Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
H212
Metrologia
Metrologia este știința care se ocupă cu studierea unităților de măsură din trecut,
care se regăsesc atât în documente cât și în muzee, de asemenea, analizează evoluția lor și
adaptarea la sistemul de măsură modern. Mai poate servi la localizarea sau chiar datarea unui
document care cuprinde referiri la o anumită unitate de măsură specifică unei zone și
perioade istorice bine definite. Termenul ,,metrologie’’ provine din grecescul ,,metron’’ și
,,logos’’. Metrologia ca știință este indispensabilă de istoria economică.
Sistemul roman a preluat o serie din vechile sisteme ( degetul, palma, piciorul, pasul,
mila) cărora le-a dat denumiri latine: 1 libra= 12 uncii=327,45g, 1 uncia= 4 silici=27,28g, 1
siliqua=0,18 g etc.1
Numele multora dintre aceste măsuri sunt de origine latină (palmă, deget, pas, cot)
ceea ce dovedește că majoritatea denumirilor au fost moștenite de poporul nostru de la
strămoșii romani. O altă serie de denumiri ale măsurilor sunt de origine slavă ( stânjeni,
pogon, vadră, merță) aceste denumiri nu însă și mărimiea măsurilor respective- fiind
împrumutate de la populația slavă în timpul conviețuirii de câteva secole cu locuitorii
băștinași.
În sfârșit, aservirea țărilor române de către Imperiul Otoman a avut urmări și asupra
sistemului său de măsuri. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Imperiul otoman,
devenind cel mai de seamă cumpărător al produselor Țării Românești și Moldovei, ele au
trebuit să adopte o serie de măsuri de greutate și capacitate turcești, în primul rând ocaua și
chila.
Primele măsuri de lungime folosite de oameni au fost acelea care erau la îndemâna
oricui, și anume unele părți ale corpului omenesc : cotul, palma, pumnul, latul de mână,
degetul etc. Aceste măsuri au fost adoptate și de alte popoare din Europa, ca și de poporul
2
ibidem, p. 218.
Iftimi Cosmin-Petruț
H212
român. Pasul a fost cea mai veche măsură de lungime, fiind moștenită de la romani. Egal la
origine cu distanța dintre picioare în timpul mersului obișnuit. Acest pas obișnuit al omului a
fost folosit și de alte popoare. La 1595, un italian, participant la luptele contra lui Sinan-Pașa,
afirma că fortificațiile de la Târgoviște măsurau 400 de pași ai calului, care erau egali cu
aceia obișnuiți ai omului. Prima mențiune cunoscută în documentele interne ale Țării
Românești este din 11 iulie 1519, când se întărește mănăstirii Argeș un loc cu mori lângă
Pitești, precizându-se că locul este ,, de la morile de jos la vale o sută de pași’’.
Stânjenul a fost unitatea de măsură de lungime cea mai des folosită în țările române
în evul mediu, fiind folosită multă vreme chiar și după introducerea sistemului metric. El a
jucat rolul pe care îl îndeplinește astăzi metrul, unitate principală de măsurat lungimile și
având o serie de submultipli ( palma, degetul, linia) și ca multiplu prăjina.
Degetul a fost o măsură veche , de origine romană. El avea 12 linii, fiind egal cu
lățimea a 4 grăunțe de ovăz sau 18,48 mm. În Țara Românească și Moldova, degetul ca
măsură de lungime este amintit în documente începând din secolul al XVIII, fie cu acest
nume latin, fie cu acela turcesc de parmac.
Piciorul era egal cu 0,3 m. Însă aceste în Țara Românească și Moldova, nu a fost
utilizat. Piciorul se mai numea în Transilvania și urmă, cuvânt de origine latină, indicând
chiar urma lăsată de călcătura piciorului.
Șchioapa era ceva mai mică decât palma, reprezentând distanța dintre vârful
degetului mare până la vârful degetului arătător când acestea sunt depărtate unul de altul. Ca
unitate de măsurat, șchioapa apare în documentele Țării Românești, alături de palmă, în
secolul al XVIII-lea fiind folosită la măsurarea distanțelor mici.
Prăjina în Țara Românească și Moldova a fost o unitate de măsură care și-a luat
numele de la lemnul lung și subțire. În unele documente din Oltenia, prăjina a mai avut și
sensul de parte de sat, ca într-un act din 24 iunie 1675, în care se vând, la Costeni-Gorj, ,,din
9 prăjini care este peste tot hotarul... două prăjini, din câmp, din pădure, din apă, din vad de
moară, din siliștea satului, din munte’’3.
3
Nicolae Stoicescu, ,,Cum măsurau strămoșii, metrologia medievală pe teritoriul României’’, p. 230.
Iftimi Cosmin-Petruț
H212
În ceea ce privește distanțele mari, ceasul de mers a fost cea mai des întâlnită unitate
de măsură. În anul 1716, tătarii din Buceac au obținut un loc nelucrat, de 32 ceasuri lungul și
2 ceasuri latul. Poșta a fost o măsură de lungime pentru calcularea distanțelor mari, utilizată
în Țara Românească și Transilvania. În Țara Românească, în secolul al XVIII-lea și în prima
jumătate a secolului trecut , poșta era distanța la care se schimbau caii de poștă sau de menzil,
adică circa 15-20 km. În ,,almanahul statului’’ în anii 1836 și 1837, toate distanțele dintre
localitățile mai mari ale Țării Românești sunt calculate în poște. De la București la Oltenia
erau 3 poște, la Ploiești 4 etc.
Cea mai folosită a fost găleata avându-și originea în latină. Ea folosea la măsurarea
cerealelor și mai ales a vinului având o capacitate mare. Totuși capacitatea ei nu era
cunoscută. De pildă în 1220, se spunea că găleata avea patru palme( probabil în înălțime).
4
ibidem, p. 260.
Iftimi Cosmin-Petruț
H212
Destul de amintit în actele epocii, carul prezent în secolul XV, este folosit ca măsură
de greutate și volum, în special pentru fân, lemne, pește și sare. Avea o mărime neprecisă
actele pomenesc de care mici, mari etc.
Cântarul a fost o unitate de măsură comună celor 3 părți românești, având însă în
Transilvania o altă mărime decât în Țara Românească și Moldova. În același timp cântarul a
fost și principalul instrument de măsurat greutatea.
Bibliografie: