PLANUL ESEULUI

Eseul argumentativ

Al doilea subiect al probei scrise cuprinde redactarea unui eseu argumentativ, având și acesta
exigențele lui. Dar ce este eseul argumentativ? O compunere cu o anumită structură și care vine să
ilustreze o viziune personală asupra unei teme date, ceea ce și spune denumirea de eseu: studiu de
proporții restrânse asupra unor teme filozofice, literare sau științifice, compus cu mijloace originale, fără
pretenția de a epuiza problema. Denumirea vine din fr. essai, care s-ar traduce liber prin „încercare”.
Aceasta înseamnă că autorul unui eseu „încearcă” să ne demonstreze că are un punct de vedere personal,
despre o temă dată sau liber aleasă și ne poate spune acest lucru în puține cuvinte. Iată cum arată un
subiect pentru redactarea unui eseu argumentativ.
Scrie un text de tip argumentativ, de 15-20 de rânduri, despre iubire, pornind de la ideea exprimată în
următoarea afirmaţie: „Nu există în viață decât o singură fericire: să iubești și să fii iubit..." (George
Sand).
Atenţie! În elaborarea textului de tip argumentativ, trebuie:
- să respecţi construcţia discursului argumentativ: structurarea ideilor în scris, utilizarea mijloacelor
lingvistice; 6 puncte
- să ai conţinutul şi structura adecvate argumentării: formularea ipotezei/ a propriei opinii faţă de ideea
identificată în afirmaţia dată, enunţarea şi dezvoltarea corespunzătoare a două argumente adecvate
ipotezei, formularea unei concluzii pertinente; 18 puncte
- să respecţi normele limbii literare (registrul stilistic adecvat, normele de exprimare, de ortografie şi
de punctuaţie). 6 puncte
 Introducere: ipoteza. Pentru început, m-aș întreba și te-aș întreba: Cine oare nu a încercat măcar o
data să înțeleagă dedesubturile iubirii ?...   Mă număr printre cei care și-au pus întrebări despre
„misterele” iubirii și susţin ideea enunţată în citatul dat, şi anume, aceea că iubirea, de orice fel, este
sentimentul care luminează şi face viaţa mai frumoasă, e sentimentul uman cel mai important, acela care
te face să fii fericit, care îți creează acea stare de bine, de sănătate spirituală, aș zice. Din același citat mai
rețin ideea că o adevărată iubire presupune o atitudine reciprocă: „să iubești și să fii iubit”, căci degeaba
iubești pe cineva și el nu te iubește, ba mai mult, te desconsideră, te ironizează, sau, și mai rău, râde de
tine. Și asta spune George Sand, că iubirea adevărată e un sentiment reciproc, ceea ce voi încerca să arat
mai jos.
 Argumente: pro sau contra.   În primul rând, atât iubirea pe care o dăruim cât şi cea pe care o
primim ne face să privim viaţa şi din alte puncte de vedere şi să uităm de interesele materiale. Aşa, noi
oamenii, ne dăm seama că având iubire avem o viaţă frumoasă şi învăţăm să preţuim momentele cu
adevărat minunate. Acest lucru îl poate face orice tip de iubire, fie ea părintească, pasională, pentru
prieteni sau pentru oricare dintre semenii noştri, dar consider că dacă în viaţa unui om se regăsesc toate
acestea, acel om poate spune că este cu adevărat împlinit. Fireşte că iubirea aduce şi suferinţă, dar numai
cunoscând toate trăirile pe care iubirea le aduce, ne vom da seama că nu există sentiment mai înălţător ca
acesta. De aceea, aș spune prin ce am trecut eu când m-am îndrăgostit pentru prima dată. Iubitul meu era
din clasa a XII-a și ne întâlneam în pauze, mergeam pe la discoteci, primeam SMS-uri de la el, până într-o
zi, când mi-a aruncat o vorbă de sus: Ce mai faci, Boboaco? Altă dată mi-a dat altă poreclă: Pișpirica. La
început am luat-o ca pe o glumă, dar mai târziu am înțeles că mă ironiza, mă privea de sus. Și a fost
destul. Ne-am evitat și am suferit și la urmă am înțeles că dacă acest sentiment nu e reciproc, nu are viață.
     În al doilea rând, sunt de părere că în iubire ura nu ar trebui să existe în viaţa noastră, întrucât ne
face să uităm de noi, să nu acordăm atenţie lucrurilor frumoase din viaţă şi să ne concentrăm doar să
facem rău celor din jurul nostru. Și cât de ușor se trece de la iubire la ură! Dacă ne urâm semenii, vom
deveni nişte oameni frustraţi, care îşi vor da seama în final că viaţa a trecut pe lângă ei şi nu s-au bucurat
de lucrurile cu adevărat importante. De aceea, nu m-am certat cu „prietenul” meu, l-am tratat cu respect,
ne vedem, vorbim și nu mă supăr … prea tare, când îl văd vorbind cu alte fete. Asta e! N-a fost să fie. Mai
sper să găsesc un prieten adevărat, pe care să-l iubesc și care să mă iubească la rândul lui.
 Concluzie.  Aşadar, fiecare are dreptul să aleagă ce face cu viaţa lui, dar în cele din urmă toţi ne vom
da seama că, așa cum am susținut prin cele afirmate anterior, prin iubire toate lucrurile frumoase sunt
posibile, că acest sentiment ne face mereu să tresărim de emoţii şi că nu mai există altceva care să dea mai
multă frumuseţe vieţii, pe când ura ne va aduce doar o viaţă tristă şi întunecată. De aceea mă regăsesc în
spusele lui George Sand, dar la fel de grăitoare mi se par și versurile: „Dacă iubești fără să speri / De-a fi
iubit vreodată, / Se-ntunecă de reci păreri / De rău viața toată”. Și cât de adevărate sunt aceste versuri
scrise de marele nostru poet M. Eminescu, poetul nostru „nepereche”.
Va mai aduc in plus o listă utilă de conectori care ajută la exprimarea ideilor de:
1. succesiune, continuitate : în primul rând, în al doilea rând, etc.;  pe de o parte... pe de altă parte, în
plus, de asemenea;
2. contrast:  dar, însă, ci, în contrast cu, dimpotrivă;
3. ierarhizare:  înainte de toate, mai presus de toate, mai important decât;
4. comparaţie:  la fel cu, tot aşa, ca în comparaţie cu, în mod asemănător;
5. probabilitate: probabil, posibil, este cu putinţă, s-ar putea ca;
6. certitudine:  cu siguranţă, desigur, fireşte, nu este nici o îndoială că;
7. concesie:  deşi, totuşi, cu toate acestea, chiar dacă;
8. concluzie:  deci, aşa, prin urmare, în concluzie, în consecinţă, la urma urmelor.

Eseul structurat

Este doar parțial asemănător cu eseul argumentativ, mai întâi prin faptul că e mai amplu, de
minim 2-3 pagini, și apoi prin faptul că presupune cunoașterea materiei, măcar repetarea operei
scriitorilor canonici, dar nu numai, pentru că trebuie să stăpânești bine noțiunile de teorie literară prin care
să dezvolți o temă și acel plan de idei ce este dat sau care trebuie să-l alcătuiești personal, având libertatea
combinării ideilor. Dar să nu uiți nici o idee din plan, pentru că altfel vei fi depunctat. Baremul de notare
are în vedere mai multe aspecte, dintre care amintim:
1. încadrarea operei într-o specie literară;
2. evidențierea unor trăsături ale operei alese, încadrare într-un curent literar, într-o epocă literară;
3. prezentarea a patru caracteristici esențiale despre specia respectivă: temă, idee, motive,
compoziție, limbaj, personaj; incipit, final, relații temporale și spațiale;
4. exprimarea unei opinii argumentate despre acțiune, compoziție, personaj, limbaj:
5. explicarea titlului prin raportare la conținut;
6. comentarea unui citat din critica literară referitor la specificul operei literare;
7. aprecieri personale despre locul scriitorului în literatura noastră, valoarea operei;
8. respectarea regulilor ortografice, exprimare îngrijită, coerența și cursivitatea ideilor;
9. evidențierea mesajului operei din perspectivă personală și, nu în ultimul rând, încadrarea în
minim două pagini a eseului.
Iată și aici un posibil subiect despre eseul structurat, referitor la primul dintre autorii canonici, M.
Eminescu.

*****
Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre trăsături ale romantismului reflectate într-un text poetic
studiat/în texte poetice studiate din opera lui Mihai Eminescu, pornind de la ideea exprimată în
următoarea afirmaţie critică: „De la automatismul erotic, Eminescu trece la metafizică. Dragostea devine
rațiunea însăși a vieții, mai mult, un mister cosmic. Prin ea poetul ar fi biruit moartea și ar fi dat femeii
existență eternă.” (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura
Minerva, București, 1982, p. 443)”.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- evidenţierea trăsăturilor care fac posibilă încadrarea textului poetic într-o tipologie, într-un curent
cultural/literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
- prezentarea temei, reflectată în textul poetic ales, prin referire la două imagini/idei poetice;
- sublinierea a patru elemente ale textului poetic, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a
poetului (de exemplu: imaginar poetic, titlu, incipit, relaţii de opoziţie şi de simetrie, elemente de
recurenţă, simbol central, figuri semantice – tropii, elemente de prozodie etc.);
- exprimarea unei opinii argumentate, despre modul în care tema şi viziunea despre lume sunt
reflectate în textul poetic ales.
Notă! În elaborarea eseului, vei respecta structura textului de tip argumentativ: ipoteza, constând în
formularea tezei/a punctului de vedere cu privire la temă, argumentaţia (cu minimum 4
argumente/raţionamente logice/ exemple concrete) şi concluzia/sinteza. Pentru conţinutul eseului vei
primi 16 puncte, iar pentru redactarea lui vei primi 14 puncte (organizarea ideilor în scris – 3 puncte;
utilizarea limbii literare – 3 puncte; abilităţi de analiză şi de argumentare – 3 puncte; ortografia – 2
puncte; punctuaţia – 2 puncte; aşezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct).
Atenție! În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 2
pagini.

Planul eseului (orientativ)

1. Evidenţierea trăsăturilor care fac posibilă încadrarea textului poetic în romantism. Eminescu
– „poetul nepereche”, cum îl numește G. Călinescu - este situat printre marii romantici ai lumii.
Reprezentant al perioadei „marilor clasici”, cu cei mai valoroși scriitori români, format în spirit junimist,
este numit pe bună dreptate „Luceafărul” poeziei românești. De aceea aleg poezia Luceafărul, un adevărat
poem filozofic, implicând o meditație romantică profundă, pe care îl consider potrivit pentru ilustrarea
temei acestui eseu, perspectiva romantică asupra dragostei. Aș continua prin comentarea citatului din G.
Călinescu, cel care a studiat și explicat ca nimeni altul creația eminesciană. În esență, citatul arată că
viziunea despre dragoste este antitetică: „automatismul erotic” înseamnă o iubire ce se petrece „la mijloc
de codru des”, în armonia naturii, cu acea relație specific romantică natură-sentiment, așa cum apare mai
ales în poeziile din tinerețe ale poetului, spre exemplu, în poezia Lacul, din cuprinsul căreia aș aminti
doar strofa: „Să plutim cuprinşi de farmec / Sub lumina blândei lune - / Vântu-n trestii lin foşnească, /
Undoioasa apă sune!”; În schimb, „metafizica” iubirii o vom observa mai ales în poezia de maturitate,
începând cu Floare albastră și culminând cu Luceafărul. Aici dragostea devine o meditație profundă
asupra condiției creatorului, „dragostea devine rațiunea însăși a vieții, mai mult, un mister cosmic”, cum
zice marele Călinescu. Așadar, perspectiva antitetică asupra lumii și vieții ar fi o primă trăsătură
romantică a poeziei eminesciene. Ea este strâns legată de o altă trăsătură, evadarea romantică în timp și
spațiu cu ajutorul imaginației foarte bogate ce-i caracterizează pe romantici: în Luceafărul fiind vorba
despre călătoria spre Demiurg a luceafărului spre a cere dezlegarea de nemurire și în numele unei „ore de
iubire”. „Metafizica” poeziei vine desigur de la influența lui Schopenhauer, prin acel substrat de meditație
filozofică de recunoscut mai ales în dialogul dintre Hyperion și Demiurg.
2. Prezentarea temei, reflectată în textul poetic ales, prin referire la două imagini/idei poetice.
Se știe că tema Luceafărului este condiția geniului, o temă nelipsită de la romantici. Noțiunea de „geniu”
a fost preluată de poet de la filozofii idealiști ai vremii, geniul fiind ființa superioară, capabilă să pătrundă
cu puterea minții lor sensurile adânci ale vieții, un filozof, un înțelept, „bătrânul dascăl”, etc. Geniul este
desconsiderat de societate, nefericit și incapabil de a ferici pe cineva, așa cum poetul ne spune în acea
însemnare de pe marginea manuscrisului poemului Luceafărul. Pentru a ilustra cele două imagini ale
luceafărului, mă gândesc la „întruchipările” acestuia: cea prin care vrea să împărtășească condiția umană
la chemarea arzătoare a fetei de împărat: „Ca în cămara ta să vin, / Să te privesc de-aproape, / Am
coborât cu-al meu senin / Și m-am născut din ape.” ; și cea prin care se îndepărtează de lumea reală, în
aspirația lui spre ideal, prin acea detașare sceptic-romantică din finalul poemului: „Trăind în cercul
vostru strâmt, / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece”.
3. Sublinierea a patru elemente ale textului poetic, semnificative pentru ilustrarea viziunii
romantice despre lume a poetului. Mă voi referi mai întâi la titlul poemului Luceafărul, cu cel puțin trei
considerente. Cuvântul luceafăr este de origine latină (lat. lucifer) și s-ar „traduce” prin „purtător de
lumină”, mai ales că rădăcina este lux,-cis – lumină, ajungându-se firesc la numele popular al planetei
Venus, acea stea foarte strălucitoare, ce se vede mai ales dimineața. Simbolul luminii trimite la ideea de
înțelepciune și, în mod firesc, la ideea de geniu, de ființă superioară în spiritul filozofiei idealiste
germane. De aici și până la imaginea îngerului răzvrătit, lucifer, nu este numai un pas, el este demonul ce
se vrea egalul lui Dumnezeu. Dar să nu uităm că poetul a avut în vedere și cunoscutul mit al zburătorului
din folclorul românesc, acea personificare a sentimentului iubirii ca ființă supranaturală ce se arată în
somn tinerelor fete îndrăgostite. Toate sensurile acestea s-au contopit și au dat forța metaforică a titlului,
geniul, poetul însetat de absolut, așa cum îl văd romanticii. Semnificativ în acest sens este și motivul fetei
de împărat, preluat din basm, căruia poetul romantic îi dă o ipostază dual-antitetică, de ființă pământeană,
„o preafrumoasă fată” și de ființă superioară, dorind să-și depășească condiția, când rostește patetic: „O,
de luceafărul din cer / M-a prins un dor de moarte”.
4. Romantică este și compoziția poemului, ce are la bază aceeași viziune antitetică, cu referire la cele
două sfere ale existenței : real-terestră și ideal-cosmică. Dacă începutul și sfârșitul poemului (partea I și
partea a IV-a) interferează cele două sfere existențiale, partea a doua evidențiază numai sfera terestră prin
idila Cătălin-Cătălina, iar partea a patra se referă exclusiv la sfera cosmică, prezentând călătoria lui
Hyperion spre Demiurg. Și mai importantă pentru aspectul romantic al poemului ni se pare acea
interpretare a Luceafărului ce ar exprima ipostazele creatorului, ca ființă umană, precum Cătălin și
Cătălina, ca demon, răzvrătit, ca ființă superioară precum Hyperion – „Cel care merge pe deasupra”.
5. Exprimarea unui punct de vedere personal despre mesajul textului. M-aș referi aici la
interpretarea poemului, mai ales la felul în care s-a comentat ultima strofă, în care s-ar evidenția
pesimismul poetului, când Hyperion zice: „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în
lumea mea mă simt / Nemuritor și rece." Eu aș vedea în aceste versuri finale nu atât pesimismul poetului,
ci în primul rând înțelepciunea geniului, a poetului, cel care a înțeles că lumea așa e făcută, are două
dimensiuni, una reală și alta ideală, iar drama umană de aici rezultă, din aspirația permanentă spre mai
mult, spre mai frumos, altfel existența noastră ar fi condamnată să se limiteze la ceea ce poetul numește
metaforic „cercul vostru strâmt”. Mesajul acesta ar fi: dacă sufletul nu ți-e plin de aspirații înalte, trăiești
degeaba, „faci umbră pământului”, cum se mai spune prin vocea înțeleaptă a omului din popor.

*****
Următorul eseu structurat va fi unul epic și îl vom alege tot din creația scriitorilor canonici. Cel mai
potrivit text ni se pare a fi nuvela Moara cu noroc, de Ioan Slavici, un alt „mare clasic”.
Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre relaţia dintre incipit şi final într-o nuvelă psihologică studiată.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea a patru componente de structură şi / sau de compoziţie a nuvelei psihologice pentru
care ai optat (de exemplu: temă, viziune despre lume, construcţia subiectului, particularităţi ale
compoziţiei, perspectivă narativă, tehnici narative, secvenţă narativă, episod, relaţii temporale şi
spaţiale, personaj, modalităţi de caracterizare a personajului, etc.);
- ilustrarea trăsăturilor incipitului, prin referire la textul narativ ales;
- comentarea particularităţilor construcţiei finalului în textul narativ ales;
- exprimarea unei opinii argumentate despre semnificaţia/ semnificaţiile relaţiei dintre incipitul şi
finalul nuvelei alese.
Notă! Ordinea integrării reperelor în cuprinsul lucrării este la alegere.
Pentru conţinutul eseului vei primi 16 puncte (câte 4 puncte pentru fiecare cerinţă/ reper); pentru
redactarea eseului vei primi 14 puncte (organizarea ideilor în scris – 3 puncte; utilizarea limbii literare
– 3 puncte; abilităţi de analiză şi argumentare – 3 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuaţia – 2 puncte;
aşezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct).
 Atenție! În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 2
pagini.

Planul eseului (orientativ)

1. Introducere. Componente de structură. Aș începe redactarea eseului prin stabilirea operei
despre care vreau să vorbesc în cele ce urmează – nuvela Moara cu noroc, de Ioan Slavici. Reamintesc
definiția nuvelei – specie a genului epic în proză, mai amplă decât povestirea, cu personaje bine conturate,
având ca mod de expunere fundamental narațiunea, de cele mai multe ori la persoana a III-a. Slavici este
un reprezentant de seamă al nuvelei realiste, în care analiza psihologică este bine reprezentată. Așa se
întâmplă și în cazul nuvelei Moara cu noroc, al cărei personaj principal, protagonist, este cârciumarul
Ghiță. Nu întâmplător G. Călinescu o consideră „nuvelă solidă cu subiect de roman” și pentru că Ghiță
este analizat magistral și sub aspectul complexității sufletești. Prin acest personaj Slavici ilustrează ca
temă viața țărănească în momentul pătrunderii relațiilor capitaliste în viața satului. Ghiță este cizmarul
satului și dorește din tot sufletul să-și schimbe condiția, de aceea acceptă complicitatea cu Lică Sămădăul.
Publicată în anul 1881 în volumul Novele din popor, nuvela are un pronunțat caracter moralizator, este o
pledoarie pentru echilibrul moral, chibzuință, stăpânire de sine și dobândirea fericirii prin iubire – ideea
nuvelei. Aspectul moralizator de sorginte populară se regăsește în sfaturile soacrei lui Ghiță, care nu
înțelege pornirile tinerilor și-i îndeamnă la cumpătare, împotrivindu-se mutării la Moara cu noroc. Ea le
vorbește atât de convingător despre liniștea colibei, cea care te poate face fericit și nu goana după avuții.
Până și titlul este sugestiv în acest sens. Pentru Ghiță „moara” aduce la început bunăstare, este „cu noroc”
pentru familie, dar aceeași moară poate aduce și nenorocirea pentru omul prea lacom. Putem considera
„moara” ca motiv central legat de destinul omului, un fel de „axis mundi”, cum ar zice M. Eliade, un
loc al protecției și bunăstării, al siguranței, numai că acest loc se dovedește nu un loc bun, ci mai degrabă
„locul rău”, așa cum apare el în creația populară.
2. Ilustrarea trăsăturilor incipitului are o importanță deosebită pentru evidențierea specificului unei
nuvele. Chiar de la început avem cele două voci ale nuvelei: vocea soacrei și vocea lui Ghiță, amândouă
prezentate cu obiectivitate, așa cum presupune o nuvelă realistă. Vocea soacrei include câteva referințe
fundamentale despre modul de a gândi al omului din popor: credința în Dumnezeu, considerații reținute
despre căutarea norocului și semnificația deosebită a „colibei” ca „axis mundi”, loc al protecției, al
siguranței zilei de mâine, un „centru al lumii” unde omul se știe apărat. Dacă vocea soacrei e așezată,
liniștită, cea a lui Ghiță este arțăgoasă, hotărâtă și arată că într-adevăr Slavici a imaginat în creațiile sale
oameni energici, gata oricând să lupte cu viața. Un detaliu nu trebuie să ne scape din vorbele soacrei: ea
face o caracterizare a Anei, tânără, așezată (liniștită), blândă la fire și de aceea nu și-o putea închipui
cârciumăriță. Am putea adăuga câteva referințe despre ceea ce se numește comunicare paraverbală
impusă de acest dialog între soacră și ginere. De obicei într-un asemenea dialog vocea puternică este a
soacrei, care vrea să se impună întotdeauna în fața ginerelui, dar aici intonația vocii este mai decisivă în
cazul lui Ghiță. Avem aici de fapt un prolog, un gând al scriitorului, cel care prefigurează oarecum ce se
va întâmpla odată cu mutarea la moara cu noroc. În acest sens se creează și un suspans în relație cu
implicarea cititorului.
3. Comentarea particularităţilor construcţiei finalului în textul narativ ales. De data aceasta
apare vocea naratorului omniscient: „Bătrâna ședea cu copii pe-o piatră de lângă cele cinci cruci și
plângea cu lacrimi alinătoare.
Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! zise ea într-un târziu. Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar
așa le-a fost dat! … Apoi ea luă copiii și plecă mai departe”.
Narațiunea este la persoana a III-a, așa cum se arată prin relația substantiv-verb. Despre verbe putem
spune că nu sunt întâmplător la imperfect, dacă facem o legătură cu evenimentul petrecut nu cu mult timp
în trecut și cu persistența lui în sufletul bătrânei. Ea este marcată de moartea celor dragi, dar păstrează
aceeași atitudine aparent senină, mioritică am zice, pentru că are „lacrimi alinătoare”, pune nenorocirea pe
seama întâmplării, a sorții, așa cum ar zice omul din popor: „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”. Mai
remarcăm faptul că pentru bătrână viața merge mai departe, ea nu este singură, ci alături de copii, simbol
al perpetuării vieții.
4. Caracterul moralizator al nuvelei. Mesajul ei. Există și o corelație între incipitul nuvelei și
finalul acesteia. Mă refer din nou la vocea bătrânei, care își amintește scena de la început, când i-a
avertizat pe cei tineri, a presimțit că se poate întâmpla ceva rău dacă nu sunt cumpătați. După felul cum
vorbește ea, rostind un monolog, dând glas înțelepciunii omului din popor, rostește parcă o maximă plină
de înțelepciune și învățătură: toți cei care nu sunt cumpătați, cei care nu-și controlează pornirile și
patimile sfârșesc rău. Păcatele omenești trebuie purificate, iar purificarea s-a făcut prin incendierea morii.
Și astfel se conturează mesajul nuvelei: multe se pot întâmpla în viață, dar suntem datori să luptăm cu
viața, să mergem mai departe, așa cum face bătrâna, plecând și luând copiii de mână. Se demonstrează
încă o dată că nuvela are un profund caracter moralizator.

*****
Scrie un eseu de 2 - 3 pagini în care să prezinţi specificul unei nuvele fantastice studiate. În elaborarea
eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- evidenţierea tipului de nuvelă pentru care ai optat şi a trăsăturilor care fac posibilă încadrarea într-o
tipologie, într-un curent cultural/literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
- prezentarea temei nuvelei, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/secvenţe
narative;
- sublinierea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre
lume a autorului/a naratorului (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia
subiectului, particularităţi ale compoziţiei, perspectivă narativă, tehnici narative, construcţia personajului,
modalităţi de caracterizare, limbaj, etc.);
- exprimarea unei opinii argumentate, despre modul în care tema şi viziunea despre lume sunt
reflectate în nuvela aleasă.

Planul eseului (orientativ)

1. Evidenţierea tipului de nuvelă pentru care am optat şi a trăsăturilor nuvelei fantastice.
Pentru redactarea acestui eseu despre o nuvelă fantastică m-am gândit la nuvela Sărmanul Dionis,
scrisă de M. Eminescu, cunoscut nu numai ca mare poet romantic, ci și ca prozator de valoare. Poetul era
tânăr în 1872, abia întors de la studii din străinătate, când citea la Junimea această nuvelă, care va fi
publicată și în revista „Convorbiri literare” a societății Junimea în același an. Această nuvelă se detașează
net de proza vremii mai întâi prin perspectiva romantică ce impune o temă preferată, condiția geniului,
acea ființă superioară capabilă să se „obiectiveze”, să pătrundă sensurile profunde ale lumii. O asemenea
ființă superioară este și personajul principal al nuvelei, Dionis. El este implicat într-o aventură a
cunoașterii a unui personaj excepțional în situații excepționale – ideea centrală a nuvelei. Aventura
spiritului romantic, această „evadare” în imaginar, este concretizată prin forța de expresie a fantasticului.
De amintit că fantasticul se definește ca noțiune estetică prin abaterea de la ordinea recunoscută, ruperea
de lumea reală, prezența misterului în cadrul realului, starea de incertitudine a personajului implicat
imaginar în fapte neobișnuite și chiar personajul având trăsături neobișnuite, o sensibilitate enormă. Toate
determinantele acestea ale fantasticului se recunosc în textul nuvelei, după cum vom vedea.
2. Prezentarea temei și a ideii nuvelei, reflectate în textul narativ ales, prin referire la două
episoade/secvenţe narative. Spuneam la început că tema nuvelei o reprezintă condiția geniului și de
aceea voi alege două episoade care eu cred că sunt importante în economia nuvelei. Aș aminti în acest
sens incipitul nuvelei, cuprinzând acel monolog al lui Dionis și meditația idealistă pe care acesta o
împărtășește, spunând că „lumea-i visul sufletului nostru”. O asemenea gândire va relativiza ideea de
spațiu și timp, va susține posibilitatea evadării prin imaginar într-o lume de vis, o călătorie inițiatică
favorizată de fantastic, prin acea întoarcere în timp și spațiu până în vremea lui Alexandru cel Bun, când
Dionis își schimbă identitatea, devenind călugărul Dan, inițiat de maestrul Ruben. Un alt episod ilustrativ
atât pentru tema nuvelei, cât și pentru ideea acesteia este și acela ce prezintă „pactul cu diavolul”, cu
lucifer, în dorința lui Dan de a se iniția în tainele lumii, având revelația apropierii sau identificării cu
Dumnezeu. Episodul vorbește grăitor despre limita cunoașterii umane.
3. Sublinierea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru viziunea fantastică
despre lume a autorului/a naratorului. Dintre componentele de structură ale nuvelei ce valorifică
fantasticul aș aminti mai întâi compoziția nuvelei. Narațiunea se desfășoară pe mai multe planuri
temporale și spațiale, care interferează sau se separă pe parcurs. Primul plan este unul real, cel al
capitalei, al Bucureștiului de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, și ni-l prezintă pe Dionis, un copil sărac,
orfan și trăind în condiții insalubre într-o casă dărăpănată și plimbându-se pe străzile noroioase. Acest
mediu ostil motivează „evadarea” în lumea visului. Urmează un episod ce prezintă trecerea în plan
fantastic, prin cercetarea acelei cărți de astrologie. Magia este aceea care îi permite lui Dionis să
pornească în aventura inițiatică. Prin întoarcerea în timp, Dionis alege un spațiu medieval cu valențe
mitice și cu mare densitate de aspecte fantastice: călătoria în timp, ambiguitatea realitate-vis percepută ca
atare de cititor, sufletul ce călătorește în timp, prezența acelui simbol demonic al ochiului, transformarea
Pământului într-o mărgea. Și portretul personajului include suficiente trăsături ale fantasticului: un chip
frumos, cu chipul palid, o ființă ce nu pare a fi de pe acest tărâm, predispus prin această imaginație
debordantă la o aventură inițiatică.
4. Exprimarea unei opinii argumentate, despre modul în care fantasticul este reflectat în nuvelă.
Formulăm mai întâi o ipoteză despre fantastic: Eminescu este inegalabil în felul în care a știut să
valorifice fantasticul în nuvelă. Argumentăm această părere prin:
a) felul în care conturează portretul lui Dionis, folosind antiteza pentru alcătuirea portretului: pe de o
parte condiția de ființă umilă, pământeană, iar pe de altă parte aspectul de ființă angelică, „metafizică”,
dornică să evadeze în imaginar prin această aventură a cunoașterii: „Umbra eroului nostru dispărea prin
şiroaiele ploii, care dederă capului său aspectul unui berbec plouat, şi te mirai ce mai rezistă torentelor
de ploaie — hainele lui ude - sau metafizica (…) Faţa era de acea dulceaţă vânătă albă ca şi marmura în
umbră, cam trasă fără a fi uscată, şi ochii tăiaţi în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate pe
care o are catifeaua neagră”. Textul arată măiestria poetului de conturare a unui portret antitetic, prin
contrastele alb-negru, iar paloarea feței arată chipul serafic al lui Dionis, de o frumusețe stranie;
b) fantasticul, printr-o imaginație debordantă, apare și în descrierea peisajului lunar. „Şi ce frumos
făcuse el în lună! Înzestrat cu o închipuire urieşească, el a pus doi sori şi trei luni în albastra adâncime a
cerului şi dintr-un şir de munţi au zidit domenicul său palat. Colonade — stânci sure, streşine — un
codru antic ce vine în nouri. Scări înalte coborau printre coaste prăbuşite, printre bucăţi de pădure
ponorâte în fundul râpelor până într-o vale întinsă tăiată de un fluviu măreţ care părea a-şi purta
insulele sale ca pe nişte corăbii acoperite de dumbrăvi. Oglinzile lucii a valurilor lui răsfrâng în adânc
icoanele stelelor, încât, uitându-te în el, pari a te uita în cer”. Nici nu e un efort mare să observăm că în
acest text imaginea „urieșească” a poetului i-a permis valorificarea unor motive din basm, îmbinate cu
motivul biblic al raiului.
În concluzie, Eminescu e neîntrecut nu numai ca poet, ci și ca prozator, pentru că și în proză
imaginarul poetic este foarte bogat și are ca sursă fantasticul basmului popular în primul rând.

*****
Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-o operă
dramatică studiată, aparţinând perioadei interbelice. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele
repere:
- prezentarea a patru elemente ale textului dramatic, semnificative pentru realizarea personajului
ales (de exemplu: construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei, conflict, modalităţi de
caracterizare, limbajul personajelor, notaţiile autorului etc.);
- prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la
conflictul / conflictele operei dramatice studiate;
- relevarea principalei trăsături a personajului ales, trăsătură ilustrată prin două scene/ secvenţe/
situaţii semnificative sau prin citate comentate;
 - exprimarea unui punct de vedere argumentat, despre modul în care se reflectă o idee sau tema
operei dramatice în construcţia personajului pentru care ai optat.

Planul eseului (orientativ)

1. Prezentarea a patru elemente ale textului dramatic. Pentru redactarea acestui eseu structurat m-
am gândit să vorbesc despre marele poet, prozator și dramaturg din perioada interbelică Lucian Blaga,
numit și „poetul din Lancrăm”, după numele satului natal. Din creația sa dramatică, cea mai cunoscută
este piesa Meșterul Manole, cea care a văzut lumina rampei pe scena Teatrului Național din București în
anul 1929. Încă de la început piesa s-a bucurat de succes mai ales prin faptul că spectatorii cunoșteau o
sursă de inspirație, cea a cunoscutei balade populare Monastirea Argeșului. Este interesant felul în care
dramaturgul valorifică miturile românești din perspectiva expresionismului, ridicând folclorul românesc
la nivelul dramaturgiei universale moderne. Nu întâmplător dramaturgul plasează acțiunea piesei „pe
Argeș în jos” și într-un „timp mitic românesc”. De la început trebuie să spun că Meșterul Manole este o
dramă de idei, în măsura în care ilustrează o dezbatere pe tema condiției creatorului, ilustrând ideea
jertfei creației, de aceea acțiunea piesei este una simbolică, ajutând dezbaterii de idei. Ideea
sacrificiului pentru creație este magistral ilustrată prin personajul principal, Meșterul Manole, prezentat
chiar de la început în camera sa de lucru, socotind neîncetat pentru a afla motivul surpării zidurilor. În
mod intenționat Blaga a sărit peste un motiv al baladei, cel al căutării locului pentru zidirea mănăstirii,
acesta fiind nesemnificativ în economia dezbaterii despre jertfa creatorului. Așadar, incipitul piesei doar
conturează cadrul meditației, apoi dramaturgul trece direct la intrigă – surparea zidurilor – atunci când se
conturează și conflictul tragic. Unul interior, manifestat în sufletul creatorului, între rațional și irațional
în creație. Accentul cade pe zbuciumul sufletesc al lui Manole, cel care nu poate accepta ideea jertfei în
creație, mai ales când cea sacrificată este chiar soția sa Mira.
2. În galeria personajelor un loc important îl are Meșterul Manole, conturat în manieră
expresionistă. Se știe că personajele expresioniste au valoare simbolică și nu interesează în mod deosebit
statutul lui social. De aceea e suficient să spunem că el reprezintă creatorul dintotdeauna, acela care se
jertfește în tot ceea ce face. El e „meșterul”, un „ales”, cu o existență dramatică, cu o condiție tragică.
Personajului tragic i se pun în față două posibilități, două alternative, și nici una nu poate fi evitată. Așa se
întâmplă și cu Meșterul Manole: de o parte e arta, creația, biserica, fără de care nu poate trăi, iar de
cealaltă parte este chemarea vieții, ilustrată atât de frumos prin soția lui Manole, Mira.
Se spune că nu întâmplător a schimbat dramaturgul numele Anei, căci Mira este cea care se miră și
care admiră puterea de sacrificiu a marelui meșter. Și de aceea și Mira este un personaj simbolic și nu
întâmplător ea nu este tristă când înțelege „jocul” meșterilor. Conflictul interior este irevocabil, de
nerezolvat decât prin moarte, dar o moarte tragică, asumată, așa cum se vede din finalul piesei, când nici
mânia poporului sau a boierilor și călugărilor nu-l mai pot opri pe Manole din destinul lui înălțător
conferit prin jertfa creației.
3. Destinele celor două personaje sunt construite prin dezvoltarea mai multor motive literare: al
surpării zidurilor, al zidirii Mirei, al jurământului, al morții ca joc. Acestea ar fi „acțiunile” prin care se
caracterizează personajele. Dar mai sunt și alte modalități de caracterizare: cea directă, prin „vocea”
dramaturgului din didascalii, referitoare și la Manole și la Mira. Am putea da multe asemenea însemnări
din paranteze, cu funcția fundamentală de caracterizare a personajelor. Spre exemplu, există un dialog
între cei doi la sfârșitul actului al III-lea, cu încărcătură emoțională deosebită, evidențiată și prin
didascalii:
„MIRA: (Îl privește cu mare și liniștită iubire) Meștere. (…) (Suspină ușurată, se-ntoarce spre el) Ei
de ce tac ? Altădată erau mai firești.
MANOLE: (Cu liniște neomenească) Ieși din încălțăminte ca să intri desculță în zid.” Caracterizarea
din perspectiva altor personaje este la fel de evidentă, atunci când Manole este „judecat” de către
ceilalți meșteri: „UNUL: Ce tot cercetează Meșterul Nenoroc ? Măi-măi, amarnic s-au zvârcolit
măruntaiele muntelui !”. Autocaracterizarea o vom ilustra prin vocea Mirei, ce se adresează lui Găman:
„Scutură-te, Gămane, ca zmeii tărâmului celuilalt, încă o dată – așa – scutură-te ! Tu ești pământul
marele, eu sunt biserica – jucăria puterilor !” Am ilustrat doar câteva modalități de caracterizare, deși
ele sunt mai multe, tocmai pentru a putea contura un personaj de dramă în toată complexitatea sa.
4. Exprimarea unui punct de vedere argumentat impune mai întâi formularea unei ipoteze, care
ar putea fi următoarea: Personajele lui L. Blaga din această piesă sunt conturate în manieră expresionistă.
De aceea vom reaminti mai întâi că printre elementele stilului expresionist prezent în opera lui Blaga
recunoaștem: plasarea omului în centrul universului, aspirația spre absolutul creației. Personajele sunt
simboluri sau idei în acțiune, vorbindu-se astfel de depersonalizarea personajului in teatrul expresionist.
Și acum să aducem argumentele: Meșterul Manole se raportează la absolut în condiția sa de creator,
sacrifică totul pentru creație, fiind capabil să înfrunte forțele răului în numele creației. El este simbolul
creatorului dintotdeauna. Și alte personaje sunt simbolice, dacă ne gândim la Bogumil, cel care cere
insistent jertfa, ilustrând iraționalul din actul creației. Prin urmare, aceste personaje nu au identitate
socială, ci mai degrabă au o identitate „metafizică”, simbolică, așa cum sunt mai toate personajele din
dramaturgia modernă.