor public.
Astfel, diferite tipuri de contracte administrative (contract de garanţie de stat, contract de
aflare în rezervă activă, tratate interguvernamentale, tratate interdepartamentale, contracte de
cultivare a macului somnifer, cînepei, arbustului coca, contract de concesiune, contracte de
folosire a serviciilor de apărare a secretului de stat, contractul pentru executarea lucrărilor,
contractele de achiziţii publice de mărfuri şi servicii, Acordul de parteneriat între Guvern şi
Academia de Ştiinţe a Moldovei, contractele de finanţare a proiectelor din sfera ştiinţei şi
inovării, contractele de asociere în cluster ştiinţifico-tehnologic) pot fi întîlnite în actele
legislative atît înainte561, cît şi după adoptarea Legii contenciosului administrativ nr. 793 din
10.02.2000562.
Deşi legislaţia Republicii Moldova în domeniul dreptului muncii, inclusiv Codul muncii nu
561 Legea nr. 595 din 24.09.99 privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial nr. 24-26 art. 137,
02.03.2000; Legea nr. 753 din 23.12.99 privind Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial
nr. 156 art. 764, 31.12.1999; Legea nr. 382 din 06.05.99 cu privire la circulaţia substanţelor narcotice şi psihotrope şi a
precursorilor. În: Monitorul Oficial nr. 73-77 art. 339, 15.07.1999; Legea nr. 534 din 13.07.95 cu privire la concesiuni. În:
Monitorul Oficial nr. 67 art. 752, 30.11.1995.
562 Legea nr. 93 din 05.04.2007 Serviciului Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale. În: Monitorul Oficial nr. 78-81 art. 358,
08.06.2007; Legea nr. 52 din 02.03.2007 cu privire la aprobarea Regulamentului disciplinei militare. În: Monitorul Oficial nr. 78-
81 art. 356, 08.06.2007; Legea nr. 121 din 04.05.2007 privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice. În: Monitorul
Oficial nr. 90-93 art. 401, 29.06.2007; Legea nr. 436 din 28.12.2006 privind administraţia publică locală. În: Monitorul Oficial
nr. 32-35 art. 116, 09.03.2007; Legea nr. 96 din 13.04.2007 privind achiziţiile publice. În: Monitorul Oficial nr. 107-111 art. 470,
27.07.2007; Legea nr. 57 din 10.03.2006 viei şi vinului. În: Monitorul Oficial nr. 75-78 art. 314, 19.05.2006; Legea nr. 402 din
02.12.2004 Serviciului de Stat de Curieri Speciali. În: Monitorul Oficial nr. 1-4 art. 4, 07.01.2005; Legea nr. 162 din 22.07.2005
cu privire la statutul militarilor. În: Monitorul Oficial nr. 129-131 art. 618, 30.09.2005; Legea nr. 212 din 24.06.2004 privind
regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război. În: Monitorul Oficial nr. 132-137 art. 696, 06.08.2004; Codul cu privire la ştiinţă
şi inovare al Republicii Moldova nr.259 din 15.07.2004. În: Monitorul Oficial nr. 125-129 art. 663, 30.07.2004; Codul de
procedură civilă al Republicii Moldova nr.225 din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial nr. 111-115 din 451, 12.06.2003; Legea nr.
1402 din 24.10.2002 serviciilor publice de gospodărie comunală. În: Monitorul Oficial nr. 14-17 art. 49, 07.02.2003; Legea nr.
397 din 16.10.2003 privind finanţele publice locale. În: Monitorul Oficial nr.248-253 art. 996, 19.12.2003; Legea nr. 345 din
25.07.2003 cu privire la apărarea naţională. În: Monitorul Oficial nr. 200-203 din 775, 19.09.2003; Legea nr. 1402 din
24.10.2002 serviciilor publice de gospodărie comunală. În: Monitorul Oficial nr. 14-17 art. 49, 07.02.2003; Legea nr. 1244 din
18.07.2002 cu privire la rezerva Forţelor Armate, Monitorul Oficial nr. 124-125 art. 989, 05.09.2002; Codul civil. nr. 1107 din
06.06.2002. În: Monitorul Oficial nr. 82-86 art. 661, 22.06.2002.
153
se referă în mod special la contractele administrative de muncă, acestea se încheie la angajarea în
serviciul public, inclusiv poliţienesc şi militar. Considerăm că acest lucru este binevenit,
deoarece în condiţiile statului de drept, democratizării societăţii, dezvoltării societăţii civile,
cetăţenii trebuie să beneficieze de drepturile garantate de Constituţia Republicii Moldova:
dreptul la muncă, la condiţii echitabile de muncă, la negocieri în materie de muncă şi caracterul
obligatoriu al convenţiilor colective563 şi de dreptul de a participa la administrarea treburilor
publice nemijlocit sau prin reprezentanţi564, contractele administrative de muncă trebuie să
garanteze aceleaşi drepturi angajaţilor ca şi contractele individuale de muncă încheiate în
conformitate cu Codul muncii565.
În ceea ce priveşte tipurile de contracte administrative, întîlnite în legislaţia românească,
potrivit cercetătorilor Ioan Alexandru, Ion Popescu şi Mihaela Cărăuşan, acestea sînt566:
contractul de transport cu mijloacele de transport în comun; contractul de furnizare de gaze
naturale, energie electrică, termică; contractul de concesiune; contractele de achiziţii publice;
contractele de închiriere de bunuri; contractele de executare de lucrări; contractele de prestări
servicii. Printre acestea menţionăm contractul de cercetare ştiinţifică (le contrat de recherche),
care reprezintă contractul administrativ prin care o persoană publică însărcinează un organism
public sau privat să efectueze o cercetare ştiinţifică pură şi aplicată. Astfel întâlnim în Franţa
contractele încheiate de stat cu universităţi sau mari stabilimente ştiinţifice sau cu societăţi
private de cercetare”567.
Este cunoscut că dacă subiecţii raporturilor juridice civile nu sînt pe picior de egalitate,
între părţile contractelor administrative predomină relaţiile de subordonare, deşi contractele
administrative includ atît raporturi de subordonare, cît şi de egalitate (contractele individuale de
muncă cu militarii, contractele de vînzare a obiectelor privatizării, contractul privind instruirea
studenţilor în instituţiile de învăţămînt de stat, contractele de finanţare a proiectelor în sfera
ştiinţei şi inovării).
Astfel, regimul juridic aplicabil contractelor administrative este unul mixt, deoarece
conţine şi clauze negociate în regim de drept privat. Prerogativele de drept public de care
beneficiază administraţia constau în faptul că aceasta încheie contractul pentru realizarea unor
sarcini de interes public ceea ce îi permite de a impune clauze exorbitante, de a controla modul
de executare a contractului şi de a dispune unilateral rezilierea lui.
563 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94. În: Monitorul Oficial 1, 12.08.1994, art. 43.
565 Codul muncii al Republicii Moldova nr. 154 din 28.03.2003. În: Monitorul Oficial 159-162/648, 29.07.2003.
566 Alexandru I., Popescu I., Cărăuşan M. et. al. Drept administrativ, Bucureşti: Editura economică, 2002, p. 286.
567 Auby J.M. Droit administratif, Université Bordeaux, Librairie Montaigne, 1975-1976, p. 174; Alexandru I., Cărăuşan M.,
Bucur S. Drept administrativ. Ed. a 3-a, rev. şi adăug. Bucureşti: Universul Juridic, 2009, p. 358.
154
3.3. Contractul administrativ normativ - izvor al dreptului ştiinţei şi inovării
Deşi, tradiţional, izvorul dominant al administrării de stat era actul normativ – prescripţie
unilaterală şi autoritară a organului administrativ, încă la începutul sec. al XX-lea contractul
administrativ ca act juridic încheiat între părţi, generînd drepturi şi obligaţii reciproce, devine un
izvor recunoscut al administrării sociale.
Susţinem opinia doctrinarilor care consideră că: „în sens larg, dreptul administrativ
cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea autorităţilor şi instituţiilor
administraţiei publice de stat sau locale”, iar „în sens restrîns – „numai normele juridice care
diferă de regulile dreptului privat aplicabile, în principiu, relaţiilor între particulari (dreptul civil,
dreptul comercial, dreptul muncii etc.)“568.
Contractele administrative, fiind cele mai răspîndite, au, în mai multe cazuri, caracter
normativ. Susţinem opinia prof. V.A. Kikoti, care afirmă că „teoria dreptului civil nu explică
unele particularităţi ale contractului administrativ, cum ar fi capacitatea, în virtutea
împuternicirilor realizate de părţi de a fi simultan şi act juridic normativ” 569.
Natura normativă a multor contracte administrative poate fi explicată prin natura lor de
drept public şi scopul funcţional. Deci, spre deosebire de contractele de drept privat, în
contractele administrative acţionează cel puţin una dintre părţi dotată cu putere publică, care îşi
realizează în limitele competenţei sale funcţiile de administrare, de aceea în contractul
administrativ întotdeauna, într-un fel sau altul, se manifestă voinţa publică,.
În opinia prof. A.I. Elistratov, „pentru stat „de multe ori este mai raţional să utilizeze în
locul constrîngerii mijloacele obişnuite ale circuitului civil, deoarece intrînd în relaţii
contractuale cu cetăţenii, în unele cazuri, statul are posibilitatea de a economisi mijloace şi a
obţine acelaşi volum de servicii şi bunuri, pe care l-ar fi obţinut aplicînd constrîngerea”570.
De aceeaşi părere era şi prof. V. Kobalevskii , care considera „actul normativ nu este forma
unică a administrării şi, în unele cazuri, în scopul eficientizării administrării de stat este necesară
încheierea contractului administrativ”,, iar locul contractului administrativ este, în special, în
cadrul relaţiilor patrimoniale cu participarea statului, însă natura lor este dublă: administrativă şi
normativă571.
568 Dupuis G., Guedon M.-J., Chretien P. Droit administratif, 8e Edition. Paris: Armand Colin, 2002, p. 55; Alexandru I.,
Cărăuşan M., Bucur S. Drept administrativ. Ed. a 3-a, rev. şi adăug. Bucureşti: Universul Juridic, 2009, p. 58.
569 Кикоть В.А. О договорных формах управления государственными и общественными делами. В: Мильнер Б.З.
Договорные формы управления: постановка проблемы и пути решения. Материалы моск. совещ. Москва: ВНИИСИ,
1981, с.46.
570 Елистратов А.И. Очерк административного права, Москва, Госиздат, 1922, с. 95.
571 Кобалевский В. Советское административное право, Харьков, 1929, с.166.
155
Unele dintre contractele administrative conţin norme juridice, de aceea, recunoscînd că
contractul administrativ, mai des ca alte contracte poate avea esenţă normativă, dr. S.V.
Kurcevscaia consideră că acesta conţine următoarele elemente: „obiectul contractului este
neapărat activitatea organului puterii publice în administrarea treburilor societăţii; scopul general
– asigurarea necesităţilor de interes public, care se concretizează în fiecare contract; include
restricţii faţă de părţile contractului; conţinutul contractului administrativ, în afară de condiţiile
comune pentru toate tipurile de contracte, elaborate în rezultatul coordonării de către părţi, se
suplimentează cu condiţii specifice contractului administrativ potrivit legii (generale pentru toate
tipurile de contracte administrative sau prevăzute doar pentru unele prin acte normative
speciale), precum şi condiţii propuse de organele de administrare, obligatorii pentru celelalte
părţi (această prerogativă a organelor de administrare trebuie să fie stipulată de actele
normative); forma scrisă obligatorie” 572.
În susţinerea acestei opinii, la care ne raliem şi noi, prof. B.B. Hanghelidîev consideră că
contractele administrative pot fi divizate în acorduri normative şi acorduri cu caracter
individual de interes public, iar normele de drept administrativ pot fi instituite nu numai de lege,
dar şi de contracte, prin acordul părţilor573.
Susţinem, după cum ne-am pronunţat deja, opinia prof. A.V. Demin, care menţiona că:
1) natura normativă a contractelor normative, care reprezintă acorduri de interes public,
încheiate în temeiul normelor de drept administrativ, al căror regim juridic nu se încadrează în
dreptul privat şi conţine elemente de drept public574;
2) puterea juridică a normelor conţinute în contractul administrativ este determinată de
locul părţilor în ierarhia administrării de stat, iar obligativitatea clauzelor contractului pentru un
număr mare şi formal nedeterminat de persoane terţe confirmă caracterul lui normativ575.
Prof. M.I. Piscotin numeşte contractele administrative „mijloc de realizare a funcţiilor şi
sarcinilor de administrare într-un domeniu anumit al vieţii sociale” şi menţionează că „… în
legătură cu progresul tehnico-ştiinţific au obţinut o răspîndire largă contractele civile cu
organizaţiile ştiinţifice privind efectuarea cercetărilor ştiinţifice. Este evident că organizarea
încheierii unor astfel de contracte în întregime este o formă importantă a activităţii de
administrare”576.
În acelaşi context, generalizînd considerăm că contractele administrative normative sînt o
572 Курчевская С.В. Административный договор: Формирование современной теории и основные проблемы, Автореф.
дис... канд. юрид наук, Воронеж, 2002, с. 14.
573 Хангельдыев Б.Б. Административно-правовые соглашения в механизме сочетания отраслевого и территориального
управления. B: Труды ВНИИСЗ, Вып. 42, Москва: Издат. ВНИИСЗ, 1988, с. 124.
574 Демин А.В. Административные договоры. Автореф. дис... канд. юрид наук, Красноярск, 1996, 24 с.
575 Демин А.В. Нормативный договор как источник административного права. B: Государство и право, 1998, № 2,
p.22-23.
576 Советское административное право. Учебник под ред. Василенков П.Т., Москва: Юридическая литература, 1981,
c.141-142.
156
formă importantă a activităţii de administrare şi mijloc al delegării competenţelor de
administrare, de democratizare, de descentralizare a funcţiilor şi sarcinilor de elaborare şi
realizare a politicilor de stat în diferite domenii ale administrării de stat.
Deoarece, tradiţional, încheierea contractului presupune întotdeauna egalitatea contractuală
a părţilor, coordonarea volitivă premeditată a conduitei subiecţilor dreptului, contractele
administrative intervin atît în relaţiile de administrare orizontale (de coordonare), cît şi în cele
verticale (de subordonare), în special în cazurile în care aceasta este expres prevăzut de actul
normativ cu forţă juridică mai mare.
Din aceste considerente, susţinem integral părerea prof. V.A. Iusupov, care caracterizează
contractul administrativ ca „o formă deosebită a reglementării juridice a relaţiilor în cazurile cînd
subiecţii administrării în unele aspecte ale activităţii sale se pomenesc egali din punct de vedere
juridic şi este nevoie să-şi concentreze şi să-şi coordoneze eforturile comune”577.
Contractul administrativ normativ poate servi ca temei atît pentru încheierea ulterioară a
actelor administrative normative sau individuale, cît şi a aceloraşi tip de contracte, devenind unul
din mijloacele convenţionale universale ale administrării de stat, pe lîngă actele normative ca
mijloace imperative ale administrării de stat. Întru susţinerea acestei teze se pronunţă prof. S.A.
Komarov care afirmă că contractul normativ are o particularitate specifică – a servi ca temei
juridic al actelor normative juridice578, prof. Iu.A. Tihomirov scrie despre actele subrogate legii
şi „subcontracte”, care se încheie în temeiul contractelor normative579, iar prof. D.N. Bahrah şi
prof. A.V. Demin menţionează că contractul poate servi ca temei pentru adoptarea actelor
administrative, atît cu caracter administrativ, cît şi normativ580.
La asemănarea contractelor administrative privind delimitarea competenţelor cu actele
normative indica prof. D.N. Bahrah şi T.S. Krasilinikov. Astfel, contractul administrativ privind
delimitarea competenţelor „este un acord al subiecţilor relaţiilor administrative, care:
1) posedă împuterniciri ale autorităţii publice în delimitarea competenţelor care n-au fost
reglementate în cadrul actelor normative;
2) instituie, modifică şi abrogă normele juridice care determină regulile generale de
conduită a subiecţilor relaţiilor administrative în exercitarea împuternicirilor autorităţii publice;
3) reprezintă un supliment al actului normativ, completînd golurile, care n-au fost
reglementate în cadrul actelor normative sau produc consecinţe juridice, deoarece în temeiul lor
pot fi emise acte normative ale participanţilor contractului administrativ, care acţionează în
577 Юсупов В.А. Право и советское государственное управление (административно-правовой аспект проблемы), Казань:
Изд.-во Казанского ун-та, 1976, c. 202.
578 Комаров С.А. Общая теория государства и права: Учебник, Москва: Юрайт, 1997, с. 225.
579 Тихомиров Ю.А. Конституция, закон, подзаконный акт, Москва: Юрид. литература, 1994, с. 127.
157
limitele competenţei,indicate în contractul administrativ” 581.
Este discutabilă definiţia contractului administrativ propusă de prof. V.A. Iusupov, care
subînţelege prin acesta „acordul, determinat de actele dreptului administrativ, a doi sau mai muţi
subiecţi, dintre care unul sau toţi sînt obligatoriu organe ale administrării de stat sau
reprezentanţii lor legali. Acest acord este destinat spre instituirea, modificarea sau încetarea
drepturilor şi obligaţiilor administrative ale organelor administrării de stat, drepturilor subiective
patrimoniale sau nepatrimoniale ale cetăţenilor şi asociaţiilor lor” 582.
Acceptînd, în general, această definiţie, prof. V.V. Ivanov subliniază că prof. V.A. Iusupov
„limitează rolul contractului administrativ la instituirea, modificarea sau încetarea relaţiilor
administrative concrete, deci din definiţie sînt excluse contractele administrative cu caracter
normativ şi nu sînt indicii care presupun egalitatea formală a părţilor”583.
În acelaşi timp, necesitatea unor astfel de contracte este dictată de faptul că relaţiile sociale
care trebuie reglementate se găsesc în afara posibilităţilor influenţei unui singur organ sau
reglementarea lor de un singur organ devine ineficientă. Astfel de contracte administrative au
forma ordinelor, regulamentelor sau instrucţiunilor comune, însă după cum sublinia prof. N.G.
Aleksandrov „indiferent de denumire, în aceste cazuri avem un fapt de instituire a unor norme
convenţionale: participă manifestările de voinţă a două sau mai multe organe, dintre care fiecare
în parte este pasibil de a fi subiect al creaţiei normative. Anume aceasta deosebeşte contractul
normativ de manifestările de voinţă ale organului colegial, care formează o voinţă unică” 584.
Ordinele comune, ca acte administrative unilaterale, conţin prescripţii obligatorii pentru
executare şi sînt adresate departamentelor subordonate părţilor contractului. În această ordine de
idei, prof. V.A. Kikoti consideră că „actele administrative comune adeseori sînt şi contracte, în
care, ca şi în alte contracte, se evidenţiază şi solidaritatea intereselor şi ajutorul reciproc al
participanţilor şi disciplina contractuală”, iar prof. B.B. Hanghelidîev scrie că „ordinul comun
este întotdeauna rezultatul şi forma acordului prealabil, voinţei coordonate comune a organelor
administrării de stat ca participanţi ai relaţiilor juridice administrative orizontale, prescripţiei
imperative către alţi subiecţi ai relaţiilor verticale subordonate care apar în temeiul unui astfel de
ordin”585
În pofida naturii convenţionale a unor astfel de cazuri de instituire a normelor, acestea
581 Бахрах Д.Н. Административное право России, Москва: НОРМА-ИНФРА-М, 2000, с.349; Красильников Т.С. Понятие,
сущность и содержание административного договора. B: Основы Государства и Права, 2002, №3, с. 46-59.
582 Юсупов В.А. Правоприменительная деятельность органов государственного управления, Москва, 1973, с. 73.
584 Александров Н.Г. К вопросу о роли договора в регулировании общественных отношений. B: Ученые записки ВИЮН.
1976, Вып. 6, с. 82.

585 Кикоть В.А. О договорных формах управления государственными и общественными делами. B: Договорные формы
управления: постановка проблемы и пути решения, Москва: ВИНИТИ, 1981, с. 46; Хангельдыев Б.Б. Административно-
правовые соглашения в механизме сочетания отраслевого и территориального управления. B: Труды ВНИИСЗ, Вып. 42,
Москва: Издат. ВНИИСЗ, 1988, с. 124.
158
întotdeauna produc relaţii ierarhice de administrare pentru organele din subordinea părţilor unui
astfel de contract. Fiecare parte care a încheiat un astfel de contract emite un act administrativ
unilateral în care instituţiilor subordonate li se prescrie săvîrşirea acţiunilor prevăzute de
contract586.
Investigarea domeniilor de activitate în care se utilizează reglementarea administrativă
convenţională în afara vizorului cercetătorilor din ţară, şi nu numai, se află contractele
interdepartamentale şi contractele organelor administraţiei publice cu asociaţiile obşteşti. Astfel,
contractele interdepartamentale nu sînt răspîndite în Republica Moldova, iar autorităţile
administraţiei publice îşi coordonează activitatea prin acte normative comune, aprobate prin
ordine, deşi după natura lor juridică acestea reprezintă contracte administrative normative587.
Există în creaţia normativă contemporană a Republicii Moldova şi o altă tendinţă (pe care
o considerăm negativă) de abatere de la reglementarea convenţională individuală la
reglementarea prin intermediul contractelor-tip. Deşi evident, în unele cazuri, este necesar ca
contractele-tip, formularele, modelele să fie anexate la actul legislativ sau alt act normativ, însă
abuzul de astfel de reglementări contribuie la rigidizarea cadrului normativ, lipseşte părţile de
capacităţile de manevrare pe care le oferă reglementarea convenţională, deoarece ca parte
integrantă anexele obţin forţa juridică corespunzătoare actului.
Odată cu declararea suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova588 a apărut
necesitatea ajustării cadrului normativ, inclusiv a celui convenţional, la rigorile europene şi
internaţionale. În acest context, printre primele contracte de drept public internaţional, ratificate
de Republica Moldova, a devenit Acordul de parteneriat şi cooperare dintre Comunităţile
Europene şi statele lor membre, pe de o parte, şi Republica Moldova, pe de altă parte din
28.11.94589.
Acest Acord strategic şi negocierile în procesul elaborării Planului de acţiuni Uniunea
586 Савостин А.А. Административные договоры и их реализация в сфере публичного управления, Административное и
муниципальное право, 2008, № 1, c. 43-47.
587 Ordin nr.41 din 28.12.98 cu privire la modul de dare în arendă şi cuantumul arendei patrimoniului de stat. În: Monitorul
Oficial 5-6/9, 21.01.1999; Ordin nr.17 din 18.04.2001 cu privire la modul de indexare a plăţilor în funcţie de nivelul inflaţiei la
achitarea preţului patrimoniului public privatizat. În: Monitorul Oficial 52-54/148, 17.05.2001; Ordin nr.33/122 din 16.03.2001
cu privire la normele provizorii de cheltuieli în bani pentru hrană în instituţiile de învăţămînt. În: Monitorul Oficial 94-96/244,
10.08.2001; Ordin nr.5/20 din 31.03.2004 cu privire la aprobarea Documentaţiei standard privind elaborarea şi prezentarea
ofertelor pentru achiziţiile publice de lucrări. În: Monitorul Oficial 163-167/322, 03.09.2004; Ordin nr.41 din 30.07.2004 cu
privire la aprobarea modelului cererii privind scutirea de plata impozitului pe venit a agenţilor economici în baza art.49 din titlul
II al Codului fiscal nr.1163-XIII din 24 aprilie 1997. În: Monitorul Oficial 156-162/303, 27.08.2004; Ordin nr.46/33 din
17.04.2007 cu privire la aprobarea Cerinţelor-standard faţă de paginile oficiale ale autorităţilor administraţiei publice în reţeaua
Internet. În: Monitorul Oficial 82-85/375, 15.06.2007; Ordin nr.136/53-A din 27.03.2008 cu privire la aprobarea formularelor de
evidenţă medicală primară din instituţiile medicale. În: Monitorul Oficial 88-89/269, 20.05.2008.
588 Hotărîrea Parlamentului nr.148 din 23.06.90, Declaraţia suveranităţii Republicii Sovietice Socialiste Moldova. În: Veştile
8/192, 30.08.1990; Legea privind Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova nr. 691 din 27.08.91. În: Monitor nr. 11-12,
art. 103, 30.12.1991;
589 Acordul de parteneriat şi cooperare dintre Comunităţile Europene şi statele lor membre, pe de o parte, şi Republica Moldova,
pe de altă parte din 28.11.94, ratificat prin Hotărîrea Parlamentului nr.627-XIII din 03.11.95. În: Tratate internaţionale, 1999, vol.
10, p.127.
159
Europeană – Republica Moldova, semnat la Bruxelles la 22 februarie 2005590 au favorizat
adoptarea Codului cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova591, care promovează
valorile europene, asigurînd:
1) delegarea competenţei Guvernului în sfera ştiinţei şi inovării Academiei de Ştiinţe a
Moldovei prin intermediul Acordului de parteneriat între Guvern şi Academia de Ştiinţe a
Moldovei592 – veritabil contract administrativ normativ şi izvor convenţional al dreptului ştiinţei
şi inovării;
2) recunoaşterea statutului de instituţie publică de interes naţional a Academiei de Ştiinţe
a Moldovei, consultant principal al autorităţilor publice şi includerea din oficiu a Preşedintelui
Academiei de Ştiinţe a Moldovei în calitate de membru al Guvernului;
3) democratizarea procesului de administrare a sferei ştiinţei şi inovării;
4) împuterniciri largi de autoadministrare comunităţii ştiinţifice şi accesul acesteia la
procesul de administrare nu numai prin membrii Academiei de Ştiinţe a Moldovei, ci şi prin
doctorii habilitaţi - membri ai Asambleei Academiei de Ştiinţe a Moldovei.
Evident că evoluţia sistemului de drept al unui stat este determinată de transformările ce se
produc în viaţa politică, economică şi socială. Astfel că apariţia unor ramuri noi de drept în
sistemul de drept al Republicii Moldova (dreptul poliţienesc, dreptul parlamentar, dreptul
contravenţional, dreptul protecţiei sociale etc.)593 este o consecinţă a etapei de tranziţie şi a
evoluţiei relaţiilor sociale în ţară de la proclamarea independenţei încoace.
În opinia prof. Ion Craiovan „Caracteristica de sistem al dreptului indică faptul că
ansamblul normelor juridice cuprinde relaţii fundamentale, structurale, de principiu pentru
normativitatea juridică, are o coerenţă internă care îi asigură funcţionalitatea, aplicabilitatea,
exprimă interdependenţe între normele juridice, formează un tot care nu se reduce la părţile sale
componente”, iar „majoritatea autorilor, plecând de la obiectul reglementării juridice şi metoda
de reglementare în calitate de criterii principale, operează cu distincţia ramuri de drept şi
instituţii juridice”594.
Ambiguitatea opiniilor cu privire la oportunitatea constituirii dreptului ştiinţei şi inovării se
590 Planul de acţiuni UE - Moldova din 22.02.2005. În: Tratate internaţionale, 2006, vol. 38 p.401.
30.07.2004.
592 Acordul de parteneriat între Guvern şi Academia de Ştiinţe a Moldovei pentru anii 2005-2008, aprobat prin Hotărîrea
Guvernului nr.80 din 28 ianuarie 2005. În: Monitorul Oficial 20-23/133, 04.02.2005 şi Acordul de parteneriat între Guvern şi
Academia de Ştiinţe a Moldovei pentru anii 2009-2012, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.27 din 22 ianuarie 2008. În:
Monitorul Oficial 19-21/79, 03.02.2009.
593 Guceac I. Statul şi poliţia. Chişinău: Cartier, 1997, 109 p.; Popa V. Drept parlamentar al Republicii Moldova. Chişinău:
ULIM, 1999, 232 p.; Balmuş V., Muntean V. Elemente de drept poliţienesc Chişinău: Tipografia Academiei de Ştiinţe a
Moldovei, 2006, 240 p.; Furdui S. Argumente pro în vederea constituirii dreptului contravenţional ca ramură de drept autonomă
în sistemul de drept al Republicii Moldova. În: Revista Naţională de Drept, 2005, nr.9, p.27-31; Guţuleac V. Drept
contravenţional. Chişinău: ULIM, 2006, 271 p.; Guţuleac V. Tratat de drept contravenţional. Chişinău: ULIM, 2009, 320 p.;
Romandaş N., Proca L., Odinokaia-Negură I. Dreptul protecţiei sociale. Chişinău: Foxtrot, 2011, 382 p.
594 Craiovăn I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL Beck, 2001, p. 251, 254.
160
bazează, în primul rînd, pe interpretările diferite ale criteriilor de divizare a sistemului dreptului
în ramuri de drept. Este cert că independenţa unei ramuri a dreptului se determină prin prezenţa
totalităţii elementelor distinctive individuale care ţin doar de ramura dată: obiectul, metoda,
principiile, funcţiile, izvoarele de drept etc.
În opinia prof. Ioan Ceterchi şi prof. Ion Craiovan „… în viziune tradiţională, ramura de
drept este definită ca un ansamblu distinct de norme juridice, legate organic între ele, care
reglementează relaţii sociale ce au acelaşi specific, folosesc aceeaşi metodă sau acelaşi complex
de metode”595.
După cum menţionează prof. D. Baltag, „Caracterul distinct şi unitar, trăsăturile specifice
ale relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu sau sector de activitate fac necesar şi posibil ca ele
să fie reglementate de o categorie aparte de norme”596.
De obicei ramura de drept este definită similar de doctrinari:
1) „un ansamblu de norme juridice care reglementează o categorie mai mare de relaţii
sociale, legate între ele prin trăsături comune, folosind, de regulă aceeaşi metodă de
reglementare”597;
2) „unitatea principală și cea mai mare a sistemului de drept, care se deosebeşte prin
regimul juridic specific de reglementare și care acoperă domenii întregi de relații sociale
omogene”598;
3) „un ansamblu distinct de norme juridice, legate organic între ele, care reglementează
relaţii sociale ce au acelaşi specific (relaţii sociale omogene), folosesc aceeaşi metodă sau acelaşi
complex de metode”599.
Din aceste definiții conchidem că ramura de drept nu este un ansamblu de norme înglobate
în mod artificial, ci o unitate reală din cadrul sistemului de drept cu un regim juridic deosebit.
Potrivit prof. S.S. Alexeev „Acest regim juridic special este „un sistem de reglementare
unificat, care se caracterizează printr-o ordine specială de apariţie şi formare a conținutului
drepturilor și responsabilităților, de realizare a acestora, specificul sancțiunilor şi metodelor de
aplicare a acestora, precum și prin principii unice, dispoziții generale, aplicabile acestui
ansamblu de norme”600.
Prof. Ioan Ceterchi şi prof. Ion Craiovan consideră că „… împărţirea pe ramuri de drept
trebuie să pornească de la obiectul reglementării juridice ca un criteriu fundamental. Caracterul
distinct şi unitar, trăsăturile specifice ale relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu sau sector de
595 Ceterchi I., Craiovan I. Introducere in teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL, 1998, p. 107.
596 Baltag D. Teoria generală a dreptului şi statului, Cimişlia: TipCim, 1996, p. 155.
597 Voicu C. Teoria generală a dreptului. Ed. revăzută şi actualizată, Bucureşti: Universul Juridic, 2008, p. 236.
598 Алексеев С.С. Право: азбука – теория – философия: Опыт комплексного исследования. Москва: Статут, 1999, c. 44.
599 Avornic Gh. Teoria generală a dreptului, ed. II, Chişinău: Cartier juridic, 2007, p. 321-322.
600 Алексеев С.С. Теория права. Москва: БЕК, 1994. c.105.
161
activitate fac necesar şi posibil, ca ele să fie reglementate de o categorie aparte de norme”601.
Cu alte cuvinte, orice ramură de drept se caracterizează prin unitatea obiectului de
reglementare și a metodei principale de reglementare.
Astfel, prof. Costică Voicu constată că „ramurile de drept se structurează după următoarele
criterii: obiectul reglementării juridice, respectiv relaţiile sociale ce cad sub incidenţa normelor
juridice; metoda reglementării, respectiv modalitatea practică de înfiinţare a conduitei subiectelor
de drept; principiile comune ramurii respective de drept”602.
Prof. D. Baltag afirmă că „o problemă fundamentală pentru studiul sistemului dreptului
este acea a stabilirii criteriilor care stau la baza diviziunii dreptului în ramuri şi instituţii. Acestea
sînt, în principal, următoarele: obiectul reglementării juridice şi metoda de reglementare”, iar
prof. Gh. Avornic se pronunţă similar - „la baza divizării sistemului dreptului în ramuri de drept
şi instituţii juridice stau două criterii: obiectul şi metoda de reglementare juridică, primul fiind
considerat de bază, cel de-al doilea secundar"603.
După cum scrie prof. Ion Craiovan „Complexitatea ramurilor de drept se manifestă şi prin
faptul că în cadrul unora dintre ele mai multe instituţii juridice se pot grupa ca o subramură care
poate face obiectul unei reglementări juridice distincte în formă de cod/regulament etc., iar prof.
Gh. Avornic reiterează că „Unele ramuri de drept se divizează în subramuri, care constau dintr-o
grupare de instituţii juridice ce formează obiectul unor reglementări juridice distincte sub formă
de coduri, regulamente etc., de exemplu: dreptul locativ sau dreptul maritim sînt subramuri ale
dreptului civil”604.
Potrivit prof. Costică Voicu subramura de drept este „o grupare de instituţii juridice ce
reglementează o categorie mai mare de relaţii sociale, grupate de regulă în coduri distincte. Sunt
considerate subramuri de drept: dreptul maritim, dreptul vamal, dreptul contabil, dreptul fiscal,
dreptul penal militar, dreptul poliţienesc, dreptul parlamentar etc.”, iar ramura de drept – „un
ansamblu de norme juridice care reglementează o categorie mai mare de relaţii sociale, legate
între ele prin trăsături comune, folosind, de regulă aceeaşi metodă de reglementare”605.
Putem să conchidem că majoritatea instituţiilor juridice din sfera ştiinţei şi inovării se
grupează într-o subramură a dreptului administrativ - dreptul ştiinţei şi inovării, devenind
obiectul reglementării juridice distincte ale Codului cu privire la ştiinţă şi inovare şi al altor acte
normative.
601 Ceterchi I., Craiovan I. Introducere in teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL, 1998, p. 106; Craiovăn I. Tratat elementar
de teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL Beck, 2001, p. 254.
603 Baltag D. Teoria generală a dreptului şi statului, Cimişlia: TipCim, 1996, p. 155; Avornic Gh. Teoria generală a dreptului, ed.
II, Chişinău: Cartier juridic, 2007, p.323.

604 Craiovăn I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL Beck, 2001, p. 255; Avornic Gh. Teoria generală a
dreptului, ed. II, Chişinău: Cartier juridic, 2007, p. 321.

162
În același timp, alți autori subliniază faptul că „unitatea de obiect și metodă nu este
caracteristică tuturor ramurilor de drept”606, iar „aceeaşi metodă poate fi folosită de mai multe
ramuri, sau aceeaşi ramură poate folosi mai multe metode”607. Acest lucru este valabil, mai ales,
pentru ramurile noi de drept, care abia se constituie, cum ar fi: dreptul informaţional, dreptul
comercial, dreptul maritim, dreptul cosmic, dreptul agrar, dreptul ecologic etc. Toate acestea sunt
așa-numitele ramuri complexe de drept, care acoperă mai multe domenii de activitate ale
societății şi nu au, de regulă, doar o singură metodă de reglementare juridică. La acest grup poate
fi pe deplin atribuit şi dreptul ştiinţei şi inovării.
La etapa inițială ramurile complexe se separă, reieşind din obiectul reglementării juridice,
iar metoda de reglementare a relațiilor juridice poate fi mixtă. După etapa de dezvoltare și testare
științifică aceste ramuri de drept pot să-şi identifice metodă specifică de reglementare juridică.
„Prin metoda de reglementare se are în vedere modul în care statul acţionează asupra unor
relaţii sociale”608, menţionează prof. Ioan Ceterchi şi prof. Ion Craiovan, iar prof. D. Baltag
consideră că „Alături de criteriul obiectului, nu ne putem lipsi de metoda pe care puterea de stat
o alege pentru reglementarea diferitelor categorii de relaţii sociale şi care face ca anumite
norme, deşi cu un obiect, comun să se separe într-o ramură aparte. Astfel unii autori au destins
metoda egalităţii juridice a subiectelor şi metoda reglementării autonome, metoda autoritară,
metoda reglementării ş. a., alţii - metodele imperativă şi dispozitivă, metoda subordonării,
metoda autonomiei şi egalităţii părţilor, metoda de recomandare etc.”609.
Prof. Ioan Ceterchi şi prof. Ion Craiovan consideră că „… legăturile strânse între ramurile
de drept public şi ramurile de drept privat au contribuit la apariţia a noi concepţii care atenuează
diviziunea clasică public-privat. Astfel de exemplu P. Roubier argumentează existenţa unui drept
mixt, care la rândul său se împarte în drept mixt concret, şi drept mixt abstract. În opinia
autorului, menţionat dreptul mixt concret poate fi numit dreptul profesiunilor şi cuprinde
ansamblul de reguli şi instituţii publice sau private grupate în funcţie de o profesie (dreptul
comercial, legislaţia muncitorească, legislaţia rurală)”610.
Deoarece după cum am menţionat anterior ştiinţa devine o profesiune începînd cu secolul
al XIX-lea611, inclusiv şi pe teritoriul din hotarele Republica Moldova, dreptul ştiinţei şi inovării
606 Венгеров А.Б. Теория государства и права. Москва: Новый юрист, 1998, c. 454.
607 Baltag D. Teoria generală a dreptului şi statului, Cimişlia: TipCim, 1996, p. 156.
609 Baltag D. Teoria generală a dreptului şi statului, Cimişlia: TipCim, 1996, p. 155. Craiovăn I. Tratat elementar de teoria
generală a dreptului. Bucureşti: ALL Beck, 2001, p. 254; Avornic Gh. Teoria generală a dreptului, ed. II, Chişinău: Cartier
juridic, 2007, p. 322-323.
610 Ceterchi I., Craiovan I. Introducere in teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL, 1998, p. 108; Craiovăn I. Tratat elementar
de teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL Beck, 2001, p. 256.

Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1970, p. 9; Копелевич Ю.Х. Возникновение научных академий середина XVII-середина XVIII
в. отв. ред. проф. А.П. Юшкевич, Ленинград: Наука, 1974, с. 48, 95, 172, 140, 184.
163
ca drept mixt concret cuprinde ansamblul de reguli şi instituţii publice sau private din sfera
ştiinţei şi inovării. În aceleaşi timp, el este o subramură a dreptului administrativ, deoarece una
din părţile raporturilor juridice ale dreptului ştiinţei şi inovării întotdeauna este cel puţin un
organ al administraţiei publice, iar în ansamblul normelor juridice ale dreptului ştiinţei şi inovării
prevalează cele de drept public.
Luînd în calcul aceste considerente coroborate cu particularităţile raporturilor juridice care
se nasc între subiecţii activităţii în sfera ştiinţei şi inovării, constatăm că aceste raporturi au o
natură juridică administrativă deşi se pot evidenţia unele particularităţi care indică apariţia unei
subramuri a dreptului administrativ – dreptul ştiinţei şi inovări.
Apariția ramurilor de drept complexe se datorează evoluţiei ramurilor de drept tradiţionale,
de bază, care, în mod inevitabil, a condus la o complexitate generală a reglementării juridice. La
rîndul său, acest fapt a avut ca rezultat reglementarea statutului juridic al acelorași bunuri printr-
un număr mare de acte normative din diferite ramuri ale dreptului. În plus, în cadrul ramurilor de
bază treptat, au apărut obiecte de reglementare juridică relativ noi. În aceste circumstanţe, chiar
şi unii dintre susținătorii fideli ai interpretării tradiționale a conceptului ramurii de drept, au
recunoscut dreptul la existență a ramurilor şi subramurilor de drept complexe.
Această situație a condus la apariţia coliziilor și lacunelor în reglementarea juridică a
relațiilor, inclusiv cele care implică subiecţii din sfera ştiinţei şi inovării. Astfel, principala cauza
de separare a subramurii de drept al ştiinţei şi inovării a fost specificul normelor de reglementare
a relațiilor sociale în sfera ştiinţei şi inovării, care în mod tradițional, se regăseau în alte ramuri
de drept (dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul muncii etc.).
Prof. Gh. Avornic consideră că „pentru formarea unei ramuri de drept noi sînt necesare şi
au importanţă următoarele condiţii: noile categorii de raporturi sociale să aibă caracter specific;
să fie necesare şi importante; raporturile nou-apărute şi raporturile juridice pe care ele le-au
generat nu pot fi reglementate cu ajutorul normelor juridice ale altor ramuri de drept; noile
raporturi sociale necesită metode specifice de reglementare etc.612.
În opinia noastră, apariţia unei noi subramuri de drept – dreptul ştiinţei şi inovării a fost
favorizată de creşterea rolului social al sferei ştiinţei şi inovării în edificarea societăţii bazate pe
cunoaştere, pentru dezvoltarea economiei bazate pe cunoaştere, apariţia unor raporturi juridice şi
norme juridice noi în rezultatul adoptării Codului cu privire la ştiinţă şi inovare, semnării
Memorandumului de înţelegere între Republica Moldova şi Uniunea Europeană privind
asocierea Republicii Moldova la cel de-al Şaptelea Program-cadru al Comunităţii Europene
pentru cercetare, dezvoltare tehnologică şi activităţi demonstrative (2007-2013) nr. 279 din
612 Avornic Gh. Teoria generală a dreptului, ed. II, Chişinău: Cartier juridic, 2007, p. 321-322.
164
27.12.2011 pentru asocierea la Spaţiul European de Cercetare prin programele comunitare de
cercetare, în Republica Moldova.
Obiectul reglementării juridice reprezintă „un ansamblu, o totalitate de relaţii sociale
omogene, care sînt reglementate de norme juridice ce se referă la o ramură de drept sau alta” sau
„tot ce nimereşte în stare de acţiune a normei juridice, sau este sfera de relaţii sociale asupra
căreia se răsfrînge dreptul şi care nimereşte sub jurisdicţia lui”613.
Ca orice ramură de drept, dreptul ştiinţei şi inovării se deosebeşte prin obiectul şi metodele
de reglementare juridică. Obiectul de reglementare al dreptului ştiinţei şi inovării nu este ştiinţa
şi inovarea, ci totalitatea de relații sociale existente, în care cel puțin una dintre părți practică
activitatea în sfera ştiinţei şi inovării sau administrează acest domeniu.
În acest context obiectul de reglementare al dreptului ştiinţei şi inovării include
următoarele elemente:
1) subiecţii: persoane fizice – personalul ştiinţific, de conducere şi auxiliar, persoane
juridice: organizaţiile din sfera ştiinţei şi inovării, inclusiv cele auxiliare, autorităţile
administrative din domeniu, autorităţile publice centrale şi locale etc.;
2) comportamentul lor, diferite acţiuni sau inacţiuni (elaborarea şi promovarea politicilor,
elaborarea şi adoptarea actelor normative, în special consensuale, distribuirea mijloacelor
financiare, acreditarea organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării, atestarea cercetătorilor
ştiinţifici, organizarea concursurilor de angajare a cercetătorilor ştiinţifici, organizarea şi
desfăşurarea concursurilor de proiecte din sfera ştiinţei şi inovării, înregistrarea proiectelor din
sfera ştiinţei şi inovării şi monitorizarea lor, înregistrarea rezultatelor ştiinţifice, inclusiv a
obiectelor proprietăţii intelectuale, organizarea concursurilor proiectelor de transfer tehnologic,
organizarea concursurilor etc.);
3) obiectele lumii înconjurătoare (diferite bunuri sau fenomene) în legătură cu care
subiecţii menţionaţi intră în diferite raporturi unii cu alţii (patrimoniul de stat transmis în
gestiune operativă organizaţiilor de drept public din sfera ştiinţei şi inovării, bunuri proprietate
privată ale organizaţiilor de drept privat din sfera ştiinţei şi inovării etc.);
4) faptele sociale (evenimente, împrejurări), care apar în calitate de cauze nemijlocite
pentru apariţia sau stingerea relaţiilor corespunzătoare (constituirea, reorganizarea sau dizolvarea
organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării).
Prin urmare, dreptul ştiinţei şi inovării constituie ansamblul normelor juridice, care
reglementează, în regim de drept public, modelul consensual de administrare şi
autoadministrare a sferei ştiinţei şi inovării.
Potrivit prof. Ion Craiovan „Prin intermediul reglementării juridice, relaţiile sociale capătă
613 Avornic Gh. Teoria generală a dreptului, ed. II, Chişinău: Cartier juridic, 2007, p. 323.
165
o fizionomie specifică şi devin raporturi juridice. Într-o formulare lapidară, se poate spune că,
raportul juridic este o relaţie socială reglementată de norma juridică. Pe de altă parte, …,
normele juridice se realizează în viaţă prin raporturi juridice, ceea ce nu înseamnă că în mod
necesar, acţiunea unei norme juridice creează un raport juridic, ca de pildă în cazul normelor
juridice prohibitive, care dispun o interdicţie. Premisele fundamentale ale apariţiei raportului
juridic sunt: existenţa normei juridice, subiectele de drept şi faptele juridice”614.
Normele juridice din sfera ştiinţei şi inovării, ca şi în cazul celorlalte ramuri de drept,
reprezintă reguli de conduită instituite de puterea publică, a căror aplicare este asigurată prin
conştiinţa juridică, iar la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. În ansamblul normelor juridice
care alcătuiesc dreptul pozitiv, normele dreptului ştiinţei şi inovării se disting prin obiectul
propriu de reglementare reprezentat de faptele, actele şi operaţiunile care privesc realizarea
activităţii în sfera ştiinţei şi inovării.
Convenţiile şi contractele colective de muncă încheiate între administraţiile organizaţiilor
de drept public din sfera ştiinţei şi inovării, instituţiilor şi întreprinderilor auxiliare din sfera
ştiinţei şi inovării şi angajaţi determină unele măsuri suplimentare în remunerarea, asigurarea
socială, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, trai şi odihnă a angajaţilor etc. Aceste convenţii şi
contracte conţin norme juridice obligatorii, aplicabile în cadrul sferei ştiinţei şi inovării sau
organizaţiilor de drept public din sfera ştiinţei şi inovării, instituţiilor şi întreprinderilor auxiliare
din sfera ştiinţei şi inovării, deci sunt, de asemenea, contracte administrative normative.
Pe bună dreptate prof. Carmen Popa menţiona că „pentru ca un raport juridic să se nască şi
să se desfăşoare este necesar să existe anumite premise, anumite condiţii obligatorii. Acestea
sunt: norma juridică, subiectele de drept şi faptele juridice. Existenţa concomitentă a acestor trei
condiţii dă naştere raporturilor juridice, adică anumitor drepturi şi obligaţii corelative ale
subiecţilor raporturilor create”615.
Prin obiect al raportului juridic prof. Ion Corbeanu şi prof. Maria Corbeanu înţeleg
„conduita pe care părţile şi-o asumă, şi-o stabilesc în cadrul unui raport juridic. Orice raport
juridic presupune un obiect, care este partea întregitoare a însuşi raportului juridic, fiindcă, în
orice raport juridic, părţile îşi asumă o obligaţie, spre exemplu, să dea ceva, adică să transmită
ceva, un bun, o proprietate, să facă ceva anume, adică să construiască, să efectueze, să redacteze
ceva, să repare un bun, să presteze un serviciu, ori să nu facă ceva ce ar stânjeni pe celălalt
subiect al raportului juridic, ceea ce presupune să-i respecte acestuia proprietatea, anumite
drepturi personale nepatrimoniale recunoscute de lege, să nu-i tulbure posesia, să-i respecte
614 Craiovăn I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL Beck, 2001, p. 244.
615 Popa C. Teoria generala a dreptului. Bucureşti: 2001, p. 228.
166
onoarea”616.
Potrivit prof. Ioan Ceterchi şi prof. Ion Craiovan „Conduita umană ce se realizează de către
subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor constituie
obiectul raportului juridic”617.
În raporturile juridice ale dreptului administrativ întotdeauna o parte este un organ al
administraţiei de stat, iar dintr-o perspectivă dominant obiectivă se constată că raportul juridic
este compus din două elemente: o materie dată, altfel spus, relaţia însăşi şi o idee, o regulă de
drept care reglementează această relaţie. Primul poate fi considerat ca un element material al
raportului juridic, ca un fapt, iar al doilea ca element ce conferă plasticitate faptului şi impune o
anumită formă în drept, de natură constitutivă. Interpretat în această manieră, conceptul de raport
juridic evocă ideea de regulă obiectivă, acesta neputând exista ca atare decât în măsura în care
relaţia socială este reglementată de către drept618
Raporturile juridice ale dreptului ştiinţei şi inovării sunt relaţii sociale reglementate de
către normele dreptului ştiinţei şi inovării, în majoritatea sa încadrate în Codul cu privire la
ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova şi în alte acte normative. În temeiul normelor juridice
adoptate de puterea legislativă, de cea executivă sau de Academia de Ştiinţe a Moldovei, relaţiile
sociale vizate de aceste norme se transformă în raporturi juridice ale subiecţilor din sfera ştiinţei
şi inovării, a căror executare este asigurată prin aplicarea legii de către autoritatea administrativă
competentă – Academia de Ştiinţe a Moldovei.
În opinia prof. Carmen Popa, „conţinutul raporturilor juridice este al doilea element
constitutiv al acestora şi este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la un
raport juridic concret, în strânsa lor interdependenţă şi conexiune şi care sunt prevăzute în norma
juridică”, iar „raporturile juridice având aceste premise apar, fie ca urmare a îndeplinirii
prescripţiei normei, a dispoziţiei acesteia, fie ca urmare a aplicării sancţiunii ei pentru încălcarea
prohibiţiei stipulate”619.
Potrivit prof. Lidia Barac, „conţinutul raporturilor juridice este de natură a imprima
specificul raportului juridic de drept administrativ, cadru în care, … ansamblul drepturilor şi
obligaţiilor autorităţilor administraţiei publice, ca părţi ale raporturilor juridice administrative
determină însăşi competenţa materială a acestor organe”620.
Conţinutul raporturilor juridice din dreptul ştiinţei şi inovării este format din ansamblul
drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor din sfera ştiinţei şi inovării, stabilite în Codul cu privire la
ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova şi în alte acte normative, ceea ce presupune ca
616 Corbeanu I., Corbeanu M. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: 2002, p. 228.
618 Craiovăn I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL Beck, 2001, p. 245.
619 Popa C. Teoria generala a dreptului. Bucureşti: 2001, p. 228.
620 Barac L. Elemente de teoria dreptului. Bucureşti: All Beck, 2001, p. 108.
167
exercitarea, respectiv îndeplinirea acestora să fie obligatorie.
Este cunoscut că prin „izvor de drept”, în sens formal-juridic, se subînţelege forma
specifică de exprimare a normelor juridice, care se prezintă într-o diversitate de modalităţi şi care
poate avea „haina” sau forma exterioară de act normativ, cutumă, contract normativ. Astfel, sunt
izvoare ale dreptului ştiinţei şi inovării toate actele normative care reglementează raporturi
juridice din sfera ştiinţei şi inovării şi care în dependenţă de gradul lor de generalitate şi de
specificitatea lor, se împart în două mari categorii:
1. Izvoare generale reprezentate de actele normative al căror obiect de reglementare
depăşeşte problematica strictă a dreptului ştiinţei şi inovării, între domeniile reglementate
găsindu-se şi raporturi din sfera ştiinţei şi inovării.
În ierarhia izvoarelor dreptului ştiinţei şi inovării primul loc îl ocupă Constituţia Republicii
Moldova din 29 iulie 1994 – izvor al dreptului ştiinţei şi inovării, întrucît cuprinde reglementările
cu caracter principial expres consacrate activităţii din sfera ştiinţei şi inovării: „Libertatea
creaţiei artistice şi ştiinţifice este garantată”, „Statul contribuie la păstrarea, la dezvoltarea şi la
propagarea realizărilor culturii şi ştiinţei naţionale şi mondiale”, „Statul trebuie să asigure: … d)
stimularea cercetărilor ştiinţifice” 621
Intră, de asemenea, în categoria izvoarelor generale toate celelalte acte normative (legi,
ordonanţe şi hotărîri ale Guvernului, decrete prezidenţiale etc.) prin care sunt reglementate arii
sociale mai vaste, dar care conţin şi dispoziţii referitoare la sfera ştiinţei şi inovării622.
2. Izvoare speciale ale dreptului al ştiinţei şi inovării reprezentate de acte normative prin
care se aduc reglementări exclusiv sferei ştiinţei şi inovării.
În această categorie, evident, este preeminent Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al
Republicii Moldova nr. 259 din 15.07.2004, care reglementează raporturile juridice ce ţin de
elaborarea şi promovarea politicii de stat în sfera ştiinţei şi inovării, de activitatea de cercetare
ştiinţifică, inovare şi transfer tehnologic, de informaţiile ştiinţifico-tehnologice, de acreditarea
organizaţiilor în sfera ştiinţei şi inovării, de atestarea cadrelor ştiinţifice şi ştiinţifico-didactice de
înaltă calificare, de protecţia proprietăţii intelectuale, de statutul juridic al subiectelor din sfera
Întru completarea Codului cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova nr. 259 din
15.07.2004, au fost adoptate o serie de acte normative prin care sunt reglementate diferite
621 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94, art. 33 alin. (1), (3), art. 126 alin. (2) lit. d). În: Monitorul Oficial 1,
12.08.1994
622 Codul fiscal nr. 1163 din 24.04.97. În: Monitorul Oficial 62/522, 18.09.1997, republicat În: Monitorul Oficial al R. Moldova,
ediţie specială din 08.02.2007, p.4; Codul muncii al Republicii Moldova nr. 154 din 28.03.2003, art. 55 lit. g), art. 296-301. În:
Monitorul Oficial 159-162/648, 29.07.2003: Legea cu privire la Guvern nr. 64 din 31.05.90, art. 3, 15. În: Veştile 8/191,
30.08.1990; Lege privind achiziţiile publice nr.96 din 13.04.2007, art. 4 lit. a). În: Monitorul Oficial 107-111/470, 27.07.2007.
168
activităţi din sfera ştiinţei şi inovării623. Concomitent cu aceste acte normative emise de organe
legislative şi executive, Asambleea Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Consiliul Suprem pentru
Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică, Consiliul Naţional pentru Acreditare şi Atestare emit acte
normative în concordanţă cu prevederile Codului cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii
Moldova şi cu dispoziţiile actelor normative ale organelor legislativ şi executive.
Izvoare speciale ale dreptului ştiinţei şi inovării pot fi grupate, în dependenţă de forma lor
exterioară în: acte normative imperative enumerate mai sus; contracte normative (acte normative
consensuale): tratate internaţionale624; contracte normative administrative625.
Considerăm că pentru dreptul ştiinţei şi inovării este specifică metoda consensuală,
dictată de metoda autonomiei şi egalităţii părţilor în cadrul actelor normative consensuale
(contractelor administrative normative) – izvoare principale ale dreptului ştiinţei şi inovării.
623 Legea cu privire la parcurile ştiinţifico-tehnologice şi incubatoarele de inovare nr. 138 din 21.06.2007. În: Monitorul Oficial
107-111/476, 27.07.2007; Legea cu privire la scutirea de taxa vamală a unor mărfuri importate de către organizaţiile din sfera
ştiinţei şi inovării nr. 115 din 18.05.2006. În: Monitorul Oficial 181-183/828, 24.11.2006; Hotărîrea cu privire la aprobarea
Normativelor de plată pentru prestarea serviciilor de cercetări ştiinţifice de către angajaţii organizaţiilor de drept public din sfera
ştiinţei şi inovării participanţi la proiectele de cercetare-dezvoltare europene şi internaţionale nr. 534 din 20.07.2012. În:
Monitorul Oficial nr.155-159/585 din 27.07.2012; Hotărîrea cu privire la mijloacele speciale ale instituţiilor de învăţămînt şi
celor din sfera ştiinţei şi inovării, subordonate Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare nr. 921 din 06.10.2010. În:
Monitorul Oficial nr.197-199/1011 din 08.10.2010; Hotărîrea cu privire la crearea Comitetului Naţional de Asociere la
Programul Cadru 7 pentru cercetare şi dezvoltare tehnologică al Comunităţii Europene nr. 515 din 17.08.2009. În:; Monitorul
Oficial nr.131-134/580 din 28.08.2009; Hotărîrea cu privire la optimizarea infrastructurii sferei ştiinţei şi inovării din sectorul
agroalimentar nr. 761 din 24.06.2008. În: Monitorul Oficial 112-114/758, 27.06.2008; Hotărîrea privind salarizarea personalului
Instituţiei publice “Enciclopedia Moldovei” nr. 759 din 24.06.2008. În: Monitorul Oficial 112-114/757, 27.06.2008; Hotărîrea
pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea doctoratului şi postdoctoratului nr. 173 din 18.02.2008. În:
Monitorul Oficial 42-44/252, 29.02.2008; Hotărîrea cu privire la modul de aplicare a facilităţilor fiscale acordate rezidenţilor
parcurilor ştiinţifico-tehnologice şi rezidenţilor incubatoarelor de inovare nr. 12 din 17.01.2008. În: Monitorul Oficial 16-17/79,
25.01.2008; Hotărîrea cu privire la salarizarea angajaţilor organizaţiilor de drept public din sfera ştiinţei şi inovării finanţate de la
bugetul de stat nr. 47 din 12.01.2007. În: Monitorul Oficial 10-13/62, 26.01.2007; Hotărîrea cu privire la măsurile de optimizare
a infrastructurii sferei ştiinţei şi inovării nr. 1326 din 14.12.2005. În: Monitorul Oficial 168-171/1406, 16.12.2005; Hotărîrea cu
privire la cuantumul plăţilor, normativelor pentru serviciile de evaluare şi acreditare şi modul de constituire şi gestionare a
mijloacelor speciale ale Consiliului Naţional pentru Acreditare şi Atestare nr. 481 din 30.05.2005. În: Monitorul Oficial 77-
79/537, 03.06.2005; Hotărîrea cu privire la aprobarea Statutului şi structurii Agenţiei de Stat pentru Proprietatea Intelectuală nr.
1378 din 13.12.2004. În: Monitorul Oficial 233-236/1569, 17.12.2004; Hotărîrea cu privire la aprobarea Nomenclatorului
specialităţilor ştiinţifice nr. 1025 din 14.09.2004. În: Monitorul Oficial 178-180/1222, 01.10.2004; Hotărîrea cu privire la plata
indemnizaţiilor lunare viagere membrilor titulari şi membrilor corespondenţi ai Academiei de Ştiinţe a Moldovei nr. 1073 din
29.09.2004. În: Monitorul Oficial 181/1258, 01.10.2004; Hotărîrea cu privire la aprobarea Direcţiilor strategice ale activităţii din
sfera ştiinţei şi inovării pentru anii 2006-2010 nr. 160 din 21.07.2005. În: Monitorul Oficial 104-106/503, 05.08.2005 etc.
624 Acordul privind cooperarea ştiinţifică dintre Guvernul Republicii Moldova şi INTAS - Asociaţia Internaţională pentru
Promovarea Cooperării cu Savanţii din Statele Independente ale Fostei Uniuni Sovietice, semnat la Bruxelles la 16 mai 1995,
inclusiv a acordurile de prelungire a acestuia nr. 295 din 17.11.2005. În: Monitorul Oficial 168-171/823, 16.12.2005;
Memorandumul de înţelegere între Republica Moldova şi Uniunea Europeană privind asocierea Republicii Moldova la cel de-al
Şaptelea Program-cadru al Comunităţii Europene pentru cercetare, dezvoltare tehnologică şi activităţi demonstrative (2007-2013)
nr. 279 din 27.12.2011. În: Monitorul Oficial 21-24/60, 27.01.2012.
625 Hotărîrea de Guvern nr. 27 din 22.01.2009 cu privire Acordul de parteneriat între Guvern şi Academia de Ştiinţe a Moldovei
pentru anii 2009-2012. În: Monitorul Oficial 19-21/79, 03.02.2009; Hotărîrea de Guvern nr. 80 din 28.01.2005 cu privire Acordul
de parteneriat între Guvern şi Academia de Ştiinţe a Moldovei pentru anii 2005-2008. În: Monitorul Oficial 47-50/305,
24.03.2006 etc.
169
3.4. Natura juridică a Acordului de parteneriat între Guvern şi Academia de Ştiinţe a
Moldovei
În procesul de creare a dreptului, potrivit opiniei prof. Ioan Vida, neobservarea noţiunilor,
categoriilor şi principiilor juridice este pe cât de dăunătoare, pe atât de nedorită. Mai mult,
legiuitorul, pentru a da o formă corespunzătoare reglementării juridice, este obligat să utilizeze
noţiunile, categoriile, principiile şi construcţiile juridice existente în opera de creaţie legislativă
pentru a asigura coerenţa şi practicabilitatea actului normativ, respectiv pentru a nu-1 pune în
dificultate pe cel care aplică legea cu stabilirea conţinutului acesteia626.
Reglementarea relaţiilor sociale prin lege şi prin celelalte categorii de acte normative se
realizează cu respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului dreptului
Republicii Moldova. Este cunoscut că instituirea normelor juridice, care include elaborarea,
modificarea şi anularea lor, are loc în cadrul procesului de legiferare, creaţie juridică sau creaţie
normativă (în engleză law-making) sau (rule-making)627, care reprezintă un sistem de acţiuni
organizatorice şi procesuale.
În acelaşi timp, considerăm că termenii „creaţie legislativă, creaţie juridică, creaţie
normativă” corespund în sens larg sintagmei „crearea normelor juridice” sau termenul
„legiferare”, deoarece noţiunea de „lege”, „în sens larg (lato sensu), include orice tip de act
normativ628. Sfera izvoarelor de drept nu poate fi restrînsă la actele adoptate de Parlament şi
Guvern, actele administrative cu caracter general, fiind tot acte cu caracter normativ, date în baza
şi în aplicarea legilor, existenţa cărora nu încalcă Legea fundamentală”629.
Astfel, prof. A.V. Miţkevici a formulat următoarea definiţie a creaţiei juridice –
„activitatea statului privind instituirea normelor juridice, indiferent de aceea pe care cale are loc
această instituire”630, iar în opinia prof. V.V. Ivanov „creaţia juridică este sistemul de acţiuni
organizatorice şi procesuale ale subiecţilor dreptului (statali şi nestatali) îndreptată spre
instituirea (elaborarea, modificarea şi anularea) normelor juridice”631.
Vorbind despre subiecţii procesului de legiferare, vom menţiona că potrivit legislaţiei
Republicii Moldova printre aceştia pot fi: organele împuternicite ale statului; subiecţii nestatali
autorizaţi de stat; subiecţii statali şi nestatali, prin activitatea comună; poporul, direct prin
referendum.
626 Vida I. Manual de legistică formală, Bucureşti: Editura Publică de Drept, 2000, p.70.
627Мамулян А.С., Кашкин С.Ю. Английский полный юридический словарь, Москва: Эксмо, 2008, с. 444, 652.
628 Djuvara M. Teoria Generală a Dreptului, Bucureşti: AH, 1995, p. 268; Negru B., Cojocaru V. Tehnica legislativă, Chişinău:
Tipografia Centrala, 1997, p. 25; Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 311 din 10/07/2003 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 şi 968 din Codul civil, publicat în Monitorul Oficial nr. 577 din 12/08/2003.
629 Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 311 din 10/07/2003 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 5 şi 968 din Codul civil, publicat în Monitorul Oficial nr. 577 din 12/08/2003.
630 Правотворчество в СССР, под ред. А.В. Мицкевича, ВНИИСЗ, Москва: Юрид. лит., 1974, с. 37.
631 Иванов В.В. К вопросу о теории нормативного договора, Журнал российского права, 2000, № 10, с. 85-97.
170
În acelaşi timp, este cert că poporul Republicii Moldova, căruia îi aparţine suveranitatea
naţională şi în virtutea calităţii sale de deţinător al puterii de stat632, nu poate fi subiect al
procesului legiferării convenţionale.
Prof. A.V. Miţkevici scria că „pentru adoptarea contractelor cu conţinut normativ este
necesară coordonarea deciziilor a două sau mai multe părţi”633. Potrivit prof. V.V. Ivanov în
contract este exprimat acordul a două sau mai multe părţi634, privind instituirea normelor
juridice convenţionale, iar legiferarea convenţională este modul activităţii de legiferare bazat pe
coordonarea manifestărilor separate de voinţă a subiecţilor legiferării, îndreptate spre instituirea
normelor juridice635.
Activitatea normativă a organelor statului, scrie prof. Dumitru Baltag, se desfăşoară în
conformitate cu atribuţiile, competenţele pe care acestea le au şi care sînt stabilite, în primul rînd,
în Constituţie şi apoi şi în alte legi636.
Pînă la adoptarea Codului cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova legislaţia
Republicii Moldova reglementa doar procesul legiferării convenţionale în dreptul internaţional
public637 şi în dreptul muncii638.
Fiind o nuvelă în creaţia juridică naţională Acordul de parteneriat între Guvern şi
Academia de Ştiinţe a Moldovei (în continuare – Acord de parteneriat)639 a fost instituit în
temeiul Codului cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova640. Potrivit naturii sale
juridice este un contract administrativ normativ sau act administrativ convenţional, care conţine
norme administrative obligatorii pentru părţile contractului şi/sau organizaţiile din sfera ştiinţei şi
inovării finanţate de la bugetul de stat în cadrul programelor de stat şi proiectelor din sfera
Reieşind din doctrină şi din examinarea comparativă a proceselor de instituire a tratatelor
internaţionale şi contractelor din dreptul muncii, este logic ca Academia de Ştiinţe a Moldovei să
iniţieze procesul de instituire a Acordului de parteneriat, în acelaşi timp, părţile contractante
trebuie să prezinte proiecte şi propuneri proprii. Cu regret, însă experienţa acumulată pe
parcursul acestor ani, demonstrează că reprezentanţii administraţiei publice centrale preferă doar
632 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94, Monitorul Oficial 1, 12.08.1994, art. 2.
633 Правотворчество в СССР, под ред. А.В. Мицкевича, ВНИИСЗ, Москва: Юрид. лит., 1974, с. 106.
634 Теория государства и права, под ред. А.И. Денисова, Москва: Юрид. лит., 1980, с. 260.
635 Иванов В.В. К вопросу о теории нормативного договора, Журнал российского права, 2000, № 10, с. 85-97.
636 Baltag D. Teoria Generală a Dreptului şi Statului, Cimişlia: TipCim, 1996, p. 187.
637 Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova, nr. 595 din 24.09.99. În: Monitorul Oficial 24-26/137,
02.03.2000; Legea privind actele legislative nr. 780 din 27.12.2001. În: Monitorul Oficial 36-38/210, 14.03.2002.
638 Codul muncii al Republicii Moldova nr. 154 din 28.03.2003. În: Monitorul Oficial 159-162/648, 29.07.2003.
Guvernului nr.80 din 28 ianuarie 2005. În: Monitorul Oficial 20-23/133, 04.02.2005 şi Acordul de parteneriat între Guvern şi
Academia de Ştiinţe a Moldovei pentru anii 2009-2012, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.27 din 22 ianuarie 2008. În:
640 Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova nr. 259 din 15.07.2004, Monitorul Oficial 125-129/663,
30.07.2004.
171
să examineze proiectul prezentat de Academia de Ştiinţe a Moldovei.
Negocierile asupra proiectului iniţial se efectuează de către reprezentanţii tuturor
autorităţilor administraţiei publice centrale şi autorităţilor administrative care au în subordine
organizaţii din sfera ştiinţei şi inovării, inclusiv instituţii de învăţămînt superior
Deoarece una dintre atribuţiile principale, delegate de Guvern Academiei de Ştiinţe a
Moldovei, este distribuirea mijloacelor bugetare destinate finanţării sferei ştiinţei şi inovării,
primele acţiuni în elaborarea proiectului Acordului de parteneriat se declanşează odată cu
activităţile de elaborare a proiectului bugetului de stat pentru anul viitor. Astfel, este evident că
varianta finală a proiectului Acordului de parteneriat poate fi propusă spre examinare de către
părţi doar după 5 decembrie, data limită de aprobare a legii bugetare anuale641.
După consultaţii şi negocieri bilaterale şi multilaterale, proiectul final este prezentat
Grupului de lucru comun, prezidat de viceprim-ministru şi prim-vicepreşedintele Academiei de
Ştiinţe a Moldovei, care în conformitate cu Acordul de parteneriat îl prezintă spre semnare prim-
ministrului şi preşedintelui Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi spre aprobare în cadrul şedinţei
Guvernului şi Asambleei Academiei de Ştiinţe a Moldovei, respectînd prevederile legislaţiei
pentru aprobarea actelor normative ale Guvernului642.
Publicarea oficială a Acordului de parteneriat se efectuează conform Legii privind modul
de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale care stipulează că „în caz de necesitate, în
Monitorul Oficial se publică şi alte acte oficiale” (tratatele internaţionale, actele legislative,
actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale şi
locale)643.
Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova reglementează destul de
minuţios structura şi conţinutul Acordului de parteneriat. Astfel, în scopul asigurării
reglementării convenţionale a relaţiilor în sfera ştiinţei şi inovării legiuitorul:
1) defineşte Acordul de parteneriat ca fiind un „acord al Guvernului cu Academia de
Ştiinţe, pentru o perioadă determinată, al cărui obiect de reglementare constă în împuternicirea
Academiei de Ştiinţe de a realiza politica de stat în sfera ştiinţei şi inovării”, iar prin această
delegare Academia de Ştiinţe „se transformă într-o instituţie publică grevată cu competenţe ale
autorităţilor publice în sfera ştiinţei şi inovării” 644;
2) obligă părţile contractante să încheie Acordul de parteneriat, prin care Guvernul
deleagă către Academia de Ştiinţe competenţele de a realiza politica de stat în sfera ştiinţei şi
641 Legea privind sistemul bugetar şi procesul bugetar, nr. 847 din 24.05.96. În: Monitorul Oficial nr. 19-20, art. 197, 27.03.1997,
art.31(30) alin. (2).
642 Legea privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale nr. 317 din
18.07.2003. În: Monitorul Oficial 208-210/783, 03.10.2003.

643 Legea privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale nr. 173/06.07.94. În: Monitorul Oficial 1, 12.08.1994.
30.07.2004, art. 29 alin. (1), (2).

172
inovării, în care se stabileşte:
a) strategia dezvoltării sferei ştiinţei şi inovării;
b) direcţiile strategice ale activităţii din sfera ştiinţei şi inovării;
c) cuantumul finanţării sferei ştiinţei şi inovării, în conformitate cu legea bugetului de
stat, avînd în vedere creşterea permanentă a necesităţilor de finanţare ale acestei sfere”645;
d) includerea Listei programelor de stat în sfera ştiinţei şi inovării în Acordul de
parteneriat646;
e) că proiectul Acordului de parteneriat se elaborează în termenele stabilite pentru
elaborarea proiectului bugetului de stat şi se examinează concomitent cu proiectul legii bugetului
de stat647.
f) finanţarea sferei ştiinţei şi inovării de la bugetul de stat se realizează prin intermediul
Academiei de Ştiinţe în temeiul Acordului de parteneriat, iar sporirea alocaţiilor financiare de la
bugetul de stat în cifre absolute pentru sfera ştiinţei şi inovării se specifică în Acordul de
parteneriat648;
3) determină obligaţiile Guvernului în sfera ştiinţei şi inovării649:
4) determină obligaţiile Academiei de Ştiinţe în sfera ştiinţei şi inovării650:
Preambulul Acordului de parteneriat între Guvern şi Academia de Ştiinţe a Moldovei
pentru anii 2005-2008 consemna651:
1) recunoaşterea de către părţile contractante a rolului ştiinţei: ca prioritate strategică
naţională; ca forţă motrice a dezvoltării durabile a ţării; ca condiţie determinatoare în rezolvarea
problemelor stringente ale ţării; susţinerea financiară a sferei cercetării-dezvoltării; stimularea
procesului inovaţional şi de transfer tehnologic;
2) că scopul şi sarcinile politicii de stat în sfera ştiinţei şi inovării vizează: crearea
condiţiilor favorabile pentru activităţile de cercetare, inovare şi transfer tehnologic şi a unui nivel
înalt al elaborărilor ştiinţifice; stimularea şi valorificarea maximă a potenţialului ştiinţific şi
tehnologic; menţinerea rangului înalt al ştiinţei în ierarhia valorilor sociale şi de stat; ridicarea
prestigiului muncii ştiinţifice în societate; necesitatea concentrării resurselor financiare şi umane
asupra direcţiilor strategice ale sferei ştiinţei şi inovării, asupra soluţionării celor mai urgente şi
importante probleme; necesitatea introducerii formelor noi de colaborare şi parteneriat între
Academia de Ştiinţe a Moldovei şi autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, instituţiile
645 Idem, art. 68 alin.(1).

647 Idem, art. 125 alin.(2).
648 Idem, art. 125 alin.(3).
650 Idem, art. 73.
Guvernului nr.80 din 28 ianuarie 2005, Monitorul Oficial 20-23/133, 04.02.2005.

173
de învăţămînt superior, alte organizaţii din sfera ştiinţei şi inovării; necesitatea democratizării
administrării sferei ştiinţei şi inovării.
Ca şi în orice act normativ convenţional preambulul Acordului de parteneriat aprobat prin
consens, subliniază în final că părţile „au convenit” asupra prevederilor expuse în continuare.
Deşi Acordul de parteneriat este un contract administrativ normativ, în capitolul I,
Dispoziţii generale, este presupusă „egalitatea” (în proiectul propus spre aprobare egalitatea
părţilor era declarată direct) părţilor contractante, deoarece acestea „recunosc şi acceptă pe
deplin faptul că sînt parteneri”,
1) „se angajează: să respecte cu stricteţe prevederile” Acordului de parteneriat; „să ceară,
în termen de 10 zile lucrătoare, convocarea Grupului de lucru comun pentru negocieri în vederea
prevenirii sau soluţionării situaţiilor de conflict”.
2) declară ca obiect de reglementare al Acordului de parteneriat raporturile juridice ale
Părţilor în promovarea şi realizarea politicii de stat în sfera ştiinţei şi inovării.
În capitolul II, Obiectivele dezvoltării sferei ştiinţei şi inovării. Direcţiile strategice ale
activităţii din sfera ştiinţei şi inovării, se stipulează că Academia de Ştiinţe a Moldovei652:
1) va canaliza activitatea organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării spre realizarea
obiectivelor principale din cadrul Direcţiilor strategice ale activităţii din sfera ştiinţei şi inovării
pentru anii 2006-2010653;
2) va interveni pe lîngă Guvern cu propunerea de a prelungi durata de acţiune a direcţiilor
strategice pînă în anul 2013, în scopul sincronizării duratei de acţiune a direcţiilor strategice
pentru anii 2006-2010 cu Programul Cadru 7, document al Uniunii Europene pentru finanţarea
cercetării şi dezvoltării pe perioada 2007-2013, adoptat prin Decizia nr.1982/206 EC a
Parlamentului European şi Consiliului European, publicată în Official Journal al UE din 30
decembrie 2006;
3) va identifica, în mod transparent, prin consultarea opiniilor comunităţii ştiinţifice,
organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice, noile direcţii strategice pentru anii
2014-2018, înaintîndu-le spre aprobare Guvernului şi Parlamentului., în persoana Academiei de
Ştiinţe a Moldovei, după expirarea duratei de acţiune a direcţiilor strategice ale activităţii din
sfera ştiinţei şi inovării pentru anii 2006-2010;
4) în scopul realizării direcţiilor strategice ale activităţii din sfera ştiinţei şi inovării, va
continua analiza eficienţei activităţii ştiinţifice şi de valorificare a rezultatelor cercetării,
optimizarea infrastructurii organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării şi vor canaliza resursele
Guvernului nr.27 din 22 ianuarie 2008. În: Monitorul Oficial 19-21/79, 03.02.2009, pct. 4-7.
653 Hotărîrea Parlamentului cu privire la aprobarea Direcţiilor strategice ale activităţii din sfera ştiinţei şi inovării pentru anii
2006-2010, nr. 160 din 21.07.2005, Monitorul Oficial 104-106/503, 05.08.2005.

174
umane, materiale şi financiare spre realizarea obiectivelor principale, care prezintă un potenţial
de salt pentru dezvoltarea ştiinţei şi economiei naţionale.
În capitolul III, Drepturile şi obligaţiile părţilor în promovarea şi realizarea politicii
de stat în sfera ştiinţei şi inovării, se reproduc normele stabilite de Codul cu privire la ştiinţă şi
inovare654 şi se declară că Părţile655:
1) elaborează şi promovează în comun politica de stat în sfera ştiinţei şi inovării,
asigurînd baza ei normativă, instituţional-organizatorică şi social-economică, contribuind prin
măsuri şi mijloace la stimularea activităţii în sfera ştiinţei şi inovării; elaborează programele de
stat din sfera ştiinţei şi inovării, în funcţie de direcţiile strategice ale activităţii în această sferă;
stabilesc, în corespundere cu prevederile Cadrului de Cheltuieli pe Termen Mediu (în continuare
– CCTM), cuantumul finanţării sferei ştiinţei şi inovării din bugetul de stat pentru anul viitor la
etapa elaborării şi aprobării CCTM.
2) au convenit referitor la:
a) procedura de numire a directorilor şi vicedirectorilor pentru ştiinţă ai organizaţiilor de
drept public din sfera ştiinţei şi inovării – membri de profil ai Academiei de Ştiinţe a Moldovei –
de către fondator, prin consultarea cu Academia de Ştiinţe a Moldovei;
b) necesitatea optimizării infrastructurii sferei ştiinţei şi inovării şi structurii organizaţiilor
de drept public din sfera ştiinţei şi inovării.
Capitolul IV, Responsabilităţile părţilor, prevede:
1) responsabilitatea Guvernul de656:
a) introducerea în proiectul Legii bugetului a cuantumului finanţării ascendente a sferei
ştiinţei şi inovării, conform alin.(4) art.125 al Codului cu privire la ştiinţă şi inovare;
b) alocarea integrală a mijloacelor financiare din bugetul de stat, prevăzute în Protocolul
anual cu privire la precizarea cuantumului mijloacelor financiare alocate din bugetul de stat
pentru finanţarea sferei ştiinţei şi inovării (tabelele nr.1-5 din anexa nr.1 la prezentul Acord);
c) asigurarea executării de către autorităţile publice centrale şi alte autorităţi publice a
scutirilor legale, prevăzute în lista granturilor destinate finanţării sferei ştiinţei şi inovării, ce
urmează să fie scutite integral de impozite şi taxe (tabelul nr.8 din anexa nr.1), precum şi de
aprobarea listei organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării şi instituţiilor de învăţămînt, ale căror
terenuri agricole vor fi folosite în scopuri ştiinţifice şi instructive (tabelul nr.9 din anexa nr.1);
d) asigurarea executării de către autorităţile publice centrale şi alte autorităţi publice a
30.07.2004, art. 68 alin.(2); art. 73.
Guvernului nr.27 din 22 ianuarie 2008. În: Monitorul Oficial 19-21/79, 03.02.2009, pct. 16.
175
scutirilor prevăzute în lista rezidenţilor parcurilor ştiinţifico-tehnologice şi ai incubatoarelor de
inovare, scutiţi de taxa pe valoarea adăugată şi taxa vamală la mărfurile şi serviciile importate,
precum şi de taxa pe valoarea adăugată la mărfurile şi serviciile procurate de către aceştia pe
teritoriul Republicii Moldova, conform prevederilor art.17 lit. a) alin.(1) din Legea nr.138-XVI
din 21 iunie 2007 cu privire la parcurile ştiinţifico-tehnologice şi incubatoarele de inovare, cu
modificările şi completările ulterioare.
2) responsabilitatea Academiei de Ştiinţe a Moldovei de657:
a) administrarea eficientă a sferei ştiinţei şi inovării în Republica Moldova;
b) concentrarea resurselor în vederea soluţionării problemelor ce au impact asupra creşterii
economice şi reducerii sărăciei;
c) repartizarea mijloacelor financiare alocate din bugetul de stat pentru sfera ştiinţei şi
inovării pentru pregătirea cadrelor prin Clusterul educaţional-ştiinţific “UnivER SCIENCE”:
Liceul Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi Universitatea Academiei de Ştiinţe a Moldovei;
d) utilizarea eficientă a mijloacelor financiare în strictă conformitate cu structura finanţării
sferei ştiinţei şi inovării, stabilită de Codul cu privire la ştiinţă şi inovare şi de alte acte
normative;
e) monitorizarea executării programelor de stat, proiectelor de inovare şi transfer
tehnologic şi a proiectelor de cercetare, prevăzute în tabelele nr.3-5 ale anexei nr.1 la prezentul
Acord;
f) prezentarea anuală a raportului financiar generalizat privind utilizarea alocaţiilor
bugetare şi a raportului privind realizarea activităţilor de cercetare şi inovare Asambleei
Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi Guvernului, în modul stabilit, pînă la data de 20 februarie a
anului ce urmează.
În capitolul V, Asigurarea financiară a sferei ştiinţei şi inovării:
1. Părţile se conformează la modificările în Codul cu privire la ştiinţă şi inovare care, de la
01.01.2010, prevăd: „Statul asigură finanţarea sferei ştiinţei şi inovării în cuantum de pînă la 1 la
sută din produsul intern brut, cu specificarea anuală a acestuia în Acordul de parteneriat dintre
Guvern şi Academia de Ştiinţe a Moldovei”658 şi specifică finanţarea sferei ştiinţei şi inovării în
anul 2011 vor fi efectuate alocaţii bugetare în cuantum de cel puţin 0,4% din produsul intern brut
în modul următor659:
1) organizaţiile din sfera ştiinţei şi inovării acreditate:
30.07.2004, art. 125 alin. (4).

176
a) membrii instituţionali ai Academiei de Ştiinţe a Moldovei – organizaţii de drept public
din sfera ştiinţei şi inovării acreditate se finanţează integral de la bugetul de stat, în conformitate
cu art.33 lit. a), art.100 alin. (5) şi art.125 lit. c) alin.(5) din Codul cu privire la ştiinţă şi inovare;
b) membrii de profil ai Academiei de Ştiinţe a Moldovei beneficiază de finanţare de la
bugetul de stat prin concurs: integrală – pentru cercetări fundamentale şi parţiale – pentru
cercetări aplicative de la bugetul de stat în volum de 80% din costul programului/proiectului,
acordîndu-se prioritate proiectelor cu o pondere mai mare de cofinanţare din mijloacele speciale
şi din alte surse, în conformitate cu art.34 şi art.100 lit. b) alin.(5) din Codul cu privire la ştiinţă
şi inovare;
c) membrii afiliaţi ai Academiei de Ştiinţe a Moldovei beneficiază de finanţare de la
bugetul de stat prin concurs, în proporţie de pînă la 40% din costul proiectului, în conformitate
cu art.35 şi art.100 lit. c) alin. (5) din Codul cu privire la ştiinţă şi inovare.
2. Părţile convin asupra modului660:
1) de finanţare a sferei ştiinţei şi inovării, expus în Regulamentul privind finanţarea
activităţilor din sfera ştiinţei şi inovării (anexa nr.2);
2) de organizare şi desfăşurare a concursului programelor de stat, de inovare şi transfer
tehnologic şi proiectelor, expus în Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului
programelor de stat, de inovare şi transfer tehnologic şi proiectelor din cadrul acestora,
proiectelor de cercetări ştiinţifice fundamentale, proiectelor de cercetări ştiinţifice aplicative şi
proiectelor independente în sfera ştiinţei şi inovării (anexa nr.3);
3) de organizare şi efectuare a expertizei programelor de stat, de inovare şi transfer
tehnologic şi proiectelor, expus în Regulamentul privind organizarea şi efectuarea expertizei
programelor de stat, de inovare şi transfer tehnologic şi proiectelor din cadrul acestora,
proiectelor de cercetări ştiinţifice fundamentale, proiectelor de cercetări ştiinţifice aplicative şi
proiectelor independente în sfera ştiinţei şi inovării (anexa nr.4);
4) de înregistrare şi evidenţa de stat a rezultatelor activităţii de cercetare ştiinţifică, expus
în Regulamentul cu privire la înregistrarea şi evidenţa de stat a rezultatelor activităţii de cercetare
ştiinţifică (anexa nr.5);
5) de elaborare a Planului de admitere şi finanţare a învăţămîntului prin studii liceale şi
universitare, coordonat cu Ministerul Educaţiei şi Tineretului, postuniversitare, precum şi de
formare continuă (tabelele nr.6-7 din anexa nr.1 la prezentul Acord).
Capitolul VI, Dispoziţii finale este consacrat stabilirii661:
177
1) procedurii de instituire (elaborare, modificare, aprobare) a Acordului de parteneriat
prin crearea de către părţi a unui Grup de lucru comun, care propune părţilor modificări şi
completări la Acordul de parteneriat, pentru includerea în Protocolul anual cu privire la
precizarea cuantumului mijloacelor financiare alocate din bugetul de stat pentru finanţarea sferei
ştiinţei şi inovării (anexa nr.1 la Acordul de parteneriat), inclusiv în tabelele nr.1-12 din anexa
nr.1;
2) periodicităţii de cel mult o dată în trimestru în operarea, la propunerea Grupului de
lucru, a modificărilor şi completărilor anexelor la Acordul de parteneriat, inclusiv a tabelelor;
3) modului instituirii Acordului de parteneriat după coordonarea, semnarea, aprobarea de
către Părţi şi publicarea în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Acordul va intra în vigoare,
în conformitate cu procedurile stabilite de legislaţie.
În final, Acordul de parteneriat este semnat de Prim-ministru şi Preşedintele Academiei de
Ştiinţe a Moldovei, aprobat de Guvern şi Asambleea Academiei de Ştiinţe a Moldovei, apoi
publicat în Monitorul Oficial.
Deoarece în actele normative convenţionale este manifestată voinţa comună a părţilor,
elaborarea proiectului Acordului de parteneriat nu poate fi incumbată doar Academiei de Ştiinţe
a Moldovei, ci trebuie elaborat un proiect comun cu Guvernul, clauzele căruia se negociază.
Apelarea la dispoziţiile Legii nr. 317 din 18.07.2003 privind actele normative ale Guvernului şi
ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale este nefondată, deoarece această
lege nu reglementează regulile de iniţiere, elaborare, avizare, expertiză, redactare şi emitere a
actelor normative convenţionale.
Cu toate acestea, după prezentarea proiectului Acordului de parteneriat în Guvern şi a
propunerilor de modificare a anexelor la Acordul de parteneriat, preşedinţii grupului de lucru, în
loc să organizeze examinarea lor în cadrul Grupului de lucru comun al Guvernului şi Academiei
de Ştiinţe, le trimit pentru avizare ministerelor interesate care sînt şi aşa reprezentate în grupul de
lucru al Guvernului.
La acest capitol considerăm simptomatică poziţia Ministerului Justiţiei în cadrul
negocierilor proiectului Acordului de parteneriat pentru anii 2009-2012, ca răspuns la
argumentele Academiei de Ştiinţe a Moldovei: „Cu referire la proiectul Acordului de parteneriat
între Guvern şi Academia de Ştiinţe a Moldovei pentru anii 2009-2012, precum şi proiectul
Hotărîrii Guvernului cu privire la aprobarea acestui Acord, comunicăm, suplimentar următoarele.
1. Conform art. 2 din Legea contenciosului administrativ nr.793-XIVdin 10 februarie 2000,
contract administrativ este contractul încheiat de autoritatea publică, în virtutea prerogativelor de
putere publică, avînd ca obiect administrarea şi folosirea bunurilor proprietate publică,
executarea lucrărilor de interes public, prestarea de servicii publice, activitatea funcţionarilor
178
publici care reiese din relaţiile de muncă reglementate de statutul juridic al acestora. Pe cînd
Regulamentele cuprinse în Anexele nr. 3-6 la Acord constituie acte normative ce cuprind
reglementări într-un domeniu anumit, potrivit art. 54 din Legea nr.317-XV din 18 iulie 2003
privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale şi
locale.
2. Este inutil de a plasa în proiect formulare, modele etc. În acest sens este de remarcat
anexa nr. 1 şi nr. 2 la Regulamentul cuprins în Anexa nr. 4 la Acord, referinţa la anexa nr. 1 din
pct. 13 al Regulamentului dat, fişa proiectului etc.
Potrivit art. 2 din Legea nr.317-XV din 18 iulie 2003, actul normativ stabileşte reguli
obligatorii de aplicare repetată la un număr nedeterminat de situaţii identice.
Modelele, formularele etc. nu constituie reguli în sensul menţionat, deoarece au doar
caracter informativ şi nu se includ în actul normativ.
3. Propunem ca prevederile Anexei nr. 2 din Acord să fie excluse din proiectul Acordului
şi să fie formulate în sensul de angajament unilateral, urmînd ca ulterior Guvernul să poată
solicita modificarea acestora.
4. Cu referire la Anexele nr. 3-6 la Acord propunem excluderea acestora din proiect, cu
aprobarea printr-o Hotărîre de Guvern separată. Acordul nu poate prevedea acte normative, ci
poate doar stabili drepturi şi obligaţii pentru părţi.
Regulamentele cuprinse în Anexele menţionate ar putea fi aprobate şi prin Hotărîrea dată
de Guvern, dar separat de Acord, de rînd cu acesta. Astfel, potrivit art. 54 din Legea nr.317-XV
din 18 iulie 2003, în structura actului normativ pot fi introduse componente ale acestuia, numite
anexe, care cuprind exprimări cifrice, desene, tabele, planuri sau altele asemenea. Pot constitui
anexe la un act normativ reglementările care trebuie aprobate de autoritatea publică competentă,
cum sînt: statute, regulamente, instrucţiuni, reguli, metodologii sau norme cu caracter
predominant tehnic. În acest sens considerăm că Regulamentele date trebuie aprobate ca Anexe
la Hotărîrea Guvernului.”
În opinia noastră, aceste „argumente” demonstrează lipsa oricăror argumente şi respingerea
totală a principiilor delegării, descentralizării şi devoluţiei în administrarea sferei ştiinţei şi
inovării. Deoarece nu există reglementări speciale ale procedurii instituirii actelor normative
convenţionale, trebuie respectată procedura semnării şi adoptării stipulată în Acordul de
parteneriat662: „După coordonarea, semnarea, aprobarea de către Părţi şi publicarea în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, prezentul Acord va intra în vigoare, în conformitate cu
procedurile stabilite de legislaţie.”
662Acordul de parteneriat între Guvern şi Academia de Ştiinţe a Moldovei pentru anii 2009-2012, aprobat prin Hotărîrea
179
Deci, procedurile, prevăzute de Legea privind actele normative ale Guvernului şi ale altor
autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale nr. 317 din 18.07.2003 se vor aplica doar în
măsura necesară respectării normelor tehnicii legislative în actele normative ale Guvernului.
În această ordine de idei, după cum remarcă Jean-Louis Bergel, în procesul de creare a
dreptului, utilizarea principiilor şi conceptelor generale ale dreptului este utilă şi pentru a se
elimina zonele de vid legislativ, zone care lipsesc dreptul de misiunea sa de organizare a vieţii
sociale663.
Astfel, în opinia noastră, după semnarea de către Prim-ministru şi Preşedintele Academiei
de Ştiinţe a Moldovei, Acordul de parteneriat sau Protocolul anual cu privire la precizarea
cuantumului mijloacelor financiare alocate din bugetul de stat pentru finanţarea sferei ştiinţei şi
inovării sau alte modificări trebuie să fie aprobate de către Părţi, respectiv prin Hotărîrea
Guvernului Republicii Moldova şi Hotărîrea Asambleei Academiei de Ştiinţe a Moldovei.
Este regretabilă de asemenea şi deprinderea unor executori din cadrul administraţiei
publice centrale, care tratează Academia de Ştiinţe a Moldovei ca pe o autoritate administrativă
centrală în sfera ştiinţei şi inovării, dar nu ca pe un partener social important, aşa cum prevăd
Acordul de parteneriat şi Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova.
Este incontestabil că doar supremaţia legii inerentă statului de drept, interpretarea şi
aplicarea uniformă a legislaţiei pot conjuga eforturile puterii executive şi comunităţii ştiinţifice
în administrarea şi autoadministrarea eficientă a sferei ştiinţei şi inovării pentru a asigura
dezvoltarea economiei bazate pe cunoaştere.
1. Generalizînd cele expuse putem conchide că teoria contractului administrativ, care avea
o răspîndire destul de largă în toate statele lumii, s-a dezvoltat în Imperiul Rus de la sfîrşitul sec.
XIX pînă în anul 1917, în URSS din anul 1917 pînă în perioada interbelică, iar în statele Europei
de Est – pînă la instalarea regimurilor „democraţiei populare”, apoi, neavînd susţinere oficială a
stagnat. Doar după remanierile în guvernare din anii ‘60 ai sec. XX şi sub influenţa publicaţiilor
ştiinţifice ale cercetătorilor în dreptul administrativ din statele Europei de Est, în URSS au fost
publicate unele rezultate ale cercetărilor ştiinţifice în acest domeniu.
2. Contractele normative prevăzute de legislaţia Republicii Moldova pot fi divizate după:
puterea juridică a actului normativ care prevede încheierea contractului: act legislativ; act
663 Bergel J.-L. Théorie Générale du Droit, 3e édition, Paris: Dalloz, 1999, p. 193.
180
normativ al Guvernului, act normativ al organelor de specialitate ale administraţiei publice
centrale sau altor autorităţi administrative centrale; act normativ al autorităţilor administraţiei
publice locale, autorităţilor publice de interes naţional; obiectul contractului: de constituire; de
muncă; de achiziţii publice; de concesionare; de superficiu; de investiţii; de delegare a
competenţei; de delimitare a competenţei; de asociere (colaborare); de administrare fiduciară; de
locaţiune; de ipotecă; statutul juridic al subiecţilor contractului şi numărul lor: între cel puţin
două autorităţi publice sau instituţii publice; între autorităţi publice şi persoane juridice de drept
privat; între autorităţi publice şi persoane fizice; principiul teritorial: interne: contracte; acorduri,
convenţii; internaţionale: acorduri, convenţii, tratate; modul de alegere a părţilor: concurs
(licitaţie); cerere de oferte de preţ; negocieri directe; tipul domeniului public care se
contractează: de stat; local; durată: determinată; nedeterminată.
3. Contractele normative sînt actele normative juridice convenţionale care: se adoptă prin
acordul a doi sau mai mulţi subiecţi; sînt împuterniciţi cu dreptul de creaţie normativă prin lege;
au un singur scop determinat de voinţele lor separate, care au fuzionat în una singură; deşi pot
avea poziţii ierarhice diferite, au poziţii contractuale egale, încît este exclus dreptul unui subiect
de a rezilia contractul, de a întrerupe legătura contractuală unilateral; reglementează conduita
atît pentru subiecţii în cauză, cît şi pentru un număr nedeterminat de persoane fizice sau
juridice, care desfăşoară activităţi în domeniul reglementat, potrivit legii; conţin dispoziţii
privind responsabilitatea reciprocă a părţilor pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea
neconformă a obligaţiilor asumate.
4. Dreptul ştiinţei şi inovării poate fi definit ca fiind ansamblul normelor juridice care
reglementează în mod complet şi unitar raporturile juridice care se stabilesc în legătură cu
constituirea, funcţionarea, reorganizarea sau dizolvarea organizaţiilor din sfera ştiinţei şi
inovării, organizaţiilor auxiliare din sfera ştiinţei şi inovării, pregătirea, angajarea şi activitatea
personalului ştiinţific, de conducere şi auxiliar din domeniu, în vederea satisfacerii necesităţilor
social-economice ale societăţii (cunoştinţe, tehnologii, produse noi, competitive).
5. Deoarece dreptul ştiinţei şi inovării, subramură a dreptului administrativ are o natură
complexă şi dispune de mai multe metode de reglementare a raporturilor juridice: metoda
imperativă şi dispozitivă, metoda subordonării metoda autonomiei şi egalităţii părţilor etc.
6. În dreptul ştiinţei al Republicii Moldova contractele de drept public sînt:
1) normative ca izvoare, sînt reprezentate prin: tratate internaţionale; contracte
administrative, în special acorduri dintre Guvern şi Academia de Ştiinţe a Moldovei; convenţii şi
contracte colective de muncă; contracte privind instituirea organizaţiilor din sfera ştiinţei şi
inovării; contracte-tip de finanţare din bugetul de stat a programelor de stat şi proiectelor din
sfera ştiinţei şi inovării;
181
2) de aplicare a normelor juridice sau nenormative: contracte de asociere în clustere
ştiinţifico-educaţionale; contracte de administrare fiduciară a organizaţiilor de drept public din
sfera ştiinţei şi inovării, instituţiilor şi întreprinderilor auxiliare din sfera ştiinţei şi inovării;
contracte de administrare a parcurilor ştiinţifico-tehnologice şi incubatoarelor de inovare;
contracte de prestare a serviciilor în sfera ştiinţei şi inovării; contracte individuale de muncă ale
cercetătorilor ştiinţifici şi personalului auxiliar al organizaţiilor de drept public din sfera ştiinţei
şi inovării; contracte individuale de muncă ale funcţionarilor publici.
7. Considerăm că creaţia normativă convenţională obţine o importanţă deosebită atît pentru
teoria dreptului, cît şi pentru alte ramuri ale dreptului datorită: democratizării consecvente a
societăţii moldoveneşti, prin schimbarea tot mai frecventă a caracterului imperativ al
reglementărilor relaţiilor guvernare-cetăţeni, guvernare-organizaţii de drept public, guvernare-
organizaţii de drept privat şi atribuirea acestora unui veşmînt şi esenţe contractuale; sporirii
rolului antreprenoriatului şi metodelor economice de administrare în viaţa economică şi
socială; schimbării funcţiilor dreptului în cadrul ajustării cadrului normativ la rigorile
europene, tendinţei reflectării întregului spectru al intereselor publice; stimulării implicării
societăţii civile în creaţia normativă şi afirmării contractului ca formă principală a
autoadministrării.
8. Pot fi evidenţiate distinct următoarele faze ale procesului de legiferare convenţională
administrativă: iniţierea şi negocierea de către părţi a proiectului contractului normativ
administrativ; încheierea contractului normativ administrativ prin semnarea de către
reprezentanţii părţilor; aprobarea contractului normativ administrativ de către organele
abilitate ale părţilor; publicarea oficială a contractului normativ administrativ.
9. Acordul de parteneriat îmbracă forma juridică a contractului administrativ normativ,
deoarece exprimă manifestarea de voinţă comună a două părţi contractante, organizaţii de drept
public, una dintre care este autoritate publică executivă (Guvernul), iar alta este instituţie
publică (Academia de Ştiinţe) căreia i se deleagă, în baza Codului cu privire la ştiinţă şi
inovare, împuternicirile de realizare a politicii de stat în sfera ştiinţei şi inovării.
182
4. ORGANIZAŢIA DE DREPT PUBLIC DIN SFERA ŞTIINŢEI ŞI
INOVĂRII ÎN REPUBLICA MOLDOVA - SUBIECT AL ADMINISTRĂRII
ŞI AUTOADMINISTRĂRII
4.1. Persoana juridică de drept public în doctrină şi legislaţie
Evoluţia reglementării juridice a entităţilor create de oameni a condiţionat apariţia

persoanelor juridice şi persoanelor fizice generalizate de sociologi şi politologi în termenul
„actori”, deşi şi aceştia sînt divizaţi în diferite tipuri în cadrul dreptului privat, îndeosebi al celui
civil.
Personalitatea juridică reprezintă un concept fundamental al dreptului care îşi are originea
în dreptul roman. După cum atestă etimologia sa (în limbile greacă şi latină persona este o mască
de teatru de care se folosea actorul – per sonare), „persoana juridică este o noţiune care a fost
concepută în cadrul comunităţii romane pentru a elucida omul în cadrul vieţii juridice” 664. Deci,
persoana este o construcţie juridică abstractă, imaginară, care creează pilonul de sprijin al
drepturilor şi obligaţiilor.
Termenul „persoană juridică” persistă în diferite sisteme de drept naţionale şi în diferite
limbi:
1) în engleză „legal entity”665, „legal person”666, „legal personality”, care poate fi tradusă
ca „entitate, persoană, personalitate bazată pe lege”;
2) în germană termenul corespunde „naturliche Person” sau „juridische Person”667;
3) în franceză, poate fi tradus ca „personne physique”, „personne juridique” şi „personne
morale”668;
4) în limbile grupei romanice şi chiar celei slave s-au păstrat rădăcinile latine ale
cuvintelor „jus” şi „persona”.
664 Baud J.-P. L’affaire de la main volée. Une histoire juridique du corps, Paris: Seuil, 1993, p. 60.
665 Federative Republic of Austria Constitution, art. 23, 121, 126b, 127, 127a, [online] http://www.vescc.com/
constitution/austria-constitution-eng.html, (accesat la 18.10.09); Federative Republic of Brazil Constitution, art. 5, 37, 43, 54, 74,
173, 181, 188, 190, 192, [online] http://www.v-brazil.com/government/laws/titleII.html, (accesat la 18.10.09); Constitution of
The Republic of Bulgaria, art. 120, 132a, 136, [online] http://www.parliament. bg/?page=const&lng=en, (accesat la 18.10.09);
The Constitution of Georgia, art. 45, [on line] http://www.parliament.ge/files/68_1944_951190 _CONSTIT_27_12.06.pdf,
(accesat la 18.10.09); The Republic of Kazahstan Constitution, art.5, [online] http://www.akorda.kz/
www/www_akorda_kz.nsf/sections?OpenForm&id_doc=DB26C3 FF70789C84462572340019E60A&lang=en,(accesat la
18.10.09).
666 The Constitution of Greece, art. 104, [on line] http://www.hri.org/MFA/syntagma/artcl120.html, (accesat la 18.10.09)
667 Чиркин В.Е. Юридическое лицо публичного права, Москва: Норма, 2007, с. 6.
668 Guillien R., Vincent J. Lexique de termes juridiques, Paris: Dalloz, Jurisprudence Générale, 1972, 354 p.
183
În legislaţia civilă termenul „persoană juridică” a fost pentru prima oară inclus în Codul
civil german din 1896, care la fel ca şi în alte coduri civile, aborda persoana juridică de pe
poziţiile utilizării patrimoniului conform destinaţiei669.
Potrivit prof. Sukhanov E.A., anume din legislaţia şi ştiinţa juridică germană au venit
conceptul şi termenul „persoană juridică”, deoarece în literatura franceză de obicei se face
referire la „persoane morale”. Astfel, în § 26 din Codul civil general austriac din 1811, elaborat
sub influenţa Codul civil francez din 1804, încă se mai vorbeşte despre „persoana morală” ca
„asociaţie de persoane”, iar în literatura de specialitate anglo-americană şi actualmente
persoanele juridice sînt considerate a fi entităţi fictive, artificiale, înzestrate cu capacitate juridică
de folosinţă670.
În consecinţă, persoana juridică a rămas doar obiect al cercetărilor ştiinţifice ale civiliştilor,
deoarece această noţiune nu corespunde statutului persoanei juridice de drept public, necesitînd
un şir de ajustări, inclusiv prin acte normative subrogate legii care schimbă esenţa noţiunii. Doar
în ultimele decenii ale secolului trecut termenul „persoană juridică” a început să fie mai des
examinat de specialiştii în domeniul dreptului public.
Codul civil al Republicii Moldova stipulează că „Persoană juridică este organizaţia care are
un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să
dobîndească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale, să-
şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi pîrît în instanţă de judecată”, care „poate fi organizată în
mod corporativ sau în baza calităţii de membru, poate fi dependentă sau independentă de un
anumit număr de membri, poate avea scop lucrativ sau nelucrativ” 671.
Conform dicţionarului „Lexique des termes juridiques”, persoana juridică este „fiinţă
titulară de drepturi şi de obligaţii care prin aceasta are importanţă în activitatea juridică. În
aceeaşi măsură este subiect de drepturi. Toate fiinţele umane sînt persoane juridice”, iar un „grup
de persoane sau de bunuri care au personalitate juridică şi fiind în consecinţă titulari de drepturi
şi de obligaţii reprezintă o persoană morală” 672.
În acelaşi timp, potrivit „Dicţionarului explicativ al limbii române”, persoană juridică (sau
morală) este „organizaţia care, avînd o alcătuire de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu în
vederea îndeplinirii unui anume scop admis de lege, este subiect cu drepturi şi obligaţii, deosebit
669 Савельев В.А. Германское гражданское уложение, Москва. ВЮЗИ, 1983, 61 с.; Чиркин В.Е. Юридическое лицо
публичного права, Москва: Норма, 2007, 352 с. Максимов А,А. Французский гражданский кодекс 1804 года (Кодекс
Наполеона), Иваново: ИвГУ 1994, 37 с.
670 Суханов Е.А. О юридических лицах публичного права. В: Вестник гражданского права, 2011, № 2. СПС
«Консультант-Плюс».
671 Codul civil nr.1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova 82-86/661, 22.06.2002, art. 55 alin. (1) şi (2).
672 Guillien R.; Vincent, J. Lexique des termes juridiques, Paris: Dalloz, Jurisprudence Générale, 1972, p. 252.
184
de persoanele fizice care intră în componenţa ei”673.
Prof. S. Bărnuţiu considera că divizarea în drept public şi drept privat a pornit de la juriştii
romani care atribuiau la normele de drept public pe cele care reglementau chestiuni de caracter
public, normele de drept privat, în special de drept civil, cele care reglementau raporturile cu
caracter privat674, iar în opinia prof. Mircea Djuvara, deosebirea între dreptul public şi cel privat
îşi găseşte formularea în celebrul adagiu al jurisconsultului Ulpian din Digeste: Publicum jus est
quod ad statum rei romanae special, privatum quod ad singulorum utilitatem pertinet675.
Examinînd aceeaşi maximă latină, prof. Paul Negulescu şi prof. George Alexianu conchid
că „deosebirea dintre dreptul public şi privat se caracterizează prin principiile diferite care
guvernează dreptul aplicabil Statului de acele ale dreptului aplicabil particularilor. Dreptul public
conţine totalitatea principiilor şi regulilor aplicabile în raporturile dintre Stat şi supuşii săi sau în
raporturile dintre State; dreptul privat conţine regulile aplicabile particularilor, fie din acelaşi
Stat, fie din alte State”676.
La o examinare exigentă, actualmente, odată cu implicarea ascendentă a statului în diferite
sfere ale vieţii publice, majoritatea, dacă nu toate ramurile dreptului, conţin norme publice şi de
interes privat în diferite proporţii.
În statele cu sistemul de drept anglosaxon divizarea în drept public şi drept privat este
actuală şi astăzi. Mai mult, în Marea Britanie se consideră că „dihotomia drept public-privat este
una dintre valorile fundamentale ale dreptului britanic”677.
Legislaţia altor state califică ca persoane juridice unele instituţii publice şi corporaţii
publice. Astfel, conform Codului civil din Québec „Persoanele juridice morale de drept public
sînt mai întîi reglementate de legile speciale care le-au constituit şi de cele care sînt aplicabile
lor, iar persoanele morale de drept privat sînt mai întîi reglementate de legile aplicabile tipului
lor”678, iar în proiectul Constituţiei europene din anul 2004 unele organe ale Uniunii Europene
erau declarate persoane juridice, evident de drept public679.
Deoarece, potrivit normelor constituţionale, „Suveranitatea naţională aparţine poporului
Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele
Enciclopedic, 1998, p. 782.
674 Bărnuţiu S. Dereptulu Publicu alu Romaniloru, Iaşii: Tipariulu Tribunei Române, 1867, p.6-7; Тарановский Ф.В. Учебник
энциклопедии права, Юрьев: Тип. К.Маттисена, 1917, c.235.

675 Djuvară M. Teoria generala a dreptului (enciclopedia juridică), Bucureşti: ALL, 1995, p.44.
676 Negulescu P., Alexianu G. Tratat de drept public, Bucureşti: Casa Şcoalelor, 1942, vol. I, p. 12.
677 Laughlin M. Theory and Values in Public Law: an interpretation, Public Law, 2005, Spring, p. 58.
678 Code Civil du Québec, 1991, c.64, a.300, [on line] http://www2.publicationsduquebec.gouv.qc.ca/dynamicSearch/
telecharge.php? type=2&file=/ CCQ /CCQ.html, (accesat la 18.10.09).

679 Treaty Establishing a Constitution for Europe. Brussels, 2004, [on line] http://en.wikisource.org/wiki/Treaty_establishing_a_
Constitution_ for_Europe, (accesat la 18.10.09).

185
stabilite de Constituţie”680, actele normative pot fi adoptate de Parlament, Guvern, organele
administraţiei publice centrale sau locale, alte autorităţi constituite legal. Poporul poate să-şi
exprime, prin referendum, voinţa asupra problemelor de interes naţional, iar „Hotărîrile adoptate
potrivit rezultatelor referendumului republican au putere juridică supremă”681.
Riscăm să presupunem că Constituţia Republicii Moldova consfinţeşte personalitatea
juridică atît a poporului (termenul naţiune lipseşte în textul Legi supreme) ca ficţiune juridică, cît
şi a statului, care îl reprezintă.
În această ordine de idei, A. Esmein defineşte statul ca fiind personificarea juridică a unei
naţiuni, precum şi ca subiect şi suport al autorităţii publice682, iar Maurice Hauriou definea, la
rîndul lui, statul ca fiind personificarea juridică a unei naţiuni, înfăptuită ca urmare a centralizării
politice, economice şi juridice a elementelor naţiunii şi realizată în vederea creării regimului
civil683 şi „instituţia esenţială a ordinii sociale, înfăptuită ca asigurând durata mişcării de
ansamblu, lentă şi uniformă a societăţii684. Mircea Djuvară confirma aceasta, stipulînd: „Statul
însuşi nu este persoană fizică şi totuşi este o personalitate juridică”685.
Este absolut inacceptabilă părerea prof. V.E. Cirkin, care afirmă că în legislaţia şi literatura
juridică străină nu se utilizează termenul „persoană juridică” vizavi de organele puterii executive,
deoarece Legea constituţională a Marii Britanii „Actul privind administrarea locală” din anul
1972 stipulează că „Fiecare consiliu, menţionat în alineatele 1 sau 2, va fi persoană juridică,
denumit „consiliul comitatului” sau „consiliul districtului”, suplimentat în cazuri necesare cu
denumirea comitatului sau districtului”686, iar potrivit prof. E.V. Talapina dreptul administrativ al
Franţei se bazează pe trei balene: persoanele juridice de drept public, serviciile publice şi justiţia
administrativă687.
Dimpotrivă, în opinia prof. E.A. Sukhanov, treptat, categoria de persoană juridică a devenit
mult mai răspîndită şi a început să fie folosită în actele legislative în legătură cu orice organizaţie
independentă care este autorizată de către stat pentru a participa la circuitul civil, inclusiv chiar şi
în legătură cu unele organe ale statului („persoane juridice de drept public”). Crearea unei
persoane juridice poate servi nu numai pentru scopul de a obţine profit pe patrimoniul atribuit, ci
şi pentru asigurarea materială a activităţii de administrare, activităţilor ştiinţifice, educaţionale,
culturale, caritabile sau altei activităţi social-utile. În toate cazurile aplicarea acestei construcţii
680 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova 1, 12.08.1994, art.1
alin.(1).
681 Idem, art. 175 alin. (2).
682 Esmein A. Elements de droit constitutionnel français et comparé, Paris: Sirey, 1909, p. 1.
683 Hauriou M. Droit publique, Paris, 1916, p. 304.
684 Hauriou M. Précis de droit constitutionnel, Paris, 1929, p. 91.
685 Djuvară M. Teoria generala a dreptului (enciclopedia juridică), Bucureşti: ALL, 1995, p.90.
686 Конституция зарубежных стран, сост. Дубровин В.Н., Москва: Юрлитформ, 2000, с. 26.
687 Талапина Э.В. Административное право Франции сегодня. Ежегодник сравнительного правоведения 2004 год,
Москва: Норма, 2005, с.136-151.

186
juridice este asociată cu separarea unui anumit patrimoniu pentru a limita răspunderea
patrimonială a fondatorilor săi688.
Mai mult decît atît, termenii „persoane juridice de drept public” şi „persoane juridice de
drept privat” sînt utilizate atît în legislaţia statelor-membre ale Uniunii Europene, cît şi a altor
state. Printre acestea pot fi enumerate: Constituţia Republicii Ungaria din 1949 conţine sintagma
„public administration body” în traducere – „persoană juridică de drept public”689; Constituţia
Republicii Federative Austria: „the other bodies and institutions established under public law” şi
„corporations under public law” – „alte autorităţi şi instituţii de drept public” şi persoane
juridice de drept public690; Constituţia Greciei din 1975: „public law legal persons” – „persoane
juridice de drept public”691; Constituţia Republicii Turcia din 1982: „public corporate bodies” –
„persoane juridice de drept public”692; Constituţia Braziliei din 1988: „public legal entities and
private legal entities” – „persoane juridice de drept public şi persoane juridice de drept
privat”693.
Cercetătorii P.D. Barenboim, V.P. Mozolin, V.I. Lafitsky, L.C. Tereshcenko au constatat
consacrarea constituţională a persoanei juridice de drept public în astfel de ţări precum Spania,
Portugalia, Italia, Ţările de Jos, Germania, Elveţia, Grecia, Polonia, Brazilia, Mexic, Columbia
etc. Ei consideră că în pofida varietăţii persoanelor juridice de drept public, pot fi evidenţiate
următoarele semne caracteristice principale inerente lor: „ele sînt create pentru soluţionarea
problemelor deosebit de importante ale statului şi societăţii; statutul lor este consacrat în actele
legislative şi alte acte normative, special adoptate în aceste scopuri; ele îmbină funcţiile de drept
public şi de drept privat; normele generale de drept civil sînt aplicabile acestora în volum limitat;
patrimoniul, atribuit persoanelor juridice de drept public are destinaţie ţintă; sînt stabilite garanţii
de liberă exercitare a funcţiilor lor; este interzisă sau se stabileşte o ordine specială de lichidare
(încetare) a activităţii lor” 694.
În sec. al XX-lea instituţia persoanelor juridice de drept public a fost recunoscută pe scară
largă de către legislaţia civilă din multe state. Astfel, Codul civil din Ţările de Jos în 1992
688 Гражданское право: В 2 т.: Учебник, том 1, 2-е изд., перераб. и дополн., под ред. Е.А. Суханова, Москва: Волтерс
Клувер, 2004. B: СПС «Консультант-Плюс».
689 Constitution of the Republic of Hungary, [online] www.regione.taa.it/biblioteca/minoranze/ungheria1.pdf, art. 20, (accesat la
18.10.09).
690 Federative Republic of Austria Constitution, art. 126b, 127, [online] http://www.vescc.com/constitution/austria-constitution-
eng.html, (accesat la 18.10.09).

691 The Constitution of Greece, art. 104, [online] http://www.hri.org/MFA/syntagma/artcl120.html, (accesat la 18.10.09).
692 The Constitution of The Republic of Turkey, art. 29, 47, 82, [online] http://www.byegm.gov.tr/mevzuat/anayasa/anayasa-
ing.html, (accesat la 18.10.09).

693 Federative Republic of Brazil Constitution, art. 37, 54, 74, [online] http://www.vbrazil.com/government/laws/ titleII.html,
(accesat la 18.10.09).
694 Баренбойм П.Д., Лафитский В.И., Терещенко Л.К. Юридические лица публичного права в доктрине и практике
России и зарубежных стран. Москва, 2011. с. 3, 68; Лафитский В.И., Мозолин В.П. О статусе Российской академии наук,
Банка России и других юридических лиц в связи с проектом новой редакции ГК РФ. В: Законодательство и экономика.
Москва: Законодательство и экономика, 2011, № 1. с. 5-10; Лафитский В.И. К вопросу о юридических лицах публичного
права. В: Журнал российского права. 2011. № 3. с. 103-108.
187
include în capitolul doi, „Persoane juridice” un articol special 2.1, „Persoane juridice de drept
public”. Acest articol prevede: statutul persoanei juridice acordat este atribuit organelor şi
organizaţiilor, cărora Constituţia din Ţările de Jos le-a dat drepturi de a stabili legi şi norme
generale, obligatorii (§ 1), în timp ce altor organe care îndeplinesc sarcini de stat, drepturile de
persoană juridică sînt acordate de legislaţie (§ 2). Punctul 3 din articolul menţionat indică că
articolele de la capitolul 2 despre persoanele juridice (cu excepţia articolelor despre egalitatea
persoanelor fizice şi juridice), nu se aplică la organizarea şi desfăşurarea activităţilor persoanelor
juridice de drept public menţionate în § 1 şi 2, art. 2.1.695.
Aceasta nu este o coincidenţă, consideră prof Sukhanov, deoarece de la mijlocul sec. XX
constituţiile din multe ţări vest-europene au recunoscut în mod explicit posibilitatea statului de a
participa direct în relaţiile economice, fără a se ascunde în spatele „măştii” tradiţionale a
persoanei juridice de drept public. Susţinerea consecventă a abordării „clasice” nu a fost posibilă,
chiar şi în sec. al XIX-lea: statul, prin intermediul „trezoreriei”, apărea ca client în furnizări şi
contracte pentru nevoile statului (publice), iniţia împrumuturi de stat şi, dacă era necesar, se
implica direct în alte relaţii de drept civil, care necesitau o recunoaştere a capacităţii sale juridice
de folosinţă. Mai mult decît atît, încă atunci de la „trezorerie” („fisc”), care reprezenta „statul în
sine din punct de vedere al părţii economice a acestuia” treptat se separă în calitate de subiecte
de drept independente, în primul rînd, autoguvernarea locală (municipalitatea) şi în al doilea rînd
avînd patrimoniu „izolat” al organizaţiei (deşi nu neapărat propriu), care „erau atribuite
administrării trezoreriale”, adică, departamentelor şi instituţiilor relativ independente „de stat”,
cu personalitate juridică. Ca urmare, categoria de „persoane juridice publice” sau „persoane
juridice de drept public” includea trei grupe de subiecte696:
1) statul ca un întreg (de multe ori denumit „trezorerie” sau „fisc”) şi, în multe cazuri
regiunile separate (provincii, landuri, cantoane, etc.);
2) diferite structuri municipale: districte, raioane „comunităţi” (Gemeinden), comune, etc.;
3) unele persoane juridice („trezoreriale”) sub administrarea directă şi controlul statului.
Astfel, era vorba de posibilitatea de participare la raporturile juridice civile a entităţilor de
drept public în general şi a unora dintre organizaţiile create de ele. Toate acestea, fiind subiecte
ale dreptului public (constituţional şi administrativ), au avut posibilitatea de a participa în
circulaţia civilă ca persoane juridice - „echivalent” al persoanele juridice tradiţionale, create în
baza şi în domeniul dreptului public şi în acest temei, constituind, aşadar, un grup separat de
subiecte ale dreptului civil. Prin urmare, ca trăsături caracteristice care le deosebesc de
695 Лафитский В.И., Мозолин В.П. О статусе Российской академии наук, Банка России и других юридических лиц в
связи с проектом новой редакции ГК РФ. В: Законодательство и экономика. Москва: Законодательство и экономика,
2011, № 1. с. 5-10.
696 Шершеневич Г.Ф. Учебник русского гражданского права. Т. I. Москва, 2005. с. 157.
188
persoanele juridice obişnuite în literatura străină (în special germană) sînt, de obicei
menţionate697:
1) prezenţa actului puterii publice sau legii speciale, în temeiul cărora au apărut şi
activează astfel de persoane juridice;
2) obiectivele activităţilor lor sînt publice (de stat sau municipale), „ideale” (şi nu
comerciale);
3) prezenţa unor împuterniciri autoritate („mijloace coercitive”), cu privire la persoanele
terţe, care pot, dar nu este obligatoriu să le utilizeze.
Potrivit cercetătorului rus A.V. Kondratiev, în dreptul european există tendinţa de a extinde
noţiunea de persoană juridică, deoarece, legislaţia în cauză tinde să „cuprindă prin această
noţiune un cerc cît mai larg de organizaţii, indiferent de aceea dacă acestea sînt create cu scopul
obţinerii profitului sau fără acest scop, aparţin sectorului public sau privat”, însă această tendinţă
este limitată atît de legislaţia naţională a statelor-membre ale Uniunii Europene, cît şi de
influenţa abordării civiliste, deoarece vorbind despre organizaţiile care pot fi persoane juridice
sînt excluse structurile cu prerogative ale puterii publice, cu excepţia organizaţiilor publice
internaţionale care au personalitate juridică698.
Dimpotrivă, statele cu regimuri totalitare predominant preferă normele de drept public sau
neagă divizarea în public şi privat, iar toate raporturile sînt declarate de drept public. Astfel, în
unele din fostele ţări socialiste (Republica Populară Chineză, Republica Populară Democrată
Coreea, Republica Cuba etc.) divizarea în drept public şi privat este negată şi astăzi699.
Deoarece este iraţional şi nu poate fi negată complet existenţa raporturilor de drept privat,
odată cu destrămarea sistemului socialist, statele independente, inclusiv Republica Moldova, au
creat sisteme de drept naţionale în care au fost integrate firesc şi normele de drept privat. În acest
context, prof. O.A. Iastrebov menţionează că „după prăbuşirea Uniunii Sovietice multe state care
au fost în componenţa ei, au început să recunoască la nivel legislativ, instituţia persoanei juridice
de drept public. Astfel, aceasta a fost legalizată în statele baltice, Georgia, Moldova şi
Ucraina”700.
Codul civil al Republicii Moldova stipulează expres că „Persoanele juridice sînt de drept
public sau de drept privat care, în raporturile civile, sînt situate pe poziţii de egalitate”, în
continuare se precizează că „Următoarele articole ale acestui capitol nu se aplică persoanelor
698 Кондратьев А.В. Категория юридического лица в праве Европейского Союза. В: Журнал зарубежного
законодательства и сравнительного правоведения, 2005, № 3, c. 58; продолжение в 2006, № 1, c. 50-64.

юрид. наук. Москва, 2010. 49 c.

189
juridice de drept public, cu excepţia cazurilor prevăzute expres”701.
Astfel, ştiinţa juridică a diferitor state se confruntă cu problema necorespunderii noţiunii
generale diferitor tipuri de persoane juridice. În Republica Moldova702, Bulgaria şi alte state în
legislaţia civilă au fost evidenţiate organizaţiile necomerciale sau negospodăreşti, însă aceste
norme juridice nu se referă la stat, autorităţile publice centrale şi locale, iar legislaţia bulgară
deosebeşte persoanele juridice care activează pentru interes privat de cele de interes public703.
Deoarece definiţiile generale ale termenilor „persoană juridică de drept public” şi
„persoană juridică de drept privat” nu sînt elaborate, se apelează, după caz, sau la abordări
civiliste, sau de drept public.
Potrivit dr. V.I. Lafitsky, a apărut necesitatea urgentă pentru stabilirea listei formelor
organizatorico-juridice ale persoanelor juridice, în special introducerea instituţiei persoanelor
juridice de drept public, despre care au scris în mod repetat, astfel de jurişti din FR cum ar fi V.P.
Mozolin704 şi V.E. Cirkin705.
În opinia dr. A.V. Vinichthky, toate persoanele juridice de drept public au un specific
comun - realizarea funcţiilor publice, care condiţionează necesitatea aplicării metodei imperative
de reglementare a relaţiilor legate de modul de funcţionare a organizaţiilor în cauză. Acest lucru
presupune introducerea unui mecanism de interacţiune de drept public atît cu persoanele private
(pe baza de regulamente administrative sau alte documente similare), cît şi cu organele puterii de
stat şi autoadministrării locale. În cazul în care persoanele juridice de drept public sînt implicate
în relaţiile patrimoniale de drept civil, lor trebuie să li se aplice restricţii, care în prezent sînt
stabilite pentru stat, municipalităţi şi organele puterii (regimul de achiziţii publice de stat şi
municipale, administrarea prin concurs a patrimoniului, inadmisibilitatea activităţii
antreprenoriale bazate pe utilizarea împuternicirilor „exclusive”, etc.). În plus, activitatea
eficientă a persoanelor juridice de drept public este aproape imposibilă fără stabilirea detaliată a
ordinii de dezvăluire a informaţiei complete cu privire la activităţile lor şi de utilizare a
patrimoniului (inclusiv în reţeaua Internet), precum şi fără introducerea unor cerinţe de drept
public pentru funcţionarii şi angajaţii acestor organizaţii, care sînt comparabile cu cerinţe
701 Codul civil nr.1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova 82-86/661, 22.06.2002, art. 57 şi art. 58
alin.(4).
702 Codul civil nr.1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova 82-86/661, 22.06.2002, art. 180-191.
704 Мозолин В.П. Право собственности в Российской Федерации в период перехода к рыночной экономике. Москва,
1992; Мозолин В.П., Лафитский В.И. О статусе Российской академии наук, Банка России и других юридических лиц в
связи с проектом новой редакции Гражданского кодекса РФ. В: Законодательство и экономика. 2011. № 1; Мозолин В.П.
Правовой статус государственной корпорации и юридическая природа права собственности на принадлежащее ей
имущество. В: Журнал российского права. 2009. № 1. СПС «Консультант-Плюс».
705 Чиркин В.Е. Юридическое лицо публичного права. В: Журнал российского права. 2005. № 5; Чиркин В.Е. Еще раз о
юридическом лице публичного права. В: Журнал российского права. 2006. № 5; Чиркин В.Е. Необходимо ли понятие
юридического лица публичного права? В: Государство и право. 2006. № 5; Чиркин В.Е. Юридическое лицо в частном и
публичном праве. В: Законодательство и экономика. 2006. № 5; Чиркин В.Е. О понятии и классификации юридических
лиц публичного права. В: Журнал российского права. 2010. № 6. СПС «Консультант-Плюс».
190
similare în cadrul serviciului de stat şi municipal706.
Dimpotrivă, cercetătorul G.A. Kudreavţev consideră că în Federaţia Rusă s-a statornicit
viziunea că persoane juridice sînt organizaţiile, dar nu şi organele acestora707, care sînt doar
reprezentanţii organizaţiilor. Această concluzie este susţinută de O.E. Kutafin, examinînd
organele şi subiectele Federaţiei Ruse, structurile municipale, asociaţiile obşteşti şi organizaţiile
religioase ca „reprezentanţi ai unităţilor de drept public”. Aceste organe „pot interveni din
numele structurilor de drept public” şi sînt persoane juridice sau „persoane similare lor”,
participînd în relaţiile juridice civile708.
Aceste opinii sînt susţinute de către prof. E.A. Sukhanov, care consideră că: „trebuie avută
în vedere convenţionalitatea termenului „persoană juridică de drept public”; aceste organizaţii
devin: participanţi independenţi ai circuitului civil; subiecte de drept civil, care diferă de
„persoanele juridice de drept privat” ordinare numai prin aceea că au fost create de către
fondatori în afara sferei relaţiilor de drept civil, pe baza şi în domeniul de reglementare de drept
public; recunoaşterea capacităţii lor juridice de folosinţă separată are ca scop în primul rînd de a
le da posibilitatea de participare anume în raporturile juridice civile (private); recunoaşterea lor
ca membri în relaţiile de drept public statutul persoanei juridice de drept public, nu este
necesar”709.
Este incontestabil că doctrina juridică nu oferă o abordare clară şi acceptată de toţi pentru
caracterizarea particularităţilor statutului persoanelor juridice de drept public. Nu-l susţinem însă
pe prof. E.A. Sukhanov care este de acord cu opinia unilaterală (evident „civilistă”) a prof. A.B.
Venediktov privind faptul că: „literatura de specialitate teoretică adesea se limitează la „afirmaţii
simple” cu privire la existenţa persoanelor juridice de drept public, după ce oferă o listă a
acestora; contrapunerea persoanelor juridice de drept public şi de drept privat, atenuează că toate
organizaţiile implicate în circulaţie civilă, în calitate de purtători independenţi de drepturi şi
obligaţii civile sînt în această „calitate” subiecţi şi, prin urmare persoane juridice de drept civil,
chiar dacă structura lor internă, nu este determinată de normele de drept civil ci al altui drept ...”;
folosind această categorie, civiliştii şi administrativiştii „au scăpat din vedere cel mai important
moment: cînd codurile burgheze stabilesc unele sau alte dispoziţii privind persoanele juridice de
drept public, acestea le abordează ca participanţi ai circuitului civil, adică, ca purtători ai
Журнал российского права, №5, 2011. СПС «Консультант-Плюс».
707 Кудрявцев Г.А. Гражданско-правовой статус общественных объединений. В: Государство и право, 2005, № 3, c. 34.
708 Кутафин О.Е. Субъекты конституционного права Российской Федерации как юридические и приравненные к ним
лица, Москва: Проспект, 2007, c. 129, 239.

191
capacităţii juridice de exerciţiu, cu alte cuvinte, ca persoane juridice de drept civil”710.
În opinia noastră, afirmaţiile şi concluzia prof. E.A. Sukhanov sînt logice, dar nu pot
soluţiona problema persoanelor juridice de drept public, deoarece, într-adevăr, „legislaţia civilă
în nici un caz nu poate determina şi nici nu determină capacitatea juridică constituţională,
administrativă, sau de altă natură străină capacităţii sale juridice şi, prin urmare, pur şi simplu, nu
poate „împiedica statului” (entităţilor de drept public) în crearea de orice subiecte de drept
public. Cu toate acestea, ea poate şi ar trebui să determine capacitatea juridică a participanţilor
circuitului civil şi este în interesul lor comun de a face acest lucru cît mai detaliat posibil (cu
derogări unice de un caracter excepţional, direct prevăzute de legi speciale)”711.
Acest lucru se datorează în mare parte faptului (aici noi sîntem pe deplin solidari cu opinia
prof. O.A. Iastrebov) că „la nivel conceptual, problema persoanei juridice de drept public nu este
atît o problema a dreptului civil, ca urmare a reglementării fragmentate şi incoerente a
participării în circuitul civil a entităţilor de drept public …, cît o problemă complexă şi, practic,
nedezvoltată a dreptului public şi, în special, a dreptului administrativ. Capacitatea civilă a
acestor subiecte este derivată din capacitatea lor de drept public, ceea ce determină necesitatea
transferului conştientizării teoretice a problemei persoanelor juridice de drept public în sfera
ştiinţelor de drept public712.
După părerea noastră, nu este justificată nici utilizarea termenilor „statutul juridic civil al
organelor de stat” şi „statutul juridic civil al organelor administraţiei publice locale” propusă de
O.E. Kutafin713, deoarece acest statut este reglementat de Constituţie şi alte acte normative de
drept public, iar legislaţia civilă reglementează doar unele aspecte ale participării lor în relaţiile
de drept civil. Deci, soluţia propusă de O.E. Kutafin este potrivită în situaţiile concrete, însă nu
este valabilă pentru ministere, servicii, agenţii, comisariate de poliţie, alte organe şi instituţii cu
personalitate juridică în temeiul actelor normative ale Guvernului, sau altor acte normative
subrogate legii.
Susţinem integral părerea prof. Antonie Iorgovan, care după o analiză a evoluţiei noţiunii
de organ al administraţiei publice, a constatat că acesta este „o structură organizaţională care,
potrivit Constituţiei şi legii, are personalitate de drept public şi acţionează, din oficiu, pentru
exercitarea legii sau pentru prestarea serviciilor publice, în limitele legii, sub controlul, direct sau
юрид. наук. Москва, 2010. c. 5.

713 Кутафин О.Е. Субъекты конституционного права Российской Федерации как юридические и приравненные к ним
лица. Москва: ТК Велби, Проспект, 2007. 336 c.

192
indirect, al Parlamentului”714.
În contextul controlului extern al activităţii persoanei juridice de drept public, promovată
de prof. Antonie Iorgovan, A.V. Vinichthky afirmă că „… autonomia persoanelor juridice de
drept public, iniţierea de către ele a relaţiilor de drept civil în nume propriu trebuie să fie
echilibrată, cu mecanisme eficiente de monitorizare a activităţilor lor de către stat sau de
municipalităţii, care ar trebui să fie responsabile pentru organizarea generală a administrării
descentralizate într-o sferă sau alta. Acest fapt nu exclude controlul simultan al societăţii civile şi
a reprezentanţilor săi în al căror interes sînt în principal destinate să funcţioneze persoanele
juridice de drept public”715.
Considerăm plauzibile următoarele concluzii sugerate de dr. O.Iu. Uskov cu referinţă la
„persoanele juridice de drept public: „sînt organizaţiile, care împreună cu capacitatea civilă de
folosinţă dispun încă şi de împuterniciri de putere publică, care le distinge de persoanele juridice
ordinare (persoane juridice de drept privat); pot constitui: instituţii de drept public, care sînt
create de stat, în scopul de a limita împuternicirile executive şi administrative ale guvernului;
corporaţii (asociaţii) de drept public, care au scopul de a limita împuternicirile puterii de stat şi
de a atribui împuterniciri de putere publică organizaţiilor nestatale” 716.
În contextul celor expuse se impune elaborarea unor construcţii juridice noi care ar modela
raporturile de drept privat ale persoanelor juridice de drept public, ale unor norme juridice care
ar reglementa organizarea şi funcţionarea persoanelor juridice de drept public.
4.2. Dimensiunile juridică şi legistică ale organizaţiei de drept public în Republica

Moldova
Pentru a se realiza o armonioasă exprimare a conceptelor juridice, este necesar, în opinia

prof. I. Vida, ca fiecare concept să fie exprimat printr-un termen adecvat717. Tradiţional, în
sistemul de drept romano-germanic, legiuitorul recurge la definirea termenilor pe care îi
utilizează în conţinutul unor reglementări juridice.
Conform tehnicii legislative este un imperativ ca actul legislativ: „să utilizeze termeni
adecvaţi, compatibili cu cei utilizaţi în legislaţia comunitară ori similari lor, şi de o largă
714 Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. vol. I, Bucureşti: All Beck, 2005, p. 426-427.
Журнал российского права, №5, 2011. СПС «Консультант-Плюс».
716 Усков О.Ю. Юридические лица публичного права: понятие и виды. В: Журнал российского права. №6, 2010. СПС
717 Vida I. Manual de legistică formală. Bucureşti: Lumina Lex, 2004, p. 110.
193
circulaţie; să definească noţiunea prin termenul respectiv; să utilizeze unul şi acelaşi termen dacă
este corect, iar folosirea lui repetată exclude confuzia; să evite tautologiile juridice etc.” 718.
Deşi Constituţia RM conţine termenul organizaţii legal constituite719, apoi în alte acte
legislative ale RM legiuitorul îl utiliza destul de rar720. Dacă pentru perioada sovietică şi anii 90
ai secolului trecut era oricum înţeleasă influenţa tehnicilor legislative sovietice nu este clar de ce
sintagma calchiată din limba rusă întreprinderi, instituţii şi organizaţii sau instituţii şi
organizaţii721, la fel ca şi întreprinderile şi organizaţiile persoane juridice şi fizice sau instituţii,
organizaţii … persoane juridice şi fizice722 mai sînt utilizate de legislator în mileniul trei. În
opinia noastră acestea reprezintă tautologii juridice inadmisibile, deoarece atît întreprinderile, cît
şi instituţiile sînt, în cele din urmă, organizaţii care, spre deosebire de organele puterii executive,
nu administrează, ci exercită funcţii economice, social-culturale şi de altă natură, în scopul
satisfacerii necesităţilor materiale, spirituale şi de alt gen ale cetăţenilor, societăţii şi statului. În
718 Legea privind actele legislative nr. 780 din 27.12.2001, În: Monitorul Oficial 36-38/210, 14.03.2002, art. 19.
719 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94, În: Monitorul Oficial 1, 12.08.1994, art. 52 alin. (2).
720 Codul cu privire la locuinţe, adoptat la 03.06.83, În: Veştile 6/40, 1983, art. 16-18, 22, 23, 25, 27, 32, 34, 35, 37, 39, 46, 48,
53, 69, 70, 75, 76 etc.; Legea cu privire la trupele de carabinieri (trupele interne) ale Ministerului Afacerilor Interne nr.806 din
12.12.91, art. 7, 13, 15, 21, 28; Legea privind asigurarea sanitaro-epidemiologică a populaţiei nr. 1513 din 16.06.93, În: Monitor
9/256, 30.09.1993, art. 2 alin. (2) p. 2) (abrogată); Legea cu privire la asociaţiile obşteşti nr. 837/17.05.96. În: Monitorul Oficial
6/54, 23.01.1997, art. 27 alin. (3); Legea culturii nr. 413 din 27.05.99, În: Monitorul Oficial 83-86/401, 05.08.1999, art. 2, 27;
Legea cu privire la Camera de Comerţ şi Industrie nr. 393 din 13.05.99, În: Monitorul Oficial 73-77/343, 15.07.1999.
721 Legea privind integrarea străinilor în Republica Moldova nr. 274 din 27.12.2011. În: Monitorul Oficial 48/144, 13.03.2012,
art. 23; Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2012 nr. 270 din 23.12.2011. În: Monitorul Oficial 15/37, 17.01.2012,
Anexa nr. 6 p. 1; Legea privind aprobarea Strategiei de reformă a sectorului justiţiei pentru anii 2011-2016 nr. 231 din
25.11.2011. În: Monitorul Oficial 1-6/6, 06.01.2012, p. 5.2; Legea privind protecţia datelor cu caracter personal nr. 133 din
08.07.2011. În: Monitorul Oficial 170-175/492, 14.10.2011, art. 3; Legea privind implementarea ghişeului unic în desfăşurarea
activităţii de întreprinzător nr. 161 din 22.07.2011. În: Monitorul Oficial 170-175/496, 14.10.2011, art. 2; Legea bugetului de stat
pe anul 2011 nr. 52 din 31.03.2011. În: Monitorul Oficial 63-64/151, 20.04.2011, art. 2; Legea bugetului asigurărilor sociale de
stat pe anul 2011 nr.54 din 31.03.2011. În: Monitorul Oficial 63-64/153, 20.04.2011, Anexa nr. 6 p. 1; Legea privind protejarea
patrimoniului arheologic nr. 218 din 17.09.2010. În: Monitorul Oficial 235-240/738, 03.12.2010, art. 2, 3; Legea voluntariatului
nr. 121 din 18.06.2010. În: Monitorul Oficial 179-181/608, 24.09.2010, art. 17; Legea pentru aprobarea Strategiei de incluziune
socială a persoanelor cu dizabilităţi (2010-2013) nr. 169 din 09.07.2010. În: Monitorul Oficial 200-201/660, 12.10.2010. p. 6.5,
6.7, 25.7, Anexa p. 7.7; Legea cu privire la eficienţa energetică nr. 142 din 02.07.2010. În: Monitorul Oficial 155-158/545,
03.09.2010, art. 9, 14; Legea cu privire la serviciile sociale nr. 123 din 18.06.2010. În: Monitorul Oficial 155-158/541,
03.09.2010, art. 7; Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2010, nr. 129 din 23.12.2009. În: Monitorul Oficial 193-
196/617, 29.12.2009, Anexa nr. 6 p. 1; Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2009, nr. 262 din 11.12.2008. În:
Monitorul Oficial 237-240/866, 31.12.2008, Anexa nr. 6 p. 1; Lege privind executorii judecătoreşti nr. 113 din 17.06.2010. În:
Monitorul Oficial 126-128/406, 23.07.2010, art. 7, 37; Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice nr. 10 din
03.02.2009. În: Monitorul Oficial 67/183, 03.04.2009, art. 19, 27, 44; Legea cu privire la probaţiune nr. 8 din 14.02.2008, În:
Monitorul Oficial 103-105/389, 13.06.2008, art. 24 alin. (1) lit. g); Legea privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice
nr. 121 din 04.05.2007, În: Monitorul Oficial 90-93/401, 29.06.2007, art. 50 alin. (3) lit. a); Legea cu privire la Serviciul de
Protecţie şi Pază de Stat nr. 134 din 13.06.2008, În: Monitorul Oficial 120-121/470, 08.07.2008, art. 10 lit. a), art. 12 lit. e), f);
Legea privind partidele politice nr. 294 din 21.12.2007, În: Monitorul Oficial 42-44/119, 29.02.2008, art. 2 alin. 3, art. 26 alin. 5;
Legea privind administraţia publică locală nr. 436 din 28.12.2006, În: Monitorul Oficial 32-35/116, 09.03.2007, art. 21, 84;
Legea cu privire la mărimea, modul şi termenele de achitare a primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală nr. 1593
din 26.12.2002, În: Monitorul Oficial 18-19/57, 08.02.2003, art. 2, 13.
722 Legea bugetului de stat pe anul 2012 nr. 282 din 27.12.2011. În:Monitorul Oficial 19-20/46, 25.01.2012, art. 2; Legea privind
reglementarea prin autorizare a activităţii de întreprinzător nr. 160 din 22.07.2011. În: Monitorul Oficial 170-175/494,
14.10.2011; Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.139 din 02.07.2010. În: Monitorul Oficial 191-193/630,
01.10.2010; Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2009, nr. 262 din 11.12.2008. În: Monitorul Oficial 237-240/866,
31.12.2008, art. 22; Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2008 nr. 271 din 07.12.2007, În: Monitorul Oficial 203-
206/798, 28.12.2007, art. 22; Legea asociaţiilor de economii şi împrumut nr. 139 din 21.06.2007, În: Monitorul Oficial 112-
116/506, 03.08.2007, art. 16, 18, 32, 52; Legea privind societăţile cu răspundere limitată nr. 135 din 14.06.2007, În: Monitorul
Oficial 127-130/548, 17.08.2007, art. 3, 4, 30, 32 etc.
194
această calitate ele nu dispun de atribuţii ale puterii şi nu sînt subiecţi ai administrării 723.
Deoarece Codul civil stipulează că „Persoană juridică este organizaţia care are un patrimoniu
distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobîndească şi să
exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii,
poate fi reclamant şi pîrît în instanţă de judecată”724, atît întreprinderile, cît şi instituţiile, fiind
persoane juridice, sînt organizaţii, iar sintagma ar fi adecvată în redacţia „organizaţii, inclusiv
întreprinderi şi instituţii”. Deci, putem să punem semnul egalităţii între termenul „persoană
juridică” şi termenul „organizaţie”.
Această concluzie dedusă în cadrul investigaţiilor şi monitorizării legislaţiei naţionale a
stat la baza introducerii noţiunilor „organizaţie de drept public din sfera ştiinţei şi inovării” în
Codul cu privire la ştiinţă şi inovare în anul 2004725, iar veridicitatea ei a fost confirmată prin
investigaţiile prof. O.A. Iastrebov, care în acest context afirma: „În condiţiile actuale, la nivel
conceptual este nevoie de schimbarea paradigmei persoanei juridice şi interpretării ei teoretice ca
concept juridic general:
1) în sensul general al dreptului, persoana juridică este o organizaţie: înfiinţată în
conformitate cu legea; acţionează pe baza actelor constitutive; are nume propriu şi forma juridică
de organizare; are propria capacitate juridică şi în conformitate cu legea poartă răspundere pentru
acţiunile şi actele sale.
2) în scopul reglementării legislative s-a sugerat o formulare mai concisă: persoană
juridică este organizaţia care a fost stabilită în conformitate cu legea, care acţionează în numele
său, pe baza actelor de constituire, într-o anumită formă juridică de organizare şi poartă
răspunderea prevăzută de legislaţie;
3) problemele şi contradicţiile în reglementarea juridică, care apar în legătură cu
atribuirea de către legiuitor a statutului de persoană juridică în sens civilist, îngust autorităţilor
publice şi instituţiilor publice descentralizate, tendinţa de delimitare a dreptului în cel public şi
privat, condiţionează recunoaşterea legală a calităţii de clasificare principală a persoanelor
juridice divizarea lor în persoane juridice de drept public şi persoane juridice de drept
723 Алёхин А.П., Кармолицкий А.А., Козлов Ю.М. Административное право Российской Федерации, Москва: Зерцало,
2000, с. 205.
724 Codul civil nr. 1107 din 06.06.2002, În: Monitorul Oficial 82-86/661, 22.06.2002, art. 55 alin. (1).
725 Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova nr. 259 din 15.07.2004, În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova 125-129/663, 30.07.2004, art. 16, 17, 29 alin. (2); Balmuş V., Costachi Gh., Muntean V. Unele aspecte ale asigurării
normative a sferei de cercetare, dezvoltare în Republica Moldova, În: Valorificarea rezultatelor ştiinţifice – baza dezvoltării
durabile a economiei naţionale: Materiale ale conf. ştiinţifice republ., Chişinău: Tipogr. Centrală, 2004, p. 45-48; Balmuş V.
Reformarea sferei ştiinţei şi inovării imperativ al dezvoltării economiei de piaţă în Republica Moldova, În: Problemele dezvoltării
economiei de piaţă în statul de drept, Materiale ale conf. ştiinţ. internaţ., Bălţi: INED, 2005, p. 272-277; Duca G., Balmuş, V.
Reformarea ştiinţei în Republica Moldova: obiective, realizări, perspective, În: Probleme actuale ale ştiinţelor socio-umane în
condiţiile integrării europene, Mat. conf. şt., pract. internaţ., Chişinău: Tipografia Centrală, 2006, p. 23-27; Balmuş V.
Mecanisme şi instrumente de delegare administrativă în sfera ştiinţei şi inovării din Republica Moldova. În: Balmuş V.,
Lungeanu N. Delegarea: dimensiuni legale şi doctrinare, Chişinău: Tipografia Academiei de Ştiinţe a Moldovei, 2009, p.5-173;
Balmuş V. Dimensiunea juridică a organizaţiei de drept public în legislaţia Republicii Moldova, În: Legea şi viaţa, 2009, Nr. 3,
p.18-26.
195
privat”726.
În sens general, termenul „instituţie” îşi trage rădăcinile semantice din verbul latin
„institutio” (a întemeia, a ridica, a institui etc.) sau din „institutum”, care este propriu subiecţilor
investiţi cu autoritatea asupra altora cu scopul de a realiza anumite interese. Astfel putem
observa că în linii generale aceste rigori se potrivesc statului ca organizaţie care funcţionează
pentru realizarea treburilor publice727.
Reţinînd că potrivit Codului civil „organizaţiile necomerciale” sînt cele al căror „scop este
altul decît obţinerea de venit”728, acestea pot fi divizate în asociaţii, fundaţii şi instituţii.
Instituţiile pot fi private şi publice (de stat şi municipale), iar ele, de regulă, se
specializează în practicarea unei activităţi oarecare (instituţiile medicale, instituţiile de
învăţămînt etc.). Este important că Codul civil invocă restricţii rigide instituţiilor publice din
RM, limitînd atît tipul fondatorilor, cît şi lipsindu-le de dreptul de a institui alte persoane
juridice, cu excepţia uniunii de persoane juridice: se constituie „de fondator (fondatori) pentru
exercitarea unor funcţii de administrare, sociale, culturale, de învăţămînt şi altor funcţii cu
caracter necomercial, fiind finanţată parţial sau integral de acesta (aceştia); „pot avea calitate de
fondator persoanele fizice şi cele juridice, inclusiv persoanele juridice de drept public”; „sînt în
drept să desfăşoare orice gen de activitate neinterzis de lege, care ţine de realizarea scopurilor
prevăzute de statut, inclusiv activitatea economică ce rezultă nemijlocit din scopul prevăzut în
statut. Doar dacă va fi necesară practicarea unor activităţi economice care nu rezultă nemijlocit
din scopul prevăzut în statut, instituţia publică va fonda societăţi comerciale şi cooperative” 729.
Dreptul constituţional limitează noţiunea de „instituţie” la autorităţile instituite de
Constituţie, care dispun de dreptul de a exercita puterea de stat. În literatura de specialitate este
utilizat termenul „instituţie politică”, care întruneşte următoarele trăsături: „este formată dintr-un
colectiv de indivizi; acţionează în mod permanent pentru realizarea unui interes public; are un
caracter stabil; modul de constituire şi atribuţiile sînt prevăzute de Constituţie sau alte acte
legislative; este constituită pentru satisfacerea unor interese sociale; dispune de autoritate pe care
o exercită în mod legitim şi legal asupra unei colectivităţi umane care nu are, în principiu, o altă
alternativă, decît de a se supune voinţei instituţiei respective” 730.
În conformitate cu doctrina clasică, formulată de savantul francez M. Hauriou, „instituţia
este o idee sau o întreprindere care se realizează şi durează juridic într-un mediu social; pentru
realizarea acestei idei, se organizează o putere care îi procură organele; pe de .altă parte, între
юрид. наук. Москва, 2010. c. 13.
727 Ionescu Cr. Drept constituţional şi instituţii politice, ed. 2. Bucureşti: ALL Beck, 2004, p.26.
728 Codul civil nr. 1107 din 06.06.2002, În: Monitorul Oficial 82-86/661, 22.06.2002, art. 180.
729 Codul civil nr. 1107 din 06.06.2002, În: Monitorul Oficial 82-86/661, 22.06.2002, art. 183 alin. (1), art. 184, art. 187, 188.
730 Ionescu Cr. Drept constituţional şi instituţii politice, ed. 2. Bucureşti: ALL Beck, 2004, p.31.
196
membrii grupului social interesaţi în realizarea ideii, se produc manifestări ale acordului de
voinţă dirijate prin organe ale puterii şi reglementate prin proceduri”731.
Astfel, în sens larg, conceptul de instituţie politică este aplicabil statului, parlamentului şi
guvernului, care deţin şi exercită puterea politică în stat; au anumite funcţii, o organizare
proprie şi metode specifice de activitate prin care participă la procesul de guvernare.
Deşi, potrivit prof. Ioan Vida, definiţiile termenilor „nu pot fi extrapolate de la un act
normativ la altul şi nici de la o ramură de drept la alta, în afara unei împuterniciri legale date în
acest sens de către legiuitor”732, analiza legislaţiei RM demonstrează că după adoptarea Codului
civil, legislatorul a început să aplice destul de frecvent termenul „organizaţie”,inclusiv şi în
cadrul normelor de drept public733.
Dat fiind faptul că întreprinderile ca societăţi comerciale şi persoane juridice de drept
privat nu sînt obiectul investigaţiei în cauză, ne vom focusa asupra interpretării oficiale a
termenului „organizaţie de drept public”.
În conformitate cu Constituţia RM şi Legea pentru adoptarea Regulamentului
731 Hauriou M. La théorie de l’institution et de la fondation, Paris: Sirey, 1925, p. 10.

732 Vida I. Manual de legistică formală. Bucureşti: Lumina Lex, 2004, p. 73.
733 Legea cu privire la Comisia Naţională de Integritate nr.180 din 19.12.2011. În: Monitorul Oficial 1-6/2, 06.01.2012, art. 5;
Legea privind activităţile de acreditare şi de evaluare a conformităţii nr. 235 din 01.12.2011. În: Monitorul Oficial 46-47/136,
07.03.2012, art. 2, 5, 7-10, 19, 31; Lege privind regimul străinilor în Republica Moldova nr. 200 din 16.07.2010. În: Monitorul
Oficial 179-181/610, 24.09.2010, art. 41, 70, 85, 87 11; Legea pentru aprobarea Concepţiei securităţii naţionale a Republicii
Moldova nr. 112 din 22.05.2008, În: Monitorul Oficial 97-98/357, 03.06.2008; Legea cu privire la protecţia martorilor şi altor
participanţi la procesul penal nr. 105 din 16.05.2008, În: Monitorul Oficial 112-114/434, 27.06.2008, art. 32 alin. (1)-(3); Legea
privind protecţia invenţiilor nr. 50 din 07.03.2008, În: Monitorul Oficial 117-119/455, 04.07.2008, art. 5 alin. (1) lit. g), (3);
Legea privind transplantul de organe, ţesuturi şi celule umane nr. 42 din 06.03.2008, În: Monitorul Oficial 81/273, 25.04.2008,
art. 29 alin. (2) lit. d); Legea privind protecţia soiurilor de plante nr. 39 din 29.02.2008, În: Monitorul Oficial 99-101/364,
06.06.2008, art. 5 alin. (2), (4); Legea privind protecţia mărcilor nr. 38 din 29.02.2008, În: Monitorul Oficial 99-101/362,
06.06.2008, art. 4 alin. (3), art. 7 alin. (1) lit. h); Legea privind Codul de conduită a funcţionarului public nr. 25 din 22.02.2008,
În: Monitorul Oficial 74-75/243, 11.04.2008, art. 5 alin. (2) lit. a), art. 10 alin. (1); Legea cu privire la arbitrajul comercial
internaţional nr. 24 din 22.02.2008, În: Monitorul Oficial 88-89/316, 20.05.2008, art. 1 alin. (3) lit. b); Legea cu privire la arbitraj
nr. 23 din 22.02.2008, În: Monitorul Oficial 88-89/314, 20.05.2008, art. 6 alin. (2); Legea cu privire la conflictul de interese nr.
16 din 15.02.2008, În: Monitorul Oficial 94-96/351, 30.05.2008, art. 5 alin. (2), art. 6 alin. (1), (3)-(5), art. 9 alin. (1)-(2), art. 10
alin. (1)-(2), art. 11 alin. (1)-(4). (6), (10), art. 12 alin. (1), art. 13 alin. (3) lit. b)-d), art. 15 alin. (1) lit. h), alin. (2), art. 16, art. 17
alin. (2), art. 18, art. 20 alin. (1), art. 25 alin. (1), (3), (5); Legea cu privire la probaţiune nr. 8 din 14.02.2008, În: Monitorul
Oficial 103-105/389, 13.06.2008, art. 7 alin. (2), art. 16 lit. g), art. 20 alin. (1)-(3), art. 24 alin. (1) lit. g); Legea pentru aprobarea
Strategiei naţionale de dezvoltare pe anii 2008-2011, nr. 295 din 21.12.2007, În: Monitorul Oficial 18-20/57, 29.01.2008; Legea
cu privire la tutun şi la articolele din tutun nr. 278 din 14.12.2007, În: Monitorul Oficial 47-48/139, 07.03.2008, art. 17 lit. e);
Legea comunicaţiilor electronice nr. 241 din 15.11.2007, În: Monitorul Oficial 51-54/155, 14.03.2008, art. 7 alin. (1)-(3), art. 10
alin. (5), art. 13 alin. (1), lit. c), d), art. 20 alin. (2), lit. i); Legea regnului vegetal nr. 239 din 08.11.2007, În: Monitorul Oficial
40-41/114, 26.02.2008, art. 13 lit. a); Legea privind activitatea sanitar-veterinară, nr. 221 din 19.10.2007, În: Monitorul Oficial
51-54/153, 14.03.2008, art. 11 alin. (1), art. 35 alin. (3), art. 38; Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali nr. 220 din 19.10.2007, În: Monitorul Oficial 184-187/711, 30.11.2007, art. 7 alin. (2); Legea cu
privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului nr. 190 din 26.07.2007, În: Monitorul Oficial 141-
145/597, 07.09.2007, art. 4 lit. l), art. 14 alin. 5 lit. a)-c); Legea privind statutul ofiţerului de informaţii şi securitate nr. 170 din
19.07.2007, În: Monitorul Oficial 171-174/667, 02.11.2007, art. 40 alin. 1 lit. f); Legea cu privire la Poliţia de Frontieră nr. 283
din 28.12.2011. În: Monitorul Oficial 76-80/245, 20.04.2012, art. 1, 5; Legea cu privire la organizarea serviciului civil (de
alternativă) nr. 156 din 06.07.2007, În: Monitorul Oficial 141-145/591, 07.09.2007, art. 17, alin. (2) lit. b); Legea asociaţiilor de
economii şi împrumut nr. 139 din 21.06.2007, În: Monitorul Oficial 112-116/506, 03.08.2007, art. 3, art. 16 alin. (1), art. 27 alin.
(1); Legea cu privire la parcurile ştiinţifico-tehnologice şi incubatoarele de inovare nr. 138 din 21.06.2007, În: Monitorul Oficial
107-111/476, 27.07.2007, art. 3, art. 14, art. 18; Legea privind societăţile cu răspundere limitată nr. 135 din 14.06.2007, În:
Monitorul Oficial 127-130/548, 17.08.2007, art. 3, 4; Legea contabilităţii nr. 113 din 27.04.2007, În: Monitorul Oficial 90-
93/399, 29.06.2007, art. 2, art. 13 alin. (3) lit. c), art. 15 alin. (2), art. 36 alin. (1) lit. c); Legea Serviciului Protecţiei Civile şi
Situaţiilor Excepţionale nr. 93 din 05.04.2007, În: Monitorul Oficial 78-81/358, 08.06.2007, art. 8, alin. (1) lit. c); Legea cu
privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar nr. 355 din 23.12.2005, În: Monitorul Oficial 35-38/148, 03.03.2006,art. 29
alin. (3), (4).
197
Parlamentului nr. 797 din 02.04.96: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului
Republicii Moldova şi unica autoritate legislativă a statului”734. Deci, Constituţia RM stipulează
că termenii „organ reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova”, „unica autoritate
legislativă a statului” şi „autoritate publică” sînt identici cu referinţă la Parlament, care reprezintă
unica autoritate publică legislativă a RM.
Codul civil consacră expres că „Statul şi unităţile administrativ-teritoriale participă la
raporturile juridice civile pe poziţii de egalitate cu celelalte subiecte de drept. Atribuţiile statului
şi ale unităţilor administrativ-teritoriale se exercită în asemenea raporturi de organele acestora, în
conformitate cu competenţa lor.”735.
Deşi „organele împuternicite să exercite o parte din funcţiile (atribuţiile) Guvernului
posedă personalitate juridică doar dacă aceasta decurge din prevederile legii sau, în cazurile
expres prevăzute de lege, din actele autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale”, totuşi
prin derogare, organizaţiile de drept public se pot înfiinţa şi altfel, în cazuri expres prevăzute de
lege736.
Curtea Supremă de Justiţie este instanţa judecătorească supremă care asigură aplicarea
corectă şi uniformă a legislaţiei de către toate instanţele judecătoreşti …737. Deci, putem
concluziona Curtea Supremă de Justiţie este autoritatea publică judecătorească supremă a RM.
În opinia noastră, deşi Constituţia RM atribuie calitatea de „autoritate publică”, doar
parlamentului, preşedinţiei şi Guvernului, instanţelor judecătoreşti, Curtea Constituţională are
acelaşi statut, deoarece „este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica
Moldova”738, şi „este independentă de orice altă autoritate publică (…)”739. Deci, Curtea
Constituţională este autoritatea publică supremă de jurisdicţie constituţională a RM.
În acelaşi timp, Curtea de Conturi – „organ suprem de control financiar de stat, care îşi
exercită atribuţiile în conformitate cu Constituţia Republicii Moldova” şi Consiliul Superior al
Magistraturii – „organ de autoadministrare judecătorească” 740
sînt autorităţi administrative
centrale, autonome, persoane juridice de drept public.
Rămîne incertă situaţia Băncii Naţionale a Moldovei, al cărei statut juridic este similar
autorităţii administrative centrale de specialitate, deoarece în art. 5 al legii în cauză se
734 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94, În: Monitorul Oficial 1, 12.08.1994, art. 60 alin. (1); Legea pentru
adoptarea Regulamentului Parlamentului nr. 797 din 02.04.96, În: Monitorul Oficial 81-82/765, 19.12.1996, art. 1 alin. (1).
735 Codul civil nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial 82-86/661, 22.06.2002, art. 58 alin. (1).
736 Codul civil nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial 82-86/661, 22.06.2002, art. 58 alin. (2), (3).
737 Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie nr. 789 din 26.03.96. În: Monitorul Oficial 32-33/323, 30.05.1996, art. 1.
738 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94. În: Monitorul Oficial 1, 12.08.1994, art. 134 alin. (1); Codul jurisdicţiei
constituţionale nr. 502 din 16.06.95. În: Monitorul Oficial 53-54/597, 28.09.1995, art. 2; Legea cu privire la Curtea
Constituţională nr. 317 din 13.12.94. În: Monitorul Oficial 8/86, 07.02.1995, art. 1, 9.
739 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94. În: Monitorul Oficial 1, 12.08.1994, art. 134 alin. (1), alin. (2).
740 Legea privind Curtea de Conturi nr. 312 din 08.12.94. În: Monitorul Oficial 7/77, 02.02.1995, art. 3; Legea cu privire la
Consiliul Superior al Magistraturii nr. 947 din 19.07.96. În: Monitorul Oficial 64/641, 03.10.1996, art. 1, 28.
198
menţionează că aceasta „stabileşte şi implementează politica monetară şi valutară în stat”741.
Constatăm însă că deşi, Banca Naţională a Moldovei este o autoritate administrativă autonomă –
„persoană juridică publică”, „responsabilă faţă de Parlament”, care … nu este supusă înregistrării
în Registrul de stat al întreprinderilor şi în Registrul de stat al organizaţiilor, deci nu este de iure
nici instituţie publică şi … poate să deschidă filiale şi reprezentanţe în ţară şi în străinătate unde
consideră necesar.
Examinînd puterea executivă, constatăm că Guvernul RM este autoritatea publică
executivă supremă responsabilă în faţa Parlamentului742, care încadrează ministerele – autorităţi
ale administraţiei publice centrale sau „organe centrale de specialitate ale statului”, cu misiunea
de a „traduce în viaţă, în temeiul legii, politica Guvernului, hotărîrile şi dispoziţiile lui, conduce
domeniile încredinţate şi sînt responsabile de activitatea lor”, iar „în scopul conducerii,
coordonării şi exercitării controlului în domeniul organizării economiei şi în alte domenii care nu
intră nemijlocit în atribuţiile ministerelor, se înfiinţează, în condiţiile legii, şi alte autorităţi
administrative”743.
Prin organ al administraţiei publice, potrivit opiniei dr. M. Orlov, se înţelege o structură
organizaţională, având ca suport uman unul sau mai mulţi agenţi, constituită pe baza legii, dotată
cu mijloace materiale şi financiare potrivit legii care are capacitate juridică şi este învestită cu
competenţă necesară pentru a putea acţiona în vederea organizării executării şi executării legii
sau prestării de servicii publice în limitele legi, făcînd parte din sistemul organelor administraţiei
publice744.
Potrivit Legii cu privire la Guvern, organe centrale de specialitate ale administraţiei
publice sînt745: 1) următoarele ministere (organe centrale de specialitate (autorităţi) ale
administraţiei publice cu personalitate juridică): Ministerul Economiei746; Ministerul
Finanţelor747; Ministerul Justiţiei748; Ministerul Afacerilor Interne749; Ministerul Afacerilor
741 Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr. 548 din 21.07.95. În: Monitorul Oficial al R. Moldova nr.56-57/624 din
12.10.1995, art. 1.
742 Hotărîrea despre aprobarea Regulamentului Guvernului Republicii Moldova nr. 34 din 17.01.2001. În: Monitorul Oficial 8-
10/73, 25.01.2001, pct. 1-3.

743 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94. În: Monitorul Oficial 1, 12.08.1994, art. 107 alin. (1), (2).
744 Orlov M. Drept administrativ, Chişinău: Epigraf, 2001, p. 42.
745 Legea cu privire la Guvern nr. 64 din 31.05.90. În: Veştile 8/191, 30.08.1990, art. 24.
746 Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei, structurii
şi efectivului-limită ale aparatului central al acestuia nr. 690 din 13.11.2009. În: Monitorul Oficial 166-168/768, 20.11.2009,
Anexa nr. 1, pct. 2.
747 Hotărîrea Guvernului cu privire la reglementarea activităţii Ministerului Finanţelor nr. 1265 din 14.11.2008. În: Monitorul
Oficial 208-209/1278, 21.11.2008, Anexa nr. 1, pct. 2.

748 Hotărîrea Guvernului cu privire la Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova nr. 129 din 15.02.2000. În: Monitorul Oficial 19-
20/210, 24.02.2000, Anexa nr.1, pct. 1, 7.

749 Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor
Interne, structurii şi efectivului-limită ale aparatului central al acestuia nr. 778 din 27.11.2009. În: Monitorul Oficial 173/856,
01.12.2009, Anexa nr.1, pct. 2, 3.
199
Externe şi Integrării Europene750; Ministerul Apărării751; Ministerul Dezvoltării Regionale şi
Construcţiilor752; Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare753; Ministerul Transporturilor şi
Infrastructurii Drumurilor754; Ministerul Mediului755; Ministerul Educaţiei756; Ministerul
Culturii757; Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei758; Ministerul Sănătăţii (persoană
juridică de drept public)759; Ministerul Tineretului şi Sportului760; Ministerul Tehnologiei
Informaţiei şi Comunicaţiilor761;
2) alte autorităţi administrative centrale (organe (autorităţi) ale administraţiei publice
centrale cu personalitate juridică): Biroul Naţional de Statistică (organ central de statistică şi
persoană juridică de drept public)762; Agenţia Relaţii Funciare şi Cadastru (persoană juridică de
drept public)763; Biroul Relaţii Interetnice764; Agenţia „Moldsilva”765; Agenţia Rezerve
750 Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe şi
Integrării Europene, structurii şi efectivului-limită ale aparatului central al acestuia nr. 630 din 22.08.2011. În: Monitorul Oficial
139-145/700, 26.08.2011, Anexa nr.1, pct. 2.
751 Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării,
structurii şi efectivului-limită ale aparatului central al acestuia nr. 939 din 16.08.2007. În: Monitorul Oficial 131-135/975,
24.08.2007, Anexa nr.1, pct. 2.
752 Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului, structurii şi efectivului-limită ale Ministerului Dezvoltării Regionale
şi Construcţiilor nr. 662 din 10.11.2009. În: Monitorul Oficial 163-164/730, 13.11.2009, Anexa nr.1, pct. 2, 3.
753 Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii şi
Industriei Alimentare, structurii şi efectivului-limită ale aparatului central al acestuia nr. 793 din 02.12.2009. În: Monitorul
Oficial 174-176/875, 04.12.2009, Anexa nr.1, pct. 2.
754 Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Regulamentului, structurii şi efectivului-limită ale Ministerului Transporturilor şi
Infrastructurii Drumurilor nr. 695 din 18.11.2009. În: Monitorul Oficial 169-170/774, 24.11.2009, Anexa nr.1, pct. 1, 3.
755 Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului, structurii şi
efectivului-limită ale aparatului central al acestuia nr. 847 din 18.12.2009. În: Monitorul Oficial 189-190/925, 22.12.2009, Anexa
nr.1, pct. 2, 3.
756 Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Regulamentului, structurii şi efectivului-limită ale aparatului central al
Ministerului Educaţiei nr. 653 din 06.11.2009. În: Monitorul Oficial 162/721, 10.11.2009, Anexa nr.1, pct. 2, 3.
757 Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii, structurii şi
efectivului-limită ale aparatului central al acestuia nr. 696 nr. 19.11.2009. În: Monitorul Oficial 169-170/775, 24.11.2009, Anexa
nr.1, pct. 1, 3.
758 Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii, Protecţiei
Sociale şi Familiei, structurii şi efectivului-limită ale aparatului central al acestuia nr. 691 din 17.11.2009. În: Monitorul Oficial
166-168/769, 20.11.2009, Anexa nr.1, pct. 1, 2.
759 Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, structurii şi
efectivului-limită ale aparatului central al acestuia nr. 397 din 31.05.2011. În: Monitorul Oficial 95/458, 07.06.2011, Anexa nr.1,
pct. 2, 3.
760 Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Tineretului şi
Sportului, structurii şi efectivului-limită ale aparatului central al acestuia nr. 766 din 26.11.2009. În: Monitorul Oficial 173/848,
01.12.2009, Anexa nr.1, pct. 2, 3.
761 Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Tehnologiei
Informaţiei şi Comunicaţiilor, structurii şi efectivului-limită ale aparatului central al acestuia nr. 389 din 17.05.2010. În:
Monitorul Oficial 78-80/460, 21.05.2010, Anexa nr.1, pct. 2, 3.
762 Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Biroului Naţional de Statistică,
structurii, componenţei nominale a Colegiului şi efectivului-limită al acestuia nr. 1034 din 29.12.2011. În: Monitorul Oficial 1-
6/16, 06.01.2012, Anexa nr.1, pct. 2, 3.
763 Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Relaţii Funciare şi
Cadastru, structurii şi efectivului-limită ale aparatului central al acesteia nr. 383 din 12.05.2010. În: Monitorul Oficial 75-77/453,
18.05.2010, Anexa nr.1, pct. 2, 3.
764 Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Biroului Relaţii Interetnice,
structurii şi efectivului-limită ale aparatului central al acestuia nr. 43 din 02.02.2010. În: Monitorul Oficial 18-19/80, 05.02.2010,
Anexa nr.1, pct. 2, 3.
765 Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei „Moldsilva”, structurii şi
efectivului-limită ale aparatului central al acesteia nr. 150 din 02.03.2010. În: Monitorul Oficial 33/204, 05.03.2010, Anexa nr.1,
pct. 2, 3.
200
Materiale766; Agenţia Turismului767.
De asemenea există un număr mare de autorităţi administrative neincluse în cadrul celor
stipulate de Legea cu privire la Guvern:
1) organe (autorităţi) centrale de specialitate în domeniu, autonome, cu personalitate
juridică – Comisia Naţională a Pieţei Financiare (este învestită cu putere de decizie, de dispensă,
de interdicţie, de intervenţie, de control şi de sancţionare disciplinară şi administrativă, în
limitele stabilite de legislaţie)768; Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică769;
Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi Tehnologia Informaţiei770;
Serviciul de Stat de Curieri Speciali (organ independent al administraţiei publice centrale,
persoană juridică, are bilanţ autonom)771; Serviciul de Protecţie şi Pază de Stat (autoritate
administrativă centrală din sistemul organelor de drept)772; Centrul Naţional pentru Protecţia
Datelor cu Caracter Personal (autoritate publică autonomă, independentă faţă de alte autorităţi
publice, persoane fizice şi juridice)773; Centrul Naţional Anticorupţie (organ specializat în
prevenirea şi combaterea corupţiei774;
2) autorităţi publice centrale, în subordinea Guvernului, cu personalitate juridică -
Cancelaria de Stat (persoană juridică de drept public)775; Agenţia Turismului776; Serviciul de
Stat de Arhivă al Republicii Moldova (organ interdepartamental de supraveghere şi
administrare al Fondului arhivistic al RM)777.
3) organe (autorităţi) centrale de specialitate, în subordinea unui minister, cu
766 Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Rezerve Materiale,
structurii şi efectivului-limită ale aparatului central al acesteia nr. 827 din 16.12.2009. În: Monitorul Oficial 189-190/919,
22.12.2009, Anexa nr.1, pct. 2.
767 Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Turismului, a structurii şi
efectivului-limită ale acesteia nr. 851 din 21.12.2009. În: Monitorul Oficial 191-192/928, 25.12.2009, Anexa nr.1, pct. 2, 3.
768 Legea privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare nr. 192 din 12.11.98, Monitorul Oficial 22-23/91, 04.03.1999, art. 1.
769 Legea cu privire la energia electrică nr. 124 din 23.12.2009. În: Monitorul Oficial 23-24/33, 12.02.2010, art. 7; Legea cu
privire la gazele naturale nr. 123 din 23.12.2009. În: Monitorul Oficial 23-24/31, 12.02.2010, art. 7; Hotărîrea Guvernului cu
privire la aprobarea Regulamentului Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică nr. 1511 din 31.12.2008. În:
Monitorul Oficial 7-9/24, 20.01.2009, Anexa nr. 1, pct. 1.
770 Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Regulamentului Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Comunicaţii
Electronice şi Tehnologia Informaţiei nr .905 din 28.07.2008. În: Monitorul Oficial 143-144/917, 05.08.2008, Anexa nr. 1, pct. 3.
771 Hotărîrea Guvernului cu privire la Serviciul de Stat de Curieri Speciali nr. 635 din 29.06.2005. În: Monitorul Oficial 92-
94/694, 08.07.05, Anexa nr. 1, pct.1, 3.

772 Legea cu privire la Serviciul de Protecţie şi Pază de Stat nr. 134 din 13.06.2008. În: Monitorul Oficial 120-121/470,
08.07.2008, art. 1 alin. (1); art. 9 alin. (2).

773 Legea cu privire la aprobarea Regulamentului Centrului Naţional pentru Protecţia Datelor cu Caracter Personal, structurii,
personalului-limită şi a modului de finanţare a Centrului Naţional pentru Protecţia Datelor cu Caracter Personal nr. 182 din
10.07.2008. În: Monitorul Oficial 140-142/578, 01.08.2008, Anexa nr. 1, pct. 1, 2.
774 Legea cu privire la Centrul Naţional Anticorupţie nr. 1104 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial 91-94/668, 27.06.2002,
republicată în Monitorul Oficial nr.209-211/683 din 05-10-2012, art. 1, 4.

775 Hotărîrea Guvernului cu privire la Cancelaria de Stat nr. 574 din 28.09.2009. În: Monitorul Oficial 151/638, 29.09.2009,
pct.1, 2; Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea, structurii şi efectivului-
limită ale Cancelariei de Stat nr. 657 din 06.11.2009. În: Monitorul Oficial 162/724, 10.11.2009, Anexa nr. 1, pct.1, 5.
776 Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Turismului, a structurii şi
efectivului-limită ale acesteia nr. 851 din 21.12.2009. În: Monitorul Oficial 191-192/928, 25.12.2009, Anexa nr. 1, pct. 2, 3.
777 Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea structurii şi Regulamentului Serviciului de Stat de Arhivă al Republicii Moldova
nr. 400 din 09.06.94. În: Monitor 7/58, 30.07.1994, Anexa nr. 2, pct. 1, 11.
201
personalitate juridică – Poliţia de Frontieră (organul administraţiei publice)778; Serviciul Vamal
al Republicii Moldova (organ de drept)779; Camera de Licenţiere780; Agenţia „Apele
Moldovei”781; Achiziţii Publice (are autonomie funcţională)782; Departamentul de administrare
judecătorească783; Agenţia Proprietăţii Publice subordonată Ministerului Economiei784; Agenţia
Naţională de Reglementare a Activităţilor Nucleare şi Radiologice (autoritatea naţională care
exercită atribuţii de reglementare, autorizare şi control în domeniul nuclear şi radiologic)785;
Agenţia Medicamentului786; Agenţia pentru Geologie şi Resurse Minerale 787
; Agenţia pentru
Eficienţă Energetică788; Agenţia de Stat pentru Protecţia Moralităţii (organ public de
specialitate)789; Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Tehnică a Obiectelor
Industriale Periculoase790; Agenţia pentru Protecţia Consumatorilor791; Agenţia de Asigurare a
Calităţii792; Centrul de Informaţii Juridice793.
Mai puţin reuşit s-a procedat în cazul Comisiei Electorale Centrale, care a fost instituită ca
organ de stat constituit pentru realizarea politicii electorale, organizarea şi desfăşurarea
alegerilor794, deşi, în opinia noastră, trebuie învestită cu un statut similar Comisiei Naţionale a
Pieţei Financiare - autoritate centrală de specialitate autonomă în domeniu, cu personalitate
juridică.
Conform Constituţiei RM, „statul este obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un
nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea, lui şi familiei lui, cuprinzînd hrana,
778 Legea cu privire la Poliţia de Frontieră nr. 283 din 28.12.2011. În: Monitorul Oficial 76-80/245, 20.04.2012, art. 1, 5.
779 Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea structurii, efectivului-limită şi a Regulamentului Serviciului Vamal nr. 4 din
02.01.2007. În: Monitorul Oficial 3-5/15, 12.01.2007, Anexa nr. 3, pct. 2.
780 Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Camerei de Licenţiere şi
efectivului-limită ale acesteia nr. 779 din 27.11.2009. În: Monitorul Oficial 173/857, 01.12.2009, pct. 2, 3.
781 Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Regulamentului, structurii şi statelor de funcţii ale Agenţiei „Apele Moldovei”
nr. 1056 din 15.09.2008. În: Monitorul Oficial 175-176/1060, 19.09.2008, Anexa nr. 1, pct. 1, 4.
782 Legea privind achiziţiile publice nr. 96 din 13.04.2007. În: Monitorul Oficial 107-111/470, 27.07.2007, art. 8.
783 Hotărîrea Guvernului privind aprobarea Regulamentului şi a structurii Departamentului de administrare judecătorească nr.
1202 din 06.11.2007. În: Monitorul Oficial 178-179/1251, 16.11.2007, pct. 1-5.
784 Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea structurii, efectivului-limită şi Regulamentului Agenţiei Proprietăţii Publice
subordonate Ministerului Economiei nr. 1008 din 10.09.2007. În: Monitorul Oficial 146-148/1049, 14.09.2007, Anexa nr. 2,
pct.1, 4.
785 Hotărîrea Guvernului privind aprobarea Regulamentului, structurii organizaţionale şi efectivului-limită ale Agenţiei Naţionale
de Reglementare a Activităţilor Nucleare şi Radiologice nr. 328 din 23.03.2007. În: Monitorul Oficial 43-46/344, 30.03.2007,
Anexa nr. 1, pct. 1-3, 7.
786 Hotărîrea cu privire la aprobarea Regulamentului, structurii şi efectivului-limită ale Agenţiei Medicamentului nr. 1252 din
01.12.2005. În: Monitorul Oficial 168-171/1369, 16.12.2005, Anexa nr. 1, pct. 1, 2, 4.

787 Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Regulamentului Agenţiei pentru Geologie şi Resurse Minerale nr. 485 din

788 Hotărîrea Guvernului cu privire la Agenţia pentru Eficienţă Energetică nr. 485 1173 din 21.12.2010. În: Monitorul Oficial
254-256/1291, 24.12.2010, Anexa nr. 1, pct. 1, 2.

789 Hotărîrea Guvernului cu privire la Agenţia de Stat pentru Protecţia Moralităţii pe lîngă Ministerul Culturii nr. 1400 din

790 Hotărîrea Guvernului cu privire la Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Tehnică a Obiectelor Industriale
Periculoase nr. 765 din 24.06.2008. În: Monitorul Oficial 112-114/760, 27.06.2008, Anexa nr. 2, pct. 1.
791 Hotărîrea Guvernului privind crearea Agenţiei pentru Protecţia Consumatorilor şi aprobarea Regulamentului, structurii şi
efectivului-limită ale acesteia nr. 936 din 09.12.2011. În: Monitorul Oficial 222-226/1022, 16.12.2011, Anexa nr. 1, pct. 2, 3.
792 Hotărîrea Guvernului cu privire la crearea Agenţiei de Asigurare a Calităţii nr. 1469 din 25.12.2006. În: Monitorul Oficial
199-202/1562, 29.12.2006, Anexa nr. 1, pct. 1, 3.

793 Hotărîrea Guvernului cu privire la unele aspecte ale activităţii instituţiilor subordonate Ministerului Justiţiei nr. 488 din

794 Legea nr. 1381 din 21.11.97 Codul electoral. În: Monitorul Oficial 81/667, 08.12.1997, art. 16 alin. (1).
202
îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare”795.
Constatăm, deci, că aceste servicii sînt acordate de autorităţile administrative, însă prestarea
serviciilor publice reprezintă esenţa activităţii instituţiilor publice.
Considerăm că prin termenul „persoane juridice (organizaţiile) de drept public” legislaţia
autohtonă presupune atît organizaţiile necomerciale instituite de autorităţile publice pentru
realizarea treburilor publice (instituţiile publice (de stat sau municipale), cît şi organele
(autorităţile publice) centrale şi locale.
Constituţia stipulează: „Statul ocroteşte maternitatea, copiii şi tinerii, stimulînd dezvoltarea
instituţiilor necesare.”796. „Formarea, administrarea, utilizarea şi controlul resurselor financiare
ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice797, sînt reglementate
prin lege”. „Instituţiile de stat, existente la data intrării în vigoare a prezentei Constituţii, rămîn
în funcţiune pînă la constituirea unor instituţii noi”798.
Deci, instituţia publică reprezintă singura formă organizatorico-juridică a organizaţiei
create în societate pentru servirea interesului public, competentă să presteze servicii publice.
Unele din aceste servicii publice (de telecomunicaţii, alimentare cu energie, inclusiv electrică,
aprovizionare cu gaze şi apă, transport (căi ferate, aeriene, navale), inclusiv transportul public
urban etc.), în temeiul Legii cu privire la concesiuni, pot fi prestate de întreprinderi concesionale,
înfiinţate „sub diverse forme organizatorico-juridice (cu excepţia întreprinderii de stat
(municipale) în baza unui contract de concesiune încheiat de stat”799.
Potrivit Codului civil al RM, „Persoanele juridice de drept public, iar în cazurile prevăzute
de lege, şi persoanele juridice de drept privat cu scop nelucrativ activează în baza normelor
generale cu privire la organizaţiile de tipul respectiv”800:
1) instituţii publice: Serviciul Stare Civilă801; Casa Naţională de Asigurări Sociale a
Republicii Moldova (instituţie publică autonomă, de nivel naţional)802; Centrul de asistenţă şi
protecţie a victimelor şi potenţialelor victime ale traficului de fiinţe umane803; Centrul de
Medicină Legală804; Enciclopedia Moldovei (persoană juridică cu statut autonom)805; Căpitănia
795 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94. În: Monitorul Oficial 1, 12.08.1994, art. 47.
798 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94. În: Monitorul Oficial 1, 12.08.1994, art. III alin. (1), (2).
799 Legea cu privire la concesiuni nr. 534 din 13.07.95. În: Monitorul Oficial 67/752, 30.11.1995, art. 1.
800 Codul civil nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial 82-86/661, 22.06.2002, art. 62 alin. (1).
801 Hotărîrea Guvernului cu privire la Serviciul Stare Civilă nr. 82 din 31.01.2008. În: Monitorul Oficial 28-29/150, 08.02.2008,
Anexa nr. 1, pct. 1, 4, 6.

802 Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Statutului Casei Naţionale de Asigurări Sociale a Republicii Moldova nr. 739 din
25.07.2000. În: Monitorul Oficial 94-97/834, 03.08.2000, pct. 2, 3, 7.

803 Hotărîrea Guvernului cu privire la crearea Centrului de asistenţă şi protecţie a victimelor şi potenţialelor victime ale traficului
de fiinţe umane nr. 847 din 11.07.2008. În: Monitorul Oficial 127-130/851, 18.07.2008, pct. 1, 2.
804 Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului Centrului de Medicină Legală nr. 58 din 04.02.2010. În: Monitorul
Oficial 20-22/96, 09.02.2010, pct. 1, 2.

805 Hotărîrea Guvernului cu privire la instituirea Instituţiei publice „Enciclopedia Moldovei” nr. 1017 din 12.09.2007. În:
Monitorul Oficial 146-148/1057, 14.09.2007, pct. 1, 2.

203
portului Giurgiuleşti 806
; Oficiul de suport administrativ pe lîngă Aparatul Guvernului807;
Institutul Naţional al Justiţiei (dispune de autonomie administrativă, ştiinţifică şi pedagogică)808;
Unitatea de implementare a Proiectului Băncii Mondiale de ameliorare a competitivităţii
(instituţie publică cu autonomie administrativă şi financiară, care are conturi de decontare şi
speciale în instituţiile bancare, inclusiv în valută străină)809; Unitatea de implementare a
grantului Japoniei (instituţie publică cu autonomie administrativă şi financiară, are conturi de
decontare şi speciale în instituţiile bancare, inclusiv în valută străină)810; Inspectoratul de Stat
pentru Supravegherea Tehnică „Intehagro” (instituţie gestionară, care funcţionează pe principii
de autogestiune este finanţată din contul mijloacelor încasate din prestarea serviciilor cu plată
agenţilor economici cu orice tip de proprietate şi formă juridică de organizare)811.
2) instituţii (organizaţii) de stat (guvernamentale): Organizaţia de Promovare a
Exportului din Moldova812; Consiliul Naţional de Evaluare şi Acreditare în Sănătate (instituţie de
stat autonomă, care funcţionează pe principii de autogestiune)813; Comisia Naţională a RM
pentru U.N.E.S.C.O. (organizaţie guvernamentală, care are conturi la bancă în lei şi valută
străină)814; Fondul de Investiţii Sociale din Moldova (organizaţie de stat, autonomă,
necomercială şi nonprofitabilă)815; Compania Naţională de Asigurări în Medicină (organizaţie
de stat autonomă nonprofit, inclusiv cu autonomie financiară, de nivel naţional, dispunînd de
conturi bancare (inclusiv valutare))816; Centrul Naţional de Expertize Judiciare de pe lîngă
Ministerul Justiţiei (instituţie de stat specializată în sfera efectuării expertizelor judiciare)817.
În ceea ce priveşte Camera de Comerţ şi Industrie, considerăm că deoarece ea este o
„organizaţie nonguvernamentală, autonomă şi independentă, înfiinţată în baza calităţii de
membru, care reprezintă interesele în ansamblu ale întreprinzătorilor din Republica Moldova” nu
806 Hotărîrea Guvernului cu privire la fondarea Instituţiei publice „Căpitănia portului Giurgiuleşti” şi Întreprinderii de Stat
„Registrul Naval”, nr. 1128 din 29.09.2006. În: Monitorul Oficial 158-160/1220, 06.10.2006, Anexa nr. 1, pct. 2, 3.
807 Hotărîrea Guvernului cu privire la Oficiul de suport administrativ pentru asistenţă la implementarea Strategiei de reformă a
administraţiei publice centrale în Republica Moldova nr. 1018 din 05.09.2006. În: Monitorul Oficial 146-149/1103, 15.09.2006,
pct. 1, 2, 3, 18.
808 Legea privind Institutul Naţional al Justiţiei, nr. 152 din 08.06.2006. În: Monitorul Oficial 102-105/484, 07.07.2006, art. 2.
809 Hotărîrea Guvernului cu privire la crearea Unităţii de implementare a Proiectului Băncii Mondiale de ameliorare a
competitivităţii nr. 895 din 25.08.2005. În: Monitorul Oficial 119-122/985, 09.09.2005, Anexa nr. 1, pct. 25.
810 Hotărîrea Guvernului cu privire la Unitatea de implementare a grantului acordat de Guvernul Japoniei nr. 896 din 25.08.2005,
Monitorul Oficial 119-122/986, 09.09.2005, pct. 2, 3.

811 Hotărîrea Guvernului cu privire la Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea Tehnică Intehagro al Ministerului Agriculturii
şi Industriei Alimentare nr. 607 din 28.06.99. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova 73-77/641, 15.07.1999, pct. 1, 2.
812 Hotărîrea cu privire la crearea Organizaţiei de Promovare a Exportului din Moldova nr. 105 din 02.02.99. În: Monitorul
Oficial 19-21/127, 25.02.1999, Anexa nr. 1, pct. 1-3.

813 Hotărîrea Guvernului cu privire la Consiliul Naţional de Evaluare şi Acreditare în Sănătate nr. 526 din 29.04.2002. În:
Monitorul Oficial 62/612, 09.05.2002, pct. 1, 2.

814 Hotărîrea Guvernului privind aprobarea Statutului Comisiei Naţionale a Republicii Moldova pentru U.N.E.S.C.O. nr. 198 din
27.03.95. În: Monitorul Oficial 22/179, 20.04.1995, Anexa nr. 1, pct. 1, 3.

815 Hotărîrea Guvernului cu privire la Fondul de Investiţii Sociale din Moldova nr. 1296 din 31.12.98. În: Monitorul Oficial 5-
6/45, 21.01.99, pct.1, 3.

816 Hotărîrea Guvernului cu privire la fondarea Companiei Naţionale de Asigurări în Medicină nr. 950 din 07.09.2001. În:
Monitorul Oficial 110-111/998, 13.09.2001, pct. 1; Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Statutului Companiei Naţionale
de Asigurări în Medicină nr. 156 din 11.02.2002. În: Monitorul Oficial 27-28/232, 21.02.2002, pct. 2, 4, 6, 8.
817 Hotărîrea Guvernului cu privire la Centrul Naţional de Expertize Judiciare de pe lîngă Ministerul Justiţiei nr. 1052 din
12.09.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova -152/1139, 22.09.2006, Anexa nr. 1, pct. 1, 2, 4, 6, 8.
204
este clar cum poate fi persoană juridică de drept public818. Astfel, Camera de Comerţ şi Industrie
este o asociaţie obştească, deci o organizaţie de drept privat care reprezintă interesele în
ansamblu ale întreprinzătorilor din ţară.
Drept exemplu de reglementare neadecvată a formei juridice de organizare poate servi
Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile, care este autoritatea publică centrală pentru securitatea
aeronautică819. Astfel, legea în cauză utiliza eronat termenul „autoritate publică”, deoarece
Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile nu se număra printre autorităţile publice stipulate de
Constituţie, ci reprezenta o autoritate administrativă. Deşi legiuitorul a modificat repetat legea,
situaţia rămîne ambiguă, deoarece actualmente „Autoritatea administrativă centrală pentru
securitatea aeronautică este Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor…”, iar
„Autoritatea publică de certificare, supraveghere şi control în domeniul securităţii aeronautice
este Autoritatea Aeronautică Civilă…”. Aceste prevederi contravin actelor legislative şi actelor
normative ale Guvernului, care fac diferenţă între termenii: minister (organ central de specialitate
ale administraţiei publice) şi autoritate administrativă centrală820, ba chiar numesc Ministerul
Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor „organ de specialitate al administraţiei publice
centrale”821. În acelaşi timp, Guvernul a stabilit recent imperativ şi categoric că, pînă la
aprobarea de către Guvern a proiectului de hotărîre cu privire la organizarea şi funcţionarea
Autorităţii Aeronautice Civile, funcţiile şi atribuţiile Autorităţii Aeronautice Civile vor fi
exercitate de către Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile822. Doar din 11.05.2012 „Autoritatea
este o instituţie publică de certificare, control şi supraveghere în domeniul aviaţiei civile, are
statut de persoană juridică cu buget autonom, activează în baza principiilor autogestiunii şi
autofinanţării şi este subordonată Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor”823.
De asemenea, considerăm că este neadecvat statutul juridic al Serviciului de Stat de Curieri
Speciali – parte componentă a forţelor şi mijloacelor de asigurare a securităţii statului, care
funcţionează în interesele puterii legislative, executive şi judecătoreşti, precum şi în scopul
apărării intereselor Republicii Moldova, a cărui formă juridică de organizare se stabileşte de
Guvern - organ independent al administraţiei publice centrale, persoană juridică, are bilanţ
818 Legea cu privire la Camera de Comerţ şi Industrie nr. 393 din 13.05.99. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova 73-
77/343, 15.07.1999, art. 1, 3.
819 Legea privind securitatea aeronautică nr. 92 din 05.04.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova 90-93/393,
29.06.2007, art. 4, alin. (1), alin. (2) lit. b).

820 Legea cu privire la Guvern nr. 64 din 31.05.90. În: Veştile 8/191, 30.08.1990, art. 22, alin. (1)-(5), art. 23 alin. (1)-(3); Legea
aviaţiei civile nr. 1237 din 09.07.97. În: Monitorul Oficial 69-70/581, 23.10.1997, art. 4 alin. (1).
821 Legea cu privire la Guvern nr. 64 din 31.05.90. În: Veştile 8/191, 30.08.1990, art. 24; Hotărîrea Guvernului cu privire la
aprobarea Regulamentului, structurii şi efectivului-limită ale Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor nr. 695 din
18.11.2009. În: Monitorul Oficial 169-170/774, 24.11.2009, Anexa nr.1, pct. 1, 3.
822 Dispoziţia Guvernului cu privire realizarea reformei instituţionale în domeniul aviaţiei civile nr. 8 din 07.02.2012. În:

823 Hotărîrea Guvernului nr. 294 din 11.05.2012 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii
Aeronautice Civile. În: Monitorul Oficial 92/329, 15.05.2012, pct. 2.

205
autonom824 şi al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat - organ colegial
cu statut de persoană juridică de drept public, format din 7 membri, instituit pentru
administrarea procesului de acordare a asistenţei juridice garantate de stat”, a cărui formă
juridică de organizare nu este stabilită, care, deoarece are printre sarcini „realizarea politicii în
domeniul asistenţei juridice garantate de stat”825 este o autoritate administrativă.
Similar, Legea RM cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar prevede că
„reglementează modul, condiţiile de salarizare şi mărimile salariilor personalului din autorităţile
administraţiei publice, instituţiile şi organizaţiile finanţate de la bugetul public naţional,
denumite în continuare unităţi bugetare826, termen care poate fi interpretat ambiguu, deşi putea fi
utilizat termenul „organizaţiile de drept public”.
Un exemplu concludent al sfidării Constituţiei RM şi al altor acte legislative827 este ordinul
ministrului culturii şi turismului nr.150 din 22 mai 2007, înregistrat la Ministerul Justiţiei (nr.
483 din 23.05.2007), prin care, apelînd eronat la Legea privind ocrotirea monumentelor nr.1530
din 22.06.1993, Convenţia europeană pentru protecţia patrimoniului arheologic (revizuită),
adoptată la Valetta la 16 ianuarie 1992 şi ratificată de Parlament la 11.10.2001 prin Legea nr.
533 şi Carta pentru protejarea şi administrarea patrimoniului arheologic adoptată la Asambleea
ICOMOS (UNESCO) de la Lausanne în octombrie 1990, a fost creat Serviciul Arheologie
Preventivă din RM – organ de specialitate, care, la nivel naţional, exercită expertiza siturilor
arheologice, coordonează, din punctul de vedere al protecţiei arheologice, asigură desfăşurarea
lucrărilor arheologice preventive, de salvare şi de supraveghere în cadrul siturilor arheologice,
efectuează controlul general asupra cercetării acestor situri828. Doar în anul 2011 ordinul cu
pricina a fost abrogat de Ministerul Culturii829, delegîndu-i atribuţiile Muzeului Naţional de
Arheologie şi Istorie a Moldovei, provizoriu, pînă la crearea Agenţiei Naţionale Arheologice. La
11.04.2012 a fost creată Agenţia Naţională Arheologică, care deşi este potrivit hotărîrii
Guvernului o instituţie publică specializată, o instituţie publică autonomă, subordonată
Ministerului Culturii, cu statut de persoană juridică distinctă şi buget separat, conturi bancare,
824 Legea Serviciului de Stat de Curieri Speciali nr. 402 din 02.12.2004. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1-4/4,
07.01.2005, art. 1; Hotărîrea Guvernului cu privire la Serviciul de Stat de Curieri Speciali nr. 635 din 29.06.2005. În: Monitorul
Oficial 92-94/694, 08.07.2005, Anexa nr. 1, pct. 3.
825 Legea cu privire la asistenţa juridică garantată de stat nr. 198 din 26.07.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.
157-160/614, 05.10.2007, art. 11 alin. (1), art. 12 alin. (1) lit. a).
826 Legea cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar nr. 355 din 23.12.2005. În: Monitorul Oficial al Republica
Moldova nr.35-38/148 din 03.03.2006, art.1 alin. (1).

827 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1, 12.08.1994, art. 107
alin. (2); Legea cu privire la Guvern nr. 64 din 31.05.90. În: Veştile 8/191, 30.08.1990, art. 22, alin. (1).
828 Ordinul Ministerului Culturii şi Turismului nr.150 din 22.05.2007 cu privire la crearea Serviciului Arheologie Preventivă din
Republica Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova 70-73/342, 25.05.2007, pct. 1, 2; Anexa nr. 1 pct. 1, 2.
829 Ordinul Ministerului Culturii nr.202 din 26.08.2011 cu privire la atribuirea unor funcţii pentru salvgardarea patrimoniului
arheologic. În: Monitorul Oficial 166-169/1520, 07.10.2011.

206
inclusiv valutar830, dispune de competenţele unei autorităţi administrative.
Constatăm, cu regret, că interpretarea ambiguă a conceptului „persoană juridică de drept
public” a dus la extinderea fără precedent a utilizării în creaţia legislativă a acestuia, fiind
atribuită această calitate aparatelor unor autorităţi publice, structurilor din cadrul autorităţilor
publice centrale şi locale etc., care uneori nici nu erau înregistrate de către stat.
4.3. Regimul juridic al instituţiilor publice autonome şi al altor organizaţii de drept

public din sfera ştiinţei şi inovării
Potrivit Codului civil al Republicii Moldova, instituţia publică este organizaţia

necomercială (persoană juridică de drept public, al cărei scop este altul decît obţinerea de venit)
care: „se constituie în baza unui act emis de autoritatea publică în scopul de a exercita unele
funcţii de administrare, sociale, culturale, de învăţămînt şi altor funcţii cu caracter necomercial;
este finanţată, integral sau parţial, de la bugetul autorităţii publice fondatoare; este în drept să
desfăşoare activitatea economică ce rezultă nemijlocit din scopul prevăzut în statut; nu este în
drept să instituie alte persoane juridice, inclusiv societăţi comerciale şi cooperative, dar are
dreptul de a fonda uniunii de persoane juridice; are patrimoniu, care se consideră transmis de
fondator instituţiei cu drept de proprietate dacă actul de constituire nu prevede altfel;
fondatorul răspunde pentru obligaţiile instituţiei în măsura în care patrimoniul acesteia nu
este suficient pentru stingerea lor; acţionează în bază de statut dacă legea nu prevede altfel” 831.
Întru executarea prevederilor Codului civil şi Codului cu privire la ştiinţă şi inovare a fost
optimizată infrastructura sferei ştiinţei şi inovării şi elaborate şi aprobate statutele instituţiilor
publice cu funcţii: de efectuare a cercetării-dezvoltării; de administrare a sferei ştiinţei şi
inovării, inclusiv coordonării transferului tehnologic; de administrare a sistemului de acreditare a
organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării şi atestării cadrelor ştiinţifice de înaltă calificare; de
suport al sferei ştiinţei şi inovării (auxiliare) etc.
Actualmente, conform legislaţiei civile şi Codului cu privire la ştiinţă şi inovare, în
Republica Moldova pot fi create următoarele tipuri de organizaţii din sfera ştiinţei şi inovării:
„organizaţie de drept public din sfera ştiinţei şi inovării este organizaţia comercială sau
necomercială constituită în baza unui act emis de autoritatea publică (centrală sau locală) şi/sau
de Academia de Ştiinţe a Moldovei, finanţată integral sau parţial de la bugetul de stat, din
830 Hotărîre Guvernului privind crearea Agenţiei Naţionale Arheologice nr. 230 din 12.04.2012. În: Monitorul Oficial 76-80/265,
20.04.2012.
831 Codul civil nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82-86/661, 22.06.2002, art. 180-188.
207
mijloacele prevăzute pentru atingerea scopului preconizat în sfera ştiinţei şi inovării; organizaţie
de drept privat din sfera ştiinţei şi inovării este organizaţia comercială fondată şi finanţată de
persoane fizice sau juridice de drept privat pentru obţinerea de profit în baza activităţii din sfera
ştiinţei şi inovării; organizaţie (asociaţie) obştească din sfera ştiinţei şi inovării – organizaţie
necomercială constituită de persoane fizice şi/sau persoane juridice asociate, în modul prevăzut
de lege, prin comunitate de interese, pentru atingerea scopului preconizat în sfera ştiinţei şi
inovării” 832.
În conformitate cu Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova, Academia
de Ştiinţe a Moldovei: „… se transformă într-o instituţie publică de interes naţional, grevată cu
competenţe ale autorităţilor publice în sfera ştiinţei şi inovării; … este coordonator
plenipotenţiar al activităţii ştiinţifice şi de inovare, cel mai înalt for ştiinţific al ţării şi
consultantul ştiinţific al autorităţilor publice ale Republicii Moldova; … are calitatea de
persoană juridică şi statut autonom, funcţionează pe principiile autoadministrării; … i se
deleagă competenţele Guvernului în sfera cercetării-dezvoltării, precum şi rolul de coordonator
în promovarea inovaţiilor şi transferului tehnologic” 833.
Potrivit actului legislativ menţionat, competenţa Academiei de Ştiinţe în sfera ştiinţei şi
inovării poate fi convenţional divizată în activităţi ce ţin de: „elaborarea, promovarea şi
realizarea politicii de stat în sfera ştiinţei şi inovării (elaborează şi promovează strategia
dezvoltării sferei ştiinţei şi inovării, realizează politica de stat şi desfăşoară activităţi conceptuale
în sfera ştiinţei şi inovării; identifică direcţiile strategice ale sferei ştiinţei şi inovării; determină
politica în sfera pregătirii cadrelor ştiinţifice şi ştiinţifico-didactice prin organizarea unui sistem
eficient de studii prin masterat, doctorat şi postdoctorat); asigurarea sprijinului financiar din
bugetul de stat (distribuie alocaţiile bugetare conform direcţiilor strategice ale sferei ştiinţei şi
inovării; asigură finanţarea editării revistelor şi lucrărilor ştiinţifice; asigurarea finanţării
bibliotecilor ştiinţifice din subordine); organizarea elaborării executării şi monitorizării
programelor de stat, a programelor ştiinţifice şi tehnico-ştiinţifice în sfera ştiinţei şi inovării
(organizează elaborarea programelor de stat, a programelor ştiinţifice şi tehnico-ştiinţifice
internaţionale, precum şi a mecanismelor de realizare a acestora; organizează concursuri de
proiecte pentru sfera ştiinţei şi inovării, finanţate de la bugetul de stat); efectuarea cercetări
ştiinţifice fundamentale şi aplicate (organizează şi efectuează cercetări ştiinţifice fundamentale şi
aplicate)” 834.
832 Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova nr. 259 din 15.07.2004, Monitorul Oficial al Republicii Moldova
125-129/663, 30.07.2004, art. 16, 17, 29 alin. (2).
833 Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova nr. 259 din 15.07.2004. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova 125-129/663, 30.07.2004, 29 alin. (2), art. 71.

834 Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova nr. 259 din 15.07.2004. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova 125-129/663, 30.07.2004, art. 73-74.

208
Observăm că dispoziţiile enunţate contravin principiilor de separaţiei activităţilor de
elaborare a politicilor de stat, de expertizare ştiinţifică, de finanţare a cercetărilor şi a activităţilor
auxiliare, de efectuare nemijlocită a cercetărilor ştiinţifice, de atestare a cadrelor ştiinţifice şi
acreditare a organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării.
În opinia noastră, cercetătorul rus G.A. Еriomenco a menţionat greşit că „mişcarea în
direcţia modelului de agenţie este prezentă în articolele 71-89 din Codul cu privire la ştiinţă şi
inovare al Republicii Moldova din 30 iulie 2004, consacrate Academiei de Ştiinţe a Moldovei.
Acest lucru este menţionat în art. 72 alin. 2 din Cod, în conformitate cu care „Academiei de
Ştiinţe se deleagă împuternicirile Guvernului în domeniul cercetare şi dezvoltare, precum şi rolul
de coordonare în promovarea inovării şi a transferului de tehnologie”. Nu este însă destul de
precisă norma din alin. 2 al aceluiaşi articol, potrivit căruia Academia de Ştiinţe îşi desfăşoară
activitatea în conformitate cu Acordul de parteneriat. De fapt, acordul menţionat ar trebui să fie
examinat nu ca un acord de parteneriat, ci ca unul de agenţie, iar statutul de „academie de stat”,
ar trebui să se bazeze pe legislaţia corespunzătoare, la fel ca în Republica Moldova, unde
prevederile statutare privind activitatea Academiei de Ştiinţe au fost incluse în Codul cu privire
la ştiinţă şi inovare”835.
În acelaşi timp, deşi cercetătorul în cauză a afirmat că „prevederile statutare privind
activitatea Academiei de Ştiinţe au fost incluse în Codul cu privire la ştiinţă şi inovare”, avînd în
vedere că aceasta nu s-a făcut în cazul statutului Academiei de Ştiinţe Ruse, noi cunoaştem că
Codul cu privire la ştiinţă şi inovare conţine un şir de lacune legate de regimul juridic al
Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi altor organizaţii de drept public din sfera ştiinţei şi inovării.
Astfel, deoarece legislaţia civilă a Republicii Moldova nu prevede constituirea instituţiilor
publice autonome, iar art. 184 alin. (2) din Codul civil stipulează expres „Instituţia publică nu
este în drept să instituie alte persoane juridice, cu excepţia uniunii de persoane juridice”, prin
derogare, Codul cu privire la ştiinţă şi inovare a acordat acest drept Academiei de Ştiinţe836.
Chiar dacă cadrul legislativ al Federaţiei Ruse este diferit de cel al Republicii Moldova,
tradiţiile juridice comune scot în evidenţă soluţii similare ale doctrinarilor ruşi cu referire la
instituţiile publice autonome şi regimul juridic al organizaţiilor de drept public din sfera ştiinţei
şi inovării, relevante pentru legislaţia naţională în domeniul administrării şi autoadministrării
sferei ştiinţei şi inovării.
Fără a accepta conceptul de „persoană juridică de drept public”, în anul 2007 legiuitorul
835 Ерёменко Г.А. Роль агентских отношений в сфере науки и инноваций. В: Альманах Наука. Инновации. Образование,
2008, №. 4, с. 327.
836 Codul civil nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial 82-86/661, 22.06.2002, art. 184 alin. (2); Codul cu privire la ştiinţă
şi inovare al Republicii Moldova nr. 259 din 15.07.2004. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova 125-129/663, 30.07.2004,
art. 74 lit. g).
209
rus a introdus în legislaţie noţiunea de instituţie autonomă837, pentru raţionalizarea administrării
sectorului de stat (formarea, implementarea şi schimbarea structurii şi mecanismele de
administrare care se potrivesc necesităţilor consumatorilor), şi sporirii finanţării extra-bugetare
(veniturile de la prestarea serviciilor cu plată, împrumuturi etc.). Această instituţie este
independentă, se simplifică un şir de proceduri administrative, se creează condiţii pentru
legalizarea coparticipării populaţiei la plata serviciilor sociale, se creează stimulente şi condiţii
necesare pentru o creştere semnificativă a eficienţei resurselor umane, financiare, materiale şi
tehnice.
Susţinem opinia dr. O.Iu. Uskov care consideră că statul foloseşte acest tip de persoană
juridică pentru anumite sarcini, în primul rînd pentru a limita puterile guvernului ca organ
executiv suprem în administrarea mijloacelor financiare, care au o destinaţie strict determinată,
deoarece guvernul ca organ al puterii executive este ghidat în activităţile sale într-o măsură mai
mare de considerentele politice, decît de cele tehnice (economice). Administrarea mijloacelor
financiare care au destinaţie strict determinată, prin definiţie, trebuie să fie efectuată de către
specialişti-experţi, dar nu de politicieni, deşi sub controlul organelor puterii publice. De aceea
aproape toate aceste legi limitează intervenţia statului în activitatea instituţiilor vizate şi în mod
explicit interzic guvernului să aloce mijloace financiare, în orice formă ar fi838.
În opinia doctrinarilor ruşi, printre persoanele juridice de drept public sînt instituţiile create
de către stat, în pofida faptului că patrimoniul lor se află în proprietatea statului, dar care:
„autoadministrează acest patrimoniu, folosindu-l pentru obiectivele definite de statut;
patrimoniul este separat de bugetul, din care este finanţată activitatea tuturor celorlalte organe de
stat; dispun de surse independente de venituri sau de venituri provenite din utilizarea
patrimoniului care le este atribuit, fie sub formă de plăţi speciale bugetul propriu pentru care nu
se percepe impozitul pe venit; exercită împuterniciri de putere publică încredinţate de către de
stat, ceea ce le aseamănă cu autorităţile publice obişnuite. Deşi primele trei particularităţi le
delimitează de aceste organe, deoarece nici un organ de stat nu posedă patrimoniu separat de stat,
ceea ce, rezultă direct din conceptul de organ, totuşi, personalitatea juridică a acestor instituţii
derivă din cea a statului însuşi, iar separarea lor patrimonială este mai degrabă formală decît
reală” 839.
Conform estimărilor dr. T.A. Gusev, oponenţii transformării organizaţiilor din domeniul
educaţiei, ştiinţei, culturii şi celor sociale în instituţii autonome consideră că aceasta ar conduce
837 Федеральный закон от 03 ноября 2006 г. nr. 174-ФЗ (ред. от 18.07.2011) «Об автономных учреждениях». СПС
838 Усков О.Ю. Юридические лица публичного права: понятие и виды. В: Журнал российского права. №6, 2010. СПС
839 Усков О.Ю. Юридические лица публичного права: понятие и виды. В: Журнал российского права. №6, 2010 СПС
«Консультант-Плюс»; Курбатов А.Я. Государственная корпорация как организационно-правовая форма юридического

лица. В: Хозяйство и право. 2008. № 4. СПС «Консультант-Плюс».
210
la următoarele rezultate: „pierderea facilităţilor fiscale prevăzute în lege pentru organizaţiile din
sfera socială şi a unei serii de garanţii sociale pentru cetăţeni; comercializarea serviciilor sociale,
excluderea în masă a serviciilor sociale bugetare (gratuite pentru cetăţeni) şi înlocuirea lor cu
cele cu plată; ridicarea interdicţiei de privatizare; creşterea bruscă a corupţiei în sfera socială,
deoarece potrivit legii funcţionarul va decide să transforme instituţia de stat în instituţie
autonomă sau nu şi care din bunurile instituţiei de stat sau municipale să fie recunoscute deosebit
de valoroase, iar care să fie permise vînzării; luarea deciziei de transformare a unei instituţii de
stat sau municipale în instituţie autonomă de fondatorul său, adică de funcţionar sau un grup de
funcţionari, dar nu de angajaţii instituţiei; numirea conducătorului instituţiei autonome de către
fondatorul său, deşi actualmente el este ales de conferinţă sau de adunarea colectivului de
muncă; înlocuirea sistemului de autoadministrare a instituţiei autonome cu Consiliul de
administraţie, în care reprezentanţii colectivului de muncă vor constitui cel mult o treime” 840.
În opinia lui D.A. Palaghin, „sfera activităţii instituţiilor de tip nou trebuie să fie examinată
ca mediu competitiv, dar ca să-l creezi, ea trebuie să se distanţeze de stat, care este în măsură să
aplice presiuni asupra concurenţilor instituţiilor bugetare. Procesele de „dezangajare” de la stat
actualmente derulează în Anglia, Australia, Noua Zeelandă, Canada, unde instituţiile autonome
(organizaţiile necomerciale semiautonome) îndeplinesc funcţiile de operator între autorităţile de
stat şi sectorul privat”. Particularitatea administrativă şi juridică a instituţiei autonome rezidă în
faptul că statul efectuează în privinţa acesteia nu administrarea, ci reglementarea de stat a
activităţii (prin mijloace de reglementare legislativă, definirea sarcinii care corespunde
intereselor statului în sfera activităţii acestei instituţii, efectuarea supravegherii administrative
etc.). Instituţia autonomă este caracterizată prin autoadministrare în domeniul căreia şi se
realizează statutul ei de subiect de drept administrativ841.
Opinii similare în privinţa statutului Academiei de Ştiinţe a Rusiei şi a academiilor
ramurale, au:
1) prof. N.A. Gordeeva, care constată că „… din punct de vedere al conformităţii sale
formelor persoanei juridice, prevăzute de dreptul civil, arată că deşi AŞR este recunoscut de
legislaţie ca instituţie, în acelaşi timp, ea are unele caracteristici a diferitor forme de persoană
juridică şi nici uneia dintre ele nu se potriveşte complet. Anume de această împrejurare sînt
legate lacunele şi contradicţiile în definirea statutului său juridic”842.
2) prof. B.C. Arutyunov, care consideră că „AŞR, potrivit rolului său actual în stat,
840 Гусева Т.А. Концепция правового регулирования статуса автономных образовательных учреждений. В: Право и
экономика. 2006. № 12. с. 4-5.
841 Палагин Д.Н. Федеральный закон “Об автономных учреждениях” в контексте административной реформы. В:
Административное право и процесс. Москва: Юрист, 2010, № 4. c. 56-57.

842. Гордеева Н.А. О правовом статусе Российской академии наук. В: Законодательство о науке. Отв. ред. В.В. Лапаева,
Москва: Норма, 2004. с. 189.

211
desigur, nu este organ obştesc, ci organ de stat, la care arată clar modificările recente în
legislaţie. Fără a intra în detalii, amintim doar că piatră de temelie a oricărui sistem democratic
de administrare este principiul separaţiei puterilor. În toate modelele eficiente străine de
administrare a ştiinţei este în mod clar respectat principiul de divizare a funcţiilor de finanţare a
ştiinţei, efectuarea cercetărilor şi evaluarea rezultatelor lor. În sistemul AŞR, toate aceste funcţii
sînt comasate, ceea ce, după cum arată istoria, nu favorizează de loc inovarea şi utilizarea
eficientă a resurselor.”843.
3) prof. M.M. Fili, care este de părerea că „O problemă deosebită reprezintă definirea
adecvată a formei juridice de organizare pentru academiile de ştiinţe de stat, care sînt entităţi
destul de conservatoare. Poate că anume de aceea, din cele mai vechi timpuri pînă astăzi ele sînt
considerate instituţii de stat” 844.
4) prof. O.A. Sukhanov, care consideră că în starea lor actuală ele practic cu nimic nu se
deosebesc de alte instituţii de stat şi chiar temporar sînt finanţate de către stat „prin analogie”,
dar „datorită” noului lor statut de „academii de stat”, aproape că au pierdut finanţarea bugetară
anterioară, iar vinovat pentru acest lucru din nou mai că nu a fost Codul civil în vigoare.
Propunînd redenumirea organizaţiilor de acest tip în „persoane juridice de drept public” noi nu
trebuie să uităm faptul că majoritatea academiilor de stat cu funcţii de drept civil nu sînt
persoane juridice simple, dar sînt un fel de „sisteme de holding” 845.
Pentru a ajusta statutul juridic al academiilor de ştiinţe, legislatorul rus a lichidat lacunele
legislative care vizau statutele Academiei de Ştiinţe Ruse şi аcademiilor de ştiinţe ramurale.
Esenţa modificărilor şi completărilor corespunzătoare operate în Codul civil al FR rezidă în
faptul că:
1) „organizaţiile necomerciale: pot fi create în formă de … instituţii, fonduri de
caritate şi de altă natură, precum şi în alte forme prevăzute de lege”; pot efectua activitatea de
întreprinzător numai în măsura în care aceasta serveşte scopurilor pentru care sînt create, şi
corespunzătoare acestor scopuri;
2) instituţiile: dispun de dreptul de proprietar asupra bunurilor dobîndite de către
instituţie în conformitate cu articolul 296 din Codul civil; pot fi instituţii autonome, bugetare
sau de stat; „particularităţile statutului juridic al anumitor tipuri de instituţii de stat şi altor
843 Арутюнов B.C. Hayка как один из важнейших институтов современного государства. В: Российский химический
журнал, 2007 г. № 3, с. 11; Арутюнов В.С. Наука как один из важнейших институтов современного государства В: Наука
России. От настоящего к будущему, под ред. В.С. Арутюнова, Г.В. Лисичкина, Г.Г. Малинецкого, Москва: Книжный
дом ЛИБРОКОМ, 2009,с. 21.
844 Гордеева Н.А., Филь М.М. Право и реформирование науки: Проблемы и решения. Отв. ред. Н.А. Гордеева. Москва:
Новая правовая культура, 2005. с. 136.

212
instituţii sînt stabilite prin lege şi alte acte juridice” 846.
Cercetătorul rus K.G. Ciaghin a analizat Legea FR privind instituţiile autonome847 şi,
referindu-se la avantajele instituţiei autonome, constată: „aceasta îşi păstrează pentru sine
garanţia de finanţare bugetară. Fondatorul nu poate să nu dea instituţiei autonome sarcina de a
furniza servicii de stat sau municipale şi o subvenţie pentru a îndeplini aceasta, în alte cuvinte, el
nu poate lăsa instituţia fără finanţare; bunurile ei sînt în proprietatea fondatorului, adică este o
proprietate de stat sau municipală. Instituţia autonomă poate să dispună independent de o parte
din proprietatea care îi revine, şi anume, acele de bunuri mobile, care nu sînt atribuite la aşa-
numitele „bunuri mobile deosebit de valoroase” în conformitate cu legislaţia federală 848; de fapt
fondatorul păstrează controlul deplin asupra activităţilor conducătorului instituţiei autonome,
deşi acesta are mult mai multă libertate şi autonomie în luarea deciziilor (în cazul utilizării
fondurilor, politicilor de personal, de prestare a serviciilor plătite)” 849.
Cu toate acestea, dr. K.G. Ciaghin afirmă că „instituţia are dreptul de a cheltui subvenţia
primită pentru a finaliza sarcina, la discreţia sa şi într-un mod pe care conducătorul instituţiei îl
consideră că este mai raţional pentru executarea sarcinii. La cheltuirea mijloacelor instituţia
poate să nu aplice procedurile prevăzute de legea federală pentru a plasa comenzile de stat şi
municipale850, iar mijloacele bugetare primite de instituţia autonomă de la fondator exercită
funcţia de asigurare financiară a executării sarcinii. Efectuarea cheltuielilor şi acumularea
veniturilor se operează prin instituţia bancară selectată independent de instituţia autonomă”851.
Potrivit legii menţionate, veniturile instituţiei autonome, trec în folosinţa şi administrarea
de sine stătătoare pentru a atinge scopurile pentru care ea este creată, cu excepţia cazurilor
prevăzute de Legea privind instituţiile autonome. Proprietarul bunurilor instituţiei autonome nu
are dreptul de a primi venituri de la activitatea instituţiei autonome şi de la folosirea bunurilor
atribuite instituţiei autonome852. Prin urmare, instituţia autonomă are dreptul de a dispune de
propriile sale venituri, indiferent de la utilizarea cărei proprietăţi au fost obţinute853.
În instituţia autonomă se schimbă cardinal sursa de finanţare. Dacă în cazul instituţiei
bugetare finanţarea se efectuează conform devizului de cheltuieli, apoi instituţia autonomă este
846 Федеральный закон от 30 ноября 1994 года №51-ФЗ Гражданский кодекс Российской Федерации (с изменениями,
вступающими в силу с 1 января 2012 г.) [online] http://base.garant.ru/10164072/4/#1004, art. 50 şi 120. (vizitat la 04.03.2012).
847 Федеральный закон от 03 ноября 2006 г. nr. 174-ФЗ (ред. от 18.07.2011) «Об автономных учреждениях». СПС
848 Постановление Правительства Российской Федерации от 31 мая 2007 г. № 337 «О порядке определения видов особо
ценного движимого имущества автономного учреждения». СПС «Консультант-Плюс».

849 Чагин К.Г. Автономные учреждения: «госкорпорации» в социальной сфере или мостик к рынку? B: Законодательство
и экономика, 2008, nr. 5. СПС «Консультант-Плюс».

850 Федеральный закон от 21 июля 2005 г. № 94-ФЗ «О размещении заказов на поставки товаров, выполнение работ,
оказание услуг для государственных и муниципальных нужд». СПС «Консультант-Плюс».

851 Чагин К.Г. Автономные учреждения: «госкорпорации» в социальной сфере или мостик к рынку? B: Законодательство
и экономика, 2008, nr. 5. СПС «Консультант-Плюс».

852 Федеральный закон от 03 ноября 2006 г. nr. 174-ФЗ (ред. от 18.07.2011) Об автономных учреждениях, ст. 2 часть 8-9.
853 Новоселова Л.А. Автономные учреждения. В: Корпорации и учреждения: Сборник статей. Отв. ред. М.А. Рожкова.
Москва, 2007. с. 168-196.

213
finanţată prin subvenţii, dotaţii, fonduri de stat extrabugetare, alte surse neinterzise de lege.
Susţinerea financiară a activităţii principale se efectuează în formă de granturi şi subvenţii de la
bugetul corespunzător al sistemului bugetar al Federaţiei Ruse şi a altor surse, neinterzise de
legile federale. Fondatorul oferă sprijin financiar pentru îndeplinirea sarcinii, luînd în considerare
costul de întreţinere a imobilelor şi a bunurilor deosebit de valoroase atribuite instituţiei
autonome de fondator sau dobîndite de către instituţia autonomă din fondurile alocate de
fondator pentru achiziţia unor astfel de bunuri, costurilor impozitelor, recunoscute ca obiecte de
impozitare, inclusiv a terenurilor, precum si sprijinul financiar al dezvoltării instituţiilor
autonome în cadrul programelor aprobate în modul stabilit854.
Majoritatea acestor modificări şi completări ale legislaţiei în sfera ştiinţei şi legislaţiei
civile operate recent de legiuitorul rus există deja în legislaţia noastră naţională, cu excepţia:
statutului de instituţie autonomă; dreptului instituţiei de a efectua activitatea de întreprinzător
în măsura în care aceasta serveşte scopurilor prevăzute de statut; dreptului de proprietate asupra
bunurilor dobîndite de către instituţie; subvenţionării din buget pentru efectuarea cercetărilor
ştiinţifice şi prestarea serviciilor auxiliare.
Iminenţa lichidării restanţelor enunţate mai sus au fost expuse în cadrul articolelor
publicate în revistele ştiinţifice şi în mas-media, în cadrul comunicărilor la conferinţele ştiinţifice
şi adresărilor Academiei de Ştiinţe către conducerea ţării pe parcursul anilor 2004-2011855.
Ultima propunere la proiectul Legii finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale856, care
n-a fost agreată de autorităţile statului, ţinea de includerea în dispoziţiile legii a noţiunii de
„instituţie publică autonomă” şi trecerea la subvenţionarea sferei ştiinţei şi inovării, inerente
instituţiei publice autonome, deşi astfel de instituţii nu numai că exisă de facto (după cum am
văzut în paragrafele 3.1. şi 3.2.), dar şi sînt instituite în continuare. Instituţiile în cauză dispun de
personalitate juridică, autonomie administrativă şi financiară, au conturi de decontare,
trezoreriale şi speciale în instituţiile bancare, inclusiv în valută străină857.
Considerăm că pentru Republica Moldova prezintă un interes deosebit orice experienţă în
reglementarea juridică a finanţării instituţiilor autonome, care permite de a motiva angajaţii,
deoarece veniturile instituţiei autonome trec în folosinţa şi în administrarea de sine stătătoare a
854 Новоселова Л.А. Автономные учреждения. В: Корпорации и учреждения: Сборник статей. Отв. ред. М.А. Рожкова.
Москва, 2007. с. 168-196.
855 Balmuş V. Proiectul Codului educaţiei - aspecte conceptuale şi legistice, În: Legea şi viaţa, 2010, nr. 6, p. 4-19.; Balmuş V.
Sinergia între învăţămîntul superior şi cercetare. Controverse în administrarea educaţiei şi a ştiinţe din Republica Moldova, În:
Respectarea drepturilor omului – condiţie principală în identificarea statului de drept în Republica Moldova, Mat. conf. intern.
ştiinţifico-pract., mun. Bălţi, 17.09.2010, Chişinău: S.n., 2010, p.150-163.
856 Proiectul legii finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale. [online] http://www.parlament.md/ProcesulLegislativ/
Proiectedeactelegislative/tabid/61/LegislativId/897/Default.aspx (vizitat la 08.03.2012).

857 Hotărîrea Guvernului cu privire la crearea Instituţiei Publice Unitatea consolidată pentru implementarea şi monitorizarea
Programului de restructurare a sectorului vitivinicol nr. 1005 din 26.10.2010. În: Monitorul Oficial 213/1113, 29.10.2010, p. 1-3;
Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Statutului Instituţiei publice Centrul de Guvernare Electronică (E-Government) nr.760 din
18.08.2010. În: Monitorul Oficial 150-152/832, 20.08.2010, p. 1-2; 161/04.03.2010 Hotărîrea Guvernului cu privire la crearea
Fondului Provocările Mileniului Moldova. În: Monitorul Oficial 36/230, 16.03.2010. p. 1-2.
214
instituţiei, în scopurile pentru care ea este creată, iar proprietarul bunurilor instituţiei autonome
nu are dreptul de a primi venituri de la activitatea şi de la folosirea bunurilor atribuite instituţiei
autonome858. Mai mult, considerăm benefică pentru eficientizarea şi sporirea calităţii serviciilor
publice, constituirea atît a instituţiilor publice autonome, cît şi constituirea sau reorganizarea
autorităţilor publice autonome859.
În opinia noastră, natura juridică similară a problemelor finanţării instituţiilor publice a
determinat legislatorul român de a include în Legea privind finanţele publice nr. 500 din
11.07.2002 termenul „instituţie publică” ca o denumire generică ce include Parlamentul,
administraţia prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice,
alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum si instituţiile din subordinea
acestora, indiferent de modul de finanţare a lor860.
Considerăm că o abordare mai simplă, liberală, dar şi pragmatică a persoanelor juridice de
drept public şi de drept privat găsim în Codul Civil al României din 17.07.2009, care recunoaşte
ca persoane juridice entităţile anume prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii care
îndeplinesc condiţiile prevăzute la art.196 din acest cod: „Orice persoană juridică trebuie să
aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop
licit şi moral, în acord cu interesul general; la divizarea persoanelor juridice în cele de drept
privat, se pot constitui, în mod liber, într-una din formele prevăzute de lege sau de drept
public, care „se înfiinţează prin lege”, în cazurile anume prevăzute de lege, persoanele juridice
de drept public se pot înfiinţa prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau
locale ori prin alte moduri prevăzute de lege; la stabilirea regimului juridic al persoanelor
juridice legal înfiinţate, care se supun dispoziţiilor aplicabile categoriei din care fac parte,
precum şi celor cuprinse în prezentul cod, dacă prin lege nu se prevede altfel” 861.
Avantajele statutului de persoană juridică de drept public au determinat Guvernul
României să efectueze „reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, pentru ca acesta să se
constituie într-un aparat administrativ performant şi competitiv în raport cu structurile din ţările
membre ale Uniunii Europene”, instituind instituţii publice cu personalitate juridică, structuri
fără personalitate juridică, departamente, organizate ca structuri cu sau fără personalitate
juridică: Autoritatea Naţionala de Reglementare în Domeniul Energiei, instituţie publică
autonomă, cu personalitate juridică, finanţată integral din venituri proprii; Inspectoratul de Stat
858 Федеральный закон от 03 ноября 2006 г. nr. 174-ФЗ (ред. от 18.07.2011) «Об автономных учреждениях», ст. 2 ч. 8-9.
СПС «Консультант-Плюс».
859 Regulamentul Comisiei Naţionale de Integritate, anexa nr.1 la Legea cu privire la Comisia Naţională de Integritate nr. 180 din
19.12.2011. În: Monitorul Oficial 1-6/2, 06.01.2012, p. 1.

860 Legea privind finanţele publice nr. 500 din 11.07.2002. În: Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 597 din 13.08.2002, art.
2 alin. 30. Indaco Lege 4.6. Profesional.

861 Codul Civil al României din 17.07.2009 (Versiune consolidata în 01.10.2011), Republicare 1. În: Monitorul Oficial al
României nr. 505 din 15.07.2011, art. 196, 197. Indaco Lege 4.6. Profesional.
215
în Construcţii, instituţie publică, cu personalitate juridică, finanţată integral din venituri proprii;
Agenţia de Compensare pentru Achiziţii de Tehnică Specială, instituţie publică autonomă, cu
personalitate juridică, finanţata integral din venituri proprii; Autoritatea Naţională pentru
Reglementare în Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei, instituţie publică cu personalitate
juridică, finanţată integral din venituri proprii; Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor
Nucleare, instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică, finanţată integral din
venituri proprii; Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, instituţie publică cu
personalitate juridică, finanţată din venituri proprii şi subvenţii de la bugetul de stat, prin bugetul
Cancelariei Primului-ministru; Agenţia Naţională Anti-doping, instituţie publică cu personalitate
juridică, finanţată din venituri proprii şi subvenţii de la bugetul de stat; Autoritatea Naţională de
Reglementare în Domeniul Energiei, instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată
integral din venituri proprii; Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare
de Utilitate Publică, instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată integral din venituri
proprii; Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, instituţie publică cu
personalitate juridică; Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor
Publice, instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată din venituri proprii şi subvenţii de
la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului862.
Astfel, legislaţia civilă românească prin această abordare a scos problema stabilirii unor
forme concrete ale persoanelor juridice de drept public, acordînd legislatorului dreptul de a alege
forma juridică de organizare şi regimul juridic prin lege, iar prin derogare a acordat dreptul
autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale să înfiinţeze astfel de persoane juridice
prin acte juridice ori prin alte moduri prevăzute de lege. Deci, prin legea specială poate fi
instituită organizaţia de drept public în sfera ştiinţei şi inovării cu forma juridică de
organizare necesară realizării scopului prevăzut de statut, inclusiv instituţia publică autonomă
cu regimul juridic prevăzut de legislaţia civilă, dacă altceva nu este prevăzut în legea specială
de înfiinţare.
În acest context, legislaţia României consacră expres prin lege forma juridică de organizare
a Academiei Române şi academiilor ramurale: Academia Română este instituţie de interes
public naţional de cercetare în domeniile fundamentale ale ştiinţei, autonomă, cu personalitate
juridică de drept public863; Academia de Ştiinţe Medicale este instituţia publică de interes
naţional în domeniul cercetării ştiinţifice medicale şi farmaceutice, de consacrare academică, cu
862 Ordonanţa de urgenţă nr. 25 din 18.04.2007 privind stabilirea unor masuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al
Guvernului, Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 270 din 23.04.2007, art. 1-23. Indaco Lege 4.6. Profesional.
863 Legea privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române nr. 752 din 27.12.2001, Republicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I nr. 299 din 07.05.2009, art. 1 alin. (3). Indaco Lege 4.6. Profesional.
216
personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Sănătăţii864; Academia de Ştiinţe
Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şiseşti” este instituţie autonomă, apolitică, de drept
public şi de utilitate publică, cu personalitate juridică, de consacrare ştiinţifică şi de cercetare în
domeniile fundamentale şi aplicative ale agriculturii şi ale ramurilor componente ale acesteia.865;
Academia Oamenilor de Ştiinţă din România este instituţie de interes public, cu personalitate
juridică de drept public, autonomă866; Academia de Ştiinţe Tehnice din România este instituţie
de interes public, cu personalitate juridică de drept public, autonomă867.
În scopul asigurării separaţiei activităţii de evaluare, atestare şi acreditare de cele de
administrare şi executare a cercetării şi inovării Codul cu privire la ştiinţă şi inovare a instituit
Consiliul Naţional pentru Acreditare şi Atestare (Consiliul Naţional), cu statut de persoană
juridică, care este „instituţia administraţiei publice centrale în domeniul evaluării şi acreditării
organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării, precum şi al atestării cadrelor ştiinţifice şi ştiinţifico-
didactice de înaltă calificare”868. În cadrul Consiliului Naţional activează869: 1) Comisia de
acreditare a organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării…; 2) Comisia de atestare a personalului
ştiinţific şi ştiinţifico-didactic.
Astfel, Consiliul Naţional este o instituţie publică, subordonată instituţional Guvernului
autoritate publică în domeniul evaluării, acreditării organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării
şi atestării cadrelor ştiinţifice şi ştiinţifico-didactice, dar care este creată cu participarea
comunităţii ştiinţifice şi administraţiei publice centrale, adoptă decizii independent, în baza
principiilor de autoadministrare şi are perspectiva de a prelua de la Ministerul Educaţiei
funcţiile de acreditare instituţională a instituţiilor de învăţămînt superior.
Spre deosebire de Consiliul Naţional, Comisia Supremă de Atestare (CSA) din cadrul
Ministerului Educaţiei (MEC) din FR: „este formată şi aprobată de către Guvernul Federaţiei
Ruse pentru o perioadă de 5 ani din rîndul doctorilor habilitaţi, specialiştilor în domeniul ştiinţei,
tehnologiei, educaţiei, culturii şi include preşedintele, vicepreşedintele, secretarul ştiinţific al
CSA, care nu sînt remuneraţi pentru îndeplinirea atribuţiilor lor”870. Astfel, CSA a păstrat
864 Legea privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe Medicale nr. 264 din 16.06.2004 (Versiune actualizată la data
de 11.11.2011), art. 1 alin. (1). Indaco Lege 4.6. Profesional.
865 Legea privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Sisesti” şi a sistemului
de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii şi industriei alimentare nr. 45/2009 din 20.03.2009, (Versiune
actualizată la data de 11.12.2011), art. 3 alin. (3). Indaco Lege 4.6. Profesional.
866 Legea nr. 31 din 15.01.2007 privind reorganizarea şi funcţionarea Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (Versiune
actualizată la data de 10.09.2010), art. 1 alin. (2). Indaco Lege 4.6. Profesional.
867 Legea nr. 230 din 31.10.2008 privind înfiinţarea si funcţionarea Academiei de Ştiinţe Tehnice din România (Versiune
actualizată la data de 10.09.2010), art. 2. Indaco Lege 4.6. Profesional.

868 Legea nr. 259 din 15.07.2004 Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial 125-129/663,
30.07.2004, art. 90.

869 Legea nr. 259 din 15.07.2004 Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial 125-129/663,
30.07.2004, art. 93.

870 Федеральный закон от 23.08.1996 N 127-ФЗ (ред. от 21.07.2011) „О науке и государственной научно-технической
политике”, ст. 6.1 часть 1; Постановление Правительства Российской Федерации от 20 июня 2011 г. № 474 «О Высшей
Аттестационной Комиссии при Министерстве Образования и Науки Российской Федерации. СПС «Консультант-Плюс».
217
structura constituită în perioada sovietică şi este autoadministrată de stat.
Potrivit legislaţiei cu privire la educaţia naţională a României, Consiliul Naţional de
Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU) este un organism
consultativ, fără personalitate juridică, al Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi
Sportului (MECTS)871. Titlul de doctor se atribuie prin ordinul ministrului educaţiei, cercetării,
tineretului si sportului, după validarea tezei de doctorat de către CNATDCU872. Deci, în
România, la fel ca în FR se menţine administrarea rigidă, fără implicarea comunităţii instituţiilor
preocupate de pregătirea cadrelor ştiinţifice.
În Republica Moldova, în temeiul dispoziţiei constituţionale privind libertatea creaţiei
ştiinţifice, Codul cu privire la ştiinţă şi inovare stipulează expres că organizaţiile din sfera ştiinţei
şi inovării, care în ţara noastră au preponderent personalitate juridică de drept public:
1) dispun de autonomie în „stabilirea structurii lor şi a mecanismelor de funcţionare, în
alegerea metodelor şi mijloacelor de activitate, în stabilirea de relaţii contractuale cu persoane
fizice şi persoane juridice”;
2) au „structura … elaborată în conformitate cu direcţiile strategice din sfera ştiinţei şi
inovării, propusă de director, examinată şi aprobată de consiliul ştiinţific şi confirmată de
Consiliul Suprem prin coordonare, după caz, cu organul central de specialitate”, iar
„subdiviziunile organizaţiei de drept public din sfera ştiinţei şi inovării sînt stabilite în statutul
organizaţiei şi/sau în alte acte normative”;
3) „directorul, directorii adjuncţi şi secretarul ştiinţific – cadre titulare ale organizaţiei,
sînt selectaţi pe bază de concurs pe un termen de 4 ani şi confirmaţi în funcţii de către
fondator după consultarea Academiei de Ştiinţe;
4) funcţiile ştiinţifice ale organizaţiei de drept public din sfera ştiinţei şi inovării se
ocupă pe un termen de 4 ani, pe bază de concurs, organizat de aceasta, cu încheierea unui
contract individual de muncă între directorul ei şi cercetătorul ştiinţific.
5) condiţiile de participare la concurs şi procedura de alegere a candidaţilor la funcţii
ştiinţifice şi de conducere sînt stabilite în statutul organizaţiei şi/sau în alte acte normative
interne”873.
Institutele de cercetare ştiinţifică din subordinea Academiei Române: „se înfiinţează şi se
organizează prin hotărârea Guvernului, la propunerea Adunării generale a Academiei Române;
pot avea subunităţi în centre universitare şi pot să încheie, în nume propriu, contracte de
871 Anexa 1 la Ordinul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului Nr. 3759 din 09.02.2011 privind aprobarea
Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor
Universitare. Indaco Lege 4.6. Profesional.
872 Legea educaţiei naţionale nr. 1 din 05.01.2011. (Versiune actualizată la data de 12.01.2012), art. 165 alin. (7). Indaco Lege
4.6. Profesional.
873 Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova nr. 259 din 15.07.2004, Monitorul Oficial al Republicii Moldova
125-129/663, 30.07.2004, art. 127 alin. (1), art. 131 alin. (2), (3), art. 134, art. 131 alin. (2), (3), art. 135.
218
cercetare ştiinţifică cu persoane juridice, fondurile obţinute rămînînd în întregime la dispoziţia
lor” 874.
În sistemul naţional de cercetare-dezvoltare al României sînt cuprinse următoarele
categorii de unităţi şi instituţii de drept public: „institute naţionale de cercetare-dezvoltare;
instituţii de învăţămînt superior de stat acreditate sau structuri de cercetare-dezvoltare ale
acestora, fără personalitate juridică, constituite conform Cartei universitare; institute, centre sau
staţiuni de cercetare-dezvoltare din subordinea Academiei Române sau a academiilor de ramură;
alte institute, centre sau staţiuni de cercetare-dezvoltare organizate ca instituţii publice ori de
drept public; centre internaţionale de cercetare-dezvoltare înfiinţate în baza unor acorduri
internaţionale; institute sau centre de cercetare-dezvoltare organizate în cadrul societăţilor
naţionale, companiilor naţionale şi regiilor autonome; alte instituţii publice sau de drept public
care au ca obiect de activitate cercetarea-dezvoltarea ori structuri ale acestora legal
constituite”875.
Institutul naţional de cercetare-dezvoltare din România – INCD: „reprezintă o formă de
organizare instituţională specifică activităţilor de cercetare-dezvoltare; este persoana juridică
română, care are ca obiect principal activitatea de cercetare-dezvoltare şi care funcţionează pe
bază de gestiune economică şi autonomie financiară; are patrimoniu propriu şi administrează
patrimoniul public şi privat al statului; poate desfăşura, în secundar, activităţi comerciale şi de
producţie, … se poate înregistra la registrul comerţului ca INCD; realizează şi activităţi
comerciale şi de producţie conform regulamentului propriu de organizare şi funcţionare,
evidenţa contabilă a acestor activităţi se va realiza in mod distinct faţă de activităţile de
cercetare-dezvoltare, care nu au drept scop obţinerea de profit; se înfiinţează prin hotărârea
Guvernului; poate înfiinţa în cadrul structurii organizatorice subunităţi cu sau fără
personalitate juridică; este sprijinit financiar de la bugetul de stat pentru realizarea unor
investiţii, dotări cu aparatură, echipamente, instalaţii şi altele; administrează, cu diligenta unui
bun proprietar, bunuri proprietate publică şi privată a statului sau a unităţilor administrativ-
teritoriale, precum şi bunurile proprii dobândite în condiţiile legii sau realizate din venituri
proprii; poate înfiinţa societăţi comerciale sau poate dobândi acţiuni sau părţi sociale în
cadrul unor societăţi comercial; este condus de către consiliul de administraţie; este condus
curent de directorul general” 876.
În aceste condiţii, mecanismul competitiv este deosebit de atractiv ca cel mai transparent.
874 Legea privind organizarea şi funcţionarea Academiei Romane nr. 752 din 27.12.2001, Republicat in Monitorul Oficial al
României, Partea I nr. 299 din 07.05.2009, art. 3 alin. (4), art. 11. Indaco Lege 4.6. Profesional.
875 Ordonanţa nr. 57 din 16.08.2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică (Versiune actualizată la data de
01.04.2011), art. 7, 11, Indaco Lege 4.6. Profesional.

876 Ordonanţa nr. 57 din 16.08.2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică (Versiune actualizată la data de
01.04.2011), art. 17-23. Indaco Lege 4.6. Profesional.

219
Un alt avantaj este capacitatea de a îmbina controlul financiar public cu autonomia comunităţii
ştiinţifice, compromis care devine posibil datorită instituţiei de expertiză ştiinţifică. Esenţa sa
constă în petrecerea concursului de către oamenii de ştiinţă înşişi, iar proiectele finanţate sînt
selectate de profesioniştii corespunzători. Această abordare utilizată de National Science
Foundation SUA (NSF), a asigurat transparenţa bugetului ştiinţific pentru publicul larg în măsura
cît mai mult posibilă, iar contribuabilii sînt încrezuţi că deciziile de alocare sînt luate în cadrul
unui proces deschis şi democratic. Un alt avantaj al expertizei ştiinţifice este faptul că ea rezolvă
parţial dificultăţile asociate cu prognozarea rezultatelor cercetării fundamentale: chiar dacă nu se
poate aprecia ce va primi comunitatea pentru banii cheltuiţi, dar profesioniştii competenţi pot, cel
puţin, să decidă pe cît de constructiv au fost stabilite sarcinile, dacă acestea sînt pe măsura
forţelor personalului care le va prelua şi cercetarea în cauză este necesară pentru dezvoltarea în
continuare a ştiinţei877.
Temerile comunităţii ştiinţifice, legate de consecinţele reorganizării posibile şi că odată cu
consolidarea rolului statului în administrarea ştiinţei, ea va trece sub controlul funcţionarilor care
nu au competenţele necesare aşa cum s-a întîmplat în alte ramuri ale administrării de stat este
parţial motivată. Chiar dacă noi considerăm că în Republica Moldova birocraţia este de cea mai
înaltă probă, prof. A. Pisoschi şi prof. E.M. Dobrescu spun, după ce arată că două treimi din
premiile Nobel din ultimul sfert de secol au fost câştigate de către americani şi referindu-se la
aserţiunile lui Hans Bergstrom menţionează că „birocraţia europeană este atât de complicată,
încât devine problematică şi achiziţionarea unui computer folosit, există ierarhii care frânează
bucuria curiozităţii şi a creativităţii, toate acestea sunt bariere cu care se confruntă cercetătorii
europeni, bariere responsabile pentru exportul de inteligenţă europeană către SUA”878.
După cum mărturiseşte acad. V.S. Arutiunov, „Din păcate, cercurile funcţionarilor de stat
nu înţeleg că a administra, în special în astfel de domenii sensibile, precum ştiinţa, nu înseamnă
numai a prescrie. A administra înseamnă a crea condiţii. Acesta este modul de a înţelege
administrarea ştiinţei în lume. Statul nu trebuie să intervină în problemele fundamentale de
auto-organizare şi funcţionare a comunităţii ştiinţifice. Doar comunitatea ştiinţifică poate să
identifice priorităţile cercetărilor şi să evalueze realizările colegilor, poate să dezvolte şi să
menţină standardele profesionale şi etice. În baza analizei de către experţi a tendinţelor
dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei în lume, statul poate şi trebuie să stabilească propriile priorităţi
şi să stimuleze realizarea acestora cu instrumentele legislative, financiare şi fiscale aflate la
исследования Национального научного фонда США и Российского фонда фундаментальных исследований). Дис. ...
канд. экон. наук, Москва, 2008, c. 3-4.
878 Pisoschi A., Dobrescu E.M. Revizuirea Strategiei de la Lisabona şi cercetarea ştiinţifică. În: Revista de Politica Ştiinţei şi

220
dispoziţia sa”879.
În acest context susţinem opinia dr. Gh. Cuciureanu, care vine să continue ideea acad. V.S.
Arutiunov şi consideră că „ar trebui să se asigure o combinare echilibrată a autonomiei
individuale şi controlului organizaţional. Acest lucru poate fi realizat prin tranziţia de la
paradigma managementului deciziei şi al controlului la paradigma sistemelor autogestionate.
Într-un aşa sistem un echilibru între control şi autonomie se asigură prin crearea unor condiţii
pentru procesele de adaptare individuală în care cercetătorii benevol lucrează în conformitate cu
scopurile colective şi necesităţile organizaţionale. Cercetarea ştiinţifică trebuie să fie
administrată, dar şi să fie condusă în aşa fel încât cercetătorii să fie capabili şi responsabili pentru
auto-organizare”880.
Deşi opiniile cercetătorilor vizavi de regimul juridic al instituţiilor publice şi
organizaţiilor de drept public din sfera ştiinţei şi inovării diferă în dependenţă de cadrul
normativ al ţării de referinţă, esenţa propunerilor de modificare şi completare a cadrului
normativ naţional pentru optimizarea şi eficientizarea administrării şi autoadministrării sferei
ştiinţei şi inovării în Republica Moldova sunt similare celor pe care le propunem noi.
În contextul celor expuse se impune elaborarea prin tehnici legislative a unor construcţii
juridice noi care ar modela relaţiile de drept privat ale persoanelor juridice de drept public şi ale
unor norme juridice care ar reglementa organizarea şi funcţionarea persoanelor juridice de drept
public.
1. Legislaţia naţională subînţelege prin termenul „organizaţie de drept public” atît
organizaţiile necomerciale (instituţiile publice) instituite de autorităţile publice, cît şi organele
(autorităţile publice) centrale şi locale, care pot avea doar forma juridică de organizare –
instituţie publică.
2. Instituţiile publice autonome (în ştiinţă şi inovare, învăţămînt, protecţia proprietăţii
intelectuale etc.) sunt organizaţii de drept public, persoane juridice de drept public, care dispun
de dreptul de a desfăşura activitatea de antreprenoriat, orientată nemijlocit spre atingerea
scopului prevăzut în statut, inclusiv constituirea în acest scop a organizaţiilor de drept public şi
879 Арутюнов В.С. Наука как один из важнейших институтов современного государства. В: Российский химический
журнал (Журнал Российского химического общества им. Д.И. Менделеева). 2007, Т. LI. № 3. с. 15; Арутюнов В.С. Наука
как один из важнейших институтов современного государства В: Наука России. От настоящего к будущему, под ред.
В.С. Арутюнова, Г.В. Лисичкина, Г.Г. Малинецкого, Москва: Книжный дом ЛИБРОКОМ, 2009,с. 28-29.
ProEdit SRL, 2011. p. 222.

221
de drept privat, utilizarea autonomă a mijloacelor financiare proprii.
3. Rigorile condiţionate de asocierea la SEC prin Programul Cadru 7 al UE şi bunele
practici europene condiţionează necesitatea revizuirii Codului cu privire la ştiinţă şi inovare,
care ar asigura: separarea clară a activităţilor de elaborare a politicilor de stat de cele de
implementare a politicilor; perfecţionarea regimului juridic consensual de administrare a sferei
ştiinţei şi inovării în Republica Moldova prin: delegarea atribuţiilor Guvernului în sfera ştiinţei
şi inovării Agenţiei Naţionale pentru Cercetare şi Inovare; separarea structurilor de
administrare a sferei ştiinţei şi inovării de structurile de administrare a Academiei de Ştiinţe a
Moldovei; reconstituirea şi dezvoltarea structurilor autorităţilor de administrare şi
autoadministrare ale Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi organizaţiilor din sfera ştiinţei şi
inovării subordonate ei; reprezentarea deplină a tuturor subiecţilor sferei ştiinţei şi inovării şi
participarea lor la formarea componenţelor nominale ale autorităţilor administrative din sfera
ştiinţei şi inovării: de administrare a activităţii de cercetare-dezvoltare şi inovare; de
autoadministrare; de acreditare a instituţiilor de învăţămînt superior, organizaţiilor din sfera
ştiinţei şi inovării, atestare a cadrelor ştiinţifice şi ştiinţifico-didactice; de consultare a
Guvernului; de expertizare; de administrare a programelor/proiectelor naţionale de cercetări
ştiinţifice fundamentale şi aplicative din mijloace financiare alocate de la bugetul de stat; de
administrare şi promovare a proiectelor europene şi internaţionale din sfera ştiinţei şi inovării;
de administrare a activităţii de inovare şi transfer tehnologic.
222
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI
1. Analiza evoluţiei regimului juridic al administrării şi autoadministrării sferei ştiinţei şi

inovării în teritoriul Republicii Moldova, demonstrează că:
1) în condiţiile sistemului totalitar, statul a asigurat măsurile de reformare a sferei ştiinţei
în funcţie de vectorul politic şi condiţiile economice, politice, sociale din ţară, iar majoritatea
actelor juridice normative în domeniul administrării ştiinţei constituiau hotărîrile organelor de
partid şi sovietice unionale, ale Ucrainei, RASSM pînă în 1940, iar ulterior ale RSSM;
2) în lipsa cadrului normativ adecvat: administrarea ştiinţei era exercitată de diferite
autorităţi administrative autonome care nu aveau capacitatea de a-şi concentra eforturile şi
mijloacele pentru atingerea unor rezultate comune pe direcţii strategice de dezvoltare a ştiinţei;
etatizarea excesivă şi imperativitatea relaţiilor dintre guvernare şi comunitatea ştiinţifică limitau
sau chiar excludeau elementele de autoadministrare a comunităţii; finanţarea ştiinţei, ca metodă
de administrare, rămînea inadecvată şi ineficientă din cauza dispersării alocaţiilor bugetare şi
lipsei diversificării surselor de finanţare în condiţiile tranziţiei la economia de piaţă; finanţarea
austeră a ştiinţei a condiţionat starea deplorabilă a potenţialului ştiinţific din Republica Moldova,
inclusiv dotarea cu tehnică şi materiale cu grad avansat de uzură, rezultatele ştiinţifice
necompetitive, pierderea atractivităţii ştiinţifice şi exodul masiv al cercetătorilor ştiinţifici;
2. În funcţie de condiţiile economice, politice, culturale putem evidenţia următoarele
etape principale în evoluţia regimului juridic de administrare a sferei ştiinţei şi inovării în
Republica Moldova: prima etapă – din antichitate pînă la formarea statului medieval
moldovenesc; etapa a doua – de la formarea statului medieval moldovenesc pînă la formarea
RSSM; etapa a treia – de la formarea RSSM pînă la adoptarea Declaraţiei de independenţă a
Republicii Moldova; etapa a patra – de la adoptarea Declaraţiei de independenţă a Republicii
Moldova pînă în prezent.
3. Trebuie să recunoaştem că experienţa implementării Codului cu privire la ştiinţă şi
inovare a scos la iveală un şir de lacune în unele dispoziţii ale actului normativ în cauză, ale
Codului civil şi ale altor acte normative, care: nu delimitează clar activitatea de elaborare şi
realizare a politicilor de atribuţia de distribuire a alocaţiilor bugetare (art. 73, 74, 86 din Codul cu
privire la ştiinţă şi inovare); limitează posibilităţile autorităţilor publice centrale în administrarea,
inclusiv finanţarea instituţională a organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării din subordine (art.
33-35 din Codul cu privire la ştiinţă şi inovare); împiedică accesul egal al organizaţiilor de drept
public şi celor de drept privat la alocaţiile bugetare (art. 33-35, 100-101 din Codul cu privire la
ştiinţă şi inovare); lipseşte de dreptul de a practica activitatea de antreprenoriat şi de motivaţia
223
organizaţiilor de drept public în sfera ştiinţei şi inovării să obţină venituri proprii şi să le
gestioneze autonom (art. 180-189 din Codul civil).
4. Ştiinţa ca obiect al administrării şi autoadministrării:
1) in stricto senso reprezintă un sistem de cunoştinţe, o formă a conştiinţei sociale; o
formă de activitate, un sistem de relaţii dintre cercetători şi organizaţiile din sfera ştiinţei şi
inovării; asigură implementarea rezultatelor ştiinţei potrivit naturii sale sociale;
2) in lato senso reprezintă sfera ştiinţei şi inovării, care include următoarele elemente
suplimentare la cele specifice in stricto senso: personalul angajat în cercetarea ştiinţifică şi care
asigură activitatea de creaţie în scopul obţinerii cunoştinţelor noi; rezultatul acestei activităţi,
cunoştinţele cuprinse într-un sistem integrat, pe baza anumitor principii şi procesului de
producţie interesat în implementarea acestora; infrastructura sferei ştiinţei şi inovării: sistemul
instituţiilor de cercetare ştiinţifică, care reprezintă doar mijloace de obţinere a cunoştinţelor
ştiinţifice; sistemul instituţiilor de suport al ştiinţei, care servesc pentru obţinerea cunoştinţelor
ştiinţifice, colectarea, stocarea şi diseminarea informaţiilor ştiinţifice; sistemul de instruire a
personalului instituţiilor ştiinţifice.
5. Сontractele administrative normative (acte normative convenţionale) sînt şi mijloc al
delegării competenţelor de administrare, de democratizare, de descentralizare a funcţiilor şi
sarcinilor de elaborare şi realizare a politicilor de stat în diferite domenii ale administrării de stat.
6. Actele normative convenţionale au o importanţă deosebită atît pentru teoria dreptului,
cît şi pentru alte ramuri ale dreptului prin contribuţia la: democratizarea consecventă a societăţii
moldoveneşti, prin schimbarea tot mai frecventă a caracterului imperativ al reglementărilor
relaţiilor guvernare-cetăţeni, guvernare-organizaţii de drept public, guvernare-organizaţii de
drept privat şi atribuirea acestora unui veşmînt şi esenţe contractuale; sporirea rolului
antreprenoriatului şi metodelor economice de administrare în viaţa economică şi socială;
schimbarea funcţiilor dreptului în cadrul ajustării cadrului normativ la rigorile europene,
tendinţei reflectării întregului spectru al intereselor publice; stimularea implicării societăţii civile
în creaţia normativă şi afirmării contractului ca formă principală a autoadministrării.
7. Dreptul ştiinţei şi inovării poate fi definit ca fiind ansamblul normelor juridice care
reglementează în mod complet şi unitar raporturile juridice care se stabilesc în legătură cu
constituirea, funcţionarea, reorganizarea sau dizolvarea organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării,
organizaţiilor auxiliare din sfera ştiinţei şi inovării, pregătirea, angajarea şi activitatea
personalului ştiinţific, de conducere şi auxiliar din domeniu, în vederea satisfacerii necesităţilor
social-economice ale societăţii (cunoştinţe, tehnologii, produse noi, competitive).
8. În dreptul ştiinţei şi inovării din Republica Moldova se disting următoarele tipuri de
contracte de drept public:
224
1) normative ca izvoare, reprezentate prin: tratate internaţionale; contracte administrative,
în special acorduri dintre Guvern şi Academia de Ştiinţe a Moldovei; convenţii şi contracte
colective de muncă; contracte privind instituirea organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării;
contracte-tip de finanţare din bugetul de stat a programelor de stat şi proiectelor din sfera ştiinţei
şi inovării;
2) de aplicare a normelor juridice sau nenormative: contracte de asociere în clustere
ştiinţifico-educaţionale; contracte de administrare fiduciară a organizaţiilor de drept public din
sfera ştiinţei şi inovării, instituţiilor şi întreprinderilor auxiliare din sfera ştiinţei şi inovării;
contracte de administrare a parcurilor ştiinţifico-tehnologice şi incubatoarelor de inovare;
contracte de prestare a serviciilor în sfera ştiinţei şi inovării; contracte individuale de muncă ale
cercetătorilor ştiinţifici şi personalului auxiliar al organizaţiilor de drept public din sfera ştiinţei
şi inovării; contracte individuale de muncă ale funcţionarilor publici.
9. Deoarece dreptul ştiinţei şi inovării, ca subramură a dreptului administrativ are o
natură complexă şi dispune de mai multe metode de reglementare a raporturilor juridice: metoda
imperativă şi dispozitivă, metoda subordonării, metoda autonomiei şi egalităţii părţilor etc., însă
îi este specifică metoda consensuală, dictată de metoda autonomiei şi egalităţii părţilor în cadrul
actelor normative consensuale (contractelor administrative normative) – izvoare principale ale
dreptului ştiinţei şi inovării.
10. Atît în actele normative internaţionale, cît şi în cele naţionale în domeniul educaţiei şi
cercetării-dezvoltării nu există prevederi coercitive privind transferul total al cercetării ştiinţifice
în universităţi şi impunerea unui regim juridic de administrare separată a ştiinţei şi a educaţiei,
dimpotrivă este promovată sinergia dintre SEC şi SEÎS.
11. Acordul de parteneriat între Guvern şi Academia de Ştiinţe a Moldovei îmbracă forma
juridică a contractului administrativ normativ, deoarece exprimă manifestarea de voinţă comună
a două părţi contractante, organizaţii de drept public, una dintre care este autoritate publică
executivă (Guvernul), iar alta este instituţie publică (Academia de Ştiinţe) căreia i se deleagă, în
baza Codului cu privire la ştiinţă şi inovare, împuternicirile de realizare a politicii de stat în sfera
12. Doar perfecţionînd concomitent cu adoptarea proiectului Codului educaţiei şi regimul
juridic consensual de administrare a sferei ştiinţei şi inovării, putem: menţine credibilitatea
partenerilor europeni în temeinicia şi continuitatea intenţiilor şi acţiunilor ţării noastre,
beneficiind nu numai de asocierea cercetării-dezvoltării autohtone la SEC, ci şi de accelerarea
asocierii sistemului naţional de învăţămînt la SEÎS; dezvolta atît autoadministrarea comunităţii
ştiinţifice, cît şi integrarea ştiinţei şi învăţămîntului, antrenînd instituţiile de cercetare-dezvoltare
în învăţămîntul superior şi instituţiile de învăţămînt superior în cercetare-dezvoltare; consolida
225
societatea şi, în special, comunitatea ştiinţifică în jurul unei idei naţionale – edificarea societăţii
bazate pe cunoaştere.
13. Organizaţia de drept public din sfera ştiinţei şi inovării este organizaţia necomercială,
constituită în baza unui act juridic emis de autoritatea publică centrală sau locală şi/sau alte
autorităţi administrative şi instituţii publice autonome, pentru atingerea scopului preconizat în
sfera ştiinţei şi inovării.
Pe baza concluziilor generale, care credem că pot să contribuie la soluţionarea problemei
ştiinţifice importante - perfecţionarea regimului juridic consensual de administrare şi
autoadministrare a sferei ştiinţei şi inovării, am formulat următoarele recomandări şi propuneri
de lege ferenda:
1. Pentru asigurarea unui regim juridic adecvat al instituţiei publice autonome şi, în special
al organizaţiilor de drept public din sfera ştiinţei şi inovării din Republica Moldova, recomandăm
utilizarea bunelor practici în reglementarea juridică a instituţiilor publice autonome, atribuind
instituţiei publice autonome următoarele caracteristici: funcţionarea pe bază de autogestiune
economică şi autonomie financiară; finanţarea prin subvenţii, dotaţii din fonduri de stat
extrabugetare, alte surse neinterzise de lege; atribuirea patrimoniului propriu şi administrarea
patrimoniului public şi privat al statului; desfăşurarea, în secundar, a activităţii comerciale şi de
antreprenoriat; efectuarea evidenţei contabile în mod distinct faţă de activităţile de cercetare-
dezvoltare, care nu au drept scop obţinerea de profit, pentru a elimina orice posibilitate de
subvenţionare încrucişată; dreptul la înfiinţarea în cadrul structurii organizatorice a subunităţilor
cu sau fără personalitate juridică, necesare realizării obiectului său de activitate; dreptul de a
înfiinţa societăţi comerciale sau de a dobîndi acţiuni sau părţi sociale în cadrul unor societăţi
comerciale, conform legii, cu acordul consiliului de administraţie şi al consiliului ştiinţific.
2. Constituirea instituţiilor publice autonome în sfera ştiinţei şi inovării prin modificarea şi
completarea Codului civil după cum urmează:
1) completarea art. 183 în final cu următoarele alineate:
„(51) Instituţia poate fi autonomă.
(52) Instituţia autonomă răspunde pentru obligaţiile sale cu întregul patrimoniu propriu,
exceptînd fondurile fixe transmise de fondator (fondatori) sau cele achiziţionate din mijloacele
financiare alocate de fondator (fondatori).
(53) Fondatorul nu răspunde pentru obligaţiile instituţiei autonome.”
2) expunerea:
alin. (2) al art. 184 în următoarea redacţie: „Instituţia publică autonomă poate fonda
persoane juridice în condiţiile legii, inclusiv uniuni de persoane juridice.”;
art. 188 în următoarea redacţie:
226
„Articolul 188. Activitatea de antreprenoriat a organizaţiei necomerciale.
(1) Organizaţia necomercială este în drept să desfăşoare activitatea de antreprenoriat
îndreptată nemijlocit spre atingerea scopului prevăzut în statut;
(2) Pentru practicarea activităţii de antreprenoriat, care nu rezultă nemijlocit din scopul
prevăzut în statut, organizaţiile necomerciale pot fonda societăţi comerciale şi cooperative;
(3) Dreptul unor anumite categorii de organizaţii necomerciale de a fonda societăţi
comerciale şi cooperative poate fi limitat prin lege.”.
3. Racordarea la rigorile asocierii la SEC prin Programul Cadru 7 al UE şi la bunele
practici europene prin operarea unor modificări şi completări în Codul cu privire la ştiinţă şi
inovare, care ar asigura: separarea clară a activităţilor de elaborare a politicilor de stat de cele de
implementare a politicilor; perfecţionarea regimului juridic consensual de administrare a sferei
ştiinţei şi inovării în Republica Moldova prin: delegarea atribuţiilor Guvernului în sfera ştiinţei şi
inovării Agenţiei Naţionale pentru Cercetare şi Inovare; separarea structurilor de administrare a
sferei ştiinţei şi inovării de structurile de administrare a Academiei de Ştiinţe a Moldovei;
reconstituirea şi dezvoltarea structurilor autorităţilor de administrare şi autoadministrare ale
Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării subordonate ei;
reprezentarea deplină a tuturor subiecţilor sferei ştiinţei şi inovării şi participarea lor la formarea
componenţelor nominale ale autorităţilor administrative din sfera ştiinţei şi inovării: de
administrare a activităţii de cercetare-dezvoltare şi inovare; de autoadministrare; de acreditare a
instituţiilor de învăţămînt superior, organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării, atestare a cadrelor
ştiinţifice şi ştiinţifico-didactice; de consultare a Guvernului; de expertizare; de administrare a
programelor/proiectelor naţionale de cercetări ştiinţifice fundamentale şi aplicative din mijloace
financiare alocate de la bugetul de stat; de administrare şi promovare a proiectelor europene şi
internaţionale din sfera ştiinţei şi inovării; de administrare a activităţii de inovare şi transfer
tehnologic.
Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova nr.259-XV din 15 iulie 2004,
cu modificările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:
1. În cuprinsul legii, sintagmele „Consiliul Suprem”, „Consiliul Naţional” se substituie cu
abrevierile „ANCI” şi, respectiv, „ANACÎSC”, iar sintagmele „membru instituţional”, „membru
de profil” şi „membru afiliat” se exclud.
2. Articolul 13 se expune cu următorul cuprins:
„Cofinanţare – finanţarea sferei ştiinţei şi inovării din două sau mai multe surse, în special
în baza parteneriatului public-privat.”
3. După articolul 13 se completează cu articolul 131 cu următorul cuprins:
227
„Articolul 131. Finanţare instituţională - finanţare acordată de către fondator, în volum
necesar pentru finanţarea de bază a cheltuielilor organizaţiei de drept public din sfera ştiinţei şi
inovării aferente activităţii de cercetare-dezvoltare.”
4. Articolul 18 se exclude
5. Articolul 29 se modifică şi va avea următorul cuprins:
„Articolul 29. Acord de parteneriat
Acord de parteneriat – acord al Guvernului cu Agenţia Naţională pentru Cercetare şi
Inovare (ANCI), care deleagă către ANCI, pentru o perioadă determinată, competenţa de
realizare a politicii de stat în sfera ştiinţei şi inovării.”
6. Articolele 33-35 se exclud
7. Articolul 57 lit. c) va avea următorul cuprins: „ c) integrarea sferei ştiinţei şi inovării
naţionale în spaţiul european, regional şi internaţional de cercetare-dezvoltare, pe principiile
cooperării şi specializării;”
8. Articolul 58 alin. (2) va avea următorul cuprins: „Direcţiile strategice ale ştiinţei şi
inovării se identifică de comunitatea ştiinţifică cu suportul autorităţilor administraţiei publice
centrale şi locale, în funcţie de tendinţele de pe plan internaţional, de potenţialul naţional, de
necesităţile dezvoltării social-economice a ţării”;
9. Articolul 59 alin. (3) după cuvintele „efectuarea expertizei” se completează cu cuvintele
„independente prin intermediul CNE”;
10. Articolul 61 alin. (1) va avea următorul cuprins: „Proiectele şi executanţii lor se
selectează prin concurs, anunţat public de Centrul pentru Finanţarea Cercetării Fundamentale si
Aplicative (CFPFA), în baza expertizei efectuate de experţi independenţi ai comunităţii
ştiinţifice, experţi desemnaţi de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale şi experţi
străini, în conformitate cu regulamentul aprobat Asamblee”.
11. Articolul 69 alin. (2) va avea următorul cuprins: „Ministerele, departamentele, alte
autorităţi administrative: a) participă la elaborarea şi la promovarea politicii de stat în sfera
ştiinţei şi inovării din domeniul corespunzător; b) elaborează propuneri referitoare la direcţiile
strategice ale activităţii din sfera ştiinţei şi inovării şi la programele de stat; c) asigură din
mijloace financiare proprii întreţinerea organizaţiilor de drept public din sfera ştiinţei şi inovării
din subordine şi cofinanţarea proiectelor din sfera ştiinţei şi inovării contractate cu donatorii
străini şi/sau autohtoni;d) exercită alte atribuţii prevăzute de lege”.
12. După capitolul IV se completează cu capitolul IV1 cu următorul cuprins:
„Capitolul IV1
AUTORITĂŢILE DE AUTOADMINISTRARE ŞI ADMINISTRARE A SFEREI
ŞTIINŢEI ŞI INOVĂRII
228
Articolul 701. Asambleea Oamenilor de Ştiinţă din Moldova
(1) Asambleea Oamenilor de Ştiinţă din Moldova (în continuare - Asambleea) este
autoritatea supremă de autoadministrare a comunităţii ştiinţifice din Republica Moldova, fără
personalitate juridică, constituită din:
a) membrii titulari şi membrii corespondenţi ai Academiei de Ştiinţe;
b) conducătorii organizaţiilor acreditate din sfera ştiinţei şi inovării, inclusiv directorii
institutelor de cercetare-dezvoltare, rectorii instituţiilor de învăţămînt superior;
c) cîte 10 doctori sau doctori habilitaţi reprezentanţi ai organizaţiilor din sfera ştiinţei şi
inovării, care activează în acelaşi domeniu al ştiinţei şi inovării, specificate în articolul 78 din
prezentul cod.
(2) Sesiunile Asambleei se convoacă la propunerea preşedintelui Asambleei, a cel puţin 1/3
din numărul membrilor aleşi ai Asambleei. Sesiunile ordinare se convoacă cel puţin o dată pe an,
iar cele extraordinare – ori de cîte ori este necesar, inclusiv pentru examinarea în procedură de
urgenţă a proiectelor hotărîrilor Asambleei propuse de Agenţia Naţională pentru Cercetare şi
Inovare.
(3) Sesiunea Asambleei este deliberativă dacă la lucrări participă cel puţin 2/3 din membrii
acesteia, iar hotărîrile ei se adoptă cu votul a cel puţin 50 la sută plus unu din membrii prezenţi la
şedinţă.
(4) Funcţia de Preşedinte a Asambleei este ocupată consecutiv, pe durata de un an, prin
rotaţie de reprezentanţii Academiei de Ştiinţe, Consiliului Rectorilor şi ministerelor care au în
subordine organizaţii din sfera ştiinţei şi inovării.
Articolul 702. Atribuţiile Asambleei
Asambleea exercită următoarele atribuţii principale:
a) examinează şi aprobă politica de stat în sfera ştiinţei şi inovării, strategii, programe ce
ţin de sfera ştiinţei şi inovării;
b) identifică direcţiile strategice în sfera ştiinţei şi inovării;
c) aprobă o dată în 4 ani proiectul Acordului de parteneriat cu Guvernul;
d) aprobă Regulamentul de funcţionare al Asambleei;
e) aprobă structura şi componenţa nominală a Serviciului de audit,
f) examinează şi se pronunţă asupra raportului anual privind rezultatele activităţii în sfera
ştiinţei şi inovării din ţară;
g) confirmă în funcţie directorii Agenţiei Naţională pentru Cercetare şi Inovare.
Articolul 703. Agenţia Naţională pentru Cercetare şi Inovare
(1) Agenţia Naţională pentru Cercetare şi Inovare (ANCI) este autoritatea administrativă
centrală în domeniul ştiinţei şi inovării.
229
(2) Conducerea ANCI este constituită din 9 persoane, confirmate în funcţiile de directori ai
ANCI de Asamblee, pentru cel mult două mandate consecutive: 6 persoane din oficiu:
preşedintele Academiei de Ştiinţe, preşedintele Consiliului Rectorilor, directorul general al
Agenţiei Naţionale de Calitate în Învăţămîntul Superior şi Cercetare (ANCÎSC), directorul
general al Agenţiei pentru Proprietatea Intelectuală (AGEPI), preşedintele Camerei de Comerţ şi
Industrie (CCI), secretarul ştiinţific general al AŞM; cîte un reprezentant al organizaţiilor de
drept public din sfera ştiinţei şi inovării (agricultură şi medicină), desemnaţi de comunitatea
ştiinţifică din domeniile corespunzătoare; un reprezentant al sectorului asociativ, înaintat de către
Consiliul Naţional de Participare (Consiliul Naţional al ONG-urilor) din Republica Moldova.
(3) ANCI este o instituţie publică autonomă cu personalitate juridică de drept public, care
funcţionează în baza statutului aprobat de Asamblee.
(4) Activitatea curentă a ANCI este condusă de directorul executiv al ANCI, ales prin
concurs, pe un termen de 4 ani, cu votul majorităţii directorilor ANCI şi confirmat în funcţie de
Guvern.
(5) Personalul aparatului administrativ al ANCI este compus din funcţionari publici, şi
personal angajaţi prin contract, care desfăşoară activităţi auxiliare, conform reglementărilor
legislaţiei muncii.
(6) Funcţionarii aparatului administrativ al ANCI care au grade şi titluri ştiinţifice şi titluri
ştiinţifico-didactice beneficiază de aceleaşi facilităţi ca şi cercetătorii ştiinţifici, dacă practică
activităţi ştiinţifice.
Articolul 704. Atribuţiile principale ale ANCI
(1) ANCI i se deleagă competenţele Guvernului în sfera ştiinţei şi inovării, inclusiv
administrarea sferei ştiinţei şi inovării, precum şi rolul de coordonator în promovarea inovaţiilor
şi transferului tehnologic.
(2) ANCI are următoarele atribuţii principale:
a) elaborează politica de stat în sfera ştiinţei şi inovării, strategii, programe ce ţin de sfera
ştiinţei şi inovării încheie Acordul de parteneriat cu Guvernul pe un termen de 4 ani;
b) distribuie în baza Acordului de parteneriat alocaţiile bugetare pentru finanţarea
instituţională şi pentru cercetare-dezvoltare şi inovare, conform direcţiilor strategice ale sferei
ştiinţei şi inovării;
c) precizează şi confirmă anual pînă la data de 25 decembrie a anului în curs Acordul de
parteneriat;
d) stimulează activitatea în domeniul inovare şi transfer tehnologic;
230
e) prezintă anual Guvernului o informaţie despre realizarea programelor de stat şi avize
asupra stării cercetării-dezvoltării, precum şi recomandări pentru stimularea activităţii din sfera
inovării şi transferului tehnologic;
f) elaborează mecanisme de monitorizare şi stimulare a implementării rezultatelor
programelor de stat în sfera ştiinţei şi inovării şi de formare a pieţelor de produse ale acestei
sfere;
g) prezintă Asambleei pentru examinare în procedură de urgenţă proiecte ale hotărîrilor
Asambleei pe probleme stringente ale sferei ştiinţei şi inovării;
h) examinează programele, planurile şi dările de seamă privind activitatea ştiinţifică şi
financiară a subiectelor din sfera ştiinţei şi inovării;
i) decide asupra organizării şi funcţionării, reorganizării sau dizolvării organizaţiilor de
drept public din sfera ştiinţei şi inovării;
j) aprobă structura şi regulamentele (statutele) organizaţiilor de drept public din sfera
ştiinţei şi inovării, cu excepţia organizaţiilor de drept public din sfera ştiinţei şi inovării
subordonate Academiei de Ştiinţe a Moldovei;
k) creează consilii şi comisii ştiinţifice de problemă;
l) intervine cu propuneri de acordare a distincţiilor de stat, acordă distincţii ale
comunităţii ştiinţifice, acordă diplome de recunoştinţă, premii în conformitate cu legislaţia în
vigoare;
m) asigură finanţarea editării lucrărilor ştiinţifice, revistelor ştiinţifice acreditate ale
organizaţiilor de drept public din sfera ştiinţei şi inovării;
n) organizează gestionarea eficientă şi dezvoltarea patrimoniului şi a potenţialului
intelectual al comunităţii ştiinţifice;
o) este responsabilă de utilizarea raţională şi eficientă a resurselor materiale, financiare,
intelectuale, informaţionale şi a infrastructurii sferei ştiinţei şi inovării;
p) prezintă, în modul şi termenele stabilite, rapoarte de activitate şi date statistice despre
sfera ştiinţei şi inovării, inclusiv dări de seamă despre utilizarea mijloacelor bugetare;
q) organizează expertiza tehnico-ştiinţifică obligatorie a achiziţiilor de aparataj şi
echipament ştiinţific, procurat din mijloacele bugetului de stat, precum şi din granturi, al căror
beneficiar este Guvernul;
r) organizează expertiza nivelului ştiinţific al metodologiei măsurărilor, testărilor şi
verificărilor;
s) creează baze de date în sfera ştiinţei şi inovării;
t) exercită alte funcţii stabilite de statut.
Articolul 705. Consiliul Consultativ pentru Ştiinţă şi Inovare
231
(1) Consiliul Consultativ pentru Ştiinţă şi Inovare (CCŞI) este un organ consultativ al
Prim-ministrului, fără personalitate juridică, care asigură comunicarea şi cooperarea dintre
principalii factori implicaţi în elaborarea şi implementarea politicilor în sfera ştiinţei şi inovării la
nivel guvernamental, de antreprenoriat şi de comunitate ştiinţifică.
(2) CCŞI este constituit din 21 membri: 8 reprezentanţi ai comunităţii ştiinţifice (4 din
partea universităţilor şi 4 din partea Academiei de Ştiinţe), inclusiv preşedintele Academiei de
Ştiinţe şi preşedintele Consiliului Rectorilor, care se desemnează în calitatea de vicepreşedinţi ai
CCŞI; cîte un reprezentant ai Ministerului Educaţiei, Ministerului Economiei, Ministerului
Sănătăţii, Ministerului Finanţelor, Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare, Ministerului
Mediului, Ministerului Culturii, Ministerului Tehnologiei Informaţiilor şi Comunicaţiilor, 3
reprezentanţi ai antreprenoriatului din Republica Moldova, propuşi de către Camera de Comerţ şi
Industrie şi 2 reprezentanţi ai sectorului asociativ, înaintaţi de către Consiliul Naţional de
Participare (Consiliul Naţional al ONG-urilor) din Republica Moldova.
(3) Componenţa nominală a CCŞI se aprobă prin decizia Prim-ministrului, la propunerea
ANCI, ministerelor de resort, Camerei de Comerţ şi Industrie şi Asociaţiei Organizaţiilor
Nonguvernamentale din Republica Moldova pentru un termen de 4 ani.
(4) Şedinţele CCŞI sunt prezidate de Prim-ministru.
(5) Regulamentul de organizare şi funcţionare a CCŞI se adoptă prin consens în şedinţa de
constituire a acestuia, la propunerea Prim-ministrului.
(6) CCŞI prezintă anual în cadrul unei şedinţe de Guvern, un raport care cuprinde
concluziile şi recomandările privind cercetarea şi inovarea şi impactul lor asupra dezvoltării
societăţii şi economiei bazate pe cunoaştere în Republica Moldova.
(7) CCŞI organizează anual selectarea candidaţilor, evaluarea şi pregătirea propunerilor în
vederea decernării Premiului Naţional.
Articolul 706. Centrul pentru Finanţarea Proiectelor Fundamentale şi Aplicative
(1) Centrul pentru Finanţarea Cercetării Fundamentale si Aplicative (CFPFA) este
autoritatea administrativă din sfera ştiinţei şi inovării, care asigură administrarea
programelor/proiectelor naţionale de cercetări ştiinţifice fundamentale şi aplicative din mijloace
financiare alocate de la bugetul de stat.
(2) CFPFA este o instituţie publică autonomă cu personalitate juridică de drept public, care
funcţionează în baza statutului aprobat de ANCI.
(3) Directorul CFPFA este numit în funcţie de ANCI, pentru cel mult două termene
consecutive.
Articolul 707. Agenţia pentru Inovare şi Transfer Tehnologic
(1) Agenţia pentru Inovare şi Transfer Tehnologic (AITT) este autoritatea administrativă
232
din sfera ştiinţei şi inovării, care asigură administrarea activităţii de inovare şi transfer
tehnologic.
(2) AITT este o instituţie publică autonomă cu personalitate juridică de drept public, care
funcţionează în baza statutului aprobat de ANCI.
(3) Directorul general al AITT este ales în funcţie prin concurs, pe un termen de 4 ani, cu
votul majorităţii directorilor ANCI, pentru cel mult două termene consecutive.
Articolul 708. Centrul Proiecte Internaţionale
(1) Centrul Proiecte Internaţionale (CPI) este autoritatea administrativă din sfera ştiinţei şi
inovării, cu autonomie financiară, creată în vederea administrării şi promovării proiectelor
europene şi internaţionale din sfera ştiinţei şi inovării.
(2) CPI are calitatea de organizaţie-gazdă, de coordonare şi gestionare a mijloacelor
financiare alocate de la bugetul de stat şi alte surse financiare, pentru activitatea reţelei Punctelor
Naţionale de Contact privind promovarea programelor-cadru pentru cercetare şi dezvoltare
tehnologică şi activităţi demonstrative ale Uniunii Europene.
(3) CPI este instituţie publică autonomă, care funcţionează în baza statutului aprobat de
ANCI.
(4) Directorul CPI este ales în funcţie prin concurs, pe un termen de 4 ani, cu votul
majorităţii directorilor ANCI, pentru cel mult două termene consecutive.
(4) Articolul 709. Consiliul Naţional de Expertiză
(1) Consiliul Naţional de Expertiză (CNE) este autoritatea administrativă din sfera ştiinţei
şi inovării, care organizează expertiza şi evaluarea transparentă a proiectelor de cercetare şi
inovare prin intermediul experţilor independenţi, autohtoni şi străini, inclusiv savanţi moldoveni
din diasporă.
(2) CNE este instituţie publică autonomă, care funcţionează în baza statutului aprobat de
ANCI.
(3) Directorul CNE este numit în funcţie de către ANCI pentru un singur mandat de 4
ani.”.
13. În capitolul V:
sintagma „Asambleea Academiei de Ştiinţe” sau cuvîntul „Asambleea” se substituie cu
sintagmele „Adunarea generală a Academiei de Ştiinţe” sau „Adunarea generală”;
sintagma „Consiliul Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică” sau „Consiliul
Suprem” se substituie cu sintagma „Prezidiul Academiei de Ştiinţe” sau cuvîntul „Prezidiul”;
articolele 71-72 vor avea următorul cuprins:
„Articolul 71. Locul Academiei de Ştiinţe în sfera ştiinţei şi inovării
233
(1) Academia de Ştiinţe este unica instituţie publică de interes naţional în sfera ştiinţei şi
inovării, cel mai înalt for ştiinţific al ţării, coordonator al cercetărilor ştiinţifice fundamentale şi
consultant al autorităţilor publice ale Republicii Moldova.
(2) Academia de Ştiinţe este o instituţie publică autonomă, care funcţionează pe principiile
autoadministrării.
Articolul 72. Drepturile Academiei de Ştiinţe
Academia de Ştiinţe este în drept:
a) să-şi determine structura organizaţională, călăuzindu-se de direcţiile prioritare ale sferei
cercetare-dezvoltare şi de priorităţile social-economice ale ţării;
b) să iniţieze elaborarea de proiecte şi programe de stat în sfera cercetare-dezvoltare;
c) să-şi aleagă membrii titulari, membrii corespondenţi, membrii de onoare şi doctorii
honoris causa;
d) să organizeze manifestări ştiinţifice şi să delege cercetători ştiinţifici la forurile
ştiinţifice internaţionale;
e) să stimuleze creaţia ştiinţifică şi culturală prin organizarea de concursuri şi prin
aplicarea unui sistem eficient de premiere;
f) să creeze şi să lichideze, în conformitate cu legislaţia şi cu prevederile statutare,
organizaţii cu diverse profiluri de activitate şi forme juridice de organizare;
g) să-şi determine partenerii şi formele optime de cooperare, stabilind relaţii de colaborare
cu instituţii şi organizaţii din ţară şi de peste hotare din sfera cercetare-dezvoltare şi din
învăţămîntul universitar;
h) să fie finanţată de la bugetul de stat cu cel puţin 40% din alocaţiile pentru sfera ştiinţei şi
inovării, fapt evidenţiat în mod distinct într-un compartiment aparte în legea bugetului de stat pe
anul respectiv:
i) să presteze servicii prevăzute de legislaţie.”.
în articolul 73:
sintagma „În temeiul Acordului de parteneriat, Academia de Ştiinţe” se substituie cu
sintagma „Activitatea Academiei de Ştiinţe este orientată pe următoarele direcţii principale”;
la lit. a) cuvintele „elaborează şi promovează strategia dezvoltării” se substituie cu
cuvintele „participă la elaborarea şi promovarea strategiilor de dezvoltare a”;
la lit. b) cuvintele „identifică direcţiile” se substituie cu cuvintele „participă la elaborarea şi
identificarea direcţiilor”;
lit. c) se exclude;
la lit. d) cuvîntul „organizează” se substituie cu cuvintele „participă la”;
234
la lit. f) cuvintele „finanţate de la bugetul de stat” se substituie cu cuvintele „în limitele
alocaţiilor bugetare şi mijloacelor proprii”;
lit. g) se completează în final cu sintagma „a Academiei de Ştiinţe şi a organizaţiilor din
sfera ştiinţei şi inovării din subordine”;
la lit. j) cuvintele „promovează politica” se substituie cu cuvintele „participă la realizarea
politicii”;
la lit. n) cuvintele „,după caz,” şi sintagma „şi a subiectelor din sfera ştiinţei şi inovării
neîncadrate în structura ei, ce beneficiază de alocaţii de la bugetul de stat” se exclud;
lit. o) se exclude;
lit. r) se completează după cuvîntul „similare” cu sintagma „creează reprezentanţe în
Uniunea Europeană, statele-membre şi alte state”;
în articolul 75 se exclude lit. b)
în articolul 78 se exclude sintagma „precum şi membrii instituţionali, membrii de profil şi
membrii afiliaţi ai Academiei de Ştiinţe”
articolul 79 se exclude
în articolul 81
alin. (1) lit. c) va avea următorul cuprins: „conducătorii organizaţiilor din sfera ştiinţei şi
inovării acreditate, inclusiv directorii institutelor de cercetare-dezvoltare, rectorii instituţiilor de
învăţămînt superior din subordinea Academiei de Ştiinţe a Moldovei”;
în alin. (4):
- lit. b) se exclude cuvîntul „prim-vicepreşedintele”;
- lit. c) se exclude;
- la lit. f) cuvintele „din ţară şi activitatea” se substituie cu cuvîntul „a”;
- la lit. h) cuvintele „identifică direcţiile” se substituie cu cuvintele „participă la
identificarea direcţiilor”;
articolele 82, 85 vor avea următorul cuprins:
„Articolul 82. Preşedintele Academiei de Ştiinţe
(1) Preşedintele Academiei de Ştiinţe este ales de Adunarea generală prin vot secret,
pentru o perioadă de 6 ani (dar cel mult pentru două mandate consecutive), dintre membrii
titulari ai Academiei de Ştiinţe.
(2) Preşedintele Academiei de Ştiinţe are următoarele atribuţii principale:
a) conduce activitatea Academiei de Ştiinţe;
b) este membru al Guvernului din oficiu;
c) prezidează Adunarea generală şi Prezidiul Academiei de Ştiinţe;
235
d) reprezintă Academia de Ştiinţe în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice, cu
agenţi economici, cu organizaţii ştiinţifice internaţionale şi cu alte organizaţii;
e) anual, prezintă Guvernului raport de activitate în sfera ştiinţei şi inovării;
f) încheie şi reziliază contracte manageriale şi contracte de administrare a patrimoniului
Academiei de Ştiinţe cu conducătorii organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării, cu conducătorii
organizaţiilor auxiliare, precum şi cu conducătorii altor subdiviziuni ale sale;
g) îndeplineşte alte atribuţii stabilite în Statutul Academiei de Ştiinţe.
Articolul 85. Prezidiul Academiei de Ştiinţe
(1) Prezidiul Academiei de Ştiinţe (în continuare – Prezidiul) este organul executiv al
Adunării generale, activează în baza unui regulament aprobat de Adunarea generală.
(2) Prezidiul este format din preşedinte, vicepreşedinţi, secretarul ştiinţific general,
academicienii coordonatori ai secţiilor ştiinţifice, preşedinţii filialelor Academiei de Ştiinţe.
(3) La şedinţele Prezidiului pot fi invitaţi şi alţi specialişti, în funcţie de problemele luate
în discuţie.
(4) Hotărîrile Prezidiului se adoptă prin consens sau cu voturile majorităţii membrilor
prezenţi. Ele sînt executorii, cu menţiunea că în cazurile prevăzute de legislaţie sau de statut ele
se supun aprobării Adunării generale, la prima şedinţă a acesteia.
(5) Şedinţele Prezidiului se convoacă o dată în lună şi ori de cîte ori este nevoie”.
articolul 86:
lit. c), d), f), l), s), t), u)se exclud;
la lit. e) se exclud cuvintele „anual”, „o informaţie despre realizarea programelor de stat
şi”;
la lit. g) se exclud cuvintele „Consiliul consultativ de expertiză şi”
se completează cu lit.:
y1) creează şi dizolvă, în conformitate cu legislaţia şi cu prevederile statutare, subiecte din
sfera ştiinţei şi inovării;
y2) înaintează Guvernului propuneri de înfiinţare, reorganizare sau dizolvare a instituţiilor
de învăţămînt de stat secundar şi superior, subordonate Academiei de Ştiinţe;
9. În capitolul VI:
denumirea capitolului VI se expune în următoarea redacţie: „Autoritatea administrativă
centrală pentru asigurarea calităţii în cercetare şi învăţămîntul superior”
articolul 90 se modifică şi va avea următorul cuprins:
„Articolul 90. Agenţia Naţională pentru Calitate în Învăţămîntul Superior şi Cercetare
(1) Agenţia Naţională pentru Calitate în Învăţămîntul Superior şi Cercetare (ANCÎSC),
este autoritatea administrativă în domeniul evaluării şi acreditării organizaţiilor din sfera ştiinţei
236
şi inovării, evaluării şi acreditării instituţiilor de învăţămînt superior, precum şi al atestării
cadrelor ştiinţifice şi ştiinţifico-didactice de înaltă calificare.
(2) ANCÎSC este o instituţie publică autonomă cu personalitate juridică de drept public,
care funcţionează în baza statutului elaborat de Asamblee si Ministerul Educaţiei, aprobat de
Guvern.
(3) ANCÎSC urmăreşte şi identifică bunele practici pentru activităţile de cercetare-
dezvoltare din ţările UE şi ale OCDE şi organizează popularizarea lor în vederea adoptării
acestora de către organizaţiile din sfera ştiinţei şi inovării şi instituţiile de învăţămînt superior”.
articolul 92 se completează cu alin. (3) şi (4) cu următorul cuprins:
articolul 93:
alin. (1) se completează în final cu sintagma „vicedirectorul Comisiei de acreditare a
instituţiilor de învăţămînt superior”;
alin. (3) va avea următorul cuprins:
„(3) Comisia de atestare a personalului ştiinţific şi ştiinţifico-didactic este compusă din 14
membri, 10 dintre care sînt înaintaţi de Asambleea Oamenilor de Ştiinţă, proporţional numărului
de cercetători ştiinţifici titulari din cadrul organizaţiilor acreditate din sfera ştiinţei şi inovării:
subordonate Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Ministerului Economiei, Ministerului Sănătăţii,
Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare, Ministerului Mediului, Ministerului Culturii,
iar 4 sînt reprezentanţi ai instituţiilor de învăţămînt superior înaintaţi de Consiliul Rectorilor.”
se completează cu alin. (31) cu următorul cuprins:
„(31) Comisia de acreditare a instituţiilor de învăţămînt superior include 11 membri, cîte 4
dintre care sînt înaintaţi de Academia de Ştiinţe a Moldovei şi Consiliul Rectorilor, iar 3 de
Guvern.”
alin. (4):
cifra „2” se substituie cu cifra „3”;
cuvintele „celălalt al” se substituie cu cuintele „ceilalţi respectiv ai”;
după cuvîntul „ştiinţifico-didactic” se completează cu sintagma „Comisiei de acreditare a
instituţiilor de învăţămînt superior”;
în articolul 94 alin. (1) cuvintele „şi a” se exclud şi se completează în final cu sintagma „şi
a Comisiei de acreditare a instituţiilor de învăţămînt superior”
în articolul 99 alin. (2) va avea următorul cuprins:
„(2) Pentru a fi acreditată, organizaţia din sfera ştiinţei şi inovării trebuie să îndeplinească
cerinţele Regulamentului privind acreditarea organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării, aprobat
de Guvern şi ANCI în cadrul Acordului de parteneriat”.
din articolul 100 se exclud:
237
în alin. (2) lit. b) se exclude sintagma „, în cazul membrului afiliat al Academiei de
Ştiinţe”;
alin. (5), (6);
articolul 101 se exclude.
după Secţiunea a 3 se completează cu o secţiune nouă cu următorul cuprins:
„Secţiunea a 31. Evaluarea externă a calităţii în învăţămîntul superior
Articolul 1051. Comisia de acreditare a instituţiilor de învăţămînt superior
(1) Evaluarea şi acreditarea instituţiilor de învăţămînt superior este organizată de Comisia
de evaluare şi acreditare a instituţiilor de învăţămînt superior (în continuare – Comisia de
evaluare şi acreditare), care funcţionează în baza Regulamentului de evaluare şi acreditare a
instituţiilor de învăţămînt aprobat de Guvern.
(2) Comisia de evaluare şi acreditare este constituită din reprezentanţi ai instituţiilor de
învăţămînt superior, care se înaintează doar pentru un termen, din rîndul personalităţilor
ştiinţifico-didactice, a căror competenţă şi al căror înalt profesionalism în domeniul ştiinţifico-
didactic sînt notorii.
(3) Şedinţele Comisiei de evaluare şi acreditare se convoacă cel puţin de 7 ori pe an, din
iniţiativa directorului ANCÎSC sau la cererea a cel puţin 1/3 din membrii săi.
(4) Comisia de evaluare şi acreditare este deliberativă dacă la şedinţă participă cel puţin
2/3 din membri, iar hotărîrile comisiei se adoptă cu votul majorităţii simple a membrilor
prezenţi”.
14. În capitolul VII:
denumirea capitolul VII se expune în următoarea redacţie: „Capitolul VII Autoritatea
administrativă centrală în domeniul protecţiei proprietăţii intelectuale”
articolul 106 va avea următorul cuprins:
„Articolul 106. Noţiuni generale
(1) Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală (AGEPI) este autoritatea
administrativă, care realizează politica de stat în domeniul protecţiei juridice a proprietăţii
intelectuale pe teritoriul Republicii Moldova, sub formă de proprietate industrială, drepturi de
autor şi drepturi conexe.
(2) AGEPI are statut de instituţie publică autonomă, este independentă în adoptarea
hotărîrilor privind protecţia juridică a obiectelor de proprietate intelectuală.
(3) AGEPI eliberează, în numele statului, titluri de protecţie.”.
15. Anexele nr. 1-3 se exclud.
238

Administrarea Şi Autoadministrarea Sferei Ştiinţei Şi Inovării În Republica Moldova (Monografie)

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Administrarea Şi Autoadministrarea Sferei Ştiinţei Şi Inovării În Republica Moldova (Monografie)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI

INSTITUTUL DE ISTORIE, STAT ŞI DREPT

Recenzenţi: Valeriu Cuşnir, doctor habilitat în drept, profesor universitar

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Balmuş, Victor. Administrarea şi autoadministrarea sferei ştiinţei şi inovării în Republica

© Balmuş Victor, 2012

1. DIMENSIUNEA TRANSDISCIPLINARĂ A ADMINISTRĂRII ŞI

1.1. Analiza evoluţiei regimului juridic de administrare şi autoadministrare a sferei ştiinţei şi

1.1.1. Evoluţia regimului juridic de administrare şi autoadministrare a sferei ştiinţei şi inovării

1.5. Concluzii la capitolul 1 ...........................................................................................................85

2. ANALIZA TRANSDISCIPLINARĂ A SFEREI ŞTIINŢEI ŞI INOVĂRII CA OBIECT

2.1. Evoluţia conceptului „ştiinţă” .................................................................................................88

2.2. Rolul şi importanţa ştiinţei în societate ..................................................................................99

2.3. Analiza taxonomică a ştiinţei ...............................................................................................109

2.4. Concluzii la capitolul 2 .........................................................................................................118

3. ACTELE JURIDICE CONSENSUALE CA FORME ALE ADMINISTRĂRII SFEREI

3.1. Natura juridică a contractului normativ ................................................................................120

3.2. Originea şi dimensiunea conceptului „contract administrativ” ............................................134

3.3. Contractul administrativ normativ - izvor al dreptului ştiinţei şi inovării ............................155

3.4. Natura juridică a Acordului de parteneriat între Guvern şi Academia de Ştiinţe a

4. ORGANIZAŢIA DE DREPT PUBLIC DIN SFERA ŞTIINŢEI ŞI INOVĂRII ÎN

4.1. Persoana juridică de drept public în doctrină şi legislaţie ....................................................183

4.4. Concluzii la capitolul 4 .........................................................................................................221

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI .................................................................223

acad. – academician al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

Actualmente cunoaşterea ştiinţifică a devenit un element indispensabil al funcţionării

Monitorul Oficial 81-83/549, 03.09.1998, Anexă, cap. II alin. 1, 2.

Politology), № 17, Kishineu, June 2011, с. 6-7.

schreider.html (accesat la 04.09.2008).

30.07.2004, art. 55 alin. (6), art. 71 alin. (1).

//ec.europa.eu/europe2020/reaching-the-goals/targets/index_ro.htm (accesat la 09.04. 2012).

Scientometrie, 2006, nr. 3, p. 157.

канд. юрид. наук. Толльяти, 2009, с. 5.

Российской Федерации, Aвтореферат дис. канд. юрид. наук, Москва, 2008, с. 3.

32 Камболов М.А. Административно-правовое регулирование научно-технической и инновационной деятельности в

12.00.04. Донецьк, 2007. 212 с.

гражданского права. 2006. №1. Т. 6. с. 15.

Журнал российского права, №5, 2011.

с проектом новой редакции ГК РФ. В: Законодательство и экономика. Москва, 2011, № 1. с. 5-10;

Chişinău, 2012, p. 91-92.

unibuc.ro/drept/ zarnescu/9.htm, (accesat la 18.10.09).

Валгус, 1982, 184 с.

_language=0, (accesat la 09.12.2009).

Zinatne, 2003, 204 p.

al tezei de doctorat în ştiinţe economice. Chişinău, 2004, p. 2, 5-6.

al tezei de doctorat în ştiinţe economice. Chişinău, 2004, p. 13-15.

ProEdit, 2011. p. 231.

доктора экономических наук, Санкт-Петербург, 1998. с. 3.

доктора экономических наук, Санкт-Петербург, 1998. с. 226

наук. Москва, 2003, c. 23-24

наук. Москва, 2003, c. 38.

Мирский Э.М. Управление и самоуправление в научно-технической сфере. B: Социологические исследования, 1995,

1.1. Analiza evoluţiei regimului juridic de administrare şi autoadministrare a sferei

În dezvoltarea istorică a ştiinţei, la trecerea de la o formaţiune socioeconomică la alta, se

Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1970, p.8-9.

Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1970, p.9.

1.1.1. Evoluţia regimului juridic de administrare şi autoadministrare a sferei ştiinţei

125Arama E. Istoria dreptului românesc, Chişinău: Reclama, 2003, p. 177.

Ştiinţa, 2006, p. 41.

Ştiinţa, 2006, p. 49.

развитие отраслей промышленности от 11.01.63 г. №48, СП СССР, 1963, № l, cт. З.

№797, СП СССР, 1966, № 21, cт. 193.

и управление научными организациями, Москва: Наука, 1980, с. 105-117.

СССР Я.С. Гросула, Кишинев: Штиинца, 1977, с. 24.