Conf.univ.dr.

Mirela Diaconescu

INTEGRARE ECONOMICĂ
EUROPEANĂ
Rezumat al suportului de curs

CUPRINS

1. Fundamente teoretice ale integrării economice – concepte de baza

1.1. Integrarea economica - concept și forme
1.2. Stadii și efecte ale integrării economice
1.3. Bibliografia capitolului 1

2. Aspecte juridice şi instituţionale ale construcţiei Uniunii Europene

2.1. Tratate fundamentale ale construcţiei UE
2.2. Structura instituţiilor UE şi proceduri decizionale comunitare
2.3. Bibliografia capitolului 2

3. Uniunea Europeană pe drumul integrării economice

3.1. Uniunea vamală
3.2. Piaţa Internă Unică
3.3. Uniunea Economică şi Monetară
3.4. Bibliografia capitolului 3

4. Politici comune ale UE

4.1. Politica comercială
4.2. Politica de concurenţă

1
 4.3. Politica agricolă comunitară
4.4. Politica regională a UE
4.5. Bibliografia capitolului 4

5. Extinderea UE către ţările din Europa Centrală şi de Est. Aderarea

României la UE
5.1. Extinderea UE : condiții, valuri de extindere
5.2. Aderarea României la UE
5.3. Bibliografia capitolului 5
6. Provocări actuale pentru UE
6.1. ”Brexit” sau ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană
6.2. Criza imigranților din Europa
ANEXE
Bibliografie generală
Mirela Diaconescu, "Economie europeană", ediţia a II- a revăzută şi adăugită, Ed. Uranus,
Bucureşti, 2004;
Gabriela Drăgan, Mihaela Cristina Drăgoi, ”Uniunea Europeana : etape, institutii,
mecanisme”, Ed. ASE, București, 2013;
Luciana-Alexandra Ghica (coord.), “Enciclopedia Uniunii Europene”, ediţia a III- a, Ed.
Meronia, București, 2007;
John McCormick, “Să înţelegem Uniunea Europeană: o introducere concisă, Ed.
CODECS, Bucureşti, 2006;
Steven P. McGiffen , ”Uniunea Europeană. Ghid critic”, Regia Autonomă ”Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 2007;
Dumitru Miron, Ovidiu Folcuț, Economia integrării europene, Ed. Universitară, București,
2008;
* * * - site-ul Uniunii Europene : www.europa.eu
 1. Fundamente teoretice ale integrării
economice – concepte de baza

1.1 Integrarea economică - concept și forme

Din punct de vedere economic, în literatura de specialitate, termenul este utilizat atât
la nivel macroeconomic (integrare regională, integrare europeană, integrare internaţională,
integrare interstatală, etc.) cât şi microeconomic (integrarea întreprinderii1).
CONCEPTUL DE INTEGRARE ECONOMICĂ
Integrarea economică internaţională este o trăsătură esenţială a evoluţiei economiei
mondiale în perioada postbelică, care constă într-o cooperare adâncită şi permanentă,
convenită şi programată între ţări, de regulă vecine, pe baza unor acorduri sau tratate
interguvernamentale, prin care se prevăd înfiinţarea unor organizaţii internaţionale cu caracter
integraţionist (respectiv a unui spaţiu economic unificat)”; ea reflectă o treaptă calitativ
superioară de adâncire a interdependenţelor economice, ştiinţifice şi tehnice şi a
specializărilor între economiile diferitelor ţări.
 Integrarea economică nu este un scop în sine, ci un mijloc, o cale spre realizarea
unor obiective ca: ridicarea prosperităţii tuturor părţilor, menţinerea păcii prin reducerea
şansei de conflict armat între parteneri.

FORME ALE INTEGRARII ECONOMICE

Jan Tinbergen, laureat al Premiului Nobel în domeniul ştiinţelor economice, face
distincţia între conceptele de integrare negativă (eliminarea tuturor discriminărilor şi
restricţiilor din calea circulaţiei mărfurilor şi a mijloacelor de producţie) şi integrare pozitivă
(modificarea instrumentelor şi instituţiilor existente precum şi crearea unora noi, formarea şi
aplicarea unor politici coordonate şi comune în vederea realizării unor obiective economice şi
de bunăstare, altele decât eliminarea discriminărilor) ca forme de integrare.
Accepţiunilor de mai sus acordate termenului de integrare li se adaugă şi distincţia
care este făcută relativ recent de către teoriile integrării între integrarea formală (ce
presupune schimbări ale reglementărilor juridice şi de altă natură în direcţia compatibilizării
reciproce şi atingerii funcţionalităţii eficiente a comunităţii) şi integrarea informală (care se
referă la dinamica producţiei, a comerţului cu bunuri şi servicii şi a sistemelor de
comunicaţie).

1.2. Stadii și efecte ale integrării economice

In afara simplei zone preferenţiale (ce implică reduceri ale taxelor vamale şi a anumitor
bariere comerciale, cum ar fi contingentele), Bela Balassa distinge cinci grade (stadii sau
trepte) ale integrării clasate în ordine crescătoare din punct de vedere al intensităţii, fiecare
grad reţinut fiind constituit din precedentul la care se adaugă un nou element:

1. zona de liber schimb - se caracterizează prin faptul că ţările membre elimină taxele
vamale şi restricţiile cantitative care frânează libera circulaţie a mărfurilor între ele,
fiecare ţară participantă păstrându-şi protecţia iniţială faţă de terţi şi deci propria ei
politică comercială faţă de restul ţărilor lumii;

2. uniunea vamală – se distinge de forma precedentă de integrare prin adoptarea unui tarif
vamal comun și prin practicarea unei politici comerciale comune faţă de terţi;
3. piaţa comună (piaţă unică sau piaţă internă unică în cazul Comunităţii Europene) – este
o formă de organizare a relaţiilor economice internaţionale mult mai ambiţioasă, ea
presupunând în plus faţă de o uniune vamală trei elemente: libera circulaţie a persoanelor;
libera circulaţie a capitalurilor si libertatea de stabilire a întreprinderilor pe întregul
teritoriu al pieţei comune;
4. uniunea economică – presupune pe lângă principiile pieţei comune, armonizarea
politicilor economice naţionale pentru a întări coerenţa şi eficienţa lor;

5. uniunea economică şi monetară sau integrarea economică totală – implică unificarea

politicilor monetare, fiscale, sociale şi conjuncturale, făcând necesară instaurarea a
fortiori a unei adevărate autorităţi supranaţionale dacă crearea unei zone de cursuri de
schimb stabile în interiorul uniunii este însoţită de crearea unei monede comune sau unice.

Urmarea logică a integrării economice este uniunea politică. Integrarea politică presupune o
politică externă şi de apărare comune, precum şi instituţii cu caracter supranaţional, acceptate
de toate statele participante.

OBSERVAŢIE :
Deşi există o logică cumulativă a integrării economice, acest proces nu trebuie văzut
ca un proces linear, în care fiecare grad trebuie să fie realizat înainte de a trece la
următorul. Tranziţiile între diferitele stadii de integrare sunt fluente şi nu pot fi întotdeauna
definite cu claritate.
 EFECTELE STATICE ALE INTEGRĂRII ECONOMICE:
CREAREA ŞI DETURNAREA DE COMERŢ

Teoriile integrării ce derivă din cele ale liberului schimb au la bază analizele privind
uniunile vamale sau regionale, ele constituind cheia de boltă, condiţia sine qua non a tuturor
formelor de integrare economică.
Cel care a teoretizat pentru prima dată aspectele formale ale funcţionării unei uniuni
vamale a fost economistul american Jacob Viner.

Contribuţia principală a economistului J. Viner constă în definirea şi demarcarea

efectelor de creare de comerţ (“trade creation”) şi de deturnare sau deviere de comerţ
(“trade diversion”).
 Prin creare de comerţ, J. Viner înţelege apariţia de noi fluxuri comerciale în cadrul
uniunilor vamale care înlocuiesc sursele de furnizare mai puţin eficiente cu cele mai
avantajoase din punct de vedere al costurilor de producţie. Aceasta reprezintă crearea internă
de comerţ.
Dacă înlocuirea unor fluxuri din interiorul uniunii mai puţin avantajoase (mai puţin
eficiente din punct de vedere al costurilor de producţie) se face cu fluxuri mai eficiente din
afara uniunii vamale, atunci are loc fenomenul de creare externă de comerţ.
Dacă înlocuirea surselor de furnizare a mărfurilor, mai eficiente din punct de vedere al
costurilor de producţie ce provin din afara uniunii vamale se face cu surse din cadrul uniunii
vamale mai puţin eficiente, dar devenite mai ieftine ca urmare a liberalizării schimburilor
comerciale reciproce şi a instituirii unui tarif vamal comun, atunci are loc fenomenul de
deturnare de comerţ.
 2. Aspecte juridice şi instituţionale ale
construcţiei Uniunii Europene

2.1. Tratate fundamentale ale construcţiei UE

Construcția Uniunii Europene poate fi asemuita cu cea a unei case. Casa numita
”Uniunea Europeana”, locuita în prezent de 28 de membri, este construita din mai mulți pereți
ale căror fundații au la bază o serie de tratate distincte și succesive.
• Puterile şi responsabilităţile instituţiilor UE, cadrul politic, precum şi regulile şi
procedurile ce trebuie urmate sunt stipulate în Tratatele ce fundamentează Uniunea.
• Tratatele constituie baza oricărei acţiuni a Uniunii, astfel ca UE nu are competenţe
în afara domeniilor acoperite prin Tratate.
• Tratatele sunt agreate de către şefii de stat şi de guvern ai tuturor statelor membre şi
trebuie ratificate de către statele membre, de regula prin intermediul parlamentelor
naţionale.
• De-a lungul anilor, ca răspuns la o serie de presiuni, cadrul Tratatelor CE/UE a fost
extins, consolidat şi democratizat. în schema de mai jos este prezentata evoluția
tratatelor ce au pus bazele Comunităților Europene, respectiv a UE de-a lungul
timpului (anul indicat reprezintă momentul intrării în vigoare al tratatului).

Tratatele Comunităţilor Europene - UE

Tratatul de la Nisa Tratatul CECO

(Tratatul de la Paris)
2003
1952

Tratatele Euratom şi CEE

Tratatul de la Amsterdam(Tratatele de la Roma)
19991958
Tratatul asupra Constituţiei UE
(Noul Tratat de la Roma - Respins
2005
Tratatul de la Lisabona –
semnat în dec. 2007/in vigoare 1dec.2009
1993
1967
Tratatul asupra UE Tratatul de Fuziune
(Tratatul de la Maastricht)

1987
Actul Unic European
2
O prezentare foarte succinta a fiecărui Tratat arată următoarele :
 Tratatul de la Paris (semnat în 1951 de 6 state - Belgia, Franţa, Germania, Italia,
Luxemburg şi Olanda , în vigoare din 1952) a pus bazele Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO); a fost un tratat ce a vizat integrarea economica
sectoriala, fiind încheiat pe o perioada de 50 de ani.

 Tratatele de la Roma (semnate în 1957 de aceleași 6 state fondatoare, în vigoare din

1958) au creat încă 2 Comunități: Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom).
- Tratatul de la Roma privind crearea CEE a constituit baza juridică a întregii
activităţi comunitare, fiind un tratat-cadru încheiat pe o perioada nedeterminata,
vizând integrarea economica generala.
- Tratatul de la Roma privind crearea Euratom este un tratat ce vizează integrarea
economica sectoriala și care a fost încheiat pe durata nelimitata; acesta pune bazele
unei piețe comune în domeniul energiei nucleare.
 Tratatul de la Maastricht (semnat în feb.1992, în vigoare din 1 nov.1993) a adus
modificări şi completări la cele trei tratate existente : CECO-1951, CEE-1957 şi Euratom-1957;
conform tratatului, CEE se va numi în mod oficial Comunitatea Europeană (iar cele 3 comunităţi
se vor numi Comunităţile Europene), iar după punerea în aplicare a acestui tratat, acestea se vor
numi Uniunea Europeană.
- Principale inovații ale Tratatului de la Maastricht:
 O cetăţenie a uniunii este instituită pentru toate persoanele având naţionalitatea
unui stat membru ;
 Introduce procedura de codecizie ce sporeşte puterile Parlamentului European;
 Extinde baza juridică a votului cu majoritate calificata în Consiliul de Miniştri;
 Introduce p rincipiul subsidiarităţii
 Furnizează cadrul şi calendarul pentru crearea Uniunii Economice şi Monetare.
 Tratatul de la Amsterdam (semnat în 1997, a intrat în vigoare la 1 mai 1999) –
Tratatul include un articol nou, consacrat principiului general al nediscriminării
(Uniunea poate combate orice formă de discriminare, indiferent că este pe bază de sex,
rasă, origine etnică, religie, vârstă sau orientare sexuală).
 Tratatul de la Nisa (semnat în feb.2001, în vigoare de la 1 feb.2003) a avut ca scop
adaptarea funcţionarii instituţiilor europene în perspectiva unei extinderi a UE la 27 de
state membre.
 Tratatul de la Lisabona - este rezultatul unui proces mai îndelungat prin care s-a
urmărit reformarea cadrului legal al Uniunii.

Scurtă prezentarea a Tratatului de la Lisabona

1. O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul European şi
parlamentele naţionale se bucură de un rol consolidat, în care cetăţenii au mai multe
şanse de a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel european şi
naţional şi de către cine.
• Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European, ales
direct de către cetăţenii Uniunii Europene, va avea noi atribuţii privind
legislaţia, bugetul Uniunii Europene şi acordurile internaţionale. Prin faptul că
se va recurge mai des la procedura de co-decizie în cadrul elaborării
politicilor europene, Parlamentul European se va afla pe o poziţie de egalitate
cu Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei
mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene.
• O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele naţionale vor
participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special
datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine
numai atunci când se pot obţine rezultate mai bune la nivel comunitar
(principiul subsidiarităţii).
• O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion
de cetăţeni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi
propuneri politice.
• Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru
prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.
• Cine şi ce face: relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană va deveni
mai clară odată cu clasificarea competenţelor. Tratatul introduce o clasificare
generală a competenţelor în trei categorii:
1. Competenţele exclusive: doar Uniunea are puterea de a legifera în
domenii precum uniunea vamală, politica comercială comună sau
concurenţa.
2. Acţiunile de sprijin, de coordonare sau de completare : intervenţia
Uniunii se limitează la susţinerea acţiunilor întreprinse de statele
 membre, de exemplu, prin intermediul ajutoarelor financiare. Sunt
vizate domenii precum cultura, educaţia sau industria.
3. Competenţele partajate: acoperă celelalte domenii, printre care se
numără protecţia mediului, transporturile şi protecţia consumatorilor.
Distribuirea puterii de legiferare între Uniunea Europeană şi statele
membre se face respectând principiul subsidiarităţii.
2. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu instituţii
eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană capabilă să acţioneze mai bine în
domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi.
• Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi
extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfăşoare
mai rapid şi mai eficient.
• Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul nu schimbă
fundamental structura instituţională a UE, care se va baza, în continuare, pe

triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie. Totuşi, el introduce câteva elemente

noi menite să amelioreze eficienţa, coerenţa şi transparenţa instituţiilor.
• vor exista 7 instituţii: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul,
Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca Centrală
Europeană şi Curtea de Conturi.
Parlamentul European
– Tratatul de la Lisabona sporeşte competenţele acestuia la nivel legislativ,
bugetar şi în materie de aprobare a acordurilor internaţionale. Consiliul
European

– are misiunea de a impulsiona elaborarea politicilor și devine o instituţie a UE,

fără a primi însă noi atribuţii. Este creat totuşi un nou post, cel de Preşedinte
al Consiliul European.
Consiliul
– Consiliul reprezintă guvernele statelor membre. Rolul său rămâne în mare
măsură neschimbat.
– Schimbarea esenţială adusă de T. Lisabona se referă la procesul de decizie:
Consiliul va decide cu majoritate calificată, cu excepţia cazurilor în care
tratatele prevăd o altă procedură (ex. votul în unanimitate).
 – Ulterior, introducerea, în 2014, a votului cu dublă majoritate al statelor
membre ale UE (55%) şi al populaţiei (65%), care reflectă dubla legitimitate a
Uniunii, va conduce la consolidarea transparenţei şi eficienţei.
Comisia Europeană
– Principala misiune a Comisiei Europene este să promoveze interesul general
european. T. Lisabona aduce schimbări la nivelul structurii acesteia.
– Rolul preşedintelui Comisiei va fi consolidat, din moment ce acesta îi va putea
obliga pe membrii colegiului să demisioneze.
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi
vicepreşedinte al Comisiei
– Înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate este una dintre inovaţiile instituţionale majore ale
Tratatului de la Lisabona. În consecinţă, coerenţa acţiunii externe a Uniunii ar
trebui să fie ameliorată.
– Acest Înalt Reprezentant va avea o dublă misiune: pe de o parte, va fi
împuternicitul Consiliului pentru politica externă şi de securitate comună
(PESC) iar pe de altă parte, va fi vicepreşedinte al Comisiei pentru relaţii
externe.
Celelalte instituţii
• Dispoziţiile tratatelor actuale referitoare la Banca Centrală Europeană (BCE) şi la
Curtea de Conturi nu au suferit schimbări notabile.
• În ceea ce priveşte Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona
extinde domeniul de intervenţie al acesteia, mai ales în materie de cooperare penală şi
poliţienească şi introduce câteva modificări procedurale.
3. O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care
promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în
dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai
bună protecţie a cetăţenilor europeni.
• Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi consolidează valorile
şi obiectivele care stau la baza Uniunii.
• Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la
Lisabona menţine drepturile existente şi introduce altele noi.
• Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona menţine şi
consolidează cele „patru libertăţi”, precum şi libertatea politică, economică şi
 socială a cetăţenilor europeni.
• Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că
Uniunea şi statele membre acţionează împreună într-un spirit de solidaritate în
cazul în care un stat membru este ţinta unui atac terorist sau victima unui
dezastru natural sau provocat de mâna omului.
• Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea va beneficia de o capacitate
extinsă de acţiune în materie de libertate, securitate şi justiţie, ceea ce va aduce
avantaje directe în ceea ce priveşte capacitatea Uniunii de a lupta împotriva
criminalităţii şi terorismului.

4. Europa ca actor pe scena internaţională – instrumentele de politică externă de care

dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea
noilor politici.
• Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate, care va fi şi unul din vicepreşedinţii Comisiei, va creşte impactul,
coerenţa şi vizibilitatea acţiunii externe a UE.
• Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferi Înaltului
Reprezentant sprijinul necesar.
• Uniunea va avea o personalitate juridică unică, ceea ce îi va întări puterea
de negociere determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un partener
mai vizibil pentru ţările terţe şi organizaţiile internaţionale.
• Progresele în domeniul politicii europene de securitate şi apărare vor menţine
unele modalităţi decizionale specifice, facilitând totodată o cooperare
consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.

2.2. Structura instituţiilor UE şi proceduri decizionale

comunitare
Cadrul instituţional al Uniunii Europene, stabilit de către Tratatele fundamentale, are
la bază "un triunghi instituţional" alcătuit din Consiliul Uniunii Europene, Comisia
Europeană şi Parlamentul European. Aceste instituţii sunt actorii procesului decizional, lor
alăturându-li- se Consiliul European, care defineşte orientările politice generale. Aplicarea
normelor UE este supravegheată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, iar partea
financiară a activităţilor este verificată de Curtea Europeană de Conturi. Pe lângă aceste
instituţii, UE include și alte instituții și de organisme specializate, cu rol financiar, consultativ
etc.
 Comitetul Economic și Social European reprezintă actorii economici şi sociali din
societatea civilă organizată, precum angajatorii şi angajaţii, sindicatele şi organizaţiile de
consumatori;
 Comitetul Regiunilor reprezintă autorităţile regionale şi locale;
 Banca Europeana de Investitii finanţează investiţiile în proiecte de dezvoltare
economică în interiorul şi în exteriorul UE şi susţine micile întreprinderi prin Fondul
European de Investiții;
 Banca Centrala Europeana este responsabilă de politica monetară europeană;
 Mediatorul (Ombudsman) European investighează plângerile privind administrarea
defectuoasă înaintate împotriva instituţiilor şi organismelor UE;
 Controlorul European pentru Protecția Datelor asigură protecţia datelor cu
caracter personal ale cetăţenilor.

Mecanism instituţional
Consiliul European
(re)modelează viziunea
politică a Uniunii
Celelalte organisme Comisia Europeană
sprijină şi completează elaborează politicile comunitare
activităţile instituţiilor şi iniţiază legislaţia aferentă

Mediatorul European
veghează asupra relaţiei Consiliul şi Parlamentul
dintre organismele UE şi persoane adoptă legislaţia

Curtea de Conturi
veghează la administrarea corectă,
Comisia şi statele membre
asigură implementarea legislaţiei
eficace şi eficientă a fondurilor
 Comisia şi Curtea de Justiţie
veghează la respectarea
dreptului european

Consiliul European
Rolul Consiliului European este de a impulsiona dezvoltarea Uniunii şi de a stabili
politicile generale necesare acestei dezvoltări. Atribuţiile Consiliului European, care a devenit
şi principalul factor de decizie în ceea ce priveşte viitorul Uniunii, sunt:
 desemnarea principalelor linii de acţiune la nivelul evoluţiei internaţionale a
construcţiei europene;
 stabilirea orientărilor generale în domeniul politicilor economice, sociale şi
externe;
 luarea deciziilor la cel mai înalt nivel în privinţa problemelor deosebite care pot
apărea în cadrul domeniului economic, social, financiar şi de politică externă.
Consiliul European prezintă Parlamentului European un raport în urma fiecărei
reuniuni, precum şi un raport scris privind progresele UE.
Iată o schemă ce prezintă în mod sintetic aceasta instituție a UE:
Consiliul Uniunii Europene
Miniştrii din statele membre se întrunesc în cadrul Consiliului Uniunii Europene. În
funcţie de chestiunea de pe ordinea de zi, fiecare ţară va fi reprezentată de ministrul care
răspunde de subiectul în cauză (afaceri externe, finanţe, probleme sociale, transporturi,
agricultură, etc.).
Preşedinţia Consiliului este deţinută timp de şase luni de către fiecare stat membru, pe
baza unui sistem de rotaţie.
Consiliul răspunde de luarea deciziilor şi de coordonare.
 Consiliul Uniunii Europene adoptă legi, legiferând, în mod normal, împreună cu
Parlamentul European.
 Consiliul coordonează politicile economice generale ale statelor membre.
 Consiliul defineşte şi pune în aplicare politica externă şi de securitate comună a
UE, pe baza liniilor directoare stabilite de Consiliul European.
 Consiliul încheie, în numele Comunităţii şi al Uniunii, acorduri internaţionale între
UE şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale.
 Consiliul coordonează acţiunile statelor membre şi adoptă măsuri în domeniul
cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală.
 Consiliul şi Parlamentul European constituie autoritatea bugetară care adoptă
bugetul Comunităţii.
Actele Consiliului
Actele Consiliului pot fi sub formă de regulamente, directive, decizii, acţiuni comune
sau poziţii comune, recomandări sau avize. De asemenea, Consiliul poate adopta concluzii,
declaraţii sau rezoluţii.
De-a lungul timpului, numărul de voturi de care dispune fiecare stat membru a fost
stabilit prin tratate. Tratatele sunt cele care definesc, de asemenea, cazurile în care este
necesară majoritatea simplă, majoritatea calificată sau unanimitatea.
Comisia Europeană
Comisia Europeană este organul executiv al UE. Ea propune noile reglementări
comunitare şi se ocupă de gestionarea cotidiană a punerii în aplicare a politicilor europene şi a
modului în care sunt cheltuite fondurile UE. Reprezentând interesele Europei în ansamblul
său, Comisia se asigură că tratatele şi legislaţia europeană sunt respectate de toate statele
membre.
Este alcatuită din 28 de comisari – câte un comisar propus de guvernul fiecărei țări
membre din rândul cetăţenilor săi.
Comisia Europeană are următoarele atribuţii:
 atribuţii de iniţiativă legislativa;
 putere de execuţie, Comisia având misiunea de a urmării aducerea la îndeplinire a
deciziilor Consiliului;
 asigură respectarea tratatelor şi a obligaţiilor comunitare putând impune sancţiuni
pentru nerespectarea acestora;
 gestionează bugetul şi fondurile structurale comunitare;
 putere de negociere în raport cu statele terţe şi alte organizaţii.
Parlamentul European
Parlamentul European (PE) este ales de cetăţenii UE pentru a le reprezenta interesele.
Îşi are originea în anii ′50 şi are la bază tratatele fundamentale.
 Membrii Parlamentului European (MPE) nu sunt grupaţi în funcţie de ţările de origine,
ci de afinităţile politice la nivelul UE.
Parlamentul European îşi desfăşoară activitatea în trei sedii: Bruxelles (Belgia),
Luxemburg şi Strasbourg (Franţa). La Luxemburg se află sediul administrativ („Secretariatul
General”). Reuniunile întregului Parlament, cunoscute sub denumirea de „sesiuni plenare”, au
loc la Strasbourg şi uneori la Bruxelles. Reuniunile comisiilor parlamentare au loc tot la
Bruxelles.

Parlamentul îndeplineşte trei funcţii principale:

1. Adoptă legile europene – în colaborare cu Consiliul, în multe domenii de politici
publice. Faptul că PE este ales prin vot direct de către cetăţenii UE reprezintă o
garanţie a legitimităţii democratice a legislaţiei europene.
2. Parlamentul exercită controlul democratic asupra celorlalte instituţii UE, în special
asupra Comisiei. Parlamentul deţine puterea de a aproba sau de a respinge comisarii
nominalizaţi şi are dreptul de a cere întregii Comisii să demisioneze.
3. Controlul finanţelor publice. Împreună cu Consiliul, Parlamentul deţine autoritatea
asupra bugetului UE şi poate influenţa cheltuielile UE. Parlamentul adoptă sau
respinge întregul proiect de buget.
Parlamentul European - continuare

Controlul finanţelor publice

Parlamentul şi Consiliul stabilesc împreună bugetul anual al
UE. Parlamentul dezbate proiectul de buget în 2 lecturi
succesive, dar bugetul nu intră în vigoare decât după
semnarea de către preşedintele Parlamentului.
Comisia pentru control bugetar a PE monitorizează modul
în care se cheltuiesc fondurile bugetare. Parlamentul
hotărăşte, în fiecare an, dacă aprobă modul în care Comisia
Europeană administrează bugetul („acordarea descărcării de
gestiune”).
Controlul democratic
Parlamentul exercită controlul democratic asupra celorlalte
instituţii ale UE în diferite moduri:
La începutul mandatului unei noi Comisii, membrii acesteia
sunt desemnaţi de guvernele statelor membre UE, dar nu pot
fi numiţi fără aprobarea Parlamentului ( Parlamentul
intervievează fiecare membru în parte, inclusiv potenţialul
preşedinte al Comisiei, şi votează aprobarea Comisiei ca un
întreg).
 Parlamentul European - continuare

Controlul democratic
 Pe durata întregului mandat, Comisia răspunde politic în faţa
Parlamentului, care poate prezenta o „moţiune de cenzură” prin
care să solicite demisia în masă a Comisiei.
 Parlamentul exercită controlul si prin examinarea periodică a
rapoartelor trimise de către Comisie (raportul general anual,
rapoarte privind punerea în aplicare a bugetului etc.).
Mb. PE transmit întrebări Comisiei în mod periodic, iar comisarii
au obligaţia legală de a răspunde la aceste întrebări.
 Parlamentul supraveghează activitatea Consiliului: MPE
transmit întrebări Consiliului în mod periodic, iar Preşedintele
Consiliului participă la sesiunile plenare ale PE şi ia parte la
dezbaterile importante.
 Parlamentul poate extinde controlul democratic prin
examinarea cererilor trimise de cetăţeni şi înfiinţarea unor
comitete de investigare.
 La deschiderea fiecărei reuniuni la nivel înalt a Consiliului
European, preşedintele Parlamentului este invitat să prezinte
punctele de vedere ale Parlamentului.

Curtea de Justiţie a UE
Curtea de Justiție UE, al cărei sediu este la Luxemburg, este compusă din trei
instanțe: Curtea de Justiție, Tribunalul (creat în 1989) și Tribunalul Funcției Publice
(creat în 2004). De la crearea acestora, au fost pronunțate de către cele trei instanțe
aproximativ 15 000 de hotărâri.
Curtea de Justiţie a UE are ca obiect fundamental asigurarea respectării dreptului în
interpretarea şi aplicarea tratatelor. Este instituţia care a avut un rol decisiv în stabilirea
superiorităţii dreptului comunitar asupra dreptului naţional. Atribuţiile principale ale Curţii de
Justiţie a UE sunt:
 controlează legalitatea actelor emise de celelalte instituţii ale Uniunii;
 controlează respectarea de către statele membre a obligaţiilor impuse de tratate;
 interpretează normele comunitare ori de câte ori apare într-un proces o contestaţie
în privinţa unei norme comunitare;
 poate fi invitată să emită avize asupra acordurilor pe care Uniunea intenţionează să
le încheie cu state terţe.
Curtea de Justiție este compusă în prezent de 28 de judecători şi 9 avocaţi generali.
Membrii Curţii sunt numiţi de către statele membre dintre cetăţenii lor, pentru un mandat de 6
ani.
În 1989, pentru a degreva Curtea de multitudinea de cauze prezentate, a fost înfiinţat
Tribunalul de Primă Instanţă, organ de jurisdicţie, însă fiind un organism autonom din punct
de vedere organizatoric.
În cadrul instituţiei jurisdicţionale, Tribunalul Funcţiei Publice este instanţa
specializată în materia contenciosului funcţiei publice a Uniunii Europene.

Curtea Europeana de Conturi

Curtea Europeană de Conturi este o instituţie independentă, însărcinată cu verificarea
gestiunii finanţelor comunitare. Aceasta realizează un control extern, independent de organele
comunitare. Atribuţiile Curţii de conturi sunt:
 de control asupra bugetului Uniunii, operaţiunilor financiare bugetare şi
extrabugetare, asupra fondurilor structurale, precum şi asupra acţiunilor finanţate
din bugetul Uniunii Europene;

 rol consultativ în ceea ce priveşte proiectele de acte juridice referitoare la finanţele

comunitare;
 urmăreşte legalitatea şi regularitatea încasărilor şi a cheltuielilor;
 întocmeşte rapoarte generale asupra întregii activităţi de control.
Curtea Europeană de Conturi are 28 de membri, numiţi de statele membre din rândul
auditorilor naţionali recunoscuţi pentru independenţa şi competenţa lor.

Comitetul European al Regiunilor

În prezent, Comitetul Regiunilor este un organism complementar celor trei instituţii
Comunitare (Consiliul, Comisia, Parlamentul). Unul din principalele sale obiective îl
reprezintă consolidarea coeziunii economice şi sociale a statelor membre.
Comitetul Regiunilor are, ca şi consecinţă a extinderii, în prezent 350 de membri
numiţi pentru o perioadă de cinci ani de către Consiliul UE, care îşi desfăşoară activitatea în
exclusivitate pe baza propunerilor venite din partea statelor membre.
Comisia şi Consiliul au obligaţia de a consulta CR înainte de adoptarea unor decizii la
nivel UE în probleme care sunt de interes pentru guvernul local şi regional.
 Comitetul Economic si Social
Comitetul Economic şi Social (CES) este organismul consultativ european în cadrul
căruia sunt reprezentate diversele categorii de activităţi economice şi sociale. Comitetul are
rolul unui forum de dezbatere şi reflexie, atât la nivel european cât şi la nivelul statelor
membre.
Comitetul Economic şi Social are trei misiuni fundamentale:
 să ofere consultanţă celor trei mari instituţii (Parlamentul European, Consiliul
Uniunii Europene şi Comisia); se impune consultarea Comitetului înainte de
adoptarea unor decizii de politică economică şi socială, regională şi de mediu.

 să asigure o mai mare implicare/contribuţie din partea societăţii civile la iniţiativa

europeană şi de a edifica şi consolida o Europă apropiată cetăţenilor săi;
 să sporească rolul organizaţiilor şi asociaţiilor societăţii civile în ţările ne-membre
(sau grupuri de ţări), iar în acest scop promovează ”dialogul structurat”, organizat
cu reprezentanţii acestora şi constituirea unor organisme similare în zonele vizate :
țări candidate la aderare ţările mediteraneene, ACP, India, China şi America Latina
etc. ("dezvoltare instituţională").
Banca Centrala Europeană
Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC) este compus din Banca Centrală
Europeană (BCE) şi toate celelalte bănci centrale naţionale ale celor 28 de State Membre.
Termenul "Eurosistem" defineşte Banca Centrală Europeană şi băncile centrale/naţionale ale
statelor care au aderat la zona Euro. Obiectivele acestui sistem sunt:
 definirea şi implementarea politicii monetare a zonei Euro;
 derularea operaţiunilor externe;
 păstrarea şi administrarea rezervelor statelor membre;
 promovarea unui sistem eficient de plăţi.

Legislaţia UE și procesul decizional

Procesul decizional la nivelul Uniunii Europene implică diferite instituţii UE, în
special:
 Parlamentul European (PE/Parlamentul),
 Consiliul Uniunii Europene şi
 Comisia Europeană.
În general, Comisia Europeană propune proiecte legislative noi, dar Consiliul şi
Parlamentul sunt cele care le adoptă. În anumite situaţii, Consiliul poate hotărî singur. Există
şi alte instituţii care au un rol specific în acest proces.
Actele legislative ale UE sunt reprezentate de:
• Regulamente – acte legislative obligatorii pentru statele membre, persoane fizice
şi juridice de la data intrării în vigoare; nu necesită legislaţie naţională de
implementare, fiind direct aplicabile;
• Directive – acte legislative care definesc obiective ce trebuie atinse în mod
obligatoriu până la data stabilită în text, modalitatea de atingere a acestora
fiind
lăsată la latitudinea statelor membre; se adresează numai statelor membre şi
necesită transpunere în legislaţiile naţionale.
• Decizii – acte obligatorii numai pentru statele membre, instituţiile comunitare,
persoanele juridice şi fizice cărora li se adresează; nu necesită legislaţie naţională
de implementare ;
• Recomandări şi opinii – acte legislative fără caracter obligatoriu.
Pe lângă acestea, mai există şi rezoluţiile, declaraţiile şi programele de acţiune care sunt
însă forme de acţiune menite să asigure crearea şi modelarea cadrului juridic; nu au
 caracter obligatoriu.

Elaborarea legislaţiei UE
Înainte de a propune noi iniţiative legislative, Comisia evaluează potenţialele
consecinţe economice, sociale şi ecologice pe care le-ar putea avea acestea. Prin urmare,
Comisia realizează evaluări de impact care prezintă avantajele şi inconvenientele diferitelor
opţiuni politice.
De asemenea, C omisia consultă părţile interesate cum ar fi organizaţiile
neguvernamentale, autorităţile locale, reprezentanţii industriei şi ai societăţii civile.
Cetăţenii, întreprinderile şi organizaţiile pot participa la procedura de consultare prin
intermediul site-ului C onsultări publice.

Procedura legislativă ordinară (ex- codecizia)

Codecizia, cunoscută de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona ca
„procedura legislativă ordinară” (articolul 294 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii
Europene - TFEU), este procedura utilizată în prezent pentru majoritatea proceselor
legislative comunitare. Prin procedura de codecizie, puterea legislativă se împarte în mod egal
între Parlament şi Consiliu.
 3. Uniunea Europeană pe drumul
integrării economice

3.1. Uniunea vamală

În capitolul 1 am văzut ce presupune conceptul de uniune vamală, aşadar în continuare
vom prezenta cum s-a realizat aceasta în cazul UE.
Tratatul de la Roma a prevăzut pentru realizarea uniunii vamale următoarele elemente
(N. Sută):
a) înlăturarea completă, dar treptată, a taxelor vamale de import şi de export în
relaţiile comerciale dintre ţările semnatare, atât pentru produsele industriale cât şi
pentru cele agricole.
b) înlăturarea completă, dar treptată, în acelaşi interval de timp ca şi pentru taxele
vamale, a restricţiilor cantitative şi a altor bariere netarifare din calea comerţului
reciproc al ţărilor membre, astfel încât să se asigure o liberă circulaţie a produselor
în interiorul comunităţii.
c) instituirea unui regim fiscal comun în ţările membre (presupune un regim similar de
impozite interne, indirecte, pentru ca mărfurile importate din ţările membre să nu fie
discriminate faţă de cele autohtone) şi elaborarea şi adoptarea unor reguli comune privind
desfăşurarea concurenţei în cadrul comunităţii.
d) instituirea unei politici comerciale comune faţă de terţi în decursul perioadei de
tranziţie prevăzute pentru eliminarea taxelor vamale şi a barierelor netarifare din calea
schimburilor reciproce.

Având în vedere toate aceste aspecte, se poate spune că la 1 iulie 1968 a fost realizată
în linii generale înfăptuirea uniunii vamale.
Pentru întreprinderile cu activități comerciale și de transport internațional, uniunea
vamală a UE înseamnă proceduri comune și armonizate astfel că, indiferent de statul
membru în care sunt declarate mărfurile, se aplică aceleași reguli, iar după îndeplinirea
formalităților vamale, acestea pot circula liber sau pot fi comercializate pe întreg teritoriul
UE. UE are o competență exclusivă în privința politicii vamale.
3.2. Piaţa Internă Unică
Cu toate că Tratatul de la Roma stabilise încă de la bun început principiul unei pieţe
comune, realizarea concretă a acesteia nu a fost fără dificultăţi.
Comisia Europeană, prezidată atunci de Jacques Delors, a decis să reacţioneze
publicând, în iunie 1985, Cartea Albă privind desăvârşirea Pieţei Interne (în aceasta, pe
lângă diagnosticul privind obstacolele existente încă în calea liberei circulaţii, figurează
detalierea măsurilor ce trebuie luate pentru realizarea Pieţei Unice).
Actul Unic European este cel care a stabilit şi un termen pentru realizarea unei
Pieţe Unice Interne în cadrul CEE: sfârşitul anului 1992, mai precis 1 ianuarie 1993.
De la 1 ianuarie 1993, Comunitatea a constituit un spaţiu comercial unic :
frontierele interne au dispărut şi mărfurile, serviciile, capitalurile şi persoanele pot să
circule fără nici o barieră.
Dar ce înseamnă toate acestea în mod concret ?
 Pentru întreprinderi – sa desfășoare afaceri în alte state din UE mai ușor și cu
costuri mai reduse.
 Pentru consumatori – o concurenta sporita care conduce la scăderea preturilor,
la diversificarea gamei de produse comercializate și la creșterea nivelului de
protecție.
 Pentru cetățenii UE – dreptul de a trai, de a lucra, de a-si face studii și de a ieși
la pensie într-o alta tara a UE.
UE a îndepărtat obstacolele care împiedicau, în trecut, importurile şi exporturile între
statele membre, iar întreprinderile au acum libertatea de a transporta şi de a vinde mărfuri
peste tot în Uniune. Ţările din UE p ot restricţiona libera circulaţie a mărfurilor doar în
situaţii excepţionale, justificate de apărarea interesului public, pe motive cum ar fi
protecţia sănătăţii şi siguranţei publice, protecţia mediului sau asigurarea bunăstării
consumatorilor.
UE a adoptat noi norme menite să înlăture obstacolele care mai stau în calea liberei
circulaţii a mărfurilor, prin:
 consolidarea aplicării legislaţiei europene în materie de piaţă;
 mai bună legiferare în materie de supravegherea pieţei;
 un cadru comun pentru comercializarea produselor;
 consolidarea credibilităţii marcajului CE;
 asigurarea unui sistem operaţional de recunoaştere reciprocă.
 Având în vedere faptul că diferenţele dintre cerinţele de ordin tehnic ale fiecărei ţări
pot constitui o piedică în calea comerţului, UE a adoptat măsuri de armonizare pentru
câteva produse, în principal pentru mărfurile cu grad mare de risc, cum ar fi produsele
farmaceutice, vehiculele, jucăriile, produsele chimice, echipamentele electrice şi mecanice şi
aparatura medicală.
Începând cu anii 1980, UE a dezvoltat o nouă abordare asupra armonizării, bazată pe
standardizare. Legislaţia UE (aşa numitele directive de tip "noua abordare") prevede
cerinţele principale pe care trebuie să le îndeplinească produsele pentru a putea fi
comercializate pe teritoriul Uniunii.

Standardele armonizate europene sunt elaborate de către Comitetul european pentru

standardizare (CEN), Comitetul european pentru standardizare electrotehnică
(CENELEC) şi Institutul European de Standarde în Telecomunicaţii (ETSI), după ce toate
părţile interesate (reprezentanţi ai sectorului industrial, autorităţi publice, consumatori,
organizaţii de protecţia mediului, uniuni sindicale) au ajuns la un consens.
Prezenţa marcajului CE pe un produs arată faptul că acesta se conformează tuturor
cerinţelor UE relevante.
În sectoarele în care nu s-a realizat o armonizare, comerţul se bazează pe principiul r
ecunoaşterii reciproce (a se vedea Cazul Cassis de Dijon – 1979 şi soluţia Curţii de Justiţie
a CE): produsele fabricate sau comercializate conform legii într-o ţară din UE pot fi
comercializate şi în celelalte state, chiar dacă nu corespund în întregime cerinţelor tehnice
locale (formă, dimensiuni, greutate, compoziţie, etichetare sau ambalare). Astfel,
întreprinderile îşi pot desfăşura activitatea peste tot în UE, atâta timp cât se conformează la
legislaţia din propria ţară.
Libertatea de stabilire și libertatea de a presta servicii reprezintă două dintre
principiile europene esențiale care stau la baza pieței unice a serviciilor. Având în vedere că
întreprinderile se confruntă în continuare cu proceduri administrative complexe, lungi și
nesigure din punct de vedere juridic, atunci când încearcă să acceseze sau să presteze servicii
în alte state membre, UE a adoptat un act legislativ, Directiva privind serviciile, cu termen
de implementare de toate țările UE până la sfârșitul anului 2009.
În această Directivă, UE a introdus o serie de norme în vederea simplificării procedurilor
necesare pentru d emararea unei activități de prestări servicii și pentru furnizarea
t ransfrontalieră de servicii. Directiva consolidează și drepturile beneficiarilor de servicii.
1. În privința înființării unei întreprinderi - Fiecare stat membru este obligat să îşi
simplifice procedurile şi formalităţile legate de prestarea de servicii.
2. În privința prestării de servicii transfrontaliere - Directiva privind serviciile stabilește
principiul libertății de a presta servicii, statele membre neputând impune cerințe
naționale discriminatorii, inutile sau disproporționate furnizorilor de servicii provenind
din altă țară - de exemplu obținerea unei autorizații sau instituirea unui anumit tip de
infrastructură.
3. Legat de drepturile beneficiarilor de servicii - Directiva le consolidează acestora
drepturile: astfel, este necesar ca persoanele juridice şi consumatorii să poată utiliza
serviciile furnizorilor stabiliți în alte state membre fără a fi nevoiți să obțină o autorizație
prealabilă sau să se confrunte cu cerințe discriminatorii pe criterii de naționalitate sau
reședință.
Directiva privind serviciile se aplică, printre altele, în cazul u rmătoarelor servicii:
 profesii reglementate (de exemplu, consilieri juridici și fiscali, arhitecți, ingineri,
contabili, inspectori);
 servicii în construcții;
 meșteșuguri;
 servicii pentru întreprinderi (de exemplu, mentenanța birourilor, consultanță în
management, organizarea de evenimente, recuperarea datoriilor, servicii de
publicitate și recrutare);
 comerțul distributiv, inclusiv comerțul cu amănuntul și en-gros de bunuri și
servicii;
 servicii turistice (de exemplu, serviciile agențiilor de turism);
 servicii recreative (de exemplu, servicii furnizate de centrele sportive și de
parcurile de distracții);
 servicii în domeniul instalării și întreținerii de echipamente;
 servicii de informare (de exemplu, portaluri de internet, activitățile agențiilor de
știri, activități de publicare și programare IT);
 servicii de cazare și alimentație (de exemplu, hoteluri, restaurante și servicii de
catering);
 servicii în domeniul formării și educației;
 închiriere, inclusiv serviciile de închiriere de autoturisme și leasing;
 servicii imobiliare;
 servicii de certificare și testare;
 servicii de ajutor la domiciliu (de exemplu, servicii de curățenie, bone sau
grădinărit).
Directiva privind serviciile nu se aplică în cazul următoarelor servicii:
 activitățile reglementate întru totul de UE: servicii financiare, comunicații
electronice și transport;
 servicii de asistență medicală, agenții de ocupare temporară a forței de muncă,
servicii de securitate privată, servicii audiovizuale, jocuri de noroc, anumite
servicii sociale, serviciile notarilor și executorilor judecătorești (numiți de
autoritățile publice).
Liberalizarea completă a mişcărilor de capital s-a efectuat rapid după adoptarea
directivei din 1988 referitoare la acestea (directiva 88/361/CEE prevedea liberalizarea
completă şi necondiţională a mişcărilor de capital în UE începând cu 1990 – toate derogările
prevăzute fiind în prezent expirate).
Libera circulație a persoanelor este un principiu fundamental garantat de UE. Orice
persoana rezidenta în UE are dreptul de a se deplasa, de a trai, de a studia, de a muncii, de a se
stabili sau de a furniza un serviciu într-un alt Stat membru, fără a suporta o discriminare
legata de naționalitatea sa.
„Acordul Schengen” (semnat la 14 iunie 1985 între Republica Federală Germania,
Franța, Belgia, Luxemburg şi Olanda) garantează dreptul de a călători liber dintr-o ţară în alta.
La 19 iunie 1990 a fost elaborată şi semnată Convenţia de punere în aplicare a Acordului
Schengen prin care au fost eliminate controalele la frontierele interne ale statelor semnatare şi
crearea unei singure frontiere externe, unde controalele de imigrare pentru spaţiul Schengen
se efectuează în conformitate cu normele comune ale statelor membre.
 Piața Unică în constantă creștere
In 20 de ani de existenta Piata Unica a crescut:
 De la 345 milioane consumatori în 1992 la peste 500 milioane în 2011 în cele
27 tari membre UE,
 De la 12 milioane de întreprinderi în 1999 la peste 21 de milioane în 2009.
 In privinta schimburilor intre statele membre UE : de la 800 de miliarde euro
în 1992 la 2800 miliarde euro în 2011 (valoarea mărfurilor schimbate), ceea
ce inseamna o crestere de la 12% din PIB UE în 1992 la 22% din PIB-ul UE
în 2011.
 In privința schimburilor intre UE și restul lumii: de la 500 miliarde euro în
1992 (adică 8% din PIB-ul UE) la 1500 miliarde euro în 2011 (12% din PIB-
ul UE).
 In 2011, 21 de milioane de locuri de munca depind de exporturile UE. Un
sfert din acestea se găsesc în afara tarii exportatoare, aspect ce se explica prin
faptul ca marii exportatori se bazează pe materiile prime și pe competentele
ce provin din intreaga Europa, datorita Pietei Unice.
 In privinta investitiilor straine directe intre tarile UE: acestea au crescut de la
64 miliarde euro în 1992 la 260 miliarde în 2010 (înainte de încetinirea
creșterii economice, acestea atinsesera chiar valoarea de 730 miliarde euro –
în 2007).
 In 2011, cca. 6 milioane de cetateni europeni (aproape 3% din populatia
activa totala a UE) lucra intr-un stat al UE, altul decat cel de origine.

