Terapia FK It! PDF

Serie
coordonată de Ristvan Vlad Rusu
******ebook converter DEMO Watermarks*******

JOHN C. PARKIN , fiu al unor predicatori anglicani, a studiat practicile
spirituale ale Orientului timp de douăzeci de ani. După ce a realizat că
a spune Fuck It este, în sine, o practică eliberatoare, a început o altă
viaţă. A renunţat la o slujbă bună la Londra și a ales să-și dedice
timpul relaxării și dezvoltării personale. A plecat în Italia împreună cu
soţia și cei doi fii, retrăgându-se în zone spectaculoase, printre care cea
a vulcanului Stromboli, unde-și predică filozofia de viaţă și susţine
cursuri pe această temă. A publicat în 2007 volumul Filozofia F**k It,
care a devenit imediat bestseller internaţional, iar în 2012 a scris
Terapia F**k It, care s-a bucurat de același succes.

traducere din limba engleză
IULIA BOBARU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
PARKIN, JOHN C.
Terapia F**k It: calea profană către fericirea profundă / John C. Parkin ; trad.: Iulia Bobaru. -
București: Nemira Publishing House, 2016
ISBN print: 978-606-758-544-5
ISBN epub: 978-606-758-650-3
ISBN mobi: 978-606-758-651-0
I. Bobaru, Iulia (trad.)
159.9
John C. Parkin
F**K IT THERAPY
Copyright @ 2012 by John C. Parkin and Gaia Pollini
Internal illustrations @ 2012 by Gaia Pollini, with additional material by Arco and Leone
Parkin (aged 10) Quiz (p. 170) @ 2012 by John C. Parkin and Mark Seabright
Originally published in 2012 by Hay House (UK) Ltd.
© Nemira 2016
Coperta: Cristian FLORESCU, Ana NICOLAU
Redactor: Georgiana PARASCHIV
Tehnoredactor: Alexandru CSUKOR
Lector: Viorica DUMITRENCO
Tehnoredactor ebooks: Mihai Eftimescu
Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări, fără acordul scris al editorului, este
strict interzisă și se pedepsește conform Legii dreptului de autor.

CUPRINS
Despre autor
Prefață
Am scris asta din închisoare
Partea I - Văzând închisoarea
Ce este o închisoare?
De ce există închisorile?
Când suntem în închisoare?
De ce ne-am dori să ieșim din închisoare?
Partea a II-a - Imaginându-ne ce e dincolo de zidurile

închisorii
O privire în viitor
Partea a III-a - A cartografia pereții
Secțiunea A: povestea
Secțiunea B: teama
Secțiunea C: seriozitatea
Secțiunea D: îndoiala de sine
Secțiunea E: lipsa gândirii consistente
Secțiunea F: perfecționismul
Secțiunea G: lipsa imaginației
Secțiunea H: a crede că totul este real

Partea a IV-a - A străpunge pereții
Străpungerea peretelui poveștii

Străpungerea peretelui fricii
Străpungerea peretelui seriozității
Străpungerea peretelui îndoielii de sine
Străpungerea peretelui lipsei de conștientizare
Străpungerea peretelui perfecționismului
Străpungerea peretelui lipsei de imaginație
Străpungerea peretelui de a crede că totul e real
Partea a V-a - Ghidul instrumentelor de evadare
F**k It. Eliberează-te!

F**k It. Dă-i bătaie!
F**k It. Unealta de viață doi-în-unu, la
îndemâna oricui
Partea a VI-a - A trece prin ziduri
Folosirea magiei pentru a trece prin ziduri

Deschide-te!
Relaxează-te!
Energizează-te!
Neutralizează totul!
Renunță la gânduri!
Fii recunoscător!
Trezește-ți mintea!
Iubește totul!

Respiră totul!
Simte totul!
Exprimă totul!
Ai încredere în tot!
Atrage totul!
Starea F**k It
Secțiunea secretă Tehnicile miraculoase distilate în „Magia

celor Șase“
Magia celor Șase
Partea a VII-a - A fi împușcat și a supraviețui
Cine va trage cu arma în tine?

Cum să eviți să fii rănit
Atunci când ești rănit
Partea a VIII-a - Viața în afara gratiilor: libertatea
A fi liber și a ajunge într-un oraș unde nu mai

știi pentru ce ai venit
A fi liber în orașul muncii
A fi liber în orașul banilor
A fi liber în orașul relațiilor
A fi liber în Orașul Bunăstării
A fi liber în orașul în care nimic nu funcționează
A fi liber în orașul în care viața e de rahat
A fi fericit și a duce o viață beta
A fi liber și a-ți upgrada viața
A fi liber și a fi nou în oraș
Să evadezi, să fii liber, să rămâi liber, să înțelegi că ești

„liber“
Adevărata natură a terapei F**k It

Postfață
Mulțumiri
Anexe
Apendicele I
Apendicele II
Apendicele III
Apendicele IV
Note

Lui Mary Wright, preaiubita mea bunică
și ultima care îmi mai rămăsese,
dar care a încetat din viață
înainte ca această carte
să vadă lumina tiparului

F**k It: a te elibera conștientizând că sursa grijii tale, a anxietății și a
durerii nu contează prea mult în marea schemă a lucrurilor.
Terapie: proces care permite vindecarea individului la diferite

niveluri (minte, corp, suflet): literal, înseamnă să „reîntregești“.
Neimaginativ: lipsit de imaginație, creativitate.
Scriitori: artiști care se exprimă creând blocuri de text sau cărți.

Deseori își încep cărțile cu citate din dicționare (a se vedea
„neimaginativ“).
A te opri: dacă ești scriitor în devenire, să nu faci asta niciodată. Eu

am făcut-o pentru că a) predau F**k It, iar regulile sunt făcute ca să
fie încălcate; b) am răsturnat această convenție plictisitoare și astfel
am făcut-o (un pic) mai interesantă.
A te bucura: acum, relaxează-te și bucură-te de o carte care te va

distra pe măsură ce te vindecă, pe măsură ce te schimbă, pe măsură
ce te inspiră. Nu e nevoie să scrii nimic. Nu e nevoie să muncești.
Trebuie doar să te relaxezi și să lași cuvintele și terapia să creeze
magie.

VĂ RUGĂM SĂ COMPLETAȚI INFORMAȚIILE DE
SECURITATE DE PE ACEASTĂ PAGINĂ
Vă rugăm să introduceți textul cum apare pe ecran în caseta de

text disponibilă, apoi apăsați butonul „Continuare“.
NU AVEȚI PERMISIUNEA DE A ACCESA ACEASTĂ

CARTE DACĂ FOLOSIȚI UN PROGRAM AUTOMAT.

PREFAȚĂ
F**k It.
Mi-am început unul dintre workshopurile mele recente spunându-le

participanților că nu le voi oferi nimic…
Și am tăcut.
Acest lucru a declanșat următoarea discuție, care a început astfel:
– Cum, nu ne vei da nimic din lucrurile pentru care am venit?
– Pentru ce ai venit?
– Păi, nu spun că am avut așteptări, dar am vrut să trăiesc ceva.
– Asta nu e ceva?
– Nu, asta nu e nimic.

– Deci nu se întâmplă nimic aici?
– Ba da, se întâmplă, dar nu acel CEVA!
Și astfel am început să discutăm ce este acel „CEVA“(IT).
Cât timp ne petrecem căutând CEVA și gândindu-ne că „acesta“ nu e

acel CEVA?
Câtă durere ne provoacă asta?
Și ce este acel CEVA, până la urmă?
Cine știe, pentru că nu vom obține niciodată acel CEVA.
Acel CEVA este mereu în altă parte; acel CEVA este mereu altceva…
Poate că altcineva are acel CEVA, însă noi nu.
Acel CEVA este un lucru pe care l-am putea obține dacă ne-am strădui
mai mult, dacă am deveni mai buni, dacă am înțelege mai mult sau
dacă am înțelege altceva sau dacă, drept rezultat final al căutărilor
noastre, atingem iluminarea. Imaginați-vă asta. Iluminarea (se pare) o
obține doar un grup restrâns din întreaga lume, însă mii de oameni
consideră că au nevoie de ea pentru a fi bine…
Vreau să spun, aveți vreunul dintre voi acel CEVA?
Când, după prânz, ne-am strâns din nou laolaltă, i-am întrebat pe toți,
arătând către noi înșine și către cameră:

– Deci dacă acel CEVA nu este nicăieri altundeva, și nu este nimic
altceva, și nu este nimeni altcineva, atunci ce este ăsta?
Iar jumătate din grup a răspuns în cor, râzând: „CEVA“.
Simplu. Acesta este acel CEVA. Eu, care scriu această carte. Tu, care o
citești. Acesta este CEVA. Tu, ridicându-te și umplându-ți un pahar cu
apă este CEVA. Trezitul dimineața este CEVA, mersul la baie este
CEVA, micul dejun („De ce am rămas iar fără pâine?“) este CEVA.
CEVA este atât de simplu, încât nu-l observăm.
Nu-i nevoie să privești altundeva, deja stai pe CEVA (mai ales când te
duci la baie), norocosule!
Cartea aceasta e menită să exploreze cum putem spune „F**k“ „ceva“-

urilor din viața noastră, pentru a putea descoperi marele CEVA al
fericirii. Dar adevăratul secret al terapiei „F**k It“ constă în a
conștientiza că acest CEVA este deja aici și că nu a fost niciodată
altundeva.
Gaia

AM SCRIS ASTA DIN ÎNCHISOARE
Pregătesc această carte de foarte multă vreme. Dar abia acum vreo
două săptămâni a apărut o metaforă care a făcut toate piesele să se
așeze și să creeze sinergie. Și anume „închisoarea“: majoritatea dintre
noi suntem, într-un fel sau altul, într-un fel de temniță (iar unii chiar
sunt la zdup. Dacă citești asta de după niște gratii autentice, „Bună,
sper că îți va plăcea cartea, că datorită ei îți vei petrece timpul într-un
mod relativ amuzant și că poate chiar te va ajuta“).
Da, mare parte dintre noi ne aflăm într-un fel de închisoare, iar F**k It
ne poate ajuta să ieșim din această temniță. (Scuze, încă un mesaj
pentru tine, deținutul adevărat. Mă refer acum la eliberarea dintr-o
„închisoare metaforică“, și nu la sensul literal al cuvântului. A da
sfaturi despre cum să evadezi de după gratii nu este punctul forte al
acestei cărți. Deși la un moment dat vom vorbi despre cum e să sapi
un tunel cu o furculiță de plastic. Deci fii pe fază dacă întâlnești astfel
de obiecte în cale.)
Da, inspirația de a folosi alegoria unei închisori ne-a venit acum vreo
două săptămâni.

Iar acum, iată-ne aici, scriind asta din propria noastră închisoare. Vezi
tu, acum câteva zile a început să ningă. Și era diafan, iar noi eram
foarte fericiți. În a doua zi cu zăpadă, școlile s-au închis, astfel că
băieții noștri au rămas acasă și au fost, la rândul lor, foarte bucuroși.
Dar a continuat să viscolească, deși troienele erau deja uriașe. Apoi,
după ce a nins mai mult, a nins și mai mult. Până la un moment dat,
când am conștientizat că am rămas blocați în zăpadă. Și nu în sensul
de „vai, ce drăguț, suntem înconjurați de nămeți“, ci în sensul de
„ajutor, Jeepul nostru nu mai poate fi urnit din loc nici cu lanțuri
antiderapante“. (Locuim pe un deal izolat din apropiere de Urbino,
Italia, la jumătate de milă de cel mai apropiat drum.) Poate acum te
gândești că dacă îți iei în picioare niște cizme rezistente și te îmbraci în
haine impermeabile, atunci poți măcar să ieși din casă. Nu, domnule.
Troienele sunt uriașe și adânci. Zăpada ajunge până la jumătatea ușii
de la intrare, astfel că e greu și să mai ieșim din casă. Și încă mai
ninge. Dacă nu ne salvează un elicopter, ni s-a spus că
salvamontiștilor le-ar lua cam o zi ca să ajungă aici. Dar nu vine
nimeni, pentru că sunt alți oameni care au nevoie mai urgentă de
ajutor. Așadar, probabil, vom rămâne aici o bucată de vreme. Suntem
blocați.
Mare parte dintre noi ne aflăm într-un fel de închisoare, iar F**k It ne
poate ajuta să ieșim din această temniță. Suntem închiși, dar nu într-
un penitenciar cu ziduri înalte, cu sârmă ghimpată, cu foișor echipat
cu reflector, cu paznici înarmați cu mitraliere. Ne aflăm în captivitatea
unei mări de cristale albe, care pleoscăie izbindu-se de ușile și
ferestrele noastre. E mai degrabă un Alcatraz decât un Wandsworth 1,
în care troienele imense înlocuiesc valurile agitate și învolburate ale
Golfului San Francisco.
Pentru prima dată de când am venit aici acum 7 ani, suntem blocați la
propriu. Nu e vorba de o închisoare reală, dar ne simțim de parcă am
fi cu adevărat într-un asemenea loc. Practic avem de-a face cu o
„comparație“, exact acum când ne-am ales „metafora“.
La naiba, s-a stins lumina pentru cinci minute, iar acum și-au
revenit… Noroc că tocmai salvasem documentul.
Deci această alegorie a temniței ni se pare extrem de potrivită (și

experiența noastră de acum ne dovedește și mai mult că trebuie să
optăm pentru ea) ca să descriem ce poate face Terapia F**k It.
MARE PARTE DINTRE NOI NE S-au întâmplat multe de când am scris

AFLĂM ÎNTR-UN FEL DE volumul inițial, Filozofia F**k It! O nouă
ÎNCHISOARE, IAR F**K IT NE metodă de relaxare și detensionare. Cartea
POATE AJUTA SĂ IEȘIM DIN a avut succes: acum este disponibilă în
ACEASTĂ TEMNIȚĂ. 22 de limbi și s-a vândut în mai mult
de 250000 de exemplare. Datorită
eforturilor extraordinare ale editurii noaste, Hay House, vizibilitatea
noastră a crescut, iar vânzările au continuat într-un ritm accelerat.
Astfel, am reușit să împărtășim această abordare cu mii de oameni din
întreaga lume. Acum șapte ani știam foarte bine că filozofia F**k It
funcționează pentru britanici, pentru că acolo locuisem și predasem
atâția ani. Cunoșteam în profunzime dificultățile pe care le aveau
conaționalii mei în a spune F**k It din inimă. Dar ceea ce ne-a uimit
după publicarea acestei cărți este că nu doar englezii sunt stresați și
plini de probleme, ci și restul oamenilor, din toate colțurile lumii.
Nu doar britanicilor le este greu să se detașeze, ci și altor europeni,

inclusiv italienilor (ceea ce ne-a surprins foarte mult). Nu doar
englezii au reticențe ca să își exprime gândurile adevărate, ci și
americanii (ceea ce, din nou, ne-a uimit). Nu doar britanicii sunt
încordați și crispați, ci și indivizi din țări vesele și civilizate, cum ar fi
Olanda sau Danemarca. Îți vine să crezi sau nu, dar există irlandezi
care și-au pierdut capacitatea de a se distra, francezi cărora le-a
dispărut joie de vivre, italieni care nu își pot exprima emoțiile,
australieni stresați (incredibil!), californieni stăpâniți de îndoială, ruși
vlăguiți… iar lista ar putea continua. Am învățat că deși, într-adevăr,
suntem diferiți și ne place să identificăm și să exploatăm diferențele,
ceea ce ne unește e mai puternic decât ceea ce ne desparte. Am râs mai
mult cu niște germani decât cu orice altă naționalitate. Am plâns mai
mult cu australienii și ne-am deschis mai mult în fața rușilor.
Terapia F**k It pe care am pus-o la punct în timpul retragerilor

noastre săptămânale are efect asupra tuturor. Și am descoperit că toți
oamenii, din întreaga lume, putem avea acces destul de ușor la resurse
incredibile din adâncul nostru. Putem vindeca răni profunde, putem
scăpa de timiditate, pentru a străluci din nou, putem simți cum ne
străbate fiorul vieții. Cu ajutorul lui F**k It descoperim calea spre
libertate, indiferent unde suntem sau ce facem. Trebuie doar să ne
dăm seama că putem să avem independență totală. Și reușim asta
atunci când conștientizăm că, din anumite motive, am ajuns într-un
punct în care fie suntem captivi, fie ne simțim așa.
Uneori ne aflăm în închisori care sunt TERAPIA F**K IT PE CARE AM

evidente, dureroase, opresive: de PUS‑O LA PUNCT ÎN TIMPUL
parcă am fost pedepsiți cu izolarea RETRAGERILOR NOASTRE
severă, într-un puț întunecos, umed și SĂPTĂMÂNALE ARE EFECT
urât mirositor. Captivitatea ne-a ASUPRA TUTUROR.
devenit aproape insuportabilă. Pentru

alții, gratiile sunt mai puțin sesizabile, viața pare în regulă, dar parcă
ceva nu merge. În acest caz, e nevoie să descoperim pereții închisorii și
să-i străpungem ușor. Alții chiar cred că totul funcționează, totul li se
pare minunat, până când un eveniment declanșează ceva în ei și totul
se prăbușește rapid. Fuseseră întemnițați, dar nu voiau să vadă asta,
pentru că ar fi fost prea dureros. Pe de altă parte, mai există și alții
care sunt încă de părere că le este bine, că viața e frumoasă. Sunt
recunoscători că sunt vii și nu-și imaginează că lucrurile ar putea fi
mai agreabile. Uneori, chiar au dreptate. Dacă faci parte din grupul
acesta, vei întâlni în această carte multe idei care explică tot ceea ce
simți deja și care te ajută să rămâi în această stare. Raportează-te la
carte ca la o poliță de asigurare, dacă vrei.
Majoritatea dintre noi însă chiar suntem într-o temniță, sub o formă
sau alta. E ceva firesc până la urmă. Așa-i viața…și poate chiar și
moartea. Dar în general așa-i viața. A găsi libertatea (și a o extinde la
întreaga ta existență) e o parte minunată a acestui joc. Iar calea aceasta
specială de a găsi libertatea am numit-o Terapia F**k It.
Până acum Terapia F**k It era împărtășită de către noi, John și Gaia, în
cadrul retragerilor F**k It. Acum însă, am așternut-o pe hârtie, pentru
ca tu să o poți exersa oriunde te-ai afla, indiferent prin ce treci. Iar asta
ne încântă îndeosebi, trebuie să recunoaștem.
Am lucrat cu oameni din întreaga lume, care trăiau în diferite tipuri

de închisori sufletești. Am învățat astfel că ideile F**k It pe care le
aplicăm funcționează pentru toată lumea. Am asistat la transformări
incredibile, care ne-au inspirat și ne-au tăiat respirația. Totodată, am
primit e-mailuri de la nenumărate persoane ale căror vieți s-au
schimbat datorită Terapiei F**k It, pe care noi o predăm.
În regulă, trebuie să plecăm să mai adunăm niște lemne, pentru că

dacă rămânem fără curent la noapte va trebui să coborâm aici și să
dormim lângă foc. Brrrrrr.

PARTEA I
VĂZÂND ÎNCHISOAREA
Înțelegerea nevoii de a spune F**k It

CE ESTE O ÎNCHISOARE?
O închisoare are un sens
Scopul închisorii este de a proteja societatea de condamnații săi

periculoși, de a reabilita sau pur și simplu de a pedepsi. Aceste
atribuții îi dau închisorii un sens în lumea noastră.
Similar, sensul pe care l-ai găsit tu în viața ta și în lumea ta poate că a

devenit, de fapt, propria ta închisoare.
Căutarea conștientă a unui înțeles nu pare să ne preocupe în copilărie.

Lucrurile sunt luate ca atare. Nu simțim nevoia să atribuim fiecărui
lucru un scop, să avem doar activități pline de sens sau să ne căutăm
menirea vieții atunci când suntem tineri. Din fericire. Desigur, copiii
întreabă deseori „de ce?“ și „cum?“.
– De ce este cerul albastru?

– Întreabă-l pe tati.
– De ce răsare și apune soarele?
– De ce Tommy are mai multe jocuri video decât noi?
– Cum apar copiii?
– Întreab-o pe mami.
Însă ei nu pun aceleași întrebări pe care le punem noi: „De ce sunt

aici?“, „Cu ce scop fac această muncă îngrozitoare zi după zi?“,
„Contează, într-adevăr, dacă sunt bun sau rău?“ și așa mai departe. La
un moment dat, încetăm să ne mai punem întrebări despre lumea din
afara noastră (despre soare și lună, de pildă) și începem să ne punem
întrebări despre noi înșine și despre locul nostru în lume.
Ne aflăm uneori în fața realității înfiorătoare crezând că nu avem nicio

utilitate în acest univers uriaș și nepăsător: trăim doar o frântură de
„viață“ (80 de ani din cei 500000 de când există oamenii și din cele
cinci miliarde de ani de când există lumea). Suntem doar o persoană
din șapte miliarde, pe o planetă care e un simplu strop de apă în
imensul lac al sistemului nostru solar, care la rândul lui este doar o
picătură în oceanul galaxiei, care este ea însăși o piscină pentru copii,
de pe peluza unei case, într-o țară numită Universul. Planeta pe care
noi o numim „Pământ“ este o parte infinit de mică a acestui tot. Avem
doar străfulgerări ale acestei realități – privim prin gaura cheii și este
așa de mult praf adunat acolo, încât nu putem vedea ce se află, într-
adevăr, în cameră. Poate că, dacă am cuprinde totul cu privirea și am
conștientiza amploarea întregului univers, am fi copleșiți în totalitate.
Într-adevăr, atunci când suntem puși față în față, fie numai pentru un
moment, cu propria noastră inutilitate, intrăm în panică. Iar această
panică scade și crește, oscilând continuu, încât uneori uităm de ea,
dar, de fapt, ne însoțește pe durata întregii noastre vieți. Ia forma unei
căutări neîncetate a unui sens, în maniere din ce în ce mai ridicole și
mai lipsite de sens. Asemenea unor câini în sezonul împerecherii, care
se agață de picioarele necunoscuților, de stâlpi, de hidranții pentru
incendiu, de bănci și ocazional chiar de pisici, încercăm să desprindem
înțelesul din tot ce ne înconjoară. Suntem mașini în călduri, căutându-
ne cu disperare menirea: în munca noastră fără valoare; în relațiile
noastre fără miză; în posesiunile materiale pe care le acumulăm
însetați (cu traiectoria lentă de la magazin la groapa de gunoi); în
divinitățile pe care le inventăm; în regulile de comportament pe care
le gândim și le aplicăm; în rolurile pe care ni le însușim; în poveștile
pe care le spunem… Zi după zi până la moarte, când ne ducem…
nicăieri și, cu siguranță, nu pentru a găsi în sfârșit sensul, pentru că
acela, de fapt, nu a fost niciodată acolo.
Scuze, a trebuit să spun ce aveam pe suflet.
Suntem RIDICOLI. Nu doar pentru că în panica noastră, care se

întinde pe durata întregii noastre vieți, NIMIC nu are sens, și astfel
ajungem să căutăm sensul PRETUTINDENI – demers care este, de
altfel, înduioșător. Ci pentru că lucrurile cărora le acordăm cea mai
mare importanță se dovedesc a fi cele care ne provoacă răul cel mai
mare. Pentru că nimic nu durează la nesfârșit. Ajungem să ne atașăm.
Apoi acele lucruri ne sunt răpite, iar noi simțim durere. Aceasta este
condiția umană.
Să ne imaginăm lanțul de evenimente care caracterizează existența

omenească: deslușim că viața noastră este complet inutilă și începem
să ne întrebăm care ne este scopul; încercăm să conferim sens
lucrurilor din jurul nostru; ne atașăm de acele lucruri; ele ne sunt
luate; ne cuprinde tristețea; ne întrebăm iar care este scopul; încercăm
să conferim sens altor lucruri din jurul nostru; ne atașăm de acele
lucruri; ele ne sunt luate; ne cuprinde tristețea; ne întrebăm iar care ne

este scopul; încercăm să conferim sens altor lucruri din jurul nostru;
ne atașăm de acele lucruri; ele ne sunt luate; ne cuprinde tristețea; ne
întrebăm iar care ne este scopul… Acesta este cercul vicios care ne
marchează viața. De aceea folosesc refrenele în muzica mea; îmi
amintesc de viața noastră repetitivă. Refrenul este implantat în însuși
ADN-ul nostru, care este, după cum se știe, foarte asemănător cu cel al
unei banane. Suntem, în esență, banane.
Ce vreau să spun despre viață?
Cum, încă mai vrei învățăminte?
Deocamdată stăm aici împreună, zâmbind, așa că mă voi opri din

această vorbărie nihilistă. Voi veni chiar cu diferite teorii cu privire la
scopul nostru. Dar trebuie să conștientizăm că a căuta sens, ceea ce
este preocuparea multora dintre noi, este ceva de-a dreptul nebunesc.
Mulți dintre noi suntem blocați într-o închisoare pe care noi înșine ne-
am creat-o; am devenit atașați de lucruri care acum ne periclitează
libertatea.
Trecând de la această privire de ansamblu la aspectele prozaice ale

vieții de zi cu zi – fără a suferi din cauza greții, depresurizării sau a
intrării în atmosferă –, problema este că majoritatea dintre noi ne
îngrijorăm în legătură cu aspecte care, puse un pic în perspectivă,
CHIAR NU CONTEAZĂ și ne risipim timpul și energia cu gândul la
acestea, încât ajungem să nu mai avem timp și energie pentru CE
CONTEAZĂ CU ADEVĂRAT (dacă nu suntem nihiliști sau filosofi,
cel puțin). Ne îngrijorăm că vom întârzia la o ședință, dar nu ne
ducem copiii la școală. Ne îngrijorăm că ne-am îngrășat câteva
kilograme, dar nu observăm oamenii de pe stradă care au nevoie
disperată de ajutor. Ne îngrijorăm văzând cum ne apar riduri pe față,
dar nu sesizăm schimbările climatice devastatoare cauzate de
poluarea Terrei. Căutăm divinitatea și uităm să mai luăm parte la
miracolul vieții. Suntem îngreunați de povara trecutului, plini de
anxietate cu gândul la viitor, încât nu mai apucăm să ne bucurăm de
prezent.
Astfel, în această închisoare a sensului, trebuie să spunem „F**k It“

tuturor acelor probleme care nu contează prea mult și să ne mutăm
atenția asupra a ceea ce este, cu adevărat, important (sau măcar pare
așa). Trebuie să privim lucrurile din perspectivă, acesta fiind unul
dintre principiile fundamentale ale terapiei „F**k It“.
Trăim într-o închisoare. Iar terapia „F**k It“ ne poate elibera.
O închisoare are o poveste
Fiecare închisoare are o poveste: un trecut, niște incidente care au avut

loc acolo, deținuți celebri, un trecut sumbru și, uneori, istorii de viață
care te inspiră.
Și noi avem o poveste. Avem propria TREBUIE SĂ SPUNEM „F**K

noastră istorie; toate acele întâmplări IT“ TUTUROR ACELOR
prin care am trecut: care ne-au rănit, PROBLEME CARE NU CONTEAZĂ
ne-au emoționat, ne-au bucurat, ne-au PREA MULT.
inspirat, ne-au întristat, ne-au împins

înainte, ne-au dat înapoi, ne-au ridicat și ne-au făcut să ne prăbușim.
Avem lucruri de care ne amintim cu drag și altele pe care ne-am dori
să le dăm uitării.
Și ne spunem nouă înșine (sau altora, dacă sunt dornici să ne asculte)

povestea a ceea ce suntem noi (care credem că este alcătuită din

trecutul nostru și modelată de toate acele peripeții din viața noastră).
Ne spunem nouă înșine povestea personajului nostru: defectele și
calitățile noastre, atuurile și slăbiciunile noastre, motivele noastre de
mândrie și de rușine.
Ne spunem nouă înșine povestea creșterii și transformării noastre din

ceva în altceva. Ne spunem nouă înșine ce eram, ce suntem și ce am
vrea să fim. Uneori ne vedem povestea ca pe o călătorie ascendentă,
de la inocență la experiență, de la rău la bine, de la naivitate la
cunoaștere, un proces de învățare perpetuă, pe drumul șerpuit al
vieții, la finalul căruia vom ajunge undeva unde vom fi recompensați
pentru sârguința noastră și vom simți că a meritat efortul. Alteori, ne
vedem povestea ca pe o călătorie descendentă, de la joacă la
maturitate, în care ne risipim talentele, renunțăm la visurile noastre,
trecem de la sănătate la boală, devenim din ce în ce mai bătrâni și mai
slăbiți, fără a ne fi învățat lecția, pierzând tot ce am avut și târându-ne
cu greutate spre sfârșitul nostru singur și trist, pe această planetă
dezolantă.
Ne spunem nouă înșine și povestea acestei vieți și a lumii din jurul

nostru; ne spunem că e un loc minunat, miraculos, într-o continuă
schimbare, dinamic, misterios, care te inspiră. Sau că este un loc tragic,
plin de suferință și păcate, fără speranță, nedrept, sortit pieirii. Sau că
este plictisitor. Sau că nu este ca înainte. Sau că se duce pe apa
Sâmbetei. Sau că este un amestec. Sau că ne susține. Sau că este
împotriva noastră. Sau că este indiferentă la noi. Sau că ne oglindește
pe noi înșine.
TERAPIA „F**K IT“ NE ARATĂ Ne spunem nouă înșine povești

CUM SĂ SPUNEM „F**K IT“ despre noi și despre lumea din jurul
POVEȘTII ȘI SĂ INTRĂM ÎN nostru. Dar acestea sunt doar povești.

CONTACT CU VIAȚA. Iar aceste povești – cele bune, cele rele,
cele neutre – toate pot să se transforme
în niște închisori pentru noi, pentru că… Poveștile nu reflectă neapărat
realitatea. Poveștile găsesc o rezolvare la tot. Dar „viața“ nu este
rezolvabilă. Este în continuă mișcare. Și se opune poveștilor pe care
încercăm să le spunem despre ea. Până să credem că am putut
cuprinde cu mintea viața noastră – sau povestea noastră –, ea deja a
trecut, ne-a părăsit. Suntem blocați astfel în închisoarea poveștii pe
care am creat-o.
Terapia „F**k It“ ne arată cum să îi spunem „F**k It“ poveștii și să

intrăm în contact cu viața.
O închisoare are un scop
Închisoarea are scopul de a proteja populația de deținuții săi (și uneori

de a proteja deținuții de populație) și de a-i reabilita pentru a se putea
întoarce în comunitate (de regulă).
Și noi avem scopuri. Ne dorim să facem un anumit lucru până la o

anumită vârstă: vrem să trecem cu bine de examene, să ne cumpărăm
o casă, să cunoaștem pe cineva minunat și să clădim o familie, să ne
bucurăm de viață, să câștigăm premiul Nobel, să ne însănătoșim, să
slăbim, să ne culcăm cu mai multe persoane, să ne culcăm cu mai
puține persoane…
Avem scopuri. Iar dacă suntem organizați și hotărâți, așternem acele

scopuri pe hârtie. Ne fixăm chiar termene-limită. Facem eforturi
pentru a le putea atinge. Depășim obstacole pentru a le îndeplini.
Suferim pentru arta noastră, înfruntăm furtuna pentru a ajunge la

țărm, ne purtăm crucea, urcăm munți și sfidăm gloanțele, totul pentru
a ne atinge scopurile.
Dar scopurile noastre pot deveni, ele însele, închisorile noastre. Viața
obișnuiește să nu se desfășoare așa cum ne-am dorit. Ceilalți
obișnuiesc să nu se comporte așa cum ne dorim noi. Economia este în
colaps la momentul inoportun. Și pentru că ne-am fixat această
traiectorie definită prin „scopuri“, ne aflăm într-o închisoare a
așteptărilor, zădărnicite de viața care face exact ceea ce se pricepe mai
bine să facă: este imprevizibilă.
Scopurile pot fi, cu siguranță, și utile. Putem realiza multe având

obiective bine definite și putem irosi mult fără ele. Dar atunci când
devii prea atașat de țelurile tale, ele se pot transforma în închisori.
Obiectivele nu trebuie tratate cu atâta seriozitate. Spune „F**k It“
scopurilor prea rigide. Eliberează-te! Relaxează-te și bucură-te mai
mult de călătoria ta!
Închisoarea gândurilor
Totul începe cu un gând. Dumnezeu poate că a început prima zi

creând Văzduhul și Pământul, apoi a aprins lumina. Dar ceea ce omite
Biblia să precizeze este că Dumnezeu a început cu un gând. Înainte de
a CREA Văzduhul și Pământul, El trebuie să fi avut ideea genială de a
munci creativ. Înaintea celor șase zile de trudă, poate că El a stat cu
picioarele întinse, gândindu-Se ce prânz va lua când I-a venit ideea
strălucită:
SPUNE „F**K IT“ SCOPURILOR Genial. O planetă și niște spațiu. Sunt

PREA RIGIDE. ELIBEREAZĂ‑TE! genial. Absolut genial. Chiar dacă Mi-o

spun singur.
S-a lăsat pe spate și Și-a dat seama că gândul Său era bun. Apoi a avut
un alt gând și Și-a mângâiat barba în timp ce ideea căpăta contur:
Chiar… dacă… Mi-o spun singur (chiar și Dumnezeu folosește majuscule

când se referă la El însuși), dacă aș crea alte, hmm… ființe, care să-Mi spună
cât de genial sunt, n-ar mai fi nevoie să Mi-o zic doar Eu.
Bună idee, Dumnezeu!
Îi voi crea după chipul și asemănarea Mea.
Prevăd o problemă, Dumnezeule. Îți vor face concurență.
Ah, dar nu vreau concurență de niciun fel ca Dumnezeu și Ființă Supremă,

așa-i?
Se mai scarpină în barbă.
Voi concepe un test ridicol pentru ei. Voi crea doi mini-Eu, apoi le voi spune
că există… nu știu… hmm… un copac care îi face înțelepți (astfel încât ei să
creadă că ar putea deveni la fel de înțelepți ca Mine, deși, iar ei nu știu asta,
deja sunt). Îi voi prinde în această capcană cu ajutorul unui șarpe. Evident că
ei se vor înfrupta din acest copac al cunoașterii și BANG, îi voi izgoni pentru
totdeauna din Rai…
Dumnezeu își dădu o palmă peste picior, felicitându-Se pentru planul

Său perfect de creare a mini-Zeilor…
Astfel, ei își vor petrece întreaga viață slăvindu-Mă pe Mine, certându-se din
cauza Mea și crezând că nu sunt deloc ca Mine, deși în realitate ei chiar sunt.

Revenind la prima idee. Partea dificilă pentru Dumnezeu – iar Biblia
omite să menționeze asta – a fost acel gând. Imaginați-vă cum a fost să
inventeze întregul plan pentru Pământ și spațiu și animale și oameni
și pentru absolut TOT din NIMIC. Nu exista NIMIC înainte; era doar
Dumnezeu care stătea acolo, nu în spațiu, ci în NIMIC. Nu avea cu ce
să-Și ocupe timpul. Nu avea reviste pe care să le poată răsfoi pentru a-
I veni idei, nu avea cărți de citit. Nu mergea la salonul din cartier
(salon pentru idei, nu pentru tuns barba) pentru a vorbi cu alte zeități
intelectuale. Nu făcea brainstorming. Nu stătea cocoțat pe umerii unor
uriași. Nu era în rivalitate cu alt dumnezeu pentru a vedea cine vine
cu un plan de creație mai bun. Totul a apărut din nimic. NIMIC.
După aceea, creația propriu-zisă a fost floare la ureche. Management

de proiect și muncă de construcție, atâta tot. Sigur, au făcut treabă
bună. S-au încadrat în timp (șase zile) și au respectat bugetul. Dar
Dumnezeu a fost ARHITECTUL. El a fost Omul cu ideile… hmm…
Dumnezeul… Dumnezeul cu Ideile.
Totul începe cu un gând. Tot ce vezi în jurul tău a început cu un gând.

Tot ce faci începe cu un gând. Tu ai început cu un gând. Chiar dacă
mergi într-o zonă aparent neafectată de gândurile omului (precum
teritoriile virgine), sigur încercăm să ne facem simțită prezența și
acolo, prin efectele încălzirii globale provocate de om. Chiar dacă
aceasta nu va însemna sfârșitul Pământului, el sigur va veni oricum
din cauza armelor noastre nucleare. Bună idee, Einstein.
E comic faptul că, deși civilizația noastră a cunoscut multe genii

atotștiutoare de-a lungul istoriei, Einstein a ajuns să fie acela
reprezentativ pentru noțiunea aceasta – deși avea un chip comic și un
păr zburlit. Ah, ce geniu! Ironia face ca înseși descoperirile sale să
ajungă să ducă la distrugerea noastră. Lumea a început printr-un gând
(al lui Dumnezeu). Va sfârși printr-un gând al celui mai înțelept
individ (Einstein), în urma căruia cel mai nătâng individ va apăsa
butonul roșu (imaginați-vă un personaj asemănător lui George W.
Bush, cu un zâmbet larg).
Tot ce facem începe cu un gând. Putem clădi minuni cu ajutorul

gândurilor. Putem inventa lucruri extraordinare. Viețile noastre pot
deveni mai ușoare ca urmare a rezultatelor gândurilor noastre.
Suntem mai sănătoși datorită oamenilor de știință care lucrează în
slujba noastră. Ne idolatrizăm inventatorii, experții și cugetătorii.
Suntem fascinați de fiecare cuvânt al oamenilor de știință, așa cum
înainte obișnuiam să sorbim fiecare vorbă rostită de preoți (cu
siguranță, mulți încă mai facem asta, dar știința a devenit noua religie
a multora dintre noi). Ne educăm copiii și îi încurajăm să își croiască
drum în viață, punându-și mintea la contribuție. Ne bazăm pe decizii
raționale pentru a ne conduce destinul.
Ce mai este însă acolo? Trebuie să ne întrebăm asta. Există inima. Și

există instinctul și intuiția. Și există alte informații, de asemenea
(inspirația vine oare de la creier sau din interiorul corpului sau din
afara sa?)… Dar informația „spirituală“ ce reprezintă?
Atunci când ne bazăm exclusiv pe gândurile noastre, clădim o

închisoare pentru noi înșine. Suntem, în multe privințe, în continuare
o societate carteziană. „Gândesc, deci exist.“ Dacă suntem mai mult
decât suma gândurilor noastre?
A spune „F**k It“ unei abordări bazate exclusiv pe gânduri permite o

deschidere către lucruri minunate. De asemenea, atunci când
gândurile devin prea copleșitoare, poți avea alinarea că ființa ta nu e
constituită doar din acestea. De exemplu, în cazul depresiei sau în
urma unei traume, gândurile noastre (îndoiala de sine, analiza
excesivă, autoînvinovățirea etc.) ne pot înnebuni. Uneori la propriu.
O cale rapidă de a conștientiza că ești A SPUNE „F**K IT“ UNEI

mai mult decât DOAR gândurile tale ABORDĂRI BAZATE EXCLUSIV PE
este să încerci meditația. Dar atunci GÂNDURI PERMITE O
când gândurile au devenit închisoarea DESCHIDERE CĂTRE LUCRURI
ta, când te deziluzionează, când te MINUNATE.
amăgesc, poți să conștientizezi că nu

ești doar suma gândurilor tale… Poți să spui „F**k It“ unei vieți
conduse de gânduri, fără a avea o viață lipsită de gânduri.
Închisoarea emoțiilor
Atunci când am întrebat „Ce mai există în afara gândurilor tale?“

probabil că mulți bărbați nu au știut ce să răspundă pe moment. Dar
răspunsul a fost mult mai simplu pentru majoritatea femeilor: inima și
viața emoțională.
În general, ne împărțim ușor în funcție de sex, din punctul de vedere

al accentului pus pe creier sau pe inimă. Gaia se axează asupra inimii.
Eu sunt prins în gândurile mele. Ea este iubire. Eu reprezint idei și râs.
Ea personifică intuiția și căldura. Eu, în schimb, sunt alcătuit din vise
și cugetări.
Majoritatea celor care participă la retrageri „F**k It“ sunt prizonierii

minții lor (într-o închisoare a gândurilor), deci au multe beneficii
atunci când lucrează cu inima: se deschid mai mult, simt mai bine
emoțiile, le exprimă mai mult. Gaia, îndeosebi, îi ajută să se simtă mai
liberi foarte rapid, în timp ce eu îi ajut să se relaxeze și îi fac să râdă.
Gaia le deschide apoi inimile și începe vindecarea în profunzime. Nu

este vorba de un joc de-a polițistul bun și polițistul rău, noi suntem,
mai degrabă, polițistul minții și polițistul inimii.
Astfel, a fi captiv în închisoarea emoțiilor este ceva mai rar întâlnit.

Dar este posibil și suntem martorii unor asemenea situații. Când pot fi
ele întâlnite? Atunci când viața ne este dictată exclusiv de emoții.
Atunci când simțim totul profund și luăm totul personal. Plângem
mult, uneori fără un motiv întemeiat. Ca o paranteză, am văzut doar
femei făcând asta și este ceva halucinant pentru noi, bărbații
adevărați. Acum însă nu mai sunt surprins. Atunci când Gaia plânge,
iar eu o întreb de ce, iar ea răspunde „N-am nimic“, ea nu spune „N-
am nimic“ cu sensul de „Bineînțeles că am ceva care mă supără și e
ceva IMPORTANT, altfel de ce aș mai plânge? Dar nu îți voi spune
pentru că, deși nu are legătură cu tine de această dată, de regulă are
legătură cu tine, tu vei continua să mă întrebi, astfel că eu mă voi simți
dorită și apreciată. Așa că îți voi mai spune încă o dată «N-am nimic»,
apoi a treia oară când mă întrebi, îți voi dezvălui motivul. Bine?“…
Gaia spune „N-am nimic“ pentru că, într-adevăr, n-are nimic. Uneori,
fără un motiv evident, ea pur și simplu se simte nefericită, așa că
plânge. Acum îmi spune că uneori nici măcar nu se simte tristă, doar
simte nevoia să plângă, așa că o face.
Femei, vă rog să săriți peste acest paragraf! Acest mesaj este pentru
bărbați: Mi se pare mie sau aceasta e NEBUNIE curată? Există
anumite lucruri pe care nu le vom înțelege niciodată, nu-i așa? Vreți o
bere? Vreau să evadez din acest mediu plin de lacrimi și să mă duc
rapid la un bar.
MAJORITATEA CELOR CARE Bine v-am regăsit, bărbați și femei. Am

PARTICIPĂ LA RETRAGERI revenit. Femei, stăpâniți-vă! „Vai,
„F**K IT“ SUNT PRIZONIERII Gaia, mă doare.“ Nu, să vă arătați

MINȚII LOR. emoțiile e bine. Noi, bărbații, le ținem
ferecate prea mult timp. Așa fac și
unele femei. Dar asta nu înseamnă că emoțiile trebuie revărsate peste
tot, fără un minim autocontrol. Folosiți gândirea rațională
OCAZIONAL: Și învățați cum să folosiți o foaie de calcul Excel. E
foarte utilă pentru dezvoltarea acelei părți a creierului. Acesta este
sfatul meu atunci când vă simțiți copleșite de emoții, fără a cunoaște
cauza. Deschideți un registru Excel și jucați-vă. Vă veți însenina într-o
secundă.
Esența e următoarea: uneori poți să te axezi prea mult asupra inimii.

Creierul și gândirea rațională au rolul lor. Trebuie folosite uneori.
Altfel rămâi prizonierul emoțiilor. Iar în cazul acela e nevoie de un
„F**k It“ pentru a te putea elibera.
Închisoarea materialistă
Când spun „materialistă“ nu mă refer la persoanele care adoră

cumpărăturile și pentru care ceea ce dețin este mai important decât
orice altceva, deși evident că și acestea trăiesc într-o închisoare pustie
și restrictivă.
Nu, în acest context, materialismul înseamnă ideea că totul este

materie sau energie (în sensul tradițional newtonian al cuvântului
„energie“, nu în sensul oriental). Suntem ființe umane distincte,
solide, care acționează sub efectul legilor fizicii newtoniene, pe o
planetă ale cărei elemente pot fi explicate ușor cu ajutorul științei.
Majoritatea oamenilor trăiesc cu această percepție (chiar dacă ei
declară „credință“ în Dumnezeu, interacțiunea lor cotidiană cu lumea
înconjurătoare este materialistă).
Materialistul își explică practic toate fenomenele într-o manieră
științifică. Înțelegem cum funcționează aproape totul mult mai bine
decât acum o sută de ani. Într-un mod cât se poate de evident,
materialismul a înlocuit spiritualitatea pentru mulți dintre noi. În
trecut, totul era învăluit în mister, de la ce vedeam noaptea pe cer la
cauzele ploii, la modul cum funcționează corpul nostru, la
începuturile vieții pe Pământ. Incapabili să ofere atunci explicații
pentru aceste fenomene pe cale științifică, așa cum se practică în
prezent, oamenii le-au dat un sens spiritual. Existau zei care
reprezentau anumite elemente ale naturii, zei ai dragostei și ai
războiului. Apoi cuiva i-a venit ideea că există doar un singur
Dumnezeu. Oricum, zeii sau Dumnezeu ne-au permis să găsim o
explicație pentru orice, pentru că nu ne simțim deloc confortabil
atunci când NU ȘTIM. Vrem să știm. Chiar și atunci când vizionăm un
film polițist la televizor ne place să nu avem cheia misterului doar
pentru un timp, dar până la culcare ne dorim să aflăm rezolvarea.
Deci majoritatea oamenilor doresc să știe. Cunoaștem majoritatea

informațiilor legate de modul de funcționare a lucrurilor din jurul
nostru, datorită științei. Iar restul urmează să fie explicat în viitor de
către experți. Iar ei chiar muncesc asiduu să descopere adevărul – un
exemplu clasic este CERN (Organizația Europeană pentru Cercetări
Nucleare). Cu toate acestea, mulți oameni încă îi atribuie lui
Dumnezeu acele fenomene rămase fără o cauză clară. Unele persoane
contrazic chiar, în numele lui Dumnezeu, anumite explicații care par
solide.
Să presupunem însă că majoritatea oamenilor sunt, în sens practic,

materialiști. Apelează la știință pentru a găsi răspunsuri. Iar acestea
sunt, de obicei, bune (chiar dacă nu sunt la fel de accesibile precum
cele spirituale). Nu este vorba că ei sunt niște raționaliști scorțoși și
reci, așa cum și-ar putea imagina o persoană spirituală. Diversitatea,
frumusețea și complexitatea acestor fenomene pot încă să-i
copleșească pe cei care conferă o explicație materialistă fenomenelor
din jurul lor. Materialistul înțelege procesul de reproducere, de
dezvoltare a fătului pe baza hărții ADN și procesul de naștere. Dar
faptul că își poate explica aceste fenomene îi știrbește oare uimirea
atunci când este martorul lor? În cele mai multe cazuri, nu.
Majoritatea oamenilor sunt la fel de impresionați de naștere, de
frumusețea și maiestuozitatea naturii atunci când înțeleg cauzele
materialiste ale acelor fenomene ca și atunci când totul era un mister
pus pe seama zeilor/lui Dumnezeu.
Eu și Gaia preferăm să fim deschiși. Să rămânem cu întrebarea, în loc

să încercăm să ne fixăm pe un răspuns: să fim mulțumiți cu A NU ȘTI.
Nu înseamnă că nu suntem curioși. Suntem filozofi în sensul că ne
place să punem întrebări în neștire. Dar nu ne limităm la un singur
răspuns, ci continuăm să punem întrebări. Rămânem curioși. Ne
bucurăm de misterul și de minunea vieții care se desfășoară în fața
ochilor noștri în fiecare moment.
Folosim verbul „a simți“ frecvent. El indică faptul că întrebările

noastre sunt fără întrerupere, că nu ne-am fixat încă pe anumite
răspunsuri clare, că am rămas suficient de modești pentru a nu utiliza
verbul „a ști“. Am folosit noțiunile de energie sau qi ani la rând.
Simțim că această energie este fundamentul întregii lumi și este atât
calea de manifestare a fenomenelor nonmaterialiste uimitoare, cât și
esența fenomenelor materialiste la fel de uimitoare pe care le
observăm.
Ați văzut cât de util este verbul „a simți“? Nu spunem „noi știm“ așa
cum s-ar exprima o persoană materialistă sau religioasă și nu afișăm o

modestie falsă, ci considerăm că o asemenea aserțiune a „cunoașterii“
noastre ar imobiliza-o. Dacă știm ceva despre energie și despre
fenomenele sub care se manifestă, este aceea că ea este în continuă
schimbare, imposibil de imobilizat și foarte dificil de definit (Taoiștii,
de exemplu, afirmă că dacă poți descrie Tao – forța care este
pretutindeni/este totul/creează totul – atunci înseamnă că aceasta îți
lipsește.) Ca să clarificăm, nu suntem taoiști.
Nu suntem nimic. Punem întrebări și experimentăm și trăim

minunându-ne și împărtășim ceea ce simțim cu voi.
Înclinăm mai mult spre gândirea materialistă decât spre cea

fundamentalistă. Dar abordarea materialistă riguroasă a realității, fără
a pune la îndoială explicațiile sau fenomenele nonmaterialiste
(spirituale/energetice/magice), poate crea o închisoare a experienței.
Gama limitată de explicații pentru fenomenele complexe și diverse
care îți copleșesc simțurile te întemnițează.
Spunem „F**k It“ limitării lucrurilor apelând la teorii și explicații fixe.
Închisoarea spirituală
Poate că este evident faptul că abordarea fundamentalistă a

spiritualității creează propria sa închisoare. Este, totodată, periculoasă
pentru cei din jur. Nu îi voi putea înțelege niciodată pe cei care spun
„Eu am dreptate. Tu te înșeli. Și vei ajunge în iad“. Pot admite că dacă,
într-adevăr, consideri că ai găsit sensul vieții și al universului și crezi
sincer că acest mesaj îi poate ajuta pe cei din jurul tău, atunci vei dori
să propovăduiești această descoperire. Dar să nu le spui celorlalți că se
înșală. Nu le lua dreptul de a crede în lucruri diferite de cele în care

crezi tu. Și nu-i ucide pe cei care cred în altceva sau care emit opinii
referitoare la convingerile tale.
Poate că aceste sfaturi sunt de bun-simț pentru tine.
Și, oricum, nu sunt prea mulți fundamentaliști care citesc aceste

rânduri.
Dar, foarte posibil, mulți dintre voi vă considerați ca având o

înclinație „spirituală“. Ador diversitatea spiritualității în societatea
occidentală contemporană.
Există o deschidere uriașă către SPUNEM „F**K IT“ LIMITĂRII

idealuri spirituale și o varietate uriașă LUCRURILOR APELÂND LA
de curente spirituale, iar totul este TEORII ȘI EXPLICAȚII FIXE.
foarte ușor accesibil (nu a fost mereu

așa).
Majoritatea abordăm spiritualitatea „alegând și amestecând“. Această

modalitate de a acționa o regăsim atunci când ne servim dintr-o gamă
largă de dulciuri, cum ar fi jeleurile, bănuții de ciocolată, caramelele,
stafidele învelite în ciocolată, minidropsurile cu fructe, pralinele,
fondantele etc. Analizezi cu atenție uriașa selecție de dulciuri
delicioase, pline de E-uri, învelite în ambalajele lor din plastic și apoi
folosești ustensile din plastic cu care alegi ce dorești, creându-ți astfel
propriul tău mix în punga ta de hârtie.
Bomboanele spirituale pe care le strângem în punga noastră spirituală

nu sunt așa delicioase, dar sunt mai blânde cu silueta ta. Iată câteva
exemple: Reiki, astrologia, budismul, șamanismul, NLP-ul
(programarea neurolingvistică), EFT-ul (tehnica de eliberare
emoțională), cristalele vindecătoare, vindecarea la distanță, taoismul,

hinduismul, terapia cu îngeri, terapia geotermală, yoga, Tai Chi, arta
echilibrării energetice, magia neagră, artele vindecării și așa mai
departe. Pe unele le putem adăuga în plasa noastră, pe altele le lăsăm
pe raft pentru că nu ne atrag. Nu există o dogmă fixă pentru cel aflat
în căutarea spiritualității în curentul New Age – fie că ne declarăm
„spirituali“, sau ca având „o latură spirituală“, sau ca fiind racordați
la „sinele suprem“. Toate aceste mijloace spirituale au legătură atât cu
mintea, cât și cu sufletul, intersectându-se uneori. Ele implică activități
fizice, dar, în egală măsură, și exerciții pentru minte și suflet. Unele
integrează toate cele trei dimensiuni (acesta este, de altfel, scopul
„holismului“, un alt „ism“ care recunoaște faptul că elementele
respective sunt interconectate).
De exemplu, yoga are o menire spirituală (de a stabili „uniunea“

dintre lumea materială și cea spirituală) și folosește asanele fizice doar
ca pe un instrument în vederea obținerii acestei contopiri. Mulți
oameni apelează însă la yoga doar ca la o disciplină fizică,
transformând-o într-o lecție de aerobic a secolului XXI. Am organizat
retrageri yoga timp de șapte ani, deci știu despre ce vorbesc. Am citit
nenumărate formulare de feedback completate de către noi yoghini
metropolitani care se lamentau „Yoga a fost mult prea spirituală“,
„Yoga a fost grozavă, dar aș vrea ca data viitoare să fie mai puține
chestii spirituale, vă rog“, „Mi-a plăcut yoga, profesorul a fost super,
dar vă rog să încetați cu mesajele spirituale“.
„Dragul meu preot, mi-a plăcut slujba… imnurile religioase au fost

excelente, m-am simțit foarte bine stând în genunchi, iar pâinea și
vinul au fost delicioase… dar încetează cu vorbăria despre Dumnezeu,
e prea spirituală pentru timpurile noastre.“
Avem propriile noastre idei „spirituale“ în punga noastră spirituală:

credem că totul se întâmplă cu un motiv; că totul e perfect; încercăm
să trăim în prezent; vorbim deseori despre „încredere“; ne lăsăm
purtați de val; conștientizăm că gândurile noastre creează realitatea;
știm că putem manifesta spiritual orice element din viața noastră;
credem că totul e încărcat cu energie; ne place energia altora (sau nu);
încercăm să acceptăm lucrurile așa cum sunt; iubim ce este; încercăm
să nu-i judecăm pe ceilalți; am pornit într-o „călătorie“ (una spirituală)
și totul este parte a acelei călătorii; nu credem în conceptele morale
tradiționale „bine“ și „rău“, dar credem în iubire; credem în iubirea
liberă și credem în pace; vrem să purificăm energia negativă și să
trăim în armonie…
Punem lucruri concrete în sacoșele noastre spirituale pentru a ne ajuta

în călătoriile noastre spirituale: cărți de Tarot, cărți cu îngeri, cristale,
uleiuri esențiale, cărți de rugăciune, bețișoare parfumate, mănunchiuri
pentru sfeștanie, bețe vorbitoare, bețe de tobe și așa mai departe…
Ne hrănim bine în timpul călătoriei noastre: fără carne, fără lactate,

fără gluten, fără cruzime, fără pesticide, fără umor și, cu siguranță,
niciodată „liberi“.
Și, deși mie și Gaiei ni se pare comic, folosim și ne însușim multe din
aceste lucruri. Dar de fiecare dată alegem și amestecăm. Și ceea ce
alegem și amestecăm variază. Nu ne fixăm niciodată asupra unui
singur lucru. Întotdeauna luăm „cu un grăunte de sare“ lucrurile (ceea
ce nu se potrivește foarte bine cu metafora dulciurilor, pentru că
acestea ar ajunge să aibă un gust groaznic), astfel ele devenind mai
interesante și mai distractive.
Deci unde se află închisoarea în această spiritualitate „alege și

amestecă“? Ea apare când luăm totul prea în serios; când ne fixăm pe
o anumită idee; când credem că o anumită revelație este răspunsul
suprem (și, mai rău, atunci când credem că toate celelalte răspunsuri
sunt greșite). Este ușor să clădim ierarhii ale „binelui“ și ale „răului“.
Poate că nu mai credem că sexul înainte de căsătorie este „rău“, dar
considerăm că furia e ceva rău, sau că materialismul e rău, sau că
egoismul e rău… sau detectăm energie negativă (în diverse locuri sau
oameni), vibrații negative… suntem ființe duale într-un mod
inexorabil, dorim întotdeauna să diferențiem și să separăm. Izolăm,
deseori, latura noastră „spirituală“, distingem răul de bine, ne
demarcăm ideile proprii în raport cu ideile celorlalți și ne deosebim de
ceilalți (sau, mai precis, percepem și credem că suntem separați de
ceilalți, ne îngrijorăm că ei sunt „mai buni“ decât noi și, ca urmare,
încercăm să găsim o cale de a ne simți superiori. Aceasta este religia,
de fapt. Este, totodată, principala sursă a suferinței noastre, a
certurilor, a războaielor. Deoarece credem că suntem diferiți și ne
îngrijorăm că nu suntem suficient de buni, amplificăm separarea
noastră, distanțându-ne de ceilalți și ajungând chiar la conflicte cu ei).
Spune „F**k It“ fixării pe anumite idei. Nu te mai agăța de ele.

Încearcă să „simți“ un posibil adevăr „spiritual“: nu suntem deloc
separați unii de ceilalți, suntem toți interconectați, poate chiar suntem
un tot unitar. Percepția referitoare la separarea noastră este doar o
iluzie – o iluzie generatoare de suferință. Dar nu face pasul următor și
nu încerca să „crezi“ în acest adevăr pentru că riști să ajungi într-o altă
închisoare.
SPUNE „F**K IT“ FIXĂRII PE Ce ne mai plac închisorile noastre, nu-i

ANUMITE IDEI. așa?

DE CE EXISTĂ ÎNCHISORILE?
O închisoare oferă siguranță
Uneori, metafora noastră va fi dusă prea departe, în special atunci

când spun că o închisoare oferă siguranță. Pentru că o închisoare
obișnuită probabil că nu este un loc prea sigur, în special atunci când
ești un tânăr cu fundul drăguț… sau un violator.
Ți-ai creat o închisoare pentru tine însuți din foarte multe motive și
unul dintre ele este acela că îți inspiră siguranță. E mai ușor să îți
fixezi opiniile și credințele decât să-ți asumi ignoranța… nu e prea
confortabil să trăiești în nesiguranță. O credință simplistă,
fundamentalistă îți oferă mai multă liniște decât o abordare liberală,
deschisă, în care te îndoiești și pui întrebări. E mai liniștitor să crezi că
există un Dumnezeu în ceruri care are grijă de tine și că există o viață
de Apoi, chiar dacă aceste idei te îndepărtează de înțelegerea mai
sofisticată a naturii lui „Dumnezeu“ și de înțelesul cuvintelor Sale din
Scriptură.
Nu ești fericit cu închisoarea religiei cu care ai crescut? Poți alege altă

religie. Asemenea îndrăgostiților după o despărțire, mulți oameni
recurg la cea mai apropiată și mai populară versiune a aceluiași lucru.
Sau transformă filosofii interesante în religii.
Budismul este un exemplu concludent. Buddha nu a fost și nici nu

este un zeu. A fost un om care „s-a trezit“ la „adevărata realitate“ a
vieții (știu, nu-mi place să pun ghilimele aici, dar ele ajută pentru a
arăta că eu nu afirm că Buddha s-a trezit la adevărata realitate
concretă… cine știe care este aceea? Dar el asta a crezut și așa cred toți
budiștii). Dar mulți budiști l-au transformat într-un zeu. Ideea este că
el a fost, de fapt, un om „obișnuit“ (iar am folosit ghilimele… de data
aceasta a fost nevoie, pentru că, deși Buddha a fost muritor și nu zeu,
nu a fost un om de rând, pentru că se născuse prinț). A fost ca noi, așa
că și noi ne putem trezi… cu condiția să găsim acel copac Bodhi.
SPUNE „F**K IT“ ORICĂRUI Dar nu e vorba aici doar de

ȘABLON, ÎN SPECIAL DACĂ spiritualitate și religie. Atunci când
PARE „SIGUR“. întâmpinăm dificultăți, ne refugiem în
locuri care pot deveni foarte ușor
închisori pentru noi mai târziu. De exemplu, atunci când cineva
descoperă că suferă de o boală gravă – o formă tratabilă de cancer – își
poate găsi refugiul în știința sofisticată a oncologiei, învățând despre
șansele de supraviețuire în urma diverselor tipuri de tratament și
optând pentru una dintre aceste variante. Sau ar putea să respingă
ideea oricărui tip de tratament, găsind alinare în credința conform
căreia corpul se poate vindeca singur și, folosind diverse terapii
naturale, își va menține optimismul și a calmul, păstrând credința că
vindecarea se va produce natural (că veni vorba, aceasta nu este
neapărat o variantă neștiințifică, puterea vindecătoare a minții fiind
demonstrată științific). Sau ar putea să urmeze tratament și să se
raporteze la Dumnezeu ca la un refugiu, gândind că El are un plan
divin, iar boala e parte din acel plan – se va încrede în Dumnezeu,
indiferent unde îl conduce El, iar această încredere îi oferă pacea. Sau
ar putea să găsească împăcarea ajutându-i pe alții care au primit
același diagnostic, creând un grup de susținere pentru tovarășii săi de
suferință. Sau ar putea strânge fonduri pentru a finanța cercetarea în
domeniu, îmbunătățind astfel șansele de supraviețuire. Sau ar putea
considera diagnosticul drept un alt exemplu al ghinionului de care a
avut parte întreaga viață, insistând că așa a pățit mereu. Sau ar încerca
să descopere ce „lecție“ îi oferă acest diagnostic. Ar apela și la un
terapeut care să îi faciliteze descoperirea cauzei bolii – răsadul
emoțional din care a crescut această plantă toxică – și ar întreține ideea
că, îndată ce sursa este identificată și gestionată, cancerul va intra în
remisie.
Există nenumărate șabloane de comportament pe care ni le creăm și ni

le însușim atunci când întâmpinăm greutăți. Fiecare are o anumită
valoare și ne poate fi de folos. Dar fiecare se poate transforma ulterior
într-o închisoare, deoarece aceste modele fixe sunt inflexibile și nu se
pot adapta la circumstanțele în continuă schimbare.
Așa că mai bine să cochetăm cu ideea de a spune „F**k It“ oricărui

șablon, în special dacă pare „sigur“ și, mai degrabă, să fim rezervați
față de ceea ce ni se pare „adevărat“, în fiecare moment.
O închisoare este naturală
Este foarte natural să ne dorim să reparăm totul. Este foarte natural să

încercăm să găsim un model care funcționează, iar apoi să îl aplicăm
de fiecare dată. Suntem ghidați de obișnuințele noastre.

Rețeaua de neuroni din creierul nostru funcționează exact la fel: când
răspundem la stimulii din exterior într-un anumit fel, atunci acel
răspuns sau comportament este inscripționat ca o cale neuronală în
mintea noastră. Dacă data viitoare întâlnim același stimul, răspundem
la fel, iar calea neuronală se întipărește mai adânc. Dacă într-o zi
traversăm un lan de porumb, pașii noștri creează o cărare, iar dacă
ziua următoare urmăm același drum, atunci el va deveni mai
pronunțat. Similar, în creierul nostru se stabilesc mai multe căi
neuronale. Pe măsură ce acestea se fixează, este mult mai puțin
probabil ca, dacă vom întâlni aceiași stimuli, să reacționăm altfel decât
ne-am obișnuit. Suntem ghidați de obișnuințele noastre.
De fapt, nu doar reacționăm în același fel la stimuli similari. În

realitate, alegem stimulii pe care îi vom recepționa în vederea
procesării, în funcție de modul în care ne programăm creierul. În orice
moment suntem bombardați cu miliarde de biți de informație. Putem
face o analogie imaginându-ne că ne plimbăm pe un bulevard
aglomerat, cu tot ce implică acesta: activitate, mișcare, zgomote,
mirosuri, căldură sau frig etc. Cu ochii noștri și cu toate celelalte
simțuri funcționând optim, absorbim cantități uriașe de date. Dar
suntem conștienți doar de o mică parte din acestea, subconștientul
nostru înregistrând majoritatea lor. Chiar și așa, filtrăm constant
informațiile pe care le primim, în funcție de modelele care reflectă
ceea ce am experimentat deja. Foarte probabil că nu am putea
recunoaște ceva aflat în afara spectrului curent al experienței noastre.
E un gând straniu – dacă e vorba de un stimul cu care nu suntem

câtuși de puțin familiarizați, poate că nici nu-l vom înregistra. Aceasta
înseamnă că putem recunoaște doar ceea ce știm deja. Pentru a explica
acest fenomen, se folosește frecvent exemplul populației indigene care
nu văzuse corăbii înaintea venirii primilor exploratori. Unii au scris
(căpitanul Cook, Magellan și alții) că localnicii au întâmpinat bărcile
mici ale europenilor, dar nu au putut vedea corăbiile ancorate la țărm
– chiar dacă priveau în largul mării. Pare ridicol? Nu dați vina pe
mine. Nu eu am inventat acest exemplu. Nu am făcut cercetări
referitoare la mecanismele creierului.
Este ceva natural să ne fixăm anumite modele, să ne întipărim rețeaua

de căi neuronale, să ne creăm obiceiuri și să le lăsăm să devină
închisorile noastre. O parte din terapia F**k It constă în efortul
conștient de a renunța la aceste obiceiuri. Este posibil să ne
reconfigurăm anumite căi neuronale. Este posibil, de asemenea, să ne
dezvoltăm reacții mai deschise la stimuli, cultivând noi obiceiuri ale
percepției.
De fapt starea „F**k It“ ne permite să fim mai deschiși în mod natural
la stimuli. Aceasta este cheia problemei – să folosim terapia „F**k It“
pentru a ne permite să intrăm într-o stare mai deschisă, ieșind din
limitările proprii.
O închisoare are reguli și regulamente
În muzică și în filme îi glorificăm pe O PARTE DIN TERAPIA F**K IT

cei care încalcă regulile, pe rebeli și pe CONSTĂ ÎN EFORTUL
deschizătorii de drumuri. Libertatea CONȘTIENT DE A RENUNȚA LA
este fantezia noastră: evadăm OBICEIURI.
descotorosindu-ne de lanțurile care ne

țin prizonieri și ne aventurăm în necunoscut. Există, desigur, și aceia
care nu au avut niciodată o asemenea fantezie, care sunt fericiți să
trăiască lucrând de la nouă la cinci, având doi copii, locuind într-o
căsuță cochetă din suburbie, beneficiind de o mașină a familiei, de
ieșiri în weekend, de traiul într-un cămin de bătrâni și de un coșciug
cu un preț mediu. Repet: ei sunt mulțumiți să trăiască așa. Deci să-i
lăsăm în pace, să nu-i criticăm.
Dar majoritatea visăm la libertate. De aceea filmele și muzica au efect

asupra noastră, nu pentru că am fi deja liberi pe drumul vieții noastre.
Credeți că adevărații rebeli și inițiatori se uită la „Thelma și Louise“
sau ascultă The Clash? Nu, aceste forme de divertisment funcționează
pentru că noi suntem încă înlănțuiți. Știți câți funcționari merg cu
motocicleta? Știți câți șoferi de Audi ascultă muzica lui Eminem? Știți
câți bunici ascultă punk? Știți câți oameni de media folosesc cuvântul
„cool“? Știți câți dintre tipii de la școală au devenit consilieri
financiari? Nu îi judecați. Poate eu mă aflu printre ei. Poate tu te afli
printre ei. O să vezi când copiii tăi vor ajunge la vârsta adolescenței,
atunci vei înțelege.
De ce în ciuda unei fantezii așa comune și puternice suntem încă în

lanțuri? Pentru că, într-o anumită măsură, ne place această ipostază.
Ne plac regulile și regulamentele din viața de zi cu zi. Ne conferă
siguranță. Indiferent cât de mult visăm să încălcăm regulile, în secret
ne temem să ne imaginăm viața fără ele. Se discută despre soldați sau
deținuți care au fost „instituționalizați“, ajungând să depindă de
ordine și rutină. Obișnuim să ne raportăm la cineva care și-a încheiat
stagiul militar sau și-a ispășit sentința după un timp îndelungat,
imaginându-ne că se află într-o postură dificilă pentru că „a fost
instituționalizat“. Crezi că tu nu ai fost? Crezi că tu nu ești la fel de
dependent de instituțiile tale așa cum erau ei? Crezi că tu nu ai nevoie
de statutul tău de la locul de muncă, de familia ta, de susținerea
prietenilor, de rețeaua economică prin care ești hrănit și distrat, de
infrastructura prin care cumperi, ești transportat, alinat și vindecat?

