Maşinile de ridicat şi transport au în componenţa lor elemente flexibile, care fac legătura între organele purtătoare de

sarcinǎ şi cele de acţionare sau ghidare.

Organele flexibile servesc la legarea, suspendarea, ridicarea şi transportul sarcinilor. Ele trebuie sǎ fie suficient de
rezistente, durabile şi flexibile. Se utilizează ca organe flexibile: funia, cablul, lanţul şi banda.

Cablurile sunt cele mai folosite organe flexibile utilizate la mecanismele de ridicat, precum şi la diferite tipuri de
transportoare sau mecanisme de tracţiune, asigurând mecanismului o funcţionare sigurǎ, silenţioasǎ.

Lanţurile sunt organe de maşini cu largǎ utilizare la mecanismele de ridicat şi transportat, ce funcţionează în condiţii
grele de lucru (temperaturi ridicate, suprasolicitări, lovituri, uzurǎ de frecare şi de coroziune).

Benzile sunt elemente flexibile care asigurǎ transportul, ghidarea şi susţinerea sarcinilor în cazul transportoarelor cu
bandǎ, fiind în acelaşi timp şi organul de tracţiune

Elemente flexibile ale instalaţiilor de ridicat şi transportat

3.3.1. Funia (Frânghia) Funia, având rezistenţa la rupere şi durabilitate relativ micǎ se foloseşte ca organ flexibil
numai la mecanismele cu acţionare manualǎ pentru sarcini pânǎ la 1 tf şi cu caracter temporar, folosindu-se însă
frecvent la legarea sarcinilor, datoritǎ flexibilităţii lor mari. Funia se confecţionează din in sau cânepǎ, cu o
rezistenţǎ admisibilǎ σa=100kgf/cm2. Frânghiile mai pot fi realizate şi din materiale sintetice sau naturale, care le
conferă o mare rezistenţǎ (80...100 kgf/mm2). Firele toarse (lungime minimǎ 300 m) se împletesc în toroane şi
toroanele de obicei în număr de trei prin împletire formează funia.

Banda Banda este elementul component al transportoarelor cu bandǎ de a cǎrui duratǎ de viaţǎ depinde eficacitatea
utilizǎrii transportoarelor. Pentru a asigura exploatarea în condiţiile concrete ale procesului tehnologic, banda trebuie
sǎ rǎspundǎ urmǎtoarelor cerinţe: flexibilitate transversalǎ limitatǎ pentru a nu se deschide prea mult între doi
suporţi cu role; rezistenţǎ longitudinalǎ mare la rupere; flexibilitate longitudinalǎ şi transversalǎ; deformaţii
longitudinale elastice şi permanente cât mai mici sub sarcina de lucru; rezistenţǎ la exfoliere datoratǎ trecerii peste
role şi tobe; rezistenţǎ la strǎpungere; higroscopicitate redusǎ; rezistenţǎ la putrezire; înǎdire uşoarǎ; stabilitate la
creşterea temperaturii; antiimflamabilitate; pǎstrarea caracteristicilor în condiţiile lucrului la temperaturi scǎzute -30
-400C; sǎ nu se încarce electrostatic; stabilitate împotriva îmbǎtrânirii datoritǎ mediului înconjurǎtor, etc.

Lanţurile Lanţurile sunt elemente flexibile de tracţiune utilizate la mecanismele cu funcţionare în condiţii grele de
lucru. Lanţurile utilizate în construcţia echipamentelor de ridicat şi transportat sunt: lanţurile sudate, lanţurile
articulate şi lanţurile forjate. Lanţurile sudate din oţel rotund sunt alcătuite dintr-o succesiune de elemente identice
(zale) de formǎ ovalǎ, confecţionate din oţel rotund. Elementele caracteristice ale lanţurilor sunt: diametrul zalei
lanţului d, pasul lanţului p şi lǎţimea zalei lanţului B

