APARIłIA ŞI FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC

LEGEA łĂRII

1. CONCEPTUL DE „LEGE”
NoŃiunea de Legea łării sau Jus Valahicum a căpătat, în timp, ca urmare a etapelor
istorice parcurse de regulile instituite, mai multe accepŃiuni, fiecare având o contribuŃie
fundamentală în definirea acestei noŃiuni complexe.
- prima accepŃiune este cea de lege nescrisă, care desemnează totalitatea normelor
tradiŃionale după care funcŃionau obştile săteşti, fiind unanim acceptate de comunitate (dreptul
obişnuielnic sau obiceiul pământului). Românii au numit aceste norme „lege”, cu înŃelesul de
normă nescrisă, provenind din latinescul religio, reprezentând legea dinăuntru, prin credinŃă şi
conştiinŃă, ceea ce romanii numeau mos – obicei1.
- a doua accepŃiune este cea de lege scrisă şi desemnează normele juridice redactate în
scris de instituŃiile statale şi impuse colectivităŃilor prin constrângerea organelor puterii politice.
Acest concept a apărut odată cu apariŃia pravilelor, în secolul al XVII-lea, moment de la care s-a
făcut distincŃia dintre drept scris şi nescris, acesta din urmă fiind numit „obicei”.
- a treia accepŃiune este cea de lege creştină, aceasta înglobând regulile de conduită
cuprinse în scrierile bisericeşti ortodoxe care au influenŃat conştiinŃa românilor încă din perioada
etnogenezei. Dreptul bisericesc a purtat denumirea şi de „lege dumnezeiască”, fiind inclus în
nomocanoane bisericeşti.
În imediata apropiere a noŃiunii de „lege” se regăseşte noŃiunea de „dreptate”. Formula
„după lege şi dreptate” se întâlneşte în mod frecvent în actele judecăŃii domneşti din perioada
feudalismului dezvoltat. Această concepŃie de „dreptate” îşi are rădăcinile în dreptul roman,
regăsindu-se în definiŃia pe care Celsus o dădea dreptului, „ars boni et aequi”. Astfel, îmbinarea
binelui social cu principiile de echitate, prin interpretarea normelor de drept în conformitate cu
principiile echităŃii, s-a păstrat în dreptul românesc sub forma instituŃiei „oamenilor buni şi
bătrâni”. În concepŃia dreptului românesc, dreptatea include şi principiul echităŃii, fiind conformă
principiilor etice acceptate în perioada feudalismului timpuriu. Alături de moştenirea daco-
romană, conştiinŃa juridică a timpului cuprindea şi principii ale moralei creştine.

2. DEZVOLTAREA NORMELOR JURIDICE

Dreptul românesc nescris (Legea łării) s-a format în cadrul unui îndelungat proces
istoric, având ca principal izvor normele cu caracter social existente pe teritoriul românesc, ale
populaŃiei băştinaşe (dacii). Cele mai vechi obiceiuri şi norme juridice s-au format în legătură cu
stăpânirea pământului.
Astfel, ca urmare a extinderii suprafeŃelor de teren prin desŃeleniri şi defrişări, se
înregistrează o creştere a proprietăŃii personale. Cele mai multe terenuri sunt puse în valoare prin
munca unei singure familii, care caută să scoată aceste proprietăŃi de sub regimul reglementării
în devălmăşie. În locul normelor care interziceau ferm membrilor obştii să înstrăineze unele părŃi
din teritoriul obştii, intervine o modificare, foarte importantă, care vizează dreptul de protimis
sau de preempŃiune. În virtutea acestui drept, în cazul înstrăinării unor părŃi din teritoriul obştii,
rudele celui care înstrăina şi ceilalŃi membri ai obştii aveau preferinŃă la cumpărare. Scopul era
evident: se evita trecerea terenurilor în proprietatea unor persoane din afara obştii.

1
E. Cernea, E. MolcuŃ, Istoria statului şi dreptului românesc, Ed. Şansa, Bucureşti, 1996, p. 55.
 În privinŃa statutului juridic al persoanelor, Legea łării înregistrează inegalităŃile de avere
ce apar şi se multiplică în această perioadă a feudalismului timpuriu, care au ca efect stratificarea
socială specifică. Astfel, există o pătură socială superioară, alcătuită din cnezi, voievozi, juzi,
jupâni, care exercită şefia militară şi înfăptuieşte justiŃia, beneficiind de unele terenuri şi venituri
de la populaŃie. Această pătură socială constituie începutul aristocraŃiei feudale.
Marea masă a societăŃii era reprezentată de Ńăranii liberi, la care se adaugă o nouă clasă
socială în formare, aceea a orăşenilor meşteşugari şi comercianŃi.
Din secolul al XI-lea apar robii, cea mai mare parte a acestora provenind din Ńigani şi
tătari. Cu privire la aceste categorii sociale, apar norme juridice care fixează privilegiile,
drepturile şi îndatoririle fiecăruia, prefigurându-se sistemul statutar caracteristic stărilor feudale.
RelaŃiile contractuale cunosc o revigorare evidentă odată cu amplificarea schimburilor, cu
creşterea producŃiei şi dezvoltarea meşteşugurilor. Această amploare pe care o capătă relaŃiile de
tip contractual are la bază şi dezvoltarea conceptului de proprietate privată. Se constată o
intensificare a circulaŃiei monetare, fiind explicabilă acumularea unor mari sume de bani, cum
este cea plătită pentru răscumpărarea voievodului Bărbat, după înfrângerea lui Litovoi.
În domeniul justiŃiei se menŃin normele juridice tradiŃionale privind instituŃia oamenilor
buni şi bătrâni, precum şi sistemul probator cu jurători, martori şi jurământul cu brazdă.
Elementul de noutate se referă la competenŃa de judecată a cnezilor şi voievozilor.
În ceea ce priveşte instituŃia cnezatului, aceasta cuprinde un ansamblu de norme create în
perioada feudalismului timpuriu. La început, denumirea de cneaz s-a confundat cu cea de jude,
din obştea sătească. Ulterior, în momentul unificării mai multor obşti săteşti în uniuni de obşti, a
fost necesară alegerea unui cneaz în calitate de conducător al noii formaŃiuni prestatale. Noul
conducător a beneficiat de un statut diferit faŃă de cneazul obştii săteşti, denumit şi cneaz sătesc.
Succesiunea la conducerea cnezatului, realizată iniŃial prin realegeri repetate, s-a transformat
într-o instituŃie ereditară, funcŃia fiind transmisă în familia proprie cneazului. În aceste condiŃii,
vechea normă a electivităŃii se transformă în regula eredităŃii. În urma unificării cnezatelor în Ńări
şi voievodate, poziŃia cneazului se desprinde treptat de obştea sătească, transformându-se într-o
instituŃie centrală, direct subordonată voievodului.
Fiind ulterior cnezatului, voievodatul a apărut în timpul descompunerii puterii avarilor,
iar denumirea a fost luată de la slavii cu care românii au convieŃuit în secolele VI-IX. Norma
fundamentală a voievodatului este alegerea voievodului din rândul cnezilor, de către adunarea
acestora. Ea a fost recunoscută şi în Transilvania ca o străveche normă românească, în urma
luptei românilor împotriva autorităŃii maghiare de a li se respecta ,,dreptul de a-şi alege voievod
aşa precum se bucură de acest drept şi ceilalŃi români care sălăşluiesc în Maramureş şi în alte
părŃi ale Ńării”2.
Voievozii aveau şi ei tendinŃa de a permanentiza funcŃia lor în cadrul familiei proprii, iar
examinarea genealogiei voievozilor români confirmă practica alegerii voievodatului urmaş,
dintre fraŃii şi descendenŃii unui fost voievod, cu alte cuvinte, instituind un sistem electiv
ereditar.

3. TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE LEGII łĂRII

a) Drept unitar din punct de vedere geografic
Concluzia pe care au formulat-o juriştii şi istoricii se referă la faptul că a existat un drept
românesc comun tuturor românilor care au locuit pe teritoriul Daciei Mari sau pe teritoriul unor

2
E. Cernea, E. MolcuŃ, op. cit., p. 57.
state vecine (la sud de Dunăre, în CarpaŃii Păduroşi, Serbia, Moravia, Polonia).
Acest drept a fost recunoscut de către regii Ungariei după cucerirea Transilvaniei şi s-a
aplicat formaŃiunilor româneşti.
Regii Poloniei au recunoscut un drept valah sau moldovenesc ce se aplică românilor din
Polonia (jus valahicum).
b) Drept unitar din punct de vedere social
Aşa cum am arătat mai sus, cele mai vechi obiceiuri şi norme juridice s-au format şi
consolidat în legătură cu stăpânirea şi folosirea pământului. Este vorba de aplicarea dreptului
consuetudinar în mod egal tuturor categoriilor sociale. Cele mai semnificative diferenŃieri de
tratament juridic se întâlnesc în materia dreptului penal, în care pedeapsa cu moartea (felul
morŃii) varia după starea socială a celui vinovat. Pentru clasa boierilor pedeapsa era tăierea
capului, iar pentru oamenii de rând era spânzurătoarea.
c) Caracterul teritorial şi imobiliar al dreptului
Vechiul drept românesc s-a format în aşezările rurale, cele care şi-au păstrat continuitatea
şi după retragerea stăpânirii romane din Dacia. În dreptul de stăpânire şi folosire a pământului
găsim geneza tuturor instituŃiilor dreptului românesc nescris. Caracterul teritorial şi imobiliar al
dreptului exprimă legarea Legii de un teritoriu locuit de o populaŃie organizată politic pe un
anumit teritoriu.
d) Caracterul original al Legii łării
Legea Ńării este o creaŃie românească, produsul istoric al modului de viaŃă al strămoşilor
în condiŃiile organizării lor în obşti săteşti şi, apoi, în formaŃiuni politice cu caracter feudal.
Normele juridice cu privire la cnezat şi voievodat reprezintă începutul dreptului public în Ńările
române.
În decursul istoriei, dreptul românesc nescris a suferit o serie de influenŃe din partea altor
sisteme de drept. Este firesc să se fi întâmplat aşa, pentru că spaŃiul carpato-dunărean a constituit
zonă de puternic interes pentru marile puteri ale feudalismului timpuriu (Imperiul Bizantin,
dominaŃia bulgară, cuceririle ungurilor, năvălirea cumanilor şi tătarilor etc.), care au exercitat
influenŃe în toate planurile vieŃii politice, juridice, economice şi sociale.
În monumentala sa lucrare, „Dacia Preistorică”, Nicolae Densuşianu menŃionează
„colecŃiunea cea veche de legi a Daciei numită şi Legea Bellagines scrise pe la jumătatea
secolului al VI-lea”3.
Această lege conŃine diferite dispoziŃii din domeniul dreptului public: cu privire la
organizarea politică, judiciară, fiscală şi militară a voievodatelor, cnezatelor, districtelor şi
comunelor româneşti, precum şi din domeniul dreptului privat: cu privire la proprietate şi
posesiune, la obligaŃii şi succesiuni, drept matrimonial şi procedura în faŃa instanŃelor
judecătoreşti. Sunt reglementate de asemenea drepturile şi obligaŃiile claselor sociale: boieri,
preoŃi, militari, Ńărani.
Aceste reglementări se regăsesc apoi în Lex antiqua Valachorum, din care au redactat
apoi, în secolele XVI-XVII, Statutele şi ConstituŃiunile łării Făgăraşului.
Procedând la o analiză comparată între aceste reglementări şi dispoziŃiile cuprinse în
Legea romană a celor XII Table, Nicolae Densuşianu remarcă asemănări frapante în ceea ce
priveşte (i) delimitarea pământurilor vecine; (ii) rolul arbitrilor în soluŃionarea controverselor de
hotare între moşiile vecine; (iii) sancŃionarea celor care se sustrăgeau de la plata contribuŃiilor;
(iv) stricăciunile cauzate de vite, oi şi porci; (v) pedeapsa cu moartea pentru cei care fură vite, oi

3
N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, Bucureşti, 1913, p. 864.
şi porci; (vi) trădătorii şi cei care se ridică împotriva autorităŃii, precum şi (vii) interzicerea
căsătoriei între boieri şi Ńărani, dar şi căsătoria între autohtone şi străini.
Originalitatea obştii româneşti faŃă de cea hindusă şi slavă a fost subliniată cu pregnanŃă.
Aceeaşi originalitate se regăseşte şi în conŃinutul instituŃiilor cnezatului şi voievodatului la
români, având conŃinut şi evoluŃie total diferite faŃă de cele similare slave, găsite integral
constituite la venirea slavilor şi ungurilor, impunându-se în organizarea Voievodatului
Transilvaniei. Normele juridice cu privire la cnezat şi voievodat alcătuiesc începutul dreptului
public al Ńărilor române.
Unele influenŃe asupra instituŃiilor juridice româneşti cauzate de contactul românilor cu
alte popoare se explică, în primul rând, prin existenŃa unor aşezăminte asemănătoare. În acest
caz, influenŃa s-a limitat mai ales la terminologie.

4. NORME DE CONDUITĂ CUPRINSE ÎN LEGEA łĂRII

Principala avuŃie a obştii era pământul pe care locuiau şi îl lucrau autohtonii, păşunile,
pădurile, apele, tot ce intra sub incidenŃa teritorială a obştii.
Proprietatea era comună – o stăpânire în devălmăşie care nu era însă alcătuită din
suma proprietăŃilor individuale, ci un întreg asupra căruia aveau drepturi egale toŃi membrii
colectivităŃii, cu excepŃia bunurilor personale. De precizat faptul că doar pământul era în
proprietate comună, roadele acestuia reveneau fiecărei familii potrivit lotului ce i se atribuia, prin
tragere la sorŃi, la începutul fiecărui an agricol.
În cadrul proprietăŃii devălmaşe, membrii obştii, individual sau în grup, nu aveau voie
sa înstrăineze părŃi din moşie. Proprietatea obştească era sacră, intangibilă. Turmele de oi, vite,
cai etc. erau socotite, de asemenea, bunuri comune (devălmaşe). În această categorie intrau
bunurile din subsol (diferite minereuri), morile, precum şi alte instalaŃii.
În aceste condiŃii se pare că a luat naştere dreptul de preempŃiune, cunoscut pentru
durabilitatea lui. Acest drept incipient de preempŃiune se manifesta în situaŃia în care cineva
renunŃa la drepturile lui asupra lotului de pământ. În acel moment se impunea consultarea, mai
întâi, a rudelor doritoare de a cumpăra, iar în cazul că nu se găsea cineva dintre rude, urmau
vecinii şi, în cele din urmă, obştea. Ideea era aceea de a nu înstrăina părŃi ale comunităŃii unor
persoane care nu făceau parte din cadrul obştii.
Pe lângă proprietatea devălmaşă, existau şi bunuri ale familiei, cum erau casa şi curtea,
unelte şi alte bunuri personale, care vor sta la temelia viitoarelor proprietăŃi feudale. Casa a fost
prima modalitate de desprindere de obşte. Fără îndoială că şi uneltele personale aveau acelaşi
statut, legiferat de către comunitatea de obşte. Semnul trecerii gospodăriei în stăpânire personală
l-a constituit gardul cu care a fost izolată de proprietatea comună a obştii. Modul de îngrădire a
casei şi a curŃii este constatat începând cu secolul al IV-lea.
Un proces asemănător s-a petrecut cu câmpul, ajungându-se la delimitări de loturi numite
sorŃ. Probabil pentru încurajarea unei mai bune organizări a muncii şi pentru randament mai
mare, conducerile obştilor au stimulat loturile familiale sau personale. Se ivea, astfel, o valoare
nouă în domeniul proprietăŃii şi o normă legislativă proprie viitoarelor forme de proprietate
feudală.
Lărgindu-se treptat, proprietatea va deveni una dintre instituŃiile fundamentale ale
dreptului feudal de mai târziu.
Principiul fundamental de convieŃuire în cadrul obştii era egalitatea dintre membrii
acesteia. Egalitatea era determinată de caracterul de devălmăşie asupra pământului şi de
participarea tuturor la munca de producere a bunurilor.
 Prin dispariŃia stăpânirii romane de tip sclavagist, când încă nu apăruseră deosebirile
bazate pe avere, toŃi oamenii erau egali. CalităŃile personale, privind inteligenŃa, vitejia, buna
comportare – aşa cum erau, de exemplu, oamenii buni şi bătrâni, puteau să evidenŃieze pe unii
membri din cadrul comunităŃii săteşti, dar nu să-i suprapună celorlalŃi. Prin sarcinile obşteşti pe
care le îndeplineau, aceştia aduceau foloase întregii obşti.
În perioada la care ne referim (secolele IV-IX), familia mică devine celula de bază a
societăŃii. Familia are atribuŃii economice, paternale, biologice, educative, sociale etc. Există o
solidaritate familială rezultată din aceste atribuŃii şi răspunderi. Există îndatorirea de întreŃinere
reciprocă între soŃi şi între părinŃi şi copii. Asemenea principii tradiŃionale la daci vor fi întărite
de religia creştină, răspândită în lumea daco-romană încă din secolul al III-lea e.n.
Căsătoria se încheia prin liber consimŃământ al soŃilor, iar după răspândirea
creştinismului, şi prin binecuvântarea religioasă. DivorŃul era admis la cererea oricăruia dintre
soŃi pe baza aceloraşi principii de egalitate, în ceea ce privea motivele invocate. De asemenea, în
materia succesiunii, descendenŃii aveau drepturi egale la moştenirea părinŃilor. Dreptul de
moştenire era recunoscut şi soŃului supravieŃuitor.
ŞtiinŃa istoriei evidenŃiază faptul că obştea sătească străromânească, în evoluŃia ei, a
răspuns multor cerinŃe ale momentului, reuşind să se încadreze în normele fireşti de ascensiune
ale unui popor. A creat şi acumulat valori noi, reuşind chiar să asimileze numeroase grupuri de
populaŃie străine, risipite în acest spaŃiu de tăvălugul migraŃiilor, populaŃii cu care autohtonii
adesea au conlucrat sau pe care le-au înfruntat. Asimilarea de populaŃii migratoare explică
diferenŃa istorică dintre autohtoni şi năvălitori.
Obiceiul pământului nu este o creaŃie a unui moment oarecare din trecut, ci este produsul
unui îndelungat proces istoric care, în linii mari, coincide cu însuşi drumul urmat de poporul ce l-
a aplicat.
Într-o formă iniŃială, acest sistem normativ a corespuns societăŃii fără clase, iar, după
înglobarea comunităŃilor săteşti în organisme politice de tip statal, mai întâi de tip sclavagist,
apoi feudal, ele au căpătat caracter de formaŃiune juridică, în cadrul unui proces specific, prin
care dreptul clasei dominante, impus societăŃii ca drept pozitiv, a continuat să fie aplicat de
acestea şi după dispariŃia acestor clase, a modului de producŃie şi a sistemului de drept respectiv,
transformându-se din drept pozitiv în obicei juridic.
Dreptul civil s-a manifestat sub diferite forme de exprimare juridică. În primul rând, ca
persoane libere şi egale, membrii obştii puteau încheia diverse tranzacŃii sub formă de contracte.
Vânzarea era contractul cel mai răspândit, cu efect translativ de proprietate prin simplul
consimŃământ al părŃilor.
Numeroase tezaure monetare scoase la iveală de arheologi pentru epoca respectivă,
precum şi exemplarele de balanŃe pentru cântărirea obiectelor de vânzare, fac dovada unui
comerŃ intens şi implicarea persoanei în afaceri, care atrăgea după sine responsabilităŃi şi
respectarea de norme comerciale, juridice de piaŃă. Contractele verbale erau precumpănitoare, iar
cuvântul dat lega părŃile, precum şi datul mâinii, ambele procedee având sensuri mistice,
conferint procedurii o solemnitate aparte.
În condiŃiile din acele vremuri este aproape surprinzător faptul că au existat norme de
drept care au funcŃionat cu eficienŃă. Cu certitudine, la menŃinerea şi impunerea normelor
juridice în societate a contribuit biserica, precum şi spiritul foarte puternic de comuniune. Există
o supunere totală faŃă de voinŃa colectivităŃii. Adesea, actul juridic putea fi confundat cu faptul
economic, religios, militar sau politic. Totuşi, trebuie evidenŃiat faptul că existau şi abateri de la
normele de conduită socială stabilite prin tradiŃie sau impuse de colectivitate (direct ori prin
conducătorii ei). Complexitatea fiinŃei umane, imprevizibilul social au cauzat şi anomalii, care,
la rândul lor, au determinat măsuri pentru stoparea şi eradicarea lor.
Spre deosebire de perioada anterioară retragerii aureliene, formalismul caracteristic
dreptului roman a dispărut, impunându-se formele mai vechi, simple şi directe.
Se poate susŃine că tradiŃia dacică a fost destul de puternică dacă avem în vedere faptul
că, după retragerea romană, (i) statul, cu organismele lui, a lipsit; (ii) clasele dominante nu
existau; (iii) lumea daco-romană s-a refăcut în mediul rural. Totodată, populaŃiile migratoare au
îngreunat evoluŃia societăŃii daco-romane. MenŃinerea şi revigorarea cutumei dacice s-a datorat
faptului că dreptul roman nu a fost aplicat marii majorităŃi a populaŃiei din Dacia Romană.
Această populaŃie autohtonă avea statutul de peregrin, iar cetăŃenii romani colonizaŃi în provincie
şi-au păstrat, în bună măsură, propriul drept provincial, pe care l-au luat cu ei odată cu retragerea
din Dacia.
Dreptul roman acŃiona atunci când normele de conduită socială stabilite prin obiceiul
pământului sau ad-hoc erau încălcate. Conflictele dintre membrii obştii se rezolvau în cadrul
acesteia. În alte cazuri extreme, se recurgea la Legea talionului. În cazul în care o persoană sau
mai multe dintr-o obşte provocau daune altei obşti, răspunderea o prelua obştea vinovatului.
Aşadar răspunderea era solidară din partea comunităŃii, care îşi aroga dreptul de a pedepsi pe
vinovat potrivit regulilor din obştea respectivă, răspunzătoare de educaŃia lui. În cazul în care
existau daune, de asemenea, obştea de care aparŃinea vinovatul plătea despăgubiri.
În vechiul sistem punitiv popular românesc, pedeapsa maximă nu era moartea, ci
izgonirea vinovatului din colectivitate (sat, obşte). Opinia publică exercita, astfel, un control şi o
influenŃă puternică şi permanentă asupra celor ce nu respectau regulile de convieŃuire. S-au
păstrat, până târziu în Evul Mediu şi Epoca Modernă, şi alte pedepse, cum erau strigarea peste
sat sau cu ocazia unor întruniri, atribuirea de porecle făptaşilor vinovaŃi.
În general, în lumea obştilor predominau infracŃiuni contra persoanelor, şi nu cele contra
bunurilor, furtul fiind considerat un lucru lipsit de sens. Însuşirea roadelor pentru consumul pe
loc nu era socotită furt, ci numai culegerea lor pentru alte scopuri (înstrăinare).
SancŃiunea pentru hoŃ consta în purtarea lui prin sat cu lucrul furat, ceea ce echivala cu
moartea civilă a celui vinovat. Se aplica şi vendeta (răzbunarea) însă doar în zonele rămase în
urmă, unde relaŃiile gentilice au durat mai multă vreme.
Normele de convieŃuire aplicate în vechime, în relaŃiile materiale dintre membrii
comunităŃilor vecine de pe teritoriul Ńării noastre au îmbrăcat forme multiple: organizare,
administraŃie, regimul persoanelor, bunuri, obligaŃii, pedepse, relaŃii intercomunitare publice şi
private etc. având caracter de sistem normativ ce corespundea, în conŃinut şi formă, nevoilor
concrete ale acestor comunităŃi, stadiului lor de dezvoltare. Toate relatările subliniază vechimea
acestor practici, care au avut o aplicare continuă, pe baza convingerii că ele reprezentau o ordine
juridică şi că aveau, aşadar, o raŃiune de a exista.
Nerespectarea obiceiului juridic, înzestrat cu sancŃiune materială, însemna, în acelaşi
timp, nesocotirea voinŃei întregii comunităŃi, fapt pentru care cel vinovat se excludea automat şi
fără drept de apel din mijlocul ei, fiind „desconsiderat şi povestit peste tot satul”, „rămânea
toată viaŃa batjocura satului”, „nu mai scăpa de gura satului” – formulări de expresie juridică
venite din vechime şi care s-au păstrat până în contemporaneitate.
Obştea sătească a cunoscut, în perioada de care ne ocupăm, şi relaŃii interetnice publice.
Aceste elemente de drept intercomunitar privat se regăsesc în modul de tratare a străinului, care,
în sistemul popular tradiŃional, nu era neapărat neromân, ci „om din alt sat”. RelaŃiile
intercomunitare publice se stabileau pentru nevoi de apărare.