De-o viaţă-ţi caut chipul

Şi-s năucit d-extazul frumuseţii tale.

Mi-ai respirat în trup o nouă viaţă,

Iar sufletu-mi în lacrimile fericirii e scăldat.

Un foc în inimă, de strălucirea ta aprins, arde mocnit.

Sunt în cetatea milei,

Iar inima-mi e loc de rugăciune.

Ca-n fericire să renaşti, acuma în iubire mori!

În faţa timpului să pieri – de infinit vei vrea să fii!

Descătuşează-te din lanţurile ce te leagă

Şi-n nemurire mori din nou pentru a fi etern!

Veşnic să taci în iluzoriu şi adevăr vei deveni!

Fii una cu scânteia care-n fiinţă te respiră.

Iubirea am găsit de-a pururi

Iar trupu-mi arde în lumina ei

Iubire dăruiesc celor ce-n sine au aflat mistuitorul dor...

De ce mi-a luat atât de mult s-aud? Să văd?

Tăcere fii!
Devino singur trup – şi tu şi ea, iubirea sacră.
Arta ca flirt şi abandon

Învăţ iubirea în lumina ta,

Cânturi şi versuri se nasc din frumuseţea-ţi.

Goală-mi dansezi în inimă,

Acolo unde nimeni nu te vede...

Nici eu.

Arar mi te arăţi doar

Şi-n sacră alchimie te transform în artă.

Ce-nseamnă iubirea

Din umbră – lumină,

Lumină din umbră,

Soare din lună şi negru din alb.

Noaptea şi ziua – dulci paşi în dansul Iubirii.

Iubirea nu are motiv.

E acul busolei, lumina-nspre nordul misterelor de Zei.

Iubirea şi-ndrăgostitul inseparabili sunt,

Eterni.

Pare uşor să-ncerc a povesti Iubirea,

Însă-n căldura Ei nu am cuvinte, amuţesc.

Şi aş putea-ncerca să scriu despre Iubire,

Însă, la fel, aş fi neajutorat.

Când pana mi se frânge-n călimară şi când papirusu-mi alunecă sub

scrin

Rămâne spaţiul inefabil

Unde Iubirea, îndrăgostitul şi iubita acelaşi sunt.

Şi fiece clipă e una a gloriei eterne

De-i arsă-n clocotul Iubirii.

Cu inima în flăcări

Îmi arde inima iubire,

Doar flăcările-n vâlvătaie i se văd.

Pulsează inima-mi în pasiune

De parc-ar fi talazuri de ocean.

Prieteni nu mai am, îmi sunt străini acum

Şi doar de duşmani sunt înconjurat.

Ca vântu-n plete de fecioară liber pot s-adii,

Şi-atins de vorbe-amare nu pot fi.

Oriunde-aş fi, acasă sunt

Şi-ndrăgostit în al iubiţilor alcov

Ţin ochii-nchişi să pot zări

Extazul ce în suflet îmi dansează.

Beat de iubire, în iubire

M-ascund prin voaluri

Să dansez şi eu

În ritmul lumii mişcătoare.

Sunt dincolo de simţuri

în lumea-ndrăgostiţilor.
De dincolo de timp,
Sunt singur matelot pe propria-mi corabie.
Nici licăr de lumină ca bezna să-mi străpungă,
Pământu-i amintire dusă,
Doar groas-a norilor perdea să mă îndrume am.
Plutirea e-ncercare grea
când în adâncuri sunt de mult
trăind şi respirând oceanul.
În frig şi ploaie mă-nfior,
eşti mai frumoas-acum.

Apoi zăpada mă împinge

să îţi respir surâsul de pe buze.

În tine-i prospeţimea, te-mbrăţişez acum.

Aceasta fie-a noastră taina nenăscută.

Nu e motiv când pleci,

Nu e motiv când vii...

Doar intri brusc

Şi m-am topit în nicăieri,

În măreţie.
Sub razele de lună

Nebun împrăştiate-n cer

Pământul mi l-am luat de sprijin

Iubirea ta, nimic mai mult,

m-a luminat

sunt gata să renunţ

la lume, viaţă, lume

şi să mă abandonez

splendorii

fiinţei Tale.
Nu-i o zeiţ-a nunţilor celeste,

Este chiar luna ce dansează-n asfinţit

Plutind în a iubirii sărbătoare.

Strălucitor şi alb, al cerurilor vals,

O celebrare a luminii,

Prea sacră binecuvântare...

Este a zeilor iubire

Care ne face semn

Către o lume dincolo de lumi

Pe care doar îndrăgostiţii-o pot vedea

prin ochii lor ce ard în pasiune.

Ei sunt aleşii,

Cei care în iubire de sine au uitat.

Cândva fărâme de lumină doar

acum sunt strălucirea soarelui.

Sunt cei ce-n urmă au lăsat

Înşelătoarea lume-a jocurilor mici.

Sunt ai iubirii privilegiaţi iubiţi...

Ce făuresc o lume nouă

prin ochii lor ce ard în pasiune.

Lăncii strălucitoare-n alb străpung al nopţii cer

O lună, milioane stele...

Un spirit mă ascunde-n văluri şi apoi

Iubire-mi picură în inimă şi crez.

Unde alergi?

Ce cauţi?

Iubitul tău te vrea...

Ce flori vrei sa culegi în lume

Când muguri vii te-aşteaptă-n propriul prag?

Cu ochii-nchişi priveşte înăuntru...

Mă simt străin între prieteni veseli

Şi doar de duşmani sunt înconjurat...

Încătuşat în lanţuri grele de iubire

atât de liber sunt...

Între-agonie şi extaz e un tăiş de sabie

De foc

Ce lasă urme de jăratec în inimi de îndrăgostiţi.

Un suflet în durere e poartă către Zei.

Mă iubeşti mai mult decât pe tine însăţi?

repiră-n şoaptă-ndrăgostitul.

M-am stins de mult, prin tine doar trăiesc,

din noaptea tainic-a iubirii se aude.

Am dispărut din mine şi din tot al meu,

Exist doar pentru tine.

Uitarea s-a prelins peste ce-am învăţat cândva

Şi-am devenit din nou învăţăcel

pe tine să te aflu.

Orice putere mi-am pierdut

Şi doar prin tine încă pot.

Dacă mă iubesc pe mine, te iubesc pe tine.

Dacă pe tine te iubesc, pe mine mă iubesc.

Acceptă-ţi moartea-n numele Iubirii şi-n nefiinţă treci acum,

Iar când în pur extatica Iubire etern vei fi fost stins

Vei licări deja în noua viaţă.

Păşeşte Dincolo şi nu te teme de sfârşit

Căci de-ţi vei smulge rădăcinile adânc înfipte în pământ, tu printre

ceruri vei pluti.

Îmbracă-te în moarte pentru-a elibera din carne sufletu-ţi,

Căci trupul îţi e lanţul ce te încătuşează efemer.

Cu a credinţei armă răzbate zidul închisorii

Şi al luminii prunc în libertate fii.

Oferă Zeilor suflarea-ţi ultimă, căci moartea în a Lor lumină

În pruncul Lor te-o zămisli.

Abandonează-te sfârşitului pentru-a ieşi din ceaţă

Şi-apoi devino lună-n cer.

Doar taci. A morţii grea pecete ascunsă e-n eterna linişte

Şi-al vieţii fals miraj te-ndeamnă ca să fugi

Din faţa Celei Preatăcute.

Abandonează-te...

Abandonează-te-n iubire...

Şi Totu-l vei găsi.

Abandonează-te...

Şi nu te teme-a pierde

Căci te vei smulge spre-a pluti în infinit,

Îmbrăţişarea cerului găsind.

Abandonează-te...

Aruncă straiul pământean

Pentru că trupu-ţi este închisoarea

Iar prizonierul eşti chiar tu.

Sfărâmă zidurile

Şi liber mergi în pas de-al lumii rege.

Abandonează-te...

Întru a Zeilor eternă glorie.

Abandonează-te şi fii tu însuţi

Zeu.
Abandonează-te...

Din ceaţa neagr-a norului ce ţi-este zid să scapi

Şi-apoi chiar tu îţi vei vedea lumina

Mai albă decât luna strălucind.

Acum găseşte liniştea...

Este cărarea pietruită

Înspre abandon.

Te-ai întrebat ce-ţi este viaţa?

O luptă să răzbeşti în efemer...

O crudă fugă din a ta tăcere.

Petale-mi cad în urmă,

Şi prin otavă-nmiresmată paşii-mi port.

Tânjesc să Te răsflu,

Şi-a Ta iubire-i jind şi dor.

Iubit între iubiţi, în Tine mă-nfloresc

Şi Ţie-acum ofrandă mă ofer.

Lumina Ta să-mi fie scaldă

Şi-a dorului durere-n fierbinţeala ei să ostoiesc.

În jur nebuni se uită făr’ să vadă,

Întreabă apoi fug,

Vorbesc fără ceva a spune

Şi nu o ştiu, dar toţi a Ta iubire-o vor.

Până-n al nopţii veşnice zenit

Privirea-n inimă – străină le va fi

Şi blânda voce care-acasă-i duce s-asculte nu vor şti.

Şi-atunci abia vor amuţi

Pentru-a intra în al iubirii vast ocean.

Sunt mic, atât de mic,

Nici nu mă văd...

Cum se ascunde-n mine

Aşa iubire infinită?

Priveşte-ţi ochii.

Sunt mici, atât de mici,

Şi-atât de mari sunt lucrurile ce le văd...

O lumânare-ţi este inima

Ce-aşteaptă dornică să fie aprinsă.

Căuş îţi este sufletul

Care preaplinul îl tânjeşte.

Simţi, nu-i aşa?

E depărtarea mută de Cel Preaiubit.

Invită-L să te umple,

Abandonează-te în vâlvătaia focului

Şi aminteşte-le celor ce altceva îţi spun

Că Sacrul şi Iubirea

De bună voie te-or învălui,

Iar al iubirii dor

Nici în biserici, nici în şcoli nu-l afli.

Să te cuprind aş vrea, de inimă aproape să te am,

Îmbrăţişându-te precum lăuta lăutarul.

Să ne cântăm apoi iubirea

În ropot de cascadă.

Să îţi transform din suflet umbrele-n surâs,

Să te hrănesc de parcă prunc ai fi

Şi să te-mbrac în flori aş vrea...

La rându-mi, mantie de spini m-acoperea cândva.

Iubirea şi înţelepciunea-mi sunt aripi spre-nalt,

Iar jarul ce m-aprinde e-un penel

Care contur de zeu din nori schiţează.

Este sărutul ce îl vreau până la ultima suflare

Când spiritul dansează liber pe-ale noastre-mpreunate trupuri.

În noapte-al liniştii regat implor

Să pună ivăre pe orice sunet,

Atâta doar: să simt.

Sunt în sfârşit scăldat în graţia iubirii tale,

Sublimă, unică şi-adevărată maiestuozitate.

Iubita-mi preaiubită ascunsă e de toţi

Este-n tărâmul următor credinţei,

E viaţa care-mi curge-n vine şi mi-e suflet.

Priveşte-n jur şi vezi iubirea,

Ai curaj!
Doar prin iubire din pelin faci miere

Şi prin iubire cuprul va ajunge aur pur

Iubeşte si vei şti a face-oţetul vin

Căci prin iubire suferinţa fi-va mângâiere

Iubirea este cea care va face moartea să învie

Şi prin iubire regele devine umil sclav.

Din viaţă-n viaţă-ţi caut chipul

Şi astăzi l-am zărit

Din rouă, soare şi mister te-ai întrupat

Şi-am ameţit de farmecul şi graţia de nepătruns

A minunatului contur

Pe care-atât l-am căutat

Iubită clipă-n care te-am găsit

Şi-n care cei care au râs

Şi ieri m-au defăimat

Azi plâng amar că n-au ştiut a căuta

Ca mine

Mă-mpleticesc năuc de măreţia

Nepământenei frumuseţi

Şi mi-aş dori ca goală să te pot vedea

Prin ochi o mie

Mi-e aprigă vâltoare inima de pasiune

Căci vieţi şi vieţi am căutat

Extazul chipului perfect

Ce-mi umple sufletul acum

Îmi e ruşine să numesc „umană”

Iubirea ce o simt
Şi teamă mi-e de Zei

„Divină” să îi spun

Ca briza dulce-a dimineţii

Ce-adie peste muguri şi petale

Mă-nmiresmează răsuflarea-ţi

Ai respirat pentru a naşte-n mine o nouă viaţă

Sunt răsăritul tău de soare

La fel cum umbră-ţi sunt

Spre Zei înalţă sufletu-mi extatice cântări

Când te iubesc prin aer, te respir,

Şi te ador prin fiecare por de te ating

Din strălucirea ta

Născute-s flăcările vâlvătaie-n piept

Şi ardem împreuna –

Pământ şi nori şi eu

Din al iubirii arc săgeata a ţâşnit,

Se odihneşte-n inimă de stea

Sunt în cetatea milei

Iar sufletu-mi

E loc de rugăciune
Nu-nchide mierla-n colivie

Căci sufletul din glas i l-ai ucis.

Şi dacă tragi cortina la final, s-a terminat...

N-o face.

Închide ochii şi respiră clipa...

Acum, aici, noi toţi – simţi paradisul?

Acum, aici - fii paradsisul

Şi nu ieşi din calea sa, se va-mprăştia în praf de

stele.
Ciudată pasiune ce mă-nvăluie

Şi minţile mi le agită...

Aripi deschise-n bolta înstelată,

E inima-mi ce pasăre a devenit.

În mii fărâme mă împart...

Adevărat să fie?

Iubita-mi este pretudindeni...

Iubita mea iubită,

Ia-mă.

Eliberează-mi sufletul

Şi umple-mi trupul cu iubirea ta,

Salvează-mă din tot ce-n două mă împarte.

Iar dacă inima-mi va bate pentru orişice

Afară doar de tine,

Fie ca focul să mă mistuie din interior.

Iubita mea,

Ia tot ceea ce îmi doresc.

Fă-mă să uit ce fac

Şi-ascunde în neant ce-mi trebuie!

Ia tot şi-orice

Care din tine mă îndepărtează.

Când răsăritul fericirii abia se ivea

mi-ai dăruit trei sărutări

ca să mă trezesc

în acest moment de iubire

am căutat să ţin minte în inimă

ceea ce am visat

în acea noapte

înainte de a deveni conştient

de această mişcare

a vieţii

mi-am găsit visele

dar luna m-a dus departe

m-a ridicat până în bolta cerului

şi m-a suspendat acolo

am văzut câte inimi au căzut

pe calea ta

cântând un cântec

între iubirea şi inima mea

s-au ăetrecut lucruri care

încet încet

m-au făcut să îmi amintesc totul

mă amuzi cu atingerea ta

chiar dacă nu îţi văd mâinile

m-ai sărutat cu tandreţe

deşi nu ţi-am văzut buzele

te-ai ascuns de mine

însă tu mă ţii în viaţă

poate că va veni timpul

când vei obosi de săruturi

voi fi fericit

şi chiar dacă mă vei insulta

doar atât cer

să îţi îndrepţi atenţia şi asupra mea

Plus Kerouac:

Pentru mine oamenii sunt doar cei furiosi.

Cei care sunt bolnavi de viata,
Nebuni sa vorbeasca si sa fie salvati.
Oameni sunt cei ce-si doresc totul acum,
Care n-au timp sa doarma si sa rosteasca locuri comune.
Oameni sunt cei care-au ars, care ard si vor arde precum lumanarile care odinioara
luminau Roma.
Oameni sunt cei care vor face ca lumina lor sa impanzeasca cerul, sa insufleteasca stelele.