Sunteți pe pagina 1din 70

nr.

68(2), martie 2020

MAGAZIN CRITIC
ADEVĂRUL MAI PRESUS DE TOATE!
REVISTĂ ACREDITATĂ DE
MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE,
I.S.J. GORJ, NR. 8522
Preşedinte de onoare
Ion Gavrilă OGORANU
Consilier editorial
Florin DOBRESCU
Director marketing Preşedinte fondator
Ioan Constantinescu Ionel Cioabă
Redactor-şef Redactor-şef adj.
Zenoveiov Ana-Marina Cristina Cioabă

Secretar de redacţie Secretar general de redacţie


Iva Lăcrimoara Cătălin Pleșu

Redactori: Corespondenţi
Alexandru Florian Săraru Buciumul
Cristian Pătrașcu Glasul Moldovei
Mihaela CD Cutezător
Eugenia Bucur Active News (…)
Coperta/Design Concepţie grafică/Design
Mihail Teodora Daniel Murăriţa

________________________________________________________________________

© Editura eParadigme

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


1
Magazin critic (online) - ISSN 2360 – 3321
ISSN–L 1842 – 8541

• EDITORIAL
03

• ARTICOLE ŞI STUDII
04-67

Anul XIII, Nr. 68(2), martie 2019

Revistă acreditată de Inspectoratul Județean Gorj

________________________________________________________________________

© Editura eParadigme
MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68
2
PREA PUȚIN LE PASĂ DE VOI!…

V-ați convins definitiv cu cine aveți de-a face? Cât de mari și grozave sunt
iresponsabilitatea și egoismul trepădușilor pe care v-ați obișnuit să-i numiți „politicieni”?
Pentru noi toți, în mintea noastră, e o criză, una a cărei întindere nu o putem încă măcar
cuprinde. Dar chiar și acum ei își permit să gândească „politic”, cuvânt care pentru
aceeași ei înseamnă doar electoral, atunci când nu înseamnă personal…

Noi vorbim despre o criză de sănătate publică, despre o criză economică. Despre ce
vorbește cel desemnat să fie prim ministru, și de la care ne așteptam până ieri să treacă
țara peste toate astea? …Cîțu vorbește despre „succesul partidului în alegerile care vin”.
Este motivul pentru care s-a retras.

Înțelegeți măcar acum cu cine aveți de-a face? Care sunt prioritățile lor absolute, în orice
perioadă și indiferent de situație. Tocmai v-a arătat-o Cîțu și mai clar de atât nici nu se
putea.
Voi vă așteptați de la ei acum la măsuri prin care să
vă simțiți în siguranță, la măsuri economice care să
combată repercursiunile inevitabile ale comprimării
economice din ultima perioadă. Însă ei fac mișcări
politice strategice, prin care să asigure viitorul și
prosperitatea găștii extinse numite partid. Prea puțin
le pasă de voi!…

de Cristian Pătrașcu

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


3
Pick-up

Ferestre de timp fură privirea,


Ritmul trecerii clipelor, grijilor
Strecurate, apă printre pietre,
În farmecul lin al bucuriilor.

Liniştea nopții-i cuprinsă de ele,


Lumina-n chip frumos de copil,
Zborul din mâine, disc de vinilin,
Peste grădina amintirilor sublim.

Cad sunete-n noapte. Ea, trăirea,


Odihneşte-n capac de Pick-up nou
Şi-n curgerea sunetelor spre stele
Vin ele, clipele trecutului, azi cadou!

Eugenia Bucur, 21.01.2020

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


4
Pân’ la sfârșit te voi iubi !!!

Pân’ la sfârşit te voi iubi,

Cât timpul nu se mişcā-n pripă

Apoi, de clipa ar muri

Aş inventa o altă clipă

Pân’ la sfârșit te voi iubi

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


5
Prin spații vide fără rații

Apoi, de nu te voi găsi

Voi inventa eu alte spații

Pân’ la sfârșit te voi iubi

În lumea asta prea nebună

De crezi ca m-aş putea opri

Ar fi doar maxima minciună

Pân’ la sfârșit te voi iubi

Cuvintele pot fi tăcere

Iar de n-aş mai putea vorbi

Tot ţi-as șopti prin mângâiere

Te voi iubi pân’ la sfârșit

Să nu fii niciodată tristă!

Căci Dumnezeu ne-a hărăzit

Sfârșitul nostru nu există !!!

Alexandru Florian Săraru

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


6
Ultimul surâs

de Mihail Janto

Iubirea pradă amintirii,


e soarta noastră de acum,
să nu plângi clipa despărțirii,
nici pașii vieții pe alt drum.

Rămâi așa ca altădată,


precum erai când te-am iubit,
de-ar fi să te-ntâlnesc odată,
o clipă-aș fi iar fericit.

Și dacă vrei, te-ntorci chiar mâine,


deschis-am ușile pe rând,
îți las bucata de la pâine,
ce-am împărțit-o iar în gând.

Din cea din urmă amintire,


dezmierd privirea când ai râs,
plângeam ades’ de fericire
și azi de ultimul surâs…

Când adevăruri pot să doară,


ai șterge totul ce a fost,
durerea lor încet omoară
și totu-ți pare fără rost…

***

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


7
În stropii ultimelor ploi

de Mihail Janto

Flămând de dulcele iubirii,


când anotimpuri cern mistere,
pierdut pe calea amintirii,
mi-e dor smintit de-o mângâiere.

Un vis nebun mi-e` n suflet focul,


am mers desculț prin jar și soare,
tu ți-ai săpat în mine locul,
ca umbra sorții dansatoare.

Iubirea mă străpunge lină,


iar din privirea ta scânteie,
un gând sălbatic mă domnină,
și sânii tăi dulce femeie.

Durerea ta, în noi suspine,


tu ești de-a pururea, “Marie”,
în coapse porți multe destine,
a sorții veșnică magie.
MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68
8
Chiar ceru-n tine îi schimbător,
ești valul ce spală nisipul,
și un zâmbet des amăgitor,
care promite infinitul.

Iubești și ierți de-i fi trădată,


îți stă pământul la picioare,
dar fie clipa blestemată,
când sufletu-ți n-are iertare.

M-ai învățat ce-i umilire,


m-ai așternut și la picioare,
un suflet după răstignire,
cu ultimul sărut ce doare.

Am plâns amar și fericire,


ca pe un ultim țărm cu soare,
sărută-mi dorul din privire,
pierdut în golul care moare.

Mai dă-mi o singură speranță,


ca în stropii ultimelor ploi,
ce plâng ades`ca o romanță,
te întorci o clipă iar la noi…

***
Lasă-mi doar o mângâiere

Tu iubire, gol de stele,


eu te-am lăsat să mă cuprinzi
și-am rămas cu zile grele,
în cioburi sparte de oglinzi.

Râd și plâng, dar cred în tine,


mi te dai pe jumătate,
doar speranța-mi aparține,
multe vise sfâșiate.

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


9
Azi mă trezești în câmp de maci,
îți simt căldura ca și-un foc,
din minți și cuget mă dezbraci,
de-ar sta doar clipele pe loc.

Flămând de tine și de tot,


când leacul pare ca un vis,
îmi ești iubire și-antidot
tu schimbi destinul ce mi-e scris.

Ștergi și lacrimi și durere,


sufletul ți-l dau doar ție,
lasă-mi doar o mângâiere,
să mă mintă pe-o vecie…

***
Am să te iert și azi

de Mihail Janto

M-ai învățat ce-i dragostea fierbinte,


nu te blestem că mi-ai lăsat pieirea,
de speri să ai mai mult ca înainte,
îți dau din mine azi toată iubirea.

Poate-am gustat din fructul de păcate,


și mi-a rămas în suflet sărăcia,
eu n-am cerut nici Domnului de toate,
dar dragostea-mi era toată-avuția.

Mi-ai otrăvit și gustul de pe pâine,


îndestulându-ți pofta, nu simțirea,
am să te iert și azi, poate și mâine,
dar lasă-mi pentr-o noapte doar iubirea…

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


10
Iarăși copil

de Mihail Janto

Fă din viață sărbătoare,


zile multe, cât mai poți,
șterge tot ce-n suflet doare ,
zilele ce-s fără soț.

Viața nu stă în tipare,


nici în dorul plin de chin,
uită tot ce-n suflet doare,
uită ultimul suspin.

Șterge și cuvântul „moarte”,


fă nou ce nu-i permis,
gândurile să te poarte
dincolo de orice-abis.

Întoarce-n suflet un impas,


dă cu piatra într-un geam
şi strigă azi cu-același glas:
„griji mai mari, n-aș vrea să am!”

Strângeți iar în brațe mama,


spune-i azi cât o iubești,
când te va cuprinde teama…
poate mâine, n-o găsești.

Fă din viață nebunie,


fură-ți visele tiptil,
desenează pe-o hârtie,
fii din nou, o zi, copil.

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


11
Mihaela CD

Binecuvântare și chin

Să fie oare doar o întâmplare ? Este și binecuvântare e și chin


De când eu l-am pierdut pe tata , întruna versurile-mi vin.
Și nu mă lasă noaptea toată, se-nvârt în cap, să dorm nu pot
Când vreau să spun o rugăciune, mă rog în versuri strop cu strop.
De -atâta durere amară?……m-am întrebat în al meu chin
Să fie oare numai suferința ce-mi luminează acest destin?
Deodată am devenit poetă și versurile -mi curg puhoi
Nu știu de este binecuvântare, să fie un blestem apoi?
De ce mi se întamplă mie?…. De ce a început acum?
De ce n-am scris eu oare versuri în asta lume pân’ acum?
Și mă întreb încă o dată de nu se vor opri pe drum?
Veni-vor luni și ani de-acuma așa durerea să îmi spun?
Și n-am hodină noaptea toată, îmi pun o mie de-ntrebări
De undeva din depărtare cuvinte zboară-n alte zări.
M-așez și scriu, le pun pe foaie, așa cum vin, nu le aleg
Și când termin mă simt de parcă eu am îndeplinit un crez

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


12
Așa îmi plâng acum durerea, și versurile îmi curg lin
Să fie oare o -ntamplare? Este și binecuvântare e și chin!

***
Rădăcini
Pământul aspru, roditor îți ține rădăcina
Acolo-n satul iubitor unde-ai văzut lumina
Și-n zilele și nopțile senine să te-ntorci iți vine
În gând îți amintești, atunci, cât îți era de bine.

Copil plăpând cu ochii mari și inima senină


Tu te revezi râzând când n-aveai nici o vină
Acele vremuri au apus, satul acum e pustiit
Plecat-au toți, plânge amar pământul răzvrătit.

Și-acuma glasul sângelui tău îți vorbește


De ale tale rădacini adânci îți amintește
Acolo-n sat ai tăi părinți și strămoși muriră
O viată-ndestulată și pentru strănepoți voiră.

Căci n-au crezut în veci c-o să se-ntâmple


S-albească pământul cel roditor la tâmple
Și sângerează glia că plină e de mărăcini
Iar din pământ astăzi oftează ale tale rădăcini .

***
Te-ntreb: De ce ?

De ce -ai lăsat să-nbătrânim,


De ce-ai lăsat să ne iubim
Dac-ai știut că pân’ la urmă,
Noi tot o să murim?

De ce îmbobocește o floare,
Ne-ncântă cu a ei splendoare
Dac-ai știut că se-ofilește
Și frumusețea ei e trecătoare?

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


13
De ce mai vine primavara,
De ce ne-ncântă oare vara
Dacă-ai știut că vine iarna
Și îngheață toată țara?

De ce se naște o furnică,
Se zbate cât este de mică
Dacă-ai știut că n-are multe zile
Și poate fi strivită într-o clipită?

De ce -ai creat tu oare valul,


De ce să spele marea malul
Dac-ai știut că într-o zi
N-o să mai fim să vedem litoralul?

De ce -ai facut oare pe lume


Atâtea frumuseți anume
Dac -ai știut că viața noastră
Trece cu repeziciune?

De ce tu soarta n-ai putut întoarce,


Și moartea-n veșnicie a preface
Dac-ai știut c-ajungem la răscruce?
Tu poti orice! Te-ntreb: De ce?

***
Ultima picătură

În viată sunt multe dileme


Și uneori ești în încurcătură
Când ai tot felul de probleme
Hop, cade și ultima picatură

Și parcă atunci ți se întâmplă


Când ai multe necazuri adunate
Ce-ți dau și-așa dureri de tâmplă
Mai vine una ce te dă pe spate

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


14
Aceasta-i renumita picătură
Ce pare mică și nevinovată
Ea răstoarnă orice adunătură
Și creează panică de-i enervată

Ia seama la fiecare picătură


Oricât ar fi de neînsemnată
Indiferent de-i de orice natură
Rezolv-o ,n-o lăsa tărăgănată!

Să nu depășești preaplinul
Încearcaă ca să fii prevăzător
S-apuci să îndulcești pelinul
Și-ai să iesi mereu învingător!

***

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


15
Dansul ploii

Picături de aur cad din cer


Și-n dansul lor spre glorie
Ele se-mbrățișează sincer
Și se dezmiardă în victorie

Văzduhul de fericire plânge


Și-mparte-n jur ca o sfârlează
Mii de perluțe aurii răsfrânge
În simfonia ploii s-exalteaza

Pe melodia amorului de seară


Valsează în ritm vesel și ușor
Cu roua viselor se-mpresoară
În pasul legănat de fulgușor

Și-n drum întâlnesc iubirea


Se umple de fiorul sublim
Și te răsplătesc cu fericirea
Unui spectacol pantomim .

***
Nicicând nu-i prea târziu…

Nicicând nu-i prea târziu să speri


Că poți trăi superbe primăveri
N-ai zece vieți ca să trăiești
Doar una ai, s-o prețuiești!

Nicicțnd nu-i prea tțrziu să spui


Un mulțumesc, crezând că te supui
Recunoștintă să porți orișicui
Te-a ajutat, ușa să nu-i încui!

Nicicând nu-i prea târziu să ceri


Temându-te c-o să ai neplăceri

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


16
De nu știi și ai nevoie de-ajutor
Cere-l, că nu ești atotștiutor!

Nicicând nu-i prea târziu să crezi


Că poți iubirea vie s-o păstrezi
Oferă mai întâi, apoi primești
Și-atunci în fericire-ai să trăiești!

Nu vreau aici prelegeri să îți țiu


Vreau doar să știi, cât timp ești viu,
Pentru orice, nicicând nu-i prea târziu!

***
Copacul suveran al iubirii

Ești trunchi solid și eu ti-s verde ramură


Ce m-arcuiesc și înverzesc de al tău dor
Ardem ca seva prin tulpinile ce murmură
În codrul adorat ce-i al iubirii ambasador

Și-n freamătul hoinar de raze arămii


Ne dăruim pur iubirea providențială
Și ne-mbătăm de-amor în ciuda vremii
Fermecătoare furtună-n patima nupțială

Și-n ceara scursă a timpului petrecut


Am pus atâtea șoapte de patos auriu
Reflexe dintr-un foc zeiesc neîntrecut
Cu frunze rătăcite în nuanțe de fumuriu

Înlănțuiți de dragoste formăm copacul


Ce-și apleacă coroana împovărată de ani
Fericiți, cu bucurie ne vom duce veacul
Lăsând admirabile rădăcini de suverani!

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


17
Calea către veșnicie

de Preot Sorin Croitoru

Calea către veșnicie


De dureri și plâns e plină;
Sufletul spălat cu lacrimi
Se îmbracă în lumină.

Pe Golgota vieții noastre


Toți avem de dus o cruce..
Fericit e omul care
Cu răbdare și-o va duce!

Când necazul te lovește


Nu te amărî, creștine:
Dumnezeu nu te urăște,
Nici nu a uitat de tine,

Ci te trece prin cuptorul


Care-ți arde vechea fire,
Pregătindu-ți haină sfântă
Pentru viața-n nemurire!

Uită-te la Domnul nostru


Cum coboară din tărie,
Se îmbracă-n firea noastră,
Om fiind pe veșnicie,

Însă vezi această fire


Cum Și-o trece prin durere,
Pregătind-o pe Golgota
Pentru Sfânta Înviere..

Orice rană ce-a primit-o


I-a pricinuit cunună

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


18
Și I s-a trimis din ceruri
Haina Duhului cea bună.

Carnea Sa de bici mușcată


Și de cui de fier străpunsă
S-a sfințit în întregime,
Căci de har a fost pătrunsă!

Deci aceasta este calea


Tuturor spre veșnicie:
Lacrimi, plânsuri și suspine
Totdeauna or să fie,

Dacă vrem ca laolaltă


Cu toți fiii Învierii
Să împărățim cu Domnul,
Plini de Duhul înfierii..

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


19
Generalul Antonescu – autorul loviturii de stat din ianuarie 1941

Pe parcursul scurtei sale istorii publice, Mișcarea Legionară a cunoscut din 1927
până în 1941 cinci dizolvări ordonate de partidele istorice sau direct de către Carol al
II-lea. Aceasta a însemnat sute de morți, mii de ani de temniță și lagăr. Apărută
dinlăuntrul generației tinere care se ridica după primul război mondial, condusă de
elita acelui tineret, era firesc ca Mișcarea Legionară să rețină atenția celor mai corecți
dintre intelectualii vârstnici care îi descopereau încă disponibilități de muncă și
sacrificiu pentru viitorul națiunii române.

Cinci personalități au crezut că pot prelua conducerea Mișcării

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


20
Dar tot atunci, Mișcarea Legionară s-a văzut expusă şi primejdiei de a fi acaparată de
oameni politici cu o carieră întreaga înapoia lor şi care neputând să-şi realizeze veleităţile
de conducători au crezut că sosise marele moment al vieţii lor şi anume acela de a prelua
conducerea unei organizaţii tinere în plină ascensiune. Aşa au apărut pe parcursul celor
14 ani de viaţa publică a Legiunii nu mai puţini de cinci personalităţi care oferindu-şi
iniţial experienţa lor politică, relaţiile şi abilităţile de oameni familiarizaţi cu viaţa grea a
democratismului parlamentar, au crezut că pot prelua conducerea Mişcării Legionare.
Rând pe rând au fost A.C. Cuza, Nichifor Crainic, Nicolae Iorga, Carol al II-lea şi
generalul Ion Antonescu. Toţi cei cinci pretendenţi, odată respinşi, au devenit cei mai
aprigi duşmani ai Legiunii. Incontestabilul lor talent politic, organizatoric, doctrinar s-a
concentrat asupra Mişcării Legionare, căutându-i imperfecţiunile, expunându-i
stângăciile, condamnându-i intransigenta şi inexperienţa politică, exacerbându-i excesele,
zelul înnoitor şi atitudinile exclusiviste. Ultimul dintre aceşti părinţi vitregi a fost
generalul Ion Antonescu şi asupra personalităţii sale ne vom opri în cele ce urmează.

Ion Antonescu – om însetat de puterea absolută

Se cunoştea caracterul lui hotărât, curajos, energic, autoritar. Se ştia orientarea lui pro
anglo-franceza. Era militarul de Stat Major, dornic de afirmare şi progres. Dar şi
irascibilitatea lui, cu unele ieşiri ce-l apropiau de patologic şi determinate, după unii
MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68
21
analişti, de o boală mai veche, ce nu mai putea fi ignorată. Robit de ideea de a domina,
suferea greu ierarhiile superioare, căutând să-şi impună concepţiile de o manieră care i-a
îndepărtat multe simpatii din partea colegilor de arme. În viaţa politică se afirmase în
guvernul efemer Goga-Cuza, ca ministru al Apărării, şi în guvernul de după instaurarea
dictaturii lui Carol al II-lea, când, tot ca ministru al Apărării, i-a avertizat pe Maniu şi
Codreanu că, dacă vor contesta Armata – condusă de el – va trage. Intrat însa în conflict
cu regele, care la rândul lui nu concepea să împartă cu cineva dictatura, este marginalizat
şi făcut inofensiv într-o detenţie la o mănăstire. Când iese de acolo în preajma căderii
regelui, care era timorat de insurecţia legionară, iese cu gândul de vindicta. Nu-l va ierta
pe Carol şi va cauta să-l ţină în minorat politic pe noul şi tânărul rege.

Actul constituţional semnat pe 14 septembrie 1940 de el şi de rege îl stânjenea şi


împotriva acestui act va atentă nu numai o dată, desconsiderându-l şi încâlcindu-l de mai
multe ori. În intimitatea lui a rămas fidel democraţiilor occidentale şi a căutat fără succes
să se acomodeze condiţiilor create de acceptarea colaborării cu forţele Axei.

Acesta era omul care nu accepta concurenta, nu suportă să împartă puterea cu cei care-l
ajutaseră să vină la putere în septembrie 1940. Oricare ar fi fost aceştia.

Dar cine erau aceștia?

Nimeni nu poate face minuni în patru luni de guvernare

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


22
Erau supravieţuitorii unor masacre unice în istoria modernă, cu rândurile rărite, cu o ţară
sfârtecată, ce predase fără luptă o treime din teritoriul ei, lovită de un cutremur şi răvăşită
de haosul refugiaţilor din cele trei zări.

Din mişcarea elitistă de până atunci, care-şi manifestase exigentele de încadrare până la
nivelul adolescenţilor, al ţăranilor şi muncitorilor, Mişcarea Legionară absorbise acum
contingente întregi de oportunişti, ce aveau să se facă responsabili de multe din abuzurile,
din excesele şi din insubordonările ce vor apărea pe parcursul celor patru luni de
convieţuire.

Şi ce s-ar fi putut cere de la o organizaţie care nu avea nici măcar preponderenta în


guvern, într-o ţară ciopârtita şi cu un aliat extern neloial – cel german, – care se simţea
stânjenit de autoritarismul legionar şi nu urmarea decât să-şi găsească un garant pe care
să poată conta în viitoarele acţiuni militare din estul şi sud-estul Europei.

Ne îndoim că, în patru luni de co-guvernare, vreo formaţiune politică ar fi putut realiza,
în condiţiile sociale de atunci, mai mult decât a realizat Mişcarea Legionară; abia după un
respiro de mai multe luni sau de câţiva ani structurile s-ar fi cristalizat, programele şi-ar fi
dovedit viabilitatea şi s-ar fi putut emite verdicte asupra regimului. Invocându-se mereu
fie inexperienţa, fie stilul de lucru al cadrelor legionare şi adunându-se piese la dosar că
pentru un viitor proces plin de incriminări (şi pe care generalul l-a şi arătat acuzator
Comandantului Mişcării) nu se putea să nu se găsească pretextele care să ducă la criza
finală. La constituirea acelui dosar o contribuţie însemnata îşi aduceau necontenit şi bine
dozat şi membrii noului grup de influenţă din jurul conducătorului statului, dintre care
unii erau informatori direcţi ai serviciilor de spionaj străine. Pe fundalul caracterului
coleric şi revanşard ca şi pe acela al dorinţei de a se debarasa de un partener nedorit
survine şi decorarea Comandantului Horia Sima de către rege la începutul lui ianuarie,
fapt care îl duce la exasperare pe general, omul care nu înţelegea să împartă privilegiile
ce decurgeau din poziţia de şef al statului.

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


23
Miscarea Legionară nu a fost o oficină nazistă

Trei cauze ale conduitei generalului Ion Antonescu pot fi considerate ca determinante
ale evenimentelor din 21-24 ianuarie 1941. Întâi caracterul său, despre care am amintit
mai înainte. Apoi, rolul anturajului din guvern, mai ales al subsecretarului de stat de la
Interne, Riosanu, şi al unui grup de femei ce-şi continuau, de fapt, nefastele intrigi din
epoca lui Carol al II-lea. Dintre acestea se evidenţia Veturia Goga, nu numai o adversară
personală a Mişcării, ci şi o veche informatoare a serviciilor secrete englezeşti. Ultimul
element era mult invocată afiliere a doctrinei şi practicii legionare la politica Reich-ului.
Această relaţie de fraternitate sau chiar de vasalitate este unul din falsurile care au adus
mari prejudicii Legiunii. Mişcarea Legionară nu a fost o oficină, o sucursală nazistă în
România, stipendiată cu fonduri importante de la Berlin, nu a fost o creaţie a propagandei
germane. Apărută cu şase ani înainte de instalarea lui Hitler la putere, îşi avea deja
structurate liniile mari ale viziunii sale politice şi sociale proprii. În ce priveşte
cancelariile germane, ele nu au văzut în M.L. decât un partener incomod, în timp ce
Antonescu era o figură tranzitorie, care ar fi putut fi uşor dominat şi eventual schimbat la
sfârşitul războiului. Prin ambasadorul Fabricius, Berlinul ştia că Antonescu i-a adus pe
legionari la putere şi că acum el îşi vede periclitata operă de salvare naţională din cauza
ingratitudinii legionarilor şi a a apucăturilor lor arhaice. Toate informaţiile ce ajungeau la
Ministerul de Externe de la Berlin erau grosolan deformate în defavoarea Mişcării
Legionare atât de ambasadorul Fabricius, cât şi de succesorul lui, baronul Manfred von
Killinger. Îndrăznim să avansăm ideea că, aşa cum, în 1938, după vizita la Hitler a lui
Carol al II-lea a urmat imediat asasinarea lui Corneliu Codreanu, aşa şi acum, după vizita
lui Antonescu la acelaşi Hitler, la 14 ianuarie 1941, avea să urmeze ceea ce pentru noi se
numeşte lovitura de stat a lui Antonescu.

Diversiunile lui Rioseanu

Refăcând firul evenimentelor, vom observa că încă din 10 decembrie se produc


intervenţii ale subsecretarului de stat Riosanu de la ministerul de Interne, care constituie
un preludiu la înăsprirea tensiunilor dintre Mişcarea Legionară şi Antonescu şi care aveau
să ducă la lovitura de stat. În statul naţional-legionar, legionarii nu puteau fi rebeli
împotriva propriilor structuri administrative ale ţării. Este un termen care a făcut epoca
prin continua repetare a lui, preluat de la Antonescu de către comunişti şi de la ei până azi
MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68
24
în istoriografia cripto-comunista. Vom aminti doar câteva din acţiunile lui Riosanu, care
este implicat direct în mai multe rânduri. Astfel, el dispune intervenţia armatei în cazul
incidentelor de la Cogealac, în Dobrogea, unde macedonenii refugiaţi din Cadrilaterul
cedat Bulgariei intraseră în conflicte mărunte cu localnicii mai vechi. Evenimentul a fost
exagerat la Bucureşti, dându-i-se amploarea unei revolte locale şi a fost nevoie de
intervenţia promptă şi de tactul comandamentului legionar din regiune pentru a se aplana
neînţelegerile. Dar faptul s-a înregistrat cu grijă la pasivul Mişcării, în Cartea Neagră pe
care Ovidiu Vlădescu, consilierul pe probleme civile al generalului, o ţinea la zi cu grijă
sa de arhivar versat. O altă diversiune a aceluiaşi Riosanu s-a produs în preajma Anului
Nou, când, sub pretextul că viaţa mai multor politicieni, foşti şefi de partide, este
ameninţată în noaptea de Revelion, a mobilizat unităţi de intervenţie imediată ale
jandarmeriei cu armament în dotare, pentru a-
i reprima pe presupuşii asasini legionari. Fapt
care, deşi infirmat în mod simplu prin liniştea
din noaptea respectivă, a creat totuşi o
tensiune suplimentară în raporturile lui Horia
Sima cu Ion Antonescu.

Mii de bucureșteni demonstrează pentru reinstaurarea legalitătii

Dar ceea ce a accelerat conflictul care mocnea a fost asasinarea maiorului german Doring
de către un agent al serviciilor secrete engleze. Ori, paza demnitarilor străini ca şi cea a
ofiţerilor germani cu funcţii oficiale cădea în seama subsecretarului de sat Riosanu şi nu a
ministrului de interne, generalul Petrovicescu. Totuşi, Antonescu îl demite pe ministru şi
face ca şi Berlinul să reproşeze tot Mişcării Legionare asasinarea ofiţerului german.
Demiterea la 20 ianuarie a ministrului determina un protest al studenţimii bucureştene
împreuna cu legionari din corpul răzleţ, corpul muncitoresc şi secţiile feminine, la care se
raliază mii de alţi bucureşteni şi care cer repunerea ministrului în drepturile sale,
restabilirea echilibrului guvernării, îndepărtarea lui Riosanu. Eliminarea din guvern şi din
anturajul generalului a elementelor dubioase şi curăţirea întregului aparat guvernamental
de elemente ostile Mişcării. Manifestanţii nu cereau decât restabilirea ordinii
constituţionale existente şi nu au făcut nici o aluzie la persoana generalului Antonescu,
care, dimpotrivă, a fost ovaţionat. Totul a decurs fără nici un fel de incidente.

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


25
Antonescu înlocuiește prefecții prin ordine verbale

Aceasta reacție a bucureștenilor a constituit pentru Antonescu începutul a ceea ce el a


numit „rebeliunea legionară”.

A doua zi, la 21 ianuarie, generalul Antonescu dispune înlocuirea tuturor prefecţilor şi


chestorilor legionari, concomitent cu eliberarea din funcţie a prefectului Capitalei, Radu
Mironovici, care asigura ordinea publică, şi a lui Alexandru Ghica, şeful Direcţiei
generale a Poliţiei. Antonescu da un ordin general ca armata să ocupe toate instituţiile
publice punând în fruntea lor ofiţeri, dintre coloneii cei mai în vârsta. În acest fel,
normativul legal al numirilor în înaltele funcţii ale statului a fost ignorat. Noii numiţi nu
au fost desemnaţi prin vreun decret semnat de conducătorul statului, decret care să fi fost
publicat în prealabil în Monitorul Oficial. Ofiţerii care se prezentau la prefecturi şi
chesturi nu dispuneau decât de ordine verbale, emanate de la garnizoanele militare locale.
Singura lor justificare era forţa de care dispuneau, întrucât veneau însoţiţi de un pluton, o
companie sau chiar de un regiment, după necesităţile locului şi momentului. În plus,
pretenţia lor de a li se ceda locul se baza exclusiv pe ameninţarea că vor trage în caz de
nesupunere.

Prefecţii şi chestorii fuseseră convocaţi primii la Bucureşti chiar de către general, ceilalţi
la inspectoratele generale respective încă din 19 ianuarie, iar dispoziţiile de convocare a
lor au fost strict secrete ale lui Antonescu, de ele nefiind înştiinţat nici Horia Sima, nici
vreun alt ministru legionar. Prefecţii fuseseră chemaţi la Bucureşti pentru a se discuta
importante „chestiuni economice”, iar chestorii la „reuniuni curente de informare şi
MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68
26
consfătuire”. Subalternii lor, care se aflau în clădirile vizate de armată, au opus o firească
rezistenţa unităţilor militare înarmate. Celor asediaţi li se alăturaseră peste tot numeroase
grupuri spontane de săteni şi orăşeni care fraternizau cu ei. Această rezistentă iniţială a
fost considerată un al doilea act de rebeliune de către generalul Antonescu, după protestul
de la demiterea ministrului Petrovicescu. Incidentele armate au fost puţin numeroase
întrucât, în cele mai multe locuri, armata, în special soldaţii şi ofiţerii tineri, simpatiza pe
legionari şi s-au evitat vărsările de sânge. Mai ales că, spre cinstea lor, generalii de
armata Coroama, Dragalina, Avrămescu, Levenţi, Atanasiu şi Popescu, de la Corpurile de
armata IV, VI, VII şi III, precum şi cei de la Timişoara, au fraternizat cu legionarii din
instituţiile ce urmau să fie asediate.

Hitler îi somează pe legionari să înceteze rezisțența

Exasperat de eşecul intervenţiei din provincie şi temându-se de un eşec similar în


Bucureşti, Antonescu dispune consemnarea regimentelor în cazărmi, până când se va
limpezi poziţia armatei germane. Aceasta limpezire nu a întârziat. Pe de o parte, încă din
14 ianuarie, când Antonescu se întâlnise cu Hitler, primise de la acesta acceptul de a lua
măsuri „pentru restabilirea ordinii interne, adică de a stârpi anarhia legionară”. Pe de altă
parte, informaţiile lui Fabricius erau total defavorabile Mişcării Legionare şi-l
recomandau pe Antonescu ca garantul liniştii, a stabilităţii de care Reichul german avea

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


27
nevoie în România, plină de petrol, în perspectiva apropiatei campanii împotriva URSS.
Astfel că, în dimineaţa zilei de 23 ianuarie, ministrul german Neubacher îl înştiinţează pe
comandantul Horia Sima că Hitler îi somează pur şi simplu pe legionari să înceteze orice
rezistenţă. Generalul Antonescu este de acord să făgăduiască că, dacă rezistenţa legionară
încetează imediat, nici un legionar nu va fi urmărit şi M.L. nu va fi trasă la răspundere. În
faţa acestui adevărat ultimatum, Horia Sima redactează împreuna cu Neubacher ordinul
de încetare a oricărei lupte şi de părăsire a localurilor asediate de armată. De fapt, trupele
germane erau autorizate să facă uz de arme. Ultimul comunicat dat de Hitler echivala cu
un act de ocupaţie. Ofiţeri germani chiar au intervenit pe 24 ianuarie la Timişoara, Arad,
Deva, Sibiu, Tulcea, somând pe legionarii care erau deţinătorii legali ai administraţiei să
părăsească şi să predea clădirile. Apreciem, însa, că, prin jocul acesta, poziţia generalului
Antonescu faţă de Berlin era şi mai precara decât înainte, el devenind un prizonier al
Reichului.

Antonescu nu și-a respectat


promisiunile

Ce a urmat? Zone întregi, ca de pildă cea


dintre Palatul telefoanelor şi Posta veche,
de pe Calea Victoriei, au fost mitraliate,
victimele, morţi şi răniţi (între 300 şi
800), provenind, în imensa lor majoritate,
dintre curioşii din populaţia civilă care
veniseră să urmărească desfăşurarea
evenimentelor. Nici termenul acordat
pentru evacuarea instituţiilor şi sediilor
nu a fost respectat. Antonescu se declanşa
cu o duritate care nu făcea decât să
confirme pronosticurile cele mai sumbre
lansate de cei care îl cunoşteau.

Pentru a demonstra cu încă un fapt atitudinea dezlănţuită a generalului, vom aminti că


Regele Mihai, aflat până atunci la Sinaia şi pornind spre Capitala ca să reinstituie ordinea

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


28
prevăzută în actul constituţional de la 14 septembrie 1940, a fost împiedicat cu forţa de a
veni la Bucureşti de către acelaşi Riosanu, însoţit de un grup de ostaşi.

Pe fondul acestor acţiuni, opiniei publice i se oferea spectacolul dur, dinamic şi pe alocuri
violent al unei avalanşe haotice de ştiri contradictorii, de manifestări care depăşiseră
cadrele consacrate şi ritmul unei vieţi liniştite. Se putea vorbi într-adevăr de o insurecţie,
cele două părţi acuzându-se reciproc şi pretinzând că reprezintă legalitatea.

Cine sunt autorii crimelor împotriva evreilor

În aşteptarea unui deznodământ, organele de ordine erau depăşite. Autoritatea şefilor, fără
a fi contestată, părea a fi paralizată, ameninţată de descompunere. Armata şi poliţia se
temeau de legionari, aceştia se temeau de repetarea violentelor din partea armatei şi a
jandarmeriei, care nu odată îi supusese la represiuni dure. Scăpată astfel de vigilentă
organelor de ordine, pleava periferiilor, ca întotdeauna în istorie, a profitat de criza
autorităţii. Astfel, ea a atacat micile întreprinderi ale populaţiei evreieşti, pe care o bănuia
mai demult de a fi autoarea ascunsă a tuturor neîmplinirilor şi suferinţelor ei. A fost
nevoie de numai câteva gesturi mici ale unor agitatori interesaţi care să direcţioneze
aceste impulsuri distructive. Au fost astfel devastate un număr de magazine, câteva
sinagogi şi, ce este mai dureros, au fost ucişi în jur de 120 evrei. Pe marginea acestor
deplorabile manifestări în care Mişcarea Legionară nu a fost angajată, neexistând
niciodată vreun ordin de la centru ori de la alte autorităţi legionare, pe marginea acestui
trist episod s-a glosat mult în ţară şi în străinătate, atunci, ca şi acum, el cunoscând şi
reverberaţii şi fireşti exagerări în literatură şi
dramaturgie. Fapt este şi trebuie subliniat că
Antonescu, care a condamnat sute de legionari pentru
delictul de simpla apartenenţa la Mişcarea Legionară,
nu a dat nici o condamnare pentru faptele enunţate
mai înainte.

Ce a urmat după restabilirea liniştii? Un val de sute şi


mii de arestări, mai ales din rândul tinerilor elevi şi
studenţi, supuşi unor anchete dure. Respingerea
intervenţiilor de reconciliere făcute de personalităţi
legionare ori de simpatizanţi legionari, profesori
MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68
29
universitari cu mare audienţă în opinia publică. Legionarii care se ştiau vizaţi de agenţii
serviciului lui Eugen Cristescu au ales exilul, cu tot ce însemna acesta, într-o Germanie
care îl ajutase pe Antonescu. Sentinţele, dintre care unele capitale, au fost aduse
neîntârziat la îndeplinire. În aceste împrejurări a fost împuscat şi colonelul Zavoianu,
Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul. Apoi, se decide trimiterea pe front în scopul unei
ipotetice reabilitări, în linia I şi în misiuni de sacrificiu, a unui număr de deţinuţi legionari
încadraţi mai întâi în batalioanele de la Sărată, alături de delincvenţi periculoşi de drept
comun. Jertfele au fost numeroase.

O problemă se mai pune, evreii au avut vreo responsabilitate în declanşarea haosului ce a


dus la excesele ştiute? Atât preşedintele Asociaţiei comunităţilor evreieşti, Filderman, cât
şi M. Carp (într-o lucrare a lui) recunosc că evreii au contribuit la crearea şi acutizarea
disensiunii dintre Antonescu şi Legionari şi că, implicit, şi evreii aveau un merit la
dispariţia statului naţional-legionar. În ceea ce-l priveşte pe Filderman, el era deseori
văzut în cabinetele Preşedinţiei.

Cât priveşte pe cei 120 de evrei ucişi în timpul evenimentelor trebuie subliniat că în chiar
lucrarea „Martiriul evreilor din România în perioada 1940-1944”, apărută la editura
Hasefer anii trecuţi şi care are un întreg capitol dedicat evenimentelor, nu se vorbeşte
nimic despre evreii care ar fi fost ucişi la abator şi agăţaţi în cârlige. Este, de aceea, cu
atât mai surprinzător că d-l profesor Nicolae Cajal, ca şi d-l Theodor Wexler, ca şi
regretatul muzicolog Iosif Sava, au afirmat că la abator au fost ucişi evrei.

Dr. Nae Nicolau Ziarul „Oglinda” 29 ianuarie 2001

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


30
Pogromul de la Jilava. Adevărul despre ianuarie 1941.

Autor: Florin DOBRESCU

Memoriei sutelor de morţi nevinovaţi, români şi evrei, sacrificaţi fără sens în


dramaticele zile de 20-24 ianuarie 1941, pentru interese străine…

O rană ce trebuie redeschisă

În fiecare an, în ianuarie, se vorbește despre ceea ce este îndeobște cunoscut drept
„rebeliunea legionară” din 1941. Televiziunile, radioul și presa scrisă alocă spații
considerabile evocării acelor zile dramatice. Se organizează conferințe, comemorări,
simpozioane. Se varsă lacrimi. Se proiectează viitoare memoriale dedicate victimelor
nevinovate de atunci. Se reiterează acuzații. Se blesteamă.

Însă de 79 de ani încoace, în afara tabu-urilor în care istoricii au încremenit, preluându-le


din generație în generație, după cum le-a plămădit propaganda politică a regimurilor
totalitare, nimeni nu are voinţa de a redeschide această dureroasă pagină a istoriei recente
româneşti și de a o supune unei analize lucide, eliberate de corsetul propagandei. Este o
pagină dureroasă deopotrivă pentru familiile evreilor şi românilor morţi în acele zile.
Dureroasă pentru amintirea evreilor ucişi în pădurea Jilava, cât şi pentru cei care de şapte
MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68
31
decenii sunt incriminaţi paușal, fără a se fi clarificat în mod concret implicarea lor în acel
măcel absurd: legionarii.

Această pagină de istorie nu privește doar pe legionari, ci întregul popor român. De


aceea, cred că este necesară redeschiderea acest subiect îngropat cu intenţie în
şabloane mediatice. Este un demers care presupune mult curaj, într-o vreme în care
presiunile ideologice au ajuns să instituie un adevărat terorism intelectual, “adevărul
istoric” ajungând să fie impus prin acte normative, iar contestarea sa pedepsită de codul
penal. Atunci când nu susțin cu fervoare variantele acreditate de dogmele corectitudinii
politice, istoricii preferă, în cel mai bun caz, să evite acest subiect, fiecare conștientizând
că își riscă propria carieră.

Atunci când m-am hotărât să readuc subiectul în dezbaterea opiniei publice – sperând că
astfel voi provoca interesul și implicarea specialiştilor – am fost conștient că îmi voi
atrage resentimente din partea ambelor tabere implicate afectiv în acest caz. Cu toate
acestea, m-am străduit să analizez cu luciditate și fără părtinire evenimentele acelor acele
zile, așa cum au fost ele reținute de presa vremii, de documente și de memoriile unora
dintre cei imolicați, într-un fel sau altul.

O fac conştient de consecinţe, deoarece cred că Adevărul este singurul care ne poate
elibera de fantomele trecutului. Singurul pe care se poate construi o societate normală,
întemeiată pe valorile libertății și respectului pentru persoana umană. Dar o fac şi pentru
că am primit amintirile dureroase ale unor martori direcţi ai evenimentelor, niciunul
dintre ei nemaifiind astăzi printre noi. Şi pentru că sunt dator, cu orice preţ, să
mărturisesc ceea ce cunosc.

O fac pentru a se şti că nu stă în firea poporului român comiterea acestui gen de atrocități
şi că în spatele oribilului masacru s-au aflat interese şi influenţe străine, care au
urmărit să determine evenimentele în favoarea lor. Ca de altfel şi în decembrie
1989. Acesta este motivul pentru care, pe parcursul acestei analize, voi recurge de mai
multe ori la comparația cu un alt șir de evenimente, la fel de nebuloase și rămase la fel de
puțin elucidate: cele din decembrie 1989, în special de după 22 decembrie.

Fără a încerca disculparea legionarilor de escaladarea unei stări de fapt ce a făcut posibilă
punere în practică, de către cei interesați, a macabrului scenariu, voi arăta că în masacrul
din pădurea Jilava au fost implicate instituții ale statului român de atunci, dar și servicii

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


32
secrete ale altor state, interesate în influențarea evenimentelor. Iar acest lucru ar putea
explica de ce – atât atunci, imediat după evenimente, cât și mai târziu, după 1945 –
nu a existat voința necesară ducerii până la capăt a anchetei asasinării acelor
nefericiţi. Analizând documentele scoase la iveală în ultimele decenii și punând cap la
cap informațiile obținute din surse documentare și relatări ale martorilor oculari, mă
consider îndreptățit să cred că, la fel ca în decembrie 1989, și în ianuarie 1941 a fost
nevoie de victime nevinovate pentru a justifica schimbări politice majore și
instaurarea unei noi ordini politice în această parte a Europei.

Scepticii s-ar putea întreba: care puteau fi forțele interesate în această diversiune?
Antonescu – pentru a obţine încă o justificare pentru înlăturarea prin forță armată a
legionarilor de la putere. Uniunea Sovietică şi Intelligence Service-ul englez – pentru
destabilizarea situaţia interne a României – principalului aliat și placa turnantă a pregătirii
declanșării iminentului război. Germania hitleristă – pentru a grăbi debarcarea de la
putere a unor naţionalişti dogmatici, Reichul având nevoie în România, pentru viitorul
război, de un subordonat docil și vulnerabil, lipsit de o platformă politică, asemenea lui
Ion Antonescu.

Sursele mărturiilor mele

Am auzit de la o vârstă fragedă relatări ale oribilului masacru din pădurea Jilava. M-au
cutremurat și m-au răvășit. Cei care îmi povesteau erau rude de-ale mele, unele apropiate,
MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68
33
din comunele 1 Decembrie și Jilava, de unde se trage ramura dinspre mama a familiei
mele. Unii dintre cei care relatau erau chiar legionari sau proveneau din familiile unora ca
aceștia, bunicul matern şi o serie de rude activând în Mişcarea Legionară din aceste
localităţi, care pe atunci făceau parte din plasa Vidra a judeţului Ilfov.

În comuna 1 Decembrie (numită atunci „Regele Ferdinand”), activau în toamna lui 1940
trei cuiburi legionare. Dintr-unul din ele făceau parte bunicul şi străbunicul dinspre
mamă, având ca şef de cuib pe cumătrul lor, Nicolae Voiculescu, poreclit “Ciufu” (ca
pretutindeni în lumea satului românesc, și la noi porecla avea putere mai mare decât
numele de stare civilă) – viceprimar local în timpul guvernării legionare, ucis mai tîrziu,
la închisoarea Jilava, în 1951. Între rudele „verzi” de la 1 Decembrie avem şi un mort la
Canal, tot din 1951, condamnat și el în procesul masacrului din pădurea Jilava: Rafail
Alecu (poreclit “Fane Râmboacă”).

Bunicul dinspre tată, care în acei ani locuia în comuna suburbană Șerban Vodă (în incinta
Spitalului Central de pe Șoseaua Berceni, Apărătorii Patriei), a îndeplinit unele mici
funcții în cadrul administrației dintre 1940-41. El a fost conducător tehnic al atelierului
tipografic de la Închisoarea Văcărești și, conform unor surse din arhivele CNSAS, ar fi
avut legături cu Poliţia Legionară din comuna suburbană Şerban Vodă, unde se găsea şi
centrul administrativ al plasei Vidra. Era prieten cu Costică Doncu, primarul legionar din
Jilava, comună aflată la câţiva kilometri în sudul capitalei, cu Doncu T. Doncu, cântărețul
de la biserica din Jilava, dar și cu alți legionari din zonă.

Personal, am fost marcat de relatările despre evreii dezbrăcați de haine, ciuruiți de


gloanțe și mutilați, risipiți pe zăpada ce acoperise din belșug pădurea dintre Jilava și
comuna Regele Ferdinand.

Am citit în ultimii 20 de ani multe aberaţii despre evenimentele din ianuarie 1941. De la
kulturnicii care demonizează stereotip Mişcarea Legionară şi până la idealiştii exaltaţi
care neagă existenţa oricărui cadavru în pădurea Jilava din acele zile. Şi unii şi alţii
vorbesc în afara realităţii. Adevărul este următorul: în zilele de 21-22 ianuarie 1941,
în pădurea aflată pe şoseaua Bucureşti-Giurgiu, lângă apa Sabarului, în punctul
numit din bătrâni „Lacu’ Culmii”, au fost aduşi cu săniile cu cai, în câteva tranşe,
89 de evrei care au fost executați sumar. Cercetările ulterioare au arătat că toţi fuseseră
ridicaţi din cartierele evreieşti de elemente care se revendicau ostentativ de la Mişcarea
Legionară şi aduşi la Jilava, unde fuseseră preluaţi de legionari locali.
MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68
34
Rigoarea deontologică a analizei istorice ne obligă mai întâi să procedăm la plasarea
riguroasă a evenimentului în contextul social şi politic al acelor zile, pentru corecta sa
înţelegere. Motiv pentru care vom iniţia un scurt excurs istoric.

Războiul nevăzut. România – teatru de confruntări între serviciile secrete

În analiza contextului în care s-au petrecut evenimentele trebuie ținut seamă de faptul că,
la cumpăna anilor 1940 și 1941, România devenise placa turnantă a operațiunilor
spionajului principalelor puteri în această regiune. Configurația geostrategică a acestei
părți a Europei se modificase. România tocmai aderase la Pactul Tripartit, devenind aliat
al Germaniei hitleriste și, implicit, găzduitor al trupelor acesteia, dar și principal furnizor
de petrol pentru susținerea mașinii de război germane. Țara noastră era acum parte
beligerantă în inevitabilul război de care, față în față, Germania și Uniunea Sovietică se
pregăteau, pândindu-se reciproc pentru a face, fiecare, întâiul pas. În aceste condiții,
pentru serviciile secrete sovietice și britanice, spațiul românesc căpăta o importanță
primordială în privința culegerii de informații dar și oricăror acțiuni ce ar fi putut
destabiliza guvernul progerman de la București. Pe de altă parte, serviciile secrete
germane își intensificaseră, la rândul lor, activitatea într-o țară ce intrase în zona de
influență a Reichului și care asigura platforma strategică pentru cele două mari
operațiuni militare proiectate de Hitler: planul “Marița” în Balcani, respectiv planul
“Barbarossa” în răsărit.

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


35
O mare parte a evenimentelor determinante din perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941
au constituit de fapt o reflectare a războiului desfășurat pe frontul nevăzut, fiind
expresia unor acțiuni ale spionajului german sau celui aliat. Din păcate, multe dintre
aceste activități subterane vor rămâne necunoscute sau cel mult la stadiul de ipoteze, în
condițiile în care părți însemnate ale arhivelor serviciilor secrete sovietice, ale celor
engleze și americane continuă să rămână clasificate. Unul din motive este poate și acela
că ele au implicat victime colaterale, care s-ar putea ușor încadra în categoria crimelor
împotriva umanității. Un astfel de masacru fiind și cel din Pădurea Jilava. Oricum, faptul
că după război sovieticii au “periat” arhivele serviciilor secrete românești a fost confirmat
de numeroși specialiști, printre care și istoricul Cristian Troncotă.

Unul din multele exemple ale implicării serviciilor secrete străine în evoluția
evenimentelor studiate este asasinarea maiorului Doring, reprezentantul Misiunii
Militare germane, la 19 noiembrie 1941, ziua în amiaza mare, în centrul
Bucureștiului, de un grec dovedit, în urma anchetei, ca fiind agent al Intelligence
Service. Gestul era pe cât de grav pe atât de inutil și este evident că unicul scop pe care
l-a avut a fost cel emoțional, care să creeze sau mai bine zis să detoneze starea de
tensiune dintre gruparea legionară și cea a generalului Antonescu, care în ultima vreme
atinsese cote maxime. Acesta fiind și pretextul în baza căruia Antonescu a trecut la
destituirea ministrului de interne legionar, apoi a șefului Siguranței, înlăturând pe
legionari din posturile politice pe care le dețineau, astfel debutând evenimentele tragice
din 21-23 ianuarie 1941.

Nu este nimic neobișnuit în faptul că, asemenea tuturor organizațiilor politice românești,
și Mișcarea Legionară va fi fost infltrată de agenți tuturor acestor servicii străine, dar și ai
celor românești. În cele ce urmează, vom recurge la comparația cu un alt caz tragic, în
spatele căruia s-au aflat acțiuni ale serviciilor secrete care și-au camuflat prezența
utilizând aparența implicării Mișcării Legionare și aruncând astfel oprobiul asupra
acesteia.

Asasinarea savanților Nicolae Iorga și Virgil Madgearu a rămas în memoria colectivă ca


unul dintre cele mai reprobabile acte comise în numele Mișcării Legionare. Cu atât mai
mult cu cât răpirea și asasinarea celor două somități ale științei românești s-au petrecut în
contextul în care legionarii se aflau la guvernare, având posibilitatea tragerii la
răspundere pe cale legală a celor considerați vinovați de asainatele împotriva elitei

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


36
legionare din 1938-1940. Este adevărat că evenimentul s-a petrecut pe fondul unei stări
generale caracterizate de vendetă și haos generată de grupări radicale din sânul Mișcării,
pe care conducerea Legiunii nu era în stare să le țină în frâu. În acea perioadă au existat
cazuri de funcționari legionari care arestaseră temporar oameni politici ai vechiului
regim, iar la închisoarea Jilava au fost chiar executați sumar 64 de politicieni, jandarmi,
polițiști care participaseră la masacrele antilegionare.

Totuși, cazul Iorga-Madgearu nu reprezintă o vendetă legionară, și vom vedea mai


jos de ce. De la început operațiunea prezenta aspecte care ridicau semne de întrebare.
Așa, bunăoară, sunt numeroase mărturii, inclusiv din afara mediilor legionare, care
acreditează surpriza totală pe care a încercat-o Horia Sima atunci când i s-a adus la
cunoștință răpirea lui Nicolae Iorga, precum și eforturile pe care comandantul mișcării le-
a depus în acea noapte, alături de un uriaș aparat polițienesc și de alți fruntași legionari,
pe Valea Prahovei, în încercarea de a-i găsi și opri din acțiunea demențială pe inițiatorii
răpirii. Raporturile ostile pe care Sima le-a păstrat în îndelungatul exil de după 1941, față
de Traian Boieru, șeful echipei care l-a ucis pe Iorga, pe care l-a și eliminat din Mișcare,
arată fără putință de tăgadă că liderul legionar a fost pus în fața unui fapt împlinit de
indivizi care acționaseră pe deasupra capului său, din inițiativă proprie sau din ordine
străine de mișcare.

Dar dacă Iorga fusese un înverșunat adversar al legionarilor, având răspunderi clare în
ceea ce privește asasinarea lui Codreanu în 1938, Madgearu – deși economist cu vederi
stângiste și deci opuse concepțiilor legionare – nu se număra printre adversarii notorii ai
Gărzii de Fier. Existau în libertate numeroși foști demnitari care avuseseră contribuții la
persecuțiile antilegionare și care nu au suportat răzbunări. De ce tocmai Madgearu?

Răspunsul a venit târziu, abia în 2017, post-mortem, din partea unei personalități aflate pe
poziții politice adverse legionarismului: liderului național-țărănist Corneliu Coposu.
În Jurnalul său, păstrat cu mari riscuri în timpul represiunii comuniste de un discipol loial
și pe care Coposu nu l-a dorit publicat decît după moartea sa, este descrisă intervenția lui
Iuliu Maniu, președintele PNȚ, alături de Coposu, la Președenția Consiliului de Miniștri,
unde i-au adus la cunoștință lui Horia Sima (pe atunci vicepremier) arestarea lui
Madgearu de către o echipă de legionari, fapt reclamat de soția savantului. Coposu
relatează nedisimulata surprindere manifestată de Horia Sima, stupefacția conducerii

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


37
Prefecturii de Poliție, în numele căreia răufăcătorii îl arestaseră pe savant, toți aceștia
fiind puși în fața unui fapt implinit, a unei acțiuni comise peste capul lor…

În jurnalul său, Corneliu Coposu descrie întâlnirile semi-clandestine ale lui Iuliu Maniu și
Virgil Madgearu cu reprezentanții ambasadei Marii Britanii la Bucureşti, Reginald Hoare
şi Chastelain – agent SOE implicat în operaţiunea Autonomous din 1943. Iuliu Maniu
proiectase scoaterea din țară a lui Virgil Madgearu, sub pretextul unei conferinţe
ştiinţifice desfășurate în Bulgaria, de unde acesta avea să treacă în Turcia neutră, pentru a
ajunge la Londra, unde urma să conducă un guvern român în exil opus celui al
generalului Antonescu. Cunoscând, prin agenții săi, planul lui Maniu, Legaţia Germană la
Bucureşti și atașatul economic al Reichului, Neubacher, au utilizat
Reichssicherheitshauptamt (Biroul Principal de Securitate al Reichului German),
organizând asasinarea economistului sub steag legionar, utilizând agenți înfiltraţi în
Mişcarea Legionară, fără ştiinţa
conducerii şi a lui Horia Sima. Coposu
relatează convingerea fermă a lui
Maniu că, sub uniforma legionară se
aflaseră șase agenți prin care mâna
lungă a Gestapoului îi curmase lui
Madgearu misiunea primită de la
Maniu și serviciile secrete britanice.

O lovitură de stat clasică. Şi


diversiunea din dotare…

Din 14 septembrie 1940, România era


– prin decret regal – „Stat Naţional-
Legionar”. Guvernarea era exercitată
pe baza unui algoritm, deopotrivă de
miniştri legionari şi miniştri loiali
generalului Ion Antonescu, acesta
având prerogative de conducător al
Statului şi funcția de prim-ministru, în
vreme ce Horia Sima era vicepremier.

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


38
Dacă în primele zile ale guvernării comune se părea că armonia face posibilă o fructuoasă
colaborare, pe parcurs au apărut asperități care s-au amplificat pe măsură ce ieșau la
iveală evidentele deosebiri de viziune asupra treburilor statului, dintre cele două grupări.
Pe acest fond al esacaladării tensiunilor dintre Antonescu şi Mişcarea Legionară,
survenise vizita oficială pe care Antonescu, alături de Horia Sima, era invitat să o facă în
Germania, la reședința lui Hitler de la Obersalzberg. Nici astăzi nu se cunosc cu
certitudine motivele pentru care Horia Sima a ales, în ultimul moment, să nu ma dea curs
invitației, neînsoțindu-l pe Antonescu în Germania, deși era evident că gestul avea să îl
supere pe Fuehrer. Chiar și explicațiile oferite de liderul legionar în ampla lucrare
memorialistică “Era Libertății” sunt mai degrabă inconsistente și neconvingătoare.

Se știe cu certitudine că în cadrul întrevederii cu Hitler, în care acesta i-a încredințat


secretul războiului ce avea să înceapă curând în Est (Iosif C. Drăgan – „Antonescu –
mareşalul României şi războaiele de reîntregire”, pag. 225), Antonescu pusese tranșant
în discuție inclusiv problema unei eventuale rupture a pactului guvernamental cu
legionarii.

Cert este că, abia întors în țară, Antonescu a iniţiat rapid o serie de măsuri care, după
orice manual de politologie, poartă caracteristicile unei lovituri de stat. Din modul cum a
acționat, este limpede premeditarea și intenția vădită de a detona starea tensionată la care
se ajunsese. Miza sa era înlăturarea legionarilor de la putere şi preluarea integrală a
acesteia, fără a mai încerca o posibilă conciliere în prealabil, așa cum de altfel și Hitler îl
sfătuise. O notă informativă transmisă la 6 februarie 1941, de dr. Schlotterer către
cabinetul lui Hitler, aprecia că generalul Antonescu ar fi evitat vărsarea de sânge
dacă “și-ar fi putut permite să amâne cât se putea ciocnirea cu Garda până când ar fi
ajuns von Killinger [noul ambasador german în România, care îl înlocuia de Wilhelm
Fabricius – n.n.] cu indicații și împuterniciri depline din partea Fuehrerului”. Or,
Antonescu și Fabricius preferaseră “să rezolve lucrurile în grabă și să treacă la acțiune
împotriva Gărzii cât mai repede posibil”. (Evenimentele din ianuarie 1941 în arhivele
germane și române – Editura Majadahonda, București, 1998)

Din acest moment însă intră în joc o serie de evenimente tulburi, în care prezenţa
diferitelor servicii secrete străine devine evidentă, și care vor accelera desfășurarea
evenimentelor spre zone în care lucrurile aveau să scape de sub orice control.
MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68
39
La 19 ianuarie 1941, în plină zi și pe cel mai mare bulevard al Capitalei, este asasinat
maiorul german Döring. Atentatorul era un grec, Dimitrie Sarantopoulos, pătruns în
România cu pașaport turcesc pe numele Sarandos, dar la domiciliul căruia s-au găsit și
alte pașapoarte. Poliția și Siguranța, aflate încă în mâna legionarilor, aveau să stabilească
lesne apartenența acestuia la Intelligence Service.

Trebuie precizat că Serviciul Secret al Armatei, în atribuția căruia intra atunci


urmărirea agenților străini pe teritoriul României, constituia resortul colonelului
Rioșeanu, un ofițer fidel lui Ion Antonescu și deosebit de ostil legionarilor. În aceste
condiții, ori Rioșeanu nu și-a făcut treaba, ori a lăsat să se întâmple incidentul. Horia
Sima afirmă în memoriile sale chiar că personalul Prefecturii Poliției descoperise că viza
de ședere în România a grecului expirase și fusese reînoită la ordinul lui
Rioșeanu. (Horia Sima – Era Libertății. Statul national legionar, vol. 1, Madrid,
1986) Pentru moment, nu avem cum să verificăm documentar această afirmație. Oricum,
singura tabără căreia îi servea acest atentat era cea a lui Antonescu, deoarece putea
constitui un pretext pentru reproșuri urmate de măsuri împotriva legionarilor.

Atentatul împotriva maiorului Döring pare mai degrabă o acțiune demonstrativă,


provocatoare. Împușcarea lui Döring nu putea constitui o miză serioasă, pentru care să
MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68
40
fie sacrificat un agent secret. Maiorul Döring deținea în cadrul Misiunii Militare Germane
responsabilitatea coordonării transporturilor armatei germane dinspre Germania spre
România (Horia Sima – Era Libertății, Madrid, 1986), dar nu era un șef militar de prim
rang. Moartea sa nu aducea o pierdere deosebită armatei germane. Iar faptul că a fost
împușcat în timp ce se afla într-un grup mai larg de ofițeri germani denotă că scopul
atentatorului a fost asasinarea unui ofițer german, oricare ar fi fost acesta. Gestul era
menit, cel mai probabil, să constituie mobilul declanșării unor evenimente, ca
urmare a presiunii emoționale pe care avea să o genereze.

De altfel, acesta și a constituit pretextul utilizat de Antonescu pentru declanşarea crizei


politice care a degenerat ulterior în confruntarea violentă.

A doua zi, pe 20 ianuarie 1941, nu colonelul Rioșeanu avea să fie sancționat de


Antonescu, ci ministrul de interne, generalul Costantin Petrovicescu. Acesta avea să fie
destituit din funcție fără nici o anchetă și înocuit cu un militar loial lui Antonescu.
Ambele decizii au fost luate de șeful statului fără consultarea vicepremierului Horia
Sima, încălcându-se astfel pentru prima oară regulile coabitării celor două grupări la
guvernare. Mai mult, conform algoritmului de guvernare adoptat în septembrie 1941,
chiar și așa, ministrul de interne ar fi trebuit să fie propus de partea legionară. Printr-o
atare măsură, Antonescu transmitea un mesaj fără echivoc: acela că nu mai era dispus sp
continue cooperarea cu legionarii.

Reacția acestora a fost însă promptă. Viorel Trifa, șeful studenților legionari, a fost
însărcinat de Horia Sima cu organizarea unei ample manifestații de stradă, concomitent
cu lansarea unui manifest în care erau acuzați Eugen Cristescu – șeful Serviciului Secret
de Informații – și respectiv Rioșanu, care era denunțat ca “omul jidanilor”. Manifestația a
fost pașnică, terminându-se în Piața Victoriei, în fața Președenției, cu scandări
împăciuitoare ale numelor lui Antonescu și Sima.

Trebuie să ne oprim puțin asupra acestui moment, deoarece mulți istorici propun
raționamentul premeditării pogromului de la Jilava, considerând manifestația din seara
de 20 ianuarie 1941 ca pe o veritabilă instigare la pogrom, dată fiind acuzația că Rioșanu
ar fi “omul jidanilor”. Acest argument este lipsit de sustenabilitate, deoarece acuzațiile
de genul acesta reprezentau ceva obișnuit în acea epocă. În perioada interbelică, numeroși
politicieni au fost acuzați că ar fi vânduți evreilor, iar referirile anti-semite putem spune

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


41
că au reprezentat o constantă a vieții politice din acea vreme, fără să se ajungă niciodată
la asasinate pe considerente etnice.

Revenind la cronologia evenimentelor, noaptea dintre 20 și 21 ianuarie este intervalul în


care Horia Sima decide să se ascundă, părăsind atât Președinția, cât și locuința personală,
intuind probabil turnura pe care aveau să o ia lucrurile.

Cea de-a doua mutare a lui Antonescu avea


să se producă în dimineața zilei de 21
ianuarie 1941: destituirea legionarilor
Alexandru Ghica – șeful Siguranței Generale
și Radu Mironovici șeful Prefecturii Poliției
Capitalei.

De asemenea, anterior Antonescu convocase


la București toți prefecții legionari, sub
pretextul unei conferinţe. Același lucru se
întâmplase cu toți chestorii de poliție, care
erau legionari, aceștia fiind convocați în
reședințele județene. Destituirea tuturor
acestora s-a petrecut în timp ce aceştia se
deplasau spre Bucureşti, printr-o hotărâre a
șefului statului, care îi înlocuia cu prefecţi
militari. În cea mai mare parte a județelor și
localităților, atunci când noii titulari numiți, însoțiți de plutoane sau regimente militare, s-
au prezentat la sediile prefecturilor și chesturilor cu ordine de numire emise de
comandamentele militare locale, viceprimarii și adjuncții – care erau legionari – au
refuzat predarea instituțiilor, invocând baza legală din septembrie 1941 care prevedea
algoritmul de guvernare, precum și ilegalitatea investirii prefecților de armată, în lipsa
unor decrete emise de Guvern și publicate în Monitorul Oficial. Ei aveau să cheme
întăriri și să se baricadeze în sediile respective, supuse astfel unui asediu militar.

Iată cum evoca această situație Nicu Iancu, pe atunci chestor al orașului Sibiu. “Cu
câteva zile înainte […] Prefectul Județului, Dr. Ion Fleșeriu, a fost chemat la București,
pentru a lua parte la o conferință a prefecților. Același truc a fost folosit față de mine,
MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68
42
care îndeplineam funcția de Chestor al Poliției: am primit ordin telegrafic de a mă
prezenta la Inspectoratul Regional din Alba Iulia, la o reuniune informativă și de
„consfătuire”. La fel s-a procedat în întreaga țară. […] În ziua loviturii, toate
prefecturile de județ și polițiile din țară, în lipsa titularilor, urmau să fie ocupate de
armată, iar aceștia înlocuiți cu ofițeri. Exact așa s-au petrecut lucrurile, iar faptele
expuse mai sus sunt, la rândul lor, dovada cum nu se poate mai clară că lovitura de Stat
a lui Antonescu – aruncată în cârca legionarilor sub denumirea de „rebeliune” – a fost
dinainte plănuită și organizată. Prefecții legionari habar n-aveau ce se pune la cale, ce
rosturi ascundea în realitate convocarea lor la București. […] Aceste bănuieli și
presimțiri mi s-au întărit în momentul în care, în două zile după convocarea prefecților
la București, o convocare identică, adresată de astă data șefilor de poliție, a venit să
determine absența acestora pe timp de 48 de ore de la instituțiile pe care le
conduceau.” (Nicu Iancu – Sub steagul lui Codreanu, Ed. Dacia, Madrid, 1973)

Într-adevăr, aceste convocări ale prefecților și chestorilor de poliție s-au făcut cu mult
înainte de declanșarea evenimentelor, respectiv de asasinarea lui Doring și destituirea
generalului Petrovicescu, între 17-19 Ianuarie, după cum arată și Horia Sima, ceea de
dovedește premeditarea cu lux de amănunte a acestor evenimente menite să îi
înlăture pe legionari de la guvernare.

Aceste detalii sunt importante, deoarece propaganda antonesciană și ulterior istoriografia


comunistă, inclusiv majoritatea istoricilor corect-politici de astăzi, afirmă că legionarii
ar fi ocupat atunci instituțiile publice, fapt care este eronat, deoarece ei nu puteau să
ocupe ceea ce dețineau deja de patru luni, în baza unor acte normative. În realitate, ei s-
au baricadat în sediile instituțiilor pe care le dețineau legitim, rezistând împotriva
unor asalturi militare.

Schimbările ce se derulau rapid în România în acele ore aveau să fie caracterizate foarte
izbutit de generalul german Arthur Phleps în considerațiile sale întocmite la 28
ianuarie 1941, la Brașov: “Deja nu mai este un stat legionar, ci miroase a dictatură
militară!” (Evenimentele din ianuarie 1941 în arhivele germane și române – Editura
Majadahonda, București, 1998) De altfel, pe 21 ianuarie 1941, Capitala avea înfățișarea
unui teatru de război. Un război civil, în care se aflsau față în față două tabere – legionarii
de acum asediați în centrele lor de rezistență și o parte a populației care îi susținea
manifestând pe străzi, respectiv armata fidelă generalului Antonescu, desfășurând trupe

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


43
infanteriste și mașini de război în zonele considerate strategice pentru putere, împreună
cu o altă parte a populației, ostilă gardiștilor.

La București, pe lângă efectivele muncitorești și studențești din Capitală, mii de țărani


din comunele învecinate, membri și simpatizanți ai Legiunii, au fost convocați, pornind
încolonați pentru a întări apărarea instituțiilor și sediilor legionare asediate de armată. Mii
de bucureșteni, cei mai mulți muncitori, manifestau în centrul Bucureştiului, în special în
zona Căii Victoriei, în sprijinul Mișcării Legionare.

Au fost izolate situații, în țară, în care militarii au fraternizat cu gardiștii. Însă, în ciuda
afirmațiilor lui Horia Sima din memoriile sale, în cea mai mare parte, Armata s-a
manifestat în mod disciplinat de partea generalului Antonescu. De altfel, efective
impresionante ale Armatei aveau să defileze prin București, parcurgând centrul Capitalei,
până în fața Președenției, unde au manifestat în favoarea lui Ion Antonescu.

Ziua de 22 ianuarie. Este momentul în care, la ordinul lui Antonescu, armata deschide
focul. În sediile asediate cad primii legionari. Aceștia luptau cu pistoale de mâna a 2-a
împotriva mitralierelor și tancurilor armatei.

În zorii zilei de 24 ianuarie, când legionarii vor înceta rezistenţa, armata va executa
foc deschis împotriva manifestanţilor de pe Calea Victoriei, numărul victimelor
variind între cifra de 300 și cea de 800.

Elemente infracţionale, profitând – ca la orice eveniment de acest gen – de criza de


autoritate, se dedau la jafuri şi devastări. De remarcat totuşi că inclusiv rapoartele
germane confirmă faptul că atacurile nu au avut ca obiect doar unităţile economice
evreieşti, ci deopotrivă şi pe cele ale comercianţilor români, ceea ce vine încă o dată
să întărească faptul că autorii acestor atacuri aparţineau drojdiei societăţii, şi că
acestea nu au avut un caracter antisemit, ci doar unul infracţional.

Cartierele evreiești lăsate fără apărare. Qui prodest?

Interesant este faptul că, deşi în zonele de conflict din centrul Bucureştiului ordinea era
asigurată inclusiv cu blindatele grele, armata și poliția sunt retrase din cartierele
evreieşti, în timp ce infractorii devastează, jefuiesc și ucid civili. Şi mai interesant ni
se pare că printre aceștia apăreau persoane dubioase, îmbrăcate în uniforme legionare.
Trebuie specificat că, în condițiile în care erau asediați de armată în instituțiile în
MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68
44
care fuseseră mobilizați prin ordin de șefii lor, fiind vânaţi de armată ori de câte ori
erau identificaţi, legionarii nu au purtat în acele zile uniformele lor
caracteristice, preferând să se camufleze sub o vestimentație civilă, comună.

Menționez în acest sens mărturiile a doi martori oculari: Beleți Gheorghe (n. 1918 în
comuna Leu, jud. Romanaţi) care a văzut într-una din acele nopți pe Calea Dudești, în
zona bisericii Sf Treime, un grup de țigănci în fuste largi, conduse de un țigan gras, cu
mustăți mari, îmbrăcat în cămașă verde cu diagonală, jefuind o prăvălie evreiască. De
asemenea, relatarea lui Sima Constantin (născut 1921), martor la scene asemănătoare în
cartierul Dudeşti. Menționez că cei doi nu au fost legionari şi nu au avut simpatii în acest
sens.

O altă relatare care ridică semne de întrebare este cea a lui Ştefan Logigan (Ştefan
Logigan – Rumäniens Eiserne Garde: Ein Legionär erinnert sich, Verlag Universitas,
1996, 522 pag). Acesta făcea parte din dispozitivul legionar care apăra Primăria Capitalei
şi relatează că, în noaptea de 21-22 ianuarie, legionarul Bălănescu i-a adus vestea că în
cartierul Dudeşti se petrec fapte abominabile, devastări, jafuri şi crime împotriva
populaţiei evreieşti, în condiţiile în care poliţia a dispărut, iar armata încojurase cartierul
dar nu intervenea. Logigan se deplasează în Dudeşti cu două maşini de legionari înarmaţi
şi descrie astfel situaţia: “Scena care se petrecea în cartierul Dudești era zguduitoare.
Sute de femei, copii si bărbaţi, evrei si neevrei, fuseseră scoase în acea noapte din
locuinţe şi aduse în stradă. Acolo,
oamenii erau păziți de trei sau patru
indivizi în uniforme verzi legionare,
între timp, nenumăraţi indivizi,
majoritatea beţi, jefuiau casele şi
gospodăriile evreilor și ne-evreilor.
Obiectele jefuite erau transportate cu
cărucioare de mână, camioane și
căruţe. Era o larmă de nedescris, un
ţipăt şi un plânset. Câţiva evrei, care încercaseră să se opună, fuseseră doborâţi cu
bastoane de cauciuc şi revolvere şi fuseseră lăsaţi să zacă pe caldarâm. Femei şi copii
ţipau, dar nimeni nu-i putea ajuta. Oamenii mei erau toţi în uniformă legionară: scurtă
de piele neagră, cizme înalte, negre, cămaşă verde şi căciulă de blană neagră. Pentru a
MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68
45
mă putea face auzit, le-am ordonat mai întâi să tragă o salvă în aer. Apoi am înaintat cu
un megafon – ca la meciurile de fotbal – pentru a opri jaful. Am întrebat cu voce tare
cine sunt acei legionari şi din al cui ordin porniseră această nemernică acţiune. Cei mai
mulţi dintre acele cămăşi verzi s-au risipit imediat. Am reuşit să prindem doar doi, în
stare de ebrietate, şi pe unul dintre jefuitori şi le-am pus cătuşele. A doua zi am fost
nevoit să le dau drumul.”

Mărturia, citată şi de Alex Mihai Stoenescu (Istoria loviturilor de stat în România, 1821-
1999, Cele trei dictaturi, vol.3, pag. 155, Ed.Rao), se încheie cu faptul că verificarea a
297 arestaţi în cadrul evenimentelor, a relevat faptul că erau muncitori, dar nu
aparţineau organizaţiei legionare. Niciunul nu a declarat de unde are cămaşa
verde. Din păcate, eliminarea Mişcării Legionare de la conducerea statului nu a mai
permis continuarea acestor anchete, indivizii fiind eliberați.

Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul comunist al Justiţiei de după 23 august 1944, cercetând


dosarele existente la procuratură în ancheta evenimentelor din ianuarie 1941, avea să
concluzioneze că foarte puţini din cei 2663 de anchetaţi şi inculpaţi pentru jafuri au
fost membri ai Mişcării Legionare, majoritatea covârşitoare aparţinând periferiei
societăţii.

Toate aceste relatări crează legionarilor imaginea unei structuri politice care a pierdut
controlul situaţiei în teritoriu. Ei se aflau într-o situaţie ingrată. Erau asediaţi în
instituţii şi vânaţi de armată pe străzi, fără putinţa deci, de a-şi mai putea exercita
autoritatea guvernamentală, în timp ce în numele lor şi uneori chiar la adăpostul
uniformelor lor, se comiteau jafuri şi atrocităţi, compromițându-i și oferind pretextul
unei represiuni militare sângeroase împotriva lor.

Există, de asemenea, mărturii care atestă faptul că, prin emisari, legionarii au semnalat
lui Antonescu faptul că în cartierele evreieşti se întâmplă acte de vandalism,
cerându-i să intervină prin intermediul armatei. Şi timp de două zile, Antonescu a
refuzat să trimită armata să facă ordine în aceste zone. Aceasta în condiţiile în care,
în acele zone ale capitalei unde se aflau centre de rezistenţă legionare sau instituţii
considerate strategice, pe tot parcursul acelor zile au fost concentrate efective uriaşe ale
armatei, inclusiv tancuri şi artilerie grea.

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


46
Masacrul din pădurea Jilava

În reconstituirea faptelor, am utilizat mărturii ale celor care au fost de față la incidente
sau chiar au fost implicaţi fără voia lor. Săteni din Jilava, 1 Decembrie și Vidra. Atât
neutri, fără apartenență politică, cât și legionari sau rude ale unor legionari. De asemenea,
am utilizat și rezultatele unei cercetări inițiate de istoricul Adrian Cioflâncă, membru în
Colegiul CNSAS și fost membru în Comisia Internaţională pentru Studierea
Holocaustului în România, rezultate sintetizate în cadrul unor articole din revista 22.

Pentru început însă, vom prezenta filmul evenimentelor.

 20-21 ianuarie 1941. Pe fondul escaladării confruntării dintre Antonescu și


legionari, în condițiile vidului de autoritate creat de contextul în care ministrul de
interne, prefectul Poliției Capitalei și șeful Siguranței fuseseră destituiți abuziv, iar
militarii investiți la fel de abuziv nu-și puteau prelua funcțiile pe care legionarii
refuzau să le cedeze, cartierele evreiești au început să fie năpădite mase întregi de
oameni, majoritatea lor aparținând periferiei sociale, mediilor sărace sau
delicvenționale. În lipsa aparatului polițienesc, aceștia s-au dedat, aproape 48 de ore,
la devastări în scop de jaf, însoțite pe alocuri de asasinarea proprietarilor. Cartea
Neagră a lui Matatias Carp, ca și tezele oficiale ale comunității evreiești, dar și
propaganda antonesciană ulterior evenimentelor, atribuie aceste acte exclusive
legionarilor, deși anchetele au stabilit clar neapartenența politică și caracterul
delicvent al celor care le-au comis. Nu putem exclude cu certitudine că printre borfași
nu se vor fi aflat și membri ai Legiunii, mai cu seamă că, în cele 4 luni de guvernare,
existase un aflux uriaș de nou înscriși în mișcare, eludîndu-se fără discernământ
principiile de selecție în recrutarea noilor membri, așa cum fuseseră ele statuate de
Codreanu. În acest timp, un mare număr de evrei sunt reținuți de grupuri de legionari,
fiind sechestrați în mai multe locații, unde au fost supuși agresiunilor. Ulterior
evenimentelor, toți evreii au fost eliberați. Excepție au făcut cei deținuți în sediul
“Ing. Gh. Clime” al Corpului Muncitoresc Legionar, aflat pe Calea Călărașilor, într-o
clădire existentă și astăzi (actualul Bd. Corneliu Coposu). Aici s-a întâmplat ceva ce
scapă, atât cercetătorilor, cât și legionarilor aflați în funcții în acel moment. Este logic
că, dacă ar fi existat la nivelul conducerii Mișcării Legionare planul unui pogrom, el
ar fi fost aplicat tuturor evreilor șinuți captive în toate centrele de detenție din acele
MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68
47
zile. După cum vedem, intenția generală a fost aceea a eliberării lor după evenimente.
Și atunci, ce s-a întâmplat la sediul CML de pe Călărași? Și mai ales cine a acționat?
 21 ianuarie 1941. În zorii zilei, şeful legionar din comuna Regele Ferdinand adună
membrii celor 3 cuiburi din localitate, inclusiv fii ai acestora, adolescenți în vârstă de
16-17 ani, pornind în marș, cu cântec, spre București. Se opresc în Jilava, în dreptul
centurii CFR, în faţa porţii primarului local Doncu, acesta distribuind fiecăruia
revolvere vechi, majoritatea Mauser şi Beretta. În acel loc se vor aduna și sătenii
veniţi din alte localităţi – Copăcenii de Jos, Vidra, Creţeşti etc., dar și jilăvenii, fiind
îndrumați spre Capitală, unde aveau să fie distribuiţi, după fiecare comună, în câte o
instituţie. Spre exemplu, cei din „Regele Ferdinand” şi jilăvenii aveau să fie
repartizaţi într-o instituţie de pe str. Povernei, lângă Piaţa Victoriei. Acolo au rezistat
până pe 24 ianuarie dimineaţa, când apărut ordinul de încetare a focului transmis de
Horia Sima. Nimeni nu a părăsit clădirea – de altfel era imposibil, pentru că ar fi fost
împuşcaţi de armată. (Mărturie Stan Nicolae, n. 1923, participant, condamnat
împreună cu tatăl său, imediat după evenimente)

 22 ianuarie 1941. Spre dimineață, cca 90 de evrei deținuți în sediul CML de pe


Calea Călărașilor, sub coordonarea a 17 legionari, sunt urcați în două camionete și
transportați spre comuna Jilava.
 Ora 3-4 dimineața: două camionete cu prelate, pline de oameni, împreună cu două
taxiuri, opresc în fața Primăriei Jilava. Un individ necunoscut coboară din mașină și
întreabă de primarul Constantin Doncu. Primind răspunsul că primarul este la
București, mașinile pleacă, oprind la marginea sudică a comunei, dincolo de râul
Sabar, la kilometrul 13,1 și 14,1, în punctul numit din bătrâni “la Lacul Culmii”.
Aici evreii sunt coborâți cu mare grabă din camionete, doi câte doi, și împușcați, la
execuții participând șapte persoane. Rabinul Herș Guttman va coborî ținându-se de
brațele celor doi fii ai săi, Iosef și Iancu, aceștia implorând ucigașii să-i cruțe, dar
primind răspunsul: “Hai, jidane, nu lungi vorba…” Ulterior, cu aceeași grabă, asasinii
abandonează una dintre camionetele care se defectase, întorcându-se cu cealaltă spre
Capitală.
 Eduard Tomescu, legionar rămas de serviciu la Primăria Jilava, aude
împușcăturile și află de la un sătean ce venea cu sania dinspre comuna Ferdinand, că
înspre pădure au fost împușcați zeci pe oameni care fuseseră aduși cu camionetele.
 Eduard Tomescu cere telefonic instrucțiuni lui Marin Mihăiță (șeful legionar al
plasei Vidra și primar al comunei suburbane Șerban Vodă), care se afla la București,
baricadat în sediul Prefecturii Județului Ilfov, pe care îl apăra cu ajutorul efectivelor
de săteni din Jilava, conduși de primarul Costică Doncu, dar și din alte comune ale
județului. Mihăiță îi ordonă lui Tomescu să-I aresteze pe cei din mașini, dacă se vor
întoarce tot prin Jilava. Convoiul trece însă în mare viteză înapoi spre București.
 Alergând până în pădurea Jilava, Tomescu vede camioneta abandonată și cadavrele
risipite prin zăpadă, precum și pe jandarmul local Moraru, care deja cotrobăise prin
buzunarele victimelor, constatând din documentele găsite că sunt evrei. Întors la
primărie, Tomescu îi telefonează, raportând din nou lui Mihăiță, care spune că va
raporta și el mai departe.

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


48
 Sătenii încep să iasă din case și să coboare spre pădure, pentru a privi cadavrele.
Există martori care susțin că unele victime nu muriseră, dând semne de viață, și că
nimeni nu le-a oferit un ajutor elementar.
 Un număr de zece evrei nu au decedat, fiind doar răniți. După ce și-au revenit, unii
dintre ei au părăsit locul execuțiilor și au pornit fie spre nord (spre București), fie spre
sud (spre comuna Ferdinand). Doi au reușit să scape cu viață, ceilalți opt fiind
capturați de săteni și legionari din cele două comune, aduși la Primăria Jilava, unde
aveau să fie păziți de legionarii Eduard Tomescu, Florea D. Beiu și Ion Gh.
Ivan zis “Baltă”.
 Trei dintre evreii captivi sunt transportați cu o sanie peste Sabar, între Șoseaua
Giurgiu și pădure, fiind executați de legionarii Petre Ivănescu și Vasile Paraschiv,
în văzul multor localnici care aveau să relateze atrocitatea.
 Seara, Nicolae Ciurea (zis Nicolae Florea) și Marin Simion au mai adus cu sania
un evreu, care a fost executat de același Vasile Paraschiv. Marcel Ghewirtz, în
vârstă de 17 ani, scăpase cu viață din primul masacru și, dezorientat, a pornit spre
sud, ajungând în comuna Regele Ferdinand, unde a cerut adăpost unei localnice.
Aceasta însă a anunțat pe legionari, care l-au dus la primărie. Ion Gh.
Ivan și Nicolae Voiculescu zis Ciufu – șeful cuibului „Albina“, șef al garnizoanei
legionare din comuna Regele Ferdinand, aveau să fie acuzați ulterior că ar fi ordonat
ca evreul să fie întors la Jilava (Voiculescu a susținut însă că el doar a ordonat
scoaterea persoanei respective de pe teritoriul comunei sale, deoarece se temea de
eventuale complicații).
 După lăsarea serii, alți cinci evrei sechestrați la Primăria Jilava au fost duși în
pădure cu o mașină a Societății „Mira“, escortați de legionarii și
simpatizanții Alexandru Postelnicu și în care se mai aflau Nicolae
Caranfir, Gheorghe Dumitru zis Gogu Soare, Dumitru Mihai Vasile, Dumitru
Iancu Baciu și Dumitru Gh. Avram, după ce soția primarului, Elena Doncu,
umblase prin sat pentru a procura arme și gloanțe. Evreii au fost executați de Petre
Ivănescu și Nicolae Caranfir.
 Tot spre seara zilei de 22 ianuarie, unii localnici adunați la locul masacrului
dezbracă victimele pentru a-și însuși hainele, unele de foarte bună calitate conform
mărturiilor, iar alții vor maltrata cadavrele pentru a le scoate dinții de aur din gură.
De menționat că, ulterior, propaganda va încerca să atribuie până și aceste infamii tot
legionarilor.
 23 ianuarie 1941. Ca prin minune, rabinul Herș Guttman scapă și de această dată
doar rănit și, fatal, se îndreaptă tot spre Primăria Jilava, unde este din nou capturat și
sechestrat.
 La ora 16.00 ajung în Jilava jandarmii loiali lui Antonescu, urmați de militari
germani, întocmind procese verbale de constatare în care atestă găsirea celor 87 de
cadavre lipsite de îmbrăcăminte.
 Legionarul Petre Ivănescu, unul dintre cei care împușcaseră evreii din a doua
tranșă, se sinucide în incinta Cantinei Bumbăcăriei Jilava, al cărei șef era, nu înainte
de a fi lăsat câteva scrisori în care încerca să explice atrocitățile comise.

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


49
O anchetă niciodată finalizată. Qui prodest?

Există câteva enigme care nu pot fi explicate nici logic și nici prin documentele
existente sau anchetele desfășurate în acei ani. Și pe care se pare că nimeni, din 1941 și
până astăzi nu a avut interesul să le investigheze în amănunt, preferându-se închiderea
cazului cu stabilirea unui rezultat evaziv: autorii masacrului sunt… “legionarii”. La
modul general. Fără nume, prenume și alte date de identificare.

Prima ciudățenie este aceea că instituțiile care au anchetat acest episod nu au mers
niciodată până la capăt în identificarea criminalilor. Mai exact, a celor care au
arestat de pe străzi și de la domiciliile lor pe cei cca 90 de evrei, sechestrându-i și
apoi transportându-i cu camionetele până la Jilava, unde i-au împușcat. Este absurd
ca atunci, în 1941 și în anii care au urmat, autoritățile judiciare să spună că nu au putut
identifica nici măcar pe unul din cei care au organizat și executat toate aceste
operațiuni. Să fim realiști: nu este vorba de cîteva persoane sechestrate și asasinate,
ci de cca 90! Un număr colosal! Care presupune la rândul său un număr mare de
participanți la operațiune. Să ne gîndim de câte persoane a fost nevoie pentru a
descinde în imobilele evreilor sau pentru a-i aresta de pe străzi, pentru a-i duce în locul de
detenție (sediul CML) și pentru a-i păzi și tortura, apoi pentru a-I încărca în camioane și
a-I duce la Jilava. Nu cred că există măcar un singur om care să creadă că în urma unei

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


50
operațiuni de o asemenea amploare, pentru care a fost necesar un efectiv atât de mare de
oameni, nu a fost posibilă identificarea măcar – dacă nu și reținerea – a cel puțin un
participant. Mai ales că, începând imediat după încheierea evenimentelor, pe 24 ianuarie,
luni de zile, presa scrisă din România a acordat, zilnic, spații generoase rubricilor în care
erau relatate noi și noi cazuri de legionari arestați și deferiți justiției pentru culpe precum
participarea la “rebeliune”, devastarea cartierelor evreiești, abuzuri și maltratări la adresa
unor evrei etc.. Organele penale ale regimului antonescian scormoneau, scoțând la iveală
noi și noi vinovați, procesele se țineau lanț, mii și mii de oameni erau condamnați la
pedepse grele cu închisoarea. S-a mers până într-acolo că sute de elevi de liceu au fost
condamnați la pedepse ce depăseau uneori propria lor vârstă, pentru simplul fapt că
făcuseră parte din organizația Frățiilor de Cruce ori se aflaseră întâmplător în acele zile în
preajma unor puncta fierbinți ale conflictului. Au fost prinși, arestați și condamnați la
moarte inclusiv legionarii care, în 26/27 noiembrie 1940, la Fortul 13 Jilava, îi
executaseră sumar pe demnitarii vinovați de masacrele împotriva legionarilor din 1938-
1939.

Personal, afirm că nu s-a vrut să se meargă până la capăt. Nici în 1941, când faptele
erau proaspete, iar Antonescu era dornic să prezinte cât mai multe acuzații la
adresa legionarilor, pentru a-i compromite. Dar nici după 1945, când aparatul
organelor de stat, inclusiv sau mai ales cel al Securității, avea să fie ocupat masiv de
comuniști de etnie evreiască, aceștia având toate motivele pentru a face lumină în
macabra afacere în care căzuseră victime atâția conaționali de-ai lor.

Nici unul dintre cei 17 indivizi care însoțiseră camionetele cu evrei în drumul spre
masacru, nici unul din cei 7 care au tras cu arma, nu a fost identificat.

Că nu s-a vrut, deși s-ar fi putut, să se afle adevărul în acest caz, nu o spunem doar noi. O
admite chiar istoricul Adrian Cioflâncă într-un studiu preliminar dedicat masacrului de la
Jilava și publicat acum doi ani în revista 22. Adrian Cioflâncă are în spate o îndelungată
activitate științifică pe tema Holocaustului și crimelor împotriva evreilor din România
celui de-al doilea război mondial, fiind cunoscută adversitatea sa manifestă față de
legionarism. El confirmă, așadar, că deși “regimul Antonescu a arestat mii de
participanți la rebeliune și pogrom” condamnați “după procese sumare”, “autoritățile
nu au făcut eforturi pentru a corobora faptele din diferitele dosare”. Pare ciudat,

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


51
deoarece aceleași autorități au făcut inclusiv exces de zel în alte anchete împotriva
legionarilor, așa cum am arătat mai sus.

Ajungând la această concluzie însă, domnul Cioflâncă încearcă să găsească justificări


indiferenței autorităților lui Antonescu. Dorind cu tot dinadinsul să păstreze neclătinată
concluzia superficială trasă de organele penale și de istorici peste acel eveniment,
Cioflâncă încearcă să justifice astfel neputința găsirii vinovaților în cazul unei asemenea
crime colective, comise ziua în amiaza mare, după ce victimele au mai și fost plimbate cu
camioanele prin oraș. Cum? Invocând “conspirativitatea legionară” în virtutea căreia
legionarii au reușit să păstreze anumite secrete, chiar trecând prin achete. “Descrierea
evenimentelor nu a rezultat din reconstituirea judiciară a faptelor, ci din linia narativă
impusă de regimul însuși”, mai spune istoricul, explicând că anchetele judiciare
urmăreau “punctul de vedere oficial al regimului Antonescu, omițând, previzibil,
povestea suferinței evreilor în impul rebeliunii.”

Vom demonta raționamentul dlui Cioflâncă, invocând colecțiile tuturor ziarelor cotidiene
apărute imediat după evenimentele din ianuarie, până spre primăvara anului 1941. Toate
abundă zilnic de relatări (exista chiar o rubrică numită Cronica Judiciară) cu privire la noi
și noi arestări de legionari acuzați și anchetați nu doar pentru acte de rebeliune, ci și
pentru acte de agresiune împotriva unor evrei, deseori cu scopul de a-i jefui sau de a-I
determina să cedeze proprietățile. Am avut acces la aceste ziare la Biblioteca Academiei
și Biblioteca Națională și suntem în posesia lor. De asemenea, am găsit în arhivele fostei

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


52
Siguranțe, custodiate acum de CNSAS, nenumărate documente care reflectă anchetarea și
condamnarea unor legionari pentru abuzuri comise în acele zile împotriva evreilor.

Iată deci că se anchetau, și încă scrupulos, inclusiv actele privind “suferința evreilor”. Și
atunci, de ce tocmai în cazul acestui masacru cu aproape 90 de morți, autoritățile au evitat
să facă eforturi pentru identificarea făptașilor?

Trebuie menționat că nu pentru toți făptașii a existat această indiferență. Am văzut că


majoritatea evreilor au fost uciși de cei 17 necunoscuți care îi transportaseră, iar ulterior 7
supraviețuitori au fost executați într-o a doua fază de legionarii din Jilava, majoritatea lor
țărani simpli, fără carte. Oameni ușor de manipulate, mai ales pe fondul unor evenimente
pline de confuzie și în lipsa unei comunicări normale cu superiorii lor ierarhici. În cazul
acestora din urmă, aceleași autorități au dat dovadă de un zel altminteri întemeiat,
anchetând și condamnându-i la pedepse mari inclusiv pe cei care doar fuseseră de față,
fără să fi participat efectiv la crime.

Am văzut la începutul scurtei cronologii de mai sus că, în ziua de 21 ianuarie


1941, majoritatea covârșitoare a legionarilor și simpatizanților din aceste comune
au plecat spre București, fiind asediați în toate acele zile în puncta fierbiți ale
conflictului. În comuna Jilava, ca și în comuna Ferdinand, a fost lăsat un număr mic de
oameni, care să asigure permanența în primării și să rezolve eventualele probleme locale
care ar fi apărut.

Și atunci, cine a ucis evreii din pădurea Jilava? Şi cui a folosit acea crimă colectivă
oribilă? Ar trebui să ne întrebăm ce interes ar fi avut legionarii – supuși măsurilor
represive ale unei evidente lovituri de stat , cu ce i-ar fi ajutat pe – în situația
dificilă în care se aflau, vânați pe străzi de Armată sau asediați de aceasta în sediile
instituțiilor pe care le ocupaseră până atunci legal – să se risipească în activități de
devastare și incendiere a cartierelor evreiești, de arestare și sechestrare a evreilor și
apoi de asasinare colectivă a acestora, după ce i-ar mai fi și transportat, ziua în amiaza
mare, cu camionetele prin oraș. Când se punea problema înlăturării lor de la guvernare și
reînceperii persecuțiilor, când – la ordinal lui Antonescu – Armata îi vâna pe “rebeli” prin
oraș, de ce s-ar fi expus astfel legionarii? Există aici un clivaj de logică elementară, pe
care orice cunoscător al strategiei și tacticii confruntărilor militare îl sesizează.

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


53
Prin cele de mai sus eu nu vreau să exclude categoric participarea la arestări și maltratări
de evrei a unor membri ai Mișcării Legionare, de curând intrați în organizație sau cu ștate
ceva mai vechi, care în lipsa unor ordine precise pe linie ierarhică și sub influența strării
de psihoză colectivă ce a domnit acele zile și nopți peste România, să se fi lăsat antrenați,
chiar cu zel, în aceste acțiuni. Am văzut că țăranii aceia simpli și fără educație din Jilava
au fost capabili de așa ceva.

Dar este clar (și nimeni nu a putut produce o cât de mică dovadă) că nu a existat nici un
fel de hotărâre sau dispoziție a conducerii Mișcării Legionare în sensul comiterii
unor massacre împotriva populației evreiești.

În acest sens, relatarea lui Horia Sima din memoriile sale corespunde cât se poate de bine
cu situația mai mult decât ingrată în care acesta s-a aflat în acele zile și nopți: „Paradoxul
acestor zile memorabile este că nici eu n-am fost în centrul evenimentelor. Deşi mi s-au
atribuit de acuzatorii antonescieni şi postantonescieni fel de fel de iniţiative, realitatea
este că n-am dat niciun ordin, n-am organizat centre de rezistenţă şi n-am ordonat
acţiunile legionare întreprinse de organizaţiile noastre locale. (…) Tot ce s-a petrecut de
aici înainte a scăpat de sub controlul meu; am plecat de acasă, căci nu-i puteam oferi lui
Antonescu satisfacţia să mă ia ostatic, şi, în zilele acestea, 21-23 Ianuarie, am
vagabondat din casă în casă, din familie în familie, în capitală, punându-mă la
adăpost.” El insistă că toate acțiunile de rezistență au fost spontane, hotărârile aparținând
cel mult unor șefi locali.

Trebuie să acceptăm că, atunci când au hotărât intrarea la guvernare, liderii legionari și-
au supraestimat capacitatea de a putea gestiona, la un moment dat, situații de o asemenea
anvergură. Asemenea majorității fruntașilor proeminenți ai Legiunii, Horia Sima în
acele zile a oferit imaginea unui lider care nu mai controla evoluția evenimentelor,
acestea desfășurându-se peste capul său. Toți legionarii care l-au căutat pe Sima în
acele zile și nopți au relatat că nu au putut ajunge la el, cu excepția câtorva intimi, printre
ei găsindu-se și Nicolae Petrașcu. Este poate cea mai ingrată situație în care poate ajunge
la un moment dat șeful unei mișcări politice.

Am arătat aceste lucruri, deoarece există teza susținută de anumite cercuri cum că, din
ascunzătoarea sa, Horia Sima ar fi dirijat evenimentele acelor zile, inclusiv acțiunile
pogromiste, fapt contrazis de toate dovezile documentare existente.