Lanţurile articulate cu bolţuri şi eclise, sunt utilizate în construcţiea echipamentelor atât ca lanţuri de tracţiune cât şi
ca lanţuri ale transmisiilor prin lanţ care fac parte din lanţul cinematic al mecanismelor. Sunt utilizate pentru
instalaţiile de ridicat cu viteze mici şi supuse la eforturi mari, pentru care se măreşte numărul ecliselor dar se
micşorează lungimea lor. Lanţurile articulate sunt constituite din plǎcuţe (eclise), legat articulat prin bolţuri (fig.3.4).
Eclisele se obţin prin ştanţare din tablǎ. Bolţurile pot fi scurte pentru îndoire sau lungi care se monteazǎ din loc in
loc, servind la strângerea capǎtului liber al lanţului pentru a nu incomoda lucrul. Eclisele se asigurǎ prin nituire, sau
prin ştifturi la lanţurile care necesitǎ o desfacere sistematicǎ. Pentru sarcini mari sub capǎtul nituit al bolţului se
interpun rondele, numǎrul ecliselor putând ajunge la 12. Lanţurile articulate prezintă unele avantaje în comparaţie cu
cele sudate: siguranţǎ în funcţionare, flaxibilitate mǎritǎ ceea ce determinǎ diametre mici pentru organele de
înfǎşurare şi ghidare, uzurǎ de frecare mai micǎ la aceeaşi capacitate de ridicare, etc. Principalul dezavantaj este cǎ
nu pot prelua sarcini decât într-un singur plan, solicitǎrile înclinate faţǎ de planul care se mişcǎ lanţul duc la ruperea
bolţului. Sunt sensibile la funcţionarea în medii cu praf. Se construiesc în variantele cu zale scurte şi lungi. În
general au o largǎ utilizare în domeniul instalaţiilore de transport cu lanţ alunecǎtor sau lanţ cu role de rostogolire
montate pe bucşe sau rulmenţi, cu zale lungi. Lanţurile forjate sunt utilizate în construcţia transportoarelor cu raclete
şi a celor suspendate. Lanţul (fig.3.5) se compune din zala exterioarǎ 1, zala interioarǎ 2 şi bolţul 3. Pasul lanţului
variazǎ între 50 - 300 mm. Verificarea se face pentru zale la tracţiune şi forfecare în zonele cu secţiune redusǎ şi la
solicitarea compusǎ de încovoiere forfecare şi presiune de contact pentru bolţ.

3.3.4. Cabluri din otel 3.3.5.1. Noţiuni generale Cablul este ansamblul constituit din mai multe sîrme (cablu simplu)
sau mai multe toroane (cablu compus) înfǎşurate elicoidal, sprijinite pe o inima cen-tralǎ, într-unul sau mai multe
straturi suprapuse. Cablurile se confecţioneazǎ din oţeluri de cea mai bunǎ calitate, cu rezistenţa la rupere
σr=160..220 kgf/mm2, conţinut de carbon variind între 0,3 % pîna la 0,85 %, 0,3% Si şi 0,8% Mg. Realizarea unui
diametru "d" din punct de vedere al rezistenţei necesitǎ fire multe şi subţiri, limitare impusǎ de condiţia de uzurǎ
care impune fire cât mai groase şi deci în numǎr mic. Elementul de bazǎ al cablului este toronul. Toronul este
elementul cablului constituit dintr-un ansamblu de mai multe sîrme, înfǎşurate elicoidal, sprijinite pe o inimǎ
centralǎ în unul sau mai multe straturi suprapuse. Un toron se caracterizeazǎ prin: natura inimii; numǎrul straturilor
de sârmǎ; sensul şi pasul elicei descrise de cǎtre sîrma mijlocie; diametrul toronului.

