Gaina neagra

http://www.formula-as.ro/2004/629/societate-37/necuratul-din-varful-dealului-5276

"La inceput, cand esti tanar, cine se mai gandeste ce va urma? Cine n-ar vrea sa aiba ca sluga o
putere de pe lumea cealalta, care sa-l faca bogat? Sa dai doar o porunca in gand si Cineva
nevazut sa se repeada sa-ti implineasca vointele? Sa ai noroc la bani, la vite... Cand esti tanar
esti nestiutor, le vrei pe toate deodata, cine se mai gandeste la Judecata de-apoi?"

Calauza mea are ochii albastri si ei raman acolo, pierduti in departarile pline de munti cu varfuri
cetoase. Va trebui sa facem impreuna o calatorie. Vom urca spre satele acelea salbatice,
ascunse in nori. Marturiseste ca abia acum simte, nu stiu cum, parca putina frica. Se codeste.
Nu stie daca-i bine. De mult n-a mai auzit vorbindu-se despre "banuiti". Despre vrajitorii din
munti, care au casele pazite de fapturi diavolesti. El, Nicolae Iurniuc, a fost un visator. A ratacit
prin lume, a avut nenumarate meserii si ghinioane in viata. S-a departat de sat. Nu stie nici dac-
or mai trai asemenea oameni. "Trebuie sa fim atenti, tare sa fim atenti, ca nu-i gluma..." Candva
i-a vazut. A auzit despre ei mii de povesti. S-a nascut acolo, intr-un satuc, Paltinu, imprastiat pe
trei munti, vecinii lui sedeau la cativa kilometri de mers prin cer. N-o poate uita nici azi pe
batrana aceea din neamul Vasilcilor - Fedosia, parc-asa-i zicea -, pe care intregul tinut o privea
cu strangere in suflet: singura, cumplit de slaba si lunga, o femeie uriasa, pe care-o vedea
uneori ivindu-se in varful unui deal rotund si verde, culegand buchete groase cat roata carului
de flori de camp. Cam asta facea mereu: culegea flori. Desi arata ca orice alta baba de varsta ei,
degetele i-au ramas subtiri, pana-n clipa mortii. Cu unghii lucioase, domnesti, neplesnite de
munci. Si avea femeia asta o privire arzatoare, de care-si aminteste mereu Nicolae Iurniuc, inca
de cand era copil si o pandea din iarba inalta, de la poalele dealului: te sfredelea in obraji cu
ochii ei aprinsi ca jaratecul, desi parea o femeie amarata, apasata de un chin sufletesc. "Avea
asa, cum sa spun, o tristete adanca. Se uita la mine de acolo, de sus, si parca-mi implora
ajutorul, parca era singura intr-o primejdie mare si te striga din priviri sa vii la ea s-o ajuti."
Aceasta femeie facuse ce facusera multi alti "banuiti" inaintea ei. Avea ceva pamant, insa traia
greu, intr-o casuta prabusita. Isi luase un barbat gospodar, cumsecade, dar cam tacut si parca
"prea cuminte". Nu se simtea asa fericita. Pana intr-o zi, cand a urmat sfatul strabunilor. A
cautat mai intai o gaina neagra, "da neagra, fara nici un fulg alb prin ea" si un cocos negru. A
fost de fata si s-a uitat atunci cand cocosul negru a calcat gaina cea neagra. A asteptat cu
infrigurare primul ou. Neaparat trebuia sa fie primul! S-a repezit, l-a luat, a iesit valvartej din
poiata, ca si cum ar fi adapostit intre palme o comoara fara de pret. S-a inchis intr-o odaie
intunecata si s-a asezat peste ou. L-a clocit neintrerupt, vreme de patruzeci de zile, stand
dreapta, tacuta si nemiscata. Patruzeci de zile nu a vazut soarele. Postea negru si se ruga
bolborosit la o putere nevazuta. Din cand in cand, intra la ea barbatul, aducandu-i apa si
ajutand-o sa-si faca intr-o ulcica nevoile. Cand s-a spart oul, a plans ca la o nastere de prunci.
Nu mai stia cand e zi sau noapte. Era inca tanara. Era la capatul puterilor. S-a ridicat si a privit.
In gaoace tremura o aratare neagra...

Putini sunt cei care stiu cum arata fapturile diavolesti, singurii care i-au vazut sunt vrajitorii din
munti, dar acestia nu spun. Nu vorbesc. Unii sustin c-ar fi un "tapuc" cu cornite, ce nu creste
mai sus de genunchiul omului. Altii, c-ar fi un mat dragalas, un mat cu ochii inchisi. Altii, ca ar
arata ca un pui de gaina cu cornite. Iar altii, c-ar fi chiar un copil cat o palma, nascut in ou. Greu
de spus si, bineinteles, de crezut. E cert insa ca atunci cand "clocesti" o asemenea aratare,
imediat dupa ce s-a spart coaja oului, chiar in acea clipa, trebuie sa rostesti urmatoarele cuvinte,
in felul urmator: "Tu esti al meu, dar eu nu sunt al Tau!" si, incepand de atunci, il poti folosi
toata viata, tu si urmasii tai. Ti-l faci, cum se zice, "sluga". Te ajuta la toate treburile gospodariei,
un "cineva" mai puternic si harnic decat toti oamenii. Oricum, un lucru e de netagaduit, verificat
de absolut toata lumea: din acea clipa, orice hot, oricat de dibaci ar fi el, nu se mai poate
apropia de casa fara sa fie prins. Un pai dac-ai luat de pe pamantul lui, stapanul casei "stie". Ei
bine, s-a intamplat ca femeia aceea din neamul Vasilcilor a gresit putin cuvintele. Inspaimantata
si sleita de puteri, abia a reusit sa ingaime: "Tu esti al meu, eu sunt a Ta...". A gresit un cuvant.
Un singur cuvintel a gresit si... Nicolae Iurniuc isi astupa ochii cu palmele: "Doamne, nenorocire
o fost!...". La putina vreme, barbatul ei a murit, dar gospodaria a inceput sa infloreasca.
Oamenii se minunau si-si faceau mii de cruci: cum se poate ca, in doar cativa ani, casuta aceea
prabusita sa se preschimbe intr-una mandra? Grajdul s-a umplut de vite grase, cu ochi rotunzi si
dulci. Oratanii cu penaj stralucitor foiau prin ograda. Cat era ziulica de lunga, Fedosia statea sus,
in cerdacutul ingust al casei, si-si privea averile care sporeau. Iar noaptea, intreaga noapte,
Cineva ii cosea muntii mari de iarba, stoguind fanul in capite pantecoase si bine mirositoare,
inalte cat patru staturi de om. Cum sa nu te miri? Cum sa nu te miri cand, la rasaritul soarelui,
vezi imasurile tunse ca un gazon, desi stapana locului n-a randuit vreun cosas? Oamenii au
inceput s-o ocoleasca, iar ea sa aiba apucaturi din ce in ce mai stranii. Zice-se ca simpla rostire a
acelor cuvinte, "eu sunt a Ta...", ar fi facut-o un fel de "nevasta" a fiintei din gaoacea oului.
Traiau impreuna, ca doi soti. Vecinii o vedeau adesea zvarcolindu-se in fata casei, luptandu-se
din rasputeri cu o putere nevazuta, care o framanta si o trantea prin tot locul. Si era vai si amar
de barbatul care se apropia de pamanturile ei, dorind s-o peteasca ori numai sa ii faca curte... A
fost pe la manastiri, pe la vrajitoare, dar nimeni n-a putut s-o scape de tainicul "blestem". Cand
ii treceau prin fata casei, satenii scuipau intr-acolo spurcat, a dedeochi. Copil fiind, Nicolae
Iurniuc a vazut-o odata, pe cand imbatranise deja, la capatul dealului rotund si verde. Asfintea.
Deodata, femeia a scapat din brate buchetul urias de flori si s-a prabusit in iarba. Un timp, n-a
mai vazut-o. Apoi, i-a vazut doar picioarele albe, dezvelite, zvarcolindu-se prin florile cu tulpini
lungi. "Nu era nimeni acolo, dar ea tipa, ca de placere. In cele din urma s-a ridicat, si-a netezit
catrinta, s-a intors spre mine si mi-a zambit..." Atunci, pe moment, nu a inteles. Abia mai tarziu,
copilul a inceput sa inteleaga ce vazuse...
Fedosia a murit, dar sluga cea nevazuta a ramas langa casa. Intotdeauna Necuratul ramane pe
pamanturile celui care l-a "tocmit", ca sa aiba grija de el, mai departe, urmasii. De data asta insa,
blestemul a fost prea puternic si urmasii s-au risipit pan la unul. Nimeni nu stie nimic despre ei.
Cu toate acestea, Nicolae Iurniuc are convingerea ca, in muntii spre care privim, mai traiesc inca
asemenea batrani "banuiti". Nu stie sate, nici nume omenesti. Stie insa ca ei trebuie sa existe.
Oameni inca in viata, oameni care au facut contract cu puterea cea nevazuta. "Dar sa fim atenti,
Doamne, sa fim atenti!" Si pornim.