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


54
În acest sens considerăm util să vedem cum s-au raportat și alți lideri legionari la astfel de
acțiuni, în lipsa dispozițiilor lui Horia Sima. Este ilustrativă în această direcție mărturia
prințului Mihail Sturza, descendent al binecunoscutei familii domnitoare, diplomat de
carieră cu un mare prestigiu și fost ministru de externe în 1940. Acesta era unul dintre
căpeteniile de prim rang ale Mișcării Legionare. Aflat în conexiune cu importanți lideri
legionari în toate cele trei zile de confruntări, el relatează că în noaptea de 21 spre 22
ianuarie (deci exact noaptea transportului celor 89 de nefericiți evrei la Jilava) i-a fost
semnalată telefonic, la Prefectura Judeţului Ilfov, din partea cuibului Ioan Vodă,
identificarea a “două camioane cu ceea ce părea a fi prizonieri, cu gardienii
lor”. “Legionarii au încercat să-i oprească. Din camioane au fost ameninţaţi cu armele
şi s-au tras vreo câteva focuri peste capul lor. Legionarii din cuib cereau instrucţiuni.
Instrucţiunile date au fost: “Urmăriţi imediat. Investigaţi şi opriţi!” Peste vreo douăzeci
de minute mi s-a comunicat rezultatul investigaţiilor: s-au găsit vreo treizeci de cadavre,
şi mai mulţi răniţi, evrei toţi, după cum se părea. Făptaşii au dispărut. Care sunt
ordinele?, întreabă cuibul. Răspunsul (…) a fost: “Răniţii înainte de toate. Îngrijiţi şi
duşi la spital. Legea ajutorului reciproc.”” (Mihail Sturdza – România şi sfârşitul
Europei, Ed. Fronde, Paris, 1994)

Relatarea de faţă atestă un fapt uluitor: încercarea legionarilor autentici de a salva


evreii masacraţi de indivizi rămași necunoscuți, dar care au acționat ca presupuși
legionari! Așadar, în plin conflict cu Armata condusă de Antonescu, legionarii
depistează camioane de evrei duși spre moarte, încearcă să oprească transportul, dar din
camion se trage în ei. Dacă admitem teza că răpitorii evreilor erau legionari, înseamnă că
legionarii trăgeau în alți legionari care încercau să-i oprească. Situația este pur și simplu
absurdă. Și nu face decât să adâncească misterul.

Din păcate, după înlăturarea legionarilor de la putere, acest eveniment nu a mai fost
investigat. Prințul Sturza a fost nevoit să părăsească România, pentru a scăpa de furia lui
Antonescu, și nu a mai revenit niciodată pe pământul patriei.

Un început de raționament: Antonescu, partener al comuniştilor în lovitura de stat.

Răspunsul la aceste ciudăţenii a putut fi desluşit pentru prima oară abia după 60 de
ani de la evenimentele din ianuarie 1941. La 3 septembrie 2003, ziarul “România
liberă” publica un material senzațional, semnat de jurnalistul Vladimir Alexe. Acesta

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


55
invoca un document descoperit în arhivele CIA, declasificat cu ani în urmă şi postat pe
internet, certificând convenţia din 11 ianuarie 1941 dintre Partidul Comunist din
România, prin Constantin David, şi respectiv Serviciul Secret de Informații (SSI,
loial lui Antonescu la acea vreme) prin comisarul Petrovici. Comuniștii se angajau
“să participe la evenimentele ce urmau să aibă loc, prin acţiuni anarhice în
cartierele evreieşti alături de poliţişti, derbedei şi hoţi.” Așadar, evenimentele erau
riguros programate și organizate…

Iată ce spune articolul lui Vladmir Alexe: “… colaborarea comuniştilor cu regimul


Antonescu s-a materializat prin
două convenţii secrete încheiate
în 1941. Colaborarea aceasta,
subliniem, a fost posibilă datorită
efectelor pactului Molotov-
Ribbentrop, care a funcţionat
între 1939 şi 1941. Prima
convenţie de colaborare între
comunişti şi regimul Antonescu s-
a încheiat pe 11 ianuarie
1941 prin mijlocirea Serviciului
Secret de Informaţii – SSI –
reprezentat de comisarul Petrovici
şi de Constantin David, care
reprezenta Partidul Comunist din
România (PCdR). Prin această
convenţie, Partidul Comunist se
angaja să participe la
evenimentele din 20-23 ianuarie
1941 prin acţiuni anarhice în
cartierele evreieşti alături de
poliţişti, derbedei şi
hoţi. Comuniştii şi-au respectat angajamentele, aducând astfel o importantă contribuţie
la consolidarea regimului Antonescu cu această ocazie. (…) A doua convenţie între
MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68
56
comunişti şi regimul Antonescu s-a încheiat în iulie 1941, după atentatul contra trenului
„Patria”, şi a fost semnată de Eugen Cristescu, directorul SSI, şi Ştefan Foriș, secretarul
Partidului Comunist din România (PCdR) din acel timp. Prin această convenţie,
comuniştii se angajau de a se abţine de la acte de sabotaj în industria de armament şi
transportul feroviar pe perioada războiului. SSI-ul, la rândul său, se angaja să nu trimită
pe front nici un communist, (…) de a nu-i preda pe comunişti lui Adolf Eichman pentru a-
i duce în lagărele germane (…), de a nu se opune „infiltrării” către Bucureşti a
comuniştilor din ţară. În 1944, când a avut dovada colaborării lui Foriș cu regimul
Antonescu, Stalin a ordonat o „epurare” masivă a comuniştilor din România, în primul
rând a lui Ştefan Foriș şi a colaboratorilor săi. Dar şi utilizarea pe mai departe a
directorului SSI, Eugen Cristescu”, motiv pentru care-ia fost comutată pedeapsa cu
moartea.

Această pagină a istoriei PCR, respectiv participarea comuniștilor la “rebeliunea


legionară”, a fost considerată decenii la rând tabu. Cert este că acțiunile comuniștilor
din acele nopți au dat lui Antonescu posibilitatea să arunce vina pentru “pogrom” asupra
legionarilor. Care, după cum am văzut, în acele zile se aflaseră asediați în sedii, cu prea
puține posibilități de mișcare.

Implicarea lui Constantin David, lider comunist de etnie evreiască, la vârful operaţiunilor
diversioniste de înlăturare a legionarilor de la guvernare ar putea explica, în sfârşit,
arestarea acestuia de către cei din fosta Poliție Legionară (camuflată din noiembrie 1940
sub titulatura Serviciului de Ordine) şi excesul de zel al celor care, în timpul anchetei, l-
au împuşcat pe acesta undeva pe drumul spre comuna Pantelimon.

Dar totodată atestă pentru prima oară un adevăr cutremurător: implicarea în acţiunile
diversioniste din cartierele evreieşti cel puțin a unui etnic evreu. Sigur, nici nu mă
gîndesc să insinuez că evreii ar fi orchestrat un masacru împotriva lor înşişi. E o teorie
absurdă, pe care nu o pot împărtăşi. Se ştie că evreii care aderaseră la comunism nu se
mai considerau de nicio etnie şi deveniseră atei. Deci nu mai aparţineau spiritului
evreiesc.

Ceea ce vreau eu să spun, pe baza de-acum evidentei implicări a unor elemente de origine
evreiască în evenimente, este explicarea anumitor mecanisme psihologice care, la
nivelul mentalului colectiv – atât în comunitatea legionară, cât și unele sectoare
sociale – au putut conduce, în acele zile, la identificarea evreilor ca unii dintre
MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68
57
autorii loviturii împotriva guvernării legionare, precum și la generalizări de genul
cele prin care s-a pus semnul egalității între noțiuni ca evreu și comunist.

Spuneam undeva că, între evenimentele din ianuarie 1941 și cele din decembrie 1989,
ambele caracterizate de o masivă și intensă activitate a serviciilor secrete, inclusiv
străine, există multe asemănări și corespondențe. Într-adevăr, aceasta poate fi una
dintre ele: crearea și întreținerea, zile la rând, a unor psihoze colective menite să distragă
atenția populației de la adevărata miză a evenimentelor, să o paralizeze pentru a nu se
implica, precum și să legitimeze în final noua putere care capătă aura de forță salvatoare.
Ne amintim încă de diversiunea “teroriștilor” din 22-25 decembrie 1989, cu toate
accesoriile utilizate (teroriști arabi, apa otrăvită, focare de rezistență etc.), și putem
înțelege mai bine escaladarea până la
paroxism, în ianuarie 1941, a
condamnării, ca autori ai evenimentelor,
a evreilor, comuniștilor, masonilor. Dar
mai ales putem înțelege ce consecințe
produce o astfel de psihoză, gândindu-
ne la numărul mare de persoane
nevinovate din 1989, identificate de
masele tulburate drept teroriști și
torturate sau chiar executate (așa cum s-
a întâmplat la București, dar mai ales la
Sibiu, unde după 22 decembrie 1989 a
avut loc un adevărat masacru împotriva
cadrelor Ministerului de Interne care se
predaseră totuși pașnic).

Am pomenit mai sus despre declarația


dată în cadrul anchetei din 1950 de
Eduard Tomescu – unul dintre legionarii
care s-au aflat la Jilava și care a participat la reținerea celor opt evrei scăpați din primul
masacru. Acesta declara că, atunci când i-a cerut instrucțiuni telefonic, Marin Mihăiță –
șeful legionar al plasei Vidra – ar fi răspuns că este vorba de niște comuniști scăpați din
București și că trebuie lichidați. Nu știm dacă declarația lui Tomescu este întru totul
MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68
58
veridică, ținând seama că în anchete foarte mulți țineau să-și scape propria piele. Dar
dacă este așa, atunci e clar că Mihăiță era convins că are de-a face cu comuniști,
indiferent că erau evrei sau nu. Este puțin probabil ca Mihăță să se fi formalizat într-o
discuție telefonică cu unul dintre subordonații săi, încercând să escamoteze un ordin de
împușcare a unor evrei sub acela al lichidării unor comuniști. Nu trebuie exclusă a priori
ipoteza ca decizia pripită a lui Mihăiță să fi fost circumscrisă psihozei generalizate în
urma unei diversiuni create și întreținute de serviciile secrete – psihoza complotului
evreo-masonic și communist generator ale evenimentelor respective. Teză la care
achiesau chiar și legionarii, ei încercând să-și explice astfe, într-o manieră facilă,
înlăturarea lor de la guvernare, care era de-acum un fapt împlinit.

În ceea ce-l privește pe Marin Mihăiță (originar din Crețești, comuna Vidra, absolvent de
liceu cu bacalaureat, în acel moment în vârstă de 29 de ani), avem avantajul de a fi în
posibilitatea unei evaluări a profilului său psihologic, grație evocărilor orale ale unor
săteni din Jilava și Ferdinand (Gheorghe Iordache, Nicolae Stan), cât și relatărilor scrise
ale lui Costică Dobre – șeful legionar al plasei Bolintin (deci omolog funcției lui Mihăiță)
și primar al comunei Bolintinul din Vale. În memoriile sale, acesta din urmă (fond
manuscris Titi Dobre, arhiva Florin Dobrescu) îl prezintă pe Mihăiță ca pe un
temperament impulsiv, chiar exaltat, cu evidente înclinații spre violență pe care le
imprima subordonaților săi. Așadar, un mediu afectiv numai bun de influențat de
diversiuni precum cea a pericolului “iudeo-comunist”.

Fără a încerca să punem un verdict defintiv asupra ordinului lui Mihăiță, credem că
onestitatea ar trebui să oblige pe orice istoric la această circumspecție, măcar până la
apariția unor documente concludente. Mai ales că Marin Mihăiță a fost condamnat și
deținut în închisorile comuniste până în 1964, timp în care Securitatea va fi avut la
dispoziție mijloacele ei specifice de clarificare a acestui episod.

Mergând mai departe pe firul acestui raționament, înaintăm supoziția ca și misterioșii


transportatori ai evreilor, la sosirea lor pe teritoriul comunei Jilava să fi transmis
legionarilor locali – țărani analfabeți în majoritate – că este vorba de ostatici comuniști, și
chiar acești legionari locali să fi raportat inițial șefului lor de la Prefectura de Ilfov
această versiune.

Trebuie spus totuși că suntem obligați a trata cu circumspecție și declarația lui Tomescu,
deoarece mărturia prințului Sturdza, citată mai sus (și pe care o considerăm mai credibilă,
MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68
59
dat fiind statutul aristocratic și nivelul intelectual al autorului), arată că acesta se afla tot
în Prefectura de Ilfov (ca și Marin Mihăiță) atunci când i-a fost semnalată – tot telefonic –
mișcarea acelui camion cu prizonieri civili ce aveau să fie executați la Jilava. Ca funcție
și ca grad, Sturdza era superior lui Mihăiță, iar dispozițiile sale cu privire la prizonierii
evrei au fost să fie salvați. Și atunci de ce și mai ales cum ar fi putut Mihăiță să transmită,
de la telefonul aceleiași instituții, un ordin diametral opus?

Această convenţie între comunişti şi serviciul secret românesc poate, în sfârşit, oferi
o explicaţie plauzibilă faptului că nici autorităţile antonesciene şi nici cele de după
1944 nu au dus ancheta pogromului de la Jilava până în acele amănunte care ar fi

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


60
putut stabili vinovăţiile pentru acel masacru inutil. Pe de o parte, regimul Antonescu
nu a dorit să devoaleze implicarea serviciului secret al statului român în acest pogrom. Pe
de altă parte, după preluarea puterii de către comunişti, în 1945, de asemenea nu s-a dorit
să se afle că “tovarășii” au fost implicaţi, alături de serviciile secrete, în evenimentele din
ianuarie 1941. Și poate chiar inclusiv în masacrul din pădurea Jilava.

De altfel, o “notă informativă cu privire la influenţa comuniştilor în Corpul muncitoresc


legionar” din 1 februarie 1941, atestă că “Partidul comunist a trimis la Moscova un
raport despre modul cum s-au desfăşurat evenimentele în legătură cu rebeliunea şi
devastările magazinelor, arătând că aceasta poate fi considerată ca o primă încercare de
revoluţie în România cu sprijinul partidului, întrucât majoritatea membrilor Corpului
Muncitoresc Legionar sunt aderenţi de stânga (…)”. (Arhivele Naţionale ale României,
Partidul Comunist din România în anii celui de-al doilea război mondial 1939-1944,
coord. Alina Tudor Pavelescu, Bucureşti , 2003, doc. Nr. 35)

Tot Serviciul Secret de Informaţii, într-un raport din acele zile, sesizează prezenţa
agentului contraspionajului sovietic Mihail Şanov, legendat ca reprezentant al
agenţiei TASS, în rândul manifestaţiilor legionare anti-antonesciene din ziua de 20
ianuarie 1941 (Cristian Troncotă – “Între 20-25 ianuarie va izbucni o revoluţie în Ţara
Românească”, în Magazin Istoric nr. 1-2/1994, p. 173-195).

Chiar şi relatările evreului Matatias Carp în “Cartea neagră ” din 1945, abundă de
neclarităţi şi contradicţii flagrante care întăresc cele arătate mai sus: “Deşi sectorul cel
mai ameninţat, ştiut ca atare de cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească, totuşi
nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază, dacă nu a avutului, cel puţin
a vieţilor omeneşti. Din indolenţă sau cu dinadinsul (s.n.), o populaţie de aproape o sută
de mii de oameni a fost lăsată pradă bestiilor dezlănţuite.” Carp afirmă că zonele
evreiești “au fost invadate de bandele ucigătoare şi jefuitoare, o dată cu primele semne
ale răzmeriţei, ba chiar mai înainte. Începând de marţi, pe la vremea prânzului, până
către revărsatul zorilor de vineri, deci multă vreme după capitularea rebelilor, bunurile
şi vieţile evreieşti au stat sub puterea pistolului, a târnăcopului şi călcâiului legionar.
Aproape 70 de ore, o masă ce cuprindea câteva zeci de mii de oameni, bărbaţi, femei şi
copii, n-au avut altă preocupare decât maltratarea, distrugerea, incendierea, furtul şi
asasinatul.”

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


61
Este o absurditate să susții că atrocităţile au continuat “multă vreme după
capitularea rebelilor”, deci după ce Antonescu câştigase şi deţinea controlul,
legionarii fiind, după cum spune însuși Carp, “capturaţi”(!). Singurul mod în care
această situație absurdă ar putea fi înțeleasă este tot acordul dintre SSI şi PCdR, de
orchestrare a atrocităţilor în cartierele evreieşti pentru a arunca vina în seama
legionarilor. Și atunci, devine lesne de înţeles de ce devastările continuau în cartierele
evreiești și după înfrângerea legionarilor și preluarea controlului asupra orașului de către
Armată.