Încearcă să elimini câteva dintre SPUNE „F**K IT“
regulile și regulamentele la care FANTEZIILOR IMPOSIBILE.
apelezi ocazional. Dacă lucrezi într-un

birou și visezi să fii propriul tău șef, să ai libertatea de a lucra de
acasă, încearcă asta vreo două săptămâni, dacă poți. Vei fi trezit la
realitatea faptului că nu e așa de ușor, fiind pus în fața adevărului pe
care îl bănuiseși de la bun început. Nu este din cauză că n-ar fi grozav
să găsești o cale de a renunța la munca de la nouă la cinci și să reușești
pe cont propriu într-o afacere pe care o poți gestiona de la mare. În
continuare, îți voi da câteva sfaturi prin care vei putea face exact asta.
Dar e interesant cum cu cât idealizezi o existență alternativă pe care ai
putea-o avea, cu atât ea devine mai inaccesibilă.
Rămâi în închisoarea ta pentru că, în secret, ți-e frică de cum ar fi viața

ta fără acele reguli și regulamente. Vom învăța cum să spunem „F**k
It“ fanteziilor imposibile și cum să înțelegem ce ne dorim să facem și
cum putem înfăptui acele lucruri.
O închisoare poate fi foarte confortabilă
Imaginează-ți niște mafioți trăind ca deținuți în celule luxoase,

conducându-și de la distanță imperiile prin intermediul smartphone-
ului. Capacul vasului lor de toaletă este poleit cu aur. Imaginea
aceasta nu este câtuși de puțin realistă și nu contribuie prea mult la
următoarea idee pe care o voi emite.
Închisoarea pe care ți-o clădești poate fi confortabilă. Nu doar pentru

că îți oferă siguranță și reprezintă un mod natural de a trăi sau pentru
că instituția pe care ai ales-o e guvernată de reguli și regulamente, ci
pentru că au fost investite resurse uriașe pentru confortul tău.
Societatea noastră este gândită astfel încât să sprijine închisorile
individuale și colective ale populației.
Să luăm ca exemplu activitatea ta profesională. Deși la momentul la

care scriu această carte ne aflăm în plină recesiune, în epoca
austerității, majoritatea oamenilor au devenit din ce în ce mai bogați în
ultimele decenii. Nu am avut niciodată un trai așa de comod. Dar cei
mai mulți dintre noi continuăm să lucrăm 40 de ore pe săptămână,
chiar dacă visăm să ne petrecem mai puțin timp la birou, să ne
bucurăm de mai mult timp liber sau să ne pensionăm devreme. În
același timp, ne-ar fi foarte ușor să ne împlinim această fantezie. Tot ce
ar trebui să spunem ar fi „nu am nevoie de toate aceste lucruri. Nu am
nevoie de o casă mai mare, o să renunț să-mi cumpăr o mașină nouă și
voi munci mai puțin. Voi trăi fără anumite lucruri, ca să mă bucur de
mai mult timp“. Față de acum 50 de ani, în zilele noastre ar fi posibil
să ne cumpărăm timp liber (asta facem atunci când muncim mai puțin
și câștigăm mai puțin). Există o diferență din ce în ce mai mare între ce
avem nevoie pentru un trai confortabil și ce avem de fapt. Deci am
putea profita ușor de posibilitatea de a ne mai reduce din pretenții și
de a avea mai mult timp pentru noi înșine. Dar câți oameni fac asta?
Foarte puțini, în comparație cu câți ar putea face asta. Acum 15 ani am
fost primul angajat din agenția mea de publicitate care a decis să
lucreze part-time. Mi-am folosit timpul câștigat astfel ca să pot scrie.
Am fost surprins văzând cât de mulți m-au întrebat atunci „John, ești
un norocos, cum ai reușit să obții așa ceva?“.
„Am cerut“, le-am răspuns.
Ei m-au privit de parcă ar fi înțeles ce le-am spus: și ei ar fi putut cere,

la rândul lor. Dar nu urmau să facă asta, nu-i așa? Făceau mereu o
pauză și apoi: „Ah nu, n-aș putea, pentru că…“ Continuau să

enumere toate motivele vechi pentru care era imposibil. Dar aceștia
erau oameni bogați. Erau, de asemenea, buni antreprenori, plini de
imaginație și încredere în ei înșiși. Cu toate acestea, preferau să
rămână cu iluzia că nu puteau face tot ce își doreau pentru că nu li se
oferise ocazia, în loc să accepte adevărul că, de fapt, n-ar fi făcut asta
niciodată. Luaseră deja decizia de a se bucura de toate avantajele
muncii lor, în loc să aibă parte de libertatea la care pretindeau că
visează.
De ce atât de puțini dintre noi au acceptat varianta de a mai elimina

din obligații și de a se bucura mai mult de viață? Pentru că ne-am
obișnuit cu un standard de viață mai ridicat. Dar mai mult decât atât,
nu a fost în interesul nimănui să ne încurajeze să muncim mai puțin și
să ne răsplătim cu mai mult timp liber. Imaginați-vă ce efect ar avea
asta asupra economiei. Cu cât muncim mai mult, cu atât crește PIB-ul,
cu atât producem mai mulți bani pentru compania noastră, care
achiziționează mai multe servicii de la alte companii și ne plătește mai
mult. La rândul nostru, ne cheltuim banii pe mai multe lucruri
produse de alte companii, care cumpără bunuri și servicii de la alte
companii și își plătesc angajații mai bine etc. Problema este că, dacă
populația își dorește de fapt să fie liberă și are deja mai mult decât are
nevoie, cum poate fi convinsă să-și dorească mereu mai mult? Trebuie
să-i spui, într-un fel sau altul, următoarele:
„Nu veți fi fericiți până nu veți avea asta (o mașină mai bună) sau asta
(cel mai nou iThing) sau până nu veți merge în acest loc (scump).“
„Nu puteți fi fericiți, într-adevăr, până nu v-ați atins potențialul (ați

progresat în carieră, ați ajuns în top etc.), dacă nu ați devenit mai
inteligenți (citind mai mult, educându-vă singuri), dacă nu ați ajuns să
arătați mai bine (ați urmat diete, v-ați făcut abonament la sală, ați

cumpărat produse de îngrijre a părului, ați făcut operații estetice, ați
obținut o dantură perfectă etc.).“
Nu trebuie să dăm vina doar pe TOTUL ESTE CONCEPUT ÎN

industria publicitară. Într-adevăr, ea JURUL NOSTRU PENTRU A NE
hrănește piața cu steroizi ce transmit CONVINGE CĂ ÎNCHISORILE PE
mesajul „trebuie să am acest lucru“ și CARE NI LE‑AM CREAT SUNT
ne face să ne simțim inadecvați și SINGURA MODALITATE DE A
disperați dacă nu achiziționăm TRĂI.
produsul sau serviciul respectiv. Dar

ea doar intermediază între noi și companie. Tu vrei ceva, ei îți oferă
acel ceva. Noi suntem de vină. Mass-media e de vină. E un haos
incestuos și dezgustător. Faima și bogăția sunt în prezent cele mai
prețuite monede de schimb în cultura noastră. Când eram copil, visam
să am reușite extraordinare (inițial îmi doream să fiu fotbalist, apoi
star rock și abia ulterior scriitor). Îmi doream să realizez toate acele
lucruri pentru că adoram să joc fotbal, să cânt la chitară și, mai apoi, să
scriu. Nu visam la banii pe care i-aș putea câștiga sau la faima de care
m-aș bucura. Deși era de la sine înțeles că voi fi și bogat, și celebru.
Dar nu acela era scopul. În Affluenza, Oliver James citează un studiu în
care mai mulți copii au fost întrebați ce ar vrea să devină când vor fi
mari: majoritatea au răspuns că doresc să fie celebri. Următoarea
întrebare a fost: „Pentru ce îți dorești să fii celebru?“. Majoritatea
copiilor n-au știut să răspundă, pentru că faptul în sine de a fi celebri
era scopul lor și nu activitatea prin care ar fi devenit celebri.
Trăim în epoca Big Brother, în care oamenii au parte de un moment de

celebritate nu pentru că au făcut ceva extraordinar, ci doar pentru că
stau într-o casă și sunt priviți de public.
Totul este conceput în jurul nostru pentru a ne convinge că închisorile

pe care ni le-am creat sunt singura modalitate de a trăi. Ne simțim
confortabil pentru că, într-adevăr, aceasta poate fi o viață confortabilă
din punct de vedere material. În același timp, știm că toți sunt în
aceeași situație ca și noi. Suntem în aceeași barcă. Sau închisoare. Sau
închisoare-barcă. În asta ne aflăm cu toții – într-o navă-închisoare
uriașă, cu celule decorate cu blană, cu capace de toaletă poleite cu aur,
cu lachei corporatiști care, indiferent de vârstă, gen sau orientare, sunt
plătiți să ne satisfacă oricând ne dorim, atâta timp cât CONTINUĂM
SĂ CUMPĂRĂM și nu ne gândim niciodată să părăsim vasul.
F**k It, pregătiți-vă să înotați.

CÂND SUNTEM ÎN ÎNCHISOARE?
Privind prin ziduri
Ai putea pretinde că nu ești în nicio închisoare și nici n-ai fost

vreodată. Cine te cunoaște te-ar putea contrazice, evidențiind exact
motivele pentru care ai fost și vei fi mereu într-o temniță. Cu
siguranță, e mai greu de definit această captivitate decât atunci când
ne referim la o închisoare din cărămizi și ciment. Dar, în același timp,
din închisoarea metaforică putem evada mult mai ușor decât din
închisoarea adevărată. Uneori e suficient doar să întrezărim că suntem
deținuți pentru ca zidurile metaforice să se prăbușească.
Dar dacă luăm în considerare o anumită conștientizare a condiției

noastre, atunci, probabil, vom ajunge la un dezacord cu privire la
definiția termenilor. Măcar într-o anumită măsură ești mulțumit cu
„limitele“ aparente ale existenței tale. Poate că înțelegi că
materialismul dialectic a apus, că poate te îngrădește, dar ți-e bine cu
viața ta în momentul actual și asta e suficient.
Alții conștientizează restricțiile și doresc să evadeze. Alții nici nu își

dau seama că sunt deținuți.
După un timp, deținuții uită că sunt la

închisoare
Deși ai putea crede că zidurile și zăbrelele îți amintesc zilnic că ești

condamnat, ele devin invizibile la un moment dat. Un deținut nu e
înconjurat de oameni liberi, ci de alți deținuți. Viața în închisoare
ajunge să pară firească. Alte probleme înlocuiesc treptat gândul că
„sunt întemnițat și aș dori să fiu în libertate“. Dacă locuiești într-un
orășel Banal-și-Urâțel – în fiecare țară există unul sau mai multe, deci
știi la ce mă refer oriunde te-ai afla (în Marea Britanie, Dartford ar fi
un exemplu) – atunci ai în jur, în fiecare zi, alți oameni care trăiesc și ei
acolo. Sunt foarte puține persoane din afară care să-ți spună cât de
groaznic e acel loc sau ce minunat e alt oraș (în Marea Britanie,
Canterbury e relativ aproape de Dartford, dar mult mai plăcut). Chiar
și cei care vin din exterior a) pleacă repede și b) nu ți-ar spune cât de
oribil este, pentru că (în special dacă sunt britanici) sunt prea
politicoși. După un timp petrecut acolo, înconjurat de alți locuitori,
uiți pur și simplu că ești în iad.
De aceea e bine să călătorești departe, în mod regulat: pentru a te

purifica de efectul de hipnotizare și blazare pe care îl are acceptarea
greșită.
Deținuții care uită că sunt într-o închisoare (sau locuitorii din Dartford
care nu pleacă niciodată din oraș) vor rămâne acolo o bună/rea bucată
de timp.
Ce mai contează dacă au uitat? (Vei afla în curând în „De ce am vrea

să ieșim din închisoare?“)
După un timp, lumea din afară pare

amenințătoare
În „Închisoarea Îngerilor“ există o scenă (Anexa II: Topul celor mai

bune cinci filme despre închisoare) în care bătrânul care și-a petrecut
viața în închisoare este eliberat. În cei aproximativ 40 de ani din
spatele gratiilor, lumea exterioară s-a schimbat considerabil. Este șocat
să constate fiecare aspect al acestei lumi moderne străine – de la
mașinile care claxonează la piața dură a muncii. După câteva zile, el se
spânzură (scuze că am dezvăluit asta dacă încă n-ai văzut filmul, nu
este însă finalul. Dacă n-ai chef să îl vizionezi și vrei să știi cum se
termină, atunci citește Anexa IV numită sugestiv „Finalul Închisorii
îngerilor“).
Poate că în copilărie ne bucurăm de cea mai mare libertate. A fi liber e

ceva natural. Nu trebuie să facem niciun efort ca să fim liberi. Nu
trebuie să ne întărim sau să ne înfruntăm temerile pentru a face ceva.
Pur și simplu acționăm. Dar pe măsură ce creștem, punem ziduri în
jurul nostru și ne obișnuim să trăim în închisorile noastre, anturajul
nostru îl reprezintă alți deținuți, iar simpla idee de a fi eliberați ne
îngrozește. A trecut atât de mult timp de când am gustat adevărata
libertate, încât nu știm dacă îi putem face față. Prin urmare, chiar dacă
uneori părăsim pentru un moment închisoarea (atunci când vizităm
altă țară sau alt loc, sau când bem câteva pahare de vin), ne întoarcem,
foarte curând, la siguranța zidurilor înalte din jurul nostru.

Recidiviști
Lipsa de familiaritate cu exteriorul, POATE CĂ NE BUCURĂM DE

teama ascunsă față de libertatea pe CEA MAI MARE LIBERTATE ÎN
care am avut-o înainte ne determină să COPILĂRIE.
revenim negreșit după gratii – chiar și

atunci când tânjim după libertate și încercăm, în mod conștient, să
dărâmăm zidurile noastre.
Suntem recidiviști. Iar unii oameni își trăiesc viața așa. Sunt prizonieri
și se simt prizonieri, dar nu par să găsească o ieșire. Dacă reușesc să
evadeze și să se bucure de libertate, aduc schimbări uriașe în viața lor,
dar apoi revin la obiceiurile, relațiile, slujbele și locurile care îi
întemnițează.
Închisoarea pe viață
Unii ar putea susține că toți suntem deținuți pe viață: puțini au

norocul să trăiască adevărata libertate, care este, de regulă, definită
drept experimentarea „iluminării“ și semnifică frecvent acceptarea
realității ca pe un fel de vis care te ține captiv. Adevărata realitate (din
afara închisorii) este o altă formă „iluminată“ a conștiinței.
Am putea susține, în același timp (și vom face asta spre finalul cărții),
că opusul este, de asemenea, adevărat: suntem cu toții liberi, dar nu
putem vedea asta. În schimb, vedem că suntem „ocnași“ și jinduim
după „libertate“. De fapt, procesul natural care are loc este următorul:
Începem prin a fi liberi în copilărie, dar fără a ne da seama, pentru că

atunci nu cunoaștem altă realitate.
Creștem și ne pierdem libertatea, fără a ne da seama.
Suntem în închisoare, dar nu conștientizăm (și poate nu vom

conștientiza asta niciodată, fiind ocnași pe viață).
Descoperim că suntem într-o închisoare și aspirăm să-i dărâmăm

zidurile, iar de regulă, cu ajutorul terapiei „F**k It“, reușim.
Ne bucurăm de libertate, apoi ocazional revenim în închisoarea

noastră, dar conștientizăm acest fapt și din nou, datorită „F**k It“,
izbutim să evadăm.
Aflăm, în final, că oricare dintre situații este în regulă, că a fi în

închisoare este egal cu a fi în afara închisorii, dacă ne aflăm într-o stare
de conștiință pură.
Tocmai ți-am dezvăluit finalul cărții. Dar, spre deosebire de

deznodământul Închisorii îngerilor, indiferent de câte ori citești acest
final, nu îl poți înțelege, într-adevăr, decât după ce ai urmat toți pașii
anteriori: este ca și cum ți-aș povesti cum se termină Închisoarea
îngerilor (Anexa IV), dar tu nu ai înțelege niciun cuvânt dacă nu ai
urmărit întregul film.
Așa că de ce ți-am mai spus cum voi încheia cartea? F**k It, de ce nu?

DE CE NE-AM DORI SĂ IEȘIM DIN
ÎNCHISOARE?
O închisoare poate fi periculoasă
Asemenea închisorilor reale, închisorile metaforice pot fi periculoase.

Dacă ai renunțat la visele tale cu mult timp în urmă și te-ai resemnat
(indiferent de motiv) cu un serviciu pe care nu ți l-ai dorit niciodată,
cu un partener departe de idealul tău, cu o rutină pe care nu ți-ai fi
imaginat-o niciodată… dacă simți că trăiești viața altcuiva, atunci
acest lucru te necrozează. Ești într-o situație riscantă. Nu te simți
niciodată în largul tău sau sincer față de tine însuți.
Atunci când rămânem blocați și captivi într-o situație, într-un stil de

viață, într-un proces de gândire sau într-o religie care ne răpește o
parte din noi, ajungem să ne îmbolnăvim. Descoperim ulterior cum
funcționează energia în viața și în corpul nostru. Atunci când
reprimăm o parte din noi, când ne cenzurăm o dorință puternică,
atunci când ignorăm în mod conștient o voce puternică dinăuntrul
nostru, ne blocăm pur și simplu energia. Iar în viziunea Medicinei
Tradiționale Chineze (MTC) blocarea acestei energii este generatoare
de boli. Așa se explică faptul că, în sesiunile desfășurate în cadrul
retragerilor „F**k It“, când oamenii în sfârșit renunță la control, își
eliberează frustrările și își mișcă liber corpurile, au parte de o
vindecare miraculoasă. Nu este vorba doar de ceva fizic, ci și la nivel
profund spiritual.
Chiar dacă majoritatea celor din jurul DE CE SĂ NU PUNEM NOI

nostru sunt într-o închisoare, chiar STĂPÂNIRE PE REALITATE
dacă mesajele primite de pretutindeni ÎNAINTE CA EA SĂ PUNĂ
ne invită să stăm întemnițați, trebuie STĂPÂNIRE PE NOI?
să rezistăm tentației de a rămâne

blocați, indiferent de cât de multă siguranță ne oferă asta. Dacă ne
interzicem nevoile cele mai acute sau dacă ne ignorăm durerea cea
mai profundă, forțele acestea puternice își vor croi singure calea
pentru a se manifesta. Este mai bine să evadăm întâi din închisoare și
să permitem energiilor respective să curgă, înainte ca ele să ajungă să
ne domine.
Putem observa acest fenomen în rândul celor care se îmbolnăvesc grav

sau suferă alte traume. Cei care își înfruntă boala sau trauma în mod
conștient recunosc de fiecare dată elementul de „învățare“ al acelui
eveniment. Experiențele respective îi scot pe oameni din închisorile pe
care și le-au creat: le schimbă viețile peste noapte, astfel că ei ajung să
facă ceea ce și-au dorit dintotdeauna – călătoresc, renunță la jobul și la
relațiile care nu funcționează, își împlinesc visurile. Atunci când au de
depășit provocări grele, ajung să realizeze că grijile lor vechi de fapt
nu contează prea mult. Li se oferă un dar neprețuit, chiar dacă sub
forma unor experiențe dureroase, iar prin acesta pot pune totul în
perspectivă. Așa că de ce să nu încercăm să privim lucrurile în
ansamblu înainte ca niște situații dificile de viață să ne forțeze? De ce
să nu punem noi stăpânire pe realitate înainte ca ea să pună stăpânire
pe noi?
Pentru că există și libertatea (pe care am uitat-

o)
În momentul în care realizăm că suntem într-o închisoare, începem să

ne gândim cum ar fi viața în afara ei.
Simplul fapt de a ști că se află ceva în exteriorul gratiilor ne stârnește

dorința de a trăi acea realitate. De aceea e important să îți părăsești
uneori cuibul, altfel nu vei ști niciodată că mai exista și altceva.
Atunci când conștientizezi că există ceva în afara închisorii, îți

amintești cum era să fii liber și să visezi. De pildă, când participanții
se relaxează în profunzime în timpul unei retrageri „F**k It“ le revin
în minte momente din copilărie: poate pentru că atunci s-au simțit
ultima oară cu adevărat liberi.
Pe măsură ce îți dai seama că și dincolo e o altă lume, începi să visezi

din nou. Afli că e posibil să ieși, să fii liber, să ai ce îți doreai de la
viață. Este un sentiment incredibil, care îți permite să creezi libertatea
de care te vei bucura în scurt timp. Da, așa este, doar având
sentimentul minunat al libertății ajungi să manifești adevărata
libertate – doar imaginându-ți cum ar fi să fii eliberat, chiar dacă pare
complet nerealist acum – șansele ca acest lucru să se întâmple cresc și
mai mult.
Acum este vremea să te relaxezi, să-ți închizi ochii și să visezi, să

visezi, să visezi la cum ar fi în afara gratiilor. Amintește-ți, este
suficient să faci asta ca să-ți poți materializa visele și să-ți împlinești

libertatea viitoare.

PARTEA A II-A
IMAGINÂNDU-NE CE E DINCOLO
DE ZIDURILE ÎNCHISORII
Imaginându-ne o viață F**k It

O PRIVIRE ÎN VIITOR
Această parte a cărții te invită să iei o pauză: să îți imaginezi cum ar

putea arăta viața „F**k It“ pentru tine, înainte de a începe călătoria
prin terapia „F**k It“.
Astfel vei putea să o vizualizezi de parcă ai lua o gură de aer înainte

de a urca în limuzina terapiei „F**k It“, pentru a porni pe drumul
voluptuos către libertate.
În timp ce stai lângă limuzină, respirând adânc, îți voi da câteva

sugestii și apoi îți voi lăsa timp de gândire. Și te rog să meditezi cu
grijă. Să visezi. Să înțelegi ce ar însemna libertatea pentru tine, în viața
ta, acum. Astfel, restul turului tău cu limuzina terapiei „F**k It“ va
deveni și mai fascinant și mai transformativ.
În timp ce analizezi fiecare întrebare sau sugestie, ai putea să îți iei

notițe, pe care să le folosești pentru a explora în profunzime
chestiunea tratată.
Dar rămâne la aprecierea ta. Ai cumpărat o carte al cărei titlu conține

expresia „F**k It“, deci ai libertatea să faci ce dorești. De fapt, chiar
asta ar putea deveni o parte importantă a terapiei „F**k It“ –
conștientizarea faptului că totul depinde de tine.

PARTEA A III-A
A CARTOGRAFIA PEREȚII
Cartografierea „ceva“- urilor tale

SECȚIUNEA A: POVESTEA
Dacă ai vizitat secțiunea A, prima impresie este aceea că este

gălăgioasă. Deținuții strigă la tine din celulele lor sau îți povestesc
liniștiți despre viețile lor, sau șoptesc ceva pe culoar. Nu ca în
„Tăcerea mieilor“. Nu sunt amenințători. Doar vor să se facă auziți.
Fiecare dintre cei din secțiunea A are de spus o poveste foarte

importantă. Și fiecare își dorește ca tu să o asculți. Dacă ar fi să rămâi
aici chiar și o zi, ai auzi multe. Dr. Jay, de exemplu. Ea era un doctor
educat la Harvard. În scurta, dar prestigioasa sa carieră a lucrat cu
clinicile cele mai importante în calitate de consultant și a făcut muncă
de pionierat cu privire la efectele eliberării cortizolului (hormonul
stresului) asupra testiculelor taurilor chinuiți. A avut vedete printre
pacienții săi, a obținut onorarii uriașe și a devenit renumită pentru
cercetările ei despre testiculele taurilor și implicațiile asupra fertilității
masculine. Poate să-ți vorbească neîncetat despre ce făcea și pe cine
cunoștea. Ceea ce nu-ți va spune este cum a ajuns la închisoare. Dar
poate că a uitat. Pare să fi uitat acele bucăți de poveste care nu
corespund cu părerea bună pe care o are față de ea însăși.

Mai este și Dave. Dave nu este așa încrezător în el însuși sau mândru
de realizările sale. De fapt, Dave este chiar sătul de viață și de Dave
însuși. Îți va vorbi pe îndelete despre ghinionul său. Despre cum a
ratat LA MUSTAȚĂ admiterea la un liceu bun și a intrat într-un
anturaj prost. Despre cum nici măcar nu a fost ideea lui să spargă
magazinul de bijuterii din cartier, deci nu a fost câtuși de puțin cinstit
ca el să fie singurul prins. Nu-i vine să creadă că i-a uimit pe doctori
când a făcut diabet de tip 2, deși acesta în general afectează persoane
mai în vârstă. A chelit în jurul vârstei de 30 de ani. Nu are gene bune
în ceea ce privește metabolismul, altfel cum s-ar putea explica 30 de
kilograme în plus? Iar ghinionul continuă să-l însoțească în fiecare zi.
El este nevoit să mănânce cârnatul dubios de la cantină. Lui îi revine
cel mai neplăcut schimb de lucru la spălătorie. E ultimul care poate să
aleagă cărți la bibliotecă. Și primește reviste pornografice de-abia când
ele ajung prea uzate și greu de descifrat. E greu să fii Dave, după cum
îți va repeta Dave în neștire.
Sau poate te vei înțelege mai bine cu Jim, unul dintre cei mai vechi
deținuți. Are în jur de 60 de ani, dar e vesel și vioi. Își va aminti de
tinerețea lui din anii ’50 când lumea era altfel. Pe vremea aceea exista
moralitate și respect. Chiar și infractorii aveau codul lor de conduită
pe atunci și nu ar fi depășit anumite limite. Te face să te gândești cu
nostalgie la timpurile când chiar și lumea interlopă era mai bună. Și-ar
dori ca oamenii de acum să aibă mai mult respect față de el și față de
semeni, dar în special față de el. Pare în regulă, dar chiar și cu Jim
ajungi să te simți PLICTISIT.
Toți cei din secțiunea A au o istorie personală pe care sunt nerăbdători

să ți-o împărtășească. Nu ești surprins atunci când vezi ce scrie pe
pereți.

Dacă ai o poveste de spus, spune-o.
Ești important.
Luptă pentru credințele tale.
Pereții au urechi și suntem gata să te ascultăm.
Fiecare deținut din secțiunea A are o poveste, dar a rămas blocat în ea,
asemenea unui autor care își imaginează un personaj grozav într-un
roman plin de suspans, dar ajunge să se identifice cu personajul și
rămâne blocat în paginile cărții. Istoriile pe care și le-au creat despre ei
înșiși sunt uneori pline de mândrie (Dr. Jay), alteori sunt marcate de
ghinion (Dave) sau au o latură morală (Jim), dar sunt simple povești.
Deținuții din secțiunea A nu există în prezent, în lumea reală,
evoluând în funcție de circumstanțele schimbătoare ale vieții. Nu.
Sunt blocați într-o poveste despre ei înșiși: despre cum și-ar dori să fie
văzuți de către ceilalți sau despre cum cred ei că s-a purtat viața cu ei
sau despre cum ar trebui să fie existența lor. Dar ei stagnează. Nu se
urnesc din loc. Viața lor e o placă stricată. Poate cândva melodia suna
drăguț, dar acul s-a blocat și acum e totul disonant. Iar toți cei din jur
sunt plictisiți.
Te voi lăsa o zi în secțiunea A. Te vei urca pe pereți de plictiseală și

frustrare. Vei dori ceva acțiune, ceva adrenalină și gustul realității…
Ai prefera chiar și vertijul spaimei acestui iad al poveștilor.
Dacă preferi să treci direct la „Străpungerea peretelui poveștii“, du-te

la pagina 111.

SECȚIUNEA B: TEAMA
Cei care sunt trimiși în secțiunea B probabil își imaginează că este

vorba de o versiune extinsă a camerei 101 (caut-o pe Google), un loc în
care temerile lor cele mai mari devin realitate. Dacă se tem de șerpi,
atunci vor fi obligați să stea într-o celulă plină de reptile, ca într-un
film cu Indiana Jones, fără a avea însă o făclie să îi apere. Să doarmă
cu șerpii; simplul gând i-ar înnebuni (deși, acum că am așternut
acestea pe hârtie, încep să mă gândesc cum ar fi un film cu un
asemenea subiect).
Dacă le e frică de înălțimi, ar fi închiși într-un simulator de zbor, unde

ar trăi nu experiența pilotului, ci a pasagerului. Deținutul ar trebui să
asculte ore întregi în fiecare zi procedurile de urgență repetate de
către paznicii solizi ai închisorii, deghizați în însoțitori de bord. Ar
trebui să îndure manevrele de pornire a motoarelor, trăind toate acele
momente care fac pasagerii emoționați să tremure de teamă,
anticipând dezastrul. Apoi, în fiecare zi, avionul ar simula un zbor de
șase ore: de exemplu, de la Londra la New York, fără a gusta bucuria
de a sosi la New York la finalul călătoriei. Și, ca lovitură de grație,
avionul s-ar prăbuși în Oceanul Atlantic la al 623-lea zbor. Ar plonja în

apă după 35 de minute înfiorătoare în care pasagerii ar încerca să se
salveze, deși două motoare sunt în flăcări, iar coada avionului s-a
desprins.
Pentru alții, fobia supremă e de a se găsi goi într-o cameră plină de

rusoaice mature, cu forme apetisante și de a ști că nu există scăpare.
Sau cel puțin așa pretind ei.
Dar secțiunea B nu este deloc așa. La prima vedere, nici nu pare a fi un

loc periculos. Din contră, îți creează iluzia că e un loc foarte sigur. Toți
par foarte disciplinați. Prizonierii se comportă bine și sunt tăcuți și
liniștiți de obicei. Gărzile par alerte și încordate, dar așa trebuie să
arate, nu-i așa? Poartă căști de protecție și au mereu pistolul la
îndemână. Însă acesta nu pare un spațiu neplăcut în care să-ți ispășești
sentința. Măcar nimeni nu urlă.
Pereții, ca de altfel întreaga secțiune B, sunt curați și dereticați cu grijă.

Nimeni n-ar îndrăzni să mâzgălească graffitiuri aici. În schimb, există
un mesaj scris de către oficialități pe pereți:
68% dintre deținuți mor înainte de a fi eliberați.
Mâncarea din închisoare crește incidența cancerului

de colon în rândul deținuților.
454 de ocnași s-au accidentat la duș în 2012.
Un paznic traumatizat a suferit o cădere nervoasă și a

făcut praf un deținut.
Numeroșii pereți sunt acoperiți cu știri înspăimântătoare despre viața

în închisoare. Nu despre dezastre care au loc în zone îndepărtate, ci
despre pericole care pândesc la tot pasul, chiar și în locuri în care nu le
vedem.
Superbacteriile au devenit de necontrolat în

închisoare.
Chiar și pericole la care nu ne gândim de obicei.
Somnul excesiv poate să cauzeze probleme

respiratorii.
Sau pericole care îți creează o stare de confuzie.
Odihna insuficientă poate să cauzeze probleme

cardiace.
Deci cât de mult AR TREBUI să dorm? Acesta e unul dintre subiectele

de discuție ale deținuților – în special noaptea târziu. E o întrebare
care îi ține treji, crescându-le astfel riscul cardiac. Opt ore sunt prea
multe sau prea puține? Care sunt datele exacte? Ah, dar oamenii de
știință nu au căzut de acord. De fapt, un istoric tocmai a arătat că până
acum 300 de ani oamenii dormeau în două reprize: se duceau la
culcare și se odihneau 3–4 ore, apoi se trezeau timp de o oră, mâncau
sau citeau o carte sau își vizitau prietenii, și apoi adormeau la loc
pentru încă 3–4 ore. Poate ar trebui să încercăm asta?

A trăi în secțiunea B este ca și cum ai fi într-o lume în care nu poți citi
decât Daily Mail 2. De fapt, Daily Mail este publicația preferată a
deținuților. Pe ea pot conta pentru a obține informații actualizate
despre toate lucrurile de care se tem și despre întâmplările groaznice
din lume. Dacă există ceva ce poate încuraja un ocnaș care trăiește
îngrozit de nenorocirile care s-ar putea întâmpla, aceasta este
cunoașterea faptului că, într-adevăr, într-un alt colț de lume, există
numai nenorociri.
Nu pretindem că ar putea exista ceva care să-i liniștească într-adevăr.

Ei se îngrijorează din momentul în care se trezesc până în momentul
când adorm. Și pierd nopțile pentru că temerile lor le-au străpuns
subconștientul și iau forma unor coșmaruri excesiv de detaliate,
realiste și dramatice, cu scenarii apocaliptice. Deținuții vorbesc
neîncetat despre temerile lor: legate de sănătatea lor, de siguranța lor
într-un loc așa periculos, de grozăviile care i-ar putea lua prin
surprindere la cantină, sau la baie, sau pe terenul de sport. Totdeauna
se frământă înainte de a face ceva ce pare riscant.
Accidentările cauzate de gantere au crescut cu 33%.
Sau poate a nu desfășura o anumită activitate e și mai periculos.
Atrofia musculară în rândul deținuților cauzează

artrita timpurie.
Temerile lor îi transformă, de obicei, în niște ființe pasive, încordate și

suspicioase. Chiar dacă rata criminalității în secțiunea B este

excepțional de scăzută (deși pe pereți niciodată nu s-ar scrie: AICI
CHIAR EȘTI ÎN SIGURANȚĂ, pentru că nu ar fi un titlu bun), iar
deținuții comunică mult unii cu alții (oamenii speriați sunt foarte
vorbăreți), fiecare își imaginează ce-i mai rău când vine vorba de ce i-
ar putea zice sau face restul grupului. Astfel, nu se stabilesc prietenii
sincere, nu se fac confidențe. E mai bine să discuți subiecte sigure.
Pericolele, riscurile și amenințările.
E ciudat că, în momentele lor rare de singurătate și izolare, deținuții

aleg să citească ziare, să vizioneze jurnale televizate de știri sau să
navigheze pe internet în căutare de subiecte senzaționale. Este ca și
cum LE-AR PLĂCEA să trăiască încontinuu cu teamă. Și acesta este
tristul adevăr. După cum ne arată locatarii din secțiunea B, cei care
sunt guvernați de frică ajung să și-o dorească și chiar să o prefere. Vor
să afle cât de mult se pot înrăutăți lucrurile. Vor să afle cele mai
terifiante detalii despre pericolele ce-i înconjoară.
În secțiunea B, teama este un drog. Și este la îndemâna oricui. Toți

deținuții sunt dependenți, iar nimeni nu s-a gândit vreodată la efectele
pe termen lung ale acestei condiționări. Nimeni nu s-a gândit că, de
fapt, lucrul de care ar trebui să ne fie frică este frica însăși.

la pagina 111.

SECȚIUNEA C: SERIOZITATEA
Pe fiecare perete din secțiunea C există un ecran cu plasmă. Pe tavan

există boxe stereo care conferă calitate audio optimă mesajelor
difuzate încontinuu deținuților din celule. Chiar și gratiile sunt
alcătuite din material transparent Perspex, pentru ca deținuții să poată
vedea mereu ecranele, fără ca ceva să le obtureze vederea.
Transmisiunea e realizată de un bărbat care le vorbește prizonierilor –

de regulă, apare același personaj, dar uneori în locul său e altul care îi
seamănă foarte mult. Bărbații au fețele ascuțite și părul dat cu gel, pe
spate. Amândoi au mustăți și vorbesc pe un ton la fel de monoton. Ca
atunci când unchiul tău, Ted, trebuie să îi vorbească unui supervizor
sau cuiva din conducere, sau se întâlnește întâmplător cu cineva
având o funcție mai înaltă la bancă sau la poștă.
Dar deținuții nu mai sunt atenți la mesaj. Știu deja ce urmează. Dar
vrând-nevrând ei văd. Singura cale de a înceta să mai privească
imaginile este să-și închidă ochii. Sigur, ecranele nu arată doar fețele
bărbaților cu mustață. Transmisiunile, uneori, prezintă scene care
ilustrează ce spune prezentatorul. Dar ocnașii au văzut deja și acele

imagini de nenumărate ori.
Nu este vorba că aceia din secțiunea C nu încearcă să diversifice

conținutul emisiunilor. Au un studio și se străduiesc mereu să creeze
mesaje și materiale noi. Dar din cauză că programul e de 24 de ore din
24, șapte zile din șapte, reluările sunt inevitabile. Secțiunea C este un
experiment neîntrerupt, finanțat de guvern, de a crea o rețea a tuturor
închisorilor din întreaga lume. Legile în vigoare prevăd ca sistemul să
fie testat timp de zece ani, iar prizonierii să fie analizați în ceea ce
privește comportamentele și reacțiile lor înainte de faza
implementării. Acum am ajuns în anul al șaptelea.
Dar totul pare să decurgă bine. Deținuții nu vorbesc prea mult unii cu
ceilalți (oricum e greu să conversezi în zumzetul continuu al
emisiunilor televizate), își îndeplinesc sarcinile și se comportă bine.
Sunt testați lunar: un interviu analizează cum s-au schimbat
răspunsurile lor la întrebări ce testează sinceritatea, considerația și
valorile morale. De fapt, e testat tot ce înseamnă să fii un cetățean bun
și responsabil. Și au fost înregistrate ameliorări evidente.
Să ascultăm ce se difuzează acum. Vom începe în plină transmisiune

live, dar vă veți descurca, n-am niciun dubiu:
…Să fii capabil să-ți îndeplinești sarcinile pentru bunăstarea celor

din jur.
Ține minte, în calitate de bun cetățean, trebuie să iei în serios

responsabilitatea ta față de societate. Un cetățean nu este responsabil
doar față de el însuși și față de binele propriu. Trebuie să te gândești
la ceilalți și să acționezi în consecință. Trebuie să-ți iei munca în
serios pentru că munca ta, pe lângă faptul că îți oferă un salariu, este

în slujba țării tale și a comunității – companiile au numai de câștigat
și, astfel, câștigă și toți ceilalți cetățeni prin intermediul taxelor.
Ca un cetățean bun trebuie mereu să fii un exemplu pozitiv pentru

ceilalți: trebuie să nu înjuri, să nu bei alcool sau să fumezi țigări, să
nu scuipi în public. Ca un cetățean bun trebuie să iei în serios datoria
ta față de familie: de soț sau de copii. Nu trebuie să faci nimic din ceea
ce ar putea să primejduiască aceste relații și trebuie să acționezi
mereu ținând cont de interesele celorlalți, nu de ale tale. Dacă
cetățeanul are dorințe care le-ar putea face rău altor cetățeni, atunci
trebuie să-și reprime acele porniri. Este de datoria cetățeanului să-și
reprime toate dorințele care ar putea să cauzeze disconfort sau
probleme altcuiva din comunitate.
Un bun cetățean va folosi fiecare oră pentru a munci sau pentru a-și
servi familia sau cunoscuții. Nu este timp ca să se joace sau să piardă
vremea. Joaca, inclusiv aceea alături de copii, oricum n-are niciun
beneficiu serios. Copiii se pot juca unii cu ceilalți. Joaca are ca efect
coruperea societății. Face oamenii să fie leneși și disprețuitori. În
societățile în care joaca e răspândită, valorile comunității și planurile
sale sunt zădărnicite.
Un cetățean serios nu bea bere, nu petrece ore întregi afară făcând

sport sau un grătar.
Comunicarea trebuie luată în serios. Trebuie să spui ce dorești cu

grijă, succint, fără înjurături sau abrevieri gramaticale.
Trebuie să-ți iei sănătatea în serios. Să mănânci bine. Să faci sport

pentru sănătatea ta, nu ca divertisment. Dacă te îmbolnăvești, trebuie
să mergi la doctor și să îi urmezi prescripțiile întocmai. Trebuie să
urmărești doar emisiuni informative la televizor. Nu trebuie să
privești sitcom-uri, emisiuni-concurs, drame sau filme de ficțiune.
Trebuie să vizionezi doar acele emisiuni care te informează despre
evenimentele serioase care au loc în lume sau care te educă în domenii
despre care nu știi mare lucru. Trebuie să nu te oprești niciodată din
învățat, să te preocupi de educația ta…
Dacă îți place un film bun și o doză de bere, să sperăm că nu vei

ajunge în secțiunea C, pentru că, după luni întregi ascultând astfel de
mesaje, gusturile tale se vor schimba.

la pagina 111.

SECȚIUNEA D: ÎNDOIALA DE SINE
Secțiunea D este un model de instituție corecțională. Paznicul și-a

asumat sarcina de a-i „îndrepta“ pe deținuții recalcitranți, astfel încât
a transformat corecția într-o artă. Există camere și microfoane
pretutindeni în corpul D, astfel că paznicii pot monitoriza
comportamentul prizonierilor în orice moment și să le ofere feedback
legat de ce îmbunătățiri pot să aducă. Oferă acest feedback prin
intermediul pereților: pot transmite comentarii fiecărui deținut în
celula sa. Astfel că fiecare primește indicații continue referitoare la
comportamentul care trebuie adoptat.
Wayne se află în secțiunea D de două luni. Când deschide ochii

dimineața poate citi feedback despre purtarea sa din ziua precedentă
pe zidul său.
Wayne, îți sugerăm să citești materiale mai de

calitate. Îți plac doar știrile sportive. Dacă nu e vorba
de baseball, e vorba de golf. Dacă nu e golf, e tenis.
Cum crezi că te vei putea educa dacă nu citești ceva
care să te stimuleze intelectual?
În acea dimineață Wayne se duce la biblioteca secțiunii D și
împrumută două cărți – romane polițiste despre bandele de infractori.
E captivat de prima carte și, până la prânz, deja o citește. Îi place
ficțiunea de acest gen și arde de nerăbdare să înceapă celălalt volum. E
încântat.
Dar în timp ce ia prânzul îi apare un alt mesaj pe perete.
Wayne, doar asta ești în stare să faci? Să citești despre

faptele criminale dezgustătoare ale unor oameni ca
tine? Îți sugerăm să citești ceva care să te scoată din
mlaștina infracțională în care te-ai cufundat.
Wayne este descurajat. El încearcă mereu să reacționeze pozitiv la

feedback-ul primit. La urma urmei, i se amintește întruna:
Deținuți, aveți un feedback pozitiv.
Sau:
Suntem aici să vă ajutăm să fiți mai buni.
Wayne își dorește să se îndrepte. Dar e greu atunci când primește

întruna feedback negativ.
Jane este un deținut model. A ajuns în secțiunea D din cauza unei

înșelăciuni în urma căreia sute de oameni au pierdut milioane. Ea se
plimbă cu capul plecat și nu vorbește cu nimeni. Încearcă doar să își
ispășească pedeapsa fără a intra în bucluc. Dar a început să urască să-
și mai vadă numele pe ziduri.
Jane, te-am văzut cum ai bătut-o pe Paula la șah azi-

noapte. Ești sigură că ai respectat regulile? Paula e o
jucătoare foarte bună. Vom examina filmarea ca să ne
aigurăm că nu ai trișat.
Paznicii au obiceiul de a face aluzii subtile la condamnările

deținuților. Ar găsi ceva greșit în orice și ar stabili o legătură cu
infracțiunea inițială.
Jane, nu ai curățat chiuveta după ce te-ai spălat pe

dinți în această dimineață. N-ai niciun fel de
considerație pentru ceilalți prizonieri?
Putem concede însă că măcar gărzile oferă tuturor deținuților

tratament egal în ceea ce privește indicațiile pe care le oferă. Iată ce se
află acum scris pe pereții secțiunii D:
Samantha, nu ne mai obliga să-ți repetăm să pui tava

înapoi pe suport după masă.
Manuel, nu înțelegi? Nu știi să citești? Trebuie să-ți

îndeplinești mai repede sarcinile zilnice. Până și
bătrânul Cyril era mai rapid decât tine.
Ben, poate te crezi darul lui Dumnezeu, dar noi știm

mai bine. Așa că lasă gelul de păr deoparte și
încearcă, mai bine, să faci ceva util.
Gillian, crezi că celula e dormitorul tău din

adolescență? Păstrează curățenia!
Davina, un zâmbet nu costă nimic, să știi. De fapt,

dacă nu zâmbești un pic, o să-ți tăiem alocația și o să
ajungă să te coste atitudinea ta.
Andrew, am găsit revistele pornografice.

la pagina 111.

SECȚIUNEA E: LIPSA GÂNDIRII
CONSISTENTE
În secțiunea E domnește haosul. Poate că așa ți-ai imaginat o

închisoare dintr-o țară subdezvoltată: zidurile se prăbușesc, pereții
sunt mucegăiți, coridoarele sunt pline de gunoaie, gratiile sunt
ruginite, băile sunt murdare, cantina trimite săptămânal câte trei
deținuți la sanatoriu, sanatoriul trimite lunar câte un deținut la morgă
– iar morga ar fi un adăpost mai primitor decât secțiunea E pentru
majoritatea oamenilor întregi la minte.
Însă deținuții din secțiunea E nici nu observă.
Ei nu bagă de seamă nici măcar că mulți dintre ceilalți deținuți nu sunt

umani. A început ca un experiment acum 20 de ani – un experiment
care a funcționat – din anumite privințe, cel puțin. Paznicul a sesizat
că deținuții din secțiunea E erau mai maleabili decât cei din celelalte
secțiuni: nu se gândeau foarte mult la ce făceau sau de ce, nu cauzau
probleme și nu încercau niciodată să evadeze. Păreau să fie foarte
influențați de ceea ce făcea restul deținuților sau îi urmau mereu pe
ceilalți. Așa că paznicul a început simplu: a filmat un actor îmbrăcat ca

un pușcăriaș, stând pe bancă și citind liniștit. Filmul nu era unul de
acțiune. Și nu era lung, avea doar zece minute. Dar această filmare a
fost proiectată continuu pe un zid al închisorii, la scară naturală, astfel
că s-a creat efectul (deși nerealist) că exista într-adevăr un deținut care
stătea pe o bancă și citea. Deși nu era veridic, deținutul care lectura a
fost imitat. În câteva zile, zeci de condamnați din secțiunea E stăteau
pe bancă și citeau.
Asta l-a determinat pe paznic să creeze mai multe filme înfățișând

puscăriași efectuând activități inofensive sau îndeplinind cu
conștiinciozitate sarcinile de lucru. De-a lungul anilor, numărul
proiecțiilor de film a crescut, calitatea jocului actoricesc a devenit mai
bună, ca de altfel și realismul peliculei. Paznicul actual
experimentează cu holograme care ilustrează deținuți obedienți. Dar
astea sunt lucruri de finețe. Experimentul, în ansamblu, a fost un
succes. Acum sunt la fel de mulți deținuți proiectați ca și deținuții
reali. Iar prizonierii adevărați și-au pierdut abilitatea, dacă o
avuseseră vreodată, de a deosebi între tovarășii lor fictivi și cei în
carne și oase. Viața de zi cu zi din secțiunea E este un pic stranie,
prizonierii încercând să imite activitățile proiecțiilor care se repetă în
jurul lor. Sau poate că acum proiecțiile sunt transmisii live înfățișând
comportamentele deținuților? Filmele sunt umbre ale deținuților reali,
sau deținuții reali sunt umbre ale proiecțiilor?
E greu să ne dăm seama. Și, oricum, nimeni din secțiunea E nu ne-ar

putea „spune“ sau să se gândească măcar să înceapă să ne spună.
Secțiunea E nu produce oameni interesanți, de tipul celor care să fie

reformați și să se întoarcă înapoi în societate, făcând lumea mai bună.
Secțiunea produce mecanisme automate ascultătoare. Nu există
suficiente date cu privire la consecințele separării acestora de

programele lor (proiecțiile). Au avut loc câteva incidente neplăcute –
înjunghieri, atacuri, crime – atunci când rețeaua de proiecții a avut o
pană. Deținuții au înnebunit. Dar există crime în toate închisorile.
Până la urmă, acestea sunt pline de criminali.
În ansamblu însă, lucrurile funcționează: pușcăriașii din secțiunea E

sunt docili. Iar secțiunea E necesită un buget foarte mic pentru a fi
administrată – cel mai mic din întregul penitenciar. De fapt, nu are
niciun paznic și niciun angajat care să se ocupe de curățenie. Cele trei
proiecții care înfățișează prizonieri preocupați de curățenie sunt
suficiente ca să se asigure că adevărații condamnați îndeplinesc
minimul de activități pentru igienizarea de formă a pușcăriei. Pentru
secțiunea E, acest lucru e suficient.

la pagina 111.

SECȚIUNEA F: PERFECȚIONISMUL
Responsabilul cu secțiunea F este el însuși un perfecționist. Este

motivat să creeze cea mai bună secțiune din penitenciar, cu cele mai
bune date statistice referitoare la reabilitarea deținuților și
comportamentul lor. El verifică mereu măsurătorile din celelalte
secțiuni și este dur cu echipa sa de paznici, pentru a se asigura că
secțiunea F rămâne fruntașă. Într-adevăr, secțiunea F are rezultate
foarte bune. Ideea sa a fost de a sădi aceeași aspirație pentru excelență
în rândul tuturor angajaților și prizonierilor. Vrea ca toți să simtă că
pot deveni cei mai buni și să fie mândri de ce au realizat. A compus el
însuși toate mesajele de pe ziduri. Iar dacă unul dintre ele nu este
suficient de motivant, este curând înlocuit de altul mai bun. El nu vrea
de fapt doar să scrijelească pe perete anumite îndemnuri, așa cum se
întâmplă în celelalte secțiuni. El apelează la o firmă specializată în
afișaj, pentru ca mesajele să fie profesioniste. Știe foarte clar ce vrea să
exprime în fiecare mesaj și a gândit chiar și designul fiecăruia. Dacă
prestatorul de servicii nu îi urmează instrucțiunile din brief, va
înapoia materialele solicitate. Inevitabil, a ajuns să se certe cu
proprietarul firmei de afișaj, care considerase că i-a îndeplinit
solicitările întocmai și era reticent să se apuce iar de treabă. Dar
administratorul a insistat și, la final, a obținut ce dorea. Așa se
întâmplă de regulă. Iar acum plăcuțele arată, într-adevăr, foarte bine
pe zidurile închisorii:
Fii cel mai bun!
„A fi bun“ este inamicul lui „a fi cel mai bun“.
Îndeosebi acest citat îi place. Își imaginează chiar o armată a celor buni
luptând cu cei mai buni. Savurează momentul din mintea sa când cei
mai buni îi înving devastator pe cei buni.
Nimeni nu-și aduce aminte de cel de pe locul doi.
Cei care renunță nu câștigă niciodată, iar câștigătorii

nu renunță niciodată.
Aspiră la stele și astfel nu vei rămâne cu un pumn de

pământ.
A creat chiar o întreagă ilustrație pentru acest mesaj: un fundal

înstelat care să-i exemplifice ideea.
Totul pare să funcționeze. Secțiunea F are rezultatele cele mai bune.

Deținuții săi se comportă exemplar, iar datele statistice sunt cele mai
încurajatoare.
Dar în timp ce te plimbi pe coridoarele imaculate din secțiunea F,

decorate cu indicații strălucitoare, menite să inspire, auzi câteva

schimburi neplăcute între deținuți. Să intrăm în bucătărie, unde
ocnașii pregătesc masa de prânz pentru secțiunea F. Da, în secțiunea F
nu există angajați care să se ocupe de catering. Prizonierii gătesc. De
ce? Păi, ei au preluat controlul acum câțiva ani, fiind nemulțumiți de
calitatea mâncării și hotărând că ei s-ar putea descurca mai bine. Și au
avut dreptate. Meniul din secțiunea F este faimos în închisorile din
întreaga lume. Felurile de mâncare au fost prezentate în reviste și în
show-uri TV de pretutindeni. Unii dintre cei mai buni bucătari de aici
au devenit celebri și odată eliberați au devenit maeștri bucătari iluștri.
Cel mai faimos, Billy Gulliver, un scoțian foarte înalt și dur, a deschis
popularul restaurant cu stea Michelin din Londra numit „Secțiunea F“
(acum și în New York).
Suntem în bucătărie și bucătarul-șef actual țipă la un alt deținut: „Ce

dracu’ faci aici? Ți-e rău sau ce s-a întâmplat? Se pare că ai vomitat în
tigaie. Nu aș da felul acela de mâncare nici măcar câinelui paznicului.
Aș prefera să-mi lingă potaia boașele decât să-i dau o farfurie cu acel
amestec de rahat. Aruncă-l și ia-o de la capăt. Și dacă nu-mi dai să
gust ceva care să-mi provoace lacrimi de bucurie înainte de prânz, o să
te pun pe tine să-mi lingi boașele.“
Nu e prea plăcut să auzi așa ceva. Nu e prea plăcut să vezi așa ceva. Și
trebuie să fie infernal să fii receptorul acestei tirade, chiar și dacă nu
implică lingerea testiculelor.
Dar, atunci când iei prânzul o oră mai târziu, orice dezgust față de
scena anterioară se evaporă instantaneu. Nu ai gustat niciodată ceva
așa delicios. Începi să te gândești la toate delictele pe care ai fi în stare
să le comiți doar ca să ajungi în secțiunea F. Ai fi fericit chiar și cu
închisoarea pe viață.

la pagina 111.

SECȚIUNEA G: LIPSA IMAGINAȚIEI
Secțiunea G este destul de tăcută și relativ civilizată, în comparație cu

majoritatea penitenciarelor. Dacă prințul Charles s-ar concentra cu
mintea sa mereu activă asupra designului arhitectural al unei
închisori, cu siguranță ar ajunge aici: într-un loc clasic, arhaic. Este
relativ plăcut aici: totul este curat și ordonat. Știi unde te afli în
secțiunea G (nu că ai putea vreodată să uiți că ești în închisoare). De
fapt, nu ai cum să treci cu vederea acest fapt pentru că peste tot există
mici hărți ale clădirii pentru proceduri de urgență, așa cum întâlnești
în hoteluri și restaurante. Aceste imagini sunt singurele de pe zidurile
blocului G. Atunci când au fost întrebați de către arhitecți ce doresc să
fie scris pe pereți, angajații secțiunii G au răspuns: „Sunt ziduri, de ce
ați vrea să scrieți ceva pe ele?“
Au pus întrebarea aceasta de parcă arhitecții erau proști. Așa că

aceștia au preferat să scrie mai multe maxime minunate pentru
deținuții din secțiunea B, ceea ce era oricum mult mai ușor și mai
distractiv.
Deținuții din blocul G fac tot ce li se cere ca parte a rutinei din

închisoare: spală, mănâncă, se duc în curte pentru aer curat și exerciții
și se uită la televizor. În general însă ei doar stau degeaba, fără a
spune prea multe și privesc în gol. Cunoști acele persoane din autobuz
sau din tren care nu fac nimic – nu citesc, nu se joacă pe telefon, nu
pălăvrăgesc cu nimeni și nici nu se uită curioși la trecători. Doar
privesc în gol. Nu într-o manieră Zen, nu într-o manieră de genul „de
regulă am mintea plină cu așa multe chestii, cu așa multe lucruri de
făcut, cu așa multe idei, încât uneori e drăguț doar să stau aici și să
respir, de parcă aș face meditație în autobuz“. Nu. Chiar nu le trece
nimic prin minte. Și NU în sensul bun. Nu în sensul că își golesc
mintea. Nu e vorba de o pauză bine-venită într-o viață plină unde
totul curge sau e pe repede-nainte. E de parcă filmul încă n-a început.
De fapt nici n-au găsit încă DVD-ul, pentru că nu există DVD, pentru
că filmul n-a fost făcut încă… sau imaginat încă. Pentru persoana care
ar fi putut să conceapă filmul este chiar aceasta – plină de potențial,
dar cu luminile stinse.
Așa sunt toți cei din secțiunea G. Totul e încremenit. Nu e vorba de

liniștea și de pacea unui loc… liniștit și plin de pace. Este liniștea și
pacea unui cimitir. Nu merg la cimitir pentru liniște și pace. Dacă
merg acolo, e pentru a vizita oameni morți. Bine ați venit în secțiunea
G care e plină de morți, ținuți însă în viață artificial în mod miraculos,
astfel că ajung să arate și să se comporte de parcă ar fi vii. Dar nu sunt.
Deloc. Le lipsește imaginația. Nu pot concepe că și-ar putea petrece
timpul altfel. Nu pot să cuprindă cu gândul ce se află dincolo de ce
pot vedea, indiferent cât de lugubru ar fi. Asemenea unor broaște care
fierb de vii în timp ce apa devine din ce în ce mai fierbinte, le lipsește
imaginația de a vedea că există opțiunea de a se salva printr-o
săritură. Prin urmare, deținuții din secțiunea G nu au luat niciodată în
calcul posibilitatea de a evada și nimeni n-a încercat asta vreodată.
Gardienii au deci o viață destul de ușoară și plictisitoare. De fapt,
chiar și ei stau și privesc în gol.
ȘTIRE DE ULTIMĂ ORĂ
Măcar oprește-te un moment din scris, Parkin. M-am trezit azi-

dimineață pentru a scrie următorul capitol și am citit asta în The
Guardian, la secțiunea „Închisori“:
UN DEȚINUT A FOLOSIT FURCULIȚE DIN PLASTIC

PENTRU A SĂPA PRINTR-UN ZID DE 1.5 METRI
Un deținut care săpase un tunel de 1.5 m printr-un zid cu ajutorul

furculițelor din plastic a fost prins atunci când, pe pământ, s-a sesizat
prezența prafului de cărămidă. Simeon Langford și-a creat unelte
îndepărtând șuruburile din biroul său și prinzându-le cu bandă
adezivă de furculițe din plastic, apoi și-a petrecut câteva săptămâni
dăltuind mortarul de pe peretele celulei sale din închisoarea Exeter. A
folosit papier-mâché pentru a acoperi spărtura. Tentativa de evadare a
eșuat atunci când un polițist a văzut grămada de moloz de sub
fereastra lui. Langford fusese reținut preventiv după ce atacase alți
trei gardieni într-o altă închisoare cu patru zile înainte de data
eliberării pentru un delict comis anterior.
Nu am menționat asta încă. Dar pare a fi momentul potrivit. Atunci

când folosim metafora închisorii, există riscul de a recurge la clișee,
preluate din filme și emisiuni TV, despre acel mediu. Concepția mea
despre televiziune a fost, probabil, modelată după Închisoarea îngerilor,
Porridge 3, Evadare de la Colditz și Drumul spre victorie. Precum și
afectată de filme care înfățișează scene din închisoare (câteva care îmi
vin acum în minte: Jaf în stil italian, Tăcerea mieilor, Povestea X a Americii

etc.). Singura închisoare în care am intrat vreodată este Alcatraz, iar
aceasta s-a închis în 1963. Niciuna nu este o reprezentare modernă sau
veridică a vieții în închisoare în 2012. Așa că, dacă citești această carte
de după gratii sau știi cum e, de fapt, la penitenciar, te rog să nu fii
decepționat de inexactități sau de clișee leneșe. Nu scriem o carte
despre închisoare. Scriem o carte despre libertate. Iar această metaforă
a închisorii ne ajută să ne dăm seama cum am putea deveni liberi. De
fapt, cititorul obișnuit poate că relaționează mai ușor cu referirile
noastre la închisoare decât cu o imagine mai realistă a realității dure a
vieții în detenție – pentru că, probabil, reprezentările noastre sunt și
ale sale.
Acum, când pregătesc capitolele despre „Străpungerea pereților“, am

întâlnit inițial o listă cu modalități de a ieși din închisoare, cum ar fi
„săparea unui tunel“, „evadarea prin canalizare“ etc. pe care le-am
putea folosi ca analogii pentru a descrie tehnicile terapeutice destinate
distrugerii zidurilor închisorii. Unul dintre deținuți a evadat folosind
„un cuțit de bucătărie“. În Închisoarea îngerilor, Tim Robbins își croiește
drum prin zid și pune un poster care să acopere spărtura. La aceasta
m-am gândit. El folosise un mic ciocan, pe care îl ținea în Biblia sa
scobită în interior. Dar un cuțit de bucătărie ar fi funcționat la fel de
bine.
Desigur, dacă reflectăm mai mult, nicio închisoare care se respectă nu

ar pune la îndemâna deținuților cuțite metalice de bucătărie. Mă
gândeam că este dificil să te rănești cu un cuțit bont (desigur nu ne
referim aici la feliatoare de legume sau la un cuțit de măcelărie). Dar
este probabil foarte simplu să rănești pe cineva chiar și cu un cuțit
bont dacă îl înfigi în abdomenul lui, în loc să-l folosești la tăiat o
bucată mai tare de carne. Deci să renunțăm la cuțitele din metal. Ei cu
ce își taie carnea? Cu cuțite din plastic? Nu sunt chiar sigur că e
imposibil să rănești pe cineva cu lama zimțată a acestora. Deci există
doar furculițe din plastic acolo? Ce fac prizonierii când primesc o
bucată de carne sau un morcov mai crud? Oare vin gardienii la ei și le
taie carnea în bucățele, așa cum o primesc copiii? Când ajuți un copil
să folosească cuțitul, cel mai confortabil este să treci în spatele său, să
îți pui brațele în jurul lui și să îl ajuți să taie. Vă puteți imagina
paznicii făcând asta? Nu se va întâmpla niciodată, este? Ah, poate se
servește doar carne tocată. Poate cineva verifică legumele să se asigure
că sunt gătite suficient. Poate un gardian verifică fiecare aliment din
meniu cu o furculiță din plastic (este numit „Furculițarul-șef“) pentru
a avea certitudinea că poate fi consumat ușor cu ajutorul ei. Sau cu o
lingură. Trebuie să aibă linguri. Altfel, ce ar face cu supa? Da, trebuie
să aibă linguri.
Să revenim la Simeon Langford, prizonierul nostru adevărat, aflat

într-o închisoare modernă, cu furculița sa din plastic.
Atunci când am citit prima dată articolul, m-am gândit „Uraaa“

asemenea unui puști entuziasmat într-un roman de Enid Blyton
(pentru cei care nu sunt britanici de o vârstă mai înaintată, căutați pe
Google. Cărțile sunt povești pentru copii inovatoare și tenebroase,
introducând ideea de față nevăzută a lumii… genul de lecturi pe care
Tim Burton le-ar adapta într-un film). Am zis „uraaa“ pentru că aici
aveam de-a face cu un deținut adevărat, care făcuse exact ceea ce doar
prizonierii plini de imaginație din mintea mea s-ar fi putut gândi să
facă. Iată un om care a săpat un tunel cu furculița, nu cu o furculiță
obișnuită, ci cu una din plastic, am cugetat eu. Minunat. Poate i-a luat
luni întregi și a acoperit spărtura cu papier-mâché. Ingenios. Deși tot
mai voiam să aflu mai mult despre această întâmplare. Informația
despre papier-mâché nu era suficientă. Oare peretele era tencuit sau
era un zid gol de cărămidă?
În orice caz, cum reușise să facă papier-mâché-ul să se potrivească și
cu nuanța și textura peretului? Avea și vopsele? Cine era acest bărbat?
Era oare un scenograf care o luase razna? Care fusese delictul său?
Oare săpase un tunel într-o bancă apelând la un burghiu din plastic?
Făcuse ușa seifului să explodeze cu artificii? Înlocuise banii furați cu
bancnote Monopoly pentru ca nimeni să nu observe? Folosise o
mașinuță „bușitoare“ ca să evadeze? Devenise fugar îmbrăcat ca
Ronald McDonald? (nimeni n-ar putea suspecta că EL a spart o
bancă!)? A stat la adăpost exact în locul în care nimeni nu și-ar fi putut
imagina că s-ar ascunde: în sala de așteptare a sediului poliției?
Sau poate că avea un fetiș pentru furculițe (până și cuvântul i se părea

așa de AȚÂȚĂTOR) și le lua de la fiecare restaurant în care intra?
După nenumărate plângeri la poliție, primise avertismente (nu era
vorba de un delict grav, evident), dar nu putuse să se controleze, așa
că, la final, fusese trimis la închisoare pentru că reprezenta o
amenințare pentru bugetul de tacâmuri al micilor restaurante locale.
Vreau să știu mai mult. Așa că, dacă există cineva care are mai multe
informații sau dacă tu, Simeon Langford, citești aceste rânduri, vă rog
să mă contactați. Nu știu dacă e cu totul imposibil. Simeon, cu
siguranță, încearcă să înceapă o viață nouă în închisoare (sau poate la
vremea când citește această carte, a fost deja eliberat), așa că un volum
despre dezvoltarea personală având drept cadru penitenciarul l-ar
putea ajuta.
Să ne întoarcem la isprăvile tale, Simeon. Ai fost strălucit când ai

săpat. Ai fost strălucit când ai apelat la acel papier-mâché. Dar nu
atunci când ai lăsat tot acel moloz să curgă, iar gardianul l-a observat
sub fereastra ta. Simeon:

1. N-ai văzut niciodată „Drumul spre victorie“ și numeroase alte filme, în care
eroii îndepărtează praful și molozul, îl pun în buzunare și îl aruncă apoi cu
grijă în curte? Nu? Păi, dacă mai ești condamnat vreodată – și sper că nu va
fi cazul – să petreci câteva zile descărcând filme despre închisoare.
Comandă o pizza acasă. Bucură-te că poți folosi un cuțit din metal pentru
ultima oară.
2. Știu ce spui acum: „Cum aș fi putut să scot tot acel praf de cărămidă cu o
furculiță?“ Simeon, Simeon, îți trebuia o LINGURĂ – o LINGURĂ din
plastic. Dacă te-ai fi gândit să furi de la cantină nu doar o furculiță, dar și o
lingură, ai fi fost victorios.
Dar Simeon, pe măsură ce cititorul parcurge acest mic rezumat al

peripețiilor evadării tale, are revelația unui fapt incredibil. Să îți
amintesc?
Langford fusese reținut preventiv după ce atacase alți trei gardieni

într-o altă închisoare cu patru zile înainte de data când trebuia să fie
eliberat pentru un delict comis anterior.
Patru zile? Nu ai putut aștepta patru zile ca să fii eliberat? De aceea te-
ai hotărât să înveți arta răbdării? Te-ai gândit: Ca să-mi testez răbdarea
proaspăt dobândită, voi evada din această închisoare victoriană folosind
doar… O FURCULIȚĂ DIN PLASTIC?
Simeon, sper că vei ieși din penitenciar data viitoare (pe poartă, după
ce îți vei fi ispășit pedeapsa, nu prin perete). Și sper că îți folosești
abilitățile evidente în moduri constructive în afara închisorii și că ai o
viață împlinită. Ți-aș trimite și o carte dacă aș ști unde stai și aș semna-
o:
Fork It (Furculițeaz-o).

la pagina 111.

Am eliminat două capitole aici, pentru că nu mai era spațiu la
sfârșit.
Dar poți să le citești pe acestea și alte capitole la care am renunțat,

precum și alte chestii interesante care nu-mi vin în minte acum, dar
pe care le voi fi adăugat până să ajungi să termini această carte…
Acesta este site-ul nostru:
www.thefuckitlife.com/extras

SECȚIUNEA H: A CREDE CĂ TOTUL ESTE
REAL
Secțiunea H este plină de materialiști, raționaliști, literaliști și atei,

precum și de cei care nu cred în nimic până nu este confirmat ca
adevărat de către un comitet de experți și oameni de știință. Toate
celelalte dovezi care demonstrează contrariul sunt considerate
scorneli. Cu toate acestea, supranaturalul adoră să se amuze pe seama
secțiunii H, înconjurând-o și umplând-o cu fenomene ciudate.
Secțiunea H este locul în care zânele se distrează, în care îngerii iau o
pauză de la a fi buni, în care bântuie cele mai diabolice fantome, în
care extratereștrii te batjocoresc, în care coincidențe uimitoare care se
întâmplă de obicei din an în paște au loc la fiecare ciclu al Lunii.
Cu toate acestea, cei din secțiunea H au căpătat abilitatea remarcabilă

de a ignora tot ceea ce nu se potrivește cu modelul lor preexistent
despre cum funcționează lumea.
Secțiunea H este ca o casă bântuită dintr-un parc de distracții,

sofisticată, dar bântuită de un grup de raționaliști cărunți care se
plimbă de colo-colo insistând că știu cum trebuie făcute lucrurile. Și-

au uitat copilăria. Nu mai au loc de magie. Și nu au loc nici pentru alte
posibilități decât cele gândite de ei.
Într-o zi, o fantomă deghizată într-un gardian a trecut prin zidul

închisorii. Deținutul prezent la fața locului s-a convins că își imaginase
totul. O zână s-a îmbăiat în supa lui Harrison Fairweather, l-a privit
drept în ochi și l-a stropit cu supa pe față. Fairweather s-a întors
înapoi la zona de servire și a insistat că era o muscă în supa sa. Timp
de o oră, duhul telepatiei le-a oferit deținuților cele mai mari puteri
telepatice, pentru ca fiecare să știe ce gândesc ceilalți și ce urmează să
spună înainte de a rosti acele cuvinte. Mulți deținuți și-au petrecut ora
mărturisind „Știam că vei spune asta“, dar nu au suspectat nici măcar
o clipă că primiseră darul percepției paranormale.
Mai târziu, când un deținut a căzut și s-a lovit la picior, unul dintre
gardieni a pocnit din degete, iar rana s-a vindecat instantaneu.
Deținutul a presupus că datorită cantităților mari de spanac fiert
celulele sale sangvine aveau abilitatea de a se coagula surprinzător de
repede. Jimmy Wagfinger, care ajunsese în scaun cu rotile din cauza
unui accident de motocicletă petrecut când avea vreo 20 de ani, s-a
ridicat și a țopăit pe o gigă scoțiană 4 în urma unui pariu. Dar îndată
ce a primit banii, și-a pierdut dorința de a mai dansa, așa că s-a așezat
și nu s-a mai ridicat niciodată din scaun. Cei care au asistat la
întâmplare s-au întrebat dacă făcuse rost de niște droguri puternice,
iar apoi nu s-au mai preocupat de subiect.
Aproape de ora cinei, părea că o furtună se apropie. Într-adevăr, cea

mai întunecată și mai violentă vijelie puse stăpânire pe secțiunea H. A
fost feroce, dar de scurtă durată. Iar când soarele apăru, dacă cineva s-
ar fi obosit să se uite printre gratiile ferestrei, ar fi putut vedea că
penitenciarul era înconjurat de o mare de smarald, alăturată unei plaje

cu nisip auriu. Înainte, acolo era doar curtea plină cu pietriș. Însă
nimeni nu și-a dat interesul să privească.
În timpul nopții, fantomele celor care și-au pierdut noaptea pe Titanic

au urmat un tur oficial al secțiunii, ca parte a turneului lor mondial de
binefacere; grifonii au făcut un foc de tabără în sala de gimnastică,
folosind coperțile din spatele revistei Elves Weekly și au dansat până
dimineață; Dumnezeu a venit și el într-un zbor scurt și și-a făcut
nevoile în baia privată a paznicului; iar șoricelul de companie al
închisorii a intrat în combustie spontană. Din fericire, toate scânteile
rezultate din arderea sa s-au transformat în pui mici de șoarece, cu un
ADN superior, care le-a permis să treacă prin ochiul unei furnici care
stătea pe vârful unui ac ținut în echilibru pe o sămânță de anason.
Iar asta a fost doar o zi (și o noapte).

la pagina 111.

PARTEA A IV-A
A STRĂPUNGE PEREȚII
A spune F**k It „ceva“- urilor tale

STRĂPUNGEREA PERETELUI POVEȘTII
Cu toții avem o poveste, desigur. Unele povești sunt bune, altele nu,
majoritatea sunt mixte. Dacă ești în secțiunea A, ești blocat în povestea
ta.
Un aspect interesant al întâlnirilor mele cu mass-media după lansarea

F**k It a fost conștientizarea faptului că povestea poate fi spusă în
moduri diferite. Nu privesc deseori în urmă și nici nu vorbesc despre
mine însumi, deci a fost ciudat să fiu mereu întrebat despre povestea
mea (da, oamenii voiau mereu să afle povestea F**k It). Problema este
că doreau să o rezum în două minute sau în două sute de cuvinte,
înainte de a trece la următorul articol sau feature. Iar mass-media, și
într-o mare măsură oamenii înșiși, nu manifestă interes pentru o
întâmplare obișnuită. Vor citate memorabile, aspecte-cheie și pasaje
savuroase, evenimente condensate în titluri. Asta nu este o critică la
adresa mass-media sau a celorlalți. Trăim într-o piață a informației,
bombardați cu mii de biți de informații (povești), deci este firesc să ni
le dorim pe cele mai distractive, enunțate în pasaje delicioase și
memorabile.

Așa că mi-am scrutat trecutul pentru a găsi o poveste drăguță. Eram
bolnavul cronic, acela care a spus F**k It însănătoșirii complete și m-
am vindecat în mod miraculos peste noapte.
E adevărat, dar este aceasta întreaga mea poveste?
Eram un bărbat care trecea printr-o criză fizică și emoțională.

Ajunsesem să scâncesc ca un bebeluș în tren, însă într-o străfulgerare
am conștientizat, cu disperare, că nu îmi mai păsa deloc de ce credeau
ceilalți despre mine și asta mi-a schimbat definitiv atitudinea față de
mine în raport cu ceilalți.
E adevărat, dar este asta întreaga mea poveste?
Eram fiul unor predicatori creștini și explorasem numeroase tradiții

spirituale orientale, așa că am fuzionat cele mai bune idei într-o
filosofie bazată pe înjurătura vestică „F**k It“.
E adevărat, dar este asta întreaga mea poveste?
Eram copywriterul și responsabilul cu creația din agenție, care

renunțase la o carieră strălucitoare pentru a pune bazele unei retrageri
în Italia. Devenisem proprietarul „Celei mai bune retrageri din
Europa“ și apoi am renunțat pentru a face ce-mi plăcea mai mult: să
predau filosofia F**k It cu ajutorul cărților, prelegerilor și retragerilor
ocazionale (în alte locuri).
Adevărat. Adevărat. Adevărat. Adevărat.
Atunci de ce nu pare a fi întreaga poveste? De ce nimic din toate astea

nu pare a fi adevărata poveste? Pentru că adevărata poveste – cea care
se desfășoară în timp real, care evoluează și care se numește VIAȚĂ –
nu este așa, cum niciun meci de fotbal nu poate fi reprezentat cu
acuratețe într-un rezumat de 20 de secunde în secțiunea de știri a
jurnalului de noapte. Adevăratul meci poate că nu este deslușit din
scorul final sau din momentele-cheie. Poate că o echipă a dominat
majoritatea meciului – dar nu a dat gol. Poate că întregul meci a
însemnat un joc mediocru, de pase previzibile, de faulturi, însă în
ultimele cinci minute cei mai angelici și sprinteni jucători au dat două
goluri superbe, care vor fi redifuzate mereu pe canalele tv și pe iPad-
uri și pe viitoarele paduri. Au reprezentat oare acele goluri întregul
meci? Nu, dar merită văzute.
Eu nu sunt povestea mea. Chiar dacă pe măsură ce mi se cere să o

prezint și încerc să îi dau consistență (deși acest lucru mă plictisește
uneori), pare să devină din ce în ce mai reală. Eu nu sunt povestea
mea. Și tu nu ești povestea ta. Ești o ființă vie (de obicei cititorii mei
sunt în viață, dar am auzit recent de la autorul și mediumul Gordon
Smith că am câțiva fani și în lumea spiritelor), care învață, e în
schimbare, evoluează, e inconsistentă, încurcată și uneori f**ked up
(ratată).
Toți cei din jurul nostru ne cer ca povestea să fie consistentă (la fel,
mass-media nu s-ar bucura dacă aș alege o altă „felie“ de viață de
fiecare dată când sunt intervievat). Vrem să fim consistenți. Nu mai
suntem copii, nu? Pe atunci nu ne doream câtuși de puțin asta și nici
nu știam ce caracter avem. Dar apoi oamenii din jur au distrus totul.
Ne-au spus lucruri ca:
– Ooo, ești un copil așa bun!
– Ești așa amabil! Îți mulțumesc că te-ai gândit la mine.
Sau:

– Chiar trebuie să fii așa egoist?
– De ce nu te poți comporta ca restul oamenilor?
Așa că, în curând, devenim acel copil bun și grijuliu. Sau acel copil
egoist și neascultător. Ceea ce ești/erai de fapt este un copil
bun/egoist/grijuliu/neascultător/amabil.
Toți suntem/eram.
Cu toate astea, predomină preconcepția aceasta stupidă că ar trebui să

avem o poveste consistentă și distractivă. Poate avem o perioadă când
încercăm să ne opunem etichetării noastre pe viață. De regulă, se
întâmplă în adolescență. Dar e muncă grea. După un timp, majoritatea
dintre noi probabil internalizăm așteptarea exterioară de a avea un
sine consistent și ne resemnăm să avem ceva OK, o aproximație
mediană a multiplelor noastre fațete, ca un politician anost, ales să
reprezinte numeroasele elemente disparate din circumscripția Sinelui.
Păi atunci, F**k It. Dacă povestea ta este unul dintre cevaurile tale, și
mai mult ca sigur că este, atunci F**k It.
Da, vei avea mereu o poveste. Iar uneori îți va face plăcere să o spui.
Îți va face plăcere și să o crezi. Dar să nu uiți că, la urma urmei, e doar
o poveste. Să nu uiți niciodată că nici măcar nu este povestea ta.
Povestea ta este ego. E OK, dar poate fi plictisitor. Viața este și ID. Nu,
nu mă refer la revista de modă. Caută pe Google. Caută-le pe
amândouă pe Google, „revista ID“ și „ID Freud“. ID este starea F**k
It.
Hei, nu te îngrijora! Nici nu trebuie să te străduiești prea mult cu asta.

Poate să-ți ajungă la ureche și, chiar dacă o parte va ieși pe cealaltă, e
suficient dacă va rămâne ceva și între urechile tale. Va face definitiv
diferența.
DACĂ POVESTEA TA ESTE V-am spus că în tinerețe am fost

UNUL DINTRE CEVA‑URILE nominalizat pentru premiul special
TALE, ȘI MAI MULT CA SIGUR pentru…
CĂ ESTE, ATUNCI F**K IT.
Mulțimea protestează: „Ne plictisești.
Dă-te jos de pe scenă“.
Și s-a dat jos. Iar pe scenă a rămas doar ID. Nu, nu revista.
Cuvintele magice ale Gaiei
Cedează bizareriei
În prezent sunt complet îndrăgostită de melodia Creep

de la Radiohead și o ascult frecvent cu grupurile mele.
(Dacă nu o știți încă, am pus un link pe site, așa că o
puteți descărca – www.thefuckitlife/extras.)
Toți vrem să fim „speciali“ (așa cum spun versurile) în

această lume sălbatică. Vrem să fim perfecți. Dar în
realitate suntem incoerenți, suntem mereu mai puțin
decât ne-ar plăcea să fim, nu avem sens și nu putem da
semnificație vieților noastre, nu putem niciodată să ne
demonstrăm că suntem suficient de buni.
Suntem toți o adunătură de ciudați și dubioși.
Din momentul în care ne asumăm asta, putem înceta să

mai încercăm să fim normali.
Cu cât încetăm mai repede să ne dorim un corp perfect și

un suflet imaculat, cu atât vom începe să ne distrăm.
Cu cât ne cufundăm mai repede în bizareria noastră, cu

atât mai bine. Pentru că a fi un ciudat ne dă toată
libertatea de a greși, de a ne pierde, de a părea aievea, de
a fi pur și simplu. Și este mai sexy decât ați crede (fără a
fi compromițător).

STRĂPUNGEREA PERETELUI FRICII
Dacă ai fi deținut în secțiunea B și ai îndepărta tencuiala de pe pereții

fricii, în spatele tuturor acelor știri și avertismente înspăimântătoare se
ascunde un simplu fapt îngrozitor: TU ȘI CEI PE CARE ÎI IUBEȘTI
VEȚI MURI.
În spatele tuturor temerilor tale sau ale mele sau ale oricui se ascunde
teama simplă de a muri și de a pierde: conștiința constantă și latentă a
faptului că ASTA nu e pentru totdeauna. Și ce cumplit este. Azi-
noapte am urmărit un episod din „Family Guy“ care trata subiectul
morții (Straniu, dat fiind faptul că știam că voi scrie capitolul de față
în dimineața asta.) Nevasta lui Peter Griffin descoperă un nodul în
pieptul lui și se gândesc imediat că e vorba de cancer. Inițial încearcă
să ignore acel lucru, așa cum ar face oricare dintre noi, apoi se duce la
doctor. Mai târziu, după ce a aflat că e bine, ia cina cu familia sa: e așa
fericit că e în viață și apreciază lucruri care înainte consideră că i se
cuvin. Dar se aude un ciocănit la ușă. Știi deja ce urmează: Chris (fiul
lui) deschide ușa, iar în prag se află Moartea care a venit să-l ia pe tatăl
lui. Așa că Peter e nevoit să spună adio familiei. Le spune tuturor că îi
iubește. Ei îi spun adio. Desigur, e un serial animat de comedie, deci

momentul e amuzant. Însă… Însă m-am simțit profund întristat când
el își lua la revedere. Mă gândeam: „Este uluitor, știu că e un simplu
desen animat, nici nu cunosc aceste personaje, dar tot simt atâta
amărăciune…“ Sigur, proiectam acea scenă în viața mea: cum ar fi să
fiu nevoit să le spun adio Gaiei și fiilor mei. Dar probabil asta se
întâmpla în străfundurile ființei mele, pentru că în acele momente
ceea ce simțeam era tristețe pentru el, pentru soția și copiii lui, pentru
el, un desen!
Nu vreau să plec, nu vreau să plec vreodată. Nu vreau să fie vreodată

nevoie să spun adio familiei. Vreau să trăiesc veșnic.
Ăsta este adevărul, vreau ca totul să dureze o veșnicie. Și tot ce îmi

amintește că lucrurile sunt trecătoare mă rănește. Așa multe ne
amintesc de faptul că nimic nu e pentru totdeauna. De fapt,
majoritatea celor ce ne înconjoară ne fac să ne gândim la asta. Nu e
vorba doar de mass-media care bagă frica în oameni. Chiar și toamna
mă face un pic melancolic: este finalul unei veri lungi și vesele – gata
cu zilele leneșe petrecute la plajă, cu serile târzii la terasă. Toamna este
moartea verii. Natura se retrage și începe să arate de parcă ar fi
moartă (deși, de regulă, este doar adormită).
Poți simți acea tristețe față de pierderea reală și potențială oriunde te-
ai uita în jur. TOTUL TREBUIE SĂ SE SFÂRȘEASCĂ, scrie pe un afiș
al unui magazin de peste drum. Și este adevărat: TOTUL trebuie să
aibă un sfârșit, până la urmă, nu doar piesele ieftine de mobilier din
magazinul care se desființează, dar și șeful magazinului, și clădirea
însăși. Și fiecare cărămidă din această stradă și din oraș. Fiecare
persoană, cu visele și speranțele sale, cu prietenii și familia sa, totul va
dispărea. Fiecare ființă animată, fiecare lucru inanimat, fiecare
creatură, fiecare lingură, fiecare rege, fiecare muncitor, fiecare jucător

de fotbal, fiecare ceas, fiecare telefon, fiecare gând, fiecare amintire,
fiecare scrisoare de dragoste, fiecare lacrimă… totul trebuie să aibă un
sfârșit.
Am o carte voluminoasă și uimitoare pe biroul de acasă: Panorame din

Londra de altădată. Este voluminoasă și uimitoare în nenumărate feluri.
Conține fotografii ale Londrei „de altădată“, între anii 1870 și 1945.
Fotografii ale unor clădiri care nu mai există, locuri care nu mai sunt
nici măcar o amintire pentru cei care trăiesc aici o sută de ani mai
târziu; oameni surprinși într-un moment din existența lor deja
încheiată. Acest volum mă fascinează. Scenele și persoanele sunt
destul de familiare pentru a putea relaționa cu ele: este vorba de
generația străbunicilor noștri. Nu e ca și cum ne-am uita la fotografii
ale locuitorilor Romei de acum două mii de ani (deși aceasta ar fi ceva
complet impresionant și frapant și ar reprezenta un proiect fotografic
excelent, dar costisitor). Aici e vorba de istoria recentă. Dar în același
timp e vorba de altă lume. Locurile s-au schimbat atât de mult, încât
au devenit de nerecunoscut. Oamenii au murit de mult. Dar nu e
vorba doar de asta – stilurile de viață, casele în care trăiau, magazinele
în care își făceau cumpărăturile au dispărut și ele. Intersecția dintre
această familiaritate și stranietate de mult apusă face imaginile
fascinante, emoționante și în același timp triste.
Totul trebuie să aibă un sfârșit. Dar asta nu înseamnă că va fi ușor de

acceptat.
Crezi că într-adevăr, când analizezi lucrurile, majoritatea temerilor

tale (dacă nu chiar toate) sunt bazate pe teama ta de a suferi o pierdere
și, în definitiv, pe teama ta de moarte? Gândește-te. De ce ți-e frică? Ți-
e teamă să îți pierzi slujba, să îți ia foc casa, să te îmbolnăvești, să îți
moară copiii într-un accident, să scadă valoarea acțiunilor tale, să îți

moară părinții, să îți pierzi frumusețea, să se încălzească clima, să iei
în greutate, să îți bușești mașina, să chelești, să ai o întâlnire de afaceri
ratată, să treacă timpul, să îți ratezi șansa, să nu-ți folosești potențialul,
să fie un război nuclear, să fim loviți de un meteorit, să sece apa, să-ți
crească copiii, să rămâi unde ești, să pleci? De ce ți-e frică? La urma
urmei, nu e vorba de fiecare dată despre o pierdere?
Consider că, la un moment dat, TREBUIE SĂ SPUNEM F**K IT

trebuie să ne înfruntăm temerile într- ȘI SĂ NE ÎNFRUNTĂM
un fel sau altul. Trebuie să vedem ce TEMERILE.
ne sperie și să înțelegem sursa acelei

anxietăți. Trebuie să ne confruntăm cu adevărul inexorabil că
(indiferent cât ne-am dori să ne ferim de el sau să-l evităm) TOTUL
ARE UN SFÂRȘIT.
F**k It în acest context nu înseamnă a spune F**k It fricii. Înseamnă să

o ignorăm, deși pulsează în noi, și să continuăm prin a face lucrurile
să se întâmple. Trebuie să spunem F**k It și să ne înfruntăm temerile.
Chiar și pe acelea uriașe, din spatele celor evidente.
Iată câteva lucruri care ar putea să-ți fie de folos când îți înfrunți
temerile:
Tuturor ne este teamă de ceva. Iar majorității dintre noi

ne este teamă de mai multe lucruri.
Chiar și cei care par duri sunt speriați, de fapt. Citește
The Bad Times Bible, în care tovarășul meu, Peter M.
Hammond, descrie lupta sa cu cancerul și vei vedea cum
frica paralizantă ne afectează pe toți, indiferent cât de
duri părem.
Indiferent de ce ți-e teamă, alții au parte zilnic de ceva și
mai groaznic.
E OK și natural să fii speriat, să fii trist și să plângi
uneori din cauza asta. Am citit recent despre Charles
Dickens. În ciuda stereotipurilor noastre că era un englez
rece și rezervat, se pare că el și tovarășii săi se întâlneau
frecvent și stăteau la povești, plângând deseori la
momentele triste. Desigur, în acele vremuri, moartea era
o experiență mai frecvent întâlnită decât acum (în special
în rândul nou-născuților), dar asta nu îi făcea pe oameni
insensibili la durere, tristețe și teamă. Erau racordați la
acea suferință și se tânguiau împreună.
Încearcă să-ți accepți propria moarte. Înfruntă faptul că
va veni la un moment dat. Încearcă să-ți accepți sfârșitul
inevitabil, dar trăiește zilnic iubind și apreciind viața.
Este o glumă cosmică tristă faptul că pe măsură ce iubim mai mult

viața ne atașăm mai mult de ea și simțim mai multă teamă și tristețe la
gândul că am putea-o pierde. Dacă suntem copleșiți de groază și
amărăciune, cauzate de dragostea și zelul nostru pentru viață, asta
poate duce la depresie, scăzând astfel dorința de a trăi. Poate e ceva
natural. E ca fluxul și refluxul energiei vieții. Caruselul natural
constând în tensionare și relaxare, expansiunea și contracția circulară
a universului. Poate că e un mecanism care se autoreglează: iubim
viața mai mult, până când ajungem să ne fie așa dragă încât nu putem
îndura gândul de a o pierde, iar teama devine așa de mare încât
devenim deprimați și nepăsători la gândul de a muri și pierdem astfel
durerea asociată cu gândul că viața trece, până ajungem să iubim iar și
să devenim așa de atașați de ea încât ne macină iar gândul că va avea
un sfârșit… și tot așa.

Am spus „F**k It“ anxietății
Sunt o tânără de 24 de ani și am suferit de anxietate încă

de la vârsta de 16 ani, deci nu pot exprima ușurarea pe
care am simțit-o când am citit cărțile F**k It.
Ajunsesem să fiu preșul multor oameni, iar anxietatea

mă împiedica să-mi trăiesc normal viața. Îmi amintesc
când am văzut cartea în librărie. Inițial nu am
cumpărat-o. Am fost atrasă de ea, pentru că se evidenția
printre celelalte volume din secțiunea despre dezvoltare
personală. M-am întors a doua zi și nu am putut să îmi
scot cuvintele „F**k It“ din minte. Am cumpărat cartea
și de atunci nu am mai privit în urmă.
Am spus „F**k It“ celor care crezuseră că mă pot trata

ca pe o cârpă. Am spus „F**k It“ vocii din capul meu
care îmi repeta că nu pot să fac nimic pentru că nu sunt
suficient de bună. Recunosc că nu sunt vindecată în
totalitate și încă mai am zile proaste, în care nu-mi
doresc decât să mă izolez de ceilalți. Dar frumusețea
lucrurilor este că pot să spun „F**k It“ și atunci și să
ajung să am un menage-à-trois cu înghețata Ben&Jerry,
ghemuită pe canapea, în timp ce vizionez talkshow-uri
TV. Cred că în sfârșit experimentez și TRĂIESC
VIAȚA „F**K IT“.
Emma Stone, Marea Britanie

Aceasta este una dintre cele o sută de povești F**k
It din noua carte Am spus F**k It disponibilă pe
www.thefuckitlife.com/extras.
Spune F**k It și înfruntă-ți teama. Puțin câte puțin. Încearcă să vezi

dacă poți trăi în această antinomie aparentă: dragostea și bucuria
inocentă pentru abundența superbă a vieții și conștiința subtilă a
naturii sale trecătoare.
Poate că deja cunoști anecdota, spusă în nenumărate feluri, despre

acel rege care dorise un grăunte de înțelepciune pentru a-l ajuta în
orice moment, bun sau rău. Cei mai înțelepți sfetnici ai săi s-au gândit
mult și bine și au găsit următoarea maximă:
ȘI ACEASTA VA TRECE.
Scrie și tu asta. Tipărește-o cu litere mari. Lipește mesajul de perete.

Aceste cuvinte ar trebui arborate asemenea semnului
„HOLLYWOOD“ deasupra orașelor și satelor noastre.
De fapt, mi-a venit acum câțiva ani ideea de a fixa aceste cuvinte,
lucrate în metal, pe fațada centrului de retragere „Dealul care respiră“.
Am vrut ca oamenii să-și amintească de faptul că, indiferent cât de
frumoase ar fi locurile și experiențele acelea, și ele vor avea un sfârșit.
Sigur, poate va mai trece mult timp până când acela va veni, dar va
veni cu siguranță. Chiar și eu am fost surprins să văd cât de repede
am ajuns la acel moment, când aspectul inițial a încetat să mai fie.

A trecut, iar momentul acesta va trece și el.

STRĂPUNGEREA PERETELUI
SERIOZITĂȚII
Toți începem prin a fi copii. Iar copiii nu iau lucrurile foarte mult în
serios: se joacă, sunt spontani, râd mult, fac ce le place.
Sfârșim prin a fi adulți. Iar adulții în general iau totul în serios:

muncesc mult, se îngrijorează mult, nu se joacă prea mult și nici nu
râd prea mult. De obicei, își fac datoria, în loc să își satisfacă plăcerile.
Deci ce s-a întâmplat?
Am ascultat vocile din afară, asta s-a întâmplat. Transmisiunile

neîntrerupte pe care trebuie să le suporte cei din secțiunea C sunt cele
de care avem parte când suntem în creștere. Un timp trebuie doar să
ascultăm ce îndrugă ceilalți copii. Dar, treptat, adulții încep să
transmită mesajele lor. Școlile au fost create pentru a aduce mesaje
adulte copiilor și astfel ei să fie ajutați să facă mai ușor tranziția către
maturitate. Și uite ce succes au școlile. Poate că uneori nu reușesc să-i
facă pe copii să scrie și să citească prea bine. Poate uneori nu reușesc
să-i convingă pe elevi să se bată sau să se joace cu cuțitul. Dar se
descurcă grozav când vine vorba să transforme copii jucăuși, spontani
și fără griji în adulți serioși și plini de griji.
Așa se întâmplă. Și ni se pare atât de firesc. Ne educăm copiii să le

pese: să le pese de mediul înconjurător (asta nu-i ceva rău, nu-i așa?),
să le pese de familiile și prietenii lor (nici asta nu-i de neglijat), să le
pese dacă le merge bine, să le pese dacă trec examenele pentru a fi
admiși la facultate, pentru a avea o slujbă bună, pentru a câștiga
suficient, pentru a cumpăra o casă cochetă, pentru a avea o familie
frumoasă, pentru a merge în excursii drăguțe, pentru a avea o slujbă
mai bună, pentru a câștiga mai mult, pentru a cumpăra o casă mai
cochetă, pentru a merge în excursii mai drăguțe… în plus, le cerem să
se preocupe de sănătatea lor – să mănânce corect, să facă sport –, să fie
o soție/un soț/o mamă/un tată/o fiică/un fiu model, să gătească
bine, să se descurce cu treburile din casă etc.
Suntem învățați să ne pese, pentru că unde am ajunge dacă nu ne-ar

păsa?
Suntem învățați să ne pese, pentru că adulților le pasă.
De ce le pasă adulților? Pentru că le plac toate lucrurile care îi

înconjoară și nu vor să le piardă. Nu e vorba doar de obiecte, ci de
fiecare aspect al vieții lor. Un adult se atașează foarte repede de ceea
ce îi place. Pe măsură ce ne maturizăm e ca și cum am purta Velcro –
totul se lipește de noi. Ne însușim tot ce ne place, de la obiectele
materiale pe care ni le dorim la calitățile care ne-ar putea ajuta, la
ideea de a ajunge într-un anume fel, sau la o anumită greutate, sau de
a fi sănătoși. E natural, dar ajungem să devenim profund dependenți
de tot ce ne înconjoară pe măsură ce îmbătrânim. Ne atașăm de casa
noastră, de un anumit standard de viață și de ideea că totul ar trebui
să se desfășoare într-un anumit fel.

Suntem cu toții atașați, deci tuturor ne pasă. Desigur că ne pasă.
Atunci când nu vrei să pierzi ceva, evident că îți pasă. Dacă n-ai fi
deloc preocupat că ar putea să nu mai fie al tău sau că ai putea să nici
nu-l obții vreodată, nu te-ar interesa deloc. Dar pentru că ești măcinat
de asemenea gânduri, tratezi lucrurile cu seriozitate. Dacă nu ți-ar
păsa, nu ai fi așa serios, nu-i așa?
Atunci de ce ar fi o problemă faptul că te preocupă diverse, chiar dacă

asta te face un pic mai sobru?
Greșeala este că ne pasă prea mult, de prea multe lucruri. Și, de

regulă, e greu să menținem această stare de fapt – nu în sensul de
sustenabilitate a mediului, desigur, deși grija noastră imensă pentru
tot ce ne înconjoară nu poate fi menținută veșnic nici de către lumea
înconjurătoare. Dacă analizăm chestiunea încălzirii globale, vedem că
suntem în fața unei dileme: ecologiștii își doresc ca nouă să ne pese
mai mult tot timpul, să luăm lucrurile în serios, dar dacă ne-ar păsa
mai puțin și n-am mai lua totul în serios așa de mult, probabil că am
munci mai puțin, am câștiga mai puțin, am avea mai puține lucruri,
am călători mai puțin, am folosi mai puțină energie – iar totul ar
decurge de la sine.
Tocmai pentru că ne preocupă așa de mult atâtea probleme, suntem

vulnerabili când trecem printr-o schimbare. Iar lumea se schimbă
mereu. Prețul acțiunilor urcă, dar și scade. Iar viața o poate lua pe o
pantă ascendentă sau descendentă. Sănătatea fluctuează și ea. Relațiile
se degradează sau se consolidează. Prețul imobilelor oscilează. Piața
muncii se schimbă și ea mereu. Greutatea scade sau crește, la fel și
sânii sau erecțiile. Copiii cresc, temperaturile globale asemenea. Calota
glaciară se diminuează, nivelul apelor crește, economia estică e în
ascensiune, iar cea vestică în cădere.

Dar să nu te descurajezi!
Pentru că există încă lucruri de care îți va păsa mereu și pe care le vei
lua mereu în serios (fiecare om va opta pentru ceva).
Problema este atunci când te preocupă prea multe. Atunci te chinui să

faci totul să funcționeze și de aceea ajungi să te stresezi când anumite
bucățele din viața ta nu se potrivesc. De aceea te saturi să mai încerci
să ții pasul.
Iată deci câteva exerciții prin care vei putea afla ce este cu adevărat
important pentru tine.
1. Imaginează-ți că ai iar 18 ani. Scrie o scrisoare eului tău mai matur (cel din
prezent).
2. Imaginează-ți că ai 85 de ani. Scrie o scrisoare eului tău mai tânăr (cel din
prezent).
Haide, leneșule! Chiar funcționează, crede-mă. De fapt, voi merge la

cină, voi face și eu iar exercițiul și apoi îți voi spune rezultatele. Ne
vedem mai târziu.
John X.
F**K IT. NU CONTEAZĂ AȘA OK, am revenit.

MULT.
Nu știu ce ai aflat tu, dar mesajul de
bază pentru mine a fost cel obișnuit: să mă descotorosesc de greutățile
care mă copleșesc, să nu mă mai îngrijorez cu privire la ce nu contează
cu adevărat… bla, bla, bla.
Gândește-te cum ar fi să-ți asculți propriul sfat: imaginează-ți cum ar

fi să îți pese MAI PUȚIN (și asistă la miracolul vieții, pe măsură ce

devii capabil să îți dedici energia activităților care chiar contează).
Gestul acesta e de a spune un mare F**k It acelor griji actuale.
Pentru mine, unul dintre înțelesurile de bază ale lui F**k It este acesta:
nu contează așa mult.
E una dintre mantrele mele favorite și o repet de nenumărate ori (cum

se face de altfel cu orice mantră):
F**k It. Nu contează așa mult.
Scandează aceste cuvinte. Tatuează-ți-le pe abdomen, cu scrisul

răsturnat pentru a le putea citi când privești în jos.
E un truc de magie… e o mantră miraculoasă.
Știi ce se întâmplă când vraja începe să funcționeze? Începi să nu mai

iei totul în serios. E o schimbare majoră. Nu pentru că ai băut un
pahar sau două, sau pentru că ai vizionat o comedie bună, ci pentru că
îți pasă mai puțin.
Ești mai ușor, mai liber; tu, prietene, devii un F**ketar.
Scandează și asta dacă vrei…
„Sunt mai ușor, mai liber. În sfârșit, devin un F**ketar.“

STRĂPUNGEREA PERETELUI ÎNDOIELII DE
SINE
Acele persoane care oferă mereu „feedback“ ne spun că sunt

preocupate de interesele noastre. În special șefii, profesorii și părinții
procedează așa. Ei încearcă să ne ajute să ne perfecționăm, pentru că
altfel am fi pierduți și fără speranță. Și ne amintesc mereu de asta. Ei
cred că menirea lor pe Pământ este de a ne ajuta să vedem lumina și să
găsim calea mai bună și viața care poate fi a noastră. Dacă i-am
asculta, dacă i-am lua în serios, dacă ne-am da seama că ei doar
încearcă să ne ajute, atunci am putea beneficia în urma criticilor lor
constructive.
Dar de ce simțim lucrurile diferit? De ce ni se pare că suntem sâcâiți?

De ce credem că ei folosesc acea replică „Spun asta pentru binele tău“
pentru a se ascunde, când tot ce își doresc de fapt este să-și verse
nesiguranța și angoasele pe noi? De ce? Pentru că, probabil, asta fac.
Tristul adevăr este că mulți dintre noi au fost supuși (și sunt încă) la
critici repetate, în special în copilărie. Desigur că părinții și adulții, în
general, trebuie să îi învețe pe copii cum să se poarte. Dar cunoaștem

toți diferența între:
– Kylie, te rog să-i aștepți și pe ceilalți înainte de a începe să mănânci.
și…
– Kylie, de ce ești așa egoistă? Chiar trebuie să-ți spun în fiecare zi să

nu mănânci înaintea noastră? Nu vezi că eu nici nu m-am așezat încă
la masă? Muncesc ca o sclavă să pun pe masă hrană pentru tine și tu
vrei doar să înfuleci pentru ca apoi să te întorci la jocurile tale video.
Știi cum mă face asta să mă simt? Așteaptă până când vei avea și tu
copii, domnișoară, și poate atunci vei înțelege.
Copiii sunt suflete libere, spontane, inocente. Și asta este ceva frumos,
care are capacitatea să te inspire. Asta dacă nu ești deja un adult
captiv, stresat, plin de resentimente, nervos și inconștient. În acest caz,
copilul îți amintește mereu de ceea ce tu nu ești – de ce ai pierdut și nu
vei mai avea niciodată. Asta te face și mai furios, ceea ce e greșit și
nedrept. Dacă tu ai avut o viață de rahat, de ce trebuie ei să stea acolo,
simțindu-se așa liberi? Desigur, nu te gândești exact la asta și nici nu
conștientizezi șirul ideilor tale. Altfel, durerea ar putea să pătrundă în
inima ta înghețată. Nu, tu faci asta pentru binele lor. Și te-am mai
văzut acționând în avantajul lor și în afara școlii, la restaurant și la
magazin.
– Kylie, încetează să mai pierzi vremea. Ține pasul. Avem multe de

făcut aici. Nu, nu pot să-ți cumpăr Cheerios. Știi cât de mult costă?
Crezi că banii cresc în copaci? Așteaptă până vei trăi pe banii tăi și
atunci îți vei da seama. Ești atât de egoistă.
Asta și o serie de comentarii similare auzim în fiecare zi și am auzit în

copilărie.

Ascultă, sunt părinte și îmi dau seama că a crește copii nu este floare
la ureche. E aproape imposibil să nu lași problemele personale să te
afecteze câteodată. Îți pierzi răbdarea cu copiii tăi mai mult din cauză
că ceva te-a supărat la serviciu decât din cauză că fapta copilului tău
justifică supărarea ta. Toți ne facem vinovați de asta. Toți continuăm
să facem asta. Dar te rog să fii conștient de motivele tale: trebuie să știi
când e din vina ta și când e din vina lor. Și tratează-i cu blândețe.
Tratează-te și pe tine cu blândețe – chiar și când îți verși năduful pe

cei mici.
Fii blând cu tine însuți pentru că nimeni altcineva nu va fi. E de

datoria ta. Toate criticile de care ai avut parte, indiferent care a fost
cauza lor, au avut un anumit efect asupra ta. Totdeauna au un efect.
Poate că uneori acesta este pozitiv. Poate că așa ai devenit o persoană
foarte politicoasă și plină de considerație față de ceilalți. Dar există și
efecte negative. Ceea ce ți-au spus cei mari de-a lungul timpului
(având, desigur, cele mai bune intenții) a fost: „Greșești. Nu faci bine.
Nu ești în stare de prea mult. Nu ești suficient de bun“.
Acesta e mesajul pe care îl recepționăm: „NU EȘTI SUFICIENT DE

BUN“. Și primim acest mesaj de la niște oameni care sunt uriași în
viziunea noastră: de la părinți și profesori care ne domină lumea, pe
care îi admirăm și chiar îi iubim. Dar acești uriași ne spun: „NU EȘTI
SUFICIENT DE BUN, NU EȘTI SUFICIENT DE BUN“. Atunci când ni
se atrage atenția „N-ai putea ca măcar o dată în viață să păstrezi
ordinea în camera ta?“ ceea ce auzim este „NU EȘTI SUFICIENT DE
BUN“. Atunci când ne străduim foarte tare la școală și ni se zice „Ai
putea să te descurci mai bine, ai putea să muncești mai mult“, ideea
este aceeași: „NU EȘTI SUFICIENT DE BUN“.
Asta nu se întâmplă doar în copilărie. Atunci când pierdem o

oportunitate profesională, când primim o evaluare proastă la serviciu,
când suntem părăsiți de persoana iubită, când ajungem târziu la o
întâlnire, ni se transmite iar mesajul „NU EȘTI SUFICIENT DE BUN“.
Prin urmare, încet, dar sigur, ajungem să simțim și noi că „NU

SUNTEM SUFICIENT DE BUNI“. Până când începem să credem că
aproape din toate punctele de vedere „NU SUNTEM SUFICIENT DE
BUNI“. Și astfel ajungem să ne îndoim de tot ce facem. Devenim duri
cu noi înșine. Și ne străduim și mai mult. Dar vorbele acelea ne răsună
mereu în minte – „NU SUNT SUFICIENT DE BUN“. Din cauză că
suntem așa cuprinși de îndoială (iar aceasta e rezumată în întrebarea
„SUNT SUFICIENT DE BUN?“), devenim duri și cu cei din jur. Așa că
începem să le spunem într-un fel sau altul același lucru: „NU EȘTI
SUFICIENT DE BUN“. Iar ciclul acesta teribil se reia, distrugând
încrederea în sine a milioane de oameni, pe măsură ce ei se adâncesc
într-o îndoială de sine cronică, care se poate permanentiza.
Deci ce rămâne de făcut?
Ai putea începe prin a spune „F**k It“ acelor vorbe și acelor setări
mentale. E o formă de condiționare. Ai văzut ce se întâmplă în
secțiunea D. Dacă ți se repetă că nu te descurci suficient de bine,
atunci ajungi să crezi asta. Ceea ce ni se întâmplă majorității dintre noi
este că internalizăm acele voci externe de-a lungul timpului. Sunt
șanse mari ca acele critici pe care ți le aduci în fiecare zi să fie de fapt
vorbele altora, pe care ai ajuns să le asimilezi. Nu-i așa? Dacă ai da
suficientă atenție prostiilor care te macină în fiecare zi, ai putea chiar
recunoaște sursa acelor gânduri. Oh, da, sunt vorbele tatălui meu, sau
ale mamei mele, sau ale mătușii Mabel, sau ale domnului Pipkins.
Încearcă să spui „F**k It“ acelor influențe negative. Cheia vindecării

este chiar în componența termenului „îndoială de sine“. Care este
opusul îndoielii? Încrederea? Înlocuiește îndoiala de sine cu
încrederea de sine. Încearcă să te încrezi mai mult în ceea ce simți. Să
ai siguranța că rezultatele tale sunt suficient de bune. Să te ajustezi în
funcție de cum merg lucrurile. În funcție de ce îți dorești să faci. În
funcție de ceea ce crezi că e abordarea cea mai corectă într-o anumită
situație.
Pentru a ne putea face aceste conexiuni trebuie să spunem „F**k It

acelor vorbe și acelor mesaje din afară – și tuturor acelor frânturi de
îndoială care au pătruns deja în mințile noastre.
Să luăm un exemplu:
Iubești muzica. Acum 20 de ani, când erai la școală, cântai la pian. Ți-
ai dat seama că ți-ai dori să reiei această activitate, pentru că îți era
foarte dragă.
Problema este că restul oamenilor nu considerau că ești prea grozav.

Profesoara de pian îi prefera mereu pe alți elevi, iar pe tine te critica.
Așa că ai renunțat și nu te-ai mai gândit la asta de atunci. Până
acum…
Pe măsură ce conștientizezi că ți-ar plăcea să cânți iar la pian, te

gândești „Nu fi prostuț, nu ai fost niciodată prea bun, de ce ai vrea să
faci iar asta?“.
SPUNE F**K IT ACELOR VORBE Asta este cheia: trebuie să îți dai seama
ȘI INFLUENȚE NEGATIVE. că auzi vorbele instructoarei de pian,
pe care le-ai internalizat. Trebuie să
spui F**k It acestui mesaj. Și trebuie să asculți (să ai încredere) în

cealaltă voce din adâncul tău care spune „Mi-ar plăcea așa de mult să
cânt iar la pian, îmi aducea atâta bucurie“. Conștientizând sursa
gândurilor tale, poți distinge între vocile din mintea ta. Având
încredere, poți străpunge acel perete gros al îndoielii de sine. Spunând
F**k It acelor voci, poți trece rapid de la îndoiala de sine la încrederea
necontenită în propria persoană.

STRĂPUNGEREA PERETELUI LIPSEI DE
CONȘTIENTIZARE
Deținuții inconștienți din secțiunea E nu încearcă niciodată să evadeze

pentru că nici nu își dau seama că sunt într-o închisoare, așa cum nu
realizează faptul că mulți dintre tovarășii lor sunt, de fapt, simple
proiecții. Nu doresc să analizeze nimic. Dovedesc o lipsă totală de
curiozitate atât față de ce îi înconjoară, cât și față de ce se petrece în
mințile lor. Ei doar urmează orbește. Execută niște procese. Sunt
sclavii informațiilor primite, așa cum sunt sclavii sentimentelor lor.
Din când în când, câte un deținut din secțiunea E înnebunește pentru
că habar n-are ce se petrece. Furia reprimată inconștient izbucnește
brusc. Deținutul inconștient din secțiunea E este o mașinărie umană,
care poate fi programată, însă poate să se defecteze din cauza
circuitelor nesofisticate.
Nu este o surpriză că locatarii din secțiunea E sunt așa; mulți dintre

noi suntem ca ei. E nevoie de multe ca să fim conștienți în totalitate. E
mai simplu să urmăm indicațiile părinților, ale școlii, ale societății sau
ale mass-media. E mai simplu să respectăm linia marcată, să urmăm
turma, să ne plecăm capul și să nu gândim prea mult. E mai simplu să

ignorăm emoțiile noastre mai complexe și să pornim televizorul. E
mai simplu să tăcem decât să spunem adevărul (deseori incomod). E
mai simplu să divagăm subtil decât să fim clari și preciși. E mai
simplu să ne eschivăm decât să pătrundem în miezul problemei. E
mai simplu să rămânem într-un job sau într-o relație de nesuportat
decât să îndurăm realitatea crudă a unei vieți neîmplinite și
posibilitatea rece și intimidantă de a găsi o alternativă. E mai simplu
cu acel rău care deja îți e familiar. E mai simplu să rămâi în zona ta de
confort. E mai simplu să înduri decât să iei atitudine. E mai simplu să
urmezi decât să conduci.
Până la urmă, cine te crezi când ți se pare că știi mai bine, că ai dreptul
să-mi spui „adevărul“? Cine ești tu ca să părăsești rândurile, să faci o
scenă, să strici rânduiala? Lucrurile sunt OK așa cum sunt. Nu e
nevoie de unul ca tine aici. Ne e foarte bine așa, mulțumim mult.
E nevoie de mult ca să fii conștient. A fi conștient înseamnă a privi în

tine însuți, a vedea clar cine ești, ce ești, ce faci și a accepta crudul
adevăr. A fi conștient înseamnă a privi în afară, la ceea ce se întâmplă,
la ceea ce fac ceilalți și a accepta realitatea. A fi conștient înseamnă a
spune lucrurilor pe nume, atunci când crezi că știi despre ce e vorba,
a-ți verbaliza gândurile, indiferent de consecințe. A fi conștient
înseamnă a examina continuu tot ce se petrece – și a face asta cu
claritate. Înseamnă a înfrunta realitatea, indiferent cât de dificil de
acceptat ți se pare.
Și ea este, deseori, greu de acceptat. Principalul motiv pentru care ne

retragem în inconștient este acela că identitatea noastră, sentimentele
noastre, faptele din jur, toate sunt prea greu de gestionat.
A fi conștient înseamnă a ține piept vieții.

Iar asta presupune curaj.
Poate fi greu și intimidant, pentru că așa e deseori în lumea conștientă.
Dar, treptat, lucrurile se îndreaptă și devin mai simple.
Atunci când înfrunți realitatea, indiferent cât de dură ți se pare și

resimți durerea la contactul cu aceasta, totul devine, în final, mai
simplu. Începi să accepți anumite lucruri. Cazi la pace cu lumea
înconjurătoare. Cazi la pace cu tine însuți, indiferent cum ești sau ce
faci. Cazi la pace cu lumea, indiferent cum e sau ce face. Când te
confrunți cu ceva, pare, la prima vedere, greu de răzbit. Poate fi
inconfortabil, poate fi dureros. Dar după ce fixezi ceva cu privirea un
timp îndelungat, contururile sale se catifelează, privirea ta se
catifelează și ea și ajungi să simți iubirea, chiar dacă la început simțeai
doar teamă. Pentru că, în orice considerăm că ar putea fi dificil, pentru
noi există, de fapt, iubire. E greu să ne imaginăm asta, e o provocare să
o observăm.
Înainte de a vedea iubirea, atunci când SPUNE F**K IT ȘI

devii mai conștient și înfrunți CLĂDEȘTE‑ȚI O VIAȚĂ
realitatea, începi să te simți mai liber. CONȘTIENTĂ.
Da, tu credeai că te simțeai bine când

refuzai să privești viața în ochi, când erai inconștient, când voiai doar
să respingi adevărul (îl reprimai, îl ignorai, te uitai la televizor, te
îmbuibai, erai curtenitor, nu atrăgeai nimănui atenția, te îmbătai, te
drogai, respectai ordinea, îți lăsai privirea în pământ etc.). Tortul de
ciocolată și baia fierbinte au fost minunate, nu-i așa? Dar problema nu
a trecut de la sine, nu? De fapt, nu numai că problemele pe care nu le
gestionezi nu dispar, ci ele se multiplică pentru că au nevoie de atenția
ta. Când te confrunți cu ele, atunci ele devin mai ușor de aplanat și
poți distinge iubirea.
A fi conștient presupune curaj. Trebuie să spui F**k It iar și iar.
Instinctul tău va fi să ignori ce te deranjează și să fii inconștient.
Trebuie să spui F**k It, voi înfrunta viața. F**k It, voi înfrunta
realitatea mea, a vieții mele și a vieții celorlalți. E nevoie să strângi
pumnii tare și să spui F**k It cu dârzenie ca să reușești. Dar merită
efortul.
F**k It are două aspecte, desigur. F**k It înseamnă să extragi curajul

din tine însuți și să lupți cu adevărat. Și înseamnă să renunți atunci
când e prea mult pentru tine. În efortul de a obține un nivel de
conștientizare mai ridicat, poți reveni uneori la căldura
inconștientului. Nimic nu se compară cu posibilitatea de a te relaxa,
de a uita de lume, de a fugi de toate pentru un moment, de a lua o
pauză atunci când te-ai săturat să înfrunți realitatea.
Dar nu trebuie să faci din asta un stil de viață.
Spune F**k It și clădește-ți o viață conștientă.

STRĂPUNGEREA PERETELUI
PERFECȚIONISMULUI
Ții în mâinile tale produsul muncii unor perfecționiști (asta dacă deții
cartea în formă tipărită, desigur). Dacă o citești cu ajutorul unui
iThing, atunci, din nou, ții în mâinile tale produsul muncii unuia
dintre cei mai cunoscuți perfecționiști din istorie. Dumnezeu să-l
odihnească! Deși eu nu pot să-mi imaginez că Steve Jobs se odihnește
sau este împăcat acolo sus. Probabil că s-a apucat să inventeze o
întreagă gamă de gadgeturi în Rai. E doar o chestiune de timp până
când cineva din Brazilia va primi un semn de la Dumnezeu care va fi
mai cool, mai simplu și mai puternic decât oricare alt semn dat
anterior de către Divinitate. Toți vor năvăli în Brazilia pentru a avea și
ei parte de noile semne divine. Dar Dumnezeu nu umple piața de
Semne. El vrea ca Turma Sa să tânjească mereu după mai multe
Semne. Chiar și dacă unii au fost martorii Semnelor din anul acesta, la
următoarea Sa venire vor fi Semne mai bune și mai noi, astfel că
oamenii vor încerca să vândă pe ebay experiența lor anterioară pentru
a putea trăi versiunea actualizată. Va recunoaște careva opera lui Jobs
în semnele primite de la Dumnezeu? La început nu. Dar după câțiva
ani apare un articol într-un mic ziar provincial dintr-un sătuc francez
– cu siguranță e vorba de o farsă –, însă statuia sculptată din lemn a
Madonnei, aflată în biserica localității, s-a schimbat aproape
imperceptibil peste noapte… în palma sa întinsă, orientată în sus
(cerând îndurare) se află acum un… măr sculptat din lemn.
Noi cei din secțiunea F suntem perfecționiști. Ne-am petrecut luni

întregi doar plănuind această carte. Am dedicat o lună găsirii unei
coperți adecvate. Am lucrat 16 ore pe zi ca să o scriem, să o ilustrăm,
să o verificăm și să o ajustăm. Am renunțat la multe idei. Am renunțat
chiar la capitole întregi. Am petrecut multe nopți târzii și zori de zi
scriind (acum e 5:30 dimineața). Nu am lăsa să se transmită nicio
informație din carte sau cu privire la ea fără ca noi să nu o verificăm în
prealabil, să o revizuim și să o aprobăm. Sperăm că vă bucurați de
roadele perfecționismului nostru. Sperăm că e o operă mai bună
datorită eforturilor noastre neîncetate de a exprima cât mai bine în
cuvinte terapia F**k It.
Presupunând că îți place cartea, că te ajută într-adevăr și că te inspiră,

de ce ai vrea tu (dacă ești la rândul tău perfecționist) să „străpungi
peretele perfecționismului“? De ce ai vrea să te eliberezi de
perfecționism, dacă pare să genereze rezultate așa de bune?
Dacă lucrezi 16 ore pe zi, bineînțeles că ai rezultate. Eu (John la

vorbitor, o excludem deliberat deocamdată pe Gaia, pentru că
declarația pe care o voi face mă vizează mai degrabă pe mine decât pe
ea) nu i-am mai văzut pe fiii mei de o săptămână. Când sunt acasă și
sunt setat pe scris, pot să fiu morocănos, schimbător, absent și
irascibil. Nu sunt o companie prea plăcută când sunt pus în fața unui
termen-limită sau când vreau ca lucrurile să decurgă într-un anumit
fel. Și, de regulă, asta îmi doresc. Cred că știu cel mai bine cum ar
trebui să arate ceva, să sune, să fie exprimat sau prezentat. Cred că

sunt cel mai în măsură să mă pronunț despre o grămadă de chestii. Și
asta mă transformă într-o pacoste uneori.
Desigur, asta nu e tot ceea ce sunt și nu pot spune că sunt așa mereu.
Dar pot fi și așa, iar acum îmi arăt latura cea mai antipatică pentru ca
voi să înțelegeți mai bine. Această fațetă a personalității mele își
justifică acțiunile sugerând că există și alți oameni care au realizări
grozave și se bucură de succes în tot ce fac. Deseori nu e prea ușor să
fii în preajma lor, să lucrezi cu ei sau pentru ei. Poate că sunt mult mai
amabil decât sunt ei, de fapt (în mare parte pentru că am înțeles cât de
important e „conștientul“), însă pot fi și eu foarte antipatic.
Prin urmare, ar fi indicat să analizăm perfecționismul și să stabilim

dacă este o închisoare din care ar fi bine să evadăm.
O variantă ar fi să spunem F**k It și să renunțăm la goana obsesivă

pentru excelență. Să stabilim că nu se justifică efortul, chinul, certurile,
oboseala, frustrarea, supărările provocate celorlalți. Indiferent cât de
mult succes ai sau cât de strălucite sunt creațiile, designurile sau
proiectele tale, pur și simplu nu merită. Trebuie să te aliezi cu
dușmanul numit „bine“ și să renunți la „cel mai bine“. Încearcă să
călătorești mai mult. Să petreci mai mult timp cu copiii. Să delegi. Să
renunți la principiile tale. Să ieși din birou. Să te alături clubului
mediocrilor: e plin, dar măcar membrii săi sunt mult mai relaxați.
E nevoie de un mare F**k It, dar este posibil. Trebuie să spui F**k It
multor lucruri care au devenit naturale pentru tine. Dar noile
elemente care îți vor umple viața vor fi mult mai importante decât
ambiția pe care o lași în urmă.
Am încercat această cale. Și a mers, într-o anumită măsură. Dar nu e

pentru mine.
A doua variantă este să devii foarte bun la a spune „nu“. Să te dedici
doar câtorva proiecte. În acest fel ai ocazia să faci tot ce dorești, să
lucrezi mult, în ritmul tău. Ai ocazia să păstrezi controlul, să îți
urmezi calea. Poți să creezi ce dorești, la nivelul către care aspiri. Asta
înseamnă să spui F**k It multor oportunități. Pentru că ești un
perfecționist, ești cu siguranță foarte bun la ceea ce faci, deci vei primi
oferte ca să faci mai mult.
Întregul proiect F**k It a mers foarte bine și se extinde pe zi ce trece.

Tot acest succes a făcut să primim tot felul de oferte de a prelua alte
activități minunate. Am fost invitați să facem workshopuri și retrageri
în întreaga lume; am primit oferte de a scrie articole și cărți etc., am
învățat să spunem „nu“, indiferent cât de tentante erau solicitările,
dacă am știut că e mai mult decât putem duce. Am înțeles că acest mic
cuvânt „nu“ este un instrument foarte puternic în gestionarea
perfecționismului. E nevoie de aceste trei cuvinte magice: „F**k It.
Nu“. OK, de patru cuvinte dacă adopți o atitudine mai relaxată: „F**k
It. Nu, mulțumesc“.
Nu este vorba doar de ofertele pe care le primim din partea celorlalți.

Avem noi înșine tot felul de idei despre ce am mai putea face. Trebuie
să ne spunem deseori nouă înșine și unul altuia „nu“. Spunem „da“
doar ideilor care ne stârnesc cu adevărat entuziasmul. Cele despre
care credem că ar încânta și pe ceilalți. De aceea am lansat ciocolata
„F**k It“. Eu ador ciocolata. Și trebuie să spun „F**k It“ când mănânc
ciocolată. Așa că m-a încântat ideea de a crea o ciocolată organică
delicioasă pe eticheta căreia scrie „F**k It, mănâncă ciocolată“. 5
Asta e o variantă și este cea pe care o preferăm de obicei. Necesită

perioade de muncă asiduă și eforturi neobosite (ca atunci când scriu
cartea aceasta), dar există un echilibru… Merită datorită satisfacției pe

care o avem când obținem rezultatul final și vedem efectele asupra
celorlalți – sutele de e-mailuri de mulțumire ne demonstrează că, într-
adevăr, merită.
Altă variantă este să găsești niște oameni (foarte) pricepuți care să te

ajute. Trebuie să îi găsești pe cei mai buni din domeniu. Să fii dispus
să investești mai mult în cei care îți vor oferi mai mult. Să înveți să
delegi, să sprijini, să fii mentor, să îi pregătești pe ceilalți să
îndeplinească sarcinile tale. Să îți dedici timpul pentru a-i găsi pe cei
mai în măsură să te ajute și să îi ajuți să se dezvolte. Probabil că ai
nevoie de niște perfecționiști.
Trebuie să găsești niște persoane care ATUNCI CÂND TOTUL SE

sunt chiar mai bune decât tine la CLATINĂ, F**K IT REDĂ VIEȚII
anumite lucruri pe care le faci. Aceasta ECHILIBRUL.
presupune temeritate. Perfecționiștii

vor să fie cei mai buni. În consecință, le este mai confortabil să fie în
compania unora care nu excelează la joburile lor; li se confirmă ideea
că ei sunt cei mai buni și că „atunci când vrei ca un lucru să fie făcut
bine, trebuie să-l faci singur“. Orgoliul lor este gâdilat, dar și
nivelurile lor de stres cresc. De aceea e mai bine să găsești oameni mai
buni decât tine.
Suntem norocoși că lucrăm cu o echipă minunată, iar colegii noștri se

pricep mai bine la anumite sarcini decât noi. Aș dori să menționez
câteva dintre aceste ființe extraordinare: Hay House, editura noastră;
Rachel și Saul de la sediul F**k It, care ne susțin în tot ce facem; Marc
Wisbey, care se ocupă de prezența noastră online; Kate de la Kdot
Online, care ne mediatizează activitatea; Sue Okell, care a pus bazele
cursului online Terapia F**k It 6 ; Andrea, pentru talentul său de
designer; Simone, pentru geniul său muzical; și toți ceilalți care ne

ajută într-un fel sau altul.
În prezent, alternăm între cele două variante prezentate și avem parte

de un echilibru perfect. Atunci când se petrec perturbații, spunem
F**k It pentru a restabili echilibrul. Acesta este întregul scop al lui F**k
It – indiferent în ce postură te afli, atunci când totul se clatină, F**k It
redă vieții echilibrul.

STRĂPUNGEREA PERETELUI LIPSEI DE
IMAGINAȚIE
Am divagat în mod intenționat și bucuros – dar, așa cum scria

Laurence Sterne 7 , „Digresiunile sunt, incontestabil, asemenea razelor
de soare“ –, când scriam despre Simeon și furculița sa din plastic în
capitolul despre secțiunea G. Am lăsat imaginația să zboare și chiar
asta a făcut. M-a condus către ținuturi magice unde zânele lucrează în
saloane de manichiură, iar bancherii trebuie să curețe o toaletă publică
pentru fiecare bonus de 1% câștigat. În urma aflării veștii despre
această „taxă“ bancară, prețul acțiunilor companiei de soluție
profesioniste de curățare „Flushed“ au crescut vertiginos.
În general, eu nu fac digresiuni. Când scriu, îmi place să fiu la obiect.

Sigur că mă străduiesc să prezint punctele mele de vedere cât mai
antrenant cu putință, dar păstrez șirul ideilor.
În viață, de asemenea, îmi place să mă bucur cât mai mult, dar tot
există o ordine prestabilită (de regulă ea decurge astfel: mă trezesc, îi
hrănesc pe fiii mei și îi pregătesc pentru școală, răspund la e-mailuri,
mă ocup de afaceri, mănânc, fac un pic de sport, rezolv alte e-mailuri

și stau pe Facebook, mănânc iar, îmi petrec timp cu familia, vizionez
ceva distractiv și apoi mă duc la culcare. Care este firul central? Îmi
susțin familia, mă simt bine și transmit ocazional mesaje eliberatoare
prin intermediul cuvintelor și muzicii).
Dar, uneori, trebuie să mă abat de la acest curs.
Fac asta îndeosebi atunci când mă simt întemnițat (din cauza oricăreia
dintre caracteristicile închisorii, în special aceea de „a crede că e totul
real“) sau atunci când simt că mi-am pierdut calea (de exemplu, am
început să fac lucruri pe care nu mi le doresc).
Dacă ai ajuns la închisoare, indiferent de ce te ține captiv, a schimba

cursul este, deseori, exact ce trebuie să faci, deoarece a fi prizonier este
de cele mai multe ori asociat cu lipsa imaginației de a evada, după
cum am văzut în secțiunea G.
Dacă aș primi câte o bomboană Toffifee de fiecare dată când cineva

îmi spune „Sunt foarte nefericit la jobul meu, dar nu știu ce altceva să
fac“, aș fi foarte fericit.
Să fac o mică ajustare.
Dacă aș primi câte o bomboană Toffifee și aș putea să o mănânc fără a

mă îngrășa sau a avea un nivel glicemic periculos de ridicat sau o
durere de cap de fiecare dată când cineva îmi spune „Sunt foarte
nefericit la jobul meu, dar nu știu ce altceva să fac“, aș fi foarte fericit.
Vă rog, oameni buni, să spuneți F**k It și SĂ VĂ FOLOSIȚI

IMAGINAȚIA. Beți un pahar de vin sau o bere dacă e nevoie. Faceți
baie la lumina lumânărilor, dacă asta vă place. Bărbați, purtați lenjerie
de femeie dacă asta vă relaxează. Femei, uitați-vă la un film despre

război dacă așa vă destindeți. Dar faceți-vă timp ca să vă folosiți
imaginația.
Începeți să visați. Nu trebuie să plăsmuiți un vis măreț, nu trebuie să

fie nici măcar realizabil sau realist la acest moment. Trebuie doar să
visați. Nu e nevoie să vă fixați deja anumite planuri, vom face asta
ulterior (în carte). Deocamdată, lăsați-vă purtați de vise.
Hai, încercați acum, am niște sugestii care v-ar putea ajuta dacă
întâmpinați probleme. Dacă vă descurcați fără indicații, cu atât mai
bine, treceți la treabă!
Urmează acum sfaturile. Deci câteva sfaturi… Dum dum dum, să

începem.
Să spunem că ne referim la activitatea noastră de bază, cum se

întâmplă deseori…
Ce te motivează în viață? Fă o listă cu toate acele lucruri

care te stimulează. Poți să petreci zile întregi cu această
enumerare, dacă vrei. Majoritatea dintre noi nu analizăm
care este sursa bucuriei noastre de a trăi. Dacă faci asta,
ajungi să crești numărul momentelor frumoase și să le
reduci pe cele monotone.
Următorul pas: ce obișnuia să te motiveze în viață?
(Această întrebare are la bază observația că viața are un
stil perfid de a ne răpi exact lucrurile pe care ne place să
le facem, înlocuindu-le cu altele care sunt efectuate din
datorie sau din necesitate.)
În continuare, trebuie să te gândești unde ai putea regăsi
activități care să te stimuleze mai mult ca niciodată și de

care nu ai parte în prezent. De exemplu, eu n-am făcut
niciodată surfing cu zmeul, dar îmi imaginez că mi-ar
plăcea foarte mult, deci voi trece pe listă această dorință.
De asemenea, mi-aș dori să cumpăr 1000 de cârlige de
rufe (reprezintă obiectul meu favorit din casă, iar dacă
vrei să-mi faci un cadou, nu vei greși cumpărându-mi un
set de cârlige din lemn personalizate – le-ai putea chiar
picta manual) și să le transformi într-o sculptură
modernă înfățișând o mână întinsă în formă de cupă
(ceea ce ar putea transmite observatorului ar fi „suntem
niște cârlige de rufe, ne petrecem întreaga existență
susținându-i pe alții și, sincer, ne-am dori să fim și noi
susținute, poate în căldura unei mâini delicate de om, de
exemplu“). Ar fi mișcător de-a dreptul.
Acum ai listele cu tot ce te-a motivat, te motivează și te-ar
putea motiva, domnule Pips. De ce nu-ți clădești o viață
din asta, domnule Pitt? Dă vinul pe gât, simte finețea
chiloțeilor din mătase, bucură-te de explozia unei
grenade, pentru că acum e șansa ta ca… oficial… să te
abați din calea ta.
La naiba, știu că în curând vei protesta că nu îți poți câștiga traiul din
ASTA.
Deocamdată continuă. Nu trebuie să te îngrijorezi.
Îmi amintesc o Zi F**k It pe care am susținut-o la Londra anul trecut,

când i-am rugat pe participanți să facă acest exercițiu. Inevitabil, s-a
ivit întrebarea: „Dar n-aș putea trăi din asta, nu-i așa?“. De fapt, deși
se încheia printr-un semn de întrebare, era mai mult o afirmație decât
o nedumerire. Înțelegi? E o diferență subtilă de intonație în acel „nu-i

așa?“ care transformă enunțul dintr-o întrebare umilă într-o declarație
oarecum agresivă, într-un fapt evident adevărat.
În entuziasmul meu, am lansat această provocare mulțimii de 80 de

persoane, care probabil mi-a supraestimat geniul antreprenorial
spontan. Am spus:
– Pun pariu că pot găsi o cale de a face bani din orice îmi sugerați voi.
Avantajul meu era că toți se gândeau la activități pe care ar fi

ADORAT să le aibă. Nu e ca și cum se căzneau toți „Hai să găsesc
ceva din care în mod evident nu te poți îmbogăți, pentru ca John să
arate ca un idiot în fața a 80 de oameni“.
Nimeni nu a spus, de exemplu:
– John, nu am făcut niciodată asta, dar uite ce mi-ar plăcea cel mai
mult și mai mult să fac.
– Da… aș fi răspuns, cu trepidație mai mult decât evidentă.
– John, mi-ar plăcea să mă masturbez pe scena din Wembley 8 în fața a

100000 de persoane, pe ritmul melodiei „Bohemian Rhapsody“ a
formației Queen. De fapt, aș insista ca adevărata regină să fie și ea în
public. Ar putea avea o lojă regală dacă dorește. Dar pe durata
întregului meu „spectacol“ reacțiile ei ar fi transmise live pe ecrane
uriașe de-o parte și de alta a scenei, în timp ce un alt ecran mi-ar
arăta… știi tu ce.
Voi fi uluit până când voi ajunge pe patul de moarte cum de a evitat
să pronunțe acel cuvânt relativ inofensiv, dat fiind conținutul
sugestiei sale.

Dacă mi s-ar fi pus o astfel de întrebare aș fi putut să inventez o
schemă de a face bani, pentru a face fantezia sa de pe Wembley să
devină realitate? Poate că nu, dar deja mă pot gândi la câteva căi prin
care ar fi putut câștiga ceva din asta. De exemplu, ar fi avut câteva
drepturi de autor pentru includerea acestei idei în cartea mea, deci…
ar fi trebuit să-l plătesc pentru a-i folosi ideea ca să-mi argumentez
raționamentul.
Raționament care era…
Da, cineva chiar a pus o asemenea întrebare. Acel cineva era minunata
Gemma Birss, jurnalist la revista Prediction.
– Mi-ar plăcea să meditez toată ziua, în fiecare zi. Cum aș putea face
bani din asta?
Acesta a fost un început bun pentru TOTUL ÎNCEPE PRINTR‑UN

mine. Pentru că, printr-o coincidență SIMPLU GÂND. ÎNSĂȘI VIAȚA
remarcabilă, avusesem cu câteva ÎNCEPE AȘA (TREBUIE SĂ F**K
săptămâni înainte ideea să demarez IT).

un proiect uriaș prin care să angajez
persoane care meditează și să le plasez în diferite zone urbane
problematice din Marea Britanie, să le închiriez un apartament în
cartierul respectiv și să îi las să mediteze toată ziua, în fiecare zi. S-a
demonstrat că, dacă un anumit procent al populației meditează, atunci
rata infracționalității va scădea. Aceasta a fost ideea mea. Proiectul are
un nume grozav pe care nu vi-l dezvălui pentru că nu i-am dat încă
startul (deși poate nici nu i-l voi da vreodată, asemenea multor altor
idei pe care nu le mai concretizez).
Dar am avut un răspuns rapid și sincer pentru Gemma:

– Știu cum.
Adevărul e că, într-o lume în care poți achiziționa orice produs sau
serviciu de pe internet și poți astfel avea acces la un public uriaș sau la
un segment de clienți din zone îndepărtate cât ai bate din palme, poți
face bani din aproape orice.
Dar scopul nu este de a ajunge să întorci banii cu lopata, deși poate

acesta este imboldul de care ai avea nevoie. În primul rând trebuie să
faci ce-ți place și să-ți câștigi existența din asta.
Deocamdată, indiferent de închisoarea în care ești blocat, trebuie să te

relaxezi și să te abați din drum… să-ți folosești imaginația ca să visezi,
să-ți imaginezi alte posibilități și alte lumi…
Totul începe printr-un simplu gând, totul. Analizează această

afirmație și vei descoperi că însăși viața începe așa (Trebuie să F**k It).

STRĂPUNGEREA PERETELUI DE A CREDE
CĂ TOTUL E REAL
Poate că nu ai fost așa norocos ca să ai parte de experiențe

extraordinare precum cei din blocul H. Nu pretind că ei au
conștientizat de ce aveau parte. Ei au universul magiei la picioarele
lor, asistă zilnic la un spectacol aparte și nici nu observă.
Dar tu ești așa de diferit. Poate că universul pune în scenă un

spectacol doar pentru tine, în fiecare zi din viața ta binecuvântată, iar
tu, asemenea locatarilor blocului H, nici nu ai observat.
Oare este totul așa „real“ precum ai crezut? Oare obiectele solide sunt
așa solide precum îți imaginezi? Ești oare separat de ceilalți oameni,
așa cum îți închipui? Oare „cauza“ este urmată mereu de „efect“?
Oare există simple coincidențe sau niște legături pe care nu le putem
desluși? Materia organică este guvernată doar de legile științei pe care
le cunoaștem sau dincolo de toate se află altceva, o „energie“
neidentificată?
E posibil să punem la îndoială orice presupunere pe care am făcut-o în

legătură cu noi și cu locul nostru în univers. Desigur, oamenii au
combătut diverse ipoteze de când au început să și le imagineze.
Tot ceea ce considerăm a fi solid nu este deloc așa: este de fapt

energie, într-o formă sau alta (așa susțin fizicienii, cât și diverși guru
sau maeștri qigong). Deci, teoretic vorbind, am putea să trecem prin
ziduri așa cum făceau cei din Matrix, nu-i așa?
Crezi că ești o ființă distinctă în raport cu ceilalți? N-ai trăit niciodată

coincidențe stranii atunci când te gândeai la cineva și exact atunci
persoana te-a sunat? Sau când ai știut ce va spune cineva înainte ca el
să rostească acele cuvinte? Gemenilor noștri li se întâmplă mereu
asta… poate pentru că gemenii pot accesa mai ușor această abilitate,
dar este remarcabil să asiști zilnic la acest fenomen. Ce anume ne
leagă? Gândurile? Energia?
În 1983, Braud și Schlitz, cercetători în domeniul conștientului, au

derulat un experiment menit să stabilească dacă intenția unei
persoane poate influența starea alteia. O persoană cuprinsă de
anxietate stătea într-o cameră, iar cineva din altă cameră se concentra,
încercând să se folosească de intențiile sale pentru a avea un efect de
calmare. Măsurând activitatea electrodermală a persoanei agitate,
cercetătorii au putut stabili dacă intențiile de a o liniști aveau sau nu
efect. S-a dovedit că impactul lor era de fapt uriaș. Participanții care se
gândeau la cum ar putea să îi liniștească pe ceilalți erau aproape la fel
de eficienți chiar atunci când persoanele îngrijorate foloseau, ele
însele, tehnici de relaxare. Atunci când cineva are gânduri bune față
de tine beneficiezi aproape la fel de mult ca atunci când ai chiar tu
gândurile acelea. Cum este posibil?
Trebuie să citești The Field, o carte excelentă, scrisă de Lynne

McTaggart.

Crezi că starea ta fizică este independentă de gândurile tale? Un
studiu efectuat în 2004 a inclus 15 voluntari care au fost rugați să-și
flexeze și să-și contracteze degetul mic pentru 15 minute în fiecare zi,
timp de 12 săptămâni. Unui alt grup de 15 voluntari i s-a cerut doar
să-și imagineze că face asta în același interval de timp.
Forța degetelor tuturor voluntarilor a fost testată înainte și după

„antrenament“. Cei care, într-adevăr, își mișcaseră degetele, își
măriseră puterea cu 53%. Cei care doar își imaginaseră gestul
respectiv aveau și ei degetele mai puternice – cu un procent uluitor, de
35%.
Asta înseamnă că în loc să te duci la sala de sport ai putea doar să stai

pe canapea, să te gândești la exercițiile fizice pe care le faci, iar
rezultatele ar fi asemănătoare. (Aș vrea să-l văd pe primul Mister
Universe care nu a ridicat niciodată o ganteră, ci doar și-a imaginat-o.)
Dr. David Hamilton povestește acea anecdotă atât în cartea sa Cum

poate mintea să îți vindece corpul, cât și în prelegerile sale obișnuite, care
sunt destul de antrenante.
Crezi că atunci când stai liniștit, singurul care culege roadele ești tu
însuți? Mai gândește-te. În 1972 a avut loc un experiment în SUA care
a confirmat efectul „Maharishi“, numit astfel după Maharishi Mahesh
Yogi, care a afirmat că, dacă 1% din populația lumii ar medita în mod
regulat, s-ar reduce rata infracționalității și numărul faptelor violente.
În studiul respectiv, desfășurat în 24 de orașe având o populație de
peste 10000 de locuitori, s-au semnalat schimbări semnificative chiar și
când doar 1% din populație participase (practicând meditația
transcendentală).
Gregg Braden detaliază acest experiment în extraordinara sa carte The

Divine Matrix.
Tu crezi că lumea pe care o privești este „realitatea“, ceva fix și

obiectiv? Trebuie să vizionezi filmul What the Bleep Do We Know? și vei
învăța despre lumea magică și surprinzătoare a fizicii cuantice, unde
ceea ce vezi este fixat drept „ceea ce vezi“ de-abia după ce îndeplinești
gestul respectiv de a-l vedea, luând acea formă dintre posibilități
nelimitate ale realității doar după ce a fost deja privit.
Chiar crezi că viziunea ta asupra realității, odată stabilită, este o

reflectare plină de acuratețe a „lumii de acolo“? Nu este așa.
Gândește-te la culori, de exemplu. Ochii tăi și creierul tău se
străduiesc foarte mult să creeze o reprezentare vizuală în mintea ta, pe
care o iei drept realitate. Ce se află, de fapt, „acolo“? Este vorba despre
un ocean de radiație electromagnetică, având o gamă largă de lungimi
de undă, majoritatea invizibile pentru tine. Iar ceea ce tu crezi că emite
acele unde este, în realitate, spațiu mai mult sau mai puțin gol. Ce
există cu adevărat? Culorile vii ale celor 37 de tipuri de înghețată pe
care le găsim la gelateria din cartier nu sunt proprietăți adevărate ale
înghețatei, ci sunt caracteristici ale „modelului“ meu cu privire la
înghețate, o imagine creată de mintea mea, în creierul meu.
Nu înțelegi? Citește The Ego Tunnel (the Science of the Mind and the Myth
of Self) de Thomas Metzinger. E o carte extraordinară. Dar vei fi și mai
confuz decât ai fost când ai citit capitolul ăsta.
Ai citit toate cărțile pe care le-am menționat sau măcar una dintre ele
și ai ajuns la concluzia că acum descoperim lucruri uluitoare despre
viață și univers? Mai gândește-te. Maeștrii, guru, misticii,
clarvăzătorii, șamanii de toate rasele, înclinațiile spirituale și
orientările filosofice au trăit aceste fenomene milenii întregi.

Crezi că știi ceva? F**k It. Mai gândește-te.
Spune F**k It teoriilor, pozițiilor fixe, religiilor care cred că ele și

numai ele au toate răspunsurile. Spune F**k It dogmaticilor,
raționaliștilor și materialiștilor. Se ocupă de idei moarte.
Dacă vrei să găsești o atitudine față de viață, mai bine alătură-te

Clubului Agnosticilor. Agnosticul este cool. El nu este lipsit de
curiozitate și nici nehotărât. El privește misterul infinit al vieții și
întregul univers cu uimire. Îi place să se gândească la mecanismul de
funcționare a lucrurilor, dar recunoaște, cu umilință totală – „nu voi
avea niciodată certitudinea absolută și mi-e bine așa“.
MAGIA VA CURGE PRIN VIAȚA F**k It îți va permite să te bucuri de o

TA PE MĂSURĂ CE PRACTICI vrajă minunată. Magia va curge prin
F**K IT ÎNTR‑UN FEL SAU viața ta pe măsură ce practici F**k It
ALTUL. într-un fel sau altul. Dar chiar vrei ca
eu să-ți explic în detaliu cum
funcționează totul? Îți trebuie o hartă a paradigmei? Mai gândește-te.
Deocamdată, să ne rezumăm la harta acestei închisori și la calea prin
care putem evada de aici.
Este momentul potrivit să vorbim acum despre „Instrumentele de

evadare“, care te vor ajuta să „Treci prin ziduri“.

PARTEA A V-A
GHIDUL INSTRUMENTELOR DE
EVADARE
Cum funcționează F**k It

F**K IT. ELIBEREAZĂ-TE!
(Fond muzical recomandat când citești acest capitol: ambient, trip-hop, chill-
out, dar nu „Chill Out Classics“.)
Poate că ai observat deja că atunci când ne referim la F**k It avem

două abordări. Una este aceea de a ne elibera din strânsoare, de a ne
încetini ritmul, de a renunța – aceasta este prima și cea mai accesibilă.
De fapt, majoritatea cititorilor presupun că F**k It se referă doar la
asta. Și, într-adevăr, aceasta e trăsătura-cheie a filosofiei F**k It
necesară în societatea contemporană.
Privește la toți cei din jurul tău. Privește în oglindă. Și spune-mi ce

vezi.
Probabil că vezi pe cineva care muncește prea mult, care nu are timp
pentru ce contează cu adevărat, care e obosit, deseori stresat, care se
îngrijorează cu privire la lucruri care poate că nu se vor petrece
niciodată, care se străduiește să fie mai bun, mai bun, să treacă mereu
la următorul item de pe listă, la următorul nivel, care poate că îi va
aduce fericirea.

F**k It e deosebit de prețios atunci când îți dai seama că toate sursele
tale de griji nu contează prea mult de fapt; că e posibil să renunți la ce
îți provoacă durere, să faci mai puțin, să te relaxezi mai mult, să te lași
purtat de val, în loc să faci totul să se întâmple și să muncești
încontinuu.
Te ajută să te gândești la ideea de a „lua mâna de pe volan“. Și acum e

momentul potrivit să îți spun de ce. Majoritatea dintre noi credem că
dacă nu ne agățăm de volanul vieții și nu îl rotim în direcția potrivită
pentru a ajunge unde ne dorim, atunci nu se va întâmpla nimic (sau
mai rău, vom avea un accident). Când strângem cu putere volanul,
virăm întruna și ne gândim mereu încotro să ne îndreptăm, ajungem
să obosim și chiar ne simțim epuizați.
Ce s-ar întâmpla dacă ne-am lua pur și simplu mâinile de pe volan?
Am avea un accident, desigur. Chiar așa? Poate că pasagerul din

dreapta ar interveni și ne-ar ajuta. Sau poate mașina ar vira singură?
Cum? Într-adevăr, e posibil. De fapt, am citit chiar ieri că mașinile care
se conduc singure au devenit legale în Nevada, SUA.
Nu ți se pare minunat? Când am vehiculat prima oară ideea de „a lua

mâinile de pe volan“ în cartea mea acum șapte ani, am folosit analogia
cu o mașinuță dintr-un parc de distracții. Îmi amintesc că în copilărie
credeam că o conduceam chiar eu, dar treptat am suferit o mare
dezamăgire aflând că mașinuța era pe șine și vira singură. Deși pentru
mine a fost neplăcut să aflu asta, poate că ar fi o mare ușurare pentru
majoritatea adulților care s-au săturat să conducă, să ia mâinile de pe
volan și să lase mașina să se descurce singură.
Acum este posibil. Google a fost compania care a croit drumul. Iar
mașinile Google vor fi primele care se vor conduce singure (desigur,
cu oameni înăuntru care să verifice dacă software-ul funcționează și
dacă n-ar prefera mai degrabă să zboare).
Chiar și în mașina pe care o conduci – cea asupra căreia credeai că ai

control și pe care o puteai ghida cu succes pentru a ajunge oriunde –
există posibilitatea ca, dacă ți-ai lua mâna de pe volan, să fii condus tu.
Viața e o mașină Google.
Hai Google, branduiește asta: „Viața Google – relaxează-te, lasă-ne pe

noi să conducem“.
Dar vai, cum funcționează asta? Sigur că totul s-ar nărui dacă am
înceta să mai „virăm“. Măcar încearcă. Îndepărtează-ți mâna de pe
volan doar un pic și observă ce se întâmplă. Dacă te chinui prea mult
să faci ceva să funcționeze, încearcă să vezi cum e când te liniștești și
nu te zbați așa mult, detașează-te și vezi ce se întâmplă.
Poate că vei avea o experiență pe cinste.
Așa funcționează F**k It pentru majoritatea dintre noi: încercăm prea

mult, ne străduim prea tare, controlăm lucrurile excesiv, ne îngrijorăm
peste măsură, ne surmenăm, ne lăsăm copleșiți de gânduri, gătim
excesiv mâncarea.
ESTE TIMPUL SĂ ÎNGHIȚIM Este timpul să înghițim pastila de

PASTILA DE RELAXARE F**K relaxare F**k It și să reducem viteza,
IT. să renunțăm la câteva lucruri, să
facem mai puțin, să încercăm mai
puțin, să controlăm mai puțin (sau deloc), să nu mai dăm randament
maxim, să avem încredere că va fi bine, să ne lăsăm purtați de curent
și să ne bucurăm de viață mai mult.

Asta este o singură instrucțiune, dar e cea pe care trebuie să o urmeze
majoritatea oamenilor.
Mulți dintre noi înțelegem asta. Dar unii spun:
– Da, toate bune și frumoase… Dar, dacă aș proceda așa, n-aș mai
rezolva nimic. Aș sta tolănit în pat și apoi m-aș ridica doar ca să stau
pe canapea uitându-mă la televizor toată ziua, mâncând pizza,
îngrășându-mă, pierzându-mi jobul, prietenii… Ar fi un dezastru.
Eu le răspund simplu:
– Încercați măcar!
Dacă mi-ar urma sfatul (însă nu vor face asta), dacă ar face precum îi
îndrum, ar ajunge curând să se plictisească să stea în pat, să se uite la
televizor, să fie în vacanță și să nu facă nimic. Iar atunci ar putea
aplica a doua instrucțiune F**k It. Să continuăm deci…

F**K IT. DĂ-I BĂTAIE!
(Fond muzical recomandat când citești acest capitol: thrash metal, urban
electronica, dubstep, hip-hop).
Stai pe canapea, mănânci înghețată toată ziua, te îngrași. Nu știi ce

vrei să faci cu viața ta. Și nu poți fi urnit din loc. Îți place să dormi, să
fumezi marijuana și să te uiți la televizor 12 ore încontinuu. Adormi
cu televizorul aprins. N-ai nici cea mai vagă idee ce job ți-ar plăcea.
Așa că treci de la un loc de muncă fără perspective la altul identic.
Nu e vorba de tine, nu? Într-adevăr, nu. Majoritatea dintre voi nu

sunteți așa. Știu, pentru că primesc multe e-mailuri. Și ele vin, de
regulă, din partea unor maimuțe stresate care au devenit cimpanzei
relaxați cu ajutorul F**k It.
Nu primim multe mesaje de genul:
Hei J și G,
Vă scriu pentru a vă MULȚUMI, oameni buni. Eram foarte

deprimat, fără niciun chef, drogat cu heroină cea mai mare parte a
timpului și dependent de înghețată în rest. Dar mesajul vostru F**k
It m-a scos din starea mea. Nu aș fi fost aici fără ajutorul vostru.
Unde sunt? La McKinsey, nici mai mult, nici mai puțin. Îmbrăcat la
costum, cu pantofi eleganți și plin de bani. Unul dintre oamenii-cheie
care se ocupă de managementul schimbării și nu există mărunțiș în
pachetul meu salarial cu șase cifre, doar bancnote, și bancnote mari.
Salutări,
Alex Jermin-Smithe
Poate că tu ești acela.
Te-ai lăsat angrenat într-o viață care nu îți mai aparține. Aveai o
grămadă de vise, deci, cum ai ajuns să fii la jobul ăsta, să ai relația asta
și să locuiești în orașul ăsta? Nu pricep. Ce nu a mers? Ți-a fost frică
de eșec și de aceea nici n-ai mai încercat? Părea, la momentul
respectiv, cea mai bună variantă – toată lumea făcea asta, deci ai făcut-
o și tu, nu-i așa? Dar acum tu nu știi ce să faci și încotro să te îndrepți.
Habar n-ai ce ar trebui să faci, știi doar că nu ASTA. Te rogi bunului
Dumnezeu să nu fie ASTA măcar.
Acest îndemn F**k It este pentru cei care au rămas blocați în rutină,
care s-au abătut din drumul lor, care și-au uitat visele, care au ales
calea cea mai ușoară, care au ținut prea mult cont de ce își doreau alții
pentru ei în loc de ce își doreau cu adevărat.
Acest îndemn nu ne permite să încetinim, să renunțăm, să ne detașăm

și să ne relaxăm.
ASTA NU E O REPETIȚIE, TRECI În schimb, ne dă un șut în fund și ne

ODATĂ LA FAPTE. poruncește:
– Haide, viața e scurtă, mișcă-te, împlinește-ți visurile, asta nu e o

repetiție, treci odată la fapte.
E nevoie de curaj, e nevoie de tărie, e nevoie de multă energie și

uneori de un strop de adrenalină. Dar uneori nu există nimic mai bun
de făcut decât să accepți provocarea și să spui:
– F**k It, voi încerca.
Efortul tău poate lua forme diferite: renunți la jobul de la nouă la cinci
pentru a-ți deschide propria afacere; îți vinzi afacerea și devii cizmar
într-un mic sătuc de pe coastă; te înscrii la o agenție online de
matrimoniale pentru a găsi bărbatul/femeia/oaia viselor tale (notă
către mine însumi: să mă interesez cu privire la posibilitatea de a face
o agenție de dating pentru oi: BSU – bun-simț al umorului – ar deveni
BSL – bun-simț al lânii); să îți părăsești partenerul plictisitor; să îi spui
șefului tiranic să se ducă naibii; să scrii, în sfârșit, acel roman; să pleci,
într-un târziu, în acea călătorie; să te încumeți să iei lecții (de limbi
străine, de pian, de tantra) etc.
Pasiunea
Dacă adori ceva, te rog să faci acel lucru.

Dacă urăști ceva din viața ta, te rog schimbă acel lucru.
Dacă iubești yoga și ți-ai dori să devii instructor de yoga

și să faci asta toată ziua, atunci nu pregeta. Găsește-i pe
cei care îți împărtășesc pasiunea, antrenează-i și învață-i.
Dacă nu-ți suporți jobul și nu mai poți îndura încă o zi

acolo, fă altceva.
Dacă îți dorești o relație, fii sincer cu tine însuți și

încearcă să găsești pe cineva.
Dacă nu ești mulțumit cu ce ai, întoarce-ți viața cu

susul în jos și acționează diferit.
Dacă vrei să meditezi toată ziua, fă-o.
Dacă adori sexul, bucură-te de el cât de mult poți.
Dacă vrei să pui bazele unei afaceri și să ai mult succes și

o grămadă de bani, atunci treci la fapte.
Dacă faci ceva doar din dorința de a-ți demonstra că ești

suficient de bun și că viața ta are sens, fă-o chiar și așa.
Nu te voi putea opri dacă aceste lucruri te motivează cel
mai mult.
Dar ține minte că indiferent ce alegi, dacă ești suficient

de norocos vei ajunge să conștientizezi că nu contează
câtuși de puțin dacă ești suficient de bun sau nu și că
viața nu are nevoie de sens ca să se întâmple.
Când îți vei da seama de asta, partenerul, cariera, yoga,

meditația sau sexul nu vor mai fi așa importante.

Deci ar fi mai bine dacă ți-ai urma pur și simplu
pasiunea și ai face exact ce dorești, în loc să te gândești
ce ar fi indicat.
Dacă devii un star porno, te rog anunță-mă.

F**K IT. UNEALTA DE VIAȚĂ DOI-ÎN-UNU,
LA ÎNDEMÂNA ORICUI
Expresia aceasta minunată are deci două funcții diferite:
1. De a te ajuta să te detașezi și să încetinești ritmul.

2. De a te ajuta să-i dai bice și să te miști din loc.
F**k It te ajută să-ți reechilibrezi viața, indiferent în ce stadiu se află.
Se mișcă totul prea repede? Spune F**k It și ia-o ușurel, omule.
Merge totul prea încet? Spune F**k It și ia viața în piept.
În Alice în Țara Minunilor, Alice își dă seama că e prea înaltă pentru a

trece prin ușă, dar găsește la îndemână o sticlă pe care scria „Bea-mă“.
Ea se micșorează, dar ajunge mult prea scundă, așa că mănâncă o
bucățică de tort pe care scria „Mănâncă-mă“ și crește iar.
F**k It este atât băutura, cât și prăjitura. Te ajută să te micșorezi atunci

când ai nevoie de asta și să crești tot așa, când ai nevoie.
Cheia este să găsești dimensiunea potrivită pentru tine, „echilibrul“.

Deci să nu îți faci griji, ai la îndemână unealta de viață F**k It doi-în-
unu.
ASTA FACE F**K IT: ÎI REDĂ Asta face F**k It – îi redă vieții tale
VIEȚII TALE ECHILIBRUL. echilibrul. Este un mod rapid și
eficient de a grăbi ritmul sau de a
încetini.
Cum de F**k It are abilitatea magică de a te ajuta să te detașezi și să te

implici? Cum de poate fi atât băutura, cât și tortul? Răspunsul se
găsește în lumea magică și misterioasă a stării F**k It: e un spațiu
neutru, echilibrat, binecuvântat, după cum sugerează înseși cuvintele
„F**k It“.
A venit deci momentul să intrăm în acest regat vrăjit și să trăim

senzațiile care îl definesc.

PARTEA A VI-A
A TRECE PRIN ZIDURI
Atingerea stării F**k It

FOLOSIREA MAGIEI PENTRU A TRECE
PRIN ZIDURI
Există o stare pe care o atingem, în care ne simțim atât de relaxați încât

ne părăsim condiția obișnuită: chiar și creierul este la o altă frecvență.
Această stare este foarte F**k It, adică toate caracteristicile acestei stări
corespund unei persoane care ar acționa conform filosofiei F**k It. În
această ipostază, pe lângă faptul că te simți deosebit de relaxat, ajungi
să nu-ți mai pese așa de mult, să te simți mai jucăuș, mai puțin inhibat,
mai creativ, mai deschis. De aceea o și numim starea F**k It.
Se pare că atunci când identifici elementele stării F**k It și le

încorporezi în existența ta cotidiană, poți să atingi această condiție mai
ușor și mai frecvent. Când faci asta, are loc ceva interesant. Vom numi
aceste întâmplări atipice „magice“. Iei parte la magie.
Această vrajă implică faptul că nu trebuie mereu să străpungi pereții

închisorii tale, ci este suficient să treci pur și simplu prin ei. Atingerea
stării F**k It este cauza acestei vrăjtorii, prin care poți să evadezi fără
efort din temnița în care te afli. E chiar o modalitate plăcută de a te
strecura printre gratii.
Tocmai de aceea expresia F**k It funcționează așa de bine: când
pronunțăm aceste cuvinte, ne amintim de acea stare jucăușă, lipsită de
griji (o întoarcere la copilărie, practic) și toți ne dorim să fim acolo.
Atunci când avem în vedere tehnicile și componentele implicate,

descoperim că putem să facem călătoria cât am bate din palme, la
rostirea cuvintelor „F**k It“.
Pentru început, un test
Tuturor ne plac testele. Acest chestionar va investiga cât de des te afli

într-o stare F**k It. Nu există niciun premiu, cu excepția aflării
numărului de repetiții de care ai nevoie ca să treci prin ziduri.
Ca să te liniștesc un pic înaintea verificării, îți voi povesti despre un alt

test pe care l-am făcut recent.
Mă uitam ieri la televizor la o emisiune educativă, în care se desfășura

un concurs de cunoștințe. Întrebările erau interesante și dificile,
obligându-mă să-mi scormonesc prin minte și să fac acrobații mentale.
Cu această ocazie cred că am reușit să amân cu două zile instalarea
Alzheimerului.
Premiul era deosebit de tentant: 30000 de lire. Înaintea testului de

cultură generală s-a prezentat chiar un vox-pop în cadrul căruia
trecătorii londonezi erau întrebați ce ar face cu suma aceea.
Răspunsurile mi s-au părut năucitoare: „Aș invita-o în oraș pe vedeta
X, care e atât de sexy“. (Poftim? Crezi că dacă ai fi dispus să arunci
atâția bani ca să o chemi în oraș, ea ar accepta? Gogomanule! Ar fugi
mai repede decât dacă i-ai fi cerut să beți împreună un milkshake de

banane la McDonalds-ul din cartier.) Apoi, o pensionară: „Aș
cumpăra o căsuță“. (Cum? M-am interesat un pic unde anume în
Londra ai putea cumpăra o casă din banii aceia, și se pare că vrea să-și
construiască locuința fie pe marginea unei stânci care în cinci ani se va
scufunda în mare, fie în cartierul cel mai rău famat din Glasgow, iar
dacă ar trăi acolo, în scurt timp și-ar dori să se arunce de pe o stâncă).
Astea au fost clipurile pe care au ales să le difuzeze. La ce au

renunțat? Aveau pe cineva care declara „Aș vrea să construiesc o
bombă nucleară și să-l șantajez cu ea pe Vladimir Putin ca să-mi dea
mai mulți bani și o nevastă rusoaică?“
Am știut atunci că am șanse mari dacă voi fi pus față în față cu cretinii
ăia.
Și astfel au început întrebările. Au ATINGEREA STĂRII F**K IT

bătut tobele și toți și-au pus mâinile pe ESTE CAUZA ACESTEI
sonerii. Haide, John, turează motorul VRĂJITORII, PRIN CARE POȚI SĂ
creierului tău enciclopedic… EVADEZI FĂRĂ EFORT DIN

TEMNIȚA ÎN CARE TE AFLI.
– Ce instrument muzical…
Aha, asta-i o întrebare despre moștenirea lui Stradivarius sau despre

cum se acordează un corn francez…
– Ce instrument muzical din lista următoare are corzi?
Trebuie să fie o chichiță…
A. Trompeta
B. Flautul
C. Vioara

M-am panicat. Trebuie să fie o întrebare cu schepsis. Încearcă să mă
păcălească. Dar chiar și mintea mea sclipitoare nu a putut identifica
un șiretlic printre acele 3 variante. Poate că supraestimasem
inteligența competitorilor mei.
Acum ce rămâne de făcut? Trebuie să sun la acest număr și să dau

răspunsul meu. Un apel costă 10 lire pe minut, de pe telefoane fixe,
dar ar putea fi taxat suplimentar de pe telefoanele mobile. Ar putea
costa însă și mai puțin de pe un pahar din plastic legat de o sfoară.
Iar atunci, ca un copil căruia i s-a dezvăluit că Moș Crăciun nu există,

m-am făcut mare… Nu era vorba de vreun test de inteligență.
Participam doar la o loterie banală, iar tot ce își doreau ei de la mine
erau banii… Ar fi putut la fel de bine să spună:
– E cineva acolo care poate pronunța cuvântul „câștig“? Dacă puteți

rosti cuvântul „câștig“, veți câștiga marele premiu!
O, da, pot pronunța cuvântul „câștig“. Uite, „câștig“, „câștig“! asta mă

face mai bun decât toți cei din locuințele sociale care nu pot spune
decât „onanist“.
Așa, să continuăm cu evaluarea F**k It…
Testul Stării F**k It
Bifează un singur răspuns pentru fiecare afirmație,

în funcție de situația ta la momentul actual.
1. Am o viață plină de sens.
A. Deloc

B. Într-o mică măsură
C. Da și nu
D. De regulă
E. În totalitate
2. Nu mă simt atașat de un anumit rezultat.
A. Deloc
C. Da și nu
D. De regulă
E. În totalitate
3. Mă concentrez pe aspectele pozitive din viața mea și nu

rămân fixat pe altceva.
A. Deloc
C. Da și nu
D. De regulă
E. În totalitate
4. Știu că viața e ceva serios și o tratez ca atare.
A. Deloc
C. Da și nu
D. De regulă
E. În totalitate
5. Mă simt prezent la tot ce mi se întâmplă.
A. Deloc
C. Da și nu
D. De regulă
E. În totalitate
6. Nu-mi pasă ce e bine și ce e rău.
A. Deloc

C. Da și nu
D. De regulă
E. În totalitate
7. Sunt conștient de ceea ce simt la nivel fizic și emoțional.
A. Deloc
C. Da și nu
D. De regulă
E. În totalitate
8. Iubesc viața și mă simt plin de energie.
A. Deloc
C. Da și nu
D. De regulă
E. În totalitate
9. Mă simt stresat.
A. Deloc
C. Da și nu
D. De regulă
E. În totalitate
10. Mă îngrijorez deseori cu privire la cum vor evolua

lucrurile.
A. Deloc
C. Da și nu
D. De regulă
E. În totalitate

E indicat să repeți testul de mai multe ori, pentru a vedea dacă
punctajul variază.
Du-te la Anexa III de la pagina 384 pentru a-ți calcula scorul F**k It.
Am pus la dispoziția ta și o versiune online a testului, care îți

stabilește automat punctajul, la adresa www.thefuckitlife.com/extras.

DESCHIDE-TE!
Fii receptiv la posibilitatea ca magia să se

petreacă!
Deschiderea însăși este un proces miraculos și deschide calea magiei

în viața ta.
Să facem un pas în spate. După cum am văzut, din nenumărate

motive, dintre care majoritatea sunt lesne de înțeles și naturale, ne
închidem față de ceea ce e disponibil în fiecare moment. Punem la
punct opinii, povești, idei și filtre care îngustează spectrul percepțiilor
și experiențelor noastre până rămâne doar o crăpătură strâmtă.
De aceea e important să te deschizi un pic. Sau mai mult. Dar să te

deschizi. Să fii receptiv la posibilitatea că lumea nu funcționează așa
cum credeai. Să fii receptiv la posibilitatea că nu ești în totalitate cine
credeai. Să fii receptiv la idei pe care, la prima vedere, le-ai ignora. Să
fii receptiv la posibilitatea că ai putea fi altul, că viața ta ar putea fi
alta. Să fii receptiv la schimbare. Să fii receptiv la mișcare. Să fii
receptiv la nou.
Deschide-te
la
magie.
Nu e vorba de magie neagră, dar s-ar putea întâmpla lucruri pe care

nu le poți înțelege: întâmplări fantastice, pozitive, care să-ți schimbe
viața, care să-ți aducă fericire și tămăduire și să te lase mut de uimire,
gândind „Wow, asta-i magie“.

RELAXEAZĂ-TE!
De fiecare dată când vorbim de relaxare și destindere în discuțiile de

grup, există mereu cineva care verbalizează un gând ce ne sâcâie pe
toți: „Sigur, într-adevăr, e minunat să fii relaxat și destins, dar dacă
am fi astfel mereu, cum am putea să mai rezolvăm ceva?“
De aceea, înainte de a sonda magia și puterea relaxării, vreau să închid

acel subiect. Pentru a realiza asta, îi rog pe toți membrii grupului să
numească câțiva lideri din domeniul lor. Gândește-te și tu! Cine
conduce sectorul tău de activitate? Care este unul dintre cei mai buni
jucători de fotbal din istorie? Care e cel mai de succes actor de pe
planetă? Care e figura politică dominantă a vremurilor noastre?
Încearcă să aplici întrebările și vieții tale. Cine e cea mai bogată

persoană pe care o cunoști? Dar cea mai populară? Dar cea mai sexy?
Ai ajuns la vreo concluzie?
Nu-ți pot ghici răspunsurile la ultimele întrebări. Dar pot să-ți spun
răspunsurile uzuale la primele. Liderul numit cel mai frecvent a fost
Richard Branson, fondatorul Virgin Group. Cum e el? Nu pare a fi o
maimuță măcinată de stres…
Cel mai des întâlnit răspuns pentru… Oh, Doamne, parcă ar fi
concursul acela de cultură generală… Cum se chema? Family Fortunes?
– Am rugat o sută de persoane să numească cele mai populare nume

de căței. Tu ai răspuns „Fido“. Să vedem. Ping. Da, „Fido“ a fost al
doilea cel mai frecvent întâlnit răspuns. Jimmy, tu ai zis „Domnul
Câine“… Să vedem dacă acest nume a apărut în lista noastră…
Umm… Nu, îmi pare rău, Jimmy, „Domnul Câine“ nu a fost printre
cele mai populare răspunsuri. Ai un câine, Jimmy?
– Da
– Și cum îl cheamă, Jimmy?
– Domnul Câine.
– Bine, Jimmy.
Numele enunțat cel mai des drept cel mai mare fotbalist din istorie a
fost Pelé. Cum e el? Privește videoclipurile de pe Youtube pentru a
vedea niște momente memorabile de-ale sale. E uimitor cât de
RELAXAT este omul acela. Parcă s-ar plimba prin parc. Parcă
dansează. Totul pare așa de ușor și așa de frumos totodată. Te-ai
gândit de fapt la George Best, nu? Caută-l și pe el pe Youtube. E la fel.
Ah, Maradona? Aidoma. Dar te rog să nu vizionezi toate golurile pe
care le-a dat contra Angliei. Deși e spectaculos acela în care face
driblinguri și trece de fiecare jucător din echipa engleză, apoi se
oprește ca să arate fundul mulțimii de suporteri englezi, ca să încheie
prin a trimite mingea direct în poartă. Să nu-l privești. Și să nu-l
urmărești nici pe cel în care se folosește de mână pentru a băga

mingea în poartă, pentru ca ulterior să declare în interviuri că a fost
„mâna lui Dumnezeu“. Să nu deschidem subiectul acela.
Cel mai des sugerat nume de actor a fost chipeșul George Clooney.
Cum e el de fapt? Cu siguranță că în viața reală este asemenea multor
personaje pe care le-a jucat de-a lungul timpului: cool relaxat,
imperturbabil. Dacă ai nevoie de cineva în timpul unei crize, cu
siguranță e vorba de George. El își va păstra cumpătul. Va găsi o
soluție.
Figură politică? Obama. Când candida pentru președinție, am fost

uimit să văd cât de relaxat, calm și liniștit era de fiecare dată, în orice
împrejurare, la orice interviu. Imaginează-ți presiunile la care era
supus, programul încărcat pe care îl avea. Și cu toate acestea își păstra
sângele rece. Ai văzut acel clip video în care Obama e intervievat de
un post TV și e deranjat de o muscă? Dacă ești cool, dacă ești un
profesionist, poate că ai putea continua fără a fi distras. Dar Obama a
luat decizia, în transmisiunea live, să prindă musca. Am încercat cu
toții asta în intimitatea casei noastre. Am rulat un ziar și am plecat la
vânătoare de insecte zburătoare. Știi cum ar fi decurs totul pentru noi
dacă am fi făcut asta în timpul unui interviu: am fi ratat ținta prima
oară, la fel și a doua oară, iar apoi am fi început să dăm din mâini
agitați și frustrați, alergând și țopăind prin studioul TV, țipând la
musca enervantă și greu de prins.
Obama însă e altfel. Obama stă nemișcat. Obama se mișcă. Obama

prinde musca între degete. Obama e un președinte ninja. Acea
demonstrație ar fi trebuit să fie suficientă pentru ca McCain să
procedeze ca un ninja respectabil și să comită harakiri. Toți americanii
ar fi trebuit să se oprească din treabă și să înceapă să scandeze
„OBAMA, OBAMA“ până când elita conducătoare era forțată să-l facă

nu președinte, ci Rege al SUA. Să trăiască Președintele Rege Ninja
Obama.
Deci spuneai că „nimeni n-a ajuns departe dacă a fost relaxat și

liniștit“?
OK, deci vrei și tu să fii mai calm. Cum trebuie să procedezi?
Trebuie doar să te relaxezi, atâta tot. Într-adevăr, simpla dorință de a

fi relaxat, urmată de încercarea de a te relaxa, va funcționa cu
siguranță.
Cea mai bună cale de a te liniști este de a exagera sentimentul de

tensiune și de destindere și de a învăța ce anume se petrece atunci
când ești, într-adevăr, relaxat. De-abia atunci când înțelegi beneficiile
acelei pauze mentale poți folosi acele caracteristici drept tehnici de a
crea o stare de calm. Acestea sunt tehnicile de bază utilizate pentru
relaxare: observăm persoane care au o stare de destindere profundă,
analizăm ce se întâmplă cu ei în acele momente (cum respiră, de
exemplu) și apoi rugăm o persoană tensionată să inspire și să expire
copiind stilul relaxat, iar astfel și cel încordat începe să se
detensioneze. E simplu.
Să exagerăm deci acele stări pentru început. Asta ar putea să devină

parte utilă a antrenamentului tău zilnic. Începe cu mâna ta. Strânge-o
într-un pumn. Încleștează pumnul foarte tare timp de câteva secunde.
Apoi eliberează-l și lasă-ți mâna să fie complet deschisă și relaxată.
Fii atent la senzațiile pe care le ai acum în mâna ta. Apoi procedează la

fel cu restul corpului tău: încordează mușchii din antebrațul tău, apoi
destinde-i, strânge bicepșii, apoi relaxează-i etc.

Stai întins cu lumina stinsă și încearcă. Sau rămâi exact unde ești acum
și testează metoda. Încordează-ți o parte a corpului, apoi
detensioneaz-o. După ce ai făcut astfel cu fiecare părticică sau, dacă
pur și simplu te-ai plictisit, stai și relaxează-te. Cum te simți în această
stare? Așterne-ți răspunsurile pe hârtie dacă vrei.
Experiența relaxării, senzațiile și sentimentele asociate pot să difere de

la o persoană la alta. Trebuie să observi cum te manifești tu în acele
momente. Altfel ai putea să-ți atribui reacții care nu îți aparțin.
Iată ce se întâmplă, de regulă, cu oamenii atunci când se destind în

profunzime:
Respirația li se modifică, devenind mai lentă și mai

profundă
Se simt mai moi, mai grei și uneori mai calzi
Gândurile lor sunt răzlețe, ca atunci când sunt pe cale să
adoarmă
Au furnicături în corp
Pot vedea culori sau au viziuni
Devin mai racordați la lumea sunetelor
Au sentimentul păcii și liniștii
Grijile tind să se evapore
Se simt foarte activ implicați în ceea ce li se întâmplă
Drăguț.
Deci care sunt senzațiile pe care le-ai identificat și le-ai trăit cel mai
frecvent? Trebuie să le cunoști pentru a le folosi ca tehnici de relaxare
oricând dorești.

De exemplu, eu devin foarte sensibil la sunete în momentele mele de
destindere completă. Aud orice sunet, iubesc orice sunet, orice sunet
mă face să mă simt în largul meu, confortabil. Deci pentru mine o
tehnică bună, atunci când îmi doresc să mă relaxez, este să mă opresc
și să ascult tot ce se petrece în jur. Dacă devin atent la toți stimulii mei,
aud următoarele: tastele apăsate la tastatură; bâzâitul sistemului de
încălzire, transmițând căldură suportului de prosoape de care mă
sprijin; zgomotele pe care le face cineva care se mișcă în camera
vecină; ciripitul păsărilor de afară… mai aproape… vibrațiile acestui
laptop; un vuiet în depărtare, probabil de la un utilaj agricol; un
zornăit slab, probabil de la calorifer; stomacul meu gol care chiorăie…
Da, acum mă simt mai detensionat. Minunat.
Astfel, și tu îți poți crea propriile tehnici de relaxare.
Dar de ce ai vrea să te relaxezi?
Pe lângă faptul că te simți mai bine atunci când ești destins decât
atunci când ești tensionat, de ce să vrei să te relaxezi? Păi, în primul
rând pentru că îți face bine. Medicina occidentală recunoaște faptul că
stresul și tensiunea sunt dăunătoare corpului (atunci când suntem
stresați, printre altele, în corpul nostru se secretă doi hormoni:
epinefrina sau adrenalină și cortizolul, care pot fi utili pe perioade
scurte de timp, dar sunt foarte periculoși atunci când sunt eliberați și
puși în circulație pe durate lungi de timp. Deși aceste efecte asupra
minții și corpului sunt mereu detaliate de către oamenii de știință
(trebuie să citești It’s the Thought That Counts de Dr. Davd Hamilton,
precum și alte studii pentru a afla ultimele vești din domeniu), am
intuit dintotdeauna că stresul, anxietatea și teama au un efect negativ

asupra corpului („la naiba, era să fac infarct“). Kenneth Heaton,
doctor în medicină, a identificat recent în pasaje din Shakespeare
(scrise acum 400 de ani) expresii care sugerau percepția legăturii
dintre minte și corp. Simptome care își au originea în stări negative
sufletești, precum amețeala, pierderea suflului, oboseala, senzația de
leșin sau de frig sunt întâlnite frecvent în operele lui Shakespeare. De
aceea, cercetătorul argumentează că ar trebui ca doctorii de astăzi să-l
citească mai mult pe Shakespeare dacă au reticențe în a atribui
simptomelor fizice factori emoționali, pentru că atitudinea lor
cauzează întârzieri în diagnosticarea bolii, pronunțarea unui verdict
medical greșit sau prescrierea unui tratament inadecvat.
În medicina orientală, conexiunea dintre minte (spirit) și corp este

centrală, iar relaxarea este parte a terapiei recunoscute în tratarea
bolilor. De exemplu, în medicina tradițională chineză (MTC), curgerea
energiei (qi) în corp este ceva crucial. La nivel simplist, se poate
observa că energia se mișcă prin corp și prin interiorul organelor în
„meridiane“ – echivalentul energetic al sistemului nostru circulator.
Dacă acest flux energetic se desfășoară într-o manieră echilibrată și
armonioasă, atunci ne simțim bine. Dar când energia rămâne blocată
sau stagnează, se poate instala boala.
Cum ajungem să avem astfel de blocaje energetice? Din cauza

tensiunii fizice sau emoționale, iar cele două sunt strâns legate. Atunci
când ești furios, de exemplu, se perturbă parcursul energiei prin
corpul tău (în MTC se poate spune că aceasta are efecte negative
asupra ficatului). Este evident că în momentele de furie, resimțim atât
o stare emoțională, cât și una fizică (ne înroșim la față, iar corpul ni se
încălzește, ajungem chiar să „vedem roșu în fața ochilor“). Acest lucru
este valabil și când suntem foarte stresați: există un impact asupra
stării noastre emoționale, dar și asupra fizicului, întrucât întregul
nostru corp ajunge să fie mai tensionat și mai rigid – da, așa e, trebuie
să-ți masezi gâtul. În viziunea medicilor orientali, starea aceasta de
încordare determină blocaje cauzatoare de boală.
Pentru a face ca acest parcurs către boală să fie reversibil, trebuie să

eliminăm aceste obstacole, iar pentru asta e nevoie să eliberăm
tensiunea (emoțională, dar și fizică) din corpul nostru (cu alte cuvinte,
trebuie să ne relaxăm). Doar atunci când ne detensionăm în
profunzime putem permite energiei să treacă prin noi, pentru ca
vindecarea să aibă loc.
Se pare că în societatea contemporană, cel puțin, tendința este de a

lucra prea mult, de a ne suprasolicita, de a ne stresa excesiv. Pentru a
ne menține sau a ne redobândi sănătatea, este imperativ să începem să
ne relaxăm. Trebuie să începem să înțelegem cât de important este să
fim liniștiți. Este, de asemenea, esențial să ne placă să fim destinși. Din
momentul în care ne dăm seama că nu ne-am dori nimic mai mult
decât să stăm locului câteva momente și să inspirăm adânc, sau să
stăm întinși și să lăsăm energia să ne străbată mâinile, știm că suntem
pe calea cea bună în ceea ce privește relaxarea.
Există vreo chichiță? Se pare că da. Indiferent cât de bine ajungi să te

pricepi să te relaxezi, indiferent cât de sofisticate și eficiente sunt
tehnicile tale, tot vei avea de muncă dacă nu identifici sursa stresului
și a tensiunii tale. Știi acele filme western în care niște cowboy se află
în tabăra lor și privesc în depărtare, către dealurile înconjurătoare? La
un moment dat, ei văd niște indieni apropiindu-se călare. Nu-i nicio
problemă, cu armele și cu tehnica lor, vor reuși ușor să-i înfrângă, va fi
nevoie doar să-i împuște pe indieni atunci când aceștia îi atacă urlând
și manevrându-și sulițele. Însă ei scrutează în continuare orizontul, iar
în zare apar și mai mulți indieni. Mai mulți… din ce în ce mai mulți…

până când, oriunde privești, e plin de indieni. Atunci cowboy-i își dau
seama că nu pot face față unui număr așa mare de inamici. Așa că se
pregătesc de masacru. Dacă nu scoți la iveală sursa stresului tău, își va
face singură simțită prezența și va apărea în diverse moduri, în forme
din ce în ce mai severe. În final, tehnicile tale de respirație vor fi
inutile când vei avea de înfruntat armata stresului. Și atunci vei fi
masacrat.
De aceea Terapia F**k It e așa de importantă. Dacă începem să

combinăm aceste eforturi de a ne destinde, făcând din trecerea de la
tensiune la relaxare o parte a vieții noastre, iar în același timp începem
să spunem F**k It principalilor factori de stres din viața noastră, avem
formula câștigătoare. Vor exista în continuare lucruri care ne vor
neliniști. Voi argumenta mai târziu că nu e nevoie să renunțăm în
totalitate la acestea. Cheia este de a neutraliza cât mai multe din acele
surse de agitație inutilă din viața noastră (pentru că, în fapt, ele chiar
nu prezintă atâta importanță). E necesar să zicem F**k It pentru a
străpunge acei pereți ai „sensului“ (atunci când suntem atașați prea
tare de el), să rostim F**k It și să fim mai puțin serioși, să înfruntăm
povestea pe care ne-am spus-o despre noi și despre viață în același
mod, cu un F**k It.
Vezi tu, F**k It este tehnica supremă VEZI TU, F**K IT ESTE
de relaxare pentru că ne permite să ne TEHNICA SUPREMĂ DE
destindem în raport cu RELAXARE.
ÎNSEMNĂTATEA lucrurilor din viața

noastră, „F**k It, nu e AȘA important“. Simpla rostire a expresiei
„F**k It“ ne relaxează în mod natural. A spune aceste cuvinte ne ajută
să ne încetinim respirația și să o facem mai profundă, ne încălzește
corpurile și ne face să ne simțim mai grei, ne permite să ne destindem
mușchii încordați și așa mai departe. Dacă folosești F**k It și tehnicile
tale personalizate de detensionare, vei avea combinația perfectă
pentru tine.
În fața inamicului stresului, vei fi inventat echivalentul unei bombe

atomice.
Te rog să acorzi (mai) puțină atenție
O minunată maestră Qigong din China, Dr. Bisong

Guo, a spus într-o zi (cu un puternic și adorabil accent
chinezesc):
– Vezi tu, doar 20% din tine trebuie să fie prezent în

orice situație. Restul de 80% nu e necesar.
Iubesc zicala aceasta. Tendințele actuale în spiritualitate

îți solicită să fii în totalitate prezent și conștient, însă ea
sugera să îți deconectezi 80% din persoană – nu doar să
te relaxezi, ci să fii absent.
Ce a vrut să spună cu acele cuvinte? Sensul lor a fost

acela că poți avea o viață de succes acordând doar 20%
din atenție acțiunilor tale. Restul poate rămâne liber,
nefocusat, fără să se concentreze pe ceea ce se petrece. Nu
sună ca o eliberare?

Dar este oare posibil? Poți cu adevărat să fii productiv,
să îți păstrezi locul de muncă, să fii de încredere, dacă îți
focalizezi doar 20% din concentrare?
Poți discuta cu ceilalți fără ca ei să simtă că, de fapt, nu

ești interesat de ceea ce îți comunică, dacă ești doar 20%
prezent?
Încearcă. Nu există cale mai bună de a afla.
Când John lucra încă în calitate de creativ într-o agenție

de publicitate din Londra, obișnuia să procedeze așa în
timpul ședințelor (și am asistat și eu frecvent la asta).
Stătea într-un loc și se relaxa, un pic defocalizat,
suficient de alert, dar fără un interes specific, în timp ce
restul colegilor se certau cu privire la chestiuni
importante sau mărunte (îndeosebi mărunte). Se
chinuiau apoi să ajungă la o soluție convenabilă pentru
toți. În tot acel timp, John se relaxa și medita, fără a
spune prea mult. După o vreme, îndeosebi la finalul
întâlnirii, când ceilalți încă se zbăteau, avea o idee pe
care o împărtășea cu calm.
Și apoi toți se linișteau, ascultau, conveneau că e un

geniu și făceau ce le sugerase el.

ENERGIZEAZĂ-TE!
Energia despre care tocmai am vorbit nu este prea utilă ca o simplă

teorie. De fapt, este mai ineficientă decât multe dintre preceptele care
ne guvernează viața. Majoritatea lucrurilor pe care le „știm“ despre ce
ne înconjoară este o teorie, dacă stai să te gândești. O teorie reprezintă
o explicație corectă pentru un fapt dat, până la venirea unei alte
explicații mai bune. Presupunerea pe care o acceptăm majoritatea
dintre noi este că suntem ființe solide, separate, alcătuite din oase,
carne, organe care pompează sânge. Interacționăm cu o realitate
preponderent solidă și separată, iar totul este fixat la sol ca urmare a
unei forțe numite „gravitație, pe o planetă numită Terra, care se
rotește cu o viteză de până la 1650 de kilometri pe oră (în funcție de
unde te afli poziționat), orbitând un corp fierbinte numit Soarele, într-
un univers care e, de fapt, doar unul dintre miliarde de alte universuri
asemănătoare, conectat cel mai probabil la o infinitate de lumi
paralele, cu ajutorul unor „găuri de vierme“. OK, am ajuns dincolo de
ceea ce acceptă majoritatea dintre noi, dar este realitatea acceptată de
majoritatea cosmologilor și astrofizicienilor. Dincolo de imaginea
noastră mentală cu privire la ceea ce suntem, la ce rol avem în raport
cu cei din jurul nostru, la ce reprezintă această planetă și acest
univers… totul este o simplă teorie.
E doar o noțiune abstractă pentru mine (probabil și pentru tine) că

oasele mele sunt vii înăuntrul meu, că există hormoni care îmi străbat
corpul și controlează diferite funcții, că există o rețea neuronală care
transmite informație înapoi către creier. E doar o teorie, pentru că nu
am nicio dovadă că așa stau lucrurile. Am văzut doar oase moarte,
care mi-au părut solide și inanimate. N-am văzut, nu am gustat și nici
nu am atins niciun strop de hormon (cel puțin nu din aceia umani,
presupun că mănânc mereu hormoni în carnea pe care o consum). În
ceea ce privește nervii, nu i-am văzut niciodată. Cine știe dacă de
aceea pot eu „simți“ lucruri. Ah, John, dar asta e doar pentru că ești
ignorant cu privire la domeniul acesta. Dacă ai fi avut pregătire
medicală, ai fi „știut“ că aceste informații sunt adevărate. Sigur, aș
avea dovezi aparente pentru ideile mele. Dar ele ar rămâne tot pur
teoretice, până ce alte informații vor clarifica lucrurile. E mult mai
dificil să te deschizi probelor noi dacă ai o înțelegere foarte temeinică
a unui anumit subiect.
ENERGIA ESTE ÎN SINE O Deocamdată, este important să

NOȚIUNE DIFICIL DE ÎNȚELES, lămurim faptul că trăim cu
EA FIIND INVIZIBILĂ, nenumărate teorii care nu au fost
OMNIPREZENTĂ ȘI ÎN dovedite. Chiar și acelea care pot fi
CONTINUĂ SCHIMBARE. demonstrate de către noi înșine („Sunt
solid și distinct, iar ceea ce țin în
mâinile mele este tot solid și distinct“) așteaptă, de fapt, să fie
combătute de către dovezi contrarii.
Acceptăm însă majoritatea tezelor de acest gen pentru că ne-au fost

transmise de către savanți iluștri (îndeosebi din Occident). Ideea că
energia curge prin corpul nostru nu e parte a convingerilor științifice

vestice. De aceea e mai greu să acceptăm această presupunere ca fiind
adevărată (atâta timp cât oamenii de știință din Occident nu se apucă
să o studieze și să îi confirme validitatea). Dar nu e vorba doar de asta.
Nu e din cauză că întregul concept al energiei ne este în totalitate
străin, deoarece am crescut în lumea post-newtoniană a științelor
fizice. Este mai degrabă pentru că energia este, în sine, o noțiune
dificil de înțeles, ea fiind invizibilă, omniprezentă și în continuă
schimbare. Din nenumărate privințe, e o provocare să o deslușești. De
aceea, respinge majoritatea eforturilor de a o fixa într-o anumită
categorie. Este asemenea lui Dumnezeu, de fapt. Poate că energia și
Dumnezeu sunt, de fapt, unul și același lucru.
Să părăsim acum tărâmul teoriilor și al conceptelor. Să experimentăm

pur și simplu.
Îți voi povesti cum am ajuns să am de- SĂ PĂRĂSIM ACUM TĂRÂMUL

a face cu domeniul energiei. În TEORIILOR ȘI AL
tinerețe, am absolvit universitatea și CONCEPTELOR. SĂ
mi-am început primul job. Nu eram EXPERIMENTĂM PUR ȘI SIMPLU.
un individ sănătos. Aveam o serie de

alergii care îmi cauzau o varietate de simptome. Uneori mă simțeam
foarte rău și mi-era greu să rezolv și treburile zilnice. Mă simțeam
slăbit și obosit mai tot timpul. Mi-am dat seama că stresul înrăutățea
lucrurile, pentru că atunci când eram fericit și relaxat mă simțeam un
pic mai bine, iar când eram nefericit și agitat, starea mea devenea mai
supărătoare.
Așa că am vrut să aflu cum să mă relaxez. Am cumpărat o casetă

despre relaxare: un set de casete, de fapt (mă refer aici la un sistem
audio antic). Stăteam în pat și apăsam „play“. Exercițiul pe care
trebuia să-l urmez era acela pe care vi l-am prezentat în capitolul

„Relaxează-te!“. Era vorba despre o „destindere progresivă“. Mai
cunosc și alte tehnici de relaxare, însă după ce am făcut 20 de ani asta,
desfășurând chiar un training în calitate de hipnoterapeut, am ajuns la
concluzia că exagerarea contrastului dintre „tensiune“ și „destindere“
este cea mai bună cale de a învăța să te relaxezi.
Stăteam deci întins, canalizându-mi atenția pe diferite părți ale

corpului, încordându-mă și relaxându-mă. După un timp, întregul
meu corp parcurgea aceste etape, iar eu ajungem să mă simt complet
detensionat. Chiar funcționa pentru mine. Treceam, într-adevăr, de la
o stare generală de tensiune (cauzată îndeosebi de boala mea) la una
de liniște sufletească. Și puteam apoi să proiectez acea trăire și asupra
lumii înconjurătoare.
După câteva zile, am observat că starea mea de relaxare (după

tensiunea exagerată) avea o caracteristică specială: îmi oferea, dacă pot
folosi acest termen, o senzație de „furnicătură“. Cuvântul acesta nu
cuprinde în întregime efectul fizic pe care îl simțeam, dar să îl folosim
pe acesta măcar provizoriu. Pe măsură ce mă încordam și mă
destindeam, puteam să știu că sunt relaxat, pentru că simțeam acele
furnicături.
După o vreme, n-a mai fost nevoie să pornesc caseta: era suficient să
stau întins și, chiar fără a-mi încorda fiecare mușchi, puteam să-mi
imaginez fiecare parte a corpului relaxându-se treptat și începând să
se înfioare. Îmi relaxam mâna și apoi prin ea îmi treceau furnicături,
continuam cu brațul etc.
După încă vreo două zile, era destul să mă intind și să-mi imaginez că
îmi scanez corpul ca un laser și îi trimit acele furnicături. După doar
câteva momente, eram în întregime moale, relaxat în profunzime și
plin de furnicături.
După încă un timp, mi-am dat seama că nici nu mai era nevoie să stau
întins ca să fac asta. Puteam să fiu la serviciu, sau în autobuz, sau să
iau masa acasă, iar dacă îmi „scanam“ rapid corpul, începeau să mă
treacă furnicături. Fac asta chiar în momentul acesta.
Am adorat acea stare de parestezie, senzațiile acelea mi se păreau

uimitoare. Nu-mi venea să cred că nu mai experimentasem așa ceva în
mod conștient înainte (poate că avusesem dintotdeauna acele abilități,
dar nu le observasem). Încercam mereu să am parte de acele trăiri, le
iubeam și mă simțeam mai bine (simptomele mele se diminuau).
După vreo două luni, am fost invitat la o lecție de Tai Chi. Am fost
acolo și am fost extraordinar de surprins să aud vorbindu-se despre
acest „qi“ numit și „energie“ pe care îl poți manifesta în corpul tău ca
pe o furnicătură. Am fost la fel de uimit să văd că existau exerciții pe
care le puteai face (atât în Tai Chi, cât și în disciplina înrudită,
Qigong), pentru a ajuta ca acest flux să se răspândească și să curgă
prin corpul tău. De atunci am rămas fascinat de energie și de toate
domeniile care o tratează. Am practicat Tai Chi și Qigong (precum și
alte activități asemănătoare) de-a lungul anilor, dar nu m-am
înstrăinat niciodată de acea primă experiență și de atașamentul meu
față de senzația minunată pe care o simt când sunt străbătut de acele
energii. Sunt relaxat acum, e dimineață devreme și mă aflu în holul
unui hotel din Milano, mă destind și simt această energie
pretutindeni. O IUBESC. Nu mă satur niciodată de această iubită,
chiar dacă îmi e mereu alături. Mă copleșește, dar în sensul bun, și îmi
petrec multe momente intime în preajma ei, dar niciodată nu mă
plictisesc de ea. Simt că niciodată nu reușesc să o înțeleg în totalitate și
poate acest lucru îmi stârnește mereu interesul față de ea… Dacă am
vreodată iluzia că încep să o înțeleg, îmi arată o altă latură care

contrazice ideile mele inițiale.
Ți-ai dori să te bucuri și tu de această energie, nu-i așa?
Bineînțeles că da. Atunci te voi învăța câteva exerciții foarte simple,

dar eficiente. Așa de benefice, de fapt, încât le mai practic, deși au
trecut mai mult de 20 de ani de când le-am descoperit.
1. Scutură-ți corpul, în timp ce stai

în picioare și simte qiul!
Mai mult ca sigur citești această carte, în loc să o

asculți sub formă de e-book, așa că îți voi spune
deocamdată ce trebuie să faci, și apoi tu va trebui
să îmi urmezi pașii.
Trebuie să stai în picioare și să îți scuturi fiecare

parte a corpului. Să faci asta timp de cinci minute
(parcă ar fi o rețetă de cocktail). Apoi trebuie să
stai complet nemișcat (ca atunci când se întrerupe
muzica în acel joc din copilărie). În timp ce stai
imobil (după ce te-ai scuturat), simte senzațiile
care îți străbat corpul. Dă un nume acelor senzații.
Mă joc cu Încearcă să petreci cinci minute așa. Relaxează-te
acordeonul meu de în timp ce stai în picioare. De fiecare dată când te
energie simți cuprins de tensiune, destinde-te. Mișcă-te
un pic dacă e nevoie. Apoi adu-ți mâinile
împreună, astfel încât palmele tale să fie față în față, la aproximativ 30
de centimetri distanță.

Imaginează-ți că ții în mâini un acordeon. Nu e nevoie să pretinzi că
ești francez, e suficient să creezi în minte acea senzație că ai un
acordeon. Apoi cântă la acordeonul tău imaginar, ușor, ușor, de parcă
ai fi un cântăreț francez romantic. Apropie-ți mâinile foarte ușor, până
când aproape că se ating (dar nu le lăsa să facă asta, există un
acordeon între ele, până la urmă). Apoi deschide încet iar mâinile.
Continuă, apropiind și depărtând mâinile. Păstrează-ți restul corpului,
în special brațele și umerii, cât mai relaxat cu putință.
Apoi fii conștient de ceea ce simți. Acordă un nume acelor sentimente

și senzații dacă dorești. Dacă nu simți nimic, nu-i nicio problemă.
Repetă exercițiul mai târziu. După un timp vei începe, cu siguranță, să
ai o anumită senzație – dacă nu ești mort. Zombii nu fac des asemenea
exerciții. În general preferă un alt antrenament, în care stau cu mâinile
întinse și înaintează încet. Nu îți voi spune ce să simți, cel puțin nu
încă, pentru că așa voi strica surpriza. Te rog ca, deocamdată, să faci
acest exercițiu și să trăiești fiecare senzație asociată lui.
2. Scutură-ți corpul în timp ce stai în picioare!
Îndată ce ai făcut primul exercițiu și ai simțit ceva, poți trece la

exercițiul al doilea.
Scutură-ți corpul cinci minute (poți chiar să faci asta ascultând muzică
pe fundal sau să petreci mai multe minute procedând astfel. Apoi stai
nemișcat. De data aceasta, fă pașii aceștia specifici, dar foarte simpli:
Imaginează-ți că există un cablu atașat de creștetul tău și că acesta îți

ridică ușor capul.

Lasă-ți vârful limbii să atingă ușor cerul
gurii, chiar în spatele dinților. Ține-ți
genunchii ușor îndoiți.
Lasă-ți bărbia ușor în jos, ca să îți întinzi

ceafa.
Lasă-ți brațele să penduleze relaxat și apoi fă-

le să sprijine o burtă uriașă imaginară (sau
una reală, dacă ai așa ceva): prefă-te că ții o
burtă de Buddha.
Încearcă să îți ții coloana dreaptă,

strângându-ți coccisul (pentru a face asta,
împinge-ți fundul înapoi, apoi fă opusul și
ești gata – se numește „strângerea cozii“).
Cum să stai pentru a-ți
îmbunătăți fluxul Ține-ți genunchii ușor îndoiți.
energetic
Ține-ți picioarele depărtate.
Ciudat? Nu e prea greu. Dar străduiește-te să urmezi aceste etape.

După ce exersezi un pic, o să le ții minte foarte ușor. Iar fiecare pas te
ajută să ameliorezi trecerea energiei prin corp, deci merită făcut.
Îndată ce toate condițiile sunt îndeplinite, RELAXEAZĂ-TE! La

început îți va fi greu. Poate te vor durea picioarele. Sau poate a sta cu
spatele drept nu va fi ceva natural pentru tine. Sau poate că îți vei
încorda fesele când îți „strângi coada“. Dar încearcă să te destinzi și să
îți înmoi corpul. Asta e cel mai important. Stai în picioare. Observă
cum te simți. Dă un nume acelor stări și senzații.
Acesta este „Zhan Zhuang Qigong“ sau „Qigong Stând ca un Stâlp“.
Tehnica stă la baza tuturor exercițiilor bazate pe energie. Este ceea ce
artiștii marțiali cei mai talentați pot face ore întregi pentru a-și crește
puterea (interioară). Este la fel de util după decenii de antrenamente,
dar și după numai o săptămână (poate chiar mai util).
3. Stai în picioare!
E suficient să stai așa zece minute pe zi ca să îți schimbi viața în bine.

Practicând poziția aceasta, îți vei schimba (în bine) nivelul de relaxare.
Totodată, cu acest exercițiu te vei vindeca de boli sau le vei putea
preveni.
E simplu. Dar e cel mai util lucru pe care îl poți face. Dacă mintea ta
preferă ceva mai complicat, atunci trebuie să participi la cursuri și să
petreci ani întregi învățând. În acest caz, du-te și fă asta. Dar să nu uiți
exercițiul acesta. De fapt, dacă vrei să pleci și să deprinzi ceva mai
complicat, du-te și înscrie-te la un curs de Tai Chi. Tai Chi
funcționează perfect în combinație cu asta. După ce vei fi practicat Tai
Chi (atât cât ai nevoie, de la 40 de zile la 40 de ani), îți vei da seama că,
de fapt, cele două sunt unul și același lucru.
Vei înțelege atunci impactul acestui „Qigong Stând în Picioare“ și

faptul că acest singur exercițiu e mai mult decât suficient.
Dacă realizezi că poziția aceasta are efect și fără a fi folosită împreună

cu altceva, sau dacă îți place așa cum este, sau dacă ești pur și simplu
leneș (asta nu e un lucru rău, amice), atunci fă-o așa. Mi-am petrecut
ani întregi din viață exersând zilnic doar sub forma aceasta. Fără
nimic altceva. Am avut și perioade în care am practicat cu consecvență

Tai Chi și Hsing I (caută-l pe Google, și acesta e minunat).
Poziții ale mâinilor
Dacă ai nevoie de puțină varietate, îți voi recomanda niște poziții

alternative ale mâinilor.
Poziții ale mâinilor :

încearcă să menții fiecare postură timp de zece minute!
Dar execută-le încet. Treci la următoarea etapă doar după ce ai reușit

să petreci măcar zece minute în poziția aleasă. Ai putea să vrei să
păstrezi postura de început fără a o schimba. E bine și așa. De fapt, e
mai mult decât bine, e grozav. Și va fi suficient.

Ce se întâmplă atunci când practici asta în mod regulat? Ca de obicei,
nu prea vreau să-ți spun. E mai bine să o faci și să descoperi singur ce
se petrece cu tine, în mod natural. Dar știu că unii dintre voi își doresc
foarte, foarte, foarte mult să afle… și poate că asta te va motiva să
exersezi mai mult. Așa că…
Este realmente o artă vrăjitorească. Citește oricare dintre operele

minunate care tratează Qigong și vei descoperi că exercițiile regulate
aduc magia în viața ta: s-a vorbit despre magia legată de Qigong timp
de mii de ani. Sunt nenumărate forme în care se manifestă: vindecări
spontane; abilitatea de a-i vindeca pe ceilalți prin atingere;
posibilitatea de a curma suferința cu puterea gândului; puteri
paranormale precum telepatia (ascultarea gândurilor celorlalți),
preștiința (anticiparea evenimentelor viitoare), călătoriile în afara
corpului (abilitatea de a vedea alte locuri pe care nu le-ai vizitat
niciodată) și așa mai departe.
Nu e lumea lui Harry Potter, e ceva mai bun. Nu e vorba nici de o

școală, nici de lecții. E nevoie doar să stai în picioare, să te destinzi, să
simți și să lași vraja să se desfășoare.
Ai putea învăța chiar să treci prin ziduri. La propriu.
Dat fiind faptul că am făcut exerciții QIGONG ESTE CEA MAI F**K
energetice (asta înseamnă de fapt IT DINTRE TOATE ARTELE.
Qigong, apropo: „lucrul“ sau
„antrenamentul“ cu „energie“) timp de peste 20 de ani și am predat
Terapia F**k It mai bine de șapte ani, pot spune că Qigong este cea
mai F**k It dintre toate artele (terapeutice, marțiale, de magie etc.).
Este de fapt F**k It manifestată fizic: atunci când te eliberezi și te
relaxezi, totul începe să curgă, iar viața funcționează în sfârșit (ca
bonus).
În retragerile noastre F**k It predăm în detaliu principiile Qigong. Așa
că dacă vreți să veniți într-un loc de vis (dominat de peisajul mirific al
Italiei) și să vă petreceți timpul cu alți oameni, simțind cu toții primele
semne ale magiei din viața voastră, atunci vă invităm alături de noi.
Să stai în picioare fără a sta în picioare
La cursurile noastre predăm această formă de Qigong

(arta chinezească a energiei), care este împărtășită de
foarte puțini maeștri, pentru că, în general, e considerată
prea simplă. Majoritatea oamenilor preferă să facă
„ceva“, așa că profesorii Qigong le arată forme mai
complicate ale acestei practici.
Să ne întoarcem totuși la această formă aparent banală:

energia are o caracteristică extraordinară și anume faptul
că nu o poți păcăli – dacă te străduiești prea mult, ea nu
mai curge. Cu cât te zbați mai puțin, cu atât fluxul ei e
mai ușor. În această formă de Qigong, nu faci nimic și e
suficient.
Pare plictisitor? Deloc. Se întâmplă așa de multe când

nu faci nimic. Dar totul se petrece de la sine.
Tu nu faci nimic, iar energia are parte de spațiul și de

posibilitatea de a prelua ea conducerea și apoi totul se
declanșează. Vorbim în acest caz de Qigong spontan.
Are loc dintr-odată, fără a acționa în prealabil. Și atunci,
cum poți preda această artă a nimicului?
Îndată ce vorbești despre ceva, oamenii încearcă „să

facă“ acel lucru.
De exemplu, în Qigongul spontan, una dintre căile de a

pune qiul în mișcare este prin a sta în picioare pur și
simplu. Dar dacă le spui oamenilor să se ridice în
picioare, mințile lor vor fi ocupate cu această comandă:
„Acum voi sta în picioare“. Iar corpul se va încorda.
Mi se pare incredibil cum o simplă instrucțiune (cum ar

fi aceea de a ne ridica sau de a ne așeza) este suficientă
pentru a ne transforma în soldăței. Cum putem să le
spunem oamenilor să stea fără ca ei să „execute“ acest
ordin?
Ceea ce fac cu cei din grupurile mele e următorul lucru.

Întâi îi rog să se întindă și să se relaxeze și de-abia după
aceea le cer să se ridice – ca și cum, de fapt, ar sta tot
întinși, dar pe un pat vertical. Evit astfel ca ideea de a sta
în picioare să se cuibărească în mintea lor.
Atunci când oamenii stau întinși, dar perpendicular pe

poziția obișnuită, conceptul de a „executa statul în
picioare“ dispare și ei devin capabili să nu mai facă nimic
altceva. Corpurile și mințile lor nu mai sunt blocate, iar
atunci energia lor spontană poate curge. Când nimeni
nu mai acționează, qi poate prelua controlul.

Corpurile încep să se unduiască și să se legene – foarte
curând lucrurile încep să se miște singure, atât în
interiorul nostru, cât și în exterior și trăiesc senzații de
căldură, pulsații, furnicături.
Dacă participanții se mulțumesc să continue fără să facă

nimic, energia produce ea însăși diferite stări. Ea are
efecte multiple, cum ar fi acela de a face brațele să se
ridice singure, picioarele să pornească din loc, iar corpul
să se autoajusteze. Aceste transformări au loc atâta timp
cât individul simte că nu e nevoie să preia controlul din
nou. Reacția inițială față de aceste trăiri neașteptate
poate fi una de uimire și de încercare de a le interpreta.
Dar pe măsură ce oamenii își dau seama că e vorba doar
de fluxul energetic care își face datoria, preferă să se dea
la o parte și să lase experiența aceasta să aibă loc, fără a-
și mai pune întrebări.
Uneori, în cazul anumitor oameni, poți vedea că fluxul

de energie e gata să se manifeste, dar raportarea
inconștientă la „cine sunt și cum funcționează“ îi
împiedică să îi dea frâu liber.
Tot ceea ce trebuie să faci în acest caz e să conștientizezi

blocajul și să-i dai permisiune energiei să te străbată.
Recent, un tip simpatic dintr-un grup și-a dat această
„aprobare“ și apoi a început să meargă cu spatele, având
ochii închiși, condus de această energie. Simțea că nu e el
cel care guvernează pașii. A ajuns la capătul opus al
grădinii. Un alt tip a fost aruncat la podea de qiul său, în
timp ce o mișcare din interiorul său îi reechilibra stânga
și dreapta sistemului digestiv. Tot ceea ce a făcut a fost

să se deschidă și să nu intervină (adică să nu facă nimic).
Energia a preluat controlul.
Fluxul energetic e stopat atunci când te concentrezi,

când analizezi ceea ce se petrece și când vrei să înțelegi
prea mult.
Energia e în mișcare atunci când nu te zbați prea mult,

când uiți ceea ce știi și când trăiești pur și simplu starea
respectivă fără a o interpreta.
Încă te mai întrebi de ce te simți blocat așa des?

NEUTRALIZEAZĂ TOTUL!
În timpul retragerilor F**k It facem exerciții care trebuie văzute și

aplicate pentru a avea încredere în ele. Imaginează-ți că stai cu fundul
pe podea, cu picioarele întinse în fața ta, iar trei oameni se întind
perpendicular pe picioarele tale – sau oricât de mulți oameni poți să
suporți așa, fără ca durerea să devină prea mare. De fapt, mai bine
imaginează-ți un asemenea număr de persoane încât să ai certitudinea
(oricât te-ai strădui) că nu ești capabil să îi dai la o parte și să te ridici.
Dacă ți se pare că încă îți mai poți mișca picioarele, mai adaugă încă
un om. Apoi încearcă din nou. Acum ești blocat. Și nu e prea plăcut,
pentru că acești oameni sunt grei. Și nu e prea confortabil nici pentru
ei. Persoanele de dedesubt încep să simtă povara celor de deasupra.
Iar genunchii tăi îi împing în coaste. Poți simți atât tensiunea ta, cât și
pe a lor. Înainte de a renunța, te rog să încerci ceva.
A neutraliza ceva înseamnă a fi complet impasibil față de acel lucru

sau chiar față de orice altceva. Nu emiți nicio judecată sau vreo opinie.
Nu te folosești de experiențele tale anterioare pentru a analiza situația
actuală. Nu ești interesat de ce ar putea crede ceilalți – despre acest
lucru sau despre tine însuți. Situația respectivă o percepi ca fiind

complet nouă. Este ca și cum te-ai născut exact în acel moment, dar
ești în același timp un adult complet funcțional (cel puțin fizic). Ca o
mașină în punctul mort. Nu înaintezi, nu privești înainte sau înapoi,
cu siguranță nu te deplasezi în niciun sens. Ești doar în punctul mort,
gata de plecare. Pregătit, dar fără a aștepta ceva anume. Un blank,
dacă îmi permiți să folosesc acest termen; o pânză albă; o coală de
hârtie nescrisă; o plajă la prima oră a dimineții, proaspăt spălată de
valurile mării, înainte de apariția oamenilor și câinilor și celor care fac
jogging sau care joacă volei. Acesta ești tu – proaspăt, deschis,
neimplicat, dar în totalitate prezent.
Îți cer să vezi cum ar fi dacă ai fi neutru. Îți ofer niște cuvinte sau idei
care ar putea să te îndemne spre acel loc sau acel non-loc. Sugestia
mea este că e posibil să nu fii deloc preocupat de o anumită situație.
Trebuie să nu te mai gândești la ceea ce te blochează (la persoanele
grele care stau pe picioarele tale) sau la durere, ci să te concentrezi pe
ceea ce vrei să faci (să te ridici și să pleci), fără a considera asta un
lucru extraordinar. Nu numai că nu e ceva major, din contră e cel mai
natural lucru din lume, la fel de ușor ca trezitul dimineața. Dai
așternuturile la o parte și te ridici din pat. Dacă te relaxezi și nu te
gândești prea mult, vei ști când e momentul potrivit, iar probabil acea
clipă va veni foarte curând. Ai deja impulsul, nu e mare lucru, să…
Apoi, cu o ușurință care îi șochează pe toți, în special pe cei aflați pe

picioarele tale, pentru că sunt dați la o parte, te eliberezi într-o clipă și
te ridici imediat.
Facem deseori astfel de exerciții. Toate ne învață ceva foarte profund,

(probabil) contraintuitiv. Că putem să fim mai puternici și să avem
rezultate mai bune când suntem relaxați, liniștiți, în acest spațiu
„neutru“. În realitate, nu e așa ușor să faci asta: în momentul în care

simți că ai descoperit cheia misterului (cu alte cuvinte, că ai intrat în
acea „stare“ despre care tu crezi că funcționează), dintr-odată lucrurile
nu mai merg. Asta pentru că senzația respectivă (energia) nu agreează
să fie blocată (așa cum nici pentru tine nu e ceva confortabil).
Apropo, în caz că vrei să încerci aceste exerciții (sunt foarte greu de

ilustrat într-o carte), alătură-te retragerilor sau evenimentelor F**k It
sau ia lecții de la maestrul Karl Grunick: el e cel mai priceput maestru
Qi pe care l-am găsit pe planeta aceasta; e capabil de lucruri uimitoare;
e un om grozav, care trăiește într-o stare de neutralitate (deși nu va fi
niciodată așa de simplist sau arogant pentru a afirma asta). Are
workshopuri în întreaga lume, făcând parte inclusiv din programul
retragerilor noastre F**k It.
Desigur, nu e vorba de a dezvolta abilitatea de a da la o parte oameni

de pe picioarele tale. Ăsta nu e un talent pe care l-ai putea folosi
zilnic…
Nu vei CREDE ce mi s-a întâmplat azi… Eram la Starbucks și stăteam

pe una dintre canapelele din piele, văzându-mi de treaba mea. Postam
tweeturi pe SmartThingul meu când, din senin, un cuplu a venit și s-a
așezat peste picioarele mele. Unii ar fi schimbat fețe-fețe – poate că și
tu ai fi făcut asta. În timp ce mă zbăteam și protestam și începeam să-
mi mișc picioarele pentru a scăpa de ei, și devenise clar pentru mine
că nu sunt încă blocat, alți doi oameni au venit și s-au așezat pe
picioarele primului cuplu. Da, ÎNTR-ADEVĂR. Așa că am ajuns
țintuit pe canapea. Chiar atunci când mă gândeam că situația nu se
poate înrăutăți, un tip grăsan care lucra acolo a venit și el și s-a
alăturat celorlalți. Era cumplit. Patru dintre ei se văitau de dureri (nu
că ar fi fost vina mea) și au avut chiar tupeul să îmi spună că am
genunchi ciolănoși. Apoi mi-am amintit brusc ce am citit cândva într-

una din cărțile F**k It scrise de Parkin. El vorbea acolo despre cât de
important e să devii neutru. Așa că am încercat. Sau mai degrabă am
non-încercat. Mi-am transformat capul plin de Frappé-Latté într-un
pahar de apă cristalină și am avut un singur gând „Mă voi ridica și voi
pleca acasă“. Exact asta am și făcut. Și iată-mă aici. Cei patru nătăfleți
probabil sunt încă întinși pe podeaua artificial învechită a cafenelei
Starbucks, acolo unde i-am lăsat.
Nu, dar neutralizarea e ceva real pentru că poți transforma orice în

nimic și funcționează ca prin farmec.
Rezistența e inutilă, îți spune orbindu-ți privirea cu lumina puternică

a unui bec. Rezistența E inutilă. Trebuie să te lași pradă realității, exact
așa cum este. Încetează să mai lupți contra ei, să-i reziști, să o judeci,
să o pui la îndoială, să încerci să o planifici sau să înveți din ea, să îi
descoperi un scop mai nobil sau un sens măreț. Intră în punctul tău
mort.
IMAGINEAZĂ-ȚI PE CINEVA Imaginează-ți pe cineva foarte F**k It.

FOARTE F**K IT. VEI AVEA ÎN Vei avea în mintea ta pe cineva care
MINTEA TA PE CINEVA CARE poate neutraliza lucrurile oricând
POATE NEUTRALIZA LUCRURILE dorește, ca un luptător Jedi care are și
ORICÂND DOREȘTE, CA UN alte talente pe lângă controlarea Forței.
LUPTĂTOR JEDI CARE ARE ȘI Neutralizarea este principala cale de a
ALTE TALENTE PE LÂNGĂ folosi „Forța“. Dar să ai grijă să nu te
CONTROLAREA FORȚEI. alături Forțelor Întunericului.

Ceaiul cu G. Pollini
Dacă ar face un film despre asta, ar fi unul foarte

plictisitor. Dar, în același timp, ar risca să fie considerat
artistic sau amintind de stilul lui Andy Warhol.
Un grup de oameni stau în jurul unei mese joase,

sorbind ceai din ceșcuțe mici. O italiancă toarnă ceaiul
chinezesc (e deja un pic straniu). Ochii tuturor se
tulbură vag: zâmbete apar pe fețele lor, expresiile lor
devin mai puțin aspre. Cineva se întinde pe spate și pare
a fi pe jumătate adormit, dar îndată ce i se umple din
nou ceașca, se înviorează, pentru a o putea goli iar.
Din când în când, cineva menționează că timpul parcă a

zburat, că de fapt ceaiul poate le împăienjenește
gândurile, că simte furnicături în mâinile sale, că se
simte mulțumit și nu știe de ce.
E servit și mai mult ceai.
De aceea pregătesc ceaiul.
Cred că am văzut oameni așa defocusați doar la mare. Și

asta poate că doar după o săptămână, după ce au citit
deja toate cărțile, au rezolvat toate rebusurile și au
mâncat toată înghețata. Atunci se mulțumesc doar să

existe pur și simplu.
Folosind ceaiul, e nevoie doar de câteva minute.
Mințile se înmoaie, nu mai sunt afectate de probleme,

corpurile se umplu de energie, iar a fi devine singura
opțiune (după aproape o oră, unii oameni nu mai pot nici
măcar să mai articuleze cuvinte).
Așa ne-am petrecut mare parte din copilărie.
Asta a fost înainte să fim împinși de la spate, să fim

instruiți și ghidați. Odată ce am avut parte de acel
tratament, am consimțit că ne vom petrece restul vieții
concentrându-ne, încordându-ne, rezolvând, hotărând.
Când termin ceaiul, nimeni nu vrea să se mai miște (ce

ar mai fi de făcut, până la urmă?). Nici chiar atunci când
știm că ne așteaptă un prânz italienesc delicios la
restaurantul de la sediul retragerii F**k It…
Dacă nu ai cum să faci rost de ceaiul meu magic (nu e

vorba de o „magie“ ca în cazul ciupercilor halucinogene,
ci e vorba de ceai în cea mai pură și minunată formă),
trebuie doar să-ți amintești că atunci când îți pierzi
concentrarea, nu trebuie să te smulgi din starea aceea și
să „treci iar la treabă“. Trebuie să o consideri cea mai
naturală cale de a-ți petrece o bucată din timp. Și este,
într-adevăr, așa plăcut să faci asta.

RENUNȚĂ LA GÂNDURI!
Dacă ai copii sau dacă îți petreci mult timp în preajma acestora (în
calitate de educator, de exemplu), vei înțelege despre ce urmează să
vorbesc. Fiii noștri (acum în vârstă de 10 ani) stau deseori și se uită în
gol. Sigur, asta se întâmplă mai rar acum decât în urmă cu câțiva ani.
În special acum, când sunt pasionați de jocurile video. Timpul pe care
și l-ar fi petrecut uitându-se pe pereți și-l dedică acum urmărind
invadatori din spațiu sau echivalentul modern al acestora (trebuie să
recunosc că le plac totuși și jocurile retro pe consola lor Nintendo 3DS,
le cunosc și pe cele renumite din anii ’80). Le limităm timpul alocat
jocurilor la șase minute pe zi. Nu, nici chiar așa puțin. E vorba de un
interval mai lung. Dar atunci când ne imploră să îi lăsăm să se joace pe
PlayStation, le spunem: „Dacă mai puteți să stați aici și să vă uitați în
gol timp de 30 de minute așa ca odinioară, atunci aveți voie să vă
jucați un pic și pe PS dacă vreți“. Dar bineînțeles că acum nu mai pot
face asta. N-ar putea să izbutească, așa cum nu pot să înceteze să-și
dorească să-și petreacă fiecare moment jucându-se pe consolă.
Îi conduc deseori pe băieți către școală și înapoi acasă. Deseori discută

între ei pe bancheta din spate. Alteori se lasă o tăcere dulce. Am

învățat să rezist tentației de a porni o conversație („Deci, băieți, ce
credeți despre noua mărire a ratei de impozitare?“) și, în schimb, să îi
las să se bucure de liniște. Mă uit pe furiș la ei prin oglinda
retrovizoare, iar ei privesc distrați pe fereastră, sau se uită la tapițeria
scaunului din față, sau la propriile lor mâini. Nu citesc și nici nu fac
nimic, doar privesc în gol.
Odată, au făcut doar asta pe parcursul întregii călătorii spre casă. Am

parcat mașina în curtea casei și am oprit motorul. Am zăbovit acolo
timp de câteva minute, nu am rostit un cuvânt și apoi m-am dat jos
din mașină. Nimic. Apoi m-am deplasat până într-un loc de unde îi
puteam privi pe amândoi, fără ca ei să mă poată zări (îmi urmăream
propriii copii, ce drăguț!). Ei au continuat să privească în gol. Am
intrat în casă. După câteva minute au venit și ei, plini de locvacitate.
Dacă, adulți fiind, reușim uneori să privim în gol (iar mulți dintre noi
nu izbutesc), o numim „meditație“. Iar asta dacă facem meditația
„cum trebuie“. Majoritatea dintre noi, când încercăm să medităm, de
fapt stăm acolo gândindu-ne: „Trebuie să nu uit să scot mâncarea pentru
pisici înainte să mă duc să-mi las scrisorile la poștă, oh, nu ar trebui să mă
gândesc acum, ar fi mai bine să-mi las mintea să se odihnească, oommmm,
gol, gol, gol, unu… doi… trei… Sper că nu-l voi mai întâlni pe bătrânul
domn Carson în sat azi… Nu suport cum îmi privește pantofii… Nu știu ce
nu-i convine la ei, dar el… oh, ommmm etc.
Renunțarea la gânduri e mai puțin legată de a medita pentru a avea

acces la un spațiu gol (deși asta ne poate ajuta în timp) și, mai
degrabă, presupune să gândești mai puțin, în general. Mă voi lua pe
mine ca exemplu principal. Am analizat deseori lucrurile foarte
riguros înainte. Am crescut cu înțelegerea că mintea și abilitatea de a o
folosi bine și de a gândi lucrurile pe îndelete reprezintă cel mai de preț

dar al nostru. În adolescență, o porțiune din creierul meu visa ca eu să
ajung avocat (o alta își dorea să devin star rock). Am avut rezultate
bune la școală. Bunicul meu mă poreclise „Creierul 1“ (iar sora mea
era „Creierul 2“). Îmi plăcea asta. Adoram să fiu primul din clasă
(când reușeam). Când eram foarte nesigur pe mine (în primii ani ai
adolescenței), mi-am găsit alinarea în faptul că eram deștept, iar când
mergeam pe stradă îmi imaginam că sunt, probabil, mai inteligent
decât majoritatea celor din jurul meu. Sună groaznic, știu. Dar aceasta
era reacția mea la starea aceea de inadecvare (mai precis, la teama mea
de a fi inferior). Am găsit o scuză bună pentru a deveni superior. Toți
am făcut asta, într-un fel sau altul. Și probabil cu toții vom continua
așa.
Din fericire pentru mine, am descoperit că există o mulțime de oameni

foarte sclipitori în lume. De fapt, într-un domeniu sau altul, va exista
mereu cineva mai priceput decât mine. Am aflat astfel că a fi deștept
nu prea îmi prindea bine – cel puțin nu în sensul în care înțelesesem
până atunci conceptul acela. Credeam că presupune să muncești
foarte mult, să înveți o grămadă de chestii și apoi să le reciți în ordinea
potrivită. Imaginația mea era prea rebelă și năbădăioasă ca să fie
descurajată de ideea de a munci mult, așa că m-am revoltat împotriva
ideii aceleia de conștiinciozitate exagerată și mi-am setat obiectivul de
a face cât mai puțin pentru a mă descurca. Și asta am și reușit. De-abia
mai târziu am aflat despre forța energetică și filosofică având la bază
ideea de „a face mai puțin pentru a reuși mai mult“. Uneori, reușeam
mai mult decât să mă descurc pur și simplu. Profesorii îmi adorau
ideile trăsnite pe care le aveam cu privire la domeniile care mă
pasionau. Dar lumea academică nu a fost pentru mine.
Dar încă mai gândeam pe îndelete. Chiar dacă nu puteam de fiecare

dată să-mi construiesc raționamente coerente, îmi plăcea să mă
gândesc la tot felul de teme. Îmi plăcea filosofia pentru că punea
mereu întrebări. Adoram literatura clasică pentru introspecțiile cu
privire la natura umană. Asta mi-a stârnit interesul să descopăr ce ne
pune pe toți în mișcare. Așa că încercam să învăț totul, mai precis tot
ce ținea de oameni. Analizam motivațiile acțiunilor oamenilor, așa
cum mă preocupam și de motivațiile proprii. Eram interesat de
psihologie și psihoterapie, îmi plăcea la nebunie să încerc să-mi
demontez bucată cu bucată caracterul, motivațiile, nesiguranțele și
frustrările.
Pentru mine, totul se rezuma la a gândi pe îndelete. Și cred că, într-o

mare măsură, încă mai e vorba de asta. Scriu o carte care e parțial
rezultatul pasiunii mele pentru a gândi totul în profunzime. Dar a face
doar asta, a sta DOAR să analizezi totul și DOAR să abordezi orice
lucru rațional ne lasă incompleți. De exemplu, credeam că e minunat
să încerc să descopăr ce atitudine am vizavi de diverse subiecte. Dacă
într-o dezbatere nu aveam încă o părere preconcepută, încercam să
inventez una rapid pentru a putea argumenta dintr-o perspectivă sau
alta. Ascultam interviuri radio cu politicieni și mă gândeam dacă le
pot anticipa răspunsurile, iar apoi încercam să le combat afirmațiile.
Penibil, știu.
După ani întregi de meditație, de exerciții cu fluxurile energetice, de

TRĂIT, am învățat că nu e așa extraordinar să ai o opinie. A te raporta
la ceva, având deja o atitudine formată, înseamnă că ne-am fixat o
anumită poziție în raport cu subiectul respectiv. Asta nu ne oferă
spațiu de mișcare în cazul în care se petrec modificări cu
circumstanțele, cu contextul sau cu noi înșine. Adevăratul filosof nu
își stabilește o anumită credință fixă pentru a începe apoi să o
argumenteze sau să o dezvolte. E amuzant că în vremurile noastre
folosim deseori termenul de filosofie atunci când spunem „Păi,
filosofia mea este…“ „Filosofia mea este că nu trebuie să te pripești“.
Înainte de a ne exprima părerile noastre adânc înrădăcinate, ni le
introducem sugerând că ar fi vorba de o „filosofie“ proprie. De fapt,
filosofia înseamnă să îți pui mereu întrebări. Sunt fascinat de cum
funcționează lucrurile. Dar nu (mai) plec de la o idee fixă cu privire la
cum îmi imaginez eu mecanismul lor.
Imaginează-ți că vezi totul cu alți ochi. Că nu ai opinii preconcepute,

că privești pur și simplu lucrurile exact așa cum sunt, sau analizezi o
situație fără a avea vreo prejudecată. Termenul de „prejudecată“ e
important tocmai pentru că exact despre acesta discutăm, nu doar în
sensul său limitat de a le aduce celorlalți un prejudiciu (o judecată
nefondată, stabilită în prealabil) ca urmare a sexului lor, a culorii
pielii, a orientării sexuale, a naționalității, ci și în sensul extins. Trebuie
să ne dăm seama că este nefolositor să avem atitudini nejustificate
despre ORICE. Trebuie să primim fiecare situație fără a o eticheta în
prealabil.
Dacă îl venerezi pe zeul gândirii, dacă SPUNE F**K IT RĂSPUNSULUI

simți o bucurie imensă când îți STANDARDIZAT, REACȚIILOR
formezi opinii, cum poți începe să GÂNDITE ÎNDELUNG,
încetezi să mai gândești totul? E ARGUMENTELOR CONSTRUITE
suficient, pentru început, să CU GRIJĂ.
conștientizezi că atunci când gândești

totul pe îndelete nu îți face bine. Spune F**k It răspunsului
standardizat, reacțiilor gândite îndelung, argumentelor construite cu
grijă… eliberează-te de mentalitatea ta care te ancorează la țărm și
lasă-te să plutești liber. Vei vedea atunci că te poți simți bine și când n-
ai o anumită atitudine despre tot ce mișcă. Răzgândește-te și bucură-te
de asta. Vezi și cealaltă față a lucrurilor, fără a trece dincolo.

Combină renunțarea la gânduri cu conștiința deplină, cu observarea
imparțială a fenomenelor și vei începe să eliberezi o magie puternică.
Atunci când gândești mai puțin sau atunci când ești măcar mai puțin
fixat pe raționamentele tale anterioare, eliberezi spațiu: spațiu pentru
lucruri care nu sunt bazate exclusiv pe gânduri (cum ar fi
sentimentele): spațiu pentru reverie dulce (privitul în gol pe care îl fac
copiii); spațiu pentru a primi noi experiențe (pentru că nu mai filtrezi
inputul în funcție de criterii stabilite anterior). Devii mai liber, mai
ușor, mai racordat la tine însuți și la ceilalți, mai adaptabil, mai
deschis schimbărilor, mai dispus să accepți lucrurile și oamenii așa
cum sunt, mai tolerant, mai flexibil, mai plăcut.
Te-am pus pe gânduri, nu? Atunci oprește-te. Încetează să mai

gândești și doar relaxează-te.
Iluminarea inconștientă
Adoram să sap: prin experiențe, prin emoții, prin

dinamica lucrurilor. Dacă era vorba să se sondeze ceva,
eram mereu acolo, nu pregetam cu eforturile. Scoteam
totul la lumină, pentru a putea fi conștientizat, înțeles.
Pentru a fi văzut, exprimat, numit. Indiferent ce eforturi
presupunea, făceam asta. Totul în numele meritoriu al
adevărului (uneori în ciuda opozițiilor lui John, care era
vizibil stânjenit).
Acum nu mai fac asta. Acum stau la pândă.
Când se ivește ceva, aștept pur și simplu. Nu e vorba că

ignor situația, sau să mă ascund în subconștient, sau să
o iau la fugă, sau că am devenit leneșă (deși sunt mereu
dornică să pierd vremea). Din contră. Sunt acolo, dar
pur și simplu stau în compania acelui lucru, îl las să
danseze, să se joace cu mine, îi ofer timp.
Nu mai sunt așa nerăbdătoare pentru a ieși din acea

stare de a nu ști.
Nu mai simt dorința puternică de a pricepe totul și în

primul rând nu mai încerc să înțeleg ce trebuie să fac.
Așa că deocamdată dau târcoale.
Pentru că se întâmplă deseori să apelezi la dragele tale

„instrumente de înțelegere“ în grabă și ajungi să le
folosești în același stil vechi în care le-ai aplicat
dintotdeauna. Așa că ajungi să tragi aceleași concluzii la
care te-ai oprit de fiecare dată. Și probabil că te-ai
plictisit deja de ele.
Așa că mai bine… doar așteaptă.
Data următoare când îți pui vechea întrebare: „Ce ar

trebui să fac în privința asta?“, ia hotărârea de a nu
intra în panică și mai bine ia-ți un răgaz.
E minunat să fii în această stare (dacă ești interesat să

scapi de mania de a controla totul): poți să-ți păstrezi
mintea permeabilă și să te bucuri de un sentiment vag de
detașare, cauzat de faptul că nu îți dai seama ce se
petrece și încotro te îndrepți. Ajungi să fii înconjurat de
un val de energie de tipul „nu îmi mai pasă, deci nu mă
mai zbat“.
Numesc această stare „iluminarea inconștientă“.
Nu este conștient în sensul că nu-ți mai pui întrebări în

permanență și nu te mai stresezi să lămurești totul, dar
în același timp ești viu, curios și deschis.
Vei vedea că după un timp petrecut așa, fără a evada,

fără a te preface, fără a încerca, viața îți pune la picioare
ceva interesant.
La timpul potrivit, vei vedea că se va ivi ceva important

(din acel loc moale și plăcut, deci nu va fi nevoie să te
agiți). Și pentru că până atunci ți-ai conservat puterile,
vei fi plin de energie pentru a putea demara acea cursă.

FII RECUNOSCĂTOR!
„Pentru ceea ce urmează să primim, fie ca Domnul să ne facă

recunoscători.“
Aceste cuvinte se rosteau înaintea fiecărei mese în familie. M-au pus

mult pe gânduri de-a lungul timpului. De ce nu spuneam „Suntem
recunoscători, Doamne, pentru ce urmează să primim“? De ce ne
rugăm ca Dumnezeu „să ne facă“ așa? De ce ne considerăm niște
păcătoși ingrați și jalnici, încât nu am fi niciodată capabili să-i
mulțumim în mod spontan Domnului pentru ce ne-a oferit, pentru
ospățul regesc pe care ni l-a așternut pe masă? De ce trebuie să-I
cerșim să NE FACĂ recunoscători? Doamne, eu niciodată nu voi
putea fi plin de gratitudine de unul singur, așa că te rog SĂ MĂ FACI
să devin. Haide, biciuiește-mă dacă e nevoie, fă-mă profund și patetic
de recunoscător, chiar dacă tot ce am în farfurie sunt niște boabe de
fasole cu două bucăți arse de pâine prăjită (scuze, mamă, nu asta
găteai de fapt, din contră, îți petreceai multe ore pregătindu-ne
mâncăruri proaspete și hrănitoare).
Dar știi ce? Acum înțeleg. Pentru că a fi „recunoscători“ este singurul

lucru la care nu prea ne pricepem. Indiferent dacă viața ne e bună sau
rea, indiferent dacă suntem într-o pasă OK sau într-o pasă proastă, ne
simțim rareori „recunoscători“.
Asta ne va fi util, pentru că a simți gratitudine este un truc de magie

care îți poate permite să treci prin pereți. Iar dacă nu folosești această
scamatorie în mod regulat, și cel mai probabil nu faci asta, vei avea
parte de o vrăjitorie incredibilă îndată ce vei începe.
Ce înseamnă de fapt a avea gratitudine? Înseamnă să fii mulțumit, în

mod conștient, pentru tot ceea ce ai. Înseamnă să spui cu tărie
„mulțumesc“ și „noroc!“ de fiecare dată când lucrurile decurg bine în
viața ta (și chiar și atunci când nu se întâmpla asta, dar vom discuta
mai târziu despre cazul acesta).
Nu ne referim aici la maniere. Știu că sunteți cu toții foarte bine

crescuți. Atunci când primiți un cadou, cu toții spuneți „mulțumesc“
și (de regulă) simțiți recunoștință. Atunci când chelnerul vă aduce
mâncarea comandată, rostiți iar „mulțumesc“. La fel ca atunci când
maseuza își termină ședința, sau atunci când cineva ține ușa deschisă
pentru voi, sau un alt șofer vă dă prioritate. Majoritatea dintre noi
suntem politicoși în interacțiunile noastre zilnice. Dar nu mă refer la
acest gen de recunoștință.
Mă refer la a reacționa cu un „mulțumesc“ într-un mod nedefinit, fără

a avea în minte un anumit obiect al recunoștinței noastre. E nevoie să
cuprindem în acea gratitudine tot ce se întâmplă în viața noastră.
Sigur că putem să vorbim despre „Dumnezeu“, despre zei, îngeri,
spirite, despre „univers“ sau „viață“. Dar nu mă refer la ceva specific,
ci la un „mulțumesc“ generalizat. De ce ai mulțumi tocmai acum?
Cum să mulțumești când ai o perioadă așa groaznică? Chuck a fost
disponibilizat, de-abia mai faci față cheltuielilor cu casa, Joline are
probleme la școală, prețul alimentelor a ajuns să fie exorbitant, de
benzină nici să nu mai vorbim, soacră-ta își bagă nasul peste tot,
spatele te supără, vecinul Jerry ascultă muzică noaptea de răsună
pereții, oamenii din jur nu mai sunt ca odinioară, toți se concentrează
numai pe ei înșiși, îi interesează doar banii și nimic altceva. Deci, ce
spuneam de gratitudine?
Într-adevăr, există mereu ceva pentru care ar trebui să fii

recunoscător.
Uite cum pui bazele magiei recunoștinței în viața ta: începe prin a
pune bazele recunoștinței în viața ta. Haha. Da, întâi trebuie să aloci
niște timp pentru a așterne pe hârtie toate lucrurile pentru care ești
recunoscător. Ai putea, de exemplu, să menționezi câte 18 lucruri în
fiecare zi. Dacă nu ai răbdare să faci asta (deși e recomandat, pentru că
ajută realmente), atunci transformă într-o activitate zilnică Recitarea
Gratitudinii tale. De exemplu, atunci când fac jogging aduc mulțumiri
în ritmul în care alerg.
În felul următor:
„Sunt recunoscător că pot alerga.

Sunt recunoscător pentru această așezare provincială
minunată.
Sunt recunoscător pentru cum îmi pulsează inima.
Sunt recunoscător pentru soția mea dragă.
Sunt recunoscător pentru plămânii mei.
Sunt recunoscător pentru fiii mei mult-iubiți.
Sunt recunoscător pentru imaginația mea.
Sunt recunoscător pentru testiculele mele.“
Și așa mai departe. Petrec în jur de 30 de minute făcând asta, cam o
dată la două zile.
Nu îmi dau seama în ce măsură „Alergătura Recunoștinței“ (așa cum

am numit-o eu) accentuează beneficiile joggingului (prin faptul că
sunt conștient și simt gratitudine pentru anumite părți ale corpului și
ajung să le iubesc, poate că ele sunt stimulate pozitiv atât de gândurile
mele, cât și de activitatea mea fizică propriu-zisă).
Recitarea Gratitudinii ar trebui făcută în timpul unei activități zilnice –

spălatul vaselor, călcatul hainelor, naveta zilnică, micul dejun, dușul,
sexul sau masturbarea („Sunt recunoscător pentru mâna mea, sunt
recunoscător pentru…“).
Trebuie incluse pe listă atât aspecte banale, cât și altele spectaculoase.

„Sunt recunoscător pentru apa potabilă, sunt recunoscător pentru
Ferrariul meu.“
Enumeră lucruri pentru care nu ai fi recunoscător în mod normal:

„Sunt recunoscător că sunt obosit. Sunt recunoscător că am fost
concediat“. Chiar și aceste repetări vor crea ceva interesant în viața ta.
Creierul tău va reacționa, „Cum naiba? Ești recunoscător că ai fost dat
afară de la serviciu? La ce ți-a folosit asta? Acum stai acasă, îți petreci
timpul grădinărind, pierzi vremea, te-ai reapucat de citit, înveți să
pictezi, și… oh!“.
Vei vedea cum vraja începe să lucreze.
Aș prefera ca acum să iei o pauză și să exersezi câteva zile sentimentul

de gratitudine, înainte de a citi restul capitolului. Nu va face magia să

dispară, dar e mai plăcut să trăiești vraja tu însuți înainte să afli despre
cum funcționează ea.
Una dintre sursele principale ale miracolului pe care îl trăiești acum

este aceea că, pe măsură ce te lași cuprins de recunoștință, ești distras
de la tot ce e negativ, de la toate motivele tale de nemulțumire, chiar și
pentru zece minute pe zi. Dezvolți un nou obicei în creierul tău –
descoperi că, și atunci când lucrurile par groaznice, există încă motive
să te simți binecuvântat. E ca atunci când intenționezi să cumperi un
camion portocaliu și, dintr-odată, ajungi să vezi O MULȚIME de
camioane portocalii pretutindeni. Pe măsură ce te gândești la lucrurile
pentru care ești recunoscător, ajungi să identifici din ce în ce mai
multe. De fapt, sursele tale de gratitudine ajung să depășească sursele
tale de insatisfacție și să le facă să nu mai aibă loc de mișcare în
conștientul tău. Nemulțumirile tale ajung să se simtă așa deranjate
încât își iau tălpășița, pentru a bântui conștiința altei persoane.
Aceasta este magia psihologică. Și nu este mai puțin miraculoasă
pentru că ține de psihologie. Din contră, însuși creierul e ceva magic.
Când suntem recunoscători, spunem F**k It tuturor lucrurilor care ar

trebui să ne supere și să ne facă să ne văităm.
Dar gratitudinea e mai mult decât o stare psihologică.
CÂND SUNTEM Mai ții minte că am menționat mai

RECUNOSCĂTORI, SPUNEM devreme zeii, universul, Viața în
F**K IT TUTUROR LUCRURILOR general? Se pare că nu doar
CARE AR TREBUI SĂ NE SUPERE „percepția“ ta cu privire la realitate
ȘI SĂ NE FACĂ SĂ NE VĂITĂM.(psihologia) se schimbă, ci însăși
realitatea se transformă și ea. Atunci
când aducem mulțumiri lucrurilor din jurul nostru, ajungem să
primim și mai multe bucurii pentru care să ne simțim recunoscători.
Nu numai că ajungi să vezi mai multe surse de mulțumire în viața ta
(„oh, nu apreciasem înainte că și simplul fapt de a merge sau de a
vorbi e ceva minunat“), dar sursele tale de fericire se multiplică. Este
oare pentru că devii mai pozitiv și mai deschis, deci ajungi să atragi
mai mult din partea celorlalți? Da, dar e mai mult decât atât. Este
vorba și de adevărata magie (care prin definiție nu poate fi explicată
ușor). Se pare că lui Dumnezeu îi place atunci când ești recunoscător.
Când tu spui „Mulțumesc că mi-ai trimis acea ploaie torențială, a
reîmprospătat totul“, viața îți răspunde „Ok, John, îmi place
recunoștința ta, așa că îți voi împlini acele dorințe pe care le aveai
acum ceva vreme“. Universul vrea doar să fie iubit. Universul pare că
spune: „Știi ceva, atâția oameni se vaită pentru ceea ce le ofer, chiar și
dacă e ceva extraordinar, așa că mă gândesc, F**k It, mai bine să-i
recompensez pe cei care îmi apreciază munca“.
Sunt recunoscător că pot scrie despre lucruri care înseamnă mult

pentru mine și care îmi îmbogățesc viața, într-un fel pe care ceilalți îl
pot înțelege.
Sunt mulțumit că acum mai mulți dintre voi vor avea ocazia să
trăiască adevăratul miracol făcând ceva atât de simplu, cum ar fi să
spună „mulțumesc“.
Simt gratitudine pentru acest loc minunat în care scriu. Sunt

recunoscător pentru acest laptop de încredere. Apreciez miracolul
apei fierte din ibricul de acolo. Sunt fericit că am aceste picioare care
îmi vor permite să ajung la ibric. Mă bucur pentru gustul fabulos al
ceaiului Earl Grey. Sunt fericit că s-a inventat zahărul. Îmi pare bine că
am această cană de porțelan pe care o voi folosi în curând.
Sunt recunoscător pentru tot ce sunt. Sunt recunoscător pentru tot ce

ești.
Pentru ceea ce tocmai ai primit, fie ca Domnul să te facă recunoscător.

TREZEȘTE-ȚI MINTEA!
Trezirea minții. Mai mulți dintre noi vom ști ce înseamnă aceasta
acum decât atunci când am scris prima carte F**k It, în urmă cu șapte
ani. Arta trezirii minții e minunată. Dar nu este ceva despre care poți
scrie cu ușurință. Am încercat ani întregi.
Cea mai bună metodă pe care am găsit-o a fost cu ajutorul unui

personaj pe care l-am creat. Este un individ care vede frumusețea în
lucrurile obișnuite, care atinge iluminarea în existența sa cotidiană. Îl
vom numi Bob Buddha.
Vom lansa o serie de materiale, în curând, legate de Bob Buddha (dacă

citești cartea asta după ce deja le-am scos pe piață, a se citi: Poți avea
parte mai mult de Bob Buddha intrând pe site-ul bobthebuddha.com).
Dar iată, să intrăm pentru o clipă în lumea fantastică a lui Bob
Buddha.

Bob a auzit de Buddha, dar nu știe că el este acela
Bob își amintește vag că a învățat despre Buddha și despre budism

acum foarte mult timp, când era încă la școală. Bob știe că Buddha a
atins iluminarea atunci când stătea sub un copac.
Și lui Bob îi place să stea sub copaci.
O altă amintire a lui Bob este că un profesor le-a cerut lui și celorlalți
elevi să încerce să mediteze, gândindu-se la nimic. Ține minte că i-a
fost foarte greu să facă asta.
Adevărul este că – și cei mai credincioși budiști vor confirma asta –

Buddha nu a fost un dumnezeu… că oricine poate atinge iluminarea și
poate deveni un Buddha.
Deși Bob nu-și dă seama, și el este un Buddha (de aceea îl și numesc

„Bob Buddha“, dar el nu știe nici asta). Și tu poți fi. Vom trage cu
ochiul la viața lui Bob: cu ce se ocupă el, la ce se gândește, și vom afla
cât de simplu este să „te trezești“ pur și simplu (așa cum ar spune
budiștii) că ești iluminat și fericit, că îți poți completa numele în
spațiul următor: ______ Buddha.
Ceva la care Bob se pricepe foarte bine (dar nu ar ști să numească

acest lucru)
Bob e foarte bun la a-și concentra atenția pe

activitățile sale
Nu face asta mereu. Ca orice alt om, își petrece o bună bucată din timp

visând cu ochii deschiși, gândindu-se la trecut sau la viitor, sau
îngrijorându-se că un lucru ar putea să se întâmple sau nu.
Dar în timp, Bob a devenit din ce în ce mai obișnuit să fie pur și

simplu prezent. Experiențele sale în care stă nemișcat pentru o vreme
i-au arătat că nu e nevoie să se implice așa de mult în ceea ce se
petrece în jurul său sau înăuntrul său.
Procesul acesta de a „fi prezent“ este numit diferit de diverse

persoane. Budiștii îl numesc „trezirea minții“. E clar: știm instantaneu
la ce ne referim când folosim acest termen. Dar când analizăm
expresia propriu-zisă, întâmpinăm anumite dificultăți (eu, cel puțin).
Starea noastră conștientă obișnuită presupune să avem mintea plină
de gânduri, în special când suntem adulți. Procesul de „trezire a
minții“, așa cum îl înțeleg budiștii, presupune să eliberezi creierul de
zumzetul acela obișnuit și să îți fixezi atenția strict pe ceea ce se
petrece aici și acum. Axându-te pe prezent, mintea se limpezește,
încetinește și devine mai puțin „plină“. Ne golim practic gândurile.
Bob adoră să spele vasele
Deși acum Bob deține un spălător de vase (asta însemnând o mașină,

nu o persoană), încă îi mai place să spele vasele.
Deși poți găsi o grămadă de calități pentru un spălător de vase (iarăși

ne referim la o mașină, deocamdată), nu e așa de bun când vine vorba
de întreaga gamă de ustensile din bucătărie: cuțite ascuțite (le face
boante), pahare din sticlă pentru vin (le zgârie) sau oale și tigăi mari
(nu are suficient spațiu).

Lui Bob îi place fiecare etapă din procesul de spălare a vaselor.
Organizează totul cu grijă, astfel încât oalele să stea pe blat, pline cu
apă caldă îmbibată cu detergent de vase care îndepărtează ușor
grăsimea, în timp ce el își vede de treabă. Îi place să își bălăcească
mâinile în jetul fierbinte.
Lustruiește, freacă și clătește. Nu se mai gândește la altceva, cum ar fi

la ce urmează să facă după ce își termină „lucrul“. Se concentrează
doar pe ceea ce are de îndeplinit: lustruiește, freacă și clătește. Adoră
să curețe lucrurile.
Chiar dacă știe că mâine vor fi iar murdare și vor trebui iar curățate, îi
face plăcere acest proces. Poate îl agreează tocmai pentru că e ceva
ciclic. Cei mai mulți dintre oameni urmăresc să îndeplinească un
obiectiv, muncesc asiduu pentru asta și apoi îl apreciază când totul
este gata și pot culege roadele muncii lor. Dar treburile casei sunt
circulare și continue. Trebuie să îți placă activitatea în sine, în locul
produsului final.
Astfel. În zoaiele din chiuvetă, Bob identifică mesajul central al vieții

sale, maestrul său Zen. Dascălul său, Le Creuset, nu îi permite lui Bob
să se gândească la rezultatul final al muncii sale, ci doar la procesul
implicat. Dacă Bob își pierde concentrarea, atunci instructorul său îl
pedepsește, sub forma naturii tranzitorii a produsului final (oala
curată doar pentru un anumit timp).
Deși Bob nu știe, există o tradiție îndelungată a budismului de a spăla

vasele cu mintea pe deplin deschisă. Buddha însuși tocmai terminase
de curățat un morman de oale înainte să se adăpostească sub copacul
Bodhi. Iar savanții budiști au analizat chiar teoria conform căreia
această sarcină din casă a fost un precursor necesar al întregii
iluminări.
Ceea ce recomandă spălatul vaselor drept un exercițiu perfect pentru
trezirea conștiinței este faptul că ai putea cu greu identifica, în viața ta,
o sarcină mai banală, mai simplă, mai regulată și mai neobosită.
Pentru că ne este așa de ușor să ne deconectăm mintea când

întreprindem o astfel de activitate (ascultăm radioul sau visăm cu
ochii deschiși), avem oportunitatea de a ne reconecta, pentru a ne trezi
în raport cu adevărata realitate.
În această sarcină simplă, am putea ajunge să privim apa tulbure și să

vedem chiar reflexia chipului lui Buddha.
Lui Bob îi place când plouă cu găleata
Bob a adorat dintotdeauna ploaia. Cele mai pregnante amintiri din

copilăria sa sunt legate de privitul stropilor de ploaie, care se scurgeau
pe fereastră, sau ascultatul picurilor căzând pe acoperișul rulotei
familiei, sau țopăitul în băltoace, încălțat cu cizmele sale Wellington
de un roșu aprins.
Acum, adoră să se adăpostească de ploaie sub pragul magazinelor, să

își încheie gulerul mai strâns și să împartă astfel ceva cu cei din jur: un
fel de spirit Blitz, creat prin confruntarea cu un fenomen meteorologic
inofensiv și regulat. Și îi place la nebunie asta: îi oferă șansa de a ieși
din rutină, din banal.
Îi place, de asemenea, să șofeze când plouă abundent. E așa distractiv

să faci asta. Bob conduce încet atunci când plouă: e ocazia ideală să-și
exagereze șofatul conștiincios și prudent pe care îl practică de regulă.

Ploaia, în special cea torențială și imposibil de evitat, îl face pe Bob să
se simtă confortabil. E unul dintre nenumăratele lucruri care îi creează
această senzație, iar Bob adoră să fie relaxat. Intră în această stare de
fiecare dată când este în contact cu esența vieții. Ploaia îl scoate din
șabloanele gândurilor în care se adâncise și îi amintește de ceea ce se
petrece în jurul său. Odată ce face tranziția aceasta de la elucubrațiile
minții sale la lumea materială înconjurătoare, se simte fericit și destins.
Acesta este Bob Buddha, sper că v-a făcut plăcere întâlnirea cu el. Și
sper că am reușit, prin intermediul său, să transmit înțelesul
fenomenului de „trezire a minții“ și magia căreia îi poate da naștere în
viața voastră.
Sau mai degrabă, dat fiind faptul că luciditatea minții e ceva așa de
obișnuit de fapt, că v-am transmis ideea că a atinge acest nivel de
conștiință ne permite să vedem miraculosul, frumusețea,
excepționalul, divinul chiar și în lucrurile cele mai banale.
E foarte, foarte simplu de fapt: magia e acolo, e suficient doar să îți

dorești să o vezi.

IUBEȘTE TOTUL!
Atunci când ești relaxat, ancorat în prezent, într-o stare neutră, de

trezire a minții, vei descoperi că începi, după un timp, să iubești tot ce
te înconjoară. Nu mă refer aici la lucrurile pe care le poți cumpăra din
magazin sau online, sau la acele persoane pe care le „iubești“ în mod
normal, cum ar fi alți oameni, părinții, copiii, ci la absolut tot. Fără
niciun fel de discriminare. Îndată ce ești imparțial în raport cu
lucrurile, începi să le iubești pe toate (asta este, într-adevăr, ceva
magic), chiar și pe cele mai stranii sau dubioase – deși, într-adevăr,
este mai dificil. Gândește-te la toate situațiile în care ai întâmpinat
dificultăți mari. Poate nu e ceva ce se întâmplă frecvent, dar uneori
lucrurile decurg astfel: ieși la suprafață, după ce ai depășit o perioadă
grea și descoperi cum te-a îmbogățit ea spiritual. Înțelegi că ai ajuns
departe tocmai pentru că ai trăit experiența aceea, că ea te-a ajutat să
crești; realizezi că, într-un mod straniu, a fost de fapt „perfect“. Nu de
fiecare dată se întâmplă asta, dar deseori. Poate că dai alte explicații
sau semnificații întâmplării prin care ai trecut: poate concluzionezi că
„totul se întâmplă cu un scop“, sau că „e parte a unui plan divin“ sau
că „totul merge strună“. Dar e suficient să conștientizăm că am
progresat în urma experienței extrem de dificile prin care am trecut,
pentru a înțelege că ea a avut o menire în viața noastră.
A iubi totul este a simți asta, dar la momentul actual, nu ca o

retrospectivă. „Retrospectivă“ e un termen minunat, nu-i așa? A iubi
totul înseamnă a iubi și când suntem introspectivi (concentrați pe noi
înșine), extrospectivi (concentrați pe ce ne înconjoară),
prezentospectivi (concentrați pe prezent). Ador să inventez cuvinte.
Promit să-mi scriu următoarea carte folosind doar termeni creați de
mine. Dar fiecare cuvânt va fi alcătuit din alte cuvinte pe care le vei
putea recunoaște vag. Deși înțeleg că un geniu a avut deja ideea asta:
„Twas brillig and the slithy toves did gyre and gimble in the wabe“ 9
(căutați pe Google, va fi distractiv). Mai bine renunț la planul ăsta.
Decretez că îmi voi scrie următoarea carte doar folosind cuvinte care
nu au fost inventate și care au mai fost folosite până acum. Mă voi
strădui însă ca să grupez acești termeni lipsiți de originalitate într-o
ordine nouă și specială. Oamenii vor fi uluiți când vor vedea cu câtă
creativitate reușesc să alătur vorbe banale.
Iubesc totul foarte mult. Ador viața SPUN F**K IT. MĂ RELAXEZ.
exact așa cum este ea, întocmai cum se ADOR ACEASTĂ STARE.
desfășoară sub ochii mei. Și acest
sentiment de dragoste este sporit atunci când sunt relaxat: atunci când
am spus F**k It acelor surse de stres, de supărare, de neliniște. Asta nu
înseamnă că nu îmi place să fiu stresat și agitat uneori. E greu. Spun
F**k It. Mă relaxez. Ador această stare. Iar atunci când mă lovesc din
nou de factorii mei de supărare sau nemulțumire, mi-e mult mai ușor
să iubesc.
Apropo, că veni vorba de chestii care mă deranjează, mi se pare mie

sau sloganul McDonald’s „I’m loving it“ este cât se poate de enervant?
Trebuie să îți dea de gândit faptul că o megacorporație încearcă să

pună vorbe în gura publicului. Presupun că ar fi o ilegalitate dacă ne-
ar introduce mâncare în gură, așa că se mulțumesc să facă un lucru
aproape la fel de util: ne atribuie forțat o reacție față de mâncarea pe
care o comercializează.
De fiecare dată când întâlnesc această expresie, mi-o imaginez rostită

trosnind din dinți. De parcă unul dintre corporatiștii McDonald’s
îmbrăcați la costum mi-ar ține un pistol la tâmplă, în timp ce altul mă
îndoapă cu încă un Big Mac și mă întreabă, „Deci cum este,
Joooohnnn?“ (exact așa ar pronunța „John“, credeți-mă pe cuvânt). Iar
privirea mi s-ar îndrepta spre angajatul care îmi ține arma presată pe
tâmplă. Acesta mi-ar face cu ochiul, iar eu aș spune, scrâșnind din
dinți, „I’m lovin’ it“.
Urăsc faptul că acum pun informații nutriționale pretutindeni,

pornind de la premisa că de fapt oamenii nu se vor obosi ca să mai
parcurgă detaliile. Vor presupune doar că dacă McDonald’s afișează
ingredientele în mod vizibil, înseamnă că mâncarea nu poate fi AȘA
nocivă.
Urăsc faptul că în vremurile noastre camioanele McDonald’s care

circulă în Marea Britanie arată de parcă ar fi dintr-o reclamă la
înghețată Ben & Jerry’s. Se pare că, dintr-odată, McDonald’s a început
să-și facă întreaga aprovizionare de la fermele din împrejurimi și să
iubească toate acele vaci care se hrănesc cu iarbă stropită cu dragoste,
înainte de a le întreba cum le este viața. „Muuuuuu“, spun vacile. „O
iubim“ („We’re lovin’ it“). Dar tot sunt sacrificate mai apoi.
Nu este vorba doar de faptul că vacile sunt ucise în slujba sloganului

McDonald’s. Este vorba și de judecata noastră. Suntem niște zombie,
care așteptăm la coadă pentru a comanda meniul dorit:

– Vă rog, spuneți-mi nimicuri care mă vor liniști, în aceste vremuri
centrate pe sănătate, pe produse organice, produse în ferme locale,
care protejează mediul înconjurător. Vreau să mănânc, în continuare,
aceleași prostii de care sunt dependent de ani de zile. Știu că e același
amestec sărac în elemente nutritive, dar bogat în zahăr și grăsimi pe
care îl consumam și când eram mic, dar îmi place și vă rog să-mi
inventați orice aberație pentru a-mi liniști conștiința, OK?
Aș prefera dacă ar fi sinceri cu noi:
– Sigur că știm că mare parte din aceste lucruri nu vă fac bine, dar nu-i
așa că sunt gustoase? În special după ce ai băut vreo două beri sau un
shake care îți chinuie timpanele în timp ce încerci să-l sorbi prin pai.
Ai văzut și prețurile? Nu poți cumpăra o frunză de salată dintr-un
restaurant elegant cu banii pe care îi dai pe un hamburger. Haide,
răsfață-te. Poți să mănânci o salată mâine.
De fapt, cred că acest dicton ar revoluționa imperiul McDonald’s:
McDonald’s. Salata este pentru mâine.
De aceea prefer să merg la Heart Attack Café (Cafeneaua Infarctului)

decât la McDonald’s. Măcar acolo știu în ce mă bag.
„I’m lovin’ it.“ De fapt, chiar îmi place. Ador să văd cum stau
lucrurile. Obișnuiesc să mă uit pe fereastra unui McDonald’s și să mă
gândesc, dar nu intru. Doar stau pe gânduri. Și apoi rătăcesc pe străzi.
Ador să mă plimb și să mă întreb. Îmi plac locurile din oraș și tot ce
ține de ele. Îmi plac activitățile pe care le fac oamenii în oraș. În egală
măsură însă mă atrag și satele și tot ce înseamnă ele. Îmi place cum se

poartă animalele și oamenii la țară. Locurile, lumea, vietățile, clădirile,
copacii, generozitatea și egoismul. Totul înseamnă viață.
Iar eu, cel puțin, o iubesc.

RESPIRĂ TOTUL!
Respiratul a devenit unul dintre aspectele esențiale pentru retragerile

F**k It din Italia. Nu permitem nimănui să ni se alăture dacă nu
respiră. Deci vă rog să nu vă obosiți să mai încercați să cereți detalii de
la noi dacă nu sunteți siguri că puteți respira.
OK. Respiratul… nu-i așa că e grozav? Inspiri. Expiri. De fapt, Gaia

este expertă în respirație (deține chiar și certificări în domeniu), deci o
voi lăsa pe ea să vă explice.
Bună, aici Gaia. Pot să încep prin a spune cât de norocoasă sunt că am
un soț ca John. Wow! Ce bărbat! Doamne, în fiecare zi mulțumesc
cerurilor că m-am căsătorit cu el.
De fapt, eram încă eu.
Acum va vorbi Gaia:
Deci vom discuta despre respirație. Majoritatea practicilor holistice au

această componentă și astfel putem ghici cât de importantă este.
Practic, niște tipi foarte faini din India și-au dat seama acum câteva
mii de ani că șabloanele noastre emoționale sunt strâns legate cu stilul
respirației noastre. Atunci când ne simțim liniștiți, inspirăm și
expirăm într-o anumită manieră, care este diferită de cea în care
completăm o bază de date, care la fel e diferită de ceea ce se petrece
atunci când suntem îndrăgostiți.
Astfel, ei s-au gândit că putem proceda și invers, adică ne putem

modifica modul în care tragem aer în piept, pentru a ne schimba astfel
starea sufletească.
Celălalt aspect esențial al respirației este că e singura funcție

automatică a corpului pe care o putem ajusta. Poți să-i ceri oricui să
respire mai rapid sau mai încet, sau să-și țină respirația, și vor reuși
asta (Rugați-i să facă la fel în privința bătăilor inimii voastre și să
vedeți ce ciudat vă vor privi). Astfel, pe măsură ce creștem, dat fiind
faptul că respirația este strâns legată de emoțiile noastre și ușor de
controlat, începem să creăm anumite șabloane de a inspira și a expira,
în funcție de stările trăite, iar acestea devin fixe. După cum arată
bunul nostru prieten (și maestru în respirație) Dan Brule, „Patternurile
respirației ajung să fie ca niște amprente, unice pentru tine“. Dacă
lucrezi cu stilul în care inspiri și expiri poți să îți schimbi întregul fel
de a fi și reușești să îți modifici șabloanele rapid și profund. Am
sesizat la toți cei pe care i-am întâlnit că stilul lor de a respira
reprezintă modul cum își trăiesc viața. Atunci când vezi cum inspiră și
expiră cineva poți să afli aproape totul despre acea persoană, ceea ce
îți îmbunătățește șansele de a coopera bine cu ea.
Bineînțeles că tehnicile de respirație pe care le folosim și predăm sunt

în stilul pur F**k It și au fost inspirate de o tehnică numită Breathwork
(munca respirației), ceea ce e o denumire amuzantă dat fiind faptul că

nu presupune niciun efort. Ceea ce facem nu este, de fapt, un exercițiu
propriu-zis de respirație, ci este o modalitate de a ne deschide în
totalitate și de a ne elibera folosind respirația. (Pentru asta, trebuie să
mulțumesc unor oameni extraordinari, cum ar fi Stan Grof și Leonard
Orr, care în anii ’60 au pus bazele acestei terapii. Și mai trebuie să
aduc mulțumiri și unei femei minunate, Jane Okondo, care m-a inițiat
și pe mine în această artă.)
Totul se bazează pe tehnica surprinzător de simplă care constă în a

trage aer în piept adânc atunci când inspiri și a-l elibera complet
atunci când expiri, fără a prelungi pauzele. Încearcă să respiri așa de
cinci ori: inspiră adânc și profund, apoi expiră scurt și relaxat, fără
pauze. Pare ușor, știu. Dar, ca de obicei, există complexitate chiar și în
această simplitate. Mulți dintre noi tindem să nu trăim în totalitate
(deci nu punem toată energia noastră când inspirăm adânc) și nu
suntem nici capabili să ne relaxăm (deci nu putem să expirăm ușor).
Astfel, tehnica aceasta scoate la iveală majoritatea obstacolelor pe care
încercăm să le eliminăm din calea noastră – și posibilitatea de a depăși
totodată aceste blocaje.
E fabulos să descoperi că poți doar să respiri când te confrunți cu ceva,

decât să te oprești în loc și să fii inundat de evenimente, gânduri și
aprecieri. A respira devine astfel un mod minunat de a spune F**k It:
F**k It, respiră doar.
Viața îți aduce diferite întâmplări: A RESPIRA DEVINE ASTFEL UN

respiri, le îmbrățișezi, continui să MOD MINUNAT DE A SPUNE
respiri și treci mai departe. Până la F**K IT: F**K IT, RESPIRĂ
urmă sunt simple lucruri. Astfel iei DOAR.
contact cu simplitatea magică a vieții.

Miracolele nu au nimic extraordinar, de fapt sunt tot ceea ce este. Dar

mare parte a timpului nu ne dăm seama de asta și căutăm minuni în
alte părți, când de fapt ele se petrec chiar sub nasul nostru. De aceea e
important să îi ajutăm pe oameni să respire corespunzător: astfel, ei
pot „vedea“.
Dacă nu poți să participi la câteva dintre ședințele noastre, există ceva

ce poți face chiar zilnic: să respiri. Nu, nu doar sub forma inspirației și
expirației. Trebuie să „alegi“ să respiri: respirații simple normale, dar
trebuie să respiri. Indiferent ce se petrece în jurul tău, F**k It, poți să
tragi aer în piept. Atunci când ai probleme, respiră și continuă să faci
asta până ce acțiunile tale nu mai sunt motivate de teamă, ci de
curiozitate. Atunci când ești într-o stare de confuzie, respiră și fă asta
până când te simți bucuros să-ți aloci timp, pentru a nu te grăbi să iei
o decizie pripită doar pentru a scăpa de acea sursă de disconfort. Dacă
vrei să întreprinzi o acțiune nouă, cu implicații majore, respiră și
continuă așa până când ești complet prezent și ești cuprins mai
degrabă de entuziasm decât de frică. Dacă vrei să afli ce simți cu
adevărat, trage aer în piept, iar sentimentele tale se vor cristaliza (apoi
ceea ce va trebui să faci este să nu le ignori). Și mai mult decât atât,
când faci sex, asigură-te că respiri mult.

SIMTE TOTUL!
Cum este oare să simți? Să simți ce anume, Parkin?
Orice. Tot ce se întâmplă atunci când stai liniștit un moment sau

atunci când reușești să te relaxezi sau să-ți concentrezi atenția pe ceea
ce se petrec în corpul tău. Totul. Poate fi vorba de durerea care îți
pulsează în genunchi atunci când zăbovești un moment sau starea de
tristețe care se instalează când vacarmul vieții tale se domolește. Poate
fi amintirea vremurilor acelora când încă mai aveai aspirații sau
tensiunea care îți face întregul corp să tremure. Poate fi sentimentul
tău adânc și sumbru de singurătate sau regretul tău generalizat. Poate
fi entuziasmul tău exagerat pentru viață, sau convingerea ta că nu te
integrezi, sau că, din contră, ești exact acolo unde trebuie.
Poate fi o stare de pace și de plenitudine.
Sau poate fi conștientizarea disperării și a separării.
Orice.
Cum este să simți totul? Nu să ignori lucrurile, sau să te retragi și să-ți

abați atenția de la altceva, sau să te prefaci că nici măcar nu există, sau
să-ți dorești să nu mai fie, sau să le acoperi cu alte gânduri, sau să îți
dorești să dureze o veșnicie.
Atunci când te simți conectat la tot ce CUM ESTE SĂ SIMȚI TOTUL?

te înconjoară, ce simți de fapt? Qigong, NU SĂ IGNORI LUCRURILE, SAU
meditația, trezirea minții și multe alte SĂ TE RETRAGI ȘI SĂ‑ȚI ABAȚI
practici spirituale presupun să te ATENȚIA DE LA ALTCEVA.
racordezi la prezent și să observi fără a

judeca tot ce se petrece. Nu ne ferim, privim verde în față tot ce se află
acolo, tot ce ne atinge simțurile. Și simțim într-adevăr totul.
Iar dacă trăim aceste senzații, întrebarea este „Ce simțim că am vrea să
facem (cu asta)?
Poezia gunoiului
Atunci când ne simțim ca niște gunoaie, ajungem să

trăim acea experiență nu așa cum este ea („Am o stare
groaznică“), ci drept absența unui sentiment pozitiv
(„De ce nu mă simt bine? Ar trebui să mă simt bine“).
Ce ar fi dacă ne-am trăi stările teribile exact așa cum

sunt ele? Cum ar fi oare? Ce senzații am avea? Cum este
să simți oboseală? Dar să fii stresat? Dar supărat?

Atunci când gândurile se învălmășesc în mintea ta, cum
se mișcă prin corpul tău căldura, ce sunete emană ea? Ce
se întâmplă, de fapt, în corpul tău? Ce efect are asta
asupra înfățișării tale?
În filmul American Beauty, unul dintre personaje își

petrece timpul filmând gunoaie împrăștiate de vânt. Prin
ochii acelui tip descoperim brusc poezia gunoiului
(adevărat).
Atunci când încetăm să ne mai gândim la concepția

noastră despre gunoi și privim exact ce se găsește în fața
ochilor noștri, observăm că mizeria este, de fapt, așa de
frumoasă. Un sac de plastic e splendid, ca o sculptură
plină de poezie, fără scop, fără contur!
Ce ar trebui să facem ca să întrezărim acest lirism al

gunoiul?

EXPRIMĂ TOTUL!
Una dintre cele mai eficiente practici în timpul Retragerilor F**k It este
cunoscută oficial ca Qigongul Liber (sau Spontan). Este, de regulă,
explicat discipolilor după ce au exersat îndelung arta Qigong. Noi însă
îl predăm deseori din prima zi. Nu este periculos, deși poate părea un
pic ridicol privit din afară. Îi inițiem pe novici în minunata artă
vindecătoare a Qigongului Liber, invitându-i să se întrebe „Ce simt
nevoia să fac?“. Deși nu așa l-am văzut explicat în alte părți.
Prima dată când am făcut cunoștință cu Qigongul Liber a fost pe la

mijlocul anilor 1990, când m-am înscris la un curs de Qigong cu un
mare maestru chinez, Simon Lau, în sudul Kensingtonului, Londra.
Acest învățat preda Qigong foarte metodic și lent: timp de săptămâni
întregi, ne explica filosofia din spatele acestei arte și cât de ușor este să
stai și să lași qiul să curgă prin tine. Ne preda una dintre formele de
bază, punând accentul pe statul în picioare (după cum am explicat în
capitolul „Energizează totul!“, din paginile anterioare). Mi-am
petrecut în jur de șase săptămâni acolo. Dar a trebuit să lipsesc câteva
săptămâni pentru că am avut niște filmări de făcut. Când m-am întors,
majoritatea celor din grupul meu păreau schimbați. Am început

exercițiile stând în picioare, așa cum învățasem și exersasem cât
fusesem plecat. Aveam ochii închiși și chiar îmi făcea plăcere să simt
qiul trecându-mi prin corp. Dar apoi am auzit niște bușituri venind
din celelalte colțuri ale camerei. Am rezistat tentației de a deschide
ochii și am continuat să stau în picioare. Apoi am auzit și alte
zgomote: cineva mormăia, altcineva gemea, mai erau, de asemenea,
niște tropăieli puternice, de parcă ar fi lovit cineva cu forță în podeaua
de lemn. Mi-am păstrat hotărârea de a ține ochii închiși și am încercat
să-mi concentrez atenția pe exercițiul meu. Dar era dificil. Vuietele
deveneau din ce în ce mai pregnant și mai variat. În decursul
următoarelor 30 de minute, am auzit pe cineva urlând ca un lup, pe
altcineva văitându-se de parcă fusese nevoit să se despartă de pisoiul
său drag, pe altcineva miorlăind întocmai ca pisoiul răpit și pe
altcineva dându-și pumni în piept.
Nu m-am mai întors niciodată la acele cursuri.
Câțiva ani mai târziu, participam la un alt curs Qigong cu un alt mare
maestru chinez, Dr. Bisong Guo. După câteva săptămâni, ea a început
să-mi ofere un răgaz din ce în ce mai îndelungat între cursurile
teoretice și setul de exerciții formale. Într-una din aceste sesiuni, fără a
spune nimic, fără a face nimic, doar stând nemișcat, am simțit iar
pacea și energia care îmi traversau corpul.
Apoi, dintr-odată, am auzit un zgomot: era ecoul unei mâini care

lovește o parte a corpului… apoi a răsunat un sunet ritmic, gutural,
asemenea unei incantații a unui amerindian, care cântă în jurul
focului. Ce șoc! Mai ales atunci când am conștientizat ceva.
De fapt, chiar eu eram sursa acelei cacofonii de sunete! Eu băteam

ritmul cu palma! Eu rosteam incantația! Nu mă gândisem să fac asta.
Nu dorisem să fac asta. Dar se întâmplase pur și simplu. În mod
natural. Și nu mă putusem controla. Făceam lucruri și exprimam stări
pe care nu le conștientizasem ca fiind demne de a fi exteriorizate.
Și adoram asta. În scurt timp, toți cursanții au început să procedeze

astfel. Sau majoritatea dintre ei. Ceilalți erau adormiți. Deși nu-mi
explic cum puteau să se odihnească în acel vacarm. Larma era exact ca
aceea pe care o trăisem acum câțiva ani și de care fugisem mâncând
pământul. Doar că acum contribuiam și eu la crearea ei.
Și atunci am înțeles cu adevărat. Atunci când te relaxezi și te racordezi

suficient la prezent și te liniștești totodată, qiul ajunge să fie pus în
mișcare, iar dacă simți nevoia, poți și tu să-i urmezi ritmul. Uneori
simți nevoia să-ți scuturi corpul, alteori să te întinzi, alteori să alergi,
alteori să țipi sau să urli, alteori să plângi cu suspine. Nu decizi să
scoți aceste sunete, pur și simplu se întâmplă. Nu îți propui să te așezi
în Poziția Câinelui (mukha svanasana), ci ajungi așa. Deschizi doar
ușa, iar câinele se năpustește dintr-odată și se așază în poziția yoga
respectivă.
Qigongul Liber are mare putere de vindecare. Îți dai seama de asta
atunci când se petrece, chiar dacă nu ești pe deplin conștient de toate
schimbările care au loc. Atunci când te eliberezi și dai curs tuturor
stărilor care te cuprind, dai posibilitatea lucrurilor din profunzime
(sau celor cerești) să iasă la iveală, în locul celor care se petrec în mod
normal. Le poți numi cum vrei tu: qi, instinct, eu suprem, Duhul Sfânt
(evangheliștii, de exemplu, practică diverse ritualuri stranii în numele
Duhului Sfânt, cum ar fi vorbitul în limbi blaj I waj see dah flas lieu
majjaww).
Atunci când îți dai frâul liber, începi în mod natural să exprimi totul.
Orice trebuie transmis. De fapt, nici nu e vorba că tu pui în cuvinte sau
în gesturi acele stări, pur și simplu se întâmplă.
Dacă ai privit vreodată unul dintre aceste cursuri ca un observator din
afară, poate la televizor, probabil cel care comenta secvențele avertiza
telespectatorii, „Vă rugăm să nu încercați aceste lucruri acasă“. Din
contră, prietene, încearcă așa ceva acasă. Iată cum.
Ai putea exersa Qigong pentru un timp, până începi să simți qiul

străbătându-ți diverse părți ale corpului. Apoi ai putea să stai în
picioare, sau în fund, dar fără a te mișca, iar după un timp vei simți
imboldul de a te mișca (deseori într-un stil straniu).
Sau ai putea să dai drumul la niște ÎNCEARCĂ AȘA CEVA ACASĂ!

muzică faină și să stai nemișcat pentru
o vreme. Apoi să îți relaxezi întregul corp, să respiri profund, să
închizi ochii și să începi să te întrebi „Ce simt nevoia să fac? Indiferent
care ar fi răspunsul, fă acel lucru. Poate că vei vrea să te întinzi, sau să
îți zgâlțâi corpul, sau să dansezi boogie. Fă asta, fără a te gândi ce se
va petrece ulterior. Vei fi surprins ce efect va avea și cum te vei simți
ulterior. După cum am spus, Qigongul Liber are mari proprietăți
vindecătoare.
Dacă vrei să știi cât de benefic poate fi, poți să te gândești la următorul
lucru. Gaia a practicat Qigong ani de zile, ca și mine. Iar Gaia este
deosebit de intuitivă, de spontană și de receptivă. Toți care o cunosc
vor considera că e puțin spus că Gaia are acele calități. Deci Gaia
ajunsese să fie foarte pasionată de Qigong în decursul a doi ani.
Petrecea ore întregi în fiecare zi practicând această artă. Se trezea în
mijlocul nopții ca să facă exerciții (qiul variază, în funcție de diferite
momente ale zilei și ale nopții). Obișnuia să practice Qigongul Liber în
afara casei, dimineața devreme. În acea perioadă locuiam într-o casă
închiriată, pe un deal. În jurul locuinței era o grădină, iar dincolo de
aceasta erau pante abrupte. Poate că nu ai fi murit de la o căzătură
acolo, dar n-ar fi fost o experiență prea plăcută. Toată zona era așa:
mici suprafețe plane, câteva drumuri și cărări, precum și văi și
versanți abrupți.
Gaia obișnuia să închidă ochii și să înceapă exercițiile ei de Qigong

care, de regulă, presupuneau să se rostogolească prin iarbă sau să
alerge repede prin grădină – tot cu ochii închiși. Într-o dimineață a
intrat în casă, plină de crengi și iarbă în păr, dar asta nu era nimic
neobișnuit. Apoi însă a început să-mi povestească despre
„antrenamentul“ din acea dimineață (un termen evident ridicol
pentru ceea ce făcea ea, de fapt). Fugise prin grădină ca de obicei,
fusese cât pe ce să se prăvălească pe un povârniș, dar energia qi o
controla în întregime. Voia doar să alerge. Așa că alergase… și
alergase… și alergase. Nu, nu chiar ca Forrest Gump care făcuse asta
luni întregi. Dar fugise pur și simplu, având tot timpul ochii închiși.
Chiar așa. Apoi din senin a simțit nevoia să se oprească și a făcut asta.
A simțit că trebuie să întindă mâna, deci zis și făcut. Atunci, pentru
prima oară în acea dimineață, Gaia a deschis ochii. Și acolo, în fața sa,
a văzut un cal, care îi adulmeca brațul întins.
Nu trebuie să faci așa ceva acasă.
Dar trebuie să încerci măcar Qigongul Liber. Cunosc mulți, mulți

oameni care l-au transformat într-o activitate obișnuită din
antrenamentul/viața lor.
Este poate cea mai terapeutică practică pe care ai putea să o ai. De ce?
Se pare că toate formele variate de yoga, Qigong și dans tribal au
apărut în același mod: sub influența unor oameni asemenea Gaiei,
puternic racordați la qi sau la forța vieții, care s-au îndreptat acolo
unde au fost purtați. Apoi ei, sau alții care îi urmăriseră procedând
așa, au transformat acest exercițiu în ceva standardizat, pentru ca și
alți oameni să-l încerce. Părea mai simplu așa. Astfel s-au născut
forme variate de yoga și Qigong, care includ o multitudine de mișcări
terapeutice. Sunt asemenea unor exerciții fizice care pun în mișcare
toți mușchii corpului. Aidoma unui costum mărime universală, care
se potrivește deci oricui.
Cu toate acestea, dacă într-adevăr ești receptiv, ceea ce obții este

EXACT ceea ce ai nevoie și ceea ce e potrivit pentru tine – un costum
făcut pe comandă, dacă se poate numi așa. Poate că ești într-o stare
perfectă de sănătate, cu excepția unui mic blocaj în meridianul vezicii
biliare. Fără să știi, sau fără să fie nevoie să știi ceva despre meridianul
vezicii biliare sau despre orice alte meridiane, ajungi să te întinzi și să-
ți lovești ușor picioarele, ceea ce (dacă ai avea habar despre
meridiane) este calea perfectă de a rezolva un asemenea blocaj. Este de
parcă ai avea cel mai bun doctor chinez chiar înăuntrul tău, sau cel
mai priceput guru, sau cel mai bine pregătit profesor yoga sau
vindecător. Orice dorești. Atunci când te racordezi la acel qi, la acea
forță vitală, ai acces la cel mai vast izvor de înțelepciune pe care l-ai
putea cumpăra, fără a cheltui niciun ban. Iar asta e ceva magic.

AI ÎNCREDERE ÎN TOT!
Atunci când exersezi oricare dintre tehnicile miraculoase, e important

să ai încredere în ceea ce urmează. Ai de-a face cu ceva cu adevărat
puternic (e magie, până la urmă). Pentru că recepționezi propria ta
înțelepciune lăuntrică, oricare ar fi aceasta, iar valoarea sa este
neprețuită. Deci, ai încredere în ceea ce urmează.
Dacă hotărăști să stai nemișcat timp de zece minute la finalul fiecărei

zile, iar prin minte îți trece un gând ciudat, de exemplu, „Trebuie să
mănânc ridichi“, ai încredere în el. Bazează-te pe el pentru că originile
sale se află în acea stare plină de semnificații a nemișcării. Fii
încrezător în acea stare, pentru că este ea însăși întâmplătoare și
stranie (și dificil de exprimat în cuvinte, deci aparține teritoriului
magiei). Contează pe acel gând și urmează-i mesajul… du-te și
mănâncă niște ridichi. Fă-le parte din rutina ta zilnică. Fă un colier din
ridichi. Transformă ridichile într-un totem. Cercetează ridichile și vezi
dacă le poți identifica o semnificație ascunsă, provenită din
Antichitate.
Așteaptă puțin, vreau să fac asta acum, mi-a venit ideea din senin,

deci ar fi indicat să mă încred în ea și să văd ce înseamnă ea de fapt…
Ah, iată! Tocmai m-am interesat și e vorba despre plămâni… curăță

mucusul, se pare. În perioada în care scriu cartea asta, floarea mea
favorită numită acacia (nu chiar) este oriunde te-ai uita, plămânii mei
sunt un pic congestionați. Deci, într-adevăr, ar fi recomandat să
consum niște ridichi.
Vezi?
Tocmai ți-am împărtășit din experiența mea de a mă racorda la ce mi

se întâmplă (în general sunt relaxat și destins și prezent atunci când
scriu) și de a primi în cale o informație aparent întâmplătoare
(întocmai ca în exemplul meu). Apoi am AVUT încredere în acel sfat
primit din senin și l-am urmat.
Dacă ofer ceva de valoare și am ÎNCREDERE, atunci trebuie să iau

aminte la ce se petrece cu mine.
Asta este valabil pentru tot ceea ce se naște dintr-o asemenea situație.
Ești relaxat și dintr-un capriciu decizi să ieși la plimbare (de regulă,
faci astfel de drumuri doar după cină, dar acum o zbughești afară din
casă cât ai clipi din ochi. În timpul plimbării tale, te simți cu totul
eliberat și atent la ce te înconjoară. Ajungi să treci pe lângă un afiș care
se dezlipește de pe un stâlp din stația de autobuz. E imposibil să îți dai
seama la ce face reclamă, așa că ridici foaia și descoperi că e vorba
despre o carte pe care n-ai citit-o niciodată. Notezi titlul. Și ai
siguranța că ai putea să extragi niște învățăminte din ea. Atunci când
ajungi acasă, o cauți pe internet și o comanzi. Trec doi ani. Volumul ți-
a schimbat în totalitate viața. Te-a învățat cum să faci bani din
colecționatul timbrelor, activitatea ta favorită. Acum vinzi și cumperi
timbre online și poți face asta chiar și de pe telefon, în timpul
plimbărilor tale.
Evident că nu poți avea încredere în orice, în special în toate afișele

publicitare. Dar atunci când ești într-o stare neutră, deschisă, relaxată,
conștientă, ai încredere în ceea ce apare. Bazează-te pe acel lucru și nu
vei da greș.
Vreau să vă spun o poveste despre cum m-am îndoit de ceea ce se

petrecea cu mine și aproape că am comis o gravă greșeală. Puneți-vă
centurile de siguranță!
E ceva ce s-a întâmplat acum câțiva ATUNCI CÂND EȘTI ÎNTR‑O

ani. Încercam să experimentez ce STARE NEUTRĂ, DESCHISĂ,
înseamnă să fii racordat și să ai RELAXATĂ, CONȘTIENTĂ, AI
încredere și apoi să te ghidezi după ce ÎNCREDERE ÎN CEEA CE APARE.
se petrece ÎN TOTALITATE. Foloseam BAZEAZĂ‑TE PE ACEL LUCRU ȘI

tehnicile pe care le-am menționat mai NU VEI DA GREȘ.
devreme ca să am acces la orice mesaj

pe care îl primeam.
Orice se întâmpla, aveam încredere că e ceva foarte prețios și urmam

acea direcție.
Și era nevoie de multă perseverență, mai ales că mesajele care îmi

treceau uneori prin minte erau cât se poate de stranii.
Într-o dimineață, trebuia să ajung din Londra în Italia. Zborul meu

decola de pe aeroportul londonez Stansted și calculasem timpul rămas
astfel încât să pot prinde trenul din stația Liverpool Street, care să mă
ducă la aeroport în timp util. Din stația Liverpool Street există plecări
la fiecare 15 minute către aeroport. Așa că tocmai ai pierdut un tren,
nu-i nicio problemă, în curând va veni altul.

Am ajuns cu câteva minute înainte de plecarea următorului tren
„Stansted Express“. M-am îndreptat spre peron. Când am ajuns acolo
și i-am văzut pe controlor și pe ceilalți pasageri care urcau în tren, am
avut un sentiment straniu. Ceva era putred, foarte putred. Am ezitat.
Dat fiind faptul că experimentasem tehnica racordării la gândurile
mele și doream să am încredere în ele, am încercat să analizez ce se
petrecea. De ce mă simțeam așa? Nu am emoții în mod normal atunci
când călătoresc, nu mă simt așa de obicei. Dar încercam să mă conving
pe mine însumi, totul este ilogic. Ce ar putea să se petreacă așa de
groaznic pe parcursul scurtei mele călătorii? Cu toate acestea simțeam
că urmează să se petreacă o nenorocire. Dar o altă parte din mine
încerca să mă convingă de faptul că dacă nu mă urc în tren și îl aștept
pe următorul care vine în 15 minute, dacă într-adevăr vor exista
probleme pe șină, oricum voi fi afectat de ele, fiind în urma sa… Deci
oricum nu aș ajunge la aeroport la timp.
Așa că am decis să îmi reneg instinctele și să îmi ascult rațiunea.
M-am așezat într-un compartiment și am început să răsfoiesc un ziar.
În scurt timp, mi s-a părut că văd o dâră slabă de fum. Am continuat

să citesc. În curând însă am simțit mult mai pregnant că arde ceva. M-
am uitat în jur și nimeni din vagonul aglomerat nu părea să fi simțit
mirosul. Am început să mă îngrijorez un pic. M-am ridicat ca să verific
modul cum aș putea să mă dau jos din tren (în grabă): am descoperit
unde se afla ciocanul pentru evacuare, pentru a-l putea folosi ca să
sparg geamul și să ies. M-am așezat iar. Dar mirosul continua să
devină din ce în ce mai puternic. M-am ridicat iar și am încercat să
găsesc un angajat al căilor ferate. După ce am străbătut trei vagoane,
am găsit, în sfârșit, un controlor și i-am povestit că am simțit miros de
fum în compartimentul meu. El mi-a spus să mă întorc la locul meu,

pentru că va prelua investigația.
M-am dus înapoi în vagon unde acum era deja fum, de parcă
pasagerii ar fi fumat. Cu toate astea, nimeni nu observa nimic.
Controlorul a venit, a mirosit și a văzut fumul, a părut un pic panicat
și apoi a alergat în direcția locomotivei. După două minute, trenul s-a
oprit. Compartimentul era acum cuprins de fum. Ceilalți pasageri, în
sfârșit, observaseră și ei și vreo două persoane se mutaseră chiar în alt
vagon.
Am aflat 15 minute mai târziu de la controlorul pe care îl abordasem

că, de fapt, ceva luase foc sub compartimentul meu, dar incendiul
fusese stins și acum urma să ne continuăm călătoria spre aeroport, cu
o mică întârziere.
În timp ce vorbeam cu el, un tren a trecut pe altă linie, îndreptându-se

tot către Aeroportul Stansted. Atunci am realizat că trenul care pleca
ulterior nu trebuia neapărat să rămână în urma noastră pentru că
existau mai multe linii de tren.
Atunci am realizat că, deși știusem că era ceva în neregulă cu trenul

meu, mă încăpățânasem să nu-mi ascult intuiția… și chiar fusese un
incendiu în tren. Nu, nu doar în tren… CHIAR SUB
COMPARTIMENTUL MEU.
Dar apoi m-am simțit relaxat și eliberat, de parcă în sfârșit mă

prinsesem de glumă. Am apreciat felul în care mesajul îmi fusese
transmis atât de clar și de puternic. M-am relaxat totodată la gândul că
acum trenul nu mai avea probleme și își continua drumul spre
aeroport, iar eu încă mai aveam timp să prind avionul, pentru că îmi
luasem o rezervă de o oră.

Dar trenul a mers într-adevăr foarte încet. După ce am trecut de o
stație, trenul s-a oprit iar. Și după ce a staționat din nou mai bine de
zece minute, conductorul a venit și ne-a anunțat că ajunsesem într-o
zonă inundată și trebuia să ne întoarcem înapoi și să găsim altă
modalitate de a ajunge la aeroport. Ne-a transmis apoi scuzele sale.
Foc, apoi inundație. Gluma devenea din ce în ce mai comică.
Am ajuns în stație și am știut că va trebui să mă sui repede într-un

autobuz ca să mai am vreo șansă de a prinde avionul. Am fost primul
în mașină care s-a umplut rapid. Știam că dacă am demara cu
repeziciune, aș putea încă să prind zborul. Dar apoi șoferul ne-a
anunțat pe un ton cât se poate de prietenos:
– Bună dimineața, doamnelor și domnilor. Vom pleca în curând spre

aeroport. Trebuie să recunosc însă că e prima mea zi pe această rută,
așa că sper că mă veți ajuta dacă o iau pe un drum greșit.
Bineînțeles că s-a rătăcit. Și niciunul dintre noi nu știa traseul.
Când avea să se termine gluma asta?
Când, în sfârșit, ne-am dat jos din autobuz, am știut că pierdusem

avionul. Nu pentru că el ar fi decolat, ci pentru că mai erau 35 de
minute până la ora programată, iar Ryanair respectă cu strictețe regula
de a nu lăsa pe nimeni să facă check-inul cu 40 de minute înainte de
plecarea avionului. Așa că m-am dus direct la birou. Era coadă, dar
am fost primul care a ajuns acolo din grupul celor care mă însoțiseră
cu trenul/autobuzul. Cunoșteam două alte zboruri posibile către Italia
în acea zi care m-ar fi dus relativ aproape de casă.
M-am simțit în continuare relaxat. Simțeam că e ca o aventură. Că

învățam o lecție. Și că nu trebuie să resping această învățătură, ci să o
îmbrățișez, să mă bucur de ea – chiar și atunci când era un
inconvenient pentru mine.
Când am ajuns, în sfârșit, la ghișeu și am întrebat despre una dintre

variantele de zbor, mi s-a spus că toate locurile sunt ocupate. M-am
interesat apoi despre celălalt zbor (către Bologna) și am aflat că mai
era un loc liber. L-am rezervat – și am zâmbit.
Era o zi uimitoare pentru mine. Simțeam că fusesem martorul unei

lecții de încredere, dar predate de o forță supremă benevolă. („Dacă îți
păstrezi calmul, John, și rămâi relaxat, și dacă ACUM ai încredere în
mine, te voi ajuta să depășești situația, dar lasă-mă să mă distrez un
pic pe seama ta, OK?“)
Anxietatea aceasta față de călătorii m-a mai cuprins o singură dată de

atunci. M-am simțit dintr-odată neliniștit la gândul că trebuie să
conduc pe străzile de țară din Italia. I-am spus chiar și Gaiei că ar
trebui să încetinească, pentru că niciodată nu știi ce urmează să facă
restul participanților la trafic (au obiceiul să depășească). Așa că am
condus mai încet în acea dimineață și m-am întrebat chiar dacă nu
cumva frica aceasta a mea îmi va crea probleme. Apoi, m-am hotărât
să nu-mi fie teamă, ci doar să fiu mai prudent ca de obicei.
Și într-adevăr s-a întâmplat ceva. Îmi dusesem băieții la școală și pe

drumul de întoarcere, chiar pe ultima porțiune de stradă înainte de a
ajunge pe aleea noastră, conduceam (mult mai lent decât de obicei),
iar o mașină încerca să iasă din parcare. Șoferul a privit în direcția
mea, dar, deși a văzut că mă apropii, a demarat în trombă, tăindu-mi
calea. Am frânat brusc, am deviat de pe traseu și am reușit să evit
celălalt șofer la milimetru. Dacă aș fi avut viteză, cu siguranță ne-am fi
ciocnit.
Sau poate aș fi trecut de acea porțiune de drum înainte să se ivească el
acolo?
Cum funcționa asta?
Nu știam și nici nu m-am gândit prea mult. Eram însă sigur că mai
avusesem și altă dată această senzație și avusesem încredere în ea – iar
astfel evitasem un accident.
Știai că de regulă sunt mai puțini pasageri în trenurile care fac

accidente? Din păcate, sunt totuși victime, dar mai puține decât cele
care „ar fi trebuit“ să fie acolo.
Cum de se întâmplă așa?
Acum, vă rog să nu cumva să renunțați să mai mergeți cu trenul sau

cu avionul doar pentru că aveți un sentiment ciudat. Trebuie să trăiți o
stare foarte rară și imposibil de confundat. Dacă vă e în general frică
să zburați, nu vă gândiți că aveți acea stare de nervozitate pentru că
urmează să se întâmple ceva groaznic. Astfel de accidente NU au loc
de regulă. Avioanele sunt chiar mai sigure decât trenurile, iar în
trenuri poți avea încredere. Chiar și în cele care sunt cuprinse de
flăcări și ajung în zone inundate.

ATRAGE TOTUL!
O întreagă carte ar putea fi scrisă doar pe tema asta. De fapt, multe au

fost. Și chiar foarte bine. (The Secret, orice volum de Abraham-Hicks
etc.). Întrebarea este: cum atragi lucrurile pe care ți le dorești? Păi,
chiar și asta înseamnă că faci o presupunere – crezi practic că poți
„direcționa“ anumite lucruri spre tine. Hai să reformulăm întrebarea
fără să emitem astfel de presupuneri:
– Cum obții ceea ce îți dorești?
Răspunsul magic („secretul“) este acesta… să bată tobele, vă rog…
Îți dorești pur și simplu.
Dar nu prea mult.
CUM OBȚII CEEA CE ÎȚI Da. Da. O să explic. Hai întâi să

DOREȘTI? lămurim ambele aspecte ale probemei
(pentru „manifestarea cu succes a tot
ceea ce îți dorești“).

Primul aspect: nu îți dorești ceva anume
Poți să treci prin viață fără a tânji după un anumit lucru. Cei care
procedează așa, de regulă, se încadrează într-una dintre următoarele
categorii posibile: cea care are un plus (+) ca logo pictat la intrare și
cea care are un mare minus (–).
Categoria – (ca simbol al negației) își trăiește viața plutind în derivă,

fără a avea nicio idee încotro își dorește să se îndrepte. De regulă, cei
din acest grup simt că viața este la voia întâmplării, grea și nasoală. Se
comportă ca niște victime care au primit din partea destinului o mână
proastă de cărți. Nu își asumă niciun fel de responsabilitate pentru
ceea ce se petrece cu ei și își irosesc viața văitându-se despre tot și
toate.
Dacă i-ai lua deoparte și le-ai da un plan ușor de implementat care să

le permită să iasă dintr-o situație neplăcută, ar răspunde folosind
pentru început cuvântul: „Da…“. E greu să evadezi din tabăra lor. E
un lagăr. Și toți cei aflați aici sunt ținuți prizonieri de către obișnuința
lor, de către negativitate, de faptul că toți cei aflați în jurul lor gândesc
și vorbesc la fel ca ei. Dacă ajungi, din greșeală, în mijlocul lor și începi
o conversație cu unul dintre deținuți, încearcă să scapi cât de repede
poți. Dacă ești nevoit să stai să-l asculți, pune-ți dopuri în urechi și
gândește-te mai bine la altceva. Este puțin probabil că raționamentele
tale vor avea sorți de izbândă cu această persoană. Va avea o reacție
doar dacă îl aprobi: „Da, e groaznic, nu-i așa?“
Categoria + (tabăra pozitivă) e un loc fericit și relaxat. Acest grup și-a

dat seama că a „vrea“ lucruri este echivalent cu a fi continuu pe o
bandă de alergare. Îți dorești ceva din toată inima. Apoi îl obții. Și e
OK pentru o vreme. Dar apoi tânjești după altceva. Dobândești și acel

ceva. E satisfăcător timp de câteva momente. Dar apoi atenția ți se
mută pe altceva. Și așa mai departe.
Cei din secțiunea + au conștientizat că nu e nevoie să obțină ceva

anume sau să meargă într-un anumit loc pentru a fi fericiți. Ei sunt
mulțumiți exact așa cum sunt, acolo unde sunt, indiferent ce se
petrece în viața lor. Nu au planuri bine definite. Cu siguranță, nu se
ghidează după anumite scopuri. Dacă își doresc să viziteze o anumită
țară, desigur că vor „planifica“ o excursie. Dar nu vor încerca să-și
modifice întregul program pentru a putea să-și dubleze perioada de
vacanță. Sunt spontani. Sunt foarte relaxați, iar compania lor e
plăcută. Și se pare că le merge bine.
Deci, de ce nu vorbim despre ei mai mult în acest capitol? Pentru că

nu mulți dintre noi se încadrează în acest grup (iar dacă acum scopul
tău este să fii un membru al acestui club select înseamnă că nu ai
înțeles ce presupune accesul aici). Îi menționez în aceste pagini din
următorul motiv: faptul că totul le merge din plin este legat de legea
atracției (pe care o vom trata în continuare). Aceasta se manifestă
uneori în maniere foarte subtile. Dacă ești fericit cu ceea ce ai și arăți
deschidere față de ceilalți și ai o atitudine pozitivă în raport cu viața
ta, dar nu ai anumite planuri fixe, este totuși foarte probabil că vei
atrage niște lucruri extraordinare. De fapt, e foarte probabil că vei
obține acele reușite grozave pe care și le doresc cei care folosesc
tehnici de manifestare. Doar că tu nu aplici o anumită metodă. Tu
doar trăiești, iar asta funcționează. Ești un norocos.
Al doilea aspect: ești foarte axat pe ceea ce îți

dorești

Astfel procedăm cei mai mulți dintre noi, pentru că ne imaginăm că
așa vom obține lucrurile de care avem nevoie. Iar a avea parte de ceea
ce ne trebuie reprezintă însuși scopul nostru în viață, de cele mai
multe ori. Indiferent dacă tânjești după un Porsche, sau după
partenerul perfect, sau după o promovare la locul de muncă, sau după
autoacceptare, sau după viața la țară, sau după mai mulți prieteni, sau
după vinderea acțiunilor companiei pentru un miliard de dolari, sau
după mai multă armonie, sau după o familie, sau după o existență
monahală, sau după partide de sex cu mai mult de 1000 de persoane
înainte de a împlini 40 de ani, sau după completarea colecției tale de
ceșcuțe Mickey Mouse, sau după eliberarea din strânsorile egoului,
sau după o descoperire științifică epocală, care să îți aducă premiul
Nobel, sau după gustul amețitor al puterii adevărate, sau după faimă,
sau după autoperfecționare, sau după terminarea unui maraton, sau
după iluminare, da, adevărata iluminare…
Îți dorești ceva.
Iar pentru a obține acel ceva trebuie să urmezi, de regulă, patru pași:
1. Să îți fie foarte clar ce anume îți trebuie.

2. Să îți stabilești un plan (cu mai multe etape) pentru a ajunge mai aproape de
țelul tău.
3. Să fii perseverent, să muncești mult pentru a parcurge acele etape.
4. Să nu renunți.
Aceasta ESTE, într-adevăr, o modalitate eficientă de a obține ceea ce

vrei. Da, voi repeta ceea ce am spus: aceasta este într-adevăr o
modalitate de a obține ceea ce vrei. Și așa au procedat mulți dintre cei
care și-au împlinit visurile. Poate că marea majoritate a oamenilor au
urmat această rețetă.
Să fie acesta finalul însă? Nu.
Pentru că ei au plătit un preț – de fapt, mai multe. Le voi enumera în

continuare.
1. NU SUNT FERICIȚI
Se bucură ei oare atunci când au parte de ceea ce și-au dorit? De cele

mai multe ori nu. Chiar natura modului în care sunt programați (care
include gânduri de genul „Voi fi fericit atunci când obțin…“) face ca
atunci când scopul este îndeplinit să fie înlocuit cu un altul. Astfel, cei
patru pași ajung să fie repetați la nesfârșit. Pentru cei care aspiră la
lucruri sofisticate, scopul suprem devine: „Vreau să ating iluminarea“.
Chiar și Buddha a năzuit după aceasta. În concluzie: dorința e ca un
sac fără fund, pentru că odată împlinită o aspirație, ea nu potolește
principala nevoie (care este, de regulă, aceea de a ne simți bine).
2. SUNT OBOSIȚI
De fapt, este epuizant de-a dreptul să procedezi așa. Privește în jurul

tău și vei vedea o mulțime de oameni vizibil extenuați pentru că se
ghidează după o anumită programare. Poate că, dintr-un anumit
punct de vedere, ai parte de o reușită (e posibil să obții ceea ce vrei),
dar te dă peste cap și te poate chiar îmbolnăvi.
3. ÎȘI PIERD SPONTANEITATEA
Dacă ești foarte concentrat și te ghidezi strict după un anumit plan,

urmând fiecare pas și perseverând indiferent ce se întâmplă, respingi
o mulțime de oportunități și de experiențe care se află în afara
scopului tău principal. Te-ai confruntat cu asta deseori de-a lungul
vieții tale și știi că e adevărat.
De exemplu, dacă faci o plimbare cu mașina, atunci ești în totalitate

axat pe destinația ta și pe ce anume vei face odată ajuns acolo, încât nu
mai observi ceea ce se petrece în jurul tău. Nu mai iei în calcul alte
trasee care ar putea să fie mai pitorești, mai plăcute sau mai puțin
aglomerate. Nu bagi în seamă spectacolul vieții, care îți însoțește
drumul. Nu zărești bătrânica aceea care tocmai s-a așezat pe o bancă
pentru a se putea delecta cu o ciocolată. Nu privești frunzele care
plutesc în aer, deasupra străzilor, ținute în levitație de către două
suflante. Nu vezi nici restaurantul dărăpănat unde obișnuiai să-ți duci
partenera înainte să vă căsătoriți; nici copilul care își trage mama de
mână pentru că vrea să intre în magazinul cu jucării; nici posterul lipit
pe fațada unui magazin, care face reclamă la un curs de meditație și
deschidere a minții. Asta devine viața ta. Nu mai realizezi nimic din
ce se întâmplă în lume, pentru că ochii tăi privesc doar spre țelul tău.
Bravo, măcar te concentrezi bine.
4. DORINȚE VERSUS NEVOI
Poate că obții ceea ce ți-ai dorit, dar nu ceea ce îți trebuia cu adevărat.
Cele două sunt deseori foarte diferite. Vizionează orice film.
Majoritatea producțiilor cinematografice surprind un personaj care
tânjește cu ardoare după ceva și face eforturi pentru a-l avea. Trece de
diferite obstacole pe parcursul peripețiilor sale, iar uneori depășește
provocări care păreau imposibile. În final, lupta aceasta e încununată
de succes, iar protagonistul dobândește ce-și dorea. Însă înainte de a
ajunge în acest punct, trebuie să se confrunte cu o „fantomă“ (ceva din
adâncul sufletului lor, cu care n-ai putut da piept înainte) și atunci
conștientizează ceea ce „au nevoie“. Deseori acel lucru e foarte diferit
de ceea ce își „doresc“. Astfel că a-și satisface această necesitate devine
principala lor motivație și, totodată, cea mai agreabilă parte a filmului.
La final, a obține ceea ce voiau devine un fir epic secundar, mai puțin
important atât pentru ei, cât și pentru spectatori. De aceea, e
recomandat să încerci întâi să-ți identifici nevoile, în loc să te axezi pe
năzuințele tale. Astfel, ai putea economisi mult timp. Într-adevăr, dacă
îți oferi posibilitatea să descoperi exact ceea ce „vrei“ în adâncul
sufletului, vei constata că acel lucru se contopește cu principala ta
trebuință. Dacă analizezi mai bine, poate îți vei da seama că tu îți
dorești doar să te simți bine acum. Și că această goană după diverse
dorințe este, de fapt, motivată de nevoia ta banală de a te simți bine.
Iar dacă tot ceea ce îți dorești (și ai nevoie) este să ai o stare bună, de
ce să îți risipești energiile când ai putea decide, pur și simplu, că poți
avea asta fără a mai face alte eforturi? Mă voi simți bine, acum. Ah,
deja simt o îmbunătățire.
Calea de mijloc: a atrage ceea ce îți dorești
Îmi dau seama că aceasta este, într-adevăr, calea de mijloc – un drum

foarte bun, de altfel. Legea atracției chiar funcționează.
Are efect pentru cei care nu-și doresc ceva în mod deosebit, dar se
bucură de prezent: ei atrag lucruri minunate în preajma lor, care
continuă să îi facă să se simtă bine. E partea plăcută a „Vieții“ (sau a
„universului“ sau a lui „Dumnezeu“ dacă doriți, dar eu voi folosi
termenul de „viață“) care spune: „Apreciez faptul că ești așa liniștit și

așa recunoscător să fii tu însuți și să faci ceea ce faci, așa că îți voi oferi
ceva cât se poate de drăguț… Știu că nu ai nevoie de acest lucru ca să
fii fericit, dar o să ți-l ofer totuși; dacă vrei, poți să-l consideri cadoul
meu „drept mulțumire că nu m-ai deranjat“.
Merge și pentru cei care sunt foarte focusați. Aceasta este latura
tranzacțională a vieții. Este vorba de împlinirea unei obligații
contractuale, spunând: „Da, da, știu că ți-am promis că dacă vei cere,
atunci vei primi, așa că acum ne trudim ca să îți oferim ceea ce ai
solicitat… Ne străduim, să știi, doar că s-ar putea să dureze ceva
vreme, te rugăm să ai răbdare, mulțumim“.
Iar dacă poți combina elemente ale acestor metode de succes, vei avea
parte de ceva miraculos (de aceea este tratat în această secțiune despre
magie).
Trebuie să începi prin a învăța de la primul grup: să începi să fii

mulțumit cu cine ești, cu unde ești, cu ce îți oferă viața în fiecare
moment (revino la secțiunea „Mulțumește tuturor“ pentru a-ți aminti
cum să faci asta). Înțelege faptul că te poți simți bine acum, fără a te
duce nicăieri sau fără a face nimic, sau fără a schimba nimic la propria
persoană.
Apoi, trage învățăminte și de la al doilea grup. Dacă păstrezi în minte

ceva ce îți dorești, e foarte posibil să obții acel lucru.
La final, combină cele două elemente. Începi să îți trăiești viața fiind
mulțumit de tine însuți, de cine ești, de etapa în care te afli. Apoi, în
această stare de acceptare și gratitudine, ți se naște dorința pentru
altceva. Acea năzuință nu înseamnă că identitatea ta actuală este
greșită. E doar o mică tentație. De parcă te-ai plimba prin parc, într-o
zonă împădurită. Îți place să fii în acest spațiu, printre copaci. Dar
apoi îți trece prin minte că te-ai bucura dacă ai fi lângă lac și ai privi
rațele și lebedele. Acel gând nu te face să îți displacă locul în care te
afli sau să fii nefericit printre copaci, ci pur și simplu începi să te
îndrepți ușor, ușor spre acel loc unde crezi că se află lacul (știi că
există unul, dar nu-ți amintești amplasamentul exact). Îți e drag să
cutreieri prin pădure. Iar când ajungi la lac, te bucuri de această
experiență. Însă, în timp ce stai acolo și admiri rațele, îți dai seama că
ți-e foame și că ți-e poftă în special de mâncare chinezească – de raț?
crocant?, mai exact. Aceast? nevoie nu te face s???i displac? privitul
ra?elor (de?i e un pic straniu), ?ns? acum pl?nuie?ti s? te ?ndrep?i spre
un restaurant chinezesc. Mai apoi, ?n drumul t?u, te ?nt?lne?ti cu o
bun? prieten? pe care nu ai mai v?zut?o de mult. E liber? ?i se ?ntreab?
dac? ai vrea s? lua?i masa ?mpreun?. ?tii c? ea este alergic? la
glutamatul monosodic, iar ea ??i propune s? merge?i la un restaurant
cu specific italienesc, care e printre favoritele sale. Tu accep?i. Renun?i
rapid la pofta de a m?nca ra?? crocant?. ?ncepe s? te ?nc?nte ideea de a
gusta ?tagliatelle al ragu?, dar atunci c?nd vre?i s? comanda?i,
chelnerul v? informeaz? c? nu are acest fel ?n meniu. Dar au gnocci cu
sos de ra??, ă crocantă, mai exact. Această nevoie nu te face să-ți
displacă privitul rațelor (deși e un pic straniu), însă acum plănuiești să
te îndrepți spre un restaurant chinezesc. Mai apoi, în drumul tău, te
întâlnești cu o bună prietenă pe care nu ai mai văzut-o de mult. E
liberă și se întreabă dacă ai vrea să luați masa împreună. Știi că ea este
alergică la glutamatul monosodic, iar ea îți propune să mergeți la un
restaurant cu specific italienesc, care e printre favoritele sale. Tu
accepți. Renunți rapid la pofta de a mânca rață crocantă. Începe să te
încânte ideea de a gusta „tagliatelle al ragu“, dar atunci când vreți să
comandați, chelnerul vă informează că nu are acest fel în meniu. Dar
au gnocci cu sos de rață, care sună atipic, așa că vrei să încerci. Te
străduiești să îi vorbești chelnerului în italiană și, în curând, se leagă o

conversație. O săptămână mai târziu, te afli într-un restaurant
chinezesc cu acel italian sexy care te servise și înfuleci rață crocantă.
Există câteva aspecte aparent contradictorii (iar tocmai asta face

interesantă această practică):
1. Trebuie să conștientizezi că poți fi mulțumit cu ceea ce ai, dar în același

timp să-ți dorești altceva.
2. Trebuie să te faci înțeles cu privire la ce vrei, dar să nu fii atașat de această
dorință. Cu alte cuvinte, trebuie să înveți să ții un lucru, fără să te agăți de
el: Da, ar fi plăcut să am asta, dar fericirea mea nu depinde de obținerea lui
(această idee e susținută de punctul 1, pentru că ești fericit orice ar fi, deci
starea ta de bine nu e influențată de ceva anume).
3. Trebuie să știi cu exactitate după ce tânjești, dar să nu știi cum vei proceda
ca să atingi acel obiectiv. Trebuie să te abții să mai faci un plan care
conturează pas cu pas ce e de făcut și, în schimb, să te deschizi ideii că există
nenumărate moduri de a îndeplini acea misiune. Apoi, trebuie să fii
receptiv față de ajutorul pe care ți-l oferă Viața. Astfel, se diminuează
presiunea asupra ta (să ne amintim că epuizarea e una dintre problemele
majore cu care se confruntă cei focusați pe ce își doresc). Astfel, poți fi mai
liber și mai spontan. Ești, totodată, mai predispus să întâlnești în cale
lucruri minunate, care să te împlinească atât din punctul de vedere al
aspirațiilor tale, cât și din punctul de vedere al nevoilor tale.
Dacă poți înțelege aceste adevăruri, Viața însăși se va bucura la rândul

ei. Viața e fericită pentru că tu ești fericit și nu mai pui presiune (pe
tine și pe ea). Viața e fericită pentru că solicitarea ta e clară, dar
maniera în care poate fi îndeplinită e flexibilă (astfel, secțiunea care se
ocupă cu îndeplinirea dorințelor va avea șansa de a dovedi
CREATIVITATE – iar destinul adoră să fie original). Viața e fericită
întrucât, dacă, dintr-un motiv sau altul, există o anumită eroare în
sectorul care îți transformă visurile în realitate, nu ești atât de atașat
de acea aspirație, deci totul va fi în regulă.
Toată lumea câștigă. E miraculos.

Am spus „F**k It“ și am
cumpărat un Porsche
Sunt consultant. Câștig suficient de bine – destul cât să

îmi plătesc creditul ipotecar, să duc o viață agreabilă, să
plec din când în când în excursii și să conduc o mașină
practică. Însă în timpul unei retrageri F**k It din Italia
de acum doi ani am hotărât să pun F**k It ideii de a
deține un automobil practic. Știam că o să-mi dau peste
cap bugetul. Dar în același timp mă gândeam „Dacă nu
acum, atunci când?“ Îmi dorisem dintotdeauna să
conduc un Porsche, așa că am vrut să îmi iau inima în
dinți și să încerc unul.
Când am strigat toți laolaltă „F**k It“ la finalul

retragerii noastre, m-am întrebat cât vor persista marile
noastre intenții „F**k It“. Am cugetat și cât vor dura
propriile mele dorințe. Ca să fiu sincer, mă așteptam să
îmi conduc în continuare mașina mea practică pe
drumuri practice, pe parcursul întregii ierni. Dar apoi
am ajuns acasă. Am intrat pe ușă, mi-am lăsat jos
bagajele și, cât ai bate din palme, am ajuns la dealerul
local Porsche…
În scurt timp, îmi conduceam noua achiziție. Și asta am

făcut de atunci înainte. Nu a fost cea mai rațională
decizie pe care am luat-o, dar a fost plină de satisfacții,
într-un mod primar, visceral. Vara următoare am
participat la o altă retragere F**k It în Italia. De data
aceasta, am sosit cu Roxy, Porsche-ul meu. Încă o mai

am pe Roxy. Mă umple de bucurie în fiecare zi. Din când
în când am mici șocuri când verific facturile de la garaj.
Dar merită investiția. Am trecut astfel de la „F**k It, voi
cumpăra un Porsche“ la „F**k It, am un Porsche“.
Mark Seabright, Marea Britanie
Aceasta este una dintre cele o sută de povești F**k It din

noua carte Am spus F**k It disponibilă pe

STAREA F**K IT
În timpul retragerilor F**k It, cerem deseori oamenilor să scrie ce le

trece prin minte. Îi rugăm să aștearnă rândurile rapid, fără a se gândi
prea mult înainte și fără a se cenzura. Numim asta „golirea
creierului“.
Ceea ce scriu e fascinant, deși de regulă e destul de sumbru și negativ.
Cu toate acestea, poate că nu e o radiografie autentică a gândurilor pe

care le au într-o zi obișnuită. Chiar și atunci când ei își „golesc
creierele“ fără să se cenzureze, sunt departe de casă, într-un loc
minunat, fără a avea prea multe lucruri de făcut, la mii de kilometri
distanță de sursa problemelor lor.
Până la urmă, câți dintre noi putem fi observatorii obiectivi și lucizi ai

lucrurilor care ne trec prin minte? Dacă nu practicăm meditația în
mod regulat și dacă nu suntem obișnuiți cu acea privire detașată pe
care o poți dobândi prin intermediul său, e puțin probabil să ajungem
să conștientizăm tot ce are loc în creierul nostru. E dificil să fii atât
într-un gând, cât și în afara sa, privindu-l în același timp.

Pentru a te salva de la efortul presupus de acest contorsionism mental,
voi încerca să ghicesc ce se întâmplă în mintea ta în cea mai mare
parte a timpului. Sunt în măsură să fac asta în urma anilor pe care i-
am petrecut ascultându-mi propria minte, cât și relatări ale altora
despre gândurile lor (în timpul exercițiilor de acest gen).
„Totul mi se părea așa de important, chiar și lucrurile aparent

banale.“
„Eram pierdut în gândurile mele.“
„Știu că mereu m-am axat pe aspectele negative ale oricărei

situații și ale vieții mele, în general.“
„Eram stăpânit, în totalitate, de mintea mea și de gândurile

mele; nu mai eram atent la ceea ce se petrecea în jurul meu.“
„Îmi petreceam mare parte a timpului gândindu-mă la trecut

sau la viitor.“
„Mintea mea gonea, încercând să treacă în revistă ce am de

făcut și care este termenul-limită.“
„Mă simțeam încordat – în așa măsură încât aveam dureri de

umăr și gât.“
„Nu eram deloc conștient de ce se petrecea în corpul meu,

eram concentrat doar pe gândurile mele.“
„Știu că, în sinea mea, criticam orice situație și persoană…

gândindu-mă că acea întâmplare a fost neplăcută sau că acel
individ comisese o faptă reprobabilă.“

„Mi-am dat seama că un gând negativ începea să se instaleze în
mintea mea, așa că l-am alungat repede și mi-am continuat
ziua.“
„Mă simțeam așa de furios, că îmi venea să urlu.“
„Conștientizam toată ura și negativismul care există în lume.“
„Îmi făceam multe planuri… să mă concentrez și să obțin ce

doresc.“
„Luam totul prea în serios.“
„Mă simțeam anxios și îmi era teamă.“
„Majoritatea gândurilor mele erau plictisitoare și se refereau la

diverse activități care trebuiau planificate.“
„Mă simțeam singur, de parcă nimeni nu m-ar fi înțeles.“
Wow! Câtă încărcătură emoțională!
Apoi, în timpul retragerilor F**k It continuăm prin a-i ghida pe

participanți printr-un proces de relaxare profundă. Toată lumea se
liniștește. Unii oameni chiar adorm. În etapa următoare le cerem să
scrie cum s-au simțit și ce au trăit pe parcursul stării lor de destindere.
Poți face și tu asta foarte ușor (astfel vei și crede ce îți spun).
Astea sunt senzațiile pe care le aștern de regulă oamenii pe hârtie

(citate literal):
„Am simțit că lucrurile nu contează așa mult de fapt.“

„Eram foarte conștient de toate gândurile care îmi treceau prin
minte, dar mă simțeam detașat de ele.“
„Mă gândeam că sunt foarte «recunoscător» că sunt aici și că

sunt eu însumi.“
„Mă simțeam atât de prezent la tot ceea ce se petrecea în

mintea mea, în corpul meu și în jurul meu, încât puteam să aud
cele mai insensizabile sunete cu perfectă claritate.“
„Eram prezent în totalitate.“
„Mintea mea se golise. De fapt nu se petrecea absolut NIMIC

acolo. Era doar un vid.“
„Mă simțeam mai relaxat decât am fost întreaga mea viață.“
„Mă treceau furnicături, iar corpul meu era cuprins de

căldură.“
„Aveam sentimentul că sunt perfect neutru, că totul este

aidoma, că nu e nici bun, nici rău, ci doar «există».“
„Mă simțeam foarte trist.“
„Am început să plâng, fără niciun motiv. Am simțit lacrimi în

ochi și le-am lăsat să curgă.“
„Sufletul mi s-a umplut de IUBIRE, pentru toți și pentru toate.“
„Mi-am dat seama că pot avea încredere deplină… că voi

obține tot ce îmi doresc.“
„M-am simțit foarte ușor și jucăuș.“

„Am avut o stare de sigurață deplină.“
„Îmi treceau prin minte niște gânduri și idei stranii.“
„Am conștientizat că sunt racordat atât la alți oameni, cât și la

lume în totalitatea ei. Că sunt o parte dintr-un întreg.“
Acum, dacă ai avut gândurile activate (iar asta ține mai degrabă de
prima listă decât de a doua, deci nu te îngrijora dacă nu a fost cazul),
poate că ai observat că acele stări din lista a doua sunt aproximativ
opuse celor din prima listă.
De fapt, dacă ai fost foarte concentrat, poate că ți-ai dat seama că au

fost prezentate în aceeași ordine.
Dacă ai fost foarte, foarte atent, ai putut stabili legături între o parte
din senzațiile descrise și capitolele precedente. Date fiind aceste
observații și răspunsuri, se pare că suntem într-o ipostază totalmente
opusă atunci când suntem foarte destinși, față de cum ne comportăm
în existența noastră stresantă, de zi cu zi. Ține minte, aceste afirmații
nu au fost inventate, ci au fost culese din reacții adevărate puse pe
hârtie în timpul exercițiilor care explorează cele două stări.
„Stare“ nu e un cuvât nepotrivit în acest context. În Qigong,

ansamblul senzațiilor pe care le ai când te relaxezi deplin se numește
„Starea Qigong“. În hipnoterapie, terapeutul încearcă să-i „inducă“
pacientului o atitudine mai destinsă, folosind un „script“ de sugestii
de calmare și de vizualizări, iar aceasta este numită „starea de transă
ușoară“. În retragerile F**k It numim această raportare – „Starea F**k
It“.
Atunci când ești în această stare, ești în mod natural foarte F**k It:
lucrurile contează mai puțin, nu ești așa de deranjat și ești complet
relaxat.
Am fost mereu foarte interesat de acest amalgam de sentimente, din

două motive:
1. Am știut că ea are un potențial uriaș de vindecare pentru mine. Și eram

bolnav, deci acest lucru era important.
2. Mi-am dat seama că atunci când ești guvernat de aceste trăiri, ești plin de
creativitate. Iar eu lucram în domeniul publicității, astfel că acest aspect era
esențial.
De fapt, poate fără a-mi da seama la ATUNCI CÂND EȘTI ÎN

început de legătura dintre aceste ACEASTĂ STARE, EȘTI ÎN MOD
domenii, am explorat intens zona NATURAL FOARTE F**K IT:

LUCRURILE CONTEAZĂ MAI
Qigongului (în special rolul său
PUȚIN, NU EȘTI AȘA DE
terapeutic) și a hipnoterapiei
DERANJAT ȘI EȘTI COMPLET
(îndeosebi stimularea creativității)
RELAXAT.
timp de câțiva ani.
Și…
1. Știam că dacă aș putea intra în această stare oricând doresc și să rămân mai
des și pe perioade mai îndelungate, aș putea să mă vindec.
2. Știam că dacă aș putea intra în această stare oricând doresc, și să rămân mai
des și pe perioade mai îndelungate, aș putea să generez mai multe idei.
Asta m-a fascinat foarte mult. Lucram într-o industrie (publicitatea) în

care oamenii care veneau cu propuneri originale se autodenumiseră
„creativi“, după un termen care în mod normal era folosit ca adjectiv.
Și erau plătiți foarte bine ca să fie creativi. Însă foarte puțini dintre ei
investigaseră arta creativității sau starea care ar putea induce această
calitate. De fapt, se întâmpla opusul. Mulți dintre cei din acest
domeniu se temeau să sondeze această temă în profunzime,

imaginându-și că astfel vor distruge magia. Eu mi-am asumat riscul și
am descoperit că există un motiv pentru faptul că mulți creativi citesc
ziarul, sau joacă biliard, sau nu pot sta blocați într-un birou, ci preferă
să meargă prin cafenele și baruri. Am aflat că există o explicație
pentru faptul că ideile mele cele mai bune îmi vin la duș, sau atunci
când mă întorc cu trenul acasă, sau în timpul nopții, sau când nu
analizez activ chestiunea respectivă.
Misterul putea fi elucidat astfel: cele mai inovative reflecții apar atunci
când ești într-o stare specială de relaxare. Aveam acces la acest cumul
de senzații atunci când făceam lucrurile pe care le-am menționat
anterior, dar nu și atunci când mă aflam la birou și priveam brieful
scris pe hârtie și încercam să îl deslușesc. Rareori mă simțeam destins
în timpul ședințelor. Aveam inspirație doar când mă aflam în afara
acelui spațiu conceput special pentru găzduirea creativilor (biroul).
Odată ce am explorat hipnoterapia, am înțeles din punct de vedere

științific cum funcționează această stare. Am învățat ce trebuie să fac
pentru a mă relaxa rapid și mai ales ORIUNDE. Ironia a făcut că am
găsit o cale de a fi creativ chiar și acolo unde angajaților li se cere să fie
(dar nu sunt): într-un birou.
Desprind din acest ultim paragraf un înțeles profund metafizic, pe

care voi încerca să vi-l împărtășesc înainte ca el să dispară, fără a mai
reveni vreodată: atunci când intri în starea F**k It îți dai seama că n-ai
încotro să te îndrepți și ce să faci. Poți să rămâi în birou și să îți fie
bine. Poți să-ți păstrezi jobul și să îți fie bine. Poți să îți continui relația
și să-ți fie bine. Un proverb Zen spune „Înainte de iluminare, taie
copaci și cară apă. După iluminare, taie copaci și cară apă“. Acest
dicton și-a pierdut semnificația în zilele noastre, când mulți dintre noi
nu dedicăm nicio fracțiune din timpul nostru tăiatului copacilor sau

căratului apei. Așa că vom actualiza citatul Zen astfel: „Înainte de
iluminare, stai pe Facebook și joacă-te cu iThingul tău. După
iluminare, stai pe Facebook și joacă-te cu iThingul tău“.
Acum, această schimbare de stare a primit nenumărate interpretări și

explicații de-a lungul anilor, dar aș vrea să folosesc o analiză pe care
cred că o vei considera atrăgătoare și utilă: cea a creierului. Ea îmi
permite totodată să menționez povestea incredibilă a lui Jill Bolte
Taylor, pe care o voi folosi pentru a ilustra calitățile uluitoare și
puterea acestei stări F**k It. Îți voi aminti astfel de ce este atât de
important să fii capabil să ai acces la aceste trăiri.
JBT, așa cum o voi numi de acum înainte (deși recunosc că asta o face
să sune ca un tip de whisky, sau ca o companie de construcții, sau
chiar ca o boală), e un neuroanatomist. Ea a fost dintotdeauna
fascinată de modul în care funcționează creierul. Și desigur, are mai
multe cunoștințe în domeniu decât majoritatea dintre noi, iar acestea
s-au dovedit cât se poate de utile pentru ea.
Într-o zi, s-a trezit simțind o durere puternică în spatele ochiului

stâng. În următoarele minute, după ce a făcut câteva exerciții și s-a
îndreptat spre baie, a avut o senzație ciudată de disociere, privindu-și
propriile mișcări de parcă ar fi fost într-un film. A început să aibă
probleme cu funcțiile motorii și cu echilibrul, iar când a pornit dușul,
apa s-a auzit ca un tunet asurzitor. Treptat, a conștientizat că,
probabil, are un atac cerebral. Atunci când brațul său drept a căzut
neputincios, paralizat, a fost sigură.
A știut că sângele se năpustea în partea stângă a creierelui său,

provocându-i gradual o degenerare. Și-a dat seama că trebuie să ceară
ajutor, dar capacitatea sa de a face asta se deteriora rapid (avea
pierderi de memorie, încât nu-și mai putea aminti ce vecin locuia mai
aproape sau la ce număr de telefon ar putea suna).
În ciuda degradării accelerate a stării sale, ea se simțea calmă. De fapt,

a avut o senzație remarcabilă de pace și identificare cu totul, iar
trăirile ei au fost de eliberare, liniște și siguranță (deși obiectiv
vorbind, era în cea mai periculoasă ipostază din întreaga sa viață).
Ea știa că hematomul din partea stângă a creierului său îi permitea

conștiinței să se mute în partea dreaptă și a descris astfel experiența:
„În absența judecății analitice a emisferei mele stângi, am

fost complet vrăjită de senzații de pace, ocrotire,
binecuvântare, euforie și omnisciență.“
Accidentul său vascular cerebral a fost, cu alte cuvinte, o trăire

spirituală „remarcabilă“, care i-a permis să atingă iluminarea sau
„nirvana“.
A reușit, până la urmă, să ceară ajutor (după ce și-a amintit cu greu

numărul de telefon al unui coleg de serviciu). Și s-a recuperat în mod
uluitor (prin propriile sale eforturi). De fapt, povestea vindecării sale
este interesantă și dintr-un alt motiv… pentru că ea a trebuit să aleagă
între două variante posbile. Pe de o parte, putea rămâne în acea
ipostază de beatitudine în care intrase în urma afectării părții stângi a
creierului său, dar aceasta însemna să se descurce cu dificultate în
lume. Pe de altă parte, putea să își reabiliteze acea emisferă și să
funcționeze în deplinătatea capacităților sale, dar își pierdea acea
iluminare proaspăt dobândită.
În prezent, ea îi învață pe ceilalți cum să creeze un echilibru între cele

două componente ale creierului și să tempereze tendințele
dominatoare ale emisferei stângi. Cea mai importantă revelație a sa a
fost aceea că, în urma pierderii funcționalității emisferei stângi, ea a
aflat că starea profundă de pace e localizată în circuitul neuronal al
emisferei drepte. Acea senzație e veșnic acolo, dar trebuie să
dobândim accesul la ea (liniștindu-ne partea stângă).
Wow! Vă rog să-i citiți cu toții cartea My Stroke of Insight. E grozavă. Și

te scutește de a avea propriul tău atac cerebral ca să dobândești aceste
cunoștințe.
Și esența este aceasta… (am trecut pe o pagină nouă pentru că nu

vreau ca această dezvăluire majoră să fie așa de ușor de găsit, încât să
îți fie necesar un simplu număr de pagină)…
Astfel ne-a venit ideea lui F**k It de la bun început. După ce am

explorat ani și ani de-a rândul această „stare“ în toate formele sale
(creative, terapeutice, spirtuale), după ce am încercat să descoperim
căi simple de a avea acces la ea și de a o prelungi cât mai mult cu
putință, am găsit o „parolă“ simplă care o putea descătușa foarte
rapid – „F**K IT“.
Dintre toate modalitățile existente în lume pentru a te racorda la

această stare de magie, vindecare, binecuvântare, pace și iluminare,
am găsit-o pe aceea care conține o imprecație și care pare să acționeze
mai eficient și mai prompt decât oricare alta. Wow!
De fapt, de atunci ne-am petrecut anii lansând un prelung

„WWWWWOOOOOOWWWWW“ . Am petrecut mult timp (și am
folosit multe cuvinte) încercând să înțelegem și să articulăm de ce
funcționează așa de bine. De-a lungul timpului, sute de mii de

persoane ni s-au alăturat și au strigat „WOW“ în aproape toate
limbile. Oameni de pretutindeni ne-au spus „Wow, această expresie
injurioasă chiar reușește să mă facă să mă simt mai liber, wow“.
Deci da, există nenumărate căi prin care ești ajutat să faci trecerea de
la partea stângă a creierului la partea dreaptă (inclusiv inundarea
emisferei stângi cu sânge), dar niciuna nu e așa grabnică și eficace
precum rostirea cuvintelor „F**k It“.
Asta pentru că F**k It este o expresie unică în limbajul nostru, care

rezumă perfect esența a ceea ce simți (și gândești) cu partea dreaptă a
creierului tău: că lucrurile nu contează prea mult.
ASTA PENTRU CĂ F**K IT Dacă ar fi să-ți imaginezi o persoană

ESTE O EXPRESIE UNICĂ ÎN F**k It, te-ai gândi la cineva care își
LIMBAJUL NOSTRU, CARE folosește îndeosebi emisfera cerebrală
REZUMĂ PERFECT ESENȚA A dreaptă (deși, bineînțeles că nu în
CEEA CE SIMȚI (ȘI GÂNDEȘTI) fiecare moment, după cum am văzut
CU PARTEA DREAPTĂ A în cazul lui Jill Bolte Taylor).
CREIERULUI TĂU: CĂ
LUCRURILE NU CONTEAZĂ Și este posibil să trăiești așa.
PREA MULT. Experimentează asta. Nu e nevoie să
alergi cu ochii închiși, dând nas în nas
cu cai pe povârnișuri abrupte. Dar e posibil să aplici ceea ce trăiești
când practici Qigongul Liber și să extinzi acest obicei asupra întregii
tale vieți. Tocmai de aceea se și numește „practică“!

SECȚIUNEA SECRETĂ
TEHNICILE MIRACULOASE
DISTILATE ÎN „MAGIA CELOR
ȘASE“

MAGIA CELOR ȘASE
Am început să scriem această carte parțial pentru a dezvălui procesul

terapeutic prin care trec participanții la „Săptămâna F**k It“. Am
elaborat și analizat acest proces în profunzime aici. Iar pe parcursul
săptămânilor respective ne concentrăm în general pe un proces „F**k
It“ bazat pe magie din 6 părți. Am prezentat așa amplu întregul
procedeu, încât ne-am dat seama că ar fi drăguț să rezumăm totul și să
distilăm apoi esența pentru tine, în calitate de proaspăt F**ketar.
Facem asta în „secțiunea secretă“ – care nu e vizibilă în paginile de
Cuprins. Am scos chiar numerotarea paginilor, astfel că va fi groaznic
de greu să se mai facă trimitere la ele. E o problemă și pentru noi
atunci când dăm autografe pe cărți, pentru că în general alegem un
număr la întâmplare, ca atunci când am extrage o carte de Tarot, și
oferim pagina drept cadou acelui fan. Deseori, mesajul transmis se
potrivește la perfecție.
(Fac o mică digresiune acum despre cărțile pe care le scriem. Dacă faci
referire la o anumită secțiune din carte sau la o anumită anecdotă, iar
eu îți par confuz, este pentru că nu-mi amintesc să fi scris-o, uneori
pentru că a trecut prea mult timp, alteori pentru că sunt cam uituc.

Săptămâna trecută, vreo două persoane mi-au spus: „Mi-a plăcut la
nebunie F**k It, dar nu am putut fi de acord cu partea în care ai
sugerat că e în regulă să fumezi“. E în regulă să fumezi? Cum? Am
spus asta? De ce aș spune eu asta? Nu fumez. În mod evident e
periculos să fumezi – atât pentru mine, cât și pentru alții din jurul
meu. De ce aș spune că nu prezintă niciun risc? Există cumva cineva
din echipa editorială care primește mită în secret din partea unei
companii de tutun pentru a introduce în carte referințe pozitive la
fumat? S-a gândit oare: „Da, F**k It este cel mai bun mediu pentru a
vehicula un mesaj pro-fumat? E așa de dificil, în mod normal, să
strecori astfel de aprecieri în textele spirituale sau terapeutice, dar
Parkin va adora asta, da, îi voi sfătui să spună F**k It și să fumeze
până la moarte, iar ei se vor da în vânt după asta“.
Uite, tocmai am căutat textul respectiv. Am scris, în capitolul „Spune

F**k It indispozițiilor și bolii“:
„Unii oameni ajung să fie atât de obosiți și de plictisiți de a fi

încercat orice, încât pur și simplu renunță. Ei spun un mare
F**k It și, în cele din urmă, renunță, nemaidorind să fie deplini,
sănătoși și perfecți din nou. Ei încă mai simt durerea și
disconfortul, dar spun F**k It și renunță. Oricum, nimic nu
poate aduce schimbarea, atunci de ce să mai treacă prin
durerea suplimentară de a spera că durerea va dispărea?
Ei renunță complet la starea lor fizică și psihică. Se

abandonează total durerii lor. Ei renunță la a dori să fie altfel
de cum sunt, să rămână exact așa cum sunt acum. Probabil
încep să mănânce lucruri pe care nu le-au mâncat de ceva timp,
pot începe din nou să bea sau să fumeze. Ei nu fac decât SĂ SE
RELAXEZE. Singurul lucru pe care îl faceți întotdeauna atunci
când spuneți F**k It este să vă relaxați.“
La naiba. Ceea ce voiam să spun este, desigur, că a te relaxa și a te

abandona au efecte pozitive surprinzătoare, pentru că nu încetezi să-ți
mai pese așa de mult, chiar și în moduri care par nesănătoase.
Asta nu înseamnă că fumatul e benefic. Probabil e indicat să nu

fumezi, să nu te droghezi, să nu rănești în mod voit alte persoane, să
nu tragi vânturi în lift, să nu spui celor care au gătit pentru tine că nu
îți place mâncarea și să nu râgâi în fața cuiva după ce ai mâncat
usturoi.
ACESTA ESTE TRIUNGHIUL Dacă vii la mine peste cinci ani și îmi
BERMUDELOR AL TERAPIEI spui „John, mi-a plăcut Terapia F**k It,
F**K IT. însă n-am putut rezona cu partea în
care spui că e greșit să tragi vânturi în
lift, pentru că eu sufăr de flatulență cronică și nu e ceva voluntar
pentru mine, pur și simplu se întâmplă, în fiecare moment, și în loc să
îmi pun un dop ortopedic în fund, prefer să spun F**k It și să eliberez
aerul și să mă relaxez“, probabil că îți voi râgâi usturoi în față. Voi
merge la semnat de autografe mereu cu usturoiul în buzunar. Iar dacă
menționezi ceva cu care nu te-ai identificat în totalitate, o să fac o
pauză, o să iau usturoiul, o să fac gargară cu apă minerală și apoi o să
eructez pe tine.
Acesta este Triunghiul Bermudelor al Terapiei F**k It. Poți intra pe

propria răspundere în această zonă magică, distilată și concentrată.
Tehnicile magice epurate sunt așa de puternice, încât cu siguranță nu
vei putea părăsi această secțiune fără a suferi o transformare. Poate că
nici nu vei mai ieși. Sau poate vei apărea într-o uniformă imaculată a
unui pilot de bombardier din al Doilea Război Mondial.
Poate că porțiunea aceasta o vei răsfoi cel mai mult.
Apropo de gesturi care se fac cu degetele, Magia celor Șase este ușor
de ținut minte pentru că aproape că poți număra pe degetele de la o
mână. De fapt, un invitat a fost așa de dornic să poată număra toate
cele șase tehnici cu o singură mână, încât a făcut o operație ca să își
implanteze un deget de la mâna stângă la mâna dreaptă. Nu-i așa că te
întrebi unde anume și l-a pus? Bună întrebare. Și l-a cusut chiar la
mijloc, între degetul arătător și cel inelar. Ca să fiu sincer, nu cred că a
meritat eforturile și durerea. Acum întâmpină dificultăți când încearcă
să identifice care este degetul său inelar: să fie cel de dinainte? Sau
este cel adițional, care acum se află localizat lângă degetul arătător?
Nu știu dacă va rezolva vreodată dilema.
1. Deschide-te!
Fii deschis unor noi posibilități. Fii receptiv la schimbare. Fii conștient
că viața poate lua o turnură total neașteptată!

2. Relaxează-te!
Relaxează-ți corpul. Relaxează-ți mintea. Inspiră adânc și simte

tensiunea dizolvându-se, pe măsură ce expiri încet. Relaxează-ți în
mod conștient fiecare parte a corpului.

3. Schimbă perspectiva!
Chiar și punerea lucrurilor în perspectivă e un schimb de perspectivă.

Conștientizează că grijile tale nu contează prea mult în marea schemă
a lucrurilor.

4. Racordează-te!
Fii conștient de ceea ce se petrece cu tine la fiecare nivel și simte totul,

fără a judeca și fără a ignora vreo stare.

5. Ai încredere!
Ai încredere în ceea ce simți atunci când te racordezi sau în mesajele

pe care le primești (de exemplu, „Sunt obosit“). Acceptă că toate
acestea au valoare și sunt autentice. Fii atent la ele de parcă ar fi fost
transmise de un guru legendar.

6. Urmează!
Urmează orice ți se pare potrivit, îndată ce te-ai racordat. Dacă ai

încredere în acel impuls sau în acel sentiment, atunci îl vei putea trăi și
îl vei putea exprima în totalitate.

Exerciții zilnice pentru a crea Magia celor Șase
Începe prin a folosi Magia celor Șase în antrenamentul tău zilnic. Poți
folosi ghidul de Qigong din capitolul „Energizează totul!“, pentru a
afla cum se manifestă prezența qiului. Apoi poți trece la exesarea
Qigongului Spontan.
Folosind Magia celor Șase, procedeul ar decurge în felul următor.

Pentru început, dă drumul la muzică și stai nemișcat.
Deschide-te posibilității ca lucruri uimitoare să se petreacă în

următoarele 20 de minute, poate chiar ceva care îți va schimba viața în
mod dramatic.

Relaxează-ți întregul corp, folosindu-ți respirația, dacă este nevoie.
Schimbă-ți perspectiva dacă îți dai seama că ai acces la ceva ce nu

înțelegi în totalitate, dacă realizezi că viața și vindecarea nu
funcționează așa cum îți imaginai sau credeai.
Racordează-te la ceea ce ți se potrivește. Fă asta întrebându-te „Cum

simt nevoia să acționez?“.
Ai încredere că mesajele pe care le primești (de exemplu: „Scutură-ți

brațul“) au valoare.
Urmează mesajele respective – fă ceea ce ți se cere (de exemplu,

scutură-ți brațul).
Repetă acest proces până când nu mai trebuie să te gândești la fiecare

pas în timpul antrenamentului tău: vei sta pur și simplu în picioare și
apoi te vei ghida după qi.
Vei descoperi curând magia acestui exercițiu.
Iar dacă vei continua să îl practici, vei vedea că miraculosul pune

stăpânire pe viața ta. Folosește Magia celor Șase în mod conștient,
dacă dorești. Dar în curând vei observa că totul se petrece de la sine
(deși procesul Magiei celor Șase își va urma etapele obișnuite pe
fundal).
Vom explora cum putem trăi așa în „Viața în afara gratiilor: libertatea
(Trăirea unei vieți F**k It)“.

PARTEA A VII-A
A FI ÎMPUȘCAT ȘI A SUPRAVIEȚUI
Spune F**k It la ce gândesc ceilalți

CINE VA TRAGE CU ARMA ÎN TINE?
Ar fi frumos dacă ai crede că, dat fiind faptul că ai fost captiv într-un
fel de închisoare, și n-a fost o experiență prea plăcută pentru tine, iar
acum încerci să-ți redescoperi libertatea, să evadezi și să folosești
puterea și magia lui F**k It pentru a aduce în viața ta fericire,
prospețime și emancipare… ar fi frumos să crezi că, în contextul
acesta, oamenii din jur te vor susține sau chiar te vor aplauda pentru
nobila ta misiune de eliberare.
Ar fi drăguț să îți imaginezi că persoanele din jurul tău vor fi inspirate

din noul suflu de viață pe care îl descoperă în tine și că poate și ei ar
trage învățăminte dacă te-ar întreba ce s-a întâmplat și cum ai
procedat, iar astfel ar aduce și ei schimbări existenței lor.
Ar fi plăcut să te vezi ca pe un exemplu în comunitatea ta, pe care

ceilalți îl remarcă și șoptesc plini de considerație „El a reușit să
evadeze din închisoarea asta în care suntem toți prizonieri, a avut
curajul să spună F**k It și a gonit spre libertate“. Oamenii ar ajunge să
te urmeze, în speranța că, dacă stau în preajma ta, simțul
independenței care sălășluiește în tine se va transfera și asupra lor. Ai

fi ca Fluierarul F**k It.
Ar fi genial.
Iar uneori se întâmplă și asta. Mulți oameni participă la retrageri F**k

It pentru că au un prieten care a fost la ședințe mai demult și nu le-a
venit să creadă ce schimbare a survenit la el după numai o
săptămână… Au vrut să aibă și ei parte de ce a experimentat amicul
lor, așa că au rezervat și ei o săptămână. Foștii participanți de la
Retragerile F**k It ne trimit e-mailuri în care ne spun deseori că
apropiații au fost uimiți de transformarea lor – complimentându-i că
arată altfel, că sunt mai calmi, că le acordă mai mult timp etc.
Dar nu e mereu așa. MULȚI OAMENI PARTICIPĂ LA

RETRAGERI F**K IT PENTRU
Vezi tu, când evadezi spre libertate, le CĂ AU UN PRIETEN CARE A
reamintești celor din jur că nu sunt FOST LA ȘEDINȚE MAI DEMULT
liberi. Iar celor care sunt întemnițați, ȘI NU LE‑A VENIT SĂ CREADĂ
dar nu se gândesc prea mult la asta, CE SCHIMBARE A SURVENIT LA
celor care nu plănuiesc nicio ieșire din EL DUPĂ NUMAI O
normalitate prea curând nu le convine SĂPTĂMÂNĂ…
să li se reamintească faptul că sunt
captivi.
Să luăm un exemplu. Tu muncești, chiar dacă nu-ți place jobul tău,

pentru că ai un credit ipotecar de plătit. Ai o rată la casă pe care
trebuie să o achiți pentru că ai nevoie să locuiești undeva și nu vrei să-
ți irosești banii pe chirie. Îți dorești să ai o locuință într-o zonă liniștită,
iar în acest oraș, asta costă, astfel că rata ta este semnificativă. Așa că
nu ai nici măcar posibilitatea de a-ți schimba jobul, pentru că orice
diminuare salarială ar submina capacitatea ta de a-ți plăti dările.
Situația aceasta este similară și pentru restul colegilor tăi. Mulți dintre
ei sunt poate chiar mai obligați să rămână la locul de muncă, deși nu îl
agreează, pentru că au familii de întreținut. Această situație (sau ceva
asemănător) poate fi întâlnită în orice birou, în orice magazin, în orice
fabrică, în orice spital și chiar în orice bordel din orașul în care
locuiești. Iar cu toții s-au resemnat că așa stau lucrurile.
Cu excepția ta, care te-ai decis că a merge în continuare la un job care

nu-ți place e de neconceput. Viața e scurtă și prețioasă, iar tu o irosești
pierzând 43 de ore pe săptămână făcând ceva ce nu ți se potrivește.
Aveai visuri pe vremuri. Îți doreai să fii cântăreț sau actor. Dar ai fost
decepționat de prima scrisoare de respingere de la facultatea de
teatru, la care te-ai înscris când aveai 18 ani. Acum ai 38 de ani, viața
ta se scurge fără să se întâmple nimic dramatic, ești ca un actor fără
public, care trăiește viața altuia.
Gata.
Te apuci să cauți facultăți de artă teatrală pe internet. Te simți înfiorat

chiar și când te documentezi pe diverse site-uri. Gândul că îți vei
petrece trei ani învățând să joci teatru, apărând pe scenă,
interacționând cu oameni extraordinari e o sursă incredibilă de
adrenalină. Spui F**k It și aplici la trei colegii, inclusiv la cel mai bun
din Londra, din Marea Britanie, poate din întreaga lume chiar, unde
actori iluștri și-au șlefuit talentul. Folosești toate șiretlicurile pe care
le-ai învățat despre manifestarea F**k It (Atrage totul!) și te axezi pe
ceea ce dorești, fără a te agăța însă prea mult de năzuința ta. Știi că
dacă această cale nu va funcționa, alta se va ivi către tine ca prin
farmec.
Șase săptămâni mai târziu, după o serie de interviuri și audiții,

primești un loc la cea mai bună facultate de teatru din lume și
urmează să începi cursurile peste trei luni, în septembrie.
Spui F**k It, demisionezi, trebuie să stai în preaviz o lună, astfel că
începi să plănuiești o megacălătorie pentru cele două luni rămase
libere.
Ți-ai putea imagina că toți sunt bucuroși pentru tine, nu-i așa? Iar unii
poate că sunt.
Subiect: WOW!!!!
Sarah,
Wow! Jenny mi-a spus că ai fost acceptată la RADA și că vei pleca

într-o călătorie prin lume. Nu-mi vine să cred, Wow! Felicitări din
inimă. Sunt așa invidioasă. Mai ai loc în bagaj pentru încă o
persoană mică de tot? Haha.
Annne xx
Și…
Subiect: Ticăloasă norocoasă
S,
Poftim? De unde a apărut intenția asta? Nu-mi face asta. Nu mă lăsa

singură cu Lenny Libidinosul în dulapul cu rechizite. E inuman. Ești
o eroină… Profită de șansa asta.
Cu iubire și invidie,
Tx.

Dar mai sunt și altele
Subiect: Vestea ta
Bună Sarah,
Aici fratele tău. Mama mi-a dat vestea. Wow, ce schimbare uriașă
vrei să faci. Tu mă știi pe mine, sunt de principiul că visele trebuie
urmate (altfel de ce aș lucra aici la Goldman Sachs?), dar nu ți se pare
un pic extrem gestul tău?
Mama și tata sunt și ei îngrijorați. Te-ai descurcat așa bine să faci

progrese în privința locuinței, de ce vrei să-ți năruiești planurile
acum? Știi cât de mulți actori sunt în competiție pentru fiecare rol?
Iar tu aveai deja o slujbă!
Nu pot să pricep, dar e viața ta și ți-o poți trăi cum dorești.
Te rog doar, sună-i pe mama și pe tata, sunt îngrijorați.
xDavid
Și…
Subiect: Decizia ta
Sarah,
Aici Phil. Am vorbit cu ceilalți directori despre decizia ta de a părăsi

compania și de a te întoarce înapoi la facultate și suntem cu toții
deosebit de dezamăgiți. Ai fost un membru de preț al echipei noastre
și ne vei lipsi.
În secret, sperăm că îți vei da seama că faci o greșeală și că te vei
răzgândi. Să știi că dacă se întâmplă asta, va exista mereu un loc aici
pentru tine. De fapt, Cliff tocmai mi-a amintit de un alt manager
promițător, Isabelle, care a renunțat la tot pentru a deveni artist. A
făcut chiar facultatea, în speranța că va lucra în domeniul de care se
simțea cel mai mult atrasă și că va avea succes în lumea artistică…
Dar Cliff a aflat recent că acum lucrează ca angajat temporar la o
firmă din oraș. Au!
Desigur, îți dorim tot binele din lume și sperăm că te vei remarca în
lumea actoriei.
Phil
Există totodată și câțiva amici deosebit de sinceri.
Subiect: Un nebun tocmai a evadat
Sarah,
Știi că te iubesc la nebunie, mereu te-am iubit, dar CE NAIBA faci?
Am prieteni care ar ucide pentru jobul tău și pentru banii pe care îi

câștigi tu. Iar apartamentul tău este SPLENDID.
De ce renunți la toate astea? Pentru șansa de a juca un mic rol într-

un serial tv cu polițiști?
Ai luat-o razna? Scuze, știu că poate sunt prea dură, dar cineva
trebuie să-ți bage mințile în cap. Sună-mă. Trimite-mi un mesaj.
Răzgândește-te și liniștește-mă.

Offf.
Tanny x.

CUM SĂ EVIȚI SĂ FII RĂNIT
Un aspect esențial al Terapiei F**k It constă în a învăța să îți pese mai

puțin de ce cred ceilalți.
De fiecare dată când avem retragerile noastre F**k It, unul dintre
blocajele principale care îi împiedică pe oameni să acționeze așa cum
doresc și să ajungă să fie așa cum vor este teama față de ce vor crede
sau vor spune alții.
E o parte esențială a terapiei F**k It pentru că pașii pe care îi faci spre

a te elibera înseamnă să asculți cu mai multă atenție ceea ce vrei, în
adâncul sufletului tău. În mare măsură, procesul constă în activitățile
acestea: deschidere, racordare la ceilalți, conștientizare a stărilor
proprii, ascultare cu atenție a mesajelor primite, încredere în acele
sfaturi și, la final, ascultare ( a vocii inimii tale). E vorba de un alt
schimb de perspectivă: treci de la a-ți orienta viața în funcție de
așteptările familiei, prietenilor, școlii, muncii, societății și de la a face
ceea ce crezi că ar trebui și e nevoie să faci… la a te scufunda în tine
însuți și a asculta de ceea ce vrei într-adevăr să faci și ceea ce vrei să
devii.

Dat fiind faptul că ai ascultat gândurile altora atâta amar de vreme,
evident că îți va fi greu să ajungi la niște concluzii cu privire la ce îți
dorești, care să difere de ceea ce au planificat alții pentru tine. Va fi
dificil. Va exista foarte probabil această disonanță (cum altfel crezi că
ai ajuns în această temniță în care te afli acum? Pe parcursul terapiei
F**k It reducem valoarea pe care o acordăm mesajelor primite din
afară (părinți, prieteni, profesori, lideri, politicieni, celebrități etc.) și
punem mai mult preț pe mesajele primite dinăuntrul nostru.
Imaginează-ți asta. Te afli într-o cameră plină cu adulți – un cocktail,

de exemplu. E gălăgie mare. Se pare că toată lumea vorbește. Toată
lumea are o opinie și adoră să și-o exprime. În încăpere intră o fetiță
care are în jur de cinci anișori și pe care nu o observă nimeni, cu
excepția ta. Are o voce așa firavă, încât atunci când vorbește nimeni
nu o aude, nici măcar tu. E așa mare gălăgie aici! Încerci să te apropii
de ea. Iar ea continuă să vorbească. Are, în mod evident, ceva de spus.
În scurt timp ajungi lângă ea. Te apleci să o asculți. Auzi doar câteva
cuvinte – „Voiam doar să spun că…“ Dar zgomotul e așa de asurzitor,
încât nu poți să mai auzi altceva. O rogi să aștepte o clipă. Te înalți
deasupra mulțimii și le spui adulților din această încăpere aglomerată,
cu voce puternică, dar fără a țipa:
– Mă scuzați, mă scuzați… Scuze… liniște, vă rog, un moment. Vă rog

să tăceți, doar pentru o clipă.
După un timp, vacarmul se diminuează.
– Scuze, dar aici e o fetiță și are ceva să ne spună tuturor… Hai, spune
ce ai de spus.“
Iar fetița vorbește. Iar ceea ce spune e pentru tine. Dar așa crezi tu. Și
te impresionează profund. Și te face să îți dai seama că ai înțeles totul
greșit. Că până și faptul că te afli în acea cameră e greșit. Și te simți în
același timp trist și fericit. Îi mulțumești fetiței din toată inima. Și îi
promiți că oricând va vrea să vorbească, nu numai că o vei asculta, dar
îi vei liniști pe toți cei din jur pentru ca să auzi exact ceea ce spune ea.
Părăsești apoi camera, pentru că e prea mare larma și nu-ți dai seama
cum de ai ajuns acolo: e plin de oameni înfumurați, care își dau
importanță.
Aceasta este terapia F**k It. Trebuie să reduci nivelul zgomotului

pentru a putea desluși ceea ce spune vocea firavă din adâncul tău.
Trebuie să asculți cu mare atenție acel glas și să îi recunoști valoarea.
Apoi trebuie să acționezi în funcție de sfatul primit, ceea ce înseamnă,
deseori, fie să îi reduci la tăcere pe toți ceilalți oameni gălăgioși din
cameră, fie să părăsești acel loc definitiv.
Cu alte cuvinte, trebuie să spui un mare F**k It la ce cred și la ce zic

alții despre tine.
Desigur, asta nu înseamnă că vei TREBUIE SĂ SPUI UN MARE

ignora tot ceea ce îți spun alții, ca un F**K IT LA CE CRED ALȚII
adolescent rebel care spune „rahat“ de DESPRE TINE.
fiecare dată când vorbește cineva. Este

nevoie de o reechilibrare. Îndată ce ești mai conectat la ceea ce se
petrece în adâncul sufletului tău și la ce îți dorești, într-adevăr, de la
viață, atunci poți reacționa altfel la ce ți se spune din afară. De fapt,
există o infinitate de lucruri minunate care sunt rostite în jurul tău și
care te pot ajuta să-ți menții libertatea. Atunci când se aliniază cu ceea
ce îți dorești să obții, aceste voci exterioare te pot îndruma în misiunea
ta. Vorbim aici de o adevărată mutare a accentului sau a perspectivei,
și una dramatică, care constă în a acorda mai multă greutate mesajelor
pe care le primești din interiorul tău (când pleci urechea, cu grijă), în

loc să te axezi pe cele din afară. Ne referim (dacă preferi formularea
asta) la ascultarea vocii interioare sau a eului tău superior. E vorba de
instinctul tău. Sau de Dumnezeu. Sau de acel câmp energetic care
străbate totul. Indiferent despre ce discutăm, trebuie să îți pese mai
puțin de ce are loc în afară, pentru a te putea concentra pe interior și a
putea valorifica tot ce se spune acolo.
Iar simplele cuvinte F**k It se transformă într-un scut magic din acest
punct de vedere. De fiecare dată când primești mesaje care încearcă să
te readucă înapoi în celula ta, în închisoarea ta – din partea acelor voci
care induc panică, te fac să eviți riscurile și să urmezi turma –, iar
acestea nu îți inspiră încredere, atunci trebuie să spui F**k It și să
continui să asculți și să ai încredere și să urmezi propria ta cale. Poți
să-ți imaginezi, de exemplu, dacă vrei un scut F**k It magic care te
înconjoară, respingând toate săgețile fricii care sunt aruncate spre tine,
în timp ce evadezi din închisoare.
„Nu vreau“
Ce simți când citești aceste cuvinte?
„Nu vreau.“
Când ai avut ultima oară curajul să spui asta?

O femeie foarte plăcută, aflată într-unul din grupurile
mele, a rostit deodată aceste vorbe în mijlocul unei
ședințe. Și vocea care s-a auzit a fost aceea a unei fetițe
uitate de mult.
Sunt atât de multe lucruri pe care nu dorim să le facem

sau să le trăim!
În copilărie, foloseam expresia asta. Ne făceam auziți

exact atât cât voiam. Iar de fiecare dată când ceva nu se
potrivea cu ritmul nostru sau cu lumea noastră… „Nu
vreau“.
Vezi tu, copilul magic are propriul său ritm, propria sa

înțelepciune extraordinară, propriile sale cunoștințe care
nu sunt bazate pe un ansamblu de informații și care nu
au nevoie de prea multă analiză, ci doar de iubire și de
siguranță. Cu toate acestea, adulții consideră că rolul lor
este de a-i învăța pe copii și de a le dicta cum ar trebui să
fie. Astfel că, până la urmă, copilul fermecat ajunge să
tacă și rămânem cu o mie de „Nu vreau“ care ajung să
fie nerostiți.
Chiar și atunci când vorbești cu cineva, sunt atât de

multe lucruri pe care acea persoană nu le vrea, dar nu
îndrăznește să spună asta sau nici măcar să o simtă.
Asta pentru că în cultura noastră suntem învățați să

„zâmbim și să mergem mai departe“. Oamenii ne spun
„Trebuie să fii adult, s-a zis cu copilăria“. Trebuie să
creștem, trebuie să înfruntăm lumea și responsabilitățile
noastre, trebuie să facem să funcționeze această
maturizare. Nu mai putem fi copii, nu mai putem spune
„Nu vreau“.
Dar am uitat că acest copil e o parte integrantă din noi

înșine. A crește nu înseamnă a abandona acel copilaș.
Putem avea totul: și un copil magic, și un adult capabil.
Dar acest copil fermecat vine și el cu doza sa de durere și

de nevoi, astfel că renunțăm la magie în speranța că vom
evita durerea și nevoile. Însă lucrurile nu funcționează
așa. Ajungem să ne simțim izolați.
E vremea să ne acordăm dreptul de a spune „nu vreau“

și de a găsi loc pentru acel Copil Magic. Durerea sa
există doar pentru că oamenii l-au neglijat. Deci, vei face
și tu asta? Nu vei asculta nici tu? Tu ești el. Iar atunci
când vei înceta să-l ignori, îți vei da seama că dincolo de
asta există o lume plină de prețuire de sine, de respect de
sine, de uluire și magie, de intuiție și introspecție, pe
care poate că le-ai uitat pentru că ai crezut că nu mai
poți spune „Nu vreau“.

ATUNCI CÂND EȘTI RĂNIT
Vor exista și momente, desigur, când vei fi afectat de ce cred și spun

ceilalți (poate că te întrebi cum îți poți da seama ce e în mintea altora,
dacă nu verbalizează acest lucru, însă știi că poți, așa e), mai ales dacă
îi iubești și le respecți opinia. Ca atunci când ajungi să fii lovit în
timpul evadării tale figurative din închisoare, există o varietate de
reacții pe care le-ai putea avea:
Te retragi sau te adăpostești
Înțelegi ce nu merge pentru tine, îți faci planul de evadare și începi să-
l pui în practică. Dar toți cei din jurul tău cred că ai luat-o razna. Iar
asta te deranjează. Păi, oprește-te pentru o clipă. Nu renunța încă.
Acordă-ți timp. Gândește-te mai pe îndelete. Ai tot timpul din lume și
poate că există mai multe căi de a jupui o pisică, poate că nu trebuie
să-ți pui toate ouăle în același coș, poate că nu e bine să arzi poduri…
etc. Până la urmă, mai bine o vrabie în mână decât o cioară pe gard,
cine se scoală de dimineață departe ajunge și calul bătrân cu greu se
învață la ham (ultimele trei le-am inclus la întâmplare când mi-am dat
seama că toți cei care au sarcina de a traduce această carte se vor
îngrozi când vor vedea că am folosit niște expresii particulare care nu
au nicio relevanță pentru ideea centrală). Cine nu e familiarizat să
caute expresiile pe Google!
Procesul acesta de a te distanța și de a te retrage un pic este cât se

poate de natural. Așa că mai bine folosește-l. Astfel progresăm în
mare parte din viața noastră. Pentru asta s-au inventat televizorul și
livrările de pizza. Ai nevoie de acel yin al retragerii pentru e echilibra
acel yang al evadării.
Primești îngrijiri medicale
Evadarea spre libertate poate să-ți pară deseori marcată de

singurătate. Așa că apelează la ajutor. Găsește-ți un ghid – cineva care
înțelege prin ce treci și ce vrei să faci și care te poate ajuta dintr-un
punct de vedere obiectiv (cu alte cuvinte, cineva care nu își dorește
neapărat ca tu să rămâi unde ești și cum ești). Există mulți astfel de
„mentori“ de acest gen pe rafturile librăriilor și pe internet – profesori
(ca noi) care să te ajute în moduri variate, în diferite etape ale
drumului tău spre libertate. Ceea ce ai nevoie din partea acestui
instructor și ghid poate că se va schimba pe măsură ce progresezi.
Deschide-te ideii că ajutorul de care ai nevoie va apărea atunci când îți
va fi cel mai necesar. Simplul fapt că îți amintești că ți-ar fi util niște
ajutor (îngrijire medicală) e suficient pentru a atrage acel sprijin în
viața ta.
Perseverezi și speri că nu vei sângera până

mori
Continuă să lupți. Nimeni nu ți-a promis că va fi ușor. Continuă să ai

încredere în tine. Acesta este drumul cel mai puțin străbătut, iar din
acest motiv nu e perfect nivelat și îngrijit. Poate că e un teren
accidentat, brăzdat de făgașe și dificil de urmat. Poate că, uneori, nici
nu îți dai seama încotro se îndreaptă. Poate că, uneori, uiți de ce ai ales
să îl urmezi. Dar e greu să te întorci. De fapt, dacă te întorci, traseul va
fi la fel de anevoios. Mai bine fă un popas din când în când, dar dacă
îți folosești inima și instinctul pe post de busolă, păstrează-ți direcția
aleasă și la final nu vei da greș.
Te întinzi pe jos și faci pe mortul
Poate că știi pe cineva care procedează așa: îl rogi să facă un lucru care
te-ar putea ajuta și care v-ar îmbunătăți relația, iar el răspunde
„Bineînțeles că da, înțeleg în totalitate, îmi pare rău că purtarea mea ți-
a creat probeme“, însă apoi pleacă și nu schimbă nimic. E frustrant să
ai de-a face cu așa ceva.
Acesta este echivalentul strategiei de a face pe mortul. Atunci când

vorbești cu acel om, nu există niciun fel de rezistență, doar acord total.
Dar atunci când pleci, el își continuă comportamentul de până atunci.
Ca atunci când te apropii de un cadavru întins pe podea: inițial nu e
niciun fel de mișcare, nu respiră, dar atunci când te întorci cu spatele
și te îndepărtezi, cel aparent nemișcat începe să danseze – până când
te întorci iar spre el și îl vezi întins pe podea, făcând iar pe mortul.
Stârnește confuzie, dar în același timp e o abordare foarte eficace. Asta

e ceea ce ai putea să încerci. Atunci când cineva vine la tine și își
exprimă o îngrijorare sau o dezaprobare, ai putea să stai calm și să fii
de acord cu tot ce ți se spune și ai putea înțelege absolut tot. Fără să
oferi acel „dar“ care urmează de obicei. Nu mai opui niciun fel de
rezistență. Dai impresia că acea persoană te-a ajutat să îți descoperi
greșeala și că în urma acelei discuții utile vei schimba totul (să fie ca
înainte).
Dar nu schimbi nimic. Îți continui drumul. Când vine iar la tine,
oarecum bulversată că nu ai ameliorat nimic, folosește aceeași tactică
și dă-i dreptate în totalitate, fără a face nimic.
După câteva confruntări de genul acesta, te va lăsa în pace. Nu a fost

prea neplăcut nici pentru tine, nici pentru ea. Dar tu ai obținut ceea ce
doreai (adică să fii lăsat în plata Domnului). De fapt, ironia face ca
singurul lucru pe care riști să-l primești din partea ei să fie un „F**k
It“ blând. Va simți că a încercat, că și-a făcut datoria, dar pur și simplu
nu merită. Apoi te va lăsa în pace și va fi chiar fericită pentru tine dacă
ai parte de succes. De fapt, în mod straniu, va considera că a contribuit
la reușita ta. Drăguț.