Majoritatea serviciilor financiare au fost liberalizate. În consecinţă, consumatorii pot

folosi mai uşor cardurile de credit sau de debit în străinătate şi pot transfera bani într-o altă
ţară a Uniunii. Taxele bancare pentru plăţile transfrontaliere au fost, de asemenea, reduse.
UE a decis să îşi deschidă piaţa şi serviciilor poştale. Iniţiativa are ca scop stimularea
concurenţei, reducerea preţurilor şi îmbunătăţirea calităţii serviciilor. Deschiderea totală a
pieţei va crea şi locuri de muncă în cadrul noilor companii poştale şi în sectoarele conexe.
 Pentru o mai bună funcţionare a PIU, Comisia Europeană a prezentat pe 27 octombrie
2010, în 2 rapoarte, o serie de soluții concrete pentru stimularea Pieței Unice. În 2012, în
Actul privind piaţa unică II, Comisia identifică 12 acţiuni-cheie esenţiale pentru
dezvoltarea viitoare, care ar stimula creşterea economică, crearea de locuri de muncă şi
coeziunea socială în UE:
Realizarea unor reţele total integrate
1. Transportul feroviar – îmbunătăţirea calităţii serviciilor şi a preţurilor pentru
pasageri la nivelul întregii Uniuni Europene.
2. Transportul maritim – crearea unei pieţe unice pentru transportul maritim în scopul
simplificării transportului de mărfuri.
3. Transportul aerian – ameliorarea siguranţei, eficienţei şi a performanţei de mediu în
cazul călătoriilor cu avionul.
4. Energie – continuarea integrării pieţei energetice a UE pentru a oferi servicii mai
bune către consumatori şi la preţuri accesibile, promovarea energiei regenerabile şi a
eficienţei energetice şi garantarea securităţii aprovizionării.
Încurajarea circulaţiei cetăţenilor şi a întreprinderilor peste graniţe
5. Mobilitatea individuală – sprijin pentru găsirea unui loc de muncă în alte ţări din
UE, prin crearea unui instrument electronic de recrutare, plasare şi armonizare a cererii de
forţă de muncă cu oferta de locuri de muncă, utilizabil la nivelul UE.
6. Accesul la fonduri – crearea de noi instrumente de investiţii pentru a-i ajuta pe
cetăţeni să investească mai uşor în proiecte pe termen lung.
7. Mediul de afaceri – modernizarea normelor în materie de insolvenţă pentru a
simplifica procedurile transfrontaliere şi pentru a ajuta, în final, întreprinderile să
supravieţuiască; iar atunci când acest lucru nu este posibil, antreprenorilor li se va acorda o a
doua şansă.
Sprijinirea economiei digitale în Europa
8. Servicii – sprijinirea serviciilor on-line prin eficientizarea plăţilor electronice.
9. Piaţa digitală unică – acces pentru cât mai mulţi cetăţeni şi cât mai multe
întreprinderi la infrastructuri de comunicare de mare viteză .
10. Facturarea electronică – promovarea facturării electronice prin introducerea
obligativităţii acesteia în cazul achiziţionării de produse şi servicii de către autorităţile publice
(achiziţii publice).
Consolidarea antreprenoriatului social, a coeziunii şi a încrederii/nediscriminării
consumatorului
11. Consumatori – ameliorarea siguranţei produselor prin norme mai coerente şi
printr-o mai bună aplicarea a acestora.
12. Coeziunea socială – luarea măsurilor necesare pentru ca toţi cetăţenii UE să aibă
acces la un cont bancar, garantarea transparenţei comisioanelor bancare şi simplificarea
condiţiilor pentru transferarea conturilor de la o bancă la alta.

Aceste 12 măsuri-cheie sunt prezentate în „Actul privind piaţa unică II: Împreună
pentru o nouă creştere”3. Comisia îşi stabilise ca obiectiv să prezinte toate propunerile
legislative esenţiale până în primăvara lui 2013 şi, cel mai târziu până la sfârşitul aceluiaşi an,
toate măsurile care nu intră în sfera legislativă, urmând ca propunerile legislative să fie
analizate de Parlamentul European şi Consiliul UE şi adoptate cu titlu prioritar până în
primăvara lui 2014.

Piața Unică nu reprezintă un obiectiv în sine, ci un instrument care deservește alte

politici. Astfel, relansarea Pieței Unice se prezintă ca un instrument indispensabil al strategiei
UE2020. Strategia UE 2020 propune 7 inițiative emblematice:
1. O Uniune a inovării;
2. Tineretul în mișcare;
3. O agendă digitală pentru Europa;
 4. O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor;
5. O politică industrială adaptată erei globalizării;
6. O agendă pentru noi competențe și noi locuri de muncă;
7. Platforma europeană de combatere a sărăciei.
O Piața Unică modernizată reprezintă fundamentul comun pentru fiecare dintre aceste
edificii; aceasta este pârghia care le va ajuta să genereze creștere și locuri de muncă, creând o
dinamică pentru creșterea inteligentă, durabilă și incluzivă și consolidând astfel sinergiile
dintre diferitele inițiative emblematice.

Strategia Europa 2020

Strategia Europa 2020 lansează o nouă viziune pentru economia Europei în următorul
deceniu, bazată pe o coordonare extinsă a politicilor economice, pentru a genera o creştere
economică şi o ocupare sporită a forţei de muncă care să ajute la relansarea economică şi
financiară a Uniunii.
Obiectivele Strategiei Europa 2020 sunt:
1. obiectivul de a se ajunge la rata de ocupare a forţei de muncă de 75% pentru populaţia
cu vârsta cuprinsă între 20 şi 64 de ani;
2. îmbunătăţirea condiţiilor pentru cercetare şi dezvoltare, în special pentru ca nivelurile
combinate ale investiţiilor publice şi private din acest sector să ajungă la 3% din PIB;
3. reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% faţă de nivelurile din 1990;
creşterea ponderii surselor regenerabile în consumul final de energie până la 20%; şi
urmărirea unei creşteri cu 20% a eficienţei energetice;
4. îmbunătăţirea nivelurilor de educaţie, în special prin fixarea obiectivului de reducere
sub 10% a ratei de părăsire timpurie a şcolii; şi creşterea la cel puţin 40% a ratei
populaţiei cu vârsta de 30-34 ani absolventă a unei forme de educaţie terţiară;
5. promovarea incluziunii sociale, în special prin reducerea cu cel puţin 20 de milioane a
numărului de persoane aflate în risc de sărăcie şi excluziune socială, până în 2020.
Concluziile Consiliului European din iunie 2010 au subliniat necesitatea finalizării
ţintelor naţionale, astfel încât acestea să fie reflectate în Programele Naţionale de Reformă
care urmau sa fie prezentate în toamna anului 2010.
Actuala criza financiară şi economică si-a pus amprenta în mod evident și asupra Pieței
Unice, având un puternic impact asupra lucrătorilor şi agenților economici europeni. Iată
câteva cifre în acest sens:
 în perioada 2008-2009, economia UE s-a contractat, PIB scăzând cu 700 mld. Euro,
pentru ca în 2010 acesta sa crească cu 500 mld. Euro fata de 2009;
 cca. 5 mil. persoane si-au pierdut locurile de munca intre anii 2008-2010;
 deficitul public a trecut de la 0,9% din PIB-ul UE în 2007 la 6,6% în 2010;
 in 2009 valoarea schimburilor de mărfuri intre tarile UE a scăzut cu 415 mld. Euro (15%)
fata de 2008;
 valoarea exporturilor UE către tarile terțe a înregistrat o scădere cu 160 mld. Euro (12%)
în perioada 2008-2009;
 fluxurile de investiții străine directe (ISD) între tarile UE au scăzut de la 730 mld. Euro în
2007 la 200 mld. Euro în 2009;
 fluxurile de ISD în afara UE au scăzut de la 560 mld. Euro în 2007 la 140 mld. euro în
2010.
Toate statele membre s-au angajat să atingă obiectivele Strategiei Europa 2020,
transpunându-le în obiective naţionale şi politici favorabile creşterii economice. Dar pentru a
obţine impactul dorit asupra creşterii este necesar ca eforturile individuale ale tuturor
ţărilor să fie coordonate şi concertate. Prin urmare, Comisia Europeană a creat semestrul
european, ciclu anual de coordonare a politicilor economice. În fiecare an, Comisia
Europeană analizează în detaliu programele statelor membre în materie de reforme economice
şi structurale şi le oferă recomandări pentru următoarele 12-18 luni.
Etapele principale ale semestrului european sunt următoarele:
În luna ianuarie, Comisia prezintă analiza anuală a creşterii, care stabileşte priorităţile
UE pentru anul următor, în materie de creştere economică şi locuri de muncă.
În luna martie, şefii de stat şi de guvern elaborează orientările UE pentru politicile
naţionale, pe baza analizei anuale a creşterii.
În luna aprilie, statele membre transmit planurile naţionale privind garantarea
finanţelor publice sănătoase (programele de stabilitate/convergenţă), precum şi programele de
reformă şi măsurile pe care intenţionează să le ia pentru a promova creşterea inteligentă,
durabilă şi favorabilă incluziunii (programele naţionale de reformă).
În luna iunie, Comisia evaluează aceste programe şi, dacă este cazul, formulează
recomandări specifice pentru fiecare ţară. Consiliul UE discută aceste recomandări, iar
Consiliul European le aprobă.
La sfârșitul lui iunie sau la începutul lunii iulie, Consiliul adoptă oficial recomandările
adresate fiecărei ţări.
 3.3. Uniunea Economică şi Monetară
Procesul de integrare economică și monetară în UE este paralel cu istoria Uniunii
însăşi: în 1957, cu ocazia creării CEE, statele membre și-au concentrat eforturile asupra
construirii unei pieţe comune; de-a lungul timpului însă, a apărut necesară pentru dezvoltarea
economică și prosperitatea pieţei interne o mai strânsă cooperare în domeniul economic și
monetar. Decizia de a forma o Uniune Economică şi Monetară a fost luată de Consiliul
European în oraşul olandez Maastricht, în decembrie 1991, fiind apoi prevăzută în Tratatul
privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht).
Tratatul de la Maastricht, care prevedea realizarea UEM între toate sau o parte din
statele membre, a trasat cele trei etape ale acesteia.
Prima etapă a debutat la 1 iulie 1990 şi s-a încheiat, conform calendarului prevăzut,
la 31 decembrie 1993. Ea a permis instaurarea libertăţii totale de mişcare a capitalului între
cele 12 state şi a fost însoţită de planuri de ajustare structurală pentru reducerea
dezechilibrelor şi obţinerea unei convergenţe a evoluţiilor şi structurilor macroeconomice
naţionale, în ţările cu importante dezechilibre economice.
UE a intrat în etapa a II-a a UEM conform prevederilor la 1 ian.1994. La această dată
a fost creat un Institut Monetar European (IME) cu sediul la Frankfurt, care constituia un
dispozitiv de tranziţie către viitoarea Bancă Centrală Europeană. De asemenea, intrarea în
etapa a II-a a UEM însemna interzicerea accesului privilegiat al sectorului public la instituţiile
financiare şi al finanţării monetare a deficitelor publice, precum şi o convergenţă mai mare a
economiilor ţ ărilor membre.
Trecerea la etapa a III-a care implică utilizarea unei monede unice şi crearea unei
Bănci Centrale Europene (BCE) a intervenit pentru ţările considerate apte de către Consiliul
European de la Bruxelles, la 1 ian.1999.