Foarte interesant este faptul că Iuliu Maniu declara ulterior evenimentelor


că “rebeliunea a fost organizată de Germania şi Comintern”. (Gheorghe Buzatu,
“Români în arhivele Kremlinului”, Bucureşti, 1996) Iar implicarea serviciilor secrete
germane chiar nu poate fi ignorată. Şeful SSI, Eugen Cristescu consemnează că agenţii
săi au depistat numeroşi oameni plătiţi de Gestapo să răspândească afişe şi
manifeste antisemite în rândul bucureştenilor, accentuând dezordinea şi îndemnând
la pogrom.

Ostilitățile aveau să înceteze după ordinul de încetare a rezistenței, transmis de Horia


Sima sub presiunea amenințării lui Hitler, că armata germană din România va intra în
luptă de partea lui Antonescu. Au urmat trei ani și jumătate în care România a avut
statutul de stat vasal, aflat în stare de semiocupație germane, iar Mișcarea Legionară a
cunoscut o cruntă persecuție, nu doar în ţară, ci şi pe teritoriul Reich-ului, unde legionarii
au fost internaţi în lagăre de concentrare până în 1944.

Cui puteau servi tragicele evenimente din ianuarie 1941, inclusiv moartea a zeci, sute de
oameni? În primul rând lui Antonescu, cel care a rămas la putere, aruncând răspunderea
crimelor asupra legionarilor, alături de jafurile şi fărădelegile comise de pleava societăţii
în cele 3 zile. Dar a servit şi sovieticilor, care vedeau înlăturat de la guvernare adversarul
ireductibil al comunismului în România: Garda de Fier. Şi nu în ultimul rând lui Hitler,
care astfel se debarasa de nişte naţionalişti care îi încurcau planurile imperialiste în
regiune. Aşa cum în decembrie 1989 a fost nevoie de diversiunea sângeroasă a
teroriştilor şi de peste 1100 de victime, pentru a legitima eşalonul secund al
structurilor comuniste care preluaseră puterea, demonizând cadrele fidele lui
Ceauşescu. Din păcate, „revoluţiile” se fac cu preţul a numeroase victime inocente…

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


62
Am cunoscut în comunele menţionate oameni care, la cercetările din 1941, reluate după
august 1944, au fost trecuţi prin faţa rabinului Guttman, supravieţuitorul masacrului, ai
cărui doi fii au fost ucişi în acelaşi loc. Niciunul din legionarii jilăveni ori din 1
Decembrie pe care i-am cunoscut nu au fost identificaţi de bătrân ca şi asasini ai copiilor
săi (relatarea învăţătorului George Iacob, ginerele lui Nicolae Voiculescu).

Viceprimarul legionar Nicolae Voiculescu (mort la Jilava în 1951) a fost acuzat doar
pentru faptul că, atunci când rabinul Guttman, scăpat din masacru, a ajuns la primăria din
1 Decembrie, a refuzat să-l primească din suspiciune, indicându-i să meargă în Bucureşti
(mărturie culeasă de la urmaşii lui Voiculescu). Dacă legionarul Voiculescu ar fi făcut
parte dintr-un aparat legionar de exterminare a evreilor, l-ar fi ucis pe Guttman cu acest
prilej, nicidecum nu l-ar fi lăsat să plece.

Consider importantă relatarea indignării manifestate de legionarii întorşi în comune,


la aflarea celor întâmplate, ca încă o
dovadă a faptului că masacrul nu a
fost emanaţia voinţei organizaţiilor
locale din care făceau parte şi, cu atât
mai puţin a conducerii centrale a
mişcării. Citez mărturia lui Iordache
Gheorghe (n. 1921, agricultor, com. 1
Decembrie). Tatăl acestuia, Gheorghe
Iordache zis Delegatu, fost membru
PNL, a aderat la Mişcarea Legionară în anii ‘30. În 24 ianuarie 1941, aflând de masacrul
de la Jilava, a mers în această comună pentru a-l admonesta pe nepotul său, Petre
Ivănescu, participant la asasinate, pe care l-a blestemat pentru actul comis. Renegat de
rude şi de camarazi, Ivănescu s-a sinucis în momentul în care jandarmii au venit să-l
aresteze.

Menţionez şi cazuri de încercare a autorităţilor antonesciene de a incrimina în mod


aberant legionari din Jilava pentru o presupusă participare la masacru. Astfel, dascălului
Doncu T. Doncu i s-a reproşat că s-ar fi agăţat câteva zeci de metri de una din săniile care
transportau prizonierii evrei pe şoseaua principală în timp ce mergea la primărie să ridice
ajutorul social (avea mulţi copii), iar studentului Eduard Tomescu (cel salvat mai târziu
MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68
63
prin sacrificiul lui Mircea Vulcănescu la Aiud) relata, în detenţie, lui Constantin
Tănăsescu şi Emanoil Paraschivaş, presiunile făcute de anchetatori pentru a obţine
declaraţii în sensul implicării conducerii Legiunii în organizarea acestui masacru.

Menţionez starea de haos şi isterie specifică maselor necontrolate, precum şi agitaţia


suspectă a unor pretinşi legionari care s-au implicat în participarea la asasinate. Aceştia
au fost, conform relatărilor fie simpli localnici, fie simpatizanţi legionari ori cel mult
membri recenţi, marginali, care însă nu puteau justifica prezenţa lor în comună, în timp
ce trebuiau să fie prezenţi în instituţiile bucureştene conform ordinelor superiorilor.
Probabil că, în cazul unei victorii legionare, aceştia ar fi fost grav pedepsiţi cu siguranţă,
pentru încălcarea disciplinei legionare.

Un lucru este cert şi trebuie ţinut cont de el din punct de vedere juridic. Nu există niciun
document din care să rezulte vreun ordin pornit de la conducerea Mişcării
Legionare sau măcar de la conducerea de plasă sau comună, prin care să se fi dispus
acest masacru.

Există în schimb, acum, documentul amintit mai sus care arată clar cine au fost
autorii incidentelor din cartierele evreieşti: membrii Partidului Comunist, ajutaţi de
pleava suburbiilor, în acord direct cu serviciul secret al lui Antonescu.

Putem acum înţelege mai bine de ce de 75 de ani se refuză sistematic redeschiderea


dezbaterii şi a investigaţiilor unui episod cutremurător dar rămas neclarificat. Ei bine, iată
cea mai bună explicaţie pentru faptul că niciodată autorităţile nu au dus ancheta
pogromului de la Jilava până în acele amănunte care ar fi putut stabili vinovăţiile pentru
acel masacru inutil. Regimul Antonescu nu a dorit să devoaleze implicarea Serviciului
Secret de Informaţii în acest masacru etnic, iar după preluarea puterii de către comunişti,
în 1945, în ciuda numărului mare de etnici evrei ce ocupau funcţii în noul regim, nu s-a
dorit de asemenea aflarea faptului că aceştia au fost implicaţi alături de serviciile secrete
în evenimentele din ianuarie 1941.

Însuşi istoricul Adrian Cioflâncă, de la Institutulul Naţional pentru Studiul Holocaustului


în România „Elie Wiesel”, în urma recentelor sale cercetări asupra arhivelor conţinând
anchetele privitoare la acest pogrom, afirmă că, „nu au fost însă identificați legionarii
care au venit de la București cu camionetele cu evrei. De fapt, câteva nume au fost
menționate de martori, dar anchetatorii nu au mers pe fir. O parte dintre legionarii în

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


64
cauză aveau să fugă în Germania. Alții au fost arestați pentru alte fapte din timpul
rebeliunii și nu li s-a cerut să vorbească în anchetă despre masacrul la care au participat la
Jilava. Nici autoritățile comuniste nu au mers cu mult mai departe.” Aşadar, aceeaşi
observaţie: nici regimul antonescian, dar nici comuniştii nu au dorit să meargă prea
departe cu ancheta. Ba mai mult decât atât, nici „istoricii nu au făcut mari progrese în a
completa golurile de cunoaștere lăsate de investigațiile judiciare. Subiectul a fost tabu
pentru multe decenii, iar accesul la documente a fost împiedicat.”, afirmă acelaşi
Cioflâncă. (http://revista22.ro/70259624/masacrul-antisemit-de-la-jilava-ce-tim-n-plus-
ii.html)

În aceste condiţii, investigaţia trebuie extinsă asupra acelor elemente bucureştene, pretins
legionare, care au acţionat în cartierele evreieşti, luând ostatici, torturându-i şi
transportându-i apoi la Jilava şi împuşcându-i. Deoarece, condamnarea la acea dată a
câtorva săteni înapoiaţi, lipsiţi de educaţie şi isterizaţi în obscurantismul lor de agenţi
instigatori, care s-au făcut vinovaţi de uciderea celor câtorva evrei scăpaţi din masacru,
ori condamanarea unor săteni la fel de needucaţi care au dezbrăcat cadavrele,
deposedându-le de bunuri de valoare, nu reprezintă decât o parte derizorie a acestui caz.

Ar trebui anchetată apoi şi situaţia persoanelor care au incitat, mai mult sau mai puţin
subtil, instigând la violenţe pe aceşti ţărani înapoiaţi. Să nu uităm, din zilele lui
decembrie 1989, lui iunie 1990, ca şi în alte situaţii diversioniste, numărul mare de
agitatori şi provocatori care incitau împotriva “teroriştilor” sau “legionarilor”.

Căci – știu că mă repet – adevăraţii legionari din Jilava şi comunele adiacente au fost
baricadaţi în instituţiile bucureştene. Iar cei care au adus şi au asasinat pe evrei nu
erau cunoscuți de cei câțiva rămași în Jilava. Și au rămas necunoscuți până astăzi.
Ceea ce mi se pare de neconceput pentru Siguranţa acelor ani, altminteri deosebit
de eficientă în a depista şi aresta orice legionar suspectat de activitate împotriva
regimului antonescian sau, ulterior, a celui comunist.

Deși este mult mai greu și mult mai puțin posibil, chiar şi după 75 de ani, autorităţile
statului român au obligaţia de a redeschide anchetele atât de uşor închise ale
pogromului de la Jilava. Iar istoricii trebuie să reevalueze abordarea studiului
asupra acelor zile şi nopţi de coşmar, prin rigorile cercetării, şi nu pe baza relatărilor
emoţionale ale lui Matatias Carp ori artificiilor jurnalistice ale lui Brunea Fox.

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


65
Eu sunt unul dintre cei care cer asta, în numele adevărului şi atâtor oameni care au trăit,
pe nedrept, întreaga viaţă cu stigmatul unor crime la care nu au participat. Din respect
pentru cei 144 de evrei morţi în chinuri. Din respect pentru cei 346 de români (alții indica
o cifra de peste 800) ucişi de mitralierele lui Antonescu. Din respect pentru cei calomniaţi
şi huliţi de atunci, pe nedrept, în mod pauşal, pentru aceste crime, desi cei mai mulți nici
nu au știut de comiterea lor: legionarii şi urmaşii lor.

Statul român trebuie chiar şi acum, târziu, să asume această anchetă onestă,
inclusiv realitatea că instituţiile sale de atunci, mă refer la serviciul secret, au
participat la orchestrarea crimei colective. Şi nu trebuie să se teamă nimeni că statului
român de azi i s-ar putea imputa daune materiale în viitor. Pentru că România de azi nu
poate fi pusă să plătească pentru actele criminale ale unui regim ilegitim, instaurat la
adăpostul unei lovituri de stat, cu implicarea mai multor servicii secrete străine.

NOTA: Prezentul studiu reprezintă forma restrânsă a unei cărți ce urmează a fi


publicate. Nu intenționăm, și nici nu e posibil, să oferim concluzii definitive. Dorim doar
redeschiderea cercetărilor, inclusive a celor penale, în acest caz, pentru clarificarea
tuturor nelămuririlor. În memoria sutelor de victime ale evenimentelor din 20-24
ianuarie 1941, indiferent de apartenenţa etnică…

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


66
CUVINTE PENTRU VREMURI DE CRIZĂ

Dragii mei, având mai multe treburi de rezolvat, ieri am ignorat toată ziua internetul și
televiziunea. Și ce să vezi, minune mare: dintr-o dată mintea mi s-a limpezit și inima mi
s-a liniștit! Gata cu fricile și cu tulburările, gata cu agitația și cu disperarea.. Da, este
adevărat, orașele din Italia erau la fel de pline de mașini de poliție de toate culorile, se
vedea că se întâmplă „ceva” dar, lipsit de acest năucitor bombardament de informație din
ultimele zile, sufletul meu se întorsese în matca păcii lui obișnuite, precum un prunc în
brațele mamei sale.. Din nou soarele strălucea voios, veselindu-mă cu strălucirea lui, din
nou iarba era verde și crudă, așa cum numai primăvara știe ea să fie, din nou natura Îi
cânta slave lui Dumnezeu..

Scăpată de balastul acesta ideologic, mintea


mea se întorsese către Creatorul și
Binefăcătorul ei. Parcă mă trezisem dintr-
un somn lung și agitat. Iubiții mei prieteni,
aceasta este soluția, dacă vrem să mergem
înainte în viață, dacă vrem să nu fim striviți
de presiunea tulburărilor acestei lumi aflate
în puterea satanei: să închidem ferestrele
lumii din viața noastră, să blocăm toate căile prin care informația pătrunde în sufletele
noastre, internet și televiziune, mass-media și presă. Da, am înțeles, bântuie o urâtă boală
molipsitoare prin lume, am înțeles cum trebuie să mă protejez de ea și atât. Ce-mi mai
trebuie altceva? Ore nesfârșite de emisiuni TV, sute de postări pe Facebook, jurnale
digitale care actualizează știrile din trei în trei ore.. CHIAR AM NEVOIE DE ȘTIRILE
ASTEA?.. Noi alegem pacea sau tulburarea, seninul sau furtuna. Este foarte important
ceea ce permitem să ne pătrundă în suflete. Vă salut pe toți. Sper să fi înțeles corect
mesajul meu. Nu uitați să despărțiți esențialul de ne-esențial. Căutați pacea, căutați harul,
căutați-L pe Dumnezeu. Domnul să vă binecuvânteze pe toți, amin!

Părintele Sorin Croitoru de la Mantova (Italia

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


67
ăși
copil
Anul XIII, Nr. 68(2), martie 2020

APARIŢIA
Revista (ziarul online de atitudine civică) MAGAZIN CRITIC este
editată periodic la cererea cadrelor didactice şi se găseşte de vânzare la
sediul redacţiilor EURO EDUCATION FEDERATION.
CONTACT
Motru: Str. Primăverii, Nr.3, Bl M4, Sc.1, Ap 16
Târgu Jiu: Ecaterina Teodoroiu, Nr. 4, Bl. 4, Sc. 2, Ap 16
Telefon: 0770529500 sau 0728353441.
http://www.magazincritic.ro/ .
E-mail: magazincritic2007@gmail.com sau cdi7910@yahoo.com
COLABORARE

Aşteptăm colaboratori serioşi. Textele tehnoredactate*, în Microsoft


Word, Office XP, şi semnate pot fi trimise pe adresa de e-mail a revistei:
magazincritic@yahoo.com, până la data de 20 a fiecărei luni.

Tehnoredactarea se va face cu font Times New Roman, corp 12-14, pagină


format A5, folosindu-se diacritice. Responsabilitatea textelor publicate
aparţine în exclusivitate autorilor. O echipă redacţională va selecta articolele
în vederea publicării acestora. Atenţie la plagiat! (*Reguli minime de
tehnoredactare: Înainte de punct, virgulă, punct şi virgulă, două puncte, trei
puncte, semnul exclamării, semnul întrebării, nu se pune spaţiu. Spaţiul se va
pune după aceste semne de punctuaţie, precum şi înainte de deschiderea unei
paranteze.)
CONCEPŢIE GRAFICĂ / MACHETARE / DESIGN
Asociaţia culturală Semn – Târgu Jiu
EDITURA
eParadigme
Powered By
EURO EDUCATION FEDERATION
Magazin critic (online) - ISSN 2360 – 3321
ISSN–L 1842 – 8541

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


68
Magazin critic (online) - ISSN 2360 – 3321
ISSN–L 1842 – 8541

MAGAZIN CRITIC martie, nr. 68


69