PARTEA A VIII-A
VIAȚA ÎN AFARA GRATIILOR:

LIBERTATEA
Trăirea unei vieți F**k It

A FI LIBER ȘI A AJUNGE ÎNTR-UN ORAȘ
UNDE NU MAI ȘTII PENTRU CE AI VENIT
Una dintre amintirile mele cele mai pregnante din copilărie este mama
mea care intra în cameră plină de hotărâre și apoi se oprea și se
întreba: „Pentru ce am intrat oare aici?“. Ni se întâmplă tuturor, mai
ales pe măsură ce îmbătrânim. Eram pe cale să spun „din păcate“
după „Ni se întâmplă tuturor“. Dar apoi am uitat că voiam să scriu
asta. Nu. Nu. De fapt nu mi se pare așa trist. Înseamnă doar că trebuie
să te plimbi mai mult prin casă, iar asta nu e neapărat ceva rău. Uneori
cobor de două ori scările de la birou la parter ca să iau ceva ce-mi
trebuie, apoi mă întorc la masă și constat că m-am întors cu altceva
decât intenționasem să iau (de regulă, mâncare) și am uitat complet
ceea ce îmi trebuia (de regulă, nu ceva de mâncare). Astfel ajung să fac
mai multă mișcare (pentru a arde caloriile ingerate când consum
mâncarea luată fără intenție).
Nu e trist nici pentru că îmi amintește de un minunat adevăr

universal: toți intrăm în această chestie numită viață și la un moment
dat ajungem să ne întrebăm: „Pentru ce am venit eu oare aici?“.
Presupunem deci că toți am venit cu un anumit scop, dar nu ne mai

putem aminti care anume e acela. Apoi ne învârtim de colo-colo prin
cameră, întâi lent, dar cuprinși de disperare, încercând să ne lămurim
ce trebuia să facem. Unii dintre noi ne amăgim că ne-am adus aminte
(„ah, da, am venit pentru foarfecă, pentru că, da, am de tăiat niște
hârtie în camera de la parter, asta era“). Unii dintre noi ne imaginăm
că ne-am amintit, dar apoi nu mai suntem siguri și continuăm să ne
întrebăm și să scormonim („Ah, dar sigur venisem pentru foarfecă?…
știu că am de tăiat niște hârtie în camera de la parter, dar nu se poate
să fi fost acela singurul motiv pentru care am venit aici, trebuie să mai
fie ceva, ceva mai important, cu siguranță“). Unii dintre noi n-avem
nicio idee pentru ce am ajuns aici și nici nu ne pasă, e plăcut doar să
ne aflăm în cameră și rămâne de văzut ce se va ivi aici.
Bineînțeles că ar fi indicat, dacă ai apărut aici cu un anumit scop pe

care l-ai uitat ulterior. Dacă, într-adevăr, căutai foarfeca, atunci
felicitări. Bravo, bravo pentru faptul că ți-ai amintit, dar poate că mai
erau multe alte lucruri în cameră pe care le-ai omis când ai înșfăcat
foarfeca și te-ai grăbit înapoi pe scări. Dacă ai venit, într-adevăr,
pentru ceva anume și nu mai știi pentru ce și te tot întrebi neîncetat și
simți că nu vei fi fericit în acea cameră decât dacă descoperi despre ce
era vorba, chiar dacă poate în acel moment ai foarfeca în mână,
înseamnă că existența e cât se poate de obositoare. În același timp însă
ai putea argumenta că atâta timp cât ai ajuns aici cu un anume scop,
nu ai putea fi niciodată fericit până nu identifici acel scop.
Nu pot fi de acord cu Pascal, care ÎN CIUDA A CEEA CE SPUNEA

zicea că, logic vorbind, e mai bine să PASCAL, EU PREFER SĂ ÎMI
crezi în Dumnezeu, pentru că dacă tu ASUM RISCUL – SĂ NU TRĂIESC
crezi și se dovedește că El există, ÎNTR‑O MINCIUNĂ DOAR CA SĂ
atunci vei fi mântuit, însă dacă nu MĂ BUCUR DE O „POSIBILĂ“
crezi, riști ca El, de fapt, să fie real și să VIITOARE MÂNTUIRE.

fii osândit. E ca un pariu cosmic. În ciuda a ceea ce spunea Pascal, eu
prefer să îmi asum riscul – să nu trăiesc într-o minciună doar ca să mă
bucur de o „posibilă“ viitoare mântuire. Doresc în schimb să fiu
deschis posibilității că, și dacă am uitat pentru ce am venit aici, de fapt
nici nu am venit cu un anume scop și pur și simplu sunt curios să
descopăr ce se află în acest loc. Poate îmi voi da seama că am ajuns aici
pentru ceva anume, poate că nu; sau poate voi crede asta, dar apoi mă
voi răzgândi, dar apoi voi conștientiza că am greșit de la bun început,
dar mă voi bucura de întregul proces de a nu ști, de a-mi pune
întrebări, de a fi acolo. De a fi aici.
Acesta este finalul fericit. Mama venea în cameră, chitită pe treabă, se

oprea și apoi întreba: „Pentru ce am intrat oare aici?“, apoi se oprea și
spunea: „Oh, nu mai știu. O, bună, John, vrei să ne jucăm un joc?“. Și
asta făceam. Și am continuat să mă joc, la nesfâșit, acum și pururea.
Amin.

A FI LIBER ÎN ORAȘUL MUNCII
La ce anume te gândești când citești expresia „orașul muncii“? Ai în

minte un oraș industrializat, plin de fabrici, de murdărie, de fum, cu
oameni epuizați, vlăguiți de puteri, care se târăsc să ajungă să presteze
o muncă grea, dezgustătoare, prost plătită, dar care îi stoarce de viață?
Te gândești la un oraș plin de birouri, cu navetiști strânși laolaltă la
aceeași oră în fiecare zi, pentru a-și începe munca la ora 9.00 și pentru
a-și petrece vremea scriind la tastatură sau turuind în timpul
ședințelor? Îți imaginezi un oraș plin de angajați care lucrează de
acasă, care au un program flexibil, care stau pe laptop la Starbucks,
care au conferințe pe Skype cu ajutorul smartphone-urilor, prin care
păstrează legătura cu alți angajați la distanță, pentru care viața
profesională e strecurată prin viața lor personală, dar nu și invers, care
se înscriu și se dezabonează de la tot felul de cluburi de muncă, sau
cluburi private, sau cluburi de sănătate, sau holuri de club, generând
venituri pasive prin intermediul comerțului electronic și al
investițiilor inteligente?
Vezi munca drept ceva neplăcut, care trebuie făcut și tolerat pentru a
câștiga bani ca să îți întreții existența? Tânjești după finalul de

program, după weekend, după ziua de plată și după vacanțe?
Sau îți place munca ta? Îți oferă așa multă satisfacție, așa mult sens,
încât ești fericit să lucrezi până seara târziu, în timpul weekendului,
sărind peste vacanțe?
Vrei ca eu să încetez să-ți mai pun așa multe întrebări, dat fiind faptul
că nu pot auzi cum răspunzi? Da? Bine, numai un pic.
Ai nevoie să continui să câștigi bani pentru a putea supraviețui?
Ai nevoie să câștigi așa de mult ca acum pentru a supraviețui?
Există puțini norocoși care pot răspunde cu „nu“ la prima întrebare.

Sunt aceia care își pot menține stilul de viață (mai luxos sau nu) fără a
fi nevoiți să câștige vreun ban. Nu sunt foarte mulți, dar există câțiva
așa, iar a afla ce vor să facă și ei cu timpul și cu viața lor e o întrebare
la fel de importantă ca pentru restul de 99% dintre oameni.
Iar pentru cei 99% sunt aproape convins că mulți dintre voi ați
supraviețui dacă v-ați reduce cheltuielile, dacă ați vrea, într-adevăr,
sau dacă ați fi nevoiți.
Așa începem să discutăm despre muncă: analizăm abordarea ta față

de muncă, presupunerile tale despre ea, ideile tale despre bani și
despre stilul de viață dorit. E doar de dragul conversației.
Sau am putea începe întrebând asta:
Ce ADORI să faci?
Dacă n-ar trebui să câștigi bani ca să supraviețuiești, ce ai vrea să faci?

Cum ți-ai petrece timpul?

Dacă ai câștiga la loterie, dacă ai avea suficient de mulți bani încât să
îți poți menține stilul actual de viață pentru doi ani, ce ai face cu
timpul tău?
Așterne răspunsurile pe hârtie. Ai putea chiar să îți cumperi un mic

carnețel sau să deschizi o pagină pe aplicația de carnețel de pe
smartphone-ul tău și să o numești „CE ADOR SĂ FAC“. Nu te
autocenzura. Nu încerci să stabilești dacă poți face bani din asta. Nu
încă. Doar scrii ceea ce îți trece prin minte.
Fac asta mereu. Și voi face asta și acum. Voi lua și eu notițe LIVE, în
mod public, cu privire la ce ADOR SĂ FAC.
Ador să ascult muzică singur în mașină, cu volumul la

maximum.
Ador să îi trezesc pe fiii mei dimineața cu aceeași vorbă
„Bună dimineața, băieți frumoși“ și să-i aud că
protestează mormăind (că i-am trezit și că am folosit iar
expresia aceasta).
Ador să am idei pentru proiecte noi.
Ador Qigong.
Ador să iau masa la Urbino cu Gaia.
Ador să compun muzică și apoi să le-o dau altora să o
asculte, fără a ști că e a mea.
Ador să mă plimb.
Ador atunci când descopăr ceva despre mine, sau despre
viață, sau despre cum stau lucrurile.
Ador să scriu cuvinte pe care alții le vor citi ulterior.
Ador să-i fac pe oameni să râdă.
Ador să-i fac pe oameni să gândească.
Ador să înot în marea caldă.
Ador iarna și mereu sufăr când se termină.
Ador vara și mereu sufăr când se termină.
Ador să mănânc mâncare chinezească alături de sora mea
și de restul familiei.
Ador excursiile mele la Londra, statul la hotel și
racordarea la dinamismul orașului.
Te ador pe tine.
Mă ador pe mine.
Ador să mă simt bine, să mă simt pe deplin viu.
Ador să mă simt obosit și să mă culc în pat.
Ador să văd cum sensul lucrurilor devine clar cu trecerea
timpului.
Ador să mă întorc la neprevăzutul care îmi guvernează
viața.
Ador să joc fotbal cu băieții mei.
Ador să dau interviuri radio.
Ador să fiu plătit pentru că fac ceea ce iubesc.
OK, nu am cenzurat și nu am editat nimic.
Să nu-ți cenzurezi sau să-ți editezi lista (chiar dacă una dintre primele
declarații din enumerația ta este „Ador să mă masturbez“). Să nu te
simți vinovat dacă n-ai pus lucruri (sau persoane) merituoase în vârful
listei. Dacă te-ai gândit la toate modurile distractive în care ți-ai putea
petrece timpul în Străpungerea peretului lipsei de imaginație, acum e
timpul să scrii exact ceea ce ți-a trecut prin minte. Fă-o repede!
Poți să îți petreci vreo două săptămâni făcând asta, dacă dorești.

Poartă cu tine carnețelul sau smartphone-ul pentru a putea adăuga
noi idei în lista ta. Am procedat așa de multe ori. Am sfârșit prin a
pune în listă o grămadă de lucruri. Mi-am dat seama, pe măsură ce
viața mea se derula, că am uitat niște aspecte importante pe care chiar
le ador.
Făcând asta, și tu poți crea o listare detaliată a lucrurilor care îți fac
plăcere. Poate că îți vei aminti chiar anumite activități care îți făceau
plăcere în trecut și pe care acum nu le mai practici. Am făcut acest
exercițiu acum câțiva ani și mi-am dat seama că atunci când eram
tânăr îmi plăcea LA NEBUNIE să compun muzică (la chitară). Am
conștientizat atunci că aș putea scrie iar melodii, dar nu la chitară de
data aceasta, ci digital – aș putea crea muzica pe care o ador (cea
digitală), chiar eu însumi. Grozav. Mi-a luat ceva timp să învăț să
folosesc software-ul necesar. Dar am reușit. Și mi-a plăcut mult. Ador
să fac asta. Și, în curând, îmi vor ieși chiar bani din activitatea
respectivă.
Astfel, trecem la următoarea întrebare: poți oare să câștigi bani din

activitățile tale favorite? Dacă îmi vei răspunde că nu vrei să ai niciun
beneficiu financiar din ceea ce îți place să faci pentru că ar strica toată
pasiunea ta pentru acel lucru, atunci întoarce-te la începutul
capitolului și reexaminează-ți relația cu munca și cu banii.
Ideea este, în cazul în care nu ai sesizat, să reușești să obții un profit

(mai mic sau mai mare, în funcție de stilul de viață dorit) făcând ceea
ce îți provoacă plăcere.
Și este nevoie de F**k It pentru asta. Și îți mai trebuie un „F**k It, nu
vreau să fac asta pentru tot restul vieții mele“ și e nevoie de „F**k It,
da, pot face asta să meargă“. Și mai e necesar să spui „F**k It, nu îmi
pasă ce spuneți voi, eu voi face asta“.
Da, știu, îți treci în revistă lista ta și te întrebi „Cum aș putea oare să
câștig bani din «aranjarea florilor într-un stil Zen» sau din «crearea de
modele de stropitori din chibrituri»?“
Dar e posibil să obții o sursă de venit din orice, în special dacă acel
lucru îți place cu adevărat.
Să analizăm această ultimă afirmație: atunci când ceva îți face plăcere,
îi dedici tot ce ai; ești fericit când ai activitatea aceea, iar oamenii
observă starea ta de bine. Câștigi atunci când alții doresc să aibă ceea
ce ai tu de oferit. Și e mult mai probabil ca ei să vrea ceea ce ai tu de
dat atunci când acel lucru izvorăște din inima și din pasiunea ta.
Să luăm un exemplu simplu: intri într-un magazin de bricolaj, pentru

a cumpăra mânere de furculiță. În spatele tejghelei se află un tânăr
neîngrijit, care ascultă niște muzică dub-hop la iThingul său. Îl întrebi:
– Nu vă supărați, aveți cumva niște mânere de furculiță pe care le-aș

putea cumpăra?
Dintr-odată, el își dă seama că ești acolo. Își scoate căștile și ți se

adresează:
– Poftim?
Așa că tu repeți întrebarea. El îți spune:
– Nu știu, nu cred, încearcă la magazinul de lumânări, amice.
Tu nu înțelegi, dar ești prea iritat, în special din cauză că ți-a spus
„amice“ cu prea multă familiaritate. Astfel că ieși repede din magazin.
Compară această experiență cu cea pe care ai fi avut-o dacă individul

ar fi lucrat mare parte din viața sa într-o fabrică, dar mereu a visat să-
și deschidă propriul său magazin de bricolaj. Mereu i-a surâs ideea de
a avea o asemenea afacere – oh, un singur depozit care să conțină așa
de multe unelte necesare oamenilor! Adora ideea de a deține rânduri
întregi de unelte, de șuruburi, de benzi adezive, de copii de chei, de
mânere etc., astfel că atunci când a fost dat afară din fabrică, a folosit
banii primiți la disponibilizare ca să pună bazele unui astfel de
magazin.
Deci iată-l acum în spatele tejghelei, lustruind casa de bani, în timp ce

tu intri în magazin:
– Nu vă supărați, aveți cumva niște mânere de furculiță pe care le-aș

putea cumpăra?
– Desigur, domnule. Pot să vă întreb ce mărime aveți în minte?
– Nu știu, cea obișnuită, probabil.
– De care anume, lungi și subțiri, sau scurte și late, albe sau colorate?
Avem așa de multe modele, domnule. Ați vrea să vă arăt câteva
sortimente ca să vă puteți hotărî?
– Da, bineînțeles, ar fi perfect.
Ești încântat de acest tânăr și de maniera sa deschisă și prietenoasă.

Sigur vei cumpăra niște mânere de furculiță din cele pe care le are
scoase la vânzare.
Atunci când îți aduce un set întreg de lumânări, ești confuz. Dar apoi
totul se clarifică. Tu ai spus „mânere de furculiță“ (fork handles), însă el
a crezut că dorești „patru lumânări (four candles). Râdeți împreună.
Până la urmă cumperi patru mânere de furculiță care funcționează și
pe post de lumânări, astfel că la aniversări poți în același timp și să
înfigi furculița în tort, și să aprinzi furculița pentru a sufla în lumânări
și a-ți sărbători ziua de naștere.
Acum să trecem la prima idee: poți face bani din aproape orice – în
special datorită tehnologiilor moderne (există căi rapide de a face și a
produce diverse, de a da de veste că acele lucruri există și de a le livra
la cei care le solicită, în întreaga lume). Combină aceste tehnici cu un
strop de imaginație și o să reușești și să faci ceea ce îți place și să obții
rapid bani din asta. Când o să ajungi să câștigi atât de mult din asta
încât îți dai seama că nu mai e nevoie să continui cu activitățile care
nu îți plăceau, dar la care nu ai renunțat pentru că trebuia să te întreții
cumva, vei înceta să mai faci ce nu dorești și te vei axa doar pe
pasiunile tale. Iar asta e un lucru bun.
Aceasta este formula succesului:
1. Descoperă ceea ce adori să faci.

2. Folosește-ți imagnația pentru a identifica niște căi de a câștiga bani din
pasiunea ta.
3. Aplică tehnologii performante pentru a pune totul în practică.
F**K IT, POT ȘI VOI REUȘI Dacă nu reușești să îți imaginezi cum
SĂ‑MI CÂȘTIG TRAIUL FĂCÂND ai putea obține un profit, întinde-te și
CEEA CE ÎMI PLACE. visează mai mult, vorbește cu
prietenii… răspunsul, sigur, e acolo…
trebuie doar să-l lași să vină la tine.
Ești capabil de asta. Haide. Repetă ce îți spun.
– F**k It, pot și voi reuși să-mi câștig traiul făcând ceea ce îmi place.
Iar în timpul acestui proces le voi arăta tuturor că e posibil să se
întrețină din pasiunea lor. Până când întreaga lume va ajunge să facă
exact ceea ce îi place și să transforme asta și în sursa sa de profit.
Eu reușesc să obțin bani din activitatea mea favorită. La fel și Gaia. O

parte din această misiune a noastră constă în a-i învăța și pe ceilalți să
spună F**k It și să reușească și ei să practice exact ce le place mai mult.
E minunat.

A FI LIBER ÎN ORAȘUL BANILOR
Nu e ușor să fii liber în Orașul Banilor. E un loc strălucitor în care

toate bogățiile pe care ți le-ai putea imagina îți permit să trăiești viața
la care visai dintotdeauna.
În Orașul Banilor tuturor celor care nu au prea multe li se reamintește

constant de către cei care au (destul sau chiar mai mult) că banii sunt
tot ceea ce contează: să-i faci, să-i strângi, să-i cheltui. Banii sunt cei
care îți dau valoare în acest oraș. Cu ei poți cumpăra totul (inclusiv
respectul de sine), iar cei care sunt în afara acestui circuit al banilor se
simt groaznic. Mereu îi privesc cu invidie pe cei înstăriți. Desigur, mai
există și oameni mai bătrâni care își amintesc acele vremuri, acum
mult timp, înainte ca bancnotele să fie la putere, când oamenii erau
fericiți și în lipsa lor și erau mulțumiți în afara acestei bucle. De fapt,
gândul de a fi prinși în acest circuit li se părea odios. Dar tot sistemul
din Orașul Banilor este acolo pentru a întări ideea că aspectul
financiar e singurul care contează. O spune chiar numele localității,
până la urmă. Deci venitul contează. Trebuie să conteze. Dacă n-ar
mai conta, n-ar mai fi suficient cât să ajungă la toată lumea. Și atunci
unde ar pleca locuitorii de aici?

Dar nu e așa ușor nici pentru cei angrenați în acest mecanism, pentru
cei care sunt bogați și au acces la toate minunățiile din Orașul Banilor,
care pot fi cumpărate doar cu ajutorul bancnotelor. Sigur, au un stil de
viață strălucitor. Dar îi văd pe cei săraci pândind pe străzile dosnice și
întunecate: murdari, disperați, fără speranță. Și în fiecare moment le e
teamă că și-ar putea pierde și ei averea și să ajungă așa. Le este frică și
pentru că nu au suficienți bani, că mereu vin noi locuitori care le
răpesc din venitul care li se cuvine lor, că există bătrâni care se agață
de bani și nu îi lasă să circule liber. Toate aceste lucruri li se par
amenințătoare. Cu siguranță că nu există suficienți bani încât să
ajungă pentru toată lumea, dacă apar mereu atâția nou-veniți, iar
locuitorii vechi nu se desprind nici ei de averea lor.
Oare e cineva fericit în Orașul Banilor? Să dăm vina pe bancnotele de

hârtie? Sau poate că Orașul Banilor îi atrage pe cei nefericiți, care apoi
dau vina pe aspectele materiale pentru supărarea lor?
Până la urmă, desigur că o parte dintre oamenii fericiți din lume s-au
mutat din Orașul Banilor. Au hotărât că nu merită să te îngrijorezi din
aceste considerente, așa că au plecat spre alte zări unde nu li se
amintește în fiecare moment ce valoare au banii. Sau au renunțat la
slujbele lor bine plătite și au decis că pot supraviețui și cu mai puțin și
au părăsit localitatea pentru a se bucura de viață, nu doar pentru a-și
face un rost.
Dar vestea surprinzătoare este că mulți oameni din Orașul Banilor

sunt, de fapt, fericiți. Sunt aceia care nu au prea mult, care încă se
bucură de ce dețin, care sărbătoresc succesul altora, chiar și atunci
când aceia au mai mult decât ei. Sau sunt aceia care sunt foarte bogați
și se bucură la maximum de fiecare cent, fără a se agăța de această
avere. Ei știu că aspectul material nu contează AȘA de mult și că,

probabil, le-ar fi bine și fără a avea o sumă așa considerabilă. Ei își dau
seama că a face bani e, de fapt, un fel de joc.
Unde locuiești?
Nu e ușor să fii liber în Orașul Banilor, dar e posibil.
În cercul nostru de prieteni și de cunoștințe știu lume din toate

sectoarele Orașului Banilor și mai știu pe alții care au plecat de acolo.
Scopul nostru, dat fiind faptul că mare parte din societatea noastră e
dominată de aspectul material, este să nu-l evităm, să nu ne izolăm, ci
să descoperim cum ar fi posibil să fim liberi chiar și fiind bogați. Cum
am putea oare să zicem F**k It în raport cu banii?
Cum am putea să ne bucurăm de ei și de tot ceea ce ne oferă fără a

deveni prea atașați și înrobiți?
Nu știu. Așa că mai bine să trecem la capitolul următor, „Cum să

cureți cușca unui hamster“.
Deși știu. Nu te impacienta.
Care este povestea mea? Păi, părinții mei au avut amândoi origini
modeste. Au muncit mult și au reușit să pună bazele unei case și unei
vieți „foarte confortabile“ pentru noi (așa îmi spunea mama atunci
când o întrebam, când eram copil, „Mami, noi suntem bogați?“). Știam
că suntem foarte norocoși. Și ne plăcea tot ceea ce puteam cumpăra
astfel: o casă drăguță, un televizor mare Bang & Olufsen, vacanțe,

mese în oraș etc. (Știu că pare straniu acum, dar la acea vreme a lua
masa la restaurant era un adevărat lux.) Dar simțeam și un fior de
vinovăție. Familia mea era creștină. Și deși era satisfăcător să mergem
până la biserică într-o mașină arătoasă, cu tapițerie din piele,
conștientizam că alții nu sunt așa norocoși.
Așa că am crescut, am plecat la facultate și apoi mi-am găsit de lucru.

Aveam ceea ce îmi imaginam că este o atitudine foarte sănătoasă față
de bani: credeam că dacă fac ceea ce îmi place, atunci vor veni și
recompensele materiale. Îi judecam pe aceia care munceau doar ca să
se întrețină sau care își afișau bogăția cu ostentație. Cu toate acestea,
voiam să am și eu la rândul meu un trai „foarte confortabil“. Am decis
să nu-mi continui cariera academică pentru că voiam să-mi încerc
norocul în lumea reală (iar asta însemna să câștig bine). M-am
descurcat destul de mulțumitor și în scurtă vreme aveam o slujbă
grozavă, care îmi făcea plăcere. Scriam și veneam cu idei, iar ele se
plăteau bine.
Dar eram într-o stare conflictuală, pe care o conștientizam uneori.

Voiam un salariu mai mare și tot ce însemna acesta (un apartament
mai mare, o mașină mai bună, siguranță, poate chiar „libertatea“). În
același timp, banii mi se păreau oarecum vulgari. Lucram doar pe
proiecte în care credeam cu adevărat și chiar mă convinsesem pe mine
însumi că reușeam să produc niște schimbări în domeniul respectiv.
Chiar așa era. Însă exact ca în copilărie, simțeam continuu în sufletul
meu o disonanță, dorința de a avea ceva, dublată de un sentiment de
vinovăție.
Au trecut câțiva ani. Eu și Gaia am hotărât să renunțăm la joburile

noastre bine plătite și la tot confortul de care ne bucuram și să clădim
o retragere în Italia. Voiam să ducem o viață mai simplă, la țară, și să

facem ceea ce ne plăcea cu adevărat – să exersăm și să predăm altora
discipline holistice. Ne-am strâns toate posesiunile într-o furgonetă
(inclusiv pe cei doi gemeni în vârstă de un an) și am plecat spre Italia,
pentru a găsi locația perfectă pentru adăpostul nostru. Am găsit un loc
perfect incredibil de repede: un deal aflat în apropiere de Urbino, pe
care se aflau două ferme părăsite. Astfel că am început să facem
planuri de achiziționare, renovare și pregătire a celor două clădiri
pentru proiectul nostru.
După câteva luni, ne-am întors în Londra ca să strângem niște bani.

Am locuit într-un apartament cu un singur dormitor, aflat în Balham.
Gaia făcea ședințe individuale cu clienții, învățându-i tehnici de
respirație într-una din camere, iar eu îi luam pe băieți cu căruciorul în
parc.
În acea perioadă, am avut timp să conturăm detaliile întregului nostru

proiect. Era nevoie să facem un plan de afaceri (nu mai concepusem
niciodată unul) și să strângem bani (niciodată nu îmi mai trebuiseră
niște sume atât de mari). M-am simțit ușor temător. Era nevoie de un
capital uriaș. Și atunci mi-am dat seama, cu o tresărire, că de fapt
aveam o anumită antipatie față de bani. Am conștientizat că deși era
nevoie de fonduri considerabile pentru a pune în aplicare planul
nostru de a „duce o viață simplă“, eu eram suspicios în privința
banilor. A devenit foarte clar pentru mine atunci că în același timp îi
voiam și îi respingeam. Tânjeam după ei, dar mi se păreau odioși. Îi
voiam, dar conform condițiilor impuse de mine. Îi judecam pe ceilalți
în funcție de perspectiva pe care mi-o creasem eu vizavi de avere: e în
regulă să o ai, atâta timp cât nu o etalezi cu ostentație și o folosești
pentru a „da înapoi“ comunității. Simțeam brusc toate contradicțiile și
blocajele și reticențele care se regăseau în sufletul meu în raport cu
banii.
Așa că am decis că e vremea să mă confrunt cu ele. Am scris zeci de
afirmații pozitive despre bani: propoziții despre care știam că sunt în
totală contradicție cu atitudinea mea reală, care se opuneau oricărei
logici morale. Creasem enunțuri care contraziceau toate principiile
economiei pe care le învățasem înainte (în special cel cu privire la
faptul că trăim pe o planetă cu resurse finite).
Erau formulări de genul:
Banii vin spre noi din toate direcțiile.

Sunt destui bani ca să ne ajungă la toți.
Iubesc banii, iar banii mă iubesc pe mine.
Atragem mai mult decât suficienți bani pentru retragerea
noastră și pentru nevoile noastre personale.
Îi cinstesc pe toți cei care au bani, ca fiind niște suflete
pline de mărinimie.
Și așa mai departe.
Să nu mă judecați.
OK, am lipit foaia aceasta de laptop, în acel apartament micuț. Am

tipărit foile și le-am lipit pe pereții sufrageriei. Am început să le citesc
necontenit, fără să preget. Am încurajat-o pe Gaia să procedeze la fel.
Nu i-am forțat și pe copiii noștri de 18 luni să facă așa (poate că dacă
făceam asta, cineva ar fi sunat la protecția copilului ca să dea raportul:
„Acei Parkini își îndoctrinează pruncii cu psihologie pozitivă despre
bani, e DEZGUSTĂTOR“).
Ziua următoare, am luat copiii, ca de obicei, în timp ce Gaia ajuta pe

altcineva să își depășească stările anxioase sau ceva de genul ăsta.
Trebuia să trec și pe la poștă cu o treabă. Chiar când m-am oprit ca să
deschid ușa și să strecor căruciorul gemenilor pe ușă, m-am uitat în jos
și am văzut o bancnotă de 20 de lire. Am așteptat să văd dacă va ieși
cineva din poștă, în căutarea bancnotei pierdute. Dar nimeni nu a
venit. Așa că am păstrat-o. DEJA funcționa magia. Banii veneau la
mine din toate direcțiile. Wow! Nu găsisesem niciodată mai mult de
zece cenți pe jos și uite că, exact acum, la o zi după ce începusem să
recit toate acele afirmații pozitive, am început să decopăr sume
importante pe stradă.
Ziua următoare, am primit un telefon de la mama Gaiei. Tocmai

primise o moștenire și dorea să o împartă cu noi. Era o sumă
semnificativă, suficient cât să ne ajute să trecem peste primul obstacol
financiar. Și așa am demarat proiectul nostru.
Eram uluit. Prostia aia chiar funcționase. Nu mă surprindea doar

faptul că a mers, ci și că avusese efect așa rapid.
Am continuat prin a pune bazele acelei retrageri, pe care am numit-o

„Dealul care respiră“. Iar proiectul a avut succes. Am început să trăim
(și încă mai suntem acolo, de altfel) într-un loc extraordinar și să
câștigăm suficienți bani cât să avem un trai confortabil (și încă ne
bucurăm de asta).
De atunci am avut ceea ce înclin a crede că este o relație foarte

sănătoasă cu banii. Suntem foarte prosperi, în sensul că putem cheltui
bani ca să ne răsfățăm, ca să îi răsfățăm și pe alții, ca să investim în
proiecte noi și interesante, având siguranța că, în general, banii se vor
întoarce la noi, iar câștigurile vor fi multiplicate. Nu îi judecăm și nici
nu îi invidiem pe cei care sunt bogați, indiferent cine sunt ei sau pe ce
își risipesc averea. Nu credem că există un flux limitat de capital și că
ar trebui să ne agățăm de el sau de diverse obiecte materiale. Dar în
același timp nu suntem nici de părere că există o sursă infinită de
fonduri sau de lucruri, așa că putem să le risipim la voia întâmplării.
Eu am cam tot ce mi-aș putea dori. Dar uneori visez să am mai mult
(de exemplu, o mașină elegantă, cu scaune din piele) și îmi fac plăcere
astfel de reverii. Îmi place să am în proprietatea mea diverse lucruri și
dețin chiar foarte multe. Dar nu mă agăț de ele pentru că știu că dacă
aș înceta să le mai am, aș fi în continuare în regulă. Știu că afirm asta
de pe o poziție foarte privilegiată.
Deci să ne întoarcem la întrebarea inițială: cum e posibil să spui F**k It

banilor?
Cum se poate să ne bucurăm de ei și de tot ce ne oferă ei fără a ne

atașa prea mult și fără a deveni sclavii lor?
Putem face acest lucru atunci când devenim conștienți de relația

noastră cu ei. Atunci când eliminăm toate blocajele pe care le avem
față de bani, când renunțăm să îi judecăm pe cei bogați (sau pe cei
săraci), când ne dăm seama că poate ne-ar fi bine și în lipsa averii.
Așa poți spune F**k It banilor și altor lucruri din viața ta: Devii
conștient, elimini probleme și blocaje, renunți să mai judeci și îți dai
seama că ți-ar fi bine și în lipsa lor.
O să dau acum un exemplu banal, ca să evidențiez că aici nu vorbim

doar despre bani…
Sesizezi că ai probleme în stabilirea AȘA POȚI SPUNE F**K IT

unor prietenii strânse. Întâi devii BANILOR ȘI ALTOR LUCRURI
conștient: ce se întâmplă, de fapt, cu DIN VIAȚA TA: DEVII
tine în preajma prietenilor? Apoi, CONȘTIENT, ELIMINI PROBLEME

ȘI BLOCAJE, RENUNȚI SĂ MAI
elimini probleme și blocaje: te temi să
JUDECI ȘI ÎȚI DAI SEAMA CĂ

fii abandonat pentru că prietenul tău ȚI‑AR FI BINE ȘI ÎN LIPSA LOR.
cel mai bun din școală te-a trădat
pentru a se împrieteni cu altcineva? Apoi, renunți să mai judeci: nu
mai ești gelos pe cei care au o mulțime de prieteni sau să îi tratezi cu
condescență pe cei singuri. Apoi, îți dai seama că ți-ar fi bine și în lipsa
lor: conștientizezi că ar fi în regulă dacă n-ai mai avea o parte dintre
acești prieteni.
Acest proces simplu generează o magie F**k It autentică. Nu doar

pentru dolarii și cenții tăi… dar pentru absolut tot. Chiar are sens ce
spun.

A FI LIBER ÎN ORAȘUL RELAȚIILOR
Mi-a venit ideea aceasta de a aștepta până când o să am o ceartă

teribilă cu Gaia înainte de a scrie acest capitol. De ce? Pentru că din
afară ar părea că avem relația perfectă. Suntem împreună de 15 ani.
Împărtășim atâtea lucruri minunate. Avem doi copii extraordinari.
Reușim chiar să ne petrecem mai mult timp împreună decât
majoritatea cuplurilor pentru că lucrăm împreună. Majoritatea celor
care vin la retragerile noastre F**k It ne laudă pentru cât de bine ne
potrivim. Unii oameni au declarat chiar că i-am făcut să aibă iar
încredere în relații, în faptul că e posibil să îți găsești sufletul pereche
și să ai o relație funcțională în fiecare zi.
Așa că scriu aceste rânduri, așa cum am promis, după o ceartă

groaznică – o suită de lovituri nedrepte, murdare, ofensatoare, de
tipul „Nici măcar nu te plac“, adresate inimii, minții și burții. Au fost
chiar câteva atacuri ilegale sub centură.
A spune F**k It și a fi liber în Orașul Relațiilor e dificil. A rosti

cuvintele F**k It și a te bucura de libertate în oricare alt loc poate fi
greu, dar relațiile ne aduc mereu o serie de provocări. Chiar și atunci,

sau mai ales atunci când începem să adoptăm o perspectivă F**k It.
Statisticile nu sunt încurajatoare în ceea ce privește relațiile pe termen

lung. Aproximativ 40-50% dintre primele căsătorii sfârșesc printr-un
divorț. Și cine poate spune câte dintre cele care rezistă sunt într-
adevăr fericite? Câți dintre cei căsătoriți rămân legați unul de celălalt
din cauza copiilor, sau a credințelor religioase, sau a fricii (gândindu-
se ce s-ar putea întâmpla cu ei dacă ar rămâne singuri)? Cum poate fi
definită o „căsătorie fericită“ până la urmă? Există oare cineva care are
în mod consistent o relație armonioasă sau măcar una preponderent
liniștită, cu câteva mici divergențe? Da, cred că există astfel de oameni,
dar nu foarte mulți.
Date fiind statisticile și propria ta experiență în ceea ce privește

relațiile, ce rost mai are să încerci măcar? Oare ideea de a avea o
relație funcțională, pe termen lung, e de fapt o năzuință imposibilă,
impusă de societate? Ah, dar e ceva foarte natural să ai o legătură de
lungă durată, e parte din structura noastră, e vorba de ideea de a
întâlni un partener de viață cu care să avem urmași și să îi creștem
împreună. Dar au fost oare relațiile pe termen lung cele care au
predominat? A trecut vreodată numărul cuplurilor care au rămas
împreună un timp îndelungat peste limita de 50%? Dacă privim în
trecut, avem tendința de a presupune că rata divorțului era mai joasă,
că oamenii își petreceau mai mult timp împreună. Dar trăim într-o
epocă în care speranța de viață e mai mare ca niciodată (cea medie, cel
puțin). Până de curând, mulți oameni mureau când erau la vârsta pe
care o numim acum „vârsta mijlocie“. Nu cu foarte mult timp în
urmă, multe femei mureau la naștere. Ca să nu mai vorbim de
uciderea în masă (îndeosebi) a tinerilor în cele două războaie
mondiale.

Atunci când privim lucrurile din perspectiva asta, ideea de a întâlni pe
cineva atunci când ești relativ tânăr și de a rămâne cu acea persoană
până la bătrânețe a fost, probabil, mereu la fel de greu de pus în
practică așa cum este acum. Înainte, pentru că erau șanse ca unul
dintre voi să o mierlească devreme, în mod involuntar. Acum, pentru
că unul dintre voi se satură de celălalt și își ia tălpășița.
Că tot veni vorba de renunțări, de ce nu ne debarasăm de ideea că o

viață de succes sau o relație de succes se măsoară prin longevitate?
Ah, e mai bine acum.
Deci faptul că relația ta funcționează sau nu funcționează nu este o

oglindire a reușitei sau a eșecului tău per total?
Dacă ai divorțat deja de cinci ori nu înseamnă că te-ai descurcat mai

bine sau mai prost decât domnul și doamna Bloggins care stau acolo și
încă se ciondănesc cu privire la cine ar trebui să pună ceaiul la fiert
pentru sărbătorirea lor de 50 de ani.
Deci ce anume urmărești în Orașul Relațiilor?
Merită să te întrebi asta. De fapt, merită să treci prin întregul proces

F**k It în ceea ce privește abordarea ta vizavi de relații.
Dacă trecem în revistă cei șase pași pe care i-am menționat în „Cheia
succesului“ – de la paginile… ah, nu sunt numerotate, nu-i așa?… OK,
voi face un rezumat.
Gândește-te, pentru început, la posibilitatea că relația ta poate evolua

sau involua în nenumărate feluri (ne referim aici la o relație amoroasă,
cu persoana iubită, deși putem extinde aceste sfaturi și la alte legături
pe care le dezvolți). Fii receptiv, dacă nu ești deja, la posibilitatea de a
deveni mai mult sau mai puțin apropiați (adică de a-ți lua un
angajament mai mare sau de a te detașa pentru ca apoi să renunți).
Relaxează-te în raport cu relația! Nu este alfa și omega, începutul și

sfârșitul tău. Viața ta nu va fi judecată în funcție de succesul legăturii
tale amoroase. Viața ta nu se va nărui dacă vei fi părăsit. Redu
presiunea pe care o pui pe tine și pe această relație. Nu îți mai copleși
partenerul. Renunță la toate așteptările din mintea ta legate de direcția
pe care ar trebui să o aibă această relație (probabil ca ai în minte două
scenarii total opuse, unul total idilic în care rămâi cu persoana iubită,
iar altul groaznic în care vă despărțiți).
Schimbă-ți perpectiva! Simplul fapt că îți dai seama că ideea de

relație pe termen lung e un concept relativ nou, practic vorbind, și că
realitatea statistică e destul de dezolantă îți poate modifica abordarea.
Trebuie să renunți, totodată, la obiceiul de a te axa pe trecut sau
prezent (gândindu-te la relațiile disfuncționale de care ai avut parte
de-a lungul timpului sau creându-ți așteptări nerealiste în raport cu
legăturile tale viitoare). Trebuie să te concentrezi pe prezent, pe cum
sunt lucrurile acum și cum poți să le gestionezi.
Ascultă-te pe tine însuți! Fii receptiv la realitatea relației tale. Ce simți

într-adevăr în raport cu legătura amoroasă pe care o ai și în raport cu
rolul pe care îl joci? Fii receptiv, de asemenea, la partenerul tău.
Începe (dacă nu faci asta deja) să vorbești despre ce simți tu și ce simte
el, dar la modul general. Încercați să discutați despre relația voastră.
Dacă asculți cu blândețe, în mod conștient, vei obține o grămadă de
informații despre ce se întâmplă, de fapt.
Ai încredere în mesajele pe care le primești! Dacă atunci când te

domolești puțin și începi să fii atent la sentimentele pe care le ai în
raport cu relația ta, fiecare părticică din tine urlă cu furie, plângându-
se că ești total deznădăjduit și pierdut, atunci bazează-te pe acest
adevăr irefutabil. E timpul să încetezi să îl mai ignori. Opusul e, de
asemenea, valabil. Dacă îți petreci întreaga zi certându-te cu
partenerul, dar atunci când te cufunzi în tine însuți (și în ceea ce simte
celălalt) descoperi că încă mai simți o iubire profundă, atunci
concentrează-te pe ea, ai încredere și găsește soluții pentru a renunța
la ciondăneli.
Urmează aceste mesaje, indiferent unde te conduc ele! Asta necesită o

mare doză de curaj F**k It. S-ar putea ca, dacă iei în seamă aceste
semnale, să ieși dintr-o relație complet disfuncțională și nefericită.
Dacă procedezi așa, va trebui să spui F**k It în raport cu ce vor crede
alții despre tine, sau cu ceea ce se va întâmpla cu partenerul tău, sau
cu ce se va întâmpla cu tine dacă ieși din acea relație. Dar uneori e
nevoie să faci asta. Dacă sunt implicați și copii în ecuație, devine, în
mod evident, mult mai dificil și dureros. Dar cunoaștem suficienți
oameni care au renunțat la familie sau care au fost lăsați să își crească
de unii singuri copiii și care s-au descurcat bine, ajungând chiar mai
fericiți ca înainte. Copiii, de asemenea; uneori e greu să ne dăm seama
însă, cu toții putem ghici cât de greu trebuie să fie să crești în preajma
unor părinți care sunt veșnic în război. Dacă urmezi acel mesaj
puternic pe care îl primești când devii receptiv, atunci vei putea,
totodată, să-ți înțelegi mai bine relația actuală, aducând în ea un val
nou de prospețime, creativitate și acceptare.
Nu există niște reguli prestabilite. E vorba despre un proces.
Noi? Cu siguranță, nu avem o căsnicie idilică, așa cum și-ar putea

imagina alții. Oamenii văd doar partea strălucitoare. Dar ne iubim

într-adevăr foarte mult. Trăim împreună plecând de la presupunerea
că ne vom fi alături la bine și la rău. Știm, chiar și în momentele
noastre grele, că vom răzbate împreună.
Dar nimic din asta nu înseamnă că ne e ușor.
Ieri ne disprețuiam, pur și simplu. Niciunul dintre noi nu își putea

imagina că relația noastră ar putea fi una de succes. Tot ceea ce face
unul îl scoate din minți pe celălalt. Indiferent despre ce vorbește unul
dintre noi, celălalt se plictisește la culme. Gaia trăiește într-o altă lume
decât mine. Are alte priorități. Ea e guvernată de inimă; eu de creier.
Ea întârzie; eu sunt punctual. Ea este spontană; eu planific. Ea e tristă
când eu sunt fericit. Și este fericită când eu sunt trist. Yinul ei îmi
disprețuiește yangul. Yangul meu îi calcă în picioare yinul. Yangul ei
îmi ignoră yinul. Yinul meu e copleșit de yangul ei. Totul s-a dus
naibii. Nu mai există speranță.
Însă astăzi ne dăm seama că ne iubim din toată inima. Și că toate

discuțiile de ieri au fost ca un coșmar îndepărtat, de parcă altcineva ar
fi spus și simțit acele lucruri. Cum de ieri am putut trăi ceva cu atâta
intensitate, iar astăzi nu mai simt nimic? Acum mi se pare că a fost
vorba doar de o piscină adâncă, frumoasă și liniștită, ale cărei ape au
fost tulburate momentan.
Ne-am dat seama, când discutam despre asta azi-dimineață, că

amândoi ne cufundăm uneori în temerile noastre cele mai mari și
atunci ni se pare că această frică se materializează în fața noastră,
luând forma partenerului. Nu numai că suntem nevoiți să ne
confruntăm cu angoasele noastre, în carne și oase, dar mai mult ele se
prezintă sub înfățișarea celui cu care suntem legați pe viață. Și în timp
ce aștern cuvintele astea, în mintea mea se creează o analogie stranie.
E ca și cum ai fi alergic la fulgi și te-ai teme tot timpul că ai putea intra
în contact cu ei, dar dintr-odată îți dai seama că ești căsătorit cu o rață.
Sau, în imaginea pe care o creasem de fapt eu în sinea mea (care nu
era neapărat neplăcută, țin să precizez) că partenerul meu e acoperit
de fulgi. „Hap-ciu“, dar „Bine ai venit“.
Deci Gaia practic era întruparea principalelor mele fobii. Și la fel și

invers. Privind în urmă, ne dăm seama că frica noastră amplifica de
fapt comportamentul negativ al celuilalt, stârnind și mai multă teamă.
Era un cerc vicios al fobiei de fulgi, al penelor abia mijite și al
strănutului.
Un final fericit? Cine poate ști? Azi e minunat, dar mâine? F**k It, așa
e jocul. Cine poate ști?

A FI LIBER ÎN ORAȘUL BUNĂSTĂRII
La naiba, am început să scriu acest articol în timp ce mă îndop cu

ciocolată. Ești un băiat rău, John. Măcar ar trebui să iei o frunză de
salată dacă vrei să scrii despre bunăstare și sănătate. Dar nu am
niciuna la îndemână. Tot ce am e restul de ciocolată. Și nu o pot lăsa
prin preajmă. Ar putea să se topească sau să pățească altceva la fel de
periculos.
Bunăstarea. E un cuvânt amuzant, nu-i așa? Mă întreb cum a fost

inventat? (Nu sunt conectat la Wi-fi momentan, așa că nu pot căuta pe
Google, îmi pare rău. Cineva a stat să se gândească la faptul că nu e
niciun cuvânt care să rezume întregul domeniu al vitalității, al stării
de bine… ceva care să se refere atât la o stare fizică, cât și psihică… o
stare foarte, foarte bună… aha, gata, am găsit: BUNĂSTAREA. Cum
de nu i-a mai venit altuia până acum ideea asta? Sexystarea,
Coolstarea, Fierbintestarea… ah, de aceea.
Stau și scriu aceste rânduri chiar lângă un „Centru Wellness“ – un spa,

de fapt. Deși când sunt acolo mă simt foarte bine. E imposibil să nu ai
o stare plăcută atunci când stai cufundat în apă fierbinte sau în abur,

sau când ești masat, sau când te afli deasupra unui jet puternic din
jacuzzi.
Acum, voi face ceva ce n-am făcut (în mod intenționat) prea mult în
această carte: mă voi referi la precedentul volum F**k It. Am evitat să
îl menționez de prea multe ori pentru că: a) am vrut ca aceia dintre voi
care nu l-au citit pe acela să poată să-l parcurgă pe acesta cu plăcere,
fără să creadă că li se cere să-l cumpere și să-l termine întâi pe primul,
printr-o strategie publicitară subtilă (nu mă pricep la subtilități. Acea
primă carte F**k It este absolut excelentă și o însoțește perfect pe
aceasta. Până la urmă, 250000 DE OAMENI NU SE POT ÎNȘELA!
SMILEY. LOL. SEMN DE EXCLAMARE. SMILEY).
Și b) pentru că nu am vrut ca aceia dintre voi care au citit prima carte

(disponibilă în toate librăriile decente și, bineînțeles, pe Amazon) să
creadă că vom dezbate iar aceleași teme.
Ideea este că tot ce am discutat în prima carte despre mâncare,

sănătate și bunăstare e destul de rezonabil, însă de atunci au mai
trecut șapte ani, timp în care am acumulat experiență despre cum
funcționează lucrurile în realitate. Și o voi împărtăși acum cu voi.
Deci, pe scurt, ceea ce am spus a fost că lucrul cel mai bun pe care îl
poți face e să eliberezi tensiunea care înconjoară întregul concept de
bunăstare (și, datorită tipului care a inventat această expresie
atotcuprinzătoare, regăsim în cadrul său elemente precum sportul,
mâncarea, sănătatea). Cu mâncarea, de exemplu, avem o stare de
încordare la gândul că suntem prea grași (sau prea slabi, dar de regulă
prea grași) și din această cauză facem o serie de lucruri stupide; de
exemplu, ne supunem la regimuri alimentare draconice, apoi le
încălcăm și ajungem să radem tot ce avem în dulapuri și în frigider.
Oscilăm în greutate ca niște yo-youri pentru că suntem așa tensionați
în privința sa.
Spune nu-nu yo-yoului.
Ideea este că, dacă am putea să ne relaxăm în preajma mâncării,

greutatea noastră poate s-ar stabiliza. Desigur, foarte probabil că nu
am ajunge să pierdem mult în greutate (deși s-ar putea să facem un
progres), însă nici nu am mai acumula mai multe kilograme. Aceasta
am numit-o dieta F**k It. Ea nu înseamnă că trebuie să spui F**k It și
să mănânci tot ce ai în casă, până ajungi să fii la rândul tău cât casa.
Înseamnă să fii mai destins în privința alimentelor, mai rece și mai
cald.
Așa și cu exercițiile fizice. Simțim tensiune în raport cu ele – ne

macină gândul că ar TREBUI să facem mai mult sport (sau măcar
puțin sport), încât ajungem să avem o mentalitate de tip start-stop. Nu
facem mișcare pentru că ne face plăcere, ci pentru că noi considerăm
că e necesar. La fel ca și în cazul dietei, derulăm această activitate o
perioadă, pentru că suntem bine intenționați. Dar chinul e prea mare
pe o perioadă lungă, așa că ne oprim pentru totdeauna. Gândește-te la
modelul de business al sălilor de fitness, de exemplu, dacă vrei
confirmarea faptului că asta e atitudinea majorității oamenilor vizavi
de sport. Sălile de sport profită de pe urma intențiilor bune ale
doritorilor (convingându-i să se înscrie, în ciuda taxelor mari de
înscriere și a plăților obligatorii lunare). Ele profită chiar și după ce
entuziasmul abonaților s-a evaporat (pentru că anularea calității de
membru arată că ai renunțat). E o practică business minunată, bazată
pe triumful speranței în fața realității. Ei fac bani din speranța ta
minunată și plină de pozitivitate, cum că de această dată totul va sta
altfel.
Așa că i-am invitat pe cititori să se relaxeze față de acest sentiment de

a fi obligați să facă sport… să renunțe la ideea că trebuie să facă asta și,
în schimb, să vadă când doresc, într-adevăr, să se antreneze. Să fie
conștienți de faptul că atunci când practici doar exercițiile pe care ți le
dorești cu adevărat, ajungi să faci mișcare mai des decât atunci când te
dedici unui regim de slăbit rapid.
În ceea ce privește problemele de sănătate, v-am împărtășit propria

mea poveste de viață. Îmi dorisem cu disperare să fiu sănătos, ani la
rând am încercat totul, chiar am plecat din țară ca să mă pot
însănătoși. Dar însăși această dorință de a fi sănătos (sau „întreg“,
după cum se spune folosind nomenclatura holistică) a creat în mine o
tensiune care, foarte probabil, a făcut ca eu să rămân în acea stare. În
momentul (și a fost unul foarte bine definit) când am spus F**k It ideii
de a fi pe deplin sănătos, mi-am dat seama că, de fapt, viața mea era
destul de bună, că aveam destule bucurii pentru care să fiu
recunoscător și că ar trebui să încetez să îmi mai amân fericirea, la
gândul că s-ar putea întâmpla ceva neprevăzut… iar atunci chiar s-a
întâmplat ceva neprevăzut… m-am însănătoșit. Am avut parte de o
recuperare dramatică. În șase luni am ajuns să mă simt mai bine decât
timp de douăzeci de ani. Am scris F**k It în acea vară, împăcat
sufletește și încântat că, în sfârșit, sunt în totalitate sănătos, cum nu
mai fusesem din vremea adolescenței.
Asta am scris atunci. Și asta e ceea ce am învățat de atunci.
Alimentația
Faptul că am putut să mănânc ce voiam, când voiam, a făcut ca dieta

mea să devină destul de echilibrată. Am trecut de la o alimentație yo-
yo (perioade în care mâncam foarte sănătos la altele în care mă
îndopam cu prostii) la una cumpătată. Am mai mâncat și snacks-uri
ocazional, sau burgeri, am mai băut și o doză de cola din când în când,
dar în general am rămas cu obiceiuri alimentare destul de ponderate.
Greutatea mea a crescut ușor și a rămas apoi relativ constantă atunci
când am aplicat dieta F**k It. De fiecare dată când am încercat alt tip
de nutriție, am pierdut mult în greutate, apoi m-am îngrășat și mai
mult. Am descoperit astfel că dieta F**k It e foarte bună pentru
păstrarea unei greutăți optime (deși ai putea să crezi că e o sursă
sigură de îngrășare).
Dar uite ce s-a întâmplat apoi. M-am hotărât că îmi doream să fiu mai
slab, și asta în permanență. Așa că am decis să aplic ideile F**k It când
vine vorba de dietă, am spus F**k It și am zis să încerc diverse
regimuri alimentare. Dacă o dietă nu mi se potrivea, renunțam la ea și
încercam alta. Astfel am aflat că majoritatea regimurilor nu mi se
potrivesc. Smiley. LOL. Se pare că greutatea mea ajungea mereu să
crească amețitor. Cea mai eficientă soluție pe care am găsit-o a fost
postul în zile alternante, în timpul căruia faci exact ceea ce scrie pe
etichetă (conserva scrie mănâncă-mă într-o zi și nu mă mânca ziua
următoare). Se pare că acest regim e foarte, foarte bun pentru corpul
tău (iar dacă ești un șoarece sau un șobolan înseamnă că ai
posibilitatea să trăiești mult mai mult decât în mod normal). Dar este
GROAZNIC de dificil de pus în practică. Mi s-a părut mai ușor la
început – pentru că îți limitezi dieta la o perioadă scurtă de timp, iar
apoi te relaxezi ziua următoare. Dar acea zi de detoxifiere e foarte
grea. Dacă nu o duci cu bine la capăt, dat fiind faptul că ziua
următoare consumi mai multe calorii, totul se duce pe apa Sâmbetei.
Fie, mi-a plăcut acest regim, dar n-am reușit să-l țin mai mult de două
săptămâni. Apoi am crescut vertiginos în greutate.
Așa că am renunțat în mod conștient. Și mi-am dorit ca un nou stil de

a mânca să mi se ivească în prag (de preferat lângă o cutie de pizza
livrată la domiciliu). Și, într-adevăr, am primit ce doream. Presupune
reguli de combinare a alimentelor (de exemplu nu se recomandă
amestecul de proteine cu carbohidrați) și o grămadă de alte lucruri.
Implică ideea de a mânca oricât de mult dorești, atâta timp cât reușești
să respecți anumite principii. Iar orice dietă care include aceleași
cuvinte pe care le-ai găsi pe fereastra unui restaurant chinezesc cu
bufet all-you-can-eat va fi pe gustul meu. Și chiar funcționează.
Vorbesc serios. Am pierdut în greutate, am mai redus din strictețe, m-
am mai îngrășat un pic, dar, per total, greutatea mea s-a echilibrat la
un nivel mai mulțumitor decât înainte. Dar chiar îmi place acest
regim. E ceva ce pot face, nu e nici prea dificil (nu e însă nici ușor în
totalitate) și chiar dă roade. Data viitoare când mai scriu o carte, îți voi
scrie exact cum a decurs pe termen lung.
Deci acum avem două abordări F**k It față de mâncare:
1. Regimul F**k It, care poate că nu te va face mai slab, doar poate te va ajuta
să-ți păstrezi greutatea și te va scoate din acel carusel groaznic (un amestec
de metafore aplicat aici ar putea descrie o seară interesantă petrecută în oraș
– să te dai într-un carusel care se mișcă rapid, agățat de niște yo-youri
lungi…)
2. Hotărârea F**k It, VOI găsi o cale care funcționează pentru mine, ca să dau
jos acele kilograme în plus (se păstrează calitatea F**k It, chiar și în
hotărârea de a refuza să fii victimă și să accepți înfrângeri repetate – „Oh,
dietele pur și simplu nu funcționează pentru mine, poate că e vorba de
materialul meu genetic“. Mai degrabă trebuie să continui să perseverezi,
până găsești ceva perfect pentru tine).
Mișcarea
Chiar funcționează. De când am început să fac exact ce doresc în ceea

ce privește fitnessul, mă antrenez mai mult. Uneori nu sunt foarte
consistent, dar cu siguranță mă ocup mai mult de mine. Am început
să alerg. Mi-a plăcut la nebunie. Dar nu simțeam nevoia să fac asta și
iarna, așa că am renunțat. Dar apoi am simțit iar nevoia să mă apuc de
jogging când a venit primăvara. Nu am ieșit pentru că simțeam că
trebuie sau pentru că mă hotărâsem că acum sunt un alergător (chiar
și unul doar de vreme bună), ci pentru că pur și simplu îmi doream…
Nu m-am putut opri, de fapt. Voiam doar să alerg. Așa cum acum am
chef să merg la plimbare timp de o oră, așa că o voi face.
Gata, m-am întors. Încearcă și tu. Acesta este F**k It în acțiune (literal,
activ și inactiv). Aplici, de fapt, cele șase principii: te deschizi unui
nou stil de a te antrena; te destinzi în raport cu obligația de a face
sport; îți schimbi perspectiva și îți dai seama că ar putea funcționa
chiar și așa; te racordezi și faci mișcare când vrei și cum vrei; ai
încredere că acel mesaj are valoare și îl urmezi, apucându-te de treabă
de fiecare dată când îți vine acest capriciu; sau stai degeaba atunci
când ai chef de asta.
Sănătatea
Păi, cu asta a fost mai greu. O să vă spun ce s-a întâmplat. Îmi plăcea
să mă simt bine. Chiar dacă mi se părea că ajunsesem să am o stare
bună prin simpla acceptare a condiției mele, era evident mult mai
plăcut să mă bucur de sănătate. Așa că, bineînțeles, am început iar să
mă îngrijorez că m-aș putea îmbolnăvi. Știam că aveam tensiunea
aceasta latentă și teama că m-aș putea simți rău. Am mai avut încă o
iarnă și o vară în care m-am simțit bine… dar apoi, iarna următoare
m-am îmbolnăvit foarte tare. Doamne, ce șoc! Am fost răvășit. Mă

întrebam dacă asta a fost tot, dacă vraja se destrămase, dacă de acum
voi fi iar bolnav cronic la fel ca înainte. Dar primăvara următoare m-
am simțit iar bine și am fost în regulă toată vara. Așa că acum
începusem să mă gândesc, „Ah, e o problemă care se manifestă iarna,
deci asta e“ și pe măsură ce se apropia luna septembrie mă îngrijoram
din ce în ce mai mult. Dar am fost sănătos, perfect sănătos. De fapt, de
atunci nu mi-a mai fost rău. Iarna, dacă mă suprasolicit, poate că am
uneori niște stări mai proaste. Dar, în general, totul e OK. Și după
șapte ani presupun că teama de a reveni la acele zile grele s-a mai
atenuat. Iar acum, pentru că m-am mai relaxat față de acest aspect,
sunt mai multe șanse de a rămâne sănătos.
Am observat însă ceva – și am discutat și cu alții care au avut parte de

experiențe vindecătoare similare și care au trecut și ei prin asta –, și
anume că am tot încercat să găsesc o explicație pentru însănătoșirea
mea dramatică de la început. A fost oare pentru că m-am eliberat? Sau
a fost vorba de o combinație dintre gestul acesta și dieta pe care o
aveam la vremea aceea? Sau poate a fost datorită locului în care ne
aflam? Îmi storceam creierii încercând să-mi dau seama care au fost
circumstanțele care m-au ajutat, pentru a le putea reproduce, dacă era
nevoie. Iar când a trebuit să fac asta – adică atunci când m-am
îmbolnăvit iar – chiar m-am străduit să îmi creez iar acele condiții. Dar
nimic nu părea să funcționeze ca atunci. Corpul meu era diferit atunci
când m-am simțit iar rău, mintea mea era altfel, iar mediul era și el
ușor modificat. Și deși boala mea era asemănătoare cu ce mai trăisem
înainte (în realitate, nu era perfect identică de fiecare dată), căile de a o
învinge erau mereu altele.
Când îmi amintesc acum de starea mea, mă gândesc că poate asta era
de fapt ce trebuia să învăț – da, „eliberarea“ a fost deosebit de
importantă, poate chiar critică la acea vreme –, dar lecția de bază era
că nu există un răspuns bătut în cuie. E vorba, mai degrabă, de o
combinație între „a fi acolo“, prezent în momentul acela, și a asculta
mesajele puternice care se ivesc.
Și, culmea ironiei, cartea aceasta marchează și ea schimbarea de

perspectivă, de la ideea că F**k It presupune să te eliberezi și să te
relaxezi (ceea ce, într-adevăr, este inclus în filosofia sa) la o abordare
mai amplă, că în realitate F**k It este mereu prezent și trebuie să
îmbrățișezi tot ceea ce se întâmplă cu tine (tensiune, relaxare, bine,
rău, bunăstare și boală).
Am spus F**k It și am pierdut

în greutate
Dietele nu funcționează. Le-am încercat pe toate. Am

fost acolo, am trecut personal prin asta: tone de supă de
varză, Atkins, refacerea echilibrului metabolic… De fapt,
primul meu regim a fost când aveam șase luni – familia
mea deja credea că sunt prea grasă. Și acest gând m-a
însoțit pe tot parcursul pubertății, adolescenței, până la
30 de ani. Eram o fată frumoasă, DAR cu prea multe
kilograme atârnând de șoldurile și de burta mea… Nu
m-am simțit de fapt niciodată drăguță, ci doar deprimată
în legătură cu greutatea mea și cu faptul că nu sunt
suficient de puternică pentru a slăbi – eram
deznădăjduită!

Și atunci am găsit întâmplător cartea Filozofia F**k It.
O nouă metodă de relaxare și detensionare. Atunci
când am citit „Spune F**k It dietelor“, primul meu gând
a fost că asta n-ar funcționa în veci… dar mă săturasem
să mă străduiesc așa mult, încât am zis să încerc să văd
ce se întâmplă dacă mă relaxez și mănânc exact ce vreau.
Am început să spun F**k It și mi-am jurat că nu voi mai

urma niciodată vreo dietă nenorocită, cât voi trăi. Nu a
fost ușor la început – aveam teama că mă voi îngrășa
până când voi ajunge să arăt ca o balenă eșuată… dar
ușurarea pe care am simțit-o la ideea că nu voi mai ține
niciodată regim era mult mai puternică, încât în scurt
timp frica mea s-a transformat în încredere… Am
început, în același timp, să îmi spun că sunt frumoasă,
demnă de a fi iubită, adorabilă, minunată și sexy… că de
fapt SUNT deja superbă și perfectă, fără să fie nevoie să
schimb nimic!
Așa că… la început am pus câteva kilograme (însă nu

m-am panicat), dar apoi, ușor-ușor, pas cu pas, corpul
meu a început să se transforme. Iar kilogramele au
început să se topească… În total am reușit să pierd șapte
kilograme doar spunând F**k It!
Acum am o relație relaxată cu mâncarea: dacă tânjesc

după o bucată de ciocolată sau de tort, spun F**k It și mă
bucur de ea. Dacă nu vreau să mănânc ce îmi este servit,
zic F**k It și las mâncarea în farfurie. Dacă am chef să
fac sport, exclam F**k It și încep exercițiile… Dacă mă
simt leneșă când stau în pat și nu vreau nici măcar să-mi
clintesc degetul mic de la picior, atunci ghici, ce fac?
Spun F**k It și rămân acolo, relaxându-mă.
Voi continua „Dieta F**k It“ pentru că e singura

modalitate în care viața mea poate funcționa… dacă voi
reuși să mai slăbesc, e foarte bine, iar dacă voi rămâne ca
acum, simțindu-mă fericită în pielea mea, atunci voi
reacționa iar cu un F**k It, e OK și așa.
Lydia Plankensteiner, Austria
Aceasta este una dintre cele o sută de povești F**k It din

noua carte Am spus F**k It disponibilă pe
Asta înseamnă să fii liber în Orașul Bunăstării, astfel aplici F**k It

conceptului de bunăstare: nu îi pui o etichetă, doar te deschizi și îl
urmezi. Funcționează în moduri amuzante și misterioase uneori, pe
care nu le poți discuta sau înțelege de fiecare dată, dar chiar are efect.

A FI LIBER ÎN ORAȘUL ÎN CARE NIMIC NU
FUNCȚIONEAZĂ
Intenționasem să scriu capitolul acesta în dimineața asta: mă gândeam

ce aș putea să spun despre cum să te simți bine într-un oraș în care
nimic nu funcționează. Am început să mă instalez în locul de unde îmi
voi așterne ideile în următoarele zile – Urbino Estate and Spa – locația
luxoasă pe care o folosim pentru multe dintre retragerile noastre F**k
It. Am găsit o masă potrivită lângă geam, ca să mă bucur de aer
proaspăt și soare, aproape totodată și de o priză ca să-mi pot încărca
laptopul. Și am încercat să introduc ștecherul în priză, dar am
descoperit că nu se potrivește. Am încercat și altă priză, dar nu
mergea pus nici acolo. Acum știu la ce te gândești, dacă provii dintr-o
națiune organizată și rațională… „Cum, John, încercai să bagi un
acumulator străin într-o priză italienească?“ Nu, prieteni, și ștecherul
era tot italienesc, la fel ca priza. Și nu se potriveau pentru că există
nenumărate tipuri de acumulatori și de prize în Italia. Unele prize au
trei pini, altele doi, dar și aceia pot fi la distanțe variate, unele mai
mici, altele mai mari. Grr… Deci avem o serie de adaptori într-un
dulap din casă care transformă un tip de priză în altul, pentru a putea
introduce ștecherul nostru în orice tip de priză ales de cunoscuții
noștri. Grrr. Știu că britanicii au un tip de ștecher diferit de toate
celelalte, cu trei pini în formă triunghiulară. Dar măcar noi îl avem pe
acela și nimic altceva. Dacă ești străin (iar prin asta se înțelege faptul
că nu trăiești în Marea Britanie, nu doar că vorbești altă limbă. Îmi dau
seama că există unii care sunt din altă țară, dar nu vorbesc în altă
limbă, cum ar fi americanii, care au și ei o priză diferită, dar cu
siguranță ea e standardizată. De fapt, chiar îmi amintesc că am citit
mai demult despre o americancă înnebunită după toate tipurile de
becuri și corpuri de iluminat din Marea Britanie, mai ales că în SUA
există doar un tip clasic)… OK, dacă ești străin, mai bine cumpără un
adaptor care să transforme acumulatorul tău într-unul britanic, și
astfel vei rezolva problema pe toată durata șederii tale.
La fel se întâmplă și cu drumurile noastre. Noi circulăm pe cealaltă

parte a străzii, dar măcar suntem consecvenți. Nu se întâmplă să treci
granița către Țara Galilor, de exemplu, și să fii nevoit să treci pe partea
opusă a șoselei (Țara Galilor, apropo, e o țărișoară mică și frumoasă,
atașată de Anglia asemenea unei burți de bere, nu că galezii ar fi
faimoși drept băutori de bere… sunt cunoscuți pentru faptul că le plac
relațiile – cu oile – precum și mineritul, rugby-ul, cântatul și, nu în
ultimul rând, oițele pufoase și atrăgătoare).
Sunt surprins că aici, în Italia, au reușit să facă o singură regulă cu

privire la partea de stradă pe care ai voie să conduci. Însă dacă
obișnuiești să mergi cu mașina pe drumuri de țară, așa cum facem noi,
vei ști că marea majoritate a localnicilor habar n-au pe ce parte să
circule, mai ales când vine vorba de curbe.
Înapoi la prize. Din fericire, Gaia pusese în bagaj niște adaptori, pe

care i-am găsit după câteva minute de scotocit prin genți. Așa că iată-
mă aici, perfect adaptat și tastând fericit. Dar de fiecare dată când

întâmpin o asemenea criză a ștecherelor, mă întreb cum poate o țară
să se aștepte că va face lucrurile să meargă pentru populația sa și că va
avea succesul așteptat dacă nu poate organiza nici măcar un sistem
simplu și consistent de încărcare a acumulatorilor. Nu e așa de dificil,
nu-i așa?
Mă gândesc la asta și atunci când trebuie să mă duc la poștă ca să

plătesc o grămadă de taxe, pentru că nimeni nu se obosește să
dezvolte o modalitate prin care să poți achita aceste sume și online,
sau măcar la bancă.
Și de ce la poștă există un casier pentru fiecare tip de sarcină pe care o

ai de rezolvat (de exemplu, să trimiți un colet, sau să plătești un
serviciu, sau să retragi bani), iar de fiecare dată trebuie să iei un bon
de ordine și să aștepți 20 de minute? Știu că la momentul respectiv a
părut a fi o idee bună… așa eficientă, un progres remarcabil adus
tehnologiei în privința relațiilor cu publicul, asemănătoare sistemului
de diviziune a muncii gândit de Adam Smith… dar cu siguranță că la
zece minute după ivirea acestei inovații geniale, cineva din birou ar fi
trebuit să răspundă „Dar…“ și apoi să continue cu o listă lungă de
motive pentru care nu e tocmai o soluție strălucită. De exemplu, dacă
vreau să scot niște bani, iar cu aceștia să îmi plătesc factura la telefon
și apoi să trimit o scrisoare mamei mele, asta e ce am de făcut: trebuie
să iau un bon ca să fac retragerea de numerar, apoi să aștept 20 de
minute, să scot banii, să iau un alt bon pentru achitarea facturilor, să
stau încă 20 de minute, să plătesc suma de bani, să iau un alt bon de
așteptare pentru serviciul de expediere de scrisori, apoi să mai
zăbovesc încă 30 de minute (de regulă) și să trimit acea misivă.
Nebunie curată.
Săptămâna trecută am fost nevoit să achit o factură și să expediez o

scrisoare. Când am întrebat-o pe funcționara care îmi opera plata dacă
ar putea să-mi strecoare și plicul, pentru că o rog frumos să facă asta,
m-a privit de parcă aș fi fost primul om care a pus o asemenea
întrebare. I-am explicat că altfel va trebui să stau iar la coadă ca să
trimit corespondența, iar acum eram doar eu cu ea și eram sigur că
fusese pregătită la fel de temeinic pentru a pune timbre pe scrisori și
pentru a opera plăți. A pocnit din buze și s-a îndreptat spre doamna
care se ocupă de expedieri, explicându-i cu voce tare că voiam să
trimit o scrisoare, iar acea funcționară a scos și ea un sunet
dezaprobator, apoi întreaga coadă de oameni care așteptau cu
scrisorile lor m-au privit și și-au exprimat aceeași condamnare a
gestului meu (deși trebuie să recunosc că îmi păreau destul de
înfometați. Suspectez că erau de zile întregi acolo, așteptând la diverse
cozi, cu infinită răbdare). Dar am reușit, până la urmă, să expediez
plicul. Succes răsunător.
Hei, gata, să încetăm cu asta… dacă ar fi să criticăm sistemul poștal,

am putea scrie o carte întreagă. E groaznic.
Italia e un loc amuzant. Oamenii se înghesuie într-un mod așa de

natural, cu atâta încredere, încât am renunțat să le mai zic „Treci
înapoi la coadă, cu restul lumii“ pentru că, invariabil, mă privesc
răniți, îmi cer scuze, îmi spun că nu și-au dat seama și apoi se duc la
capătul cozii pe care, în sfârșit, au observat-o.
E extraordinar de dificil să faci orice acolo. E atât de multă birocrație,

că îți vine să o iei razna. Și uneori chiar ne înnebunește. Italia e un
imens oraș care nu funcționează. Economia e la pământ. Dar cei aflați
la putere se încăpățânează să crească toate taxele, făcând mult mai
dificilă angajarea oamenilor și multiplicând toate aceste formalități
adminstrative.

Și cu toate acestea, încă mai locuim acolo. De ce? Pentru că Italia e
superbă (zonele deluroase toscane, masivii alpini, Marea Sardiniei,
plantațiile sudice de măslin etc.). De asemenea, are o cultură bogată
(Urbino e locul de origine al Renașterii și este, totodată, orașul natal al
lui Rafael). În plus, oamenii sunt calzi, prietenoși și foarte expresivi
(trebuie să-i privești numai cum gesticulează când vorbesc, mamma
mia). Mâncarea e cea mai bună de pe planetă (chiar și în benzinării),
iar femeile și bărbații sunt arătoși.
Italia e un loc MINUNAT.
Dar este, de asemenea, incredibil de EXASPERANTĂ.
Cum trăim într-un Oraș care nu Funcționează?
Pentru început, să lămurim faptul că amândoi am trăit în destule

locuri pentru a ști că niciun oraș nu funcționează așa cum ți-ai dori (și
prin asta mă refer și la o stradă, la o comună, la un oraș, la o țară sau
la un continent). Mereu e ceva în neregulă, nu-i așa? Presupun că
singura excepție ar fi Elveția, unde toate merg ca pe roate, unde totul e
curat, unde nu există infracțiuni, unde nu plătești taxe prea multe. Dar
și acea perfecțiune numită Elveția are prețul său, iar aceasta este o
parte din problema sa – totul este îngrozitor de scump. Iar legislația e
amețitoare. De exemplu, dacă te muți într-un apartament nou, ești
bombardat cu o listă lungă de reguli. Echipaje de poliție patrulează
străzile în căutare de oameni care își scutură covoarele pe geam, sau
care dau cu aspiratorul la ore nepotrivite, sau care varsă apa pe
conducta greșită, sau care pun un recipient din sticlă în containerul de
reciclare greșit – vai, prefer oricând sudul Londrei decât asta.

MAI TÂRZIU…
A trebuit să adaug acest paragraf, pentru că e senzațional… scriam

mai devreme despre faptul că Elveția e așa „perfectă“, apoi am plecat
să iau masa de prânz și am aflat că o persoană dintre musafirii noștri
(săptămâna asta avem în mod voit un grup mic, e una dintre
săptămânile „Magiei celor Șase“, iar maximul de participanți e de șase
persoane) este de origine elvețiană. I-am menționat aprecierea pe care
am făcut-o în carte despre perfecțiunea Elveției, iar ea mi-a răspuns că
tocmai a fost sunată de mama ei, care a anunțat-o că a fost o alertă cu
bombă în oraș (gândește-te la o localitate mică, perfectă, pitorească) în
acea dimineață. La naiba. Am înțeles unde bați, mulțumesc. Nu numai
că ideala Elveție are anumite dezavantaje în ceea privește libertatea
personală, dar are și alerte cu bombă și infracțiuni, ca oricare alt loc.
De fapt, nu mai sunt așa de sigur acum că prefer sudul Londrei. Vrei
să spui că pot avea alerte teroriste, crime, o atmosferă amenințătoare și
tensionată PLUS Alpii elvețieni, trenuri care ajung la timp și taxe
mici? Așteaptă, îmi fac acum bagajele.
Astfel ne dăm seama că niciun loc nu e perfect. Am ales acea zonă care
ni se potrivește cel mai bine, în funcție de o multitudine de variabile.
Și am putea recurge la o întreagă listă de clișee ca să ne menținem pe
linia de plutire, cum ar fi „Să luăm și bunele, și relele“ sau „Ți-ai făcut-
o cu mâna ta, acum spală-te pe cap cu ea“ sau „Mai bine un drac știut
decât unul nevăzut“…
Sau avem o abordare simplă atunci când ceva nu merge, fie: 1)

decidem să plecăm (iar momentan nu ne dorim asta), fie: 2) găsim o
alternativă (am renunțat, de exemplu, să mai conducem un centru de
retragere, pentru că era prea dificil de manageriat), fie: 3) nu
identificăm nicio soluție și încercăm să acceptăm lucrurile așa cum
sunt.
Iar fiecare variantă este o altă cale de manifestare a expresiei F**k It:
1. F**k It, trebuie să ne urnim de aici. E nevoie de curaj ca să faci tranziții

majore, dar uneori sunt necesare.
2. F**k It, vom găsi o cale. Când ești hotărât să depășești un obstacol, de regulă
reușești.
3. F**k It, trebuie să ne liniștim, pentru că asta e tot ce putem face momentan.
Nu are rost să ne agităm de pomană. E doar o priză, până la urmă. Pentru a
face asta trebuie să fim flexibili (OK, de exemplu, eu nu voi mai scrie așa
cum planificasem azi, ci mă voi duce să înot). Și trebuie să înveți să te
racordezi la acea stare de calm, chiar și atunci când te simți încordat la
maximum.
Și desigur, mai există o abordare profund F**k It atunci când ceva nu

merge: aceea că, de fapt, totul funcționează în stilul său perfect (chiar
și acele lucruri care în aparență sunt defecte) și că tot ce se derulează
prin fața ochilor mei, în acest minunat mister al vieții, mi-a fost oferit
în mod intenționat, cu iubire, în folosul meu, așa că mă voi lăsa ghidat
de acea forță stranie care mă conduce, plină de afecțiune și
conferindu-mi siguranță. Voi trece de momentele dificile, voi depăși
toate provocările posibile, voi străbate toate locurile care par pline de
hibe, dar care, de fapt, sunt exact cele potrivite pentru mine și pentru
misiunea mea.
Sau aș putea să ignor 1, 2,3, precum și EXISTĂ O ABORDARE PROFUND

abordarea profund F**k It și să-mi F**K IT ATUNCI CÂND CEVA
pocnească un vas de sânge din cauza NU MERGE: ACEEA CĂ, DE
nervilor că nu merge priza. Poate că FAPT, TOTUL FUNCȚIONEAZĂ
uneori mă cuprinde o astfel de furie. ÎN STILUL SĂU PERFECT.
Dar ăsta sunt eu, John C. Parkin, și îmi

exercit dreptul meu liber de a fi un ticălos stupid. Și chiar și asta e în
regulă.
A FI LIBER ÎN ORAȘUL ÎN CARE VIAȚA E
DE RAHAT
În ultima vreme, de fiecare dată când încep să mă gândesc să scriu un

capitol, ceva se întâmplă în lumea reală care contribuie în mod
dramatic la conținutul său.
Exact acest lucru s-a întâmplat în această dimineață. Tocmai lăsasem

copiii la școală și ajunsesem pe aleea lungă ce se oprește în fața casei
noastre. Mai sunt alte două case la începutul traseului. În prima casă
locuiește un cuplu în vârstă de 80 de ani, împreună cu fiul lor. Tipul
ăsta iese în stradă în timp ce eu trec pe lângă casa lor. Mă opresc să-l
salut. Vecinul acesta nu e neapărat un maestru Zen cu un stil de viață
ascetic (cum este celălalt vecin). De fapt, e un fumător înrăit, care
mormăie mult. Cu toate astea, e bun la inimă, cel puțin în sensul
figurativ; în sensul propriu, cred că problemele cardiace sunt pe lista
lui de afecțiuni. Fie, îl văd ieșind și mă opresc să vorbesc cu el. Îmi
spune că soția lui iar nu se simte bine și că au chemat o ambulanță, iar
el s-a gândit să iasă la drum ca să se asigure că infirmierii vor găsi
strada. E, în mod evident, agitat și supărat. Nu era neapărat vorba de
o urgență, dar era clar că lucrurile deveniseră dificile.

Apoi el îmi spuse:
– Ma dobbiamo abbracciare quello che arriva, non e vero?
Nu e extraordinar? În acea situație, să rostească asemenea cuvinte…

Am rămas uimit. În special să aud așa ceva din partea lui era de-a
dreptul neașteptat. Cum? Ce înseamnă? Oh, scuze, da. Înseamnă „Ar
trebui să îmbrățișăm orice se întâmplă, nu-i așa?“
Ușor de zis, dar greu de făcut, desigur. Dar faptul că el era acolo și se
confrunta cu aceste probleme, dar avea tăria de a spune așa ceva a fost
suficient pentru mine. Evident că încerca să se împace cu starea
lucrurilor la acel moment: soția lui era din ce în ce mai slăbită și poate
că nu mai avea mult de trăit, și probabil nici lui nu-i mai rămăseseră
prea mulți ani.
E o expresie amuzantă, însă viața e de rahat uneori. Și, din păcate, asta
se petrece în orice oraș. Ce bine ar fi dacă am putea fi imuni la acest
rahat. Dar nu e posibil. Lucruri nasoale ni se întâmplă tuturor. Ele se
petrec în fiecare zi, în orice colț al lumii. Te gândești că viața e destul
de plăcută, când deodată are loc ceva groaznic. Chiar când cugetai că
lucrurile n-ar putea sta mai prost, ceva îți demonstrează contrariul.
Nu am avut prea mare tragere de inimă să scriu acest capitol pentru

că nu am o pastilă magică F**k It care să facă toată această durere să se
evapore. De fapt, oamenii mă întreabă:
– Nu există și lucruri în viață cărora să nu le poți spune F**k It?
Iar eu le răspund:
– Depinde cum definești F**k It, dar desigur că există anumite

evenimente care te vor afecta îngrozitor, indiferent cât de mult ți-ai
dori ca ele să nu conteze pentru tine.
De exemplu, nu poți zice F**k It durerii cumplite și chinuitoare

resimțite la moartea cuiva drag și nu poți înceta să simți acea pierdere.
Nu am un răspuns spiritual bine conturat când vine vorba de

gestionarea momentelor de acest gen. „Sunt fericiți acolo sus, acum au
găsit pacea“ sau „Acesta este planul lui Dumnezeu“ sau „Totul se
întâmplă cu un motiv“ poate că sunt niște convingeri sincere și niște
încurajări spuse din inimă. Mie însă mi se par niște platitudini rostite
în vremuri de restriște.
Nu am nici o rezolvare terapeutică: un proces care să cuprindă șase

pași și să te ajute să treci peste doliu sau o filosofie bazată pe gândire
pozitivă, care să te scoată din acalmia în care te-ai cufundat de când
viața ta a ajuns de rahat.
Ceea ce am e doar experiența mea în acele momente, cum am

procedat atunci și ce m-a ajutat.
Pentru început, e în regulă să fii afectat atunci când viața e de rahat.

Nu e nevoie să faci pe durul, sau să îți reprimi acele stări, sau să
încerci să depășești momentul. E OK dacă urli la lună, dacă blestemi
zeii sau dacă te autocompătimești. Ne grăbim să îi lăudăm pe cei care
înfruntă plini de curaj problemele, care sunt plini de optimism, deși
suferă de o boală terminală, dar asemenea elogii sugerează că reacția
opusă e greșită. Poate că uneori e bine să simți ceva din toți rărunchii,
orice ar fi, înainte de a adopta o atitudine temerară (dacă e neapărat
nevoie să procedezi așa). Emoțiile pe care le trăim în totalitate trec
prin noi mult mai repede decât cele simțite pe jumătate, care nu sunt
îngăduite sau care sunt reprimate în totalitate.

Nu e nevoie să fii viteaz. Nu e nevoie să te confrunți direct cu
greutățile. Îngăduie-ți să simți durerea și supărarea. Strigă și țipă și
plângi dacă e nevoie. Poate va veni și momentul când vei dori să dai
dovadă de eroism, dar asta nu înseamnă că trebuie să faci asta acum.
Oferă-ți un răgaz.
Când vei decide să te desprinzi puțin din acel spațiu al durerii, există
desigur câțiva pași pe care i-ai putea urma ca să te simți mai bine.
Când viața a fost de rahat pentru mine, m-a ajutat să mă gândesc la
ceea ce am, în loc să mă concentrez pe ceea ce am pierdut. E lista mea
cu „măcar“- uri: „Păi, măcar am asta, sau asta“. A fi recunoscător pentru
ce ți-a rămas te poate ajuta. Dacă simți că a gândi așa e stupid sau
nepotrivit înseamnă că nu e încă vremea să încerci metoda aceasta.
Depinde și cum a ajuns ca viața ta să fie de rahat. Eram pe cale să
spun că dacă ești într-un lagăr de concentrare, fără speranța că vei
supraviețui, iar familia ta a pierit în timp ce tu mori de foame, atunci a
face o listă cu motivele pentru care ești recunoscător nu te va ajuta
prea mult. Dar există persoane care au depășit asemenea experiențe
îngrozitoare și care ne demonstrează că singurul mod prin care poți
face față în asemenea condiții (din punct de vedere psihologic, măcar)
este de a descoperi ceva care merită să fie apreciat și care încă are
semnificație pentru tine. De fapt, există o întreagă ramură a terapiei,
numită Logoterapie, care se bazează pe această teorie.
Te ajută și dacă îți amintești că există (de regulă) oameni care au vieți
mai grele decât a ta. Unele persoane au trecut prin mai multe tragedii,
au fost mai ghinioniste, mai bolnave, au simțit mai multă durere.
Mereu mă simt un pic vinovat când mă gândesc la cei care au o soartă
mai rea, pentru că simt că îi folosesc pentru confortul meu psihologic
(sau, cel puțin, pentru diminuarea disconfortului meu). Dar lumea ar
fi mai săracă, mai bolnavă, mai suferindă fără eforturile celor care au
trecut prin situații traumatizante, iar apoi au decis să-i ajute pe cei
care au o viață și mai grea.
Nu te pedepsi gândindu-te la situații ipotetice și punându-ți veșnic

întrebări: „Dacă făceam asta, totul ar fi fost altfel“ sau „De ce mi s-a
întâmplat asta? Pentru ce trebuie să plătesc așa?“ Dacă ar fi să aplici
acești „dacă“ în sens invers, ai descoperi că ai evitat o grămadă de
lucruri groaznice pentru simplul motiv că ai plecat din casă la o altă
oră sau erai în alt loc la acel moment etc. Iar în ceea ce privește ce
meriți sau nu, cunosc atât de mulți oameni care fac așa de mult bine
celorlalți, care duc vieți pline, în folosul altora, însă au avut parte de
rahat din toate părțile, fără niciun motiv. Astfel, știu că nu trebuie să
meriți să ți se întâmple acel lucru (fie el bun sau rău). Uneori, pur și
simplu, ai parte de el.
Sigur că există anumite momente când nu poți spune F**k It: atunci
când are loc ceva îngrozitor. Din nou, depinde cum definești acest
termen. Poți folosi aceste cuvinte atunci când resimți durere sau
întâmpini greutăți. „F**k It, nu-mi pasă cum «ar trebui» să mă
comport, mă simt groaznic, așa că voi zace în pat și voi aștepta“ sau
„F**k It, tocmai am conștientizat că am trăit o minciună atâta timp, nu
mai pot continua așa“ sau „F**k It, aș putea ca măcar de acum înainte
să fac ce vreau, nu-mi va putea fi mai rău decât acum“ etc.
De fapt, deseori am descris F**k It ca o perspectivă nouă atunci când ți

se întâmplă ceva rău. Atunci când viața ta e de rahat, când te
îmbolnăvești, când cineva drag moare, când pierzi totul, când ești
concediat, când copilul tău te respinge, când economia se prăbușește,
când țara ta intră în război, întreaga ta lume se clatină. Dintr-odată, îți
dai seama brusc că acele griji pe care le aveai zilnic nu contează prea
mult. Toate punctele de pe busola ta se modifică. Ceea ce îți doreai și

ceea ce aspirai să faci devin gânduri irelevante.
Această schimbare de perspectivă DESEORI AM DESCRIS F**K IT

poate fi una pozitivă. E doar frustrant CA O PERSPECTIVĂ NOUĂ
că ea se petrece mereu când are loc ATUNCI CÂND ȚI SE ÎNTÂMPLĂ
ceva groaznic. Ce bine ar fi fost dacă CEVA RĂU.
aș fi primit un dolar de fiecare dată

când cineva mi-a spus „Credeam că e cel mai cumplit lucru care mi se
putea întâmpla, dar iată că…“ și apoi a continuat să-mi explice toate
efectele benefice ale acelei probleme și transformarea radicală de
atitudine pe care le-a adus-o în viața lor.
Lucrurile neplăcute ne fac să vedem viața cu alți ochi. Iar ăsta poate fi
un lucru bun, chiar dacă ne este greu să ne dăm seama în acele
momente dificile. Aspectul benefic al lui F**k It e că poate să ne
reorganizeze gândurile (în sensul: nu contează prea mult, până la
urmă), înainte ca ele să fie perturbate de factori exteriori (adică de
unele experiențe negative care ne fac să conștientizăm că acele aspecte
nu sunt importante).
Într-un oraș în care viața e de rahat, ceea ce se întâmplă de altfel peste

tot, F**k It îți e de folos într-o varietate de moduri atunci când ai
probleme, dar te poate ajuta și să trăiești având atitudinea cuiva care
știe că viața îi aduce surprize neplăcute, însă nu trebuie să aibă parte
de ele neîncetat ca să poată trăi mai liber.
Numai un moment: de când am așternut rândurile astea, am avut

parte de ceva neprevăzut și supărător. Și tocmai mi-am amintit două
căi de acțiune atunci când astfel de lucruri se întâmplă:
1. Încerc să-mi reamintesc faptul că lucrurile, de regulă, se rezolvă. Și într-

adevăr, deja s-a întâmplat asta.

2. Mă străduiesc să iau totul pas cu pas atunci când viața se complică. Acesta e
un talent pe care mi l-am cultivat mereu: chiar și la școală când mi-era groază
(la propriu îmi era GROAZĂ) că începe o zi plină de cursuri, am învățat că
dacă încerc întâi să mă obișnuiesc cu gândul la prima lecție, reușesc să
depășesc întregul calup ce urmează. Și acum, când problemele sunt mai
semnificative decât o simplă lecție de matematică, tot fac eforturi să mă
gândesc la pasul imediat următor și la nimic altceva. „Continuă să înoți“, așa
cum spune Dory în „Finding Nemo“.
Nu fi curajos
Cred că în cultura noastră există acea credință adânc

înrădăcinată conform căreia pentru a fi un adult, fie
bărbat, fie femeie, trebuie să fii curajos, ca și cum a
atinge maturitatea înseamnă a absolvi un curs. De parcă
e echivalent cu a simți responsabilitatea și a demonstra
că îi poți face față, indiferent ce presupune asta.
Dar nu crezi că dacă ni s-ar permite tuturor să ne

simțim încurajați și acceptați, indiferent de starea pe
care alegem să o avem, am reuși să ne regăsim calea, ne-
am putea îmbrățișa mai ușor sentimentele și am reuși să
funcționăm mai bine în societate, cu mai multă
naturalețe și delicatețe, la bine și la rău? Am putea,
astfel, să creăm condițiile de manifestare a întregului
spectru de stări sufletești.

Suntem un amestec de lucruri. La fel și viața: e ceva
firesc. Uneori ne este ușor să fim temerari, puternici și
extrovertiți. În unele circumstanțe ne este simplu să
acționăm. Și putem face acest lucru pentru că asta
simțim în adâncul sufletului, dar alteori suntem
vulnerabili, nesiguri, speriați și incapabili de a face un
pas.
Și acum e timpul să te întrebi: ce e așa de groaznic în

asta?
Atunci când erai copil, nu îți era rușine cu trăirile tale.

Copiii simt orice, în totalitate și așa pot trece mai
departe, tot în totalitate. Cine a spus că asta nu se aplică
și adulților?
Cu siguranță, faptul că ne ascundem toate aceste

angoase nu ne ajută nici pe noi ca indivizi, nici
societatea în ansamblul său.
Așa că ar merita să încerci o altă variantă. Nu mai

minți; nu mai fi curajos atunci când nu simți asta,
indiferent ce vor spune ceilalți.
Poate vei descoperi că a fi vulnerabil atunci când ai acele

stări îți permite să fii mai puternic.
Săptămânile Magice ale Gaiei, care se desfășoară în

Italia, sunt parte a programului de retrageri F**k It.
Mai multe detalii pe www.thefuckitlife.com

A FI FERICIT ȘI A DUCE O VIAȚĂ BETA
Am apelat îndeosebi la Yahoo pentru serviciul de poștă electronică în

ultimul deceniu. Și cea mai mare parte din acest timp am petrecut-o
lucrând pe o versiune „beta“. Beta e o variantă provizorie, de test.
Dezvoltatorii de software obișnuiau să lanseze această versiune
pentru un grup mic pentru a putea identifica și elimina bug-urile
înainte de a lansa produsul pe piață. E o idee simplă și bună să încerci
ceva înainte de a-l scoate la vânzare pe scară largă. Ai vrea, de
exemplu, să crezi că medicamentul împotriva migrenelor, pe care îl
cumperi de la farmacie, a fost verificat pe îndelete, înainte de a-l
ingera și tu. La fel și software-ul, pentru că unele bug-uri sunt
dezastruoase.
Îmi amintesc că am fost relativ surprins atunci când, în urmă cu câțiva

ani, cei de la Yahoo mi-au sugerat să încerc acea variantă beta. Mi-au
spus că acea versiune este mult mai bună decât cea „originală“ pe care
o foloseam la momentul respectiv și că puteam reveni la ediția mai
veche oricând aș fi dorit. Am fost un pic ezitant. De ce aș vrea să
apelez la un sistem nefinisat, în special pentru ceva așa de important
ca e-mailurile? De ce nu realizează o variantă finală înainte de a mi-o

pune mie la dispoziție? Dar ei tot insistau, mă implorau chiar să văd
cum e acea versiune… îmi tot spuneau despre toate funcționalitățile
noi pe care le includea ediția beta. Așa că am zis să o încerc. Și mi-a
plăcut. De fapt, în scurt timp am și uitat că e o versiune beta. Și se pare
că și ei s-au luat cu alte treburi, pentru că nimeni nu m-a mai întrebat
dacă am găsit ceva bug-uri de îndepărtat. Cu siguranță că undeva în
lume existau niște furnici lucrătoare care distrugeau rapid toate bug-
urile despre care le spunea lumea (sau despre care striga lumea, mai
degrabă).
Eram fericit, în orice caz. Dar apoi am constatat că ei continuă să se

refere la această ediție ca fiind „beta“. Nu a mai devenit niciodată
versiunea finală (Yahoo 7.8 sau ceva de genul acesta). S-a încăpățânat
să rămână la stadiul de beta. Iar asta mi s-a părut interesant.
Apoi, câțiva ani mai târziu, când m-am logat în contul meu, am primit
o invitație nouă de a face un upgrade la noua lor versiune „beta“. Am
rămas consternat. Trăiam cu impresia că ei încă mai testează varianta
veche și iată că acum încercau să mă convingă să folosesc o altă ediție,
tot „beta“. Dar am zis să fac și de data aceasta pasul ăsta – cu mai
multă ușurință chiar. Și a fost bine. Dar tot nu mi s-a cerut feedback.
Ei au continuat să numească versiunea „beta“… da… ați ghicit… până
la apariția următoarei ediții, tot beta.
Și atunci mi-am dat seama că trebuie să fie vorba de un joc, că Yahoo

ne-a alterat cumva tuturor conceptul de „beta“. Descoperiseră la
începuturile versiunilor beta că mulți oameni vor să încerce o
asemenea ediție, chiar dacă avea câteva bug-uri, pentru că însemna că
aveau cea mai nouă variantă de software. Erai printre primii care
adoptau acel program, în avangarda designului de software. O
versiune beta sugera nu numai ceva neterminat, nerafinat sau

neperfecționat, dar și ceva modern, care depășea limitele. Calitatea
aceea de produs neșlefuit și inovator devenea un avantaj. Iar Yahoo (și
probabil mulți alții) sesizase asta și oferea astfel de produse maselor.
Cine știe cât de „beta“ erau acele versiuni, de fapt.
Am observat această mentalitate a versiunii beta peste tot pe web.

Totul e mai rapid, se desfășoară într-un ritm halucinant, cât ai clipi din
ochi. E mai ușor să încerci ceva și apoi să-l schimbi dacă nu merge.
Brandurile nu mai petrec un întreg an pregătind și dezvoltând
campanii publicitare – poți încropi un videoclip viral într-o zi și apoi îl
lansezi și vezi dacă prinde. Dacă nu, testezi altul. Încearcă, nu e nevoie
să atingi perfecțiunea. De fapt, e chiar mai bine atunci când e un pic
neconturat și ieșit din tipare. Dacă nu funcționează, renunți și verifici
altceva. Trebuie să faci asta atât de frecvent, încât, după o vreme,
scopul tău încetează a mai fi acela de a găsi răspunsul perfect, sau
software-ul perfect, sau comunicarea perfectă. Ceea ce primează e că
lansezi ceva și faci lucrurile să se întâmple.
Ce viață ar fi asta dacă am reuși să o punem în practică! Gândește-te

cum trăim marea majoritate a noastră. Ne place să ne iasă lucrurile din
prima, stăm mult timp pe gânduri înainte de a lua o decizie, ne
îngrijorează perspectiva de a face un pas greșit, planificăm totul în
detaliu… ne vedem chiar și pe noi ca pe niște proiecte pe care le vom
îmbunătăți și dezvolta până când vom ajunge să ne cizelăm, să
devenim mai calmi, mai buni, mai generoși, mai educați, mai eficienți
etc. Avem tendința de a purta în minte o versiune „perfectă“ a noastră
pe care apoi ne străduim să o atingem.
F**k It.
Cum ar fi dacă am trăi o viață beta? Dacă am fi veșnic în modul de

testare, dacă am încerca lucruri să vedem dacă funcționează, iar dacă
nu, ne-am descotorosi pur și simplu de ele? Dacă nu am avea o idee
clară în minte cu privire la destinația noastră (cu siguranță că nu ne
îndreptăm spre acea versiune perfectă a noastră, pe care credem că o
întrezărim în depărtare)? Dacă am fi pur și simplu fericiți să testăm
diverse variante în fiecare zi? N-ar mai fi atâta presiune pe noi. Am
putea să ne jucăm. Și asta presupune beta: a te descurca fiind agil.
Viața beta îți cere să nu mai fii așa de afectat de tot ce se întâmplă, iar
aceasta e calitatea esențială F**k It. Până la urmă, dat fiind faptul că
mereu încerci ceva nou, e mult mai probabil să eșuezi (așa cum e,
totodată, mult mai probabil să ai succes, indiferent de domeniul în
care activezi).
Existența F**k It presupune un stil de viață beta. Deschide-te la noi

moduri de a trăi. Relaxează-te și ia-ți picioarele de pe pedale.
Schimbă-ți perspectiva. Lucrurile nu trebuie să fie mereu perfecte.
Racordează-te pentru a vedea, într-adevăr, ce îți dorești să faci. Ai
încredere în valoarea acestui mesaj. Urmează-l și aplică-l – testează-l și
descoperă dacă ți se potrivește. Dacă se dovedește că nu, mergi mai
departe. Cu repeziciune. Prin definiție, viața e un proces organic,
veșnic în mișcare. Noi încercăm să o oprim, să îi punem frâne, să o
remodelăm, să o perfecționăm. Dar viața nu ne permite asta. Ea ea în
continuă schimbare, complet dinamică, imperfectă, imprevizibilă,
neșlefuită. Viața nu e doar calmă, liniștită, consistentă, organizată,
previzibilă, perfectă, demnă de încredere. E și opusul.
VIAȚA BETA ÎȚI CERE SĂ NU Și tu ești la fel. Dacă te raportezi la

MAI FII AȘA DE AFECTAT DE instinctele tale, vei descoperi toate
TOT CE SE ÎNTÂMPLĂ, IAR aceste calități. Pentru că pornirile
ACEASTA E CALITATEA reprezintă cea mai rapidă cale de a
ESENȚIALĂ F**K IT. intra în legătură cu energia vieții. Prin
urmare, exersează viața beta și în
curând vei ajunge să îți trăiești viața F**k It.

A FI LIBER ȘI A-ȚI UPGRADA VIAȚA
Scriu aceste rânduri dintr-un apartament al unui hotel de cinci stele

din centrul Londrei. Gaia e pregătită să plece să înoate. Mai pe seară
ne vom duce în Soho la un restaurant chinezesc. Mâine-dimineață
vom sta în spa-ul de aici și vom face planuri pentru Zilele F**k It pe
care le organizăm în weekend.
Poate că ai observat că am făcut referire la mai multe hoteluri pe

parcursul acestui volum. Iar toate arată minunat. Asta nu înseamnă că
suntem doldora de bani și că nu ne facem niciodată probleme în
legătură cu cheltuielile noastre. Înseamnă, pur și simplu, că am învățat
să upgradez.
Să începem astfel: e săptămâna de dinaintea Paștelui, iar Londra e mai

agitată ca oricând, dat fiind că în acest an este gazda Jocurilor
Olimpice.
Și cu toate acestea noi ne relaxăm, înotăm, dormim și mâncăm, având

parte de apogeul luxului, în centrul tuturor acestor pregătiri frenetice,
pentru suma de… păi, de exemplu, camera pe care am rezervat-o a
fost la 40% din prețul obișnuit. În plus, când am ajuns la recepție, s-a
întâmplat ca recepționerul să fie italian și, fără ca noi să solicităm, ne-a
upgradat la un apartament. Tocmai m-am interesat care este tariful în
acest caz. Deci, de fapt, noi plătim doar 25% din prețul recomandat.
Ducem o viață upgradată și îți voi explica exact cum e posibil să faci
asta. E nevoie de foarte mult F**k It. Pentru început, să discutăm cum
am reușit să fac upgrade-ul propriu-zis (care, de regulă, reprezintă
ultima etapă a acestui proces).
Am fost upgradat timp de zece ori consecutiv în hotelurile în care am

stat în ultima vreme. Nu sunt un client business. Sunt chiar foarte
neîngrijit. Deci cum am reușit? Pentru început, trebuie să fii
extraordinar de politicos cu cei de la recepție. Trebuie să le acorzi
multă atenție – nu pentru că ești pe cale să le ceri un upgrade, ci
pentru că într-adevăr îți pasă de ei (există o diferență între cele două
variante și este chiar palpabilă). Probabil că ai făcut rezervarea printr-
o agenție de booking care practică reduceri, deci ți s-a oferit cea mai
micuță cameră din tot hotelul, iar recepționerul știe asta. Dar dacă nu
reușești să te faci plăcut de el (așa cum am reușit eu), va ignora acest
aspect și te va instala în acea cameră (multe hoteluri de patru stele
folosesc spații minuscule și le decorează frumos, pentru a putea face
bani de pe urma lor, practicând discounturi online). Așa că ia-ți cardul
de acces și bagajul și îndreaptă-te spre lift, știind că te vei întoarce în
trei minute. Du-te în cameră și lasă-ți bagajul pe hol. Nu trebuie să
atingi nimic și nici să te așezi pe pat. Asigură-te doar că nu ai nimerit
deja, printr-un noroc, într-un apartament. Apoi întoarce-te înapoi la
recepție. Fii foarte amabil și explică faptul că tocmai ai fost în cameră
și că intenționezi să îți petreci mare parte din sejurul tău acolo, pentru
că ai foarte multă treabă de făcut, așa că te gândești să soliciți o
cameră mai mare, dacă ar fi posibil… și că ai fi foarte recunoscător
dacă ai fi ajutat. Nu uita să adaugi că n-ai atins nimic din cameră, că
nici măcar nu te-ai așezat. Iar dacă există camere libere (și de regulă
sunt), vei fi upgradat.
Acesta este upgrade-ul propriu-zis. Dar camera pe care ai rezervat-o

la un preț incredibil de mic? Ai găsit-o făcând o căutare de 20 de
minute pe internet. Ai nevoie doar de două sau trei site-uri cu oferte
de cazare. Iar din când în când trebuie să riști. De exemplu,
Lastminute.com are o secțiune numită „Hoteluri secrete“, unde se
practică niște discounturi incredibile, dar nu știi exact unde sunt acele
camere, sau cum se numește hotelul, sau cum arată el. Te străduiești
să îți dai seama de toate aceste lucruri din detaliile prezentării. Am
observat că odată ce ai aflat identitatea unui „Hotel secret“ (ceea ce
poți face dacă închiriezi o cameră și stai o dată acolo), codul său
rămâne același și astfel îl poți reține pentru viitor. Acum știu „codul“
pentru cinci sau șase hoteluri din Londra. Discounturile pe cameră
pleacă, în general, cam de la 50% în sus. Astfel, te poți caza la un hotel
de patru sau cinci stele la prețul pe care l-ai plăti pentru două stele sau
chiar pentru un cămin de studenți. Poți plăti un preț de nimic pentru
cele mai bune stabilimente din oraș. Astfel, poți trăi și tu această
bucățică dintr-o viață upgradată.
Evident că ai șansele cele mai mari de a face upgrade-uri atunci când

călătorești, închiriezi, mănânci, dormi și vizitezi în extrasezon sau
atunci când nu există un val prea mare de turiști. Poți trăi ca o vedetă
dacă știi să alegi când să îți planifici călătoriile (cu excepția situației în
care te bucuri deja de faimă, iar în acest caz ești deja urmărit de cineva
cu o cameră de filmat, închiriezi deja cele mai bune camere din oraș și
nu te preocupă prea mult chestiunea upgrade-ului). Fie, probabil ceea
ce aștepți acum este să îți împărtășesc un mesaj mai important, și
anume… cum să-ți upgradezi viața, dincolo de achiziționarea celor
mai bune oferte de avion și cazare.
Am spus mai devreme că upgrade-ul în cazul hotelurilor implică un
strop de F**k It… F**k It, pot face asta. E nevoie de curaj. Mai e
totodată necesar să ai încredere că MERIȚI. Da, poate că am plătit
doar câțiva dolari ca să mă cazez aici, dar știu că aveți un apartament
minunat la etaj pe care nu l-a rezervat nimeni și eu MERIT să mă
bucur de acel lux.
Pentru a simți că ni se cuvine ceva anume, trebuie să avem o atitudine

pozitivă față de noi înșine. De exemplu, la hotel putem dezvolta astfel
monologul meu: „Tu, John, ești un om extraordinar; îți susții familia;
oferi ceva interesant și util omenirii sub forma lui F**k It – Doamne,
măcar o cameră luxoasă meriți și tu în această noapte“. Să nu fiu
înțeles greșit: acesta nu e un proces de autojustificare, ci de
autoapreciere. Autojustificarea rezultă dintr-o stimă de sine scăzută:
„Știu că nu mi se cuvine asta, dar ar trebui să am eu parte de ea,
pentru că, până la urmă, nimeni altcineva nu va sta aici. Iar dacă nici
eu nu pot face asta, atunci camera e irosită. De ce ai lăsa să se întâmple
asta când afară sunt oameni nevoiți să doarmă în stradă bla bla scuză
scuză bla“.
Începe prin a te prețui pe tine însuți. Mângâie-te pe spate (e bine și

pentru qi, până la urmă) și spune-ți „Bravo… Te descurci AȘA de
bine… Meriți ca viața să îți ofere ce are mai bun“.
AI ÎNCREDERE CĂ MERIȚI TOT Chiar așa este. Deci trebuie să începi

CE E MAI BUN… SPUNE F**K să aștepți asta. Dezvoltă-ți sentimentul
IT ȘI UPGRADEAZĂ‑ȚI VIAȚA. că anumite lucruri ți se cuvin (în
sensul bun, nu în sensul de plod
răzgâiat, care s-a născut într-o zodie norocoasă și care e întreținut de
părinți). Fii convins că meriți tot ce are viața mai frumos. Nu doar în
ceea ce privește lucrurile materiale (și upgrade-urile propriu-zise), ci

din toate punctele de vedere. Ai dreptul să ai parte de cele mai bune
oportunități, de cele mai reușite relații, de sănătatea cea mai
înfloritoare, de șansele cele mai mari de a-ți urma visurile, de sexul cel
mai grozav, de vinul cel mai rafinat, de prietenii cei mai de încredere.
Așa că, spune F**k It și upgradează-ți hotelul. Dar, în același timp, ai

grijă să lansezi un F**k It și către toate îndoielile tale, către credințele
tale limitate, către atitudinea ta că ești o victimă a vicisitudinilor vieții,
ai încredere că meriți tot ce e mai bun… spune F**k It și upgradează-ți
viața.

A FI LIBER ȘI A FI NOU ÎN ORAȘ
Am urmărit „Cowboys and aliens“ acum două seri, filmul acela în

care chipeșul Daniel Craig se trezește în Vestul Sălbatic, fără a-și mai
aminti nimic, dar are la mână o brățară futuristă. Ce cowboy norocos!
Nu numai că își recapătă cunoștința și arată ca scos din cutie, dar mai
are și o mitralieră ultramodernă atârnată de umăr. Astfel, sosește în
cel mai apropiat oraș și își face calitățile remarcate atunci când îl pune
imediat la punct pe huliganul localității.
La momentul acesta predăm terapia F**k It unui grup de douăzeci și

patru de oameni, în cadrul unei retrageri. Tema acestei săptămâni
pare a fi ideea de a „fi nou“ (spun că „pare a fi“ pentru că, pe
parcursul unei săptămâni, lucrurile pot lua o turnură diferită, în
funcție de grup și în funcție de ce se mai ivește pe parcurs). Știm toți
ce înseamnă să trăiești în prezent: presupune a te gândi mai puțin la
trecut și la viitor și a fi concentrat strict pe ceea ce se petrece aici și
acum. Teoretic vorbind, fiecare moment este proaspăt, nou, plin de
posibilități nelimitate.
Cu toate acestea, mulți dintre noi abordăm prezentul plini de

prejudecăți, idei și convingeri, încât ne este greu să mai deslușim ce se
întâmplă, de fapt. Există expresia aceea că vedem totul prin „ochelari
rozalii“, în sensul că observăm doar ce e mai bun (ceea ce sugerează că
suntem excesiv de idealiști). Ceea ce purtăm, de fapt, atunci când ne
apropiem de un anumit moment (OK, OK, nu mă apostrofați că m-am
exprimat așa, știu că, de fapt, nu te poți „apropia de un moment“, că
există doar „momentul“, „prezentul“ și nimic altceva, bla bla bla ba,
dar lăsați-mă să-mi continui ideea) sunt acei ochelari care se
concentrează pe anumite părți ale vieții excluzându-le pe altele;
ochelari care distorsionează în totalitate anumite porțiuni ale imaginii,
care le colorează pe altele în roz sau în nuanțe sumbre, blocând uneori
privirea. Acest lucru e firesc, de altfel. Și nu spun asta cu
superficialitate. Nu numai că e natural, dar este chiar necesar într-o
anumită măsură.
După cum am sugerat în „De ce există închisorile?“, cu toții trebuie să

filtrăm informația într-o anumită măsură. În fiecare moment, suntem
bombardați cu miliarde de biți de date, care ne hrănesc creierul în
nenumărate moduri, creându-ne alte perspective diferite de realitatea
înconjurătoare. Nu numai că vedem, auzim, mirosim și simțim, dar
avem senzații și la alte niveluri. Dacă luăm, de exemplu, aspectul
vizual, noi am evoluat ca să putem „vedea“ doar o fracțiune din
întregul spectru de frecvențe disponibile. Dacă n-am face asta, dacă nu
am avea un filtru, atunci creierele noastre ar fi copleșite. Dacă am
putea absorbi întreaga informație primită într-un singur moment,
probabil am putea trăi o viață doar în acea clipă. Dar nu procedăm
așa. Și nici nu putem. Ne prelungim experiența realității pe care o
percepem, pe durata mai multor decenii, așa că ni se pare firesc să
filtrăm experiențele actuale pentru a le aduce la un număr care poate
fi gestionat, din toate punctele de vedere.

După cum am spus mai devreme, e „firesc“. Așa funcționează
creierele noastre. Avem tendința de a recunoaște și procesa realitatea
exterioară în funcție de ceea ce cunoaștem deja. Restul biților sunt
ignorați.
Toate bune până acum. Ce vreau eu să sugerez? Că ar trebui să lărgim

spectrul privirii noastre, stând într-o cameră în penumbră, holbându-
ne la pisică și încercând să percepem alte culori? Nu. Decât dacă ții
morțiș să faci asta. Ceea ce propun este să devenim conștienți de
imboldul nostru copleșitor de a târî după noi percepții anterioare,
judecăți, opinii, atitudini prestabilite și de a le aduce în prezent.
Gândește-te o clipă la cum reacționezi atunci când faci cunoștință cu
oameni noi. Le pui imediat o etichetă în funcție de cum arată, sau cum
vorbesc sau cum acționează (când vorbesc despre prejudecată în acest
context, nu mă refer la discriminarea în funcție de gen sau rasă, ci la
preconcepțiile universale, pe care le formăm asupra lucrurilor și
persoanelor, în funcție de experiențele noastre din trecut). Pentru că
ne este mult mai comod, introducem aceste catalogări pentru tot ce
întâlnim în cale. Mai mult decât atât, ceea ce vreau să spun e că
purtăm cu noi și un set de motivații ascunse, pe care le aducem în
prezent. Ne apropiem de fiecare moment dorind mereu ceva anume.
Stabilim exact ce dorim să îndeplinim, apoi ne facem un plan, punem
la punct o listă de obiective și apoi urmăm acei pași, încercând să ne
atingem scopul. Pare a fi un proces foarte sănătos, dar înseamnă, de
fapt, că în fiecare moment ne lovim de o idee cu privire la cum ar
trebui să stea lucrurile, la cum ne-ar putea fi de folos ele. Emitem
astfel alte judecăți de valoare în funcție de ideile noastre. Gândim și
filtrăm informațiile bazându-ne pe ce e „bun“ sau „rău“, util sau
nefolositor, pe ce ne aduce mai aproape de aspirațiile noastre sau nu.
Devenind mai conștienți de cum IMAGINEAZĂ‑ȚI CĂ E POSIBIL

încărcăm fiecare moment cu judecățile SĂ TRĂIEȘTI CLIPA, SĂ
noastre, cu preconcepții, cu un plan ACȚIONEZI MAI EFICIENT AICI
ascuns, putem descoperi mai ușor căi ȘI ACUM, FĂRĂ A FI NEVOIT SĂ
de a deveni mai deschiși. Și această RECURGI LA TOATE
expresie de a „fi nou“ în acel moment COMPORTAMENTELE, IDEILE ȘI
poate fi de mare folos. Ea implică REACȚIILE TALE ANTERIOARE.
faptul că lăsăm deoparte toate acele

idei referitoare la cum ar trebui să stea lucrurile, la ce ne dorim, la
cum sperăm să se soluționeze totul și pur și simplu „suntem noi“ în
raport cu clipa respectivă. Astfel, constatăm că există posibilități
nelimitate și devenim mai receptivi la ele. Ajungem să fim mai curioși
față de ce ar putea fi dincolo. Simți euforia eliberării atunci când te
gândești că ai putea să te ivești, pur și simplu, în momentul acela, fără
povara altor clipe, trecute sau viitoare.
Daniel Craig în Cowboys and Aliens a fost nevoit să se trezească așa.

Suferind de amnezie, și-a recăpătat cunoștința și și-a dat seama că e în
Vestul Sălbatic. Fără a ști cum ar trebui să reacționeze, a abordat
situațiile și informațiile noi într-un mod care i s-a părut natural sau
instinctiv. Nu trebuie să te lovești la cap ca să faci și tu asta.
Imaginează-ți că e posibil să trăiești clipa, să acționezi mai eficient aici
și acum, fără a fi nevoit să recurgi la toate comportamentele, ideile și
reacțiile tale anterioare. Pus în fața unor circumstanțe identice (ceea ce
pare imposibil, dar fie… ) poate că într-o zi vei proceda într-un fel, iar
ziua următoare complet diferit. Asta înseamnă „să fii nou“. Și este o
cale sigură către libertate.

SĂ EVADEZI, SĂ FII LIBER, SĂ
RĂMÂI LIBER, SĂ ÎNȚELEGI CĂ
EȘTI „LIBER“

ADEVĂRATA NATURĂ A TERAPEI F**K IT
Am parcurs deci un proces exhaustiv în acest volum al Terapiei F**k

It. Am arătat cum să folosiți aceste două cuvinte puternice – „F**k“ și
„It“ – împreună, pentru a crea o contopire imbatabilă, aproape divină
a lui „F**k It“, în scopul dobândirii libertății.
Am descoperit de ce majoritatea dintre noi trebuie să spunem F**k It

(pentru că dintr-un punct de vedere sau altul suntem întemnițați).
Și am trecut în revistă care sunt acele „ceva“- uri („Its“) pe care

majoritatea dintre noi trebuie să le „F**k“ pentru a fi liberi.
Am explorat tehnici magice care se nasc firesc, direct din starea F**k It,
adică acea senzație de lipsă totală de griji pe care o avem atunci când
suntem pe deplin relaxați. Am constatat și că miraculoasele cuvinte
F**k It ne pot readuce în acea stare sau măcar să ne amintească de ea.
Ne-am pregătit împreună pentru acel moment când vom fi criticați și

am învățat să reacționăm cu un „F**k It“ la ce cred ceilalți despre noi.
Apoi ne-am jucat cu aplicarea Vieții F**k It în situații de zi cu zi.

Am investigat deci cum să folosim F**k It atunci când suntem captivi,
pentru a ne elibera și a ne păstra apoi această independență.
Dar ce înseamnă, de fapt, să fii „liber“?
După cum am sugerat de nenumărate ori în această carte (inclusiv la

început, când am menționat că deja riscăm să dezvăluim finalul),
adevărata libertate constă în a îmbrățișa toate stările pe care le trăim.
Înseamnă că poți fi liber chiar dacă ești încă în „închisoare“ (indiferent
de cum se traduce asta pentru tine). Mai înseamnă și că, de fapt, ai fost
liber de la bun început. Iar aceasta e adevărata natură a Terapiei F**k
It.
Aceasta e o înțelegere superioară a conceptului de libertate, așa cum

este totodată o înțelegere superioară a lui F**k It. Într-o lume dualistă,
bazată pe bine și rău, pe captivitate și libertate, pe tensiune și relaxare,
pe boală și sănătate, pe material și spiritual, tânjim mereu să oscilăm
între aceste stări. Și e în regulă. De fapt, nu numai că e OK, e chiar
minunat. Vrem să facem tranziția de la rău la bine, de la închisoare la
eliberare, de la stres la destindere, de la materialism la spiritualitate și
pace. Această dorință de a fi în mișcare continuă e firească și
admirabilă, așa cum însăși mișcarea poate fi firească și admirabilă. Se
pare că așa e însăși viața. Cel puțin acea existență trăită într-un mod
pozitiv, conștient, care aduce beneficii celorlalți (viața trăită negativ și
inconștient are efect opus, desigur).
Dar. ESTE O ÎNȚELEGERE

SUPERIOARĂ A LUI F**K IT.
Dar.
Nu-i așa că adorăm cuvântul „dar“? Arată că există mereu o altă

modalitate de a privi lucrurile. Da, așa e, dar… Iar dacă ceea ce

urmează e tot adevărat, ajungi să transformi un „dar“ într-un „și“.
Să încercăm.
Dar… atingem libertatea supremă atunci când ne dăm seama că e

totuna ce se întâmplă: fiecare stare e naturală și face parte din
curgerea firească a lucrurilor. Închisoarea aparentă în care ne aflăm e
OK și ea deocamdată, este locul în care suntem meniți să fim acum.
Tensiunea și anxietatea pe care le simțim sunt necesare pentru a
favoriza înflorirea viitoare, iar materialismul este la fel de valid ca
spiritualitatea pentru că, în fond și la urma urmei, reprezintă același
lucru.
O afirmație poate fi adevărată, iar simultan și opusul său poate să fie

adevărat. Suntem ființe solide, separate, guvernate de legile
newtoniene ale fizicii, luptând pentru supraviețuire într-un mediu
aspru, străin. În același timp, suntem ființe non-solide, alcătuite din
energie, interconectate (poate chiar într-una singură) și ne scăldăm cu
toții în același câmp energetic, care e probabil alcătuit doar din iubire.
Poate că nu vom înțelege niciodată aceste lucruri în totalitate. Dar

atunci când ne dăm seama de asta, totul în jurul nostru se relaxează și
se detensionează, astfel că ajungem să ne confundăm mai mult cu acel
„tot“, care e întotdeauna flexibil, destins și dinamic.
F**k It ne ajută cu toate aceste procese. Spune F**k It acelor lucruri din
lumea ta dualistă, care te înrobesc și îți provoacă durere. Spune F**k It
celor care te critică și te împiedică să te simți liber. F**k It, evadează,
indiferent ce vor crede ceilalți.
Dar reacționează cu un F**k It și la ideea că ești captiv, că trebuie să

pleci de undeva și să ajungi în altă parte, că trebuie să faci ceva anume

sau să parcurgi un anumit traseu.
Poți să păstrezi aceste gânduri în minte simultan? E nevoie de niște

F**k It. Niște minți luminate, și nu cred că de data asta e vorba de
Einstein, au enunțat că geniul este „abilitatea de a păstra două
gânduri opuse în minte simultan“. 10
Poți să te dedici în totalitate vieții F**k It? În care trăiești având mai
multă claritate, fiind mai conștient, mai deschis, mai liber, în care poți
recunoaște ceea ce nu funcționează, precum și tensiunile și anxietățile
care te domină și găsești modurile tale F**k It de a evada…
ȘI
Descoperi că, până la urmă, e totuna. ADEVĂRATA TERAPIE

Nu e nimic de făcut și nu ai încotro să (ÎNSĂNĂTOȘIREA) PRESUPUNE
pleci. Spune F**k It căutării, ești deja A CONȘTIENTIZA NU CEEA CE
acolo. Chiar și atunci când nu crezi TREBUIE SĂ FACI CA SĂ TE
asta, chiar așa e. VINDECI, CI FAPTUL CĂ EȘTI

DEJA VINDECAT. ACEASTA
F**k It a vorbit despre relaxare, despre ESTE TERAPIA F**K IT.
acel spațiu minunat (Starea F**k It) și
despre viața care poate fi construită prin această destindere de tipul
F**k It.
Terapia F**k It recunoaște valoarea tuturor acelor lucruri de care

doreai să fugi, pentru că adevărata stare F**k It este aceea în care
îmbrățișezi totul.
Adevărata terapie (însănătoșirea) presupune a conștientiza nu ceea ce

trebuie să faci ca să te vindeci, ci faptul că ești deja vindecat. Aceasta
este Terapia F**k It.

Și dacă nu înțelegi asta deocamdată, nu te impacienta. E nevoie de
timp. Cum ar putea fi ușor să cuprinzi cu mintea două idei
paradoxale? Pentru început, spune „F**k It“. Acesta, dragi prieteni,
este primul pas din călătoria voastră. Precum și ultimul.
Sfârșit.

POSTFAȚĂ
De acum înainte, eu non-predau.
Există ceva ce mă enervează teribil legat de orice formă de

comunicare: îndată ce spui un lucru, le excluzi pe toate celelalte.
Asta e natura cuvintelor – ele definesc.
Dacă îți spun că relaxarea e bună pentru tine, imediat emit o judecată
față de tot ce reprezintă non-relaxare. Ca urmare, atunci când te simți
stresat, după ce că trebuie să îți gestionezi această stare, mai ai și
sentimentul de vinovăție că nu te descurci cum trebuie.
Dacă îți spun că a trăi clipa e ceva minunat, atunci a nu trăi clipa
devine ceva îngrozitor ce trebuie evitat.
Dacă îți spun că a fi racordat la energia qi înseamnă o vindecare

uriașă, sau dacă, mai rău decât atât, îți arăt cum este să trăiești aceste
sezații încât ajungi să le iubești și să îți dorești să fii mereu conectat la
ele, atunci când nu vei reuși să intri în starea respectivă, vei simți asta
ca pe un eșec.

E, practic, imposibil să menționezi o anumită idee fără a stârni
tensiune în rândul oamenilor.
Dacă vorbesc despre frumusețea faptului de a nu te strădui, atunci toți

ajung să se străduiască să nu se străduiască.
E ceva minunat și, în același timp, inevitabil.
Astfel că de acum înainte, eu non-predau.
Imaginează-ți că acum fac curat prin casă în loc să mă adresez ție. Da,
aceasta e o manieră destul de reușită de a non-preda. Dar pentru că
ador să îi susțin pe oameni în acest mod-de-a-nu-le-spune-ce-să-facă-
pentru-a-fi-mai-buni (dat fiind faptul că știu că totul, e de fapt, în
regulă și nu necesită vreo îmbunătățire), atunci voi non-preda.
Și apoi o să-ți ofer o non-cină.
Ușor.
Gaia

MULȚUMIRI
Gaia. Mă bucur că avem și cuvintele tale aici, nu doar gândurile tale în

spatele cuvintelor mele. Nu aș fi reușit nimic din toate astea fără tine.
Băieți. Sunteți sursa mea de inspirație în fiecare moment.
Mamă și tată. Pentru absolut tot. Căminul nostru are o bază solidă.
Rach, soră. Ești sora perfectă. Și, cu siguranță, adori capitolul ăsta.
Stephen cel Desculț. Prieten, dar mai ceva ca un frate. Îți mulțumesc că
exiști.
Hay House. Michelle și Reid, pentru viziunea voastră, pentru

susținere și pentru puterea de a muta munții din loc. Julie, Sandy,
Steve, Jessica, Cameron, Amy și restul echipei Hay House pentru tot
ce ați făcut și tot ce faceți în continuare ca să susțineți această carte.
Și tuturor prietenilor noștri, familiei, colegilor, musafirilor,

persoanelor care ne-au trimis e-mailuri cu poveștile lor F**k It, celor
care nu ne-au contactat, dar care ne trimit gândurile lor bune, vă
mulțumim tuturor că ne-ați permis să trăim viața F**k It, făcând ce ne
place cu adevărat.

ANEXE

APENDICELE I
Ce este și de ce ai nevoie de el
Apendicele (sau apendicele vermiform) este un tub închis la un capăt,

asemănător unui vierme. Se află în prelungirea cecului și este atașat la
intestinul gros, în apropierea joncțiunii dintre intestinul gros și cel
subțire. Dimensiunea apendicelui variază, dar, în general, el
înregistrează în jur de zece centimetri, pentru majoritatea oamenilor.

Rolul apendicelui uman a evoluat de-a lungul mileniilor, probabil ca
răspuns la schimbările din dietă, pe măsură ce oamenii au înlocuit o
alimentație bazată pe plante bogate în celuloză (de exemplu, scoarță
de copac) cu o nutriție care include hrană mai ușor digerabilă (ex: Big
Mac și cartofi prăjiți).
Deși în apendice se găsesc bacterii prietenoase, iar acest organ poate

că încă mai joacă un rol în asigurarea imunității, în general el este
descris ca fiind vestigial (în sensul că și-a pierdut o mare parte din
funcțiile sale originale, prin procesul evolutiv). Apendicele poate fi
îndepărtat (printr-o operație numită apendicectomie) fără niciun efect
secundar. Prin urmare, oamenii de știință prezic faptul că, într-o zi,
apendicele va dispărea, pur și simplu. 11

APENDICELE II
Topul nostru cu cinci chestii
CĂRȚI
CĂRȚI DE CĂPĂTÂI
1. When You’re Falling, Dive, Mark Matousek
2. Complete Prose, Woody Allen
3. You Can Create an Exceptional Life, Louise L. Hay și
Cheryl Richardson
4. Revolution in the Head, Ian MacDonald
5. Mytery Experience, Timothy Freke
TERAPIE
1. Unstuck, Dr. James S. Gordon
2. The Essential Jung: Selected Writings, Anthony Storr
3. Liberation, Barefoot Doctor
4. Man’s Search for Meaning, Viktor E. Frankl
5. Flow: The Psychology of Happiness, Mihaly
Csikszentmihalyi
SPIRITUALITATE ȘI ȘTIINȚĂ
1. The Field, Lynn McTaggart
2. How Your Mind Can Heal Your Body, Dr. David
Hamilton
3. The Divine Matrix, Gregg Braden
4. The Biology of Belief, Bruce Lipton
5. The Tao of Physics, Fritjof Capra
QIGONG
1. The Healing Promise of Qi, Roger Jahnke
2. The Way of Energy, Master Lam Kam Chuen
3. Chi Kung for Health and Vitality, Wong Kiew Kit
4. Listen to Your Body, Master Bisong Guo și Andrew
Powell
5. Orice scriere de Mantak Chia
A SE CITI IAR ȘI IAR

1. Sum: Forty Tales from the Afterlives, David Eagleman
2. Be Here Now, Ram Dass
3. Barefoot Doctor’s Handbook for the Urban Warrior,
Barefoot Doctor
4. You Can Heal Your Life, Louise L. Hay
5. The Open Secret, Tony Parsons
LOCURI
1. Acasă, Urbino, Italia
2. Londra, Marea Britanie
3. Vulcanul Stromboli, Italia
4. New York, SUA
5. Munții Wuyi, China
MÂNCĂRURI
GAIA
1. Pizza de la Trianon, Napoli
2. Homar cu ghimbir și ceapă verde pe tăiței prăjiți

crocanți
3. Mozzarella din Puglia
4. Gnocchi pregătiți de bunica
5. Tiramisu
JOHN
1. Tagliatelle cu sos ragu
2. Rață crocantă cu clătite
3. Formaggio di Fossa con miele
4. Pizza de la Trianon, Napoli
5. Cremă de zahăr ars
FILME DESPRE ÎNCHISOARE

1. The Shawshank Redemption (1994)
2. Escape from Alcatraz (1979)
3. Escape to Victory (1981)
4. The Green Mile (1999)
5. The Colditz Story (1955).

APENDICELE III
SISTEMUL DE NOTARE PENTRU TESTUL F**K IT
Îți amintesc, cu această ocazie, că am conceput și o versiune online a

acestui test, care îți calculează scorul în mod automat, la adresa
www.thefuckitlife.com/extras
Pentru întrebările 1, 3, 4, 9, 10, acordă-ți punctaj astfel:
10 pentru A. Deloc
8 pentru B. Într-o mică măsură
6 pentru C. Da și nu
4 pentru D. De regulă
2 pentru E. În totalitate
Pentru întrebările 2, 5, 6, 7, 8, acordă-ți punctaj astfel:
2 pentru A. Deloc
4 pentru B. Într-o mică măsură
6 pentru C. Da și nu
8 pentru D. De regulă
10 pentru E. În totalitate
Sunt zece întrebări, iar fiecare întrebare primește un punctaj de la 1 la

10, deci vei avea un scor total, având ca maxim 100 de puncte. 12
Astfel îți vei afla Starea F**k It sub forma unui anumit procent. De
exemplu, poate că ești 78% F**k It. Dacă ești 100% F**k It, probabil că
nici nu-ți va păsa.
Dacă totuși îți pasă, iată un mic ghid referitor la ce ar putea însemna
acele procentaje:
0-20% Te rog să continui să citești această carte până când scorul tău
devine mai bun. E vorba de o urgență și NU TREBUIE SĂ IGNORI
ASTA.
20-40% Păi, să ne vedem partea bună a lucrurilor: vei sesiza niște

schimbări incredibile în viața ta, dacă începi să spui F**k It. Bucură-te
de ele.
40-60% Facem progrese: rezonezi cu mesajul, nu-i așa? Dar tot te mai
simți blocat. Continuă să citești și rostește cuvintele magice până când
scorul tău se îmbunătățește.
60-80% Bravo, ești foarte aproape de reușită. E nevoie doar de câteva

ajustări: să îți pese mai puțin, să îți asumi riscuri mai des, iar trofeul
F**k It va fi al tău.
80-100% Ai participat la o retragere F**k It, nu-i așa? Dacă vei

continua să citești această carte, te vei putea împăuna pe măsură ce
conștientizezi că ești, deja, acolo unde trebuie.

APENDICELE IV
Finalul filmului Închisoarea îngerilor
Protagonistul Andy Dufresne (Tim Robbins) evadează din închisoarea

Shawshank. Retrage banii pe care îi câștigase în urma schemelor de
corupție derulate la cererea lui Norton, directorul închisorii. Trimite
unui ziar local dovezi incriminatorii în legătură cu faptele de corupție
și cu crimele din închisoare. Polițiștii vin pe urmele lui Norton, care se
sinucide pentru a evita arestul. Red, prietenul lui Andy, e eliberat pe
cauțiune după ce ispășește 40 de ani de închisoare, dar încalcă
termenii trecând granița către Mexic. Cei doi prieteni sunt din nou
împreună, pe plaja din Zihuatanejo. Final fericit.
Ultimele cuvinte magice ale

Gaiei
Problema cu cuvintele (chiar și cu cele „magice“)
Derulam o sesiune unu-la-unu cu o persoană care

explora energia deschiderii de sine.
Când am ieșit afară, ea a privit în jur. La stânga, în

depărtare, era mult fum care venea de la o fermă aflată pe
dealuri. După un timp, femeia mi-a mărturisit că văzuse
fumul. Dar avea o curiozitate de copil referitoare la
originile sale. De parcă nu avea în vocabularul său
termenul de „foc“, nu putea face nicio conexiune în
minte sau vreo presupunere referitoare la existența unui
incendiu. Ea doar urmărea fumul.
Vezi tu, chiar și faptul că ai un anumit bagaj de cuvinte

îți limitează experiențele. De parcă știm mereu prea
mult, așa că nu putem trăi în totalitate ceea ce se petrece.
Din cauza cunoștințelor noastre anterioare, creăm
automat legături și totul ajunge să fie curând fixat ca
parte a unei realități familiare.
Asta ne îndeamnă să ne gândim la faptul că toate

referirile pe care le facem în limbajul nostru de zi cu zi
au la bază înțelegeri comune ale sensului și formei
cuvintelor. Prietenii mei Michael și Petra, care sunt
șamani, mi-au explicat asta: îndată ce îi dăm nume unui
lucru, se presupune că îl cunoaștem și, astfel, el își pierde
farmecul. Însă numele nu coincide cu lucrul în sine.
Femeia care participa la ședința mea a privit apoi iarba și

margaretele și mi-a spus că resimțea aceeași curiozitate:
le vedea parcă pentru prima oară, cu mirare în loc să le
recunoască. Explora pur și simplu, de parcă în acele
ierburi exista o întreagă lume nebănuită (de ce crezi că
un copil poate sta o oră întreagă uitându-se la o
furnică?).
Într-o cultură în care vrem să cunoaștem absolut tot,

adevărata bucurie constă în a ști mai puțin.
În acest fel, putem descoperi lumea din imediata noastră

apropiere (un scaun, o piatră de caldarâm, niște fum) și
să constatăm că ea este, într-adevăr, deosebit de
frumoasă.
Săptămânile Magice ale Gaiei, ținute în Italia, sunt parte

a programului de Retrageri F**k It. Mai multe detalii pe
www.thefuckitlife.com

NOTE
1 - Închisoare de categoria B (orice ar însemna asta) din sud-estul

Londrei (n.a.).
2 - Ziar britanic renumit pentru titlurile și poveștile sale alarmiste,

citit și absorbit cum se cuvine zilnic de circa două milioane de
britanici (n.a.).
3 - Sitcom britanic din anii 1970 plasat în închisoarea ficțională Slade,
a doua casă a lui Fletch (interpretat de Ronnie Barker), un escroc
amabil și simpatic; „doing porridge” este o frază în argoul britanic
care înseamnă a sta la pușcărie și se referă la tradiționalul terci de
ovăz servit deținuților la micul dejun (n.a.).
4 - Dans tradițional din Scoția jucat de obicei de bărbați voinici în

kilturi (n.a.).
5 - Iar ciocolata F**k It te poate încânta și pe tine. E disponibilă în

magazinul F**k It, la adresa www.thefuckitlife.com. (n.a.).
6 - Găsiți un link la adresa www.thefuckitlife.com (n.a.).
7 - Scriitor și cleric anglican (1713–1768) cunoscut mai ales pentru

romanul The Life and Opinions of Tristram Shandy, Gentleman (n.
red.).
8 - Locul suprem în ceea ce privește sportul sau muzica în care orice
britanic ar dori să-și manifeste talentele în fața unei mulțimi
imense. Căutați-l pe Google, e un loc drăguț (n.a.).
9 - Din poemul Jabberwocky de Lewis Carroll (în cazul în care nu

sunteți pe Wi-Fi pe moment sau nu puteți fi deranjați să căutați)
(n.a.) [Poezia face parte din Alice în Țara din Oglindă, iar traducerea
primelor două versuri citate aici este următoarea: „Era fierbirând și
burscii sprinlicioșii / Girau și ferdeleau în plau“ – varianta Ioanei
Ieronim, Editura Art, București, 2012, traducător principal
Antoaneta Ralian – n. red.].
10 - Iar Google mă informează că acel geniu era F. Scott Fitzgerald

(n.a.).
11 - Această introducere cu privire la apendice a fost compusă cu

puțin ajutor din partea site-ului Wikipedia (n.a.).
12 - Testul acesta a fost conceput de către John C. Parkin și Mark

Seabright de la firma de consultanță In the Moment (n.a.).

Terapia FK It! PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Terapia FK It! PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Serie

coordonată de Ristvan Vlad Rusu

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

I. Bobaru, Iulia (trad.)

******ebook converter DEMO Watermarks*******

Partea a II-a - Imaginându-ne ce e dincolo de zidurile

Partea a III-a - A cartografia pereții

******ebook converter DEMO Watermarks*******

Străpungerea peretelui poveștii

Partea a V-a - Ghidul instrumentelor de evadare

F**k It. Eliberează-te!

Partea a VI-a - A trece prin ziduri

Folosirea magiei pentru a trece prin ziduri

******ebook converter DEMO Watermarks*******

Secțiunea secretă Tehnicile miraculoase distilate în „Magia

Magia celor Șase

Partea a VII-a - A fi împușcat și a supraviețui

Cine va trage cu arma în tine?

Partea a VIII-a - Viața în afara gratiilor: libertatea

A fi liber și a ajunge într-un oraș unde nu mai

Să evadezi, să fii liber, să rămâi liber, să înțelegi că ești

Adevărata natură a terapei F**k It

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

Terapie: proces care permite vindecarea individului la diferite

Neimaginativ: lipsit de imaginație, creativitate.

Scriitori: artiști care se exprimă creând blocuri de text sau cărți.

A te opri: dacă ești scriitor în devenire, să nu faci asta niciodată. Eu

A te bucura: acum, relaxează-te și bucură-te de o carte care te va

******ebook converter DEMO Watermarks*******

Vă rugăm să introduceți textul cum apare pe ecran în caseta de

NU AVEȚI PERMISIUNEA DE A ACCESA ACEASTĂ

******ebook converter DEMO Watermarks*******

Mi-am început unul dintre workshopurile mele recente spunându-le

Acest lucru a declanșat următoarea discuție, care a început astfel:

– Cum, nu ne vei da nimic din lucrurile pentru care am venit?

– Păi, nu spun că am avut așteptări, dar am vrut să trăiesc ceva.

– Nu, asta nu e nimic.

******ebook converter DEMO Watermarks*******

– Ba da, se întâmplă, dar nu acel CEVA!

Și astfel am început să discutăm ce este acel „CEVA“(IT).

Cât timp ne petrecem căutând CEVA și gândindu-ne că „acesta“ nu e

Câtă durere ne provoacă asta?

Și ce este acel CEVA, până la urmă?

Cine știe, pentru că nu vom obține niciodată acel CEVA.

Poate că altcineva are acel CEVA, însă noi nu.

Vreau să spun, aveți vreunul dintre voi acel CEVA?

******ebook converter DEMO Watermarks*******

Iar jumătate din grup a răspuns în cor, râzând: „CEVA“.

CEVA este atât de simplu, încât nu-l observăm.

Cartea aceasta e menită să exploreze cum putem spune „F**k“ „ceva“-

******ebook converter DEMO Watermarks*******

******ebook converter DEMO Watermarks*******

Deci această alegorie a temniței ni se pare extrem de potrivită (și

MARE PARTE DINTRE NOI NE S-au întâmplat multe de când am scris

Nu doar britanicilor le este greu să se detașeze, ci și altor europeni,

Terapia F**k It pe care am pus-o la punct în timpul retragerilor

Uneori ne aflăm în închisori care sunt TERAPIA F**K IT PE CARE AM

parcă am fost pedepsiți cu izolarea RETRAGERILOR NOASTRE

severă, într-un puț întunecos, umed și SĂPTĂMÂNALE ARE EFECT

urât mirositor. Captivitatea ne-a ASUPRA TUTUROR.

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

Terapia „Fk It“ ne arată cum să îi spunem „Fk It“ poveștii și să

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*

ebook converter DEMO Watermarks*