Tratatul de la Maastricht prevedea ca intrarea în etapa a III-a a UEM să poată fi făcută

numai de state ale căror economii şi politici economice vor converge în mod considerabil şi
durabil. Din acest punct de vedere se pot distinge convergenţa reală şi convergenţa
nominală.
Convergenţa reală desemnează apropierea nivelurilor de viaţă în materie de venit şi
productivitate în cadrul unei zone sau atenuarea diferenţelor structurale care influenţează
competitivitatea ţării.
Convergenţa nominală priveşte evoluţia variabilelor de costuri şi preţuri şi a
determinanţilor lor profunzi (rata dobânzilor, cursul de schimb, deficitul bugetar, datoria
publică). Criteriile înscrise în tratatul de la Maastricht vizează convergenţa nominală a ţ
ărilor UE, această convergenţă urmând a fi apreciată pentru fiecare ţară de Consiliul
European înainte de a se trece la etapa a treia a UEM. Condiţiile de convergenţă (art. 109J)
necesare pentru înfăptuirea UEM sunt următoarele:
- "realizarea unui grad ridicat de stabilitate a preţurilor", evidenţiat printr-o diferenţă
de inflaţie anuală care nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5% media a trei
state comunitare care prezintă cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a
preţurilor;
- situaţia finanţelor publice va trebui să fie sub control conform următoarelor două
criterii: "un deficit bugetar ne-excesiv", adică mai mic de 3% din PIB;"o datorie
publică ce poate fi susţinută", adică mai mică de 60% din PIB;
- "respectarea marjelor normale de fluctuaţie prevăzute prin mecanismul
cursurilor de schimb din cadrul Sistemului Monetar European pe parcursul a cel
puţin 2 ani, fără devalorizarea monedei faţă de cea a altui stat membru";
- "caracterul durabil al convergenţei atinse de statul membru, care se reflectă în
nivelurile ratelor de dobândă pe termen lung", care nu vor trebui să le
depăşească cu mai mult de 2% pe cele înregistrate în trei state comunitare cu cele
mai bune rezultate în privinţa stabilităţii preţurilor.
Condiţiile pe care statele membre trebuie să le îndeplinească şi care sunt evaluate în
rapoartele de convergenţă sunt următoarele:
 criteriile de convergenţă economică (stabilitatea preţurilor, finanţe publice sănătoase,
stabilitatea cursului de schimb şi convergenţa ratelor dobânzilor pe termen lung) - au
rolul de a garanta că economia unui stat membru este suficient de bine pregătită pentru
adoptarea monedei unice şi că se poate integra cu uşurinţă în regimul monetar al zonei
euro.;
 convergenţa juridică - cere ca legislaţia naţională, în special cea referitoare la banca
centrală naţională şi la emisiile monetare, să fie compatibilă cu dispoziţiile tratatului;
astfel, se are în vedere compatibilitatea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar
(legislaţia în vigoare a UE) în ceea ce priveşte banca centrală naţională, în special
independenţa sa şi cea a membrilor organelor sale de decizie, obiectivele sale şi
integrarea în Sistemul European al Băncilor Centrale.
 Consiliul European de la Bruxelles (2-3 mai 1998) a marcat lansarea în mod
oficial a monedei unice europene. Au fost luate trei decizii determinante: ţările calificate
pentru faza a treia a UEM, parităţile bilaterale între monedele care vor face parte din UEM şi
alcătuirea directoriului Băncii Centrale Europene. Zona euro nu este însă statică – conform
tratatului, toate statele membre UE trebuie să adere la zona euro imediat ce îndeplinesc
condiţiile necesare, cu excepţia Danemarcei şi a Regatului Unit, care au negociat o „clauză de
neparticipare” care le permite să rămână în afara zonei euro.

După momentul lansării monedei unice la 1 ianuarie 1999, extinderea Zonei euro a
inclus până în prezent (2019) următoarele date la care încă 8 state ale UE au adoptat euro:
2001 GRECIA
2007 SLOVENIA
2008 CIPRU, MALTA
2009 SLOVACIA
2011 ESTONIA
2014 LETONIA
2015 LITUANIA

Două dintre statele membre, Bulgaria și Croația, îndeplineau toate criteriile de

convergență, cu excepția criteriului privind cursul de schimb, întrucât nu sunt membre ale
mecanismului cursului de schimb (MCS II). Potrivit concluziilor raportului:
 toate cele 7 statele membre vizate îndeplinesc criteriul privind finanțele publice;
 Bulgaria, Republica Cehă, Croația, Ungaria și Suedia îndeplinesc criteriul ratelor
dobânzilor pe termen lung;
 Bulgaria, Croația, Polonia și Suedia îndeplinesc criteriul referitor la stabilitatea prețurilor;
 niciunul dintre statele membre nu îndeplinește criteriul privind cursul de schimb, deoarece
niciunul dintre ele nu este membru al mecanismului cursului de schimb (MCS II);
 cu excepția Croației, în niciunul dintre statele membre vizate legislația nu este pe deplin
compatibilă cu normele uniunii economice și monetare;
 referitor la sustenabilitatea convergenței, statele membre din afara zonei euro sunt, în
general, bine integrate în UE din punct de vedere economic și financiar.
 Comisia se angajează să sprijine statele membre din afara zonei euro pentru a se pregăti în
vederea aderării la zona euro: în propunerea sa privind Cadrul financiar multianual (CFM)
pentru perioada de după 2020, Comisia și-a anunțat intenția de a propune un mecanism de
convergență specific pentru statele membre din afara zonei euro care doresc să adere la
zona euro.
Moneda unică este un element pozitiv din punct de vedere economic şi politic,
prezentând o serie de avantaje: costurile de schimb valutar în cazul călătoriilor sau al
tranzacţiilor comerciale efectuate în zona euro au dispărut; în cele mai multe cazuri, costurile
asociate plăţilor transfrontaliere au dispărut sau au scăzut dramatic; consumatorii şi
întreprinderile pot compara mai uşor preţurile, ceea ce stimulează concurenţa.
 Moneda unică are şi un cost: acesta constă în special în pierderea independenţei în
fixarea ratelor de dobândă.
Moneda euro nu poate garanta, singură, stabilitatea şi creşterea economică . Acestea se
realizează, în primul rând, prin buna gestionare a economiei zonei euro conform prevederilor
tratatului şi ale Pactului de stabilitate şi creştere (PSC), un element vital pentru buna
funcţionare a Uniunii economice şi monetare (UEM).
PSC este un cadru de reglementare pentru coordonarea politicilor fiscale naţionale în
cadrul UEM, fiind creat pentru a veghea la stabilitatea finanţelor publice, o cerinţă importantă
pentru UEM. Pactul de stabilitate şi creştere cuprinde o componentă preventivă şi o
componentă corectivă:
 Componenta preventivă - include două instrumente politice care pot fi folosite
pentru a se evita apariţia unor deficite „excesive”. La propunerea Comisiei, Consiliul
poate declanşa o procedură de avertizare timpurie pentru a preveni apariţia unui
deficit excesiv.
 Componenta corectivă - reglementează procedura privind deficitul excesiv (PDE).
Aceasta se declanşează în momentul în care deficitul bugetar depăşeşte pragul de 3%
din PIB prevăzut de tratat.
 În vederea consolidării Pactului de Stabilitate și de Creștere, în martie 2011, șefii de
stat sau de guvern ai tarilor din zona euro și ai altor 6 tari non-euro de atunci (Bulgaria,
Danemarca, Letonia, Lituania, Polonia, România) au semnat așa-numitul Pact Euro Plus, un
nou reper în arhitectura guvernantei europene.
Ca răspuns la actuala criza economica și financiara, în mai 2010, a fost introdus un
pachet de măsuri de stabilizare la nivel european, prin care s-a oferit asistenţă financiară
statelor membre aflate în dificultate, menţinându-se, astfel, stabilitatea financiară a UE în
contextul puternicelor tensiuni la care sunt supuse pieţele datoriei publice din zona euro.
Măsurile de siguranţă au constat în Mecanismul european de stabilizare financiară (MESF)
şi în Fondul european de stabilitate financiară (FESF). Alături de contribuţiile provenind
de la Fondul Monetar Internaţional (FMI), ele au alcătuit un pachet de stabilitate financiară în
valoare de 500 de miliarde de euro.
Deoarece aceste două mecanisme de protecţie au fost instituite ca măsuri temporare, în
toamna anului 2012 (8 octombrie 2012) ţările din zona euro au creat un nou mecanism
financiar, de data aceasta permanent – Mecanismul european de stabilitate (MES).
Criza economică şi financiară a demonstrat că sistemul bancar european este
vulnerabil. O problemă apărută la o bancă poate contamina rapid alte instituţii financiare,
afectând deponenţii, investiţiile şi economia în general. Prin urmare, UE şi statele membre au
luat măsuri care vizează consolidarea mecanismelor de supraveghere a sectorului
financiar. Reformele adoptate au condus, printre altele, la instituirea, în 2011, a trei
organisme europene de supraveghere:
 Autoritatea Bancară Europeană (ABE) răspunde de monitorizarea băncilor, inclusiv
de supravegherea recapitalizării băncilor.
 Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare și Piețe (ESMA) răspunde de
supravegherea piețelor de capital și supraveghează în mod direct agențiile de rating de
credit și registrele de tranzacții.
 Autoritatea Europeană de Asigurări și Pensii Ocupaționale (EIOPA) răspunde de
monitorizarea sectorului asigurărilor.
Sunt primii paşi către o uniune bancară, prin care se protejează depozitele cetăţenilor
şi se evită ca eşecul băncilor să-i afecteze pe contribuabili. Uniunea bancară vine în mod
natural în completarea uniunii economice și monetare. Aceasta permite remedierea punctelor
slabe evidențiate de criză.
 4.Politici comune ale UE
4.1. Politica comercială
Uniunea Europeană este cea mai mare putere comercială din lume, deţinând 20% din
volumul total de importuri şi exporturi efectuate la nivel mondial.
Conform art.207 TFUE (ex-art.133 TCE), ”politica comercială comună se întemeiază
pe principii uniforme, în special în ceea ce priveşte modificările tarifare, încheierea de
acorduri tarifare şi comerciale privind schimburile de mărfuri şi servicii şi aspectele
comerciale ale proprietăţii intelectuale, investiţiile străine directe, uniformizarea măsurilor de
liberalizare, politica exporturilor, precum şi măsurile de protecţie comercială, printre care şi
cele care se adoptă în caz de dumping şi de subvenţii. Politica comercială comună se
desfăşoară în cadrul principiilor şi al obiectivelor acţiunii externe a Uniunii”. În domeniul
politicii comerciale comune și în cel al uniunii vamale competenta UE este exclusiva (art.3
TFUE).
Politica comercială, în sens larg, cuprinde ansamblul reglementărilor adoptate de
către un stat (cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar) în
scopul promovării sau restrângerii schimburilor comerciale externe şi al protejării economiei
naţionale de concurenţa străină.
Funcţii principale ale politicii comerciale:
a) de promovare a relaţiilor economice externe (impulsionarea exporturilor);
b) de protejare a economiei naţionale de concurenţa străină (reglementarea şi controlul
importurilor);
c) de realizarea a unui echilibru dinamic în balanţa comercială şi de plăţi şi de sporire a
rezervei valutare a statului.
Instrumente şi măsuri de politică comercială:
a) de natură tarifară (vamală)
b) de natură netarifară;
c) de natură promoţională (de promovare şi de stimulare).

Instrumente de politică comercială de natură tarifară

Politica vamală - se realizează cu ajutorul reglementărilor adoptate de stat care
vizează intrarea sau ieşirea în/din ţară a mărfurilor şi care implică:
 controlul mărfurilor, al documentelor însoţitoare şi al mijloacelor de transport cu ocazia
trecerii frontierei vamale;
 îndeplinirea formalităţilor vamale;
 plata taxelor vamale sau i mpunerea vamală  3 funcţii principale:
1) fiscală = taxele vamale sunt o sursă de venit la bugetul statului
2) protecţionistă = taxele vamale percepute la import ridică preţul mărfii importate
reducându-i forţa concurenţială în raport cu produsul indigen
3) de negociere = statele pot negocia într-un cadru bi sau multilateral concesii vamale
care pot stimula schimburile comerciale.
Instrumente de politică vamală:
 legile, codurile şi regulamentele vamale - sunt elemente de natură legislativă care
diferenţiază modul de aplicare a politicilor vamale între statele lumii;
 tariful vamal este un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii
vamale şi taxa (taxele) vamală percepută asupra fiecărui produs sau grupe de produse.
 taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de stat asupra mărfurilor atunci când
acestea trec graniţele vamale ale ţării respective.
Tipologia taxelor vamale:
1. după scopul impunerii (sau după nivelul impunerii):
 taxe vamale cu caracter fiscal
 taxe vamale cu caracter protecţionist
2. după obiectul impunerii (felul operaţiei de comerţ exterior):
 taxe vamale de import
 taxe vamale de export
 taxe vamale de tranzit
3. după modul de percepere (de aşezare):
 taxe vamale ad-valorem
 taxe vamale specifice
 taxe vamale mixte
4. după modul de stabilire (fixare de către stat):
 taxe vamale autonome (generale)
 taxe vamale convenţionale (contractuale)
 taxe vamale preferenţiale (de favoare)
 taxe vamale de retorsiune (răspuns): taxe antidumping; taxe compensatorii.
Protecţia nominală şi protecţia efectivă
1. Protecţia nominală
 vizează valoarea întregului produs supus impunerii vamale;
 este exprimată de taxele vamale înscrise în tariful vamal oficial;
 ca regulă generală, este direct proporţională cu gradul de prelucrare al mărfurilor
importate
2. Protecţia efectivă
 vizează valoarea nou creată şi încorporată în produsul importat;

T f xV  Tm
Te  f xVm x100
Vf  V
m

 factorii ce influenţează rata protecţiei efective sunt: nivelul taxei vamale la

produsul finit şi la materia primă; dispersia tarifară (= diferenţa dintre nivelul
taxelor vamale pe grupe de produse în funcţie de gradul lor de prelucrare); gradul
de prelucrare al produsului.
Teritoriul vamal - reprezintă acel spaţiu geografic în interiorul căruia este în vigoare
un anumit regim vamal, o anumită legislaţie vamală. Există situaţii în care graniţele statului 
de graniţele vamale:
A. Extinderea teritoriului vamal (anexiune sau includere vamală) se poate realiza prin:
 uniune vamală  teritoriul vamal însumează teritoriul statelor participante;
 zona de liber schimb .
B. Restrângerea teritoriului vamal (excludere sau exceptare vamală) - presupune exceptarea
de la regimul vamal în vigoare a unei porţiuni dintr-un stat naţional (denumită generic
zonă liberă) în care nu se percep taxe vamale de import.
 Mărfurile străine introduse temporar în aceste zone sunt scutite de plata taxelor vamale
până la precizarea ulterioară a destinaţiei lor, dar cu plata taxelor de depozitare.
În aceste zone mărfurile pot suferi anumite operaţiuni de prelucrare, transformare,
recondiţionare, selectare, măsurare/porţionare, (re)ambalare etc., în urma cărora pot fi:
- orientate spre piaţa internă (în teritoriul vamal), fiind în acest caz supuse
impunerii vamale;
- ieşi din teritoriul statului respectiv pe care îl pot tranzita spre alte state,
rămânând scutite de plata taxelor vamale de import;
- introduse în procesul productiv în zona liberă unde au fost depozitate
temporar, caz în care rămân scutite de plata taxelor vamale de import.
Antrepozitele vamale sunt depozite în care pot fi depuse şi păstrate mărfuri importate (sau
mărfuri străine în tranzit) pe o perioadă determinată de timp, fără a se plăti taxe vamale de
import, dar cu plata taxelor de antrepozitare. Tipuri de antrepozite :
a) antrepozite reale = construcţii special amenajate în vederea depozitării şi
păstrării în condiţii corespunzătoare (temperatură, umiditate) a mărfurilor
pentru o perioadă limitată de timp (în general, max. 2 ani); sunt administrate de
birouri vamale care urmăresc intrarea, manipularea şi ieşirea mărfurilor în/din
aceste antrepozite.
b) antrepozite nominale (fictive) au acelaşi regim ca şi cele reale, dar nu întrunesc
absolut toate condiţiile pentru păstrarea produselor respective  nu pot fi
păstrate decât produse care se deteriorează mai greu  taxele de antrepozitare
sunt mai mici decât la cele pentru antrepozitele reale.

Instrumentele de politică comercială de natură netarifară

Barierele netarifare reprezintă un ansamblu de măsuri şi reglementări de politică
comercială (de natură publică şi uneori chiar privată) care împiedică, limitează sau
deformează fluxurile internaţionale de bunuri şi servicii şi care au ca principale scopuri
protejarea pieţei interne de concurenţa externă şi redefinirea dinamică a echilibrelor balanţei
comerciale şi de plăţi. Principale grupe de bariere netarifare:
I. Bariere netarifare care implică o limitare cantitativă directă a importurilor
(restricţii cantitative la import)
II. Bariere netarifare care implică o limitare indirectă a importurilor prin
mecanismul preţurilor
III. Bariere care decurg din formalităţile vamale şi administrative la import
IV. Bariere care decurg din participarea statului la activităţile comerciale
V. Bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate şi
celor indigene (obstacole tehnice)

I. Bariere netarifare care implică o limitare cantitativă directă a importurilor

(restricţii cantitative la import)
Forme:

a) Interdicţiile (prohibirile) la import = reglementări adoptate de stat care interzic total

sau parţial, pe o perioadă determinată de timp sau nelimitat, importul anumitor produse/grupe
de produse; se pun în practică prin refuzul autorităţilor abilitate de a elibera licenţe de import
pentru produsele respective.
Motive:
- economice (asigurarea unei protecţii sporite a unor produse, ramuri etc. în raport cu
concurenţa externă; echilibrarea balanţei comerciale şi de plăţi);
- politice (discriminare comercială);
- altele (asigurarea stării de sănătate şi de securitate a populaţiei, protecţia fitosanitară,
protejarea mediului ambiant etc.)
UE  interdicţii selective şi temporare la importul de produse agricole din ţările terţe

b) Contingentele de import = plafoane maxime, cantitative sau valorice admise la

importul anumitor produse/grupe de produse pe o perioadă determinată de timp (de regulă 1
an);
- pot fi:
 globale = se stabilesc de către stat în mod independent fără să existe o repartiţie pe
ţări de provenienţă
 bilaterale = se negociază cu ţările de provenienţă şi sunt înscrise în listele anexă la
acordurile/protocoalele comerciale încheiate cu acestea
- Contingente tarifare = plafoane cantitative sau valorice în limita cărora importurile sunt
permise beneficiind de un tratament vamal mai favorabil  în aranjamentele comerciale
preferenţiale (sistemul "tariff-quota")

c) Licenţele de import = autorizaţii pe care autorităţile publice abilitate le acordă firmelor

importatoare pentru un produs/grupă de produse pe o perioadă rezonabilă de timp, în funcţie
de natura produsului şi de distanţa geografică faţă de ţara de provenienţă.
Tipuri de licenţe :
- automate = pt. produsele liberalizate la import, cererea de import este automat acceptată
într-un termen prestabilit; scop = statistic;
- neautomate = licenţe pentru administrarea restricţiilor cantitative la import = licenţe
discreţionare; se acordă selectiv, în funcţie de produs, de ţara de origine etc.; scop =
contro riguros privind respectarea contingentelor de import. Ele pot fi: globale (generale)
şi individuale (bilaterale).

d)Limitările "voluntare" la export (autolimitări la export) = înţelegeri oficiale sau

neoficiale care intervin între anumite state sau între autorităţi publice din ţările importatoare şi
firme sau grupuri de firme exportatoare, prin care ţara exportatoare, la cererea (sau sub
presiunea) ţării (ţărilor) importatoare, se obligă să reducă volumul exportului unui
produs/grupă de produse până la un anumit nivel şi pe o perioadă determinată de timp.

e) Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor = înţelegeri bi sau

multilaterale care intervin între state şi care vizează limitarea negociată şi controlată a
comerţului internaţional cu anumite produse/grupe de produse.

II. Bariere netarifare care implică o limitare indirectă a importurilor prin

mecanismul preţurilor
a) Prelevările variabile la import (taxele de prelevare) = s-au practicat în cadrul
mecanismului PAC şi vizau importurile de produse agricole din ţările terţe care erau sub
incidenţa acestei politici; = taxe vamale suplimentare, percepute peste taxele vamale
obişnuite prevăzute la importul produselor respective (în tariful vamal comun faţă de
terţi), ce se calculează ca diferenţă între preţul prag şi preţul de import (CIF). Preţul prag
este preţul minim la care produsele importate pot să intre pe piaţa comunitară (el se deduce din
preţul indicativ prin scăderea cheltuielilor de transport pe parcurs intern comunitar).
b) Preţurile minime şi maxime la import : preţurile minime de import se stabilesc la
niveluri foarte apropiate de preţurile interne cu ridicata (urcând preţurile la import) şi sunt
utilizate atunci când produsele indigene au costuri de producţie mult mai ridicate decât ale
concurenţilor sau când pe piaţa internaţională preţurile la anumite produse scad şi
produsele respective devin din acest punct de vedere mai competitive la export  se
limitează importurile şi se protejează ramura industrială/agricolă vizată; nerespectarea lor
 anularea licenţelor de import şi/sau aplicarea unor măsuri antidumping; preţurile
maxime de import = se utilizează atunci când unele firme, care dispun de un semnificativ
avantaj competitiv (îndeosebi tehnologic) şi pe fondul lipsei de concurenţă, încearcă o
ridicarea artificială a preţurilor la anumite produse pe care le exportă.
c) Impozitele indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal (ajustările fiscale la frontieră):
ajustările fiscale la frontieră = regim fiscal potrivit căruia produsele de export sunt scutite
de impozitele indirecte, iar produsele de import sunt supuse la aceleaşi impozite ca şi cele
indigene  negocierea de convenţii privind evitarea dublei impuneri. Discriminarea
mărfurilor de import poate avea loc prin stabilirea discreţionară a bazei de impunere şi a
ordinei perceperii taxelor: pt. produsele indigene impozitele se percep la preţurile cu
ridicata; pt. produsele de import, ele se calculează la preţul CIF majorat cu TV şi cu alte
taxe percepute cu ocazia importului  creşterea preţului produsului importat peste nivelul
produsului indigen. Forme ale ajustărilor fiscale la frontieră : TVA, taxa în cascadă, taxa
de acciză, taxele oculte (ascunse), taxe portuare, taxe statistice, taxe sanitare, taxe
consulare etc.

d) Taxele de retorsiune (antidumping şi compensatorii) - GATT  2 coduri de conduită

adoptate la Runda Tokio şi revizuite la Runda Uruguay (Codul antidumping şi Acordul
privind subvenţiile la export şi taxele compensatorii) – gestionate în prezent de OMC :
pentru ca măsurile de răspuns faţă de politicile comerciale neloiale să fie instituite, potrivit
acestor coduri, trebuie declanşată o procedură de anchetă prin care să se facă dovada că
aceste politici au cauzat ţării importatoare un prejudiciu grav.
e) Depunerile (depozitele) prealabile în valută la import  au proliferat la sfârşitul
deceniului şapte şi începutul deceniului opt când o serie de ţări dezvoltate erau confruntate
cu dezechilibre cronicizate în balanţele comerciale şi de plăţi; sunt reglementări potrivit
cărora firmele importatoare sunt obligate să depună în contul organelor vamale ale ţărilor
lor o anumită cotă-parte (până la 50%) în valută din valoarea probabilă a viitorului import,
cu un anumit interval de timp predeterminat (poate ajunge şi la 6 luni) de autorităţile
monetare de resort; acest depozite nu sunt, de regulă, purtătoare de dobânzi sau sunt
constituite la dobânzile curente  importatorul, dacă nu va renunţa la import, va căuta să
recupereze pierderea înregistrată: fie prin ridicarea preţului la produsul importat, fie prin
solicitarea unor reduceri de preţ din partea exportatorului; de regulă, eliberarea licenţelor
este condiţionată de dovedirea prin extrase de cont a constituirii depozitului valutar;
această măsură mai constituie şi o creditare a statului, pe termen scurt, fără dobândă sau
cu niveluri reduse, îndeosebi în perioadele de penurie de mijloace de plată exprimate în
valute convertibile sau de presiuni puternice asupra echilibrelor balanței comerciale şi de
plăţi.

III. Bariere care decurg din formalităţile vamale şi administrative la import

a) Evaluarea valorii mărfurilor în vamă = art.VII din GATT a prevăzut ca evaluarea
vamală să se facă pornind de la preţul facturat (preţ CIF), cu condiţia ca acesta să fie un
preţ real plătit sau de plătit, iar transformarea acestuia din valuta străină în care s-a
tranzacţionat afacerea în moneda naţională a ţării importatoare, să se facă la un curs agreat
de FMI; Codul de evaluare vamală (negociat în cadrul GATT la Runda Tokio, gestionat în
prezent de OMC) prevede ca atunci când există indicii privind o sub-facturare să se
folosească în ordine:
- preţul unor mărfuri identice importate din aceeaşi sursă de provenienţă;
- preţul unor mărfuri similare în aceleaşi condiţii comerciale;
- preţul la care se revând mărfuri identice sau similare pe piaţa internă a
importatorului adus în condiţia de livrare franco-frontiera vamală;
- o valoare calculată folosindu-se corespunzător elementele de cost.
b) Documente şi formalităţi suplimentare cerute la import - au existat preocupări pe plan
internaţional (Camera Internaţională de Comerţ, GATT, Consiliul de Cooperare Vamală
de la Bruxelles) pentru simplificarea formalităţilor şi tipizarea documentelor legate de
circulaţia mărfurilor pe plan internaţional şi s-au înregistrat şi o serie de progrese; totuşi,
numărul mare de documente şi formalităţi cerute la import, formatul, uneori diferit al
acestora, reguli dificile de completare, penalizări aplicate pentru efectuarea de greşeli în
completare = adevărate obstacole; alte aspecte ce constituie bariere: perioadele de
staţionare în punctele vamale ca urmare a personalului insuficient/calificării îndoielnice.

IV. Bariere care decurg din participarea statului la activităţile comerciale

a) Achiziţiile guvernamentale (pieţele publice) = cumpărări de bunuri sau servicii
efectuate, de regulă în cantități mari, de către organisme publice (departamente, ministere,
guverne, alte organisme centrale, autorităţi publice locale); achiziţiile guvernamentale
devin discriminatorii faţă de produsele străine atunci când, în baza unor reglementări în
vigoare în anumite state, firmele naţionale au prioritate deplină faţă de cele străine în
realizarea lor.

b) Comerţul de stat = totalitatea operaţiunilor de vânzare-cumpărare efectuate de

întreprinderile aflate integral sau majoritar în proprietatea statului; constituie obstacol
atunci când, statul oferă acestor întreprinderi o serie de privilegii de ordin fiscal sau de
altă natură (acces privilegiat la comenzile publice, bonusuri la preţ, facilităţi fiscale, acces
preferenţial la liniile guvernamentale de credit, obţin uşor licenţe de import etc.) în raport
cu firmele străine sau cele aflate în proprietate privată.
c) Monopolul de stat asupra importului anumitor produse - instituirea monopolului de
 stat asupra importului anumitor produse permite limitarea importului la produsele
respective şi stabilirea preţului de vânzare cu amănuntul la acestea (de regulă f. ridicate pt.
a restrânge consumul); uneori este justificat de motive legate de asigurarea stării de
sănătate a populaţiei, a animalelor, prezervarea unor moduri de viaţă tradiţionale, protecţia
mediului înconjurător.

V. Bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate şi

celor indigene (obstacole tehnice)
Reglementările tehnice pot deveni bariere netarifare atunci când nu sunt aplicate standardele
internaţionale, atunci când reglementările naţionale în acest domeniu sunt extrem de diferite,
se modifică frecvent şi nu sunt suficient de transparente.
Principalele forme sunt:
a) Normele sanitare şi fitosanitare.
b) Normele de securitate.
c) Normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea.
d) Norme privind reclama şi publicitatea.
e) Norme privind protecţia mediului înconjurător.

Măsuri promoţionale şi de stimulare a exporturilor

Măsuri promoţionale
1. Negocierea şi încheierea unor tratate de comerţ şi navigaţie, a unor acorduri
comerciale şi de plăţi sau a altor forme ale parteneriatului interguvernamental - pot
conţine clauze care să favorizeze schimburile: CNF, clauza regimului naţional, clauza
privind evitarea dublei impuneri etc., aranjamente privind regulile de origine sau condiţii în
care se pot folosi măsurile de salvgardare ş.a. -> fac mediul comercial mai previzibil,
presupun avantaje tarifare şi netarifare, reduc costurile de tranzacţie ale firmelor
exportatoare sau importatoare, conferă continuitate şi stabilitate schimburilor comerciale
reciproce.
2. Sprijinirea directă sau indirectă a firmelor pentru a participa la târguri şi expoziţii
internaţionale - autorităţile publice pot prelua, mai ales pt. IMM în funcţie de produsele
pe care ele doresc să le promoveze prioritar pe anumite pieţe, o parte din costurile legate
de închirierea spaţiilor de expunere, deplasarea la astfel de manifestări a unor produse cu
volum mare şi costuri ridicate de transport, suportarea integrală sau parţială a costurilor
unor campanii publicitare etc.
3. Reprezentarea comercială în străinătate - permite o mai bună cunoaştere a pieţei ţărilor
 partenere, o informare promptă cu privire la noile oportunităţi de afaceri prin culegerea de
informaţii referitoare la evoluţiile în domeniul legislativ, comercial, financiar-bancar, prin
contactarea potenţialilor parteneri pt. firmele din propria ţară, prin colectarea invitaţiilor la
licitaţiile internaţionale etc.
4. Sprijinirea activităţilor promoţionale ale Camerelor de Comerţ, Industrie (şi
Agricultură) - CCI(A) sunt structuri asociative care desfăşoară acţiuni promoţionale şi de
consultanţă pentru membrii lor.
5. Prestarea unor servicii de informare şi orientare a clienţilor externi, acordarea de
consultanţă şi asistenţă de specialitate acestora - prin constituirea de compartimente
specializate în cadrul ministerelor de resort, prin finanţarea unor institute de marketing şi
conjunctură, a centrelor specializate de comerţ exterior pot fi puse la dispoziţia firmelor
străine baze de date, studii etc.

Măsuri de stimulare
1. