Tema:Noţiuni generale şi particularităţile sistemei de

comunicaţii mobile.
Necesitatea de comunicare oriunde cu oricine şi în orice timp a oamenlior ca
rezultat a dezvoltat sistemele de comunicaţii mobile. Dezvoltarea comunicaţiilor
mobile în ultimii ani se datorează utilizării rezultatelor microelectronicii,
microprocesoarelor, elaborării şi implimentării procedurilor şi algoritmelor eficiente
de compresie şi prelucrare a informaţiei precum şi utilizarea unor protocoale
flexibile de telecomunicaţii.
PSTN(Public Switched Telephone Network) legătura finală cu abonatul individual
se realizează tradiţional printr-o pereche de fire torsate care au terminaţia la aparatul
de telefon fix instalat acasă, în birou,etc.
Aparatul de telefon este fix, de aceea comunicaţia prin acest telefon se numeşte
comunicaţie fixă.
Realizarea scopului „comunicaţie cu oricine, oriunde şi în orice timp” presupune
posibilitatea abonatului de a efectua concomitent comunicaţii, asemanea fapt nu
poate nu poate fi realizat în sistemul de comunicaţie fixă, ci doar în sistemul de
telefonie mobilă în care abonatul are posibilitatea deplasării globale cu facilitatea
comunicaţiei continue. Acest fapt prezintă particularitatea specifică a sistemelor de
comunicaţie mobilă. Altă particularitate o prezintă faptul că legătura cu abonatul
mobil se realizează prin intermediul intrafeţei radio(unde radio). Necesitatea
utilizării unui spectru de frecvenţă şi didrijarea resurselor radio(putere, bandă,
numărul de canale, etc.) este cerinţa primordială a sistemelor de comunicaţie mobilă
faţă de sistemul PSTN.
Comunicaţiile prin unde radio pot fi efectuate prin următoare tipuri de
echipamente:
1) Fix- dacă antena echipamentului nu-şi schimbă poziţia.
2) Portabil- dacă antena echipamentului este fixă în timpul comunicaţiilor, dar
poate fi deplasată între două servicii de telecomunicaţii.
3) Mobil- dacă antena echipamentului poate fi în mişcare şi în timpul
comunicaţiilor.

În dependenţa de amplasarea abonaţilor şi a componentelor sistemei de

comunicaţii mobile ultimele pot fi:
1) Terestre – cînd toţi abonaţii sistemei de comunicaţii mobile sunt instalate pe
sol
2) Maritime – cînd cel puţin o parte a echipamentelor sistemei de comunicaţii
mobile este a,plasată pe apă
3) Satelite – dacă cel puţin unul din abonaţi este plasat pe obiecte zburătoare
4) Cosmice/spaţiale

O reţea mobilă diferă substanţial de cea fixă prin:

a) Mobilitatea abonaţilor
b) Utilizarea interfeţei radio pentru accesul multiplu al abonaţilor la reţea

1
 De aceea în reţelele mobile apare necesitatea utilizării a 2 funcţii specifice de
gestiune:
1) Mobilitatea abonaţilor
2) Resursele radio ale reţelei
Funcţiile de tipul 1) se referă la localizarea abonaţilor şi efectuează direcţionarea
apelului către un abonat mobil doar în celula în care la momentul dat se află
abonatul mobil.
Funcţiile de tipul 2) controlează stabilirea şi eliberarea conexiunii dintre oarecare
abonat apelant şi abonatul mobil, realizează gestiunea traficului şi transfer de
convorbire dintr-o celulă în alta.
Ca urmare a posibilităţii deplasării abonaţilor a sistemei de comunicaţii mobile se
definesc următoarele funcţii:
1. Rouming (mobilitatea)
2. Localizarea
3. Transferul legăturii (hand over / hand off)

1. Rouming – orice telefon mobil care este oprit (adică este deconectată
alimentarea) este considerat de către reţea ca detaşat şi el nu se „vede” în reţea şi
nimic nu se ştie despre poziţia lui sau dacă el este sau nu este în reţea. Cînd
telefonul este pornit (adică este conectată alimentarea) el este considerat de reţea ca
ataşat şi în dependenţă de metoda de localizare poate fi ştiută şi poziţia lui în reţea.
Poziţia telefonică în reţea nu înseamnă cunoaşterea coordonatelor geografice, ci
doar grupul de celule în care el se află.

În condiţiile de ataşare a telefonului există 2 regimuri de lucru:

1) Inactiv / pasiv / de aşteptare(stand by) – în această stare telefonul în regimul
automat efectuează măsurări de nivelul semnalului emiţătoarelor staţiilor de
bază pentru a putea determina semnalul cu o calitate mai bună (adică
semnalul la care raportul semnal/zgomot este mai mare) şi a alege ca staţia de
bază la care să se conecteze emiţătorul să aibă cel mai mare semnal.
2) Activ / ocupat – regimul în care se vorbeşte la telefon; aici telefonul şi staţia
de bază măsoară în continuu nivelul semnalului pe canalul de trafic şi nivelul
semnalului de la staţiile de bază vecine pentru a aprecia faptul de a continua
legătura în curs de canalul care s-a început sau de a efectua schimbu legăturii
pe alt canal: în cazul cînd nivelul semnalului pe canalul de trafic scade sub un
nivel dat.

Posibilitatea de mişcare a abonatului şi schimbarea conectării pe interfaţa radio în

starea inactivă a telefinului mobil se numeşte – rouming sau moblilitate.

Noţiunea de mobilitate se referă în caz general la:

a. Mobilitatea terminalelor – permite accesarea de către abonaţi a reţelei mobile
cu ajutorul terminalelor mobile în orice loc şi în orice moment de timp. Se
presupune că abonatul mobil poate deplasa cu el terminalul mobil de telefon.
2
 Reţeaua mobilă trebuie să dispună de mijloacele de localizare, de identificare
şi accesare a ei din partea terminalelor mobile.
b. Mobilitatea abonaţilor(persoanelor) – reprezintă posibilitatea unui utilizator
de a accesa reţeaua de la orice terminal mobil în baza unui cod sau parole
(sau ambele)
c. Mobilitatea serviciilor – reprezintă posibilitatea unui utilizator de a ccesa
serviciile reţelei mobile indiferent de locul unde se află şi care sunt reţelele
intermediare utilizate.

Gradul de mobilitate poate fi următoarele tipuri:

a) Mobilitatea intrareţea – cînd abonatul mobil se deplasează doar pe
teritoriul unei singure reţele
b) Mobilitatea intereţea – cînd abonatul poate să se deplaseze pe teritoriul
mai multor reţele mobile din orice loc
c) Mobilitatea naţională – cînd 2 sau mai multe operatori ale serviciilor
mobile acoperă după înţelegere teritorii diferite ale unei ţări şi abonatul
din orice punct al ţării poate accesa abonaţii de pe tot teritoriul ţării.
În punctele b) şi c) pentru a efectua convorbiri este necesar ca:
 Să existe o înţeşegere între operatori de deservire reciprocă a
abonaţilor
 Să existe o interfaţă radio comună
d) Mobilitatea în spaţiu GSM – permite utilizatorului să se deplaseze pe
teritoriul unei sau mai multe ţări unde se utilizează sistemul GSM.

2. Localizarea în reţeaua PSDN – abonatul tot timpul este conectat doar la un

singur comutător. Apelul adresat unui abonat concret tot timpul va fi direcţionat
către acest comutător.
În reţele mobile abonatul poate fi „conectat” la diferite comutătoare în dependenţă
de locul aflării lui la momentul sosirii apelului şi pentru a putea direcţiona acest
apel către abonatul dat este necesar de ştiut poziţia acestui abonat, adică pe teritoriul
cărei celule sau grupului de celule el se află, aceast funcţie se numeşte – localizare.
Teoretic există 3 tipuri de localizare:
1) Localizarea la nivel de celulă – cînd reţeaua „ştie” în permanenţă în ce celulă
se află abonatul şi la sosirea unui apel direcţionează acest apel în celula dată.
2) Localizarea la nivel de reţea – cînd se „ştie” doar că abonatul se află în reţea,
dar nu se „ştie” pe teritoriul cărei celule şi la apariţia unui apel el este trimis
în toată reţeaua.
3) Localizarea la nivelul unui grup de celule – cînd se „ştie” că abonatul se află
într-una din celulele unui grup şi la apariţia apelului el este trimis în grupul
dat de celule.
Primul tip – localizarea la nivel de celulă – are următorul dezavantaj: că în reţeaua
în permanenţă se ocupă canalele de semnalizare, deoarece mobilul trebuie să
informeze reţeaua în permanent despre poziţia sa; dar are avantajul că apelul către
abonatul este trimis direct în celula dată şi nu ocupă alte canale de apel

3
 Al doilea tip – localizarea la nivel de reţea – are următorul dezavantaj: că la
apariţia unui apel el se transmite în toată reţeaua şi aceasta poate duce la multe
situaţii de imposibilitate de a forma mai multe apeluri concomitent; dar are
avantajul că nu se ocupă canalele de semnalizare în permanenţă şi nu se consumă
energie de la sursa telefonului mobil în starea lui de aşteptare.
Al treilea tip – localizarea la nivelul unui grup de celule – reprezintă un
compromis între primele două tipuri.

3. Transferul de legătură ( hand off / hand over ) – este o procedură de

gestiune a resurselor radio necesare acestei proceduri, reesă din posibilitatea de
mişcare a abonatului în timpul desfăşurării unei convorbiri. Această funcţie permite
de a menţine legătura pe toată perioada convorbirii, chiar dacă abonatul traversează
teritoriul mai multor celule. Datorită mobilităţii calitatea transmisiei scade pe
măsura ce abonatul se îndepărtează de emiţătorul staţiei de bază şi se apropie de
emiţătorul altei staţiei.
Procedura de transfer automat a unei convorbiri dintr-o celulă în alta şi de pe un
canal pe altul se numeşte – transferul de legătură ( hand off / hand over ).
Pentru realizarea hand over-ului sunt necesare următoarele condiţii:
a) Monitorizarea permanentă a calităţii transmisiei convorbirii în curs.
b) Monitorizarea permanentă a calităţii semnalelor recepţionate de la
emiţătoarele celulelor vecine.
c) Definirea unei proceduri de decizie de schimbare a legăturii
d) Definirea unei proceduri de cimutare rapidă a conexiunii de pe un canal dintr-
o celulă pe alt canal în altă celulă (sau aceeşi celulă).

Tema: Conceptele de bază ale sistemelor de comunicaţii mobile.

Bebzile de frecvenţă alocate sistemei de comunicaţii mobile se saturau rapid din
cauza creşterii numărului de abonaţi de aceea pentru a putea satisface cerinţile
crescînde de comunicaţii mobile era necesitatea de următoarele:
1) Sau să aloce benzile de frecvenţă noi
2) Sau să găsească nişte principii de organizare ale sistemei de comunicaţii
mobile, ce ar permite creşterea nelimitată a capacităţii sistemei(adică
creşterea numărului de abonaţi) fără a lărgi spectrul de frecvenţe(în limita
benzii date)

Au fost propuse mai multe principii însă au fost utilizate doar cîteva concepte
revoluţionale.

1. Coneptul multiplixării – ce permitea transmisiunea simultană pe acelaşi canal

radio a mai multor abonaţi. Suplimentar la acest concept au fost utilizate mai multe
metode de acces multiplu, ce permitea de asemenea accesul simultan a unui canal
radio de către un număr mare de abonaţi (FDMA,TDMA,PRMA,CDMA)

4
2. Conceptul celular – ce a fosr elaborat în 1974 la Bell Laboratories şi care constă
în divizarea ariei de acoperire în suprafeţe mai mici, numite – celule. Fiecare din ele
avînd amplasate în centrul geometric un emiţător-receptor (numit - transiever) şi
care deservea toţi abonaţii, ce se aflau pe teritoriu acestei celule. Acelaşi canal radio
putea fi utilizat simultan în oricare din celulele sistemei cu condiţia că aceste celule
să fie amplasate una faţă de alta la o distanţă oarecare pentru evitarea interferenţei
reciproce.
3. Conceptul de divizare a celulelor (cell split) – în cazul cînd într-o reţea, ce se află
de un timp în expluatare, apare necesitatea măririi capacităţii într-o regiune dată
astfel se utilizează procedura de divizare a celulelor în aşa fel ca suprafaţa acoperită
de oarecare antenă de emisie recepţie sa se micşoreze.

De exemplu, dacă la o celulă cu o antenă omnidirecşională a crescut brusc

numărul de abonaţi, capacitatea celulei creşte de trei ori
1
n 2
n
3 n

Divizarea celulei are ca urmarea creşterea capacităţii de atîtea ori în cîte părţi ea a
fost divizată.
4. Conceptul reutilizării frecvenţei principale – ce constă în utilizarea simultană al
unuia şi aceluiaşi canal radio de către mai mulţi abonaţi în zone geografice suficient
îndepărtate pentru excluderea apariţiei intefeţelor izocanal.

Distanţa minimă între 2 staţii de bază (BS) ce utilizează acelaşi set de canale se
numeşte – distanţa de reutilizare (D)

Acest concept este cunoscut în televiziune şi în radiodifuziune unde cu ajutorul

unui emiţător puternic se stăruie să acopere o suprafaţă mai mare ţi cerinţa de bază
este că la hotarile ariei de acoperire nivelul semnalului să fie mai jos decît un nivel
dat.
În sisteme de comunicaţii mobile se utilizează emiţătoare de putere mică sau
foarte mică şi cerinţa principală constă în faptul că la hotarile ariei de acoperire
nivelul semnalului nu trebuie să depăşească un nivel dat. În principiu distribuirea
emiţătorului pe aria de acoperire nu trebuie să fie regulată, iar celulele nu trebuie să
aibă o formă sau mărime anumită.

§ Dimensiunile şi formele celulelor.

În dependenţă de dimensiunile geometrice celulile se clasifică în:

1) Picocelule – cu raza de acţiune de 10÷20m şi se utilizează la
întreprinderi(birouri) sau locuri unde se adună mulţi abonaţi(gară, aeroport)
2) Microcelule – cu raza de acţiune de 100m.
5
 3) Celule medii – cu raza de acţiune de 100-200m.
4) Celulele macro – cu raza de acţiune în dependenţă de sistem de la 2 la 10km
5) Celulele umbrelă – care acoperă o arie deja acoperită de mai multe celule.
Celula umbrelă

Luînd în consideraţie faptul că antena BS este omnidirecţională, aria de acoperire

are forma unui cerc cu BS amplasată în centrul geometric, dacă mediu de propagare
este omogen în toate direcţiile.
Pentru evitarea unor probleme ce pot apărea în cazul, aşa numitor suprafeţe cu
„probleme” de tipul 1 sau 2
Tipul 2 – se suprapun 3 celule

BS Tipul 1 – se suprapun 2 celule

BS
BS

Ca rezultat pentru proiectarea şi descrierea s-a hotărît de a utiliza forme de celule ce

au forme geometrice regulate, cum sunt:
1) Triunghi echilateral
2) Dreptunghi
3) Pentagon
4) Hexagon

§ Elemente de bază ale sistemului de comunicaţii mobile celulare

PSTN

MSC 1

6
 PSTN

MSC 1 MSC 2

LC LC

Elementele de bază sunt:

 ME – Mobile Equipment – echipament mobil şi poate fi portabil sau
transportabil
 BS – Base Station –staţia de bază
 MSC – Mobile Switching Centre – centru de comutaţie mobilă
 LC – linii de conexiune
 Radiointerfaţa

ME – reprezintă un transiver ce funcţionează pe un canal radio duplex. În

sistemul GSM ME conţine cartela SIM(Subscriber Identity Number) – modulul de
identitate a abonatului.
Funcţia de bază ME este legătura finală cu abonatul mobil (poate fi analogică sau
digitală)
BS – reprezintă elementul ce efectuează legătura cu ME prin interfaţa radio,
conţine, de obicei, 2 antene de recepţie şi 1 de emisie sau antena de emisie este una
din antenele de recepţie.
Pentru excluderea elementului fading, BS conţine cîteva receptoare şi tot atîtea
emiţătoare egale cu numărul de canale utilizate în celulă.
Funcţiile de bază a BS constau în efectuarea legăturii finale cu abonatul, dirjarea
resurselor radio, împerună cu MSC efectuează procesele de hand over.

MSC – comutarea canalelor în MSC reprezintă o centrală telefonică electronică

automată.
Funcţiile de bază a MSC sunt efectuarea urmărirei generale a situaşiei în sistemele
de comunicaţie mobile, dirijarea resurselor radio şi procedurilor de hand over,
efectuarea legăturii dintre BS şi PSTN, realizînd în acest fel o reţea globală, ce
conţine toate bazele de date din reţea.

Reţea de telefonie mobilă PLMN – Public Land Mobile Network.

LC – există 1 tipuri de linii de conexiune:

1) Efectuează legătura dintre MSC şi BS, poate fi realizat prin cablul, fibră
optică, undă radio.
2) Efectuează legătura permanentă între MSC şi PSTN, se divizează prin cablu
sau fibră optică.
7
Funcţia de bază este transmiterea informaţiei pe diferite sectoare.

Radiointerfaţa – în dependenţă de sistemul se utilizează diferite interfeţe radio.

Funcţia de bază constă în transmiterea informaţiei de la BS la ME şi invers.