Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Evanghelia ne spune adevăruri fundamentale pentru înţelegerea legăturii care există între viaţa
pământească a omului şi viaţa de dincolo de mormânt a sufletului uman. Ea ne arată că
sufletul omului, după ce se desparte de trup, merge fie în comuniunea drepţilor şi a sfinţilor,
adică în fericita existenţă a raiului, fie în nefericita existenţă a iadului. Această precizare este
deosebit de importantă deoarece ea ne arată valoarea vieţii omului pe pământ. Deşi viaţa
omului pe pământ este una trecătoare, de ea depinde viaţa sufletului după moarte, după
despărţirea sa de trup.
Vedem din pericopa evanghelică de astăzi că sufletul omului după despărţirea sa de trup nu stă
într-o stare de nepăsare, de indiferenţă, într-un somn sau într-o amorţire, ci sufletul are
conştiinţa luminată şi comunică acolo cu alte suflete, cu sufletele drepţilor care au trăit pe
pământ în credinţă, împlinind voia lui Dumnezeu, iar în viaţa de după moartea trupului se
bucură de harul sau de prezenţa iubirii lui Dumnezeu, ca răspuns al împlinirii voii Lui în viaţa
lor pământească.
De asemenea, vedem că sufletele după moarte sunt conştiente de starea în care se află şi de
deosebirea dintre rai şi iad. Focul despre care vorbeşte Evanghelia de astăzi, văpaia în care se
afla sufletul bogatului nemilostiv, a fost tâlcuită de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii ca fiind o
mustrare a conştiinţei, un regret, o suferinţă a conştiinţei pentru răul săvârşit sau pentru binele
pe care putea să-l facă omul pe pământ, dar nu l-a făcut.
Într-adevăr, pilda bogatului nemilostiv ne arată, într-o formă concentrată, taina vieţii omului,
valoarea inestimabilă a vieţii pământeşti care, deşi trecătoare, determină fericirea sau
nefericirea veşnică a sufletului nemuritor, creat după chipul lui Dumnezeu Cel nemuritor sau
veşnic viu.
Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr reprezintă două persoane diferite, două stări sociale
diferite şi două stări spirituale diferite. Bogatul, spune Evanghelia, trăia toate zilele sale în
multă şi mare slavă. Era îmbrăcat în porfiră, adică mătase scumpă, în vison şi în haine de in,
de asemenea scumpe. Toată ziua se afla în veselie, în ospeţe, pe când săracul Lazăr era bolnav,
plin de bube, suferind, iar la suferinţa sa se adăuga şi singurătatea. El nu mai era un om printre
oameni, ci un om printre câini, pentru că numai câinii erau aproape de el şi îi lingeau bubele
ca şi cum i le-ar fi pansat. Câinii din jurul lui deveniseră mai omenoşi decât omul bogat şi
nemilostiv care nu vedea pe Lazăr ca pe un om, ci ca pe un vieţuitor între animale. Vedem
două stări de viaţă umană diferite, una trăită în lux, ospeţe şi veselie, iar alta în sărăcie,
suferinţă şi singurătate.
Această prezentare a două stări sociale şi sufleteşti opuse, trăite de doi oameni diferiţi, ne
arată că Dumnezeu respectă libertatea omului de a-şi trăi viaţa pe pământ în mod diferit. Însă,
după ce viaţa pământească a bogatului s-a sfârşit, acesta a fost înmormântat. Ca atare,
Evanghelia vorbeşte doar de trupul bogatului înmormântat, fiindcă bogatul era numai trup, a
trăit numai biologic. De multă vreme, el îşi îngropase sufletul în trup, trăind numai trupeşte,
nu duhovniceşte. Sufletul său, în loc să înduhovnicească trupul său, a devenit cu totul trupesc,
"s-a făcut ţărână" încă din timpul vieţii. Pe de altă parte, despre moartea săracului Lazăr,
Evanghelia spune că sufletul acestuia a fost dus de îngeri în ceruri, în sânul lui Avraam, adică
în fericita comuniune a drepţilor care în timpul vieţii lor pământeşti au împlinit voia lui
Dumnezeu, rugându-se Lui şi răbdând toate încercările, necazurile şi suferinţele cu nădejdea
în ajutorul Său.
În partea a doua a Evangheliei vedem cum se schimbă stările vieţii bogatului şi săracului.
Bogatul nemilostiv, cel care pe pământ a trăit numai în plăceri materiale, în consum de
alimente şi în confort de haine frumoase, acum se chinuieşte în văpaia iadului. Iar săracul
Lazăr, cel care a trăit în foame şi sete, bolnav şi neglijat de oameni, se află acum în sânul lui
Avraam, adică în comuniunea drepţilor care şi-au pus nădejdea numai în ajutorul lui
Dumnezeu.
Ne întrebăm ce fapte a făcut unul sau altul dintre aceşti doi oameni pe care ni-i prezintă
Evanghelia. În general se spune că fiecare om va fi judecat după faptele sale, încât va fi părtaş
al fericirii raiului, dacă a făcut fapte bune, iar dacă a făcut fapte rele, se va chinui în iad. Nu
cunoaştem nici faptele rele ale bogatului nemilostiv, nici faptele bune ale săracului Lazăr;
Evanghelia nu le pomeneşte. Nu se spune pentru care fapte rele a fost trimis bogatul
nemilostiv în iad, nici pentru care fapte bune a fost trimis săracul Lazăr în rai. Se spune doar
că se cuvenea ca cel care a trăit în fericire trecătoare pe pământ să fie acum nefericit, iar cel
care a suferit pe pământ să se bucure acum în ceruri.
La prima lectură, Evanghelia ne ajută să înţelegem că există o dreptate a lui Dumnezeu, o lege
a compensaţiei, a echităţii. Cei care s-au bucurat prea mult de cele materiale în lumea aceasta,
fără a mulţumi lui Dumnezeu pentru darurile primite şi fără a fi milostivi cu cei mai săraci
decât ei, nu se vor mai bucura de fericire în viaţa de dincolo de mormânt. Dacă citim totuşi
mai atent, observăm că cei doi oameni, bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, nu au fost judecaţi
în primul rând după faptele lor, ci după starea duhovnicească a vieţii lor. Bogatul nemilostiv a
trăit într-o stare spirituală de totală decădere. El nu mulţumea lui Dumnezeu pentru că i-a dat
bogăţie, sănătate şi viaţă fără tulburare, nici nu avea milă de cei săraci. Prin urmare,
nerecunoştinţa, nepăsarea şi nemilostivirea l-au coborât pe bogatul nemilostiv în iad, pentru
că el devenise deja inuman sau subuman. A fost dus în starea de singurătate a iadului, fiindcă
n-avea în suflet nici un dram de iubire smerită şi milostivă, ca să se poată apropia de
Dumnezeu Cel milostiv şi de sfinţii Lui cei milostivi.
Toată atenţia bogatului nemilostiv se concentra asupra propriei persoane, încât el trăia într-o
stare de autosuficienţă, de mulţumire de sine, de apreciere de sine, de laudă de sine. El nu se
mai gândea nici la Dumnezeu, nici la săracii care aveau nevoie de ajutorul lui. Într-un cuvânt,
putem spune că bogatul nemilostiv a fost osândit nu atât pentru faptele lui rele, cât pentru
nerecunoştinţă, nepăsare şi nemilostivire, pentru binele pe care putea să-l facă, dar nu l-a
făcut.
Pe de altă parte, vedem pe săracul Lazăr care este dus de îngeri în rai nu atât pentru că ar fi
făcut multe fapte bune, cât pentru starea îmbunătăţită a sufletului său. Binele pe care l-a
săvârşit săracul Lazăr constă în curăţirea, luminarea şi îmbogăţirea sufletului său prin virtutea
răbdării cu nădejde în Dumnezeu, fără răzvrătire, prin neosândirea aproapelui, nici măcar a
bogatului nemilostiv, prin tăcerea sa smerită şi paşnică. Deşi sărac din punct de vedere
material, Lazăr şi-a îmbogăţit sufletul cu virtuţi multe; deşi vieţuitor în lume, el a trăit în
singurătate ca un pustnic, care îmblânzeşte sau pacifică animalele prin pacea sufletului său.