Inima este partea centralǎ a unui toron sau cablu, în jurul cǎreia se înfǎşoarǎ sârmele sau toroanele componente,
materialele folosite depinzând de condiţiile şi mediul de explotare a cablurilor. a) Inima vegetalǎ mǎreşte
flexibilitatea cablului, constituie în permanenţǎ un rezervor de lubrefiant pentru sârme şi toroane şi atenueazǎ
şocurile. Se confecţioneazǎ din fibre dure naturale (sizal, manila) sau din fibre moi naturale (cânepǎ, bumbac
pescǎresc, iutǎ) înfǎşurate cu un anumuit pas. Prin lubrefiere se micşoreazǎ uzura de frecare şi se realizeazǎ protecţia
anticorosivǎ. b) Inima sinteticǎ se confecţioneazǎ din fibre sintetice (nylon, capron, perlan) sau textile sintetice
(poliamidǎ, polietilenǎ, polipropilinǎ), notarea se face indicând : c) Inima mineralǎ se utilizeazǎ în cazul în care
cablul lucreazǎ în medii cu temperaturǎ înaltǎ, la care se impune o anumitǎ flexibilitate, confecţionân-du-se din fibre
de azbest impregnate cu unsori consistente. Notarea se face: d) Inima metalicǎ se utilizeazǎ în cazul în care cablul
este solicitat la sarcini mari transversale - înfǎşurare în mai multe straturi. Se confecţioneazǎ din aceeaşi sârmǎ din
care este confecţionat şi cablul. Notarea inimilor metalice se face cu M. Existǎ şi inimi metalice independente care
asigurǎ o flexibilitate sporitǎ faţǎ de celelalte. Numǎrul sârmelor într-un toron se reprezintǎ sub forma unei sume
nee-fectuate, în care primul termen reprezintǎ firul central, iar urmǎtoarele numǎrul de sârme al straturilor succesive
de la interior cǎtre exterior .

Toroanele se pot clasifica dupǎ caracteristicile constructive şi funcţionale. Dupǎ forma secţiunii transversale: toron
cu secţiune rotundǎ; toron cu secţiune triunghiularǎ; toron cu secţiune ovalǎ; toron cu secţiune platǎ. Dupǎ
compoziţia inimii centrale: toron cu inimǎ metalicǎ; toron cu inimǎ vegetalǎ; toron cu inimǎ sinteticǎ. Dupǎ
procedeul tehnologic de toronare: toroane cu contact punctiform al sârmelor în straturile succesive; toroane cu
contact liniar al sîrmelor în straturile succesive. Toronarea este operaţia de înfǎşurare a sârmelor în formǎ elicoidalǎ
în taroane. Sensul de înfǎşurare în jurul inimii poate fi (fig.3.6): împletire stânga S; împletire dreapta Z; împletire
mixtǎ. Dupǎ procedeul tehnologic de toronare, toroanele pot fi cu conctact punctiform sau liniar al sârmelor în
straturile succesive. Toroanele cu contact punctiform se caracterizeazǎ prin aceea cǎ sensul de înfǎşurare a straturilor
de sârma alterneazǎ. Contactul punctiform duce la concentrarea eforturilor dintre sârme în punctele lor de contact şi
deci la uzura localǎ. Fiecare sârmǎ sprijinindu-se în puncte, este supusǎ la încovoiere în timpul exercitǎrii presiunii
dintre cablu şi organul de rulare (fig.3.7). Astfel de toroane intrǎ în componenţa cablurilor purtǎtoare, de ghidare şi
suspendare. La toroanele cu contact liniar,

fiecare sârmǎ se reazemǎ pe toatǎ lungimea ei, pe sârmele din stratul interior, astfel eforturile se concentreazǎ pe
linia de contact (fig.3.8) micşorându-se efortul specific, iar efectul de încovoiere nu apare, astfel conferind cablului
o durabilitate mai mare. Toate straturile au acelaşi pas de înfǎşurare, toronul efectuându-se într-o singurǎ operaţie.
Principalele tipuri de toroane cu contact liniar sunt: normal cu contact liniar (NL), Filler(F), Seale(S),
Warington(W). Toronul tip Filler (fig.3.9.b) se caracterizeazǎ prin aceea cǎ sârmele din diferitele straturi au
aceleaşi diametre, iar golurile dintre straturi sunt umplute cu sârme subţiri de care nu se ţine seama la calculul
secţiunii active a toronului. Toronul tip Seale (fig.3.9.c), este alcǎtuit din sârme de diametre diferite, dar cu acelaşi
diametru şi numǎr de sârme pe strat. Toronul tip Warington (fig.3.9.d) are sârme de grosimi diferite în stratul
exterior cele groase alternând cu cele subţiri, numǎrul de sârme din stratul exterior fiind dublu faţǎ de cel interior.
Coeficientul de umplere al acestor cabluri ajunge pâna la 90 %. Pasul de toronare a unei sârme în toron reprezintǎ
distanţa mǎsuratǎ paralel cu axa toronului între douǎ puncte consecutive în care o sârmǎ întâlneşte aceiaşi
generatoare a cilindrului corespunzǎtor Unghiul de toronare (αt), este unghiul dintre axa toronului şi tangenta la axa
neutrǎ a sârmei înfǎşurate (fig.3.10): ( )

tt

t t d K dd

tan

−π =α unde d este diametrul sârmei

din stratul la care se determinǎ unghiul. Cablarea este operaţia de înfǎşurare a toroanelor în jurul inimii. Funcţie de
modul de înfǎşurare a sârmelor în toron şi a toroanelor în cablu, cablarea poate fi cruce, paralelǎ şi mixtǎ: a) Cablare
în cruce dreaptǎ (S/Z) înfǎşurarea toroanelor se face dreapta iar a sârmelor din stratul exterior al toroanelor stânga.
b) Cablare în cruce stânga (Z/S) înfǎşurarea toroanelor în jurul inimii se face stânga, iar a sârmelor din stratul
exterior dreapta. c) Cablare paralel dreapta (Z/Z) la care înfǎşurarea toroanelor în jurul inimii se face dreapta, iar a
sârmelor în toroane tot dreapta; d) Cablare paralel stânga (S/S), înfǎşurarea toroanelor şi a sârmelor fǎcându-se la
stǎnga; e) Cablare mixtǎ (SZ/Z) la care înfǎşurarea toroanelor în jurul inimii se face dreapta (Z) sau stânga (S), iar
sârmele din toroane au înfǎşurare dreapta şi stânga, alternând; Fig

f) Cablare dublǎ (S/Z/Z sau S/Z/S) la care toroanele au sârmele stratului exterior spre stânga (S), toroanele se
înfǎşoarǎ la dreapta (Z) în jurul unui toron sau inimǎ vegetalǎ înfǎşuratǎ la dreapta sau stânga. Cablǎrile cruce
asigurǎ rigiditate mǎritǎ cablului datoritǎ sensului opus de înfǎşurare a sârmelor şi taroanelor, dar stabilitatea
construcţiei lor le acordǎ o largǎ utilizare. Cablǎrile paralele prezintǎ flexibilitate mǎritǎ şi în acelaşi timp sârmele
din cablǎrile paralele sunt mai puţin solicitate în timpul încovoierii cablului. Prin modul de realizare a înfǎşurǎrii
cablǎrile paralele prezintǎ tendinţa de dezrǎsucire, inconvenient evitat prin aşa numita operaţie de preformare.
Tendinţa de dezrǎsucire se datoreşte tensiunilor elastice interne, care apar la înfǎşurarea sârmelor în toroane şi a
toroanelor în cablu. Preformarea asigurǎ trecera sârmelor printre trei role aşezate convenabil, astfel cǎ prin avansare
şi rǎsucire sǎ capete formǎ elicoidalǎ, identicǎ cu cea pe care o au în cablu. Cablul corect preformat nu se
dezrǎsuceşte, permiţând aşezarea la loc a toroanelor desfǎcute. Preformarea corectǎ prezintǎ urmǎtoarele avantaje:
flexibilitate mare, variaţii mici ale pasului de cablare în exploatare; repartiţie uniformǎ a efortului în cablu; rezistenţǎ
mǎritǎ la obosealǎ; reducerea numǎrului de sârme rupte care nu ies în afara cablului, ceea ce evitǎ deteriorarea
sârmelor vecine şi a organului de înfǎşurare; vibraţii reduse în exploatare, etc.

3.3.4.2. Clasificarea cablurilor din oţel Conform STAS 1710 - 75 cablurile din oţel se calsificǎ astfel : a) După forma
secţiunii transversale a cablului: cabluri rotunde; cabluri plate. b) După secţiunea transversală a toronului: rotund;
profilat, oval, triunghiular, plat. c) Dupa natura materialului inimii cablului: cu inimǎ vegetalǎ; cu inimǎ metalicǎ
(metalicǎ independenta); cu inimǎ sinteticǎ; cu inimǎ mineralǎ. d) Dupǎ sensul de infǎşurare a cablurilor şi
toroanelor: dreapta; stânga. e) Dupǎ poziţia reciprocǎ a sensului de înfǎşurare a cablului toronului: cablu cu
infǎşurare în cruce dreapta sau stânga: sensul de înfǎşurare al toronului este invers cu al cablului; cablu cu
înfǎşurare paralelǎ dreapta sau stânga: sensuri de înfǎşurare identice ale cablului şi toroanelor; f) Dupa felul
acoperirii suprafeţei sârmelor: matǎ, zincatǎ, cositoritǎ; g) Dupǎ caracteristicile constructive de baza ale cablurilor:
I. Cabluri rotunde: construcţie simplǎ (închise, semiînchise, deschise); compuse, construcţie dublǎ (normale,
flexibile, combinate, concentrice); compuse, construcţie triplǎ. II. Cabluri plate. Cablul rotund este cablul a cǎrei
secţiune poate fi înscrisǎ într-un cerc, astfel încât fiecare element care formeazǎ stratul exterior sǎ fie tangent la acest
cerc. Diametrul cablului este diametrul cercului circumscris. Cablul simplu deschis, (monoton) este ansamblul
constituit din unul sau mai multe sârme rotunde dispuse elicoidal, spijinite pe o inima metalicǎ sau vegetalǎ în unul
sau mai multe straturi (fig.3.12.a). Cablul simplu semiânchis (fig.3.12.b), este cablul la care stratul exterior este
format din sârme profilate, alternate cu sârme rotunde care asigurǎ o închidere relativǎ a straturilor interioare,
obţinute din sârme rotunde.

Cablul simplu închis (fig.3.12.c), este cablul la care unul sau mai multe straturi exterioare sunt alcǎtuite din sârme
profilate, dispuse sǎ formeze o suprafaţǎ cilindricǎ cât mai netedǎ. Când condiţiile de exploatare cer cabluri cu
flexibi-litate şi elasticitate maximǎ, rezistenţa mecanicǎ şi coeficientul de umplere ramânând pe plan secundar se
utilizeazǎ cabluri compuse (remorcǎri, susţinere). Cablurile compuse sunt obţinute prin cablarea mai multor toroane
sau a mai multor cabluri infǎşurate elicoidal intr-unul sau mai multe straturi. Cablurile compuse duble construcţie
normalǎ, se obţin prin cablarea intr-un singur strat a mai multor toroane pe o inimǎ, toroanele fiind alcǎtuite din
sârme de acelaşi diametru Cablurile compuse duble construcţie combinatǎ, sunt alcǎtuite din toroane cu sârme de
diferite diametre cablate în jurul unei inimi vegetale, metalice sau metalice independente Cablurile compuse duble
construcţie concentricǎ, sunt obţinute prin cablarea a mai multor toroane în douǎ sau mai multe straturi concentrice
Cablurile de construcţie triplǎ sunt formate prin cablarea mai multor cabluri compuse duble în jurul unei inimi
vegetale sau metalice. Cablul plat este cablul cu secţiune dreptunghiu-larǎ, format din mai multe cabluri, compuse
fiecare din patru toroane cusute simplu sau dublu în acelaşi plan, sensul de cablare al cablurilor alǎturate fiind
alternativ dreapta şi stânga. Nu are tendinţa de dezrǎsucire. Se folosesc drept cabluri de echilibru fiind înlocuite de
cablurile rotunde antigiratoare.