Tema de control 5

Profesorul de învăţământ preşcolar şi primar factor activ al creşterii eficacităţii şcolare şi

factor de influenţă asupra calităţii vieţii şcolare.

Principalul factor răspunzător de progresul şcolar al elevilor este profesorul.

Întregul evantai al dezideratelor pedagogice legate de succesul/insuccesul şcolar poartă pecetea
personalităţii profesorului. Dintre componentele personalităţii sale, pregătirea psiho-pedagogică
se află într-o corelaţie ridicată cu rezultatele la învăţătură, ea oferindu-i posibilitatea adaptării
procesului de instruire la particularităţile tipologice şi individuale ale elevilor.
Monitorizarea calităţii în educaţie se realizează pe baza unor indicatori manageriali cum
ar fi: eficienţa didactica (care ar putea fi cuantificată prin rezultatele obţinute la examene de către
elevi), economicitate (consumul de timp şi de resurse materiale), eficacitate (ca relaţie între
eficienţă şi economicitate) şi afectivitate, definită ca relaţia „dintre eficienţa prevederilor şi
adecvarea lor la nevoile existente şi incluse ale grupurilor de interese.”
Profesorul are posibilitatea de a concepe relativ precis posibilităţile elevilor, de a înţelege
cunoştinţele pe care urmează să le predea sau deprinderile pe care pot să şi le formeze elevii.
Observaţiile de eficienţă sau de eficacitate sunt greu de întreprins, necesitând un timp îndelungat.
Practic, profesorul evaluează potenţialul de receptare al elevilor, interesul acestora faţă de
cunoştinţele predate, deosebirile dintre elevi în ceea ce priveşte capacitatea de asimilare şi, în
funcţie de informaţiile culese, selectează din manuale cunoştinţele pe care le consideră cele mai
potrivite, străduindu-se să le adapteze situaţiilor de învăţare din clasă şi chiar potenţialului de
înţelegere al unor elevi. Există permanent în faţa profesorului o mulţime infinită de combinaţii
posibile, iar el este pus în situaţia de a alege combinaţia strategică, pe care o considera cea mai
eficientă.
În cadrul activităţii trebuie să nu ne mulţumim cu orice fel de performanţe, ci cu
performanţe cât mai bune, cât mai înalte, care să însemne nu doar o simplă realizare a
personalităţii, ci o autodepăşire a posibilităţilor ei. Stimulul motivaţional care împinge spre
realizarea unor progrese şi autodepăşiri evidente poartă denumirea de nivel de aspiraţie. Acesta
trebuie raportat la posibilităţile şi aptitudinile elevului (un şapte va fi un nivel de aspiraţie crescut
pentru un elev slab, acceptabil, pentru unul mediocru, dar o deceptie, pentru unul bun). Pentru
elevii slabi şi mediocri, nivelurile de aspiraţie relativ scăzute reprezintă succes, în timp ce pentru
cei cu aptitudini, un regres, ei vor regresa chiar şi sub raportul valorificării capacităţilor de care
dispun. De aceea, este bine ca nivelul de aspiraţie – pentru a avea un efect pozitiv – să fie cu
puţin peste posibilităţile de moment. Nu trebuie uitat niciodata că discrepanţa prea mare dintre
capacităţi şi aspiraţii este neconstructivă,chiar dăunătoare.
Calitatea vieţii şcolare presupune posibilitatea de a răspunde prin modul de existenţă şi
funcţionare a şcolii ca întreg la cerinţele clienţilor direcţi (elevii) şi ale clienţilor indirecţi
(părinţii, comunitatea, societatea în ansamblul ei şi chiar profesorii şcolii). Ideal ar fi ca
profesorul să elaboreze şi să propună mai multe variante de predare-învăţare, elevii având
posibilitatea să aleagă. Desfăşurarea activităţilor ar trebui să fie rezultatul unor decizii colective;
repartizarea sarcinilor să fie decisă de grup, iar alegerea colaboratorilor să se facă în mod liber.
Strategiile didactice de tip evaluativ-sumativ au un rol important asupra succesului şcolar; prin
notele acordate, elevul şi societatea estimează calitatea muncii defăşurate.
Un profesor eficient trebuie să fie capabil să realizeze schimbări profunde în cultura,
climatul şi instrucţia tuturor copiilor, indiferent de naţionalitate, în direcţia fundamentării tuturor
demersurilor didactice pe principii democratice, să introduca noi strategii instrucţionale care să
încurajeze colaborarea, toleranţa, sporirea încrederii în forţele proprii şi îmbunătăţirea
performanţelor şcolare ale elevilor, precum şi a calităţii vieţii scolare.
Cercetătorii au demonstrat importanţa recompensării comportamentelor pozitive ale
elevilor. Atunci când optează pentru un stil de management al clasei, cadrele didactice ar trebui
să foloseasca un stil asertiv de comunicare şi de comportament. Un dascal bun este capabil de o
mare varietate de stiluri didactice, având posibilitatea de a-şi adapta munca sa diferitelor
circumstanţe, conferind predării flexibilitate şi mai multă eficienţă.
Atmosfera psihologică de lucru creată de profesor constituie un factor decisiv pentru
eficienţa lecţiei pe care o predă. Scopul final al procesului instructiv-educativ este acela de a
obţine un randament şcolar superior, care să le permită în viitor elevilor integrarea socio-
profesională şi realizarea unei personalităţi productive, receptive faţă de schimbări intelingente,
creative, capabile să ia decizii şi să se adapteze rapid la situaţii noi.
Încă din clasele primare învăţătorul/profesorul constituie pentru elev o sursă consistenţă
de influenţa care poate modifica anumite percepte, poate da naştere altora într-un sens pozitiv
sau negativ. Oricare ar fi latura din care privim clasa de elevi, rolul profesorului este proeminent,
iar exercitarea corectă a acestui rol depinde de personalitatea lui şi de situaţiile educative cu care
se confrunta şi pe care le are de rezolvat.
Profesorul şi elevii nu se aleg unii pe alţii. Profesorului îi revine sarcina şi răspunderea
integrării sale în clasă şi în colectivul de elevi pe care urmează să-l închege. Într-un colectiv
format, profesorul devine unul dintre membri acestuia dar cu statut special. Profesorul conduce şi
decide, organizează, influenţează, consiliază şi controlează, apreciază şi îndruma, este model de
conduită civică şi morală, este profesionist... sau cel puţin aşa ar trebui să fie! El îşi exercita
atributele şi calităţile asupra grupului şi asupra fiecărui membru al acestuia în parte pentru
obţinerea succesului şcolar şi pentru formarea comportamentelor dezirabile, dirijează relaţiile
interpersonale din grup în scopul asigurării unui climat psihosocial favorabil dezvoltării
personalităţii elevilor şi pentru a îmbunătăţi relaţiile interpersonale.
Influenţarea elevului de către profesor se face direct, prin atitudine, mesaj verbal,
gestică, mimică, stare afectivă, exemplu personal, adică prin prezenţa sa activă. Această prezenţă
are rolul unui stimul ce determina la elevi un răspuns (care poate fi de acceptare formală,
acceptare cu convingere, imitare, contagiune, rezistenţă). Indirect, profesorul influenţează prin
alţi factori educaţionali cum sunt colectivul de elevi, familia, consiliul profesoral, comitetul de
părinţi. Eficienţa influenţării depinde de o serie de factori: congruenţa dintre repertoriul
profesorului şi cel al elevilor în comunicare, realizarea feed-back-ului şi tonul afectiv al relaţiei
profesor-elev.
Prin comportamentul lui afectiv profesorul impune elevilor un anumit comportament
individual şi de grup. Trăsăturile temperamentale ale profesorului au un cuvânt de spus.
Autocontrolul permanent, echilibrul autoimpus sunt hotărâtoare pentru un comportament
adecvat. Comportamentul emoţional al profesorului influenţează direct comportamentul elevilor
prin contagiune şi indirect, prin climatul afectiv pe care îl determina în clasă. Acest
comportament poate fi „factor de stimulare a unor stări afective tonice sau de diminuare a
capacităţii de muncă a elevilor şi de blocare a relaţiilor de comunicare între elevi şi profesor.”
Profesorul influenţează elevii dar este, la rândul său, influenţat de elevi. El îşi adaptează
comportamentul, ia măsuri, impune şi dispune, se consultă cu elevii săi, ia măsuri independent.
Motivaţia profesorului, satisfacţiile sau insatisfacţiile pe care le trăieşte sunt urmare a reuşitei sau
nereuşitei sale profesionale, precum şi un stimulent sau o piedică în continuarea acestei activităţi.
 În procesul instructiv-educativ este necesară „... o adaptare permanentă a profesorului”.
Adaptarea permanentă a comportamentului profesorului la personalitatea elevului şi la
sintalitatea grupului este necesară nu atât pentru a-i face copilului plăcută şederea la şcoală, cât
pentru a-i trezi dorinţa şi voinţa de a răspunde printr-un comportament adecvat acţiunii
educative.
Cercetările privind relaţia dintre stilul educaţional şi eficienţa invăţării au relevat faptul că
eficienţa stilului educaţional este mult influenţată de natura sarcinii şi a situaţiei cu care se
confruntă grupul, de varsta copiilor, de caracteristicile de personalitate ale copiilor şi
profesorilor, de natura obiectivelor etc. Stilul democratic se dovedeşte a fi eficient pe termen
lung, pentru că permite exprimarea liberă a diferenţelor individuale, manifestarea fără ingrădiri a
fiecărui membru. Stilul autoritar este mai eficient în ceea ce priveşte productivitatea, atunci când
grupul are sarcini imediate: realizarea unui proiect, pregătirea unui examen în timp foarte scurt.
Stilul laissez-faire are o eficienţă, productivitate scăzută, chiar dacă creează un climat socio-
afectiv pozitiv. Satisfacţia grupului este însă provizorie, temporară, deoarece neimplicarea
liderului şi absenţa unui scop precis al activităţii generează nesiguranţă şi anxietate. „Cunoscând
diversitatea stilurilor, un bun profesor va manifesta creativitate în vederea soluţionării
problemelor. Cel mai eficient stil este considerat a fi cel situaţional.”
Profesorul este figura centrală a reformei educaţionale contemporane. El trebuie să
renunţe la rolul său tradiţional şi să se transforme într-un planificator al activităţilor de grup, într-
un facilitator al interacţiunii elevilor şi într-un consultant. El trebuie să înveţe să-şi alieze
computerul în acţiunea educativă, să facă din acesta un catalizator al interacţiunii dintre elevi. De
el depinde transformarea muncii din clasă într-o activitate agreabilă, desfăşurată într-un mediu
afectiv, cald şi securizant; are un rol important în introducerea perspectivei interdisciplinare şi
răspândirea practicii predării în echipă. Doar un profesor care a reflectat asupra rolului său şi
care deţine cunoştinţe psiho-pedagogice poate deveni protagonistul acestei reforme.

Bibliografie:
Iucu B. Romiţa, 2006, Managementul clasei de elevi,
Potolea, D., 1989, ,,De la stiluri la strategii.O abordare empirică a comportamentului didactic, în
Jinga,I., Vlăsceanu,L.(coord.), Structuri, strategii şi performanţe în învăţământ, Editura Academiei,
Bucureşti.
Stefanovic, J.,1979, Psihologia tactului pedagogic al profesorului, E.D.P., Bucureşti.
*Rodica Mariana Niculescu, Curs - Managementul organizaţiei şcolare şi managementul clasei
de elevi,Braşov, 2010