Săracul Lazăr este răsplătit pentru starea sfântă a sufletului său. Întrucât avea înainte de
moarte un suflet bun, el se bucură acum de bunătăţile cereşti cele netrecătoare. Deşi sărac şi
bolnav, El nu s-a supărat pe Dumnezeu, nu s-a răzvrătit, nu a cârtit, nu a zis: "Doamne, de ce
eu sunt atât de sărac, iar bogatul acesta nemilostiv atât de avut? De ce eu sunt atât de bolnav,
iar el atât de sănătos? De ce eşti nedrept cu noi?" Ci, în tăcere paşnică şi smerită răbdare,
săracul Lazăr şi-a întărit, luminat şi modelat sufletul său în bunătate. Deşi era foarte singur,
săracul Lazăr nu s-a plâns de singurătatea sa, ci s-a bucurat de prietenia câinilor care
deveniseră mai solidari sau mai omenoşi cu el decât oamenii indiferenţi şi nemilostivi.
Avraam, Părintele spiritual al credinţei sau al tuturor celor care cred în adevăratul Dumnezeu,
Făcătorul cerului şi al pământului, ne spune în Evanghelia de astăzi că omul trebuie să
împlinească voia lui Dumnezeu urmând pilda şi învăţătura drepţilor şi sfinţilor, nu aşteptând
minuni la tot pasul şi mai ales învieri din morţi. De ce? Pentru că învierea sufletului din
moartea păcatului prin rugăciune, pocăinţă şi fapte bune este mai necesară decât a vedea morţi
înviind din mormânt. Din ce motiv? Deoarece învierea morţilor din morminte este darul
exclusiv al lui Dumnezeu, însă învierea sufletului din moartea păcatului cere şi osteneală din
partea omului , după cum spune Sfântul Isaac Sirul.
Raiul sau iadul, aşa cum se vede şi în picturile unor mănăstiri din Bucovina (Voroneţ, n.a.), ca
stări spirituale diferite sunt legate de taina libertăţii şi a iubirii omului. Dacă iubim sau nu
iubim pe Dumnezeu, dacă iubim sau nu iubim pe semenii noştri, atunci ne vom împărtăşi de
fericirea raiului sau de nefericirea iadului ca existenţă chinuită, marcată de mustrarea
conştiinţei pentru păcatele nepocăite sau pentru binele pe care am fi putut să-l facem, dar nu l-
am făcut . Deci, iadul este suferinţa neîmplinirii, durerea vidului spiritual că nu am răspuns
iubirii lui Dumnezeu cât timp am trăit pe pământ. De aceea, trebuie să ne rugăm lui
Dumnezeu ca să ne dăruiască puterea de a ne aduce aminte de El tot timpul, de a-I mulţumi
pentru binefaceri şi a-I cere ajutorul, de a fi sensibili la suferinţa semenilor noştri care sunt
săraci, bolnavi şi întristaţi.
Şi din Evanghelia de astăzi s-a inspirat Biserica noastră când a organizat cămine pentru
bătrâni, pentru copii, pentru orfani, cantine pentru săraci, bolniţe, farmacii, cabinete medicale
şi spitale. Evanghelia ne arată că de modul în care noi trăim taina iubirii milostive în mod
liber aici pe pământ depinde fericirea sau nefericirea noastră veşnică.
Să ne ajute bunul Dumnezeu să înţelegem cât de preţioasă este viaţa noastră pe pământ ca
pregătire pentru viaţa veşnică fericită . Prin cuvântul bun, rugăciunea pentru alţii, ajutorarea
săracilor, cercetarea bolnavilor, realizăm ceea ce spune poporul nostru luminat de Sfânta
Evanghelie: "Dar din dar se face rai" . Dăruind noi altora din cele ce am primit de la
Dumnezeu şi le-am cultivat, prin rugăciune şi muncă, dobândim raiul sau fericirea vieţii
veşnice fericite, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria îngerilor. Amin.