Iodul (greacă ιώδης, iodes, însemnând „violet”[1][2]) este un element chimic, notat cu

simbolul I, cu numărul atomic 53. Are un singur izotop natural stabil, cu masa atomică
relativă 127, al cărui nucleu conține 74 de neutroni.

Iodul este al patrulea element din grupa halogenilor, posedă o reactivitate slabă și o
electronegativitate relativ mare, dar mai mică decât a celorlalți halogeni. Ca substanță
elementară, la fel ca toți halogenii, iodul prezintă moleculă diatomică (I2).

Datorită proprietăților sale chimice, iodul este un agent bactericid, sporicid, protocid, cisticid
și virucid, aspecte care îi conferă aplicabilitate în diverse domenii științifice și tehnice. Iodul
și compușii lui sunt folosiți în medicină, fotografie[3] și industria vopselelor. Este un element
chimic cu o abundență relativ redusă în sistemul Solar și în scoarța terestră. Iodurile sunt
foarte slab solubile în apă, totuși, elementul este prezent într-o concentrație mai mare în apa
mărilor, aspect ce explică dependența de iod a metabolismului animalelor și a unor plante,
fiind cel mai greu element asimilabil de către organismele vii (doar wolframul este mai greu,
fiind întâlnit în enzimele unor bacterii[4][5]). A fost descoperit în 1811 de către Courtois în
cenușa plantelor marine. Gay-Lussac constată analogia lui cu clorul și îl numește iod, datorită
vaporilor săi violeți.

Iodul este un oligoelement esențial pentru organismul uman, fiind indispensabil pentru
sinteza hormonilor tiroidieni. Carența sau excesul de iod au efecte nocive asupra
organismului. Carența cronică de iod determină scăderea sintezei de hormoni tiroidieni, cu
gușă endemică și manifestări clinice de hipotiroidie (mixedem, nanism tiroidian, cretinism
etc.), iar excesul de iod determină manifestări de hipertiroidie (exoftalmie, iritabilitate,
hiperfagie, tulburări de ritm cardiac etc.).

Descoperire
Iodul a fost descoperit din întâmplare în anul 1811 de către Bernard Courtois[6] (1777–1838),
un farmacist al armatei franceze. Ulterior, se va alătura companiei tatălui său, ce fabrica
salpetru de Chile, una din componentele prafului de pușcă, foarte solicitat la aceea dată, fiind
folosit în cadrul Războaielor napoleoniene.[7]

O bucată de iod cristalizat

Courtois prepara salpetru prin adăugarea acidului sulfuric în cenușa algelor marine. Într-o zi,
acesta a adăugat acid sulfuric în exces, cauzând formarea unor vapori violeți care în contact
cu obiecte reci desublimau, formând cristale închise la culoare.[8] Ulterior acestei întâmplări,
a efectuat numeroase experimente asupra cristalelor, iar rezultatele obținute le-a publicat în
anul 1813.
Vapori de iod

Courtois a împărțit mostre din noul element chimic prietenilor săi, Charles-Bernard Desormes
și Nicolas Clement, ambii chimiști, care au întreprins o serie de investigații sistematice. În
anul 1813, la data de 29 noiembrie, aceștia au prezentat iodul la Institutul Imperial Francez.
Faptul că acesta era un nou element a fost dovedit de către Joseph-Louis Gay-Lussac[9][10][11]
și confirmat de către Humphry Davy.[12][13] La 10 decembrie 1813, Davy a trimis un raport
Societății Regale din Londra, care a fost citit la reuniunea din data de 20 ianuarie 1814.[13][14]

Astfel, inițial, britanicii au crezut că Davy a fost primul care a demonstrat că iodul este un
element nou, neștiind de dovada paralelă a lui Gay-Lussac. Polemica asupra priorității
descoperirii a continuat până la împlinirea centenarului descoperirii în 1913. Mostre autentice
de iod ale lui Courtois au fost expuse la eveniment, iar contribuția sa la descoperire a fost în
final recunoscută. Chiar și așa, Gay-Lussac a fost primul care avea să afirme că iodul este un
element chimic nou, fiind cel care i-a dat numele actual, de la grecescul iodes, ce înseamnă
„violaceu”.[15]

Structura atomică
Strat Număr de electroni Configurația electronică

Modelul planetar al atomului de iod

Structura atomului de iod este

determinată de numărul nucleonilor
din nucleul atomic, astfel că pentru izotopul său natural, 127I, iodul are 53 de protoni și 74 de
neutroni. Numărul neutronilor poate varia de la 55 până la 91, în funcție de izotop.[16][17] Raza
atomică medie este de 140Å, iar volumul molar al iodului chimic pur, în condiții fizice
normale, este de 25,74 cm³/mol.[18] Raza covalentă este de 1,33Å.[17][19] Configurația
electronică a atomului de iod este prezentată in tabelul din stânga.[19]

Izotopi

Articol principal: Izotopii iodului.

Iodul are 37 de izotopi, dintre care doar unul este stabil, 127I.[20][21]
Izotopul 129I este similar celui de clor, 36Cl. Este un halogen solubil, nereactiv, existând ca
anion și produs de reacții cosmogenice și termonucleare. În studiile hidrologice,
concentrațiile de 129I sunt raportate la cantitatea totală de iod (care ar fi cea de izotop natural
127
I). Asemenea raportului 36Cl/Cl, 129I/I este întâlnit în proporții mici în mostrele naturale.
129
I diferă de 36Cl prin timpul de înjumătățire, care este mai lung decât cel al clorului (15,7
milioane de ani față de 0,301 milioane de ani).[22][23] Izotopul natural are un caracter biofilic
pronunțat,[24][25] apărând în multiple forme ionice (în mod obișnuit, I− și ionul iodat IO3−) ce
au caractere chimice diferite. Acest lucru face ca 129I să fie asimilat mai ușor în biosferă prin
asimilarea acestuia în vegetație, sol, lapte, țesuturi animale etc.

Excesul de 129Xe stabil din meteoriți a fost clasificat ca rezultat al dezintegrării izotopului
I, produs de supernove, ce a creat praful interstelar și gazele din care este alcătuit
129 [26]

sistemul solar.[27] 129I a fost primul radionuclid dispărut care a fost identificat în sistemul solar
timpuriu. Stadiul dezintegrării sale se află la baza datării radiometrice a sistemului de izotopi
I-Xe (Iod-xenon), care acoperă o perioadă de 85 de milioane de ani din evoluția sistemului
solar. Stabilirea raportului izotopic iod-xenon permite stabilirea vârstei aproximative a
mineralelor din scoarța terestră sau din meteoriți.[21][28]

Răspândire pe Pământ
Iodul este relativ răspândit în natură, fiind al 47-lea element chimic ca abundență în scoarța
terestră,[29] însă este foarte dispersat în aceasta,[30] aspect care îngreunează extragerea sa.
Principalele surse naturale de iod sunt zăcămintele de salpetru de Chile (NaNO3) și salpetru
de India (KNO3), fiind întâlnit chiar și în proporție de 1%.[31] Iodurile însoțesc clorurile și
bromurile, însă în acestea sunt prezente în concentrații mai mici. Cantități mari de iod se
întâlnesc în apa mărilor, deși concentrația medie de iod în apă este de numai 2–3 mg I2/l.
Concentrarea iodului din apă de către algele marine explică prezența elementului în cenușa
acestora (sub formă de iodură de potasiu în concentrație de până la 0,4%). Apele sondelor
petroliere conțin 25–60 g I2/m³; unele ape minerale conțin de asemenea iod.

Compușii organoiodici sunt sintetizați de formele de viață marine, cel mai răspândit compus
fiind iodometanul. Cantitatea totală de iodometan produsă anual de mediul biogenerator
marin este de 214 kilotone.[32] Iodometanul volatil este descompus prin reacții de oxidare în
atmosferă, instaurându-se astfel un circuit natural al iodului.[30][32] Deși este un element
prezent în concentrații reduse, varecul și alte plante stochează iodul, introducându-l astfel în
lanțul trofic.

Circuitul iodului în natură

În jur de 400.000 de tone de iod sunt produse de către ocean sau organismele marine pe an.[33]
Cea mai mare parte din această cantitate este depozitată pe sol, unde devine o parte a ciclului
biologic. Microorganismele din sol au un rol semnificativ în această activitate, iar ciupercile
sunt cunoscute pentru acumularea iodului, deși o parte din el se reîntoarce în oceane prin
râuri. S-a arătat că plantațiile de orez emit iodură de metil — CH3I — și că acestea conferă
4% din iodul atmosferic.[34]

În unele regiuni, precum Stepa Baraba din Rusia, nivelul iodului din sol poate să fie de 300
ppm, iar în solurile de-a lungul coastelor Japoniei și Țării Galilor să atingă 150 ppm. Totuși,
regiunile expuse eroziunii solului prin fenomene glaciare și pluviale devin sărace în iod, fiind
locurile unde prezența gușei endemice are o frecvență ridicată.[34] Gușa endemică este o
afecțiune cauzată de deficitul de iod[35] și este prezentă la peste 29% din populația
globului.[36][37]

Proprietăți
Fizice

Iod ce sublimează

Iodul, la temperatura camerei, este o substanță solidă, de culoare cenușiu-violacee,

cristalizată, cu un miros specific și luciu metalic. Punctul de topire al iodului este 113,6 °C,
iar cel de fierbere 185,24 °C.[1] În ciuda temperaturii mari de fierbere, iodul se volatilizează
chiar și la temperatura camerei prin procesul denumit sublimare.[38] Fiind păstrat în vase
etanșe cu scopul de a preîntâmpina pierderea de substanță solidă prin sublimare, pe partea de
sus a pereților vasului se poate observa, cu timpul, depunerea cristalelor de iod datorată
desublimării vaporilor din interiorul recipientului.[39] Molecula de iod este diatomică, iar
disocierea termică a acesteia are loc la temperaturi mai mari de 680 °C. La 1600 °C,
disocierea este totală.[17][39]

Iodul în stare solidă cristalizează în sistem ortorombic cu fețe centrate având simbolul oF8 în
notația Pearson, structura cristalină fiind similară cu cea a fosforului negru. Structura
cristalină a iodului molecular nu prezintă proprietatea de alotropie.

O altă proprietate fizică a iodului este solubilitatea scăzută[31] în apă: în condiții fizice
normale, solubilitatea relativă a iodului în apă este de 1:6000, la temperatura de 20 °C este de
1:3450, iar la 50 °C are valoarea de 1:1280. Dizolvându-se, formează apa de iod, de culoare
galbenă-brună. Pe de altă parte, iodul este ușor solubil în solvenți organici oxigenați, formând
soluții colorate în brun, datorită reacțiilor de solvatare sau în solvenți organici neoxigenați, cu
care formează soluții colorate în violet. Solubilitatea mare a iodului în solvenții organici
nemiscibili cu apa este utilizată în extragerea acestuia din soluții apoase. Iodul se dizolvă ușor
în soluții apoase concentrate de ioduri alcaline sau acid iodhidric, dând soluții brune, datorită
formării ionului I3-. Această proprietate este folosită la prepararea tincturii de iod în
farmacii.[39]

Chimice

Având o afinitate pentru electroni mai mică decât clorul și bromul,[40] iodul prezintă
electronegativitatea 2,5, fiind astfel prezent caracterul electronegativ inferior bromului,
reacționând mai puțin violent.[39]
Iodul reacționează direct cu unele nemetale, cu hidrogen, metale și substanțe compuse și se
combină direct cu sulful și fosforul.[41]

Reacția iodului cu fluorul are loc la temperatura camerei, formându-se pentafluorură de iod.
La 250 °C aceeași reacție conduce la formarea heptafluorurii de iod. Prin controlarea
condițiilor de reacție (−45 °C, suspensie în CFCl3), este posibilă izolarea trifluorurii de iod.

I2(s) + 5F2(g) → 2IF5(l) [compus incolor]

I2(g) + 7F2(g) → 2IF7(g) [compus incolor]
I2(s) + 3F2(g) → 2IF3(s) [compus galben]

Cu hidrogenul reacționează la 440 °C formând acid iodhidric. Cu oxigenul nu se combină

direct, însă compușii săi oxigenați sunt mai stabili decât cei analogi clorului și bromului. Cu
unele metale, precum fierul sau mercurul, reacționează la temperatura obișnuită, formând
iodurile respective. Față de apă, hidroxizi alcalini și hidrocarburi se comportă în mod analog
cu clorul și bromul.[31]

Acidul azotic oxidează iodul, formând acidul iodic, care la temperatura camerei este o
substanță solidă cu cristale lucioase:

3I2 + 10HNO3 → 6HIO3 + 10NO + 2H2O

La încălzire, acidul iodic, prin pierdere parțială de apă, la temperatura de 110 °C se topește.
La temperatura de 200 °C, acidul iodic se deshidratează complet, formând pentaoxidul de
iod:

6HIO3 → 2(HI3O8) + 2H2O

2(HI3O8) → 3I2O5 + H2O

Caracterul oxidant al iodului este inferior celor doi halogeni. Astfel, tiosulfatul de sodiu este
oxidat la tetrationat de sodiu și nu la sulfat, ca în cazul clorului:

I2 + 2Na2SSO3 =Na2S2[S2]2-O6 + 2NaI

Reacția este cantitativă și stă la baza iodometriei, metodă de analiză frecvent utilizată în
chimia analitică.[42]

Iodul formează cu amidonul, mai precis cu amiloza din acesta, un compus de incluziune de
tip aduct, cu o compoziție încă necunoscută. Ca și structură, macromoleculele de amiloză
adoptă o configurație de tip helix în care spațiul interior cu diametrul de 5Å este ocupat de
atomii de iod care se leagă prin intermediul unor catene liniare, de culoare albastră-intensă.
Prin încălzirea lui la 70–100 °C, culoarea dispare și reapare la răcire. Amilopectina din
amidon, cu structura macromoleculară ramificată cu lanțuri legate între ele prin intermediul
grupărilor aldehidice CH2, formează un complex de culoare violacee-purpurie. Aceasta este o
reacție utilizată în identificarea iodului.[39]

Compușii chimici ai iodului

Acizi
Acidul iodhidric

Acidul iodhidric, HI, care prezintă proprietăți similare cu cele ale acidului clorhidric și
bromhidric, este un gaz obținut prin încălzirea blândă a unui amestec de fosfor și iod, de 1:16,
stratificat cu nisip umed sau sticlă pisată, într-un tub mic. Gazul poate fi colectat de mercur
sau absorbit de apă, dacă este nevoie de soluție acidă. Această reacție este foarte violentă
datorită proprietăților celor două elemente chimice.[43]

PI3 + 3 H2O → H3PO3 + 3 HI

Acidul iodhidric, în condiții obișnuite, este un gaz incolor cu un puternic miros sufocant.
Fumegă în aer și este absorbit de apă la fel ca acidul clorhidric. Are solubilitate mare în apă,
un litru de apă pură putând dizolva 400 l de acid iodhidric. Este un acid tare cu un pronunțat
caracter caustic.

Reacția cu oxizii metalelor are ca produs de reacție apă și ioduri.[31] Reacționând cu o soluție
de argint se formează un precipitat alb-gălbui de iodură de argint, cu soluție de plumb un
precipitat galben de iodură de plumb și cu peroxid de mercur un precipitat de diiodură de
mercur de culoare roșie.[44]

Acidul iodic

Acidul iodic, HIO3, este o substanță analoagă acizilor clorici și bromici, foarte solubilă în apă
și cu gust foarte acru; se dizolvă ușor în iod și oxigen. Poate fi descompus de către acizii
clorhidric, bromhidric, sulfihdric și sulfuros, eliminându-se iodul.[44]

Acidul iodic conține iod în starea de oxidare +5, fiind unul din cei mai stabili oxiacizi ai
halogenilor în stare pură. Când are loc încălzirea, se deshidratează în pentaoxid de iod.

Acidul periodic

Acidul periodic, HIO4, este o substanță formată atunci când clorul este plasat într-o soluție
fierbinte, ce conține 7 părți de carbonat de sodiu în 100 de părți de apă, din care o parte de iod
este în suspensie, unde se formează o sare albă; sarea este periodatul de sodă.[44]

La încălzire, acest acid este descompus în oxigen și acid iodic.[45]

Alți compuși

Când iodul este pus în contact cu o soluție de amoniac, se formează o pudră neagră, a cărei
compoziție este fie NI3, fie NI4. Explodează foarte violent când devine uscată la contact cu
aerul sau la frecare, fiind — din această cauză — o substanță foarte periculoasă.[45][46] În
combinație cu clorul, formează 2 compuși, ICl și ICl3, nu foarte cunoscuți. Sunt lichide
volatile de culoare brună, cu un miros înțepător, ce afectează ochii.[45]

Acțiune fiziologică
Iodul este întâlnit în organismul uman în glanda tiroidă; alte organe care prezintă concentrații
de iod sunt glandele salivare, stomacul, glanda pituitară și ovarele. În tiroidă, iodul este
folosit la sinteza hormonilor tiroxinei și triiodotironinei, hormoni care au rol reglator al
anumitor funcții metabolice, în special în controlul temperaturii.[47]

Organismul persoanelor din societățile dezvoltate asimilează iodul din hrană în proporție mai
redusă decât persoanele din comunitățile tradiționale, din cauza diferențelor în compoziția
alimentației. Laptele este o sursă majoră de iod, nivelul acestuia dublându-se în anii recenți,
deoarece hrana vițeilor este suplimentată cu iod și pentru că înainte de muls ugerele sunt
dezinfectate cu antiseptice pe bază de iod.[47][48][49] Alimentele cele mai bogate în iod sunt
codul, scoicile, creveții, heringul, semințele de floarea-soarelui, algele și ciupercile.[50][51]
Consumul unor alimente, precum cartofii dulci, poate contribui la diminuarea asimilării
iodului în organism, acest proces metabolic afectându-i în primul rând pe cei care locuiesc în
zone cu deficit de iod.[52]

Iodul este necesar în mod special în primele 3 luni de sarcină pentru dezvoltarea sistemului
nervos al copilului, mamele cu deficiență de iod putând să nască copii cretini.[53]

În anul 1820, francezul Jean-François Coindet a fost primul care a folosit iodul în medicină,
sub forma unei tinctură de iod și iodură de potasiu, acesta folosind-o ca un medicament
pentru combaterea gușii endemice. El a observat că tratamente tradiționale contra gușii
constau în consumarea cenușii de alge, iar din moment ce alga era bogată în iod, acesta ar fi
fost ingredientul activ. A avut dreptate, însă, deoarece pacienții care au primit tinctură de iod
ca medicament au suferit dureri gastrice severe din cauza efectelor iritante ale acesteia,
tratamentul fiind abandonat.[52][54]

Cu toate că soluția de iod a eșuat ca remediu pentru gușă, ea a devenit un tratament acceptat
pentru rănile deschise, chiar dacă nu se știa la vremea aceea că eficacitatea acestuia se datora
proprietăților sale antiseptice. O perioadă, iodul și compușii iodici organici au fost folosiți pe
scară largă ca antiseptice și dezinfectante; cu timpul, aceștia au fost înlocuiți cu preparate mai
puțin agresive.

În 1830 a fost stabilită o altă legătură între gușă și nivelul de iod, observându-se că în
regiunile în care gușa era endemică rezervele de apă aveau un conținut redus de iod, dar
încercările de la mijlocul secolului al XIX-lea de vindecare a gușii cu ajutorul acestui element
a fost abandonată când pacienții au început să sufere vizibil din cauza excesului de iod.[55]

În anul 1850 s-a stabilit că iodul este un element chimic esențial pentru organismele vii.
Necesarul zilnic de iod este de 100–200 μg.[56] Importanța acestuia la om și animale se
manifestă prin biosinteza hormonilor tiroidieni (tiroxina și triiodotironina) și prin prevenirea
formării gușii. Cantitatea minimă de iod absorbită pentru a preveni gușa este de 70
micrograme pe zi.[47] În Regatul Unit, valoarea de referință este dublă ca măsură de precauție.
Limita superioară de siguranță este de 1 mg/zi, existând riscul afectării tiroidei în cazul
depășirii acestei doze.

Existența iodului în glanda tiroidă a fost demonstrată de către un medic, Dr. Bauman,[57] care,
după ce a vărsat acid azotic concentrat pe un fragment de glandă tiroidă, a observat vapori de
iod ce se degajau din țesutul descompus. Cu toate acestea, abia în 1916, un biolog american,
David Marine, din Ohio, a indicat că gușa endemică ar putea fi tratată și prevenită cu iod ca
supliment alimentar, cea mai bună cale de a face asta fiind adăugarea lui în sare. Sarea iodată
a fost introdusă în SUA în anul 1930 și în următoarele două decenii gușa a fost eradicată în
această țară.
S-a estimat că deficiența de iod din alimentație afecta 750 de milioane de oameni în lumea
dezvoltată în 1990, iar din aceștia 10 milioane sufereau de cretinism. Cei mai expuși la acest
risc sunt persoanele din China și India, unde datorită practicării culturilor agricole intensive
timp de secole, apa potabilă și solul au fost sărăcite în iod.[52][58]

OMS și UNICEF au inițiat și promovat diverse campanii pentru încurajarea consumului sării
iodate în anul 2000 și multe țări unde există această deficiență au reglementat pe cale legală
obligativitatea procesatorilor de sare de consum de a livra pe piață numai sare iodată.

Carența de iod prezintă următoarele manifestări: hipotiroidie,[59] nanism tiroidian,[60]

activitate cerebrală diminuată,[59] gușă endemică,[61] anemie,[62] mixedem,[63] obezitate,[64]
piele îngroșată și uscată, senzații de frig.[65]

Excesul de iod în organism conduce spre hiperfagie[66] (deși bolnavii cu hipersecreție de

hormoni tiroidieni scad în greutate datorită catabolismului stimulat prea puternic),
supraexcitare corticală (iritabilitate și nervozitate ce conduc până la tremurături ale mâinilor),
senzații permanente de cald (ce au ca efect intoleranța la cald) și exoftalmie[67] (produsă de un
mucus ce împinge globul ocular din orbită până când pleoapele nu se mai pot închide complet
și, datorită uscării corneei, aceasta devenind opacă, în cazurile grave putând să apară
orbirea[68]). Experimentele pe șobolani au pus în evidență incidența asupra fertilității sexului
feminin.[69][70]

Producție
Dintre numeroasele amplasamente unde există minerale cu conținut de iod, doar două sunt
exploatate ca sursă de iod: un mineral din Chile (caliche)[71] și câmpurile petroliere din
Japonia[71] și Statele Unite.[71]

În caliche se găsește azotat de sodiu, care este principalul produs în activitățile miniere și
cantități mici de iodat de sodiu și iodură de sodiu. În timpul flotării minereului și producerii
azotatului de sodiu pur se extrage iodatul de sodiu și iodura de sodiu.[71] Concentrația relativ
mare de iod în caliche și dezvoltarea mineritului intensiv, practicat în ultimii ani, au propulsat
statul chilian în poziție de lider mondial la producția de iod în 2007.

Producția de iod din anul 2005

Majoritatea producătorilor de iod utilizează ca materie primă apele saline prezente în

zăcămintele de gaz natural. Câmpul de gaze naturale japonez din partea estică din Minami
Kanto și cel din nord-vestul Oklahomei, Bazinul Anadarko, Statele Unite ale Americii sunt
două surse de apă salină bogate în iod. Acestea au o temperatură de peste 60 °C datorită
adâncimii la care se găsesc sursele. Mai întâi, apa este purificată și acidulată prin utilizarea
acidului sulfuric,[72] apoi iodura este oxidată la iod cu ajutorul clorului. Rezultatul este o
soluție de iod diluată care necesită o procedură de concentrare. În acest scop, soluția este
barbotată cu aer, cauzând evaporarea iodului, dirijat apoi spre o coloană de absorbție cu acid
în care se adaugă dioxid de sulf — folosit pentru reducerea elementului chimic căutat.[73]
Acidul iodhidric reacționează cu clorul producând precipitarea iodului, iar după filtrare și
purificare, iodul astfel obținut este aglomerat.[72][74] Reacțiile chimice în procesul descris sunt
prezentate mai jos:

2 HI + Cl2 → I2↑ + 2 HCl

I2 + 2 H2O + SO2 → 2 HI + H2SO4
2 HI + Cl2 → I2↓ + 2 HCl

Producția iodului prin electroliza apei de mare nu este o metodă agreată din cauza
insuficienței iodului din apă și consumului foarte mare de energie electrică implicat în
procesul electrolizei. O altă sursă de iod este varecul, folosit ca sursă primară în secolul al
XIX-lea, actualmente el nemafiind folosit întrucât randamentul economic al metodei de
extragere nu este satisfăcător.

Mostrele comerciale de iod solid conțin impurități în proporție ridicată; acestea pot fi
înlăturate prin sublimarea și apoi desublimarea vaporilor rezultați. O compoziție ultrapură de
iod poate fi obținută prin reacția iodurii de potasiu cu sulfatul de cupru (II), care are ca produs
de reacție iodura de cupru (II). Aceasta se va descompune în iodură de cupru (I) și iod
molecular:

Cu2+ + 2 I− → CuI2
2 CuI2 → 2 CuI + I2

În laborator pot fi utilizate diverse metode de izolare a iodului, de exemplu izolarea analoagă
a halogenurilor: oxidarea iodului din acidul iodhidric cu ajutorul dioxidului de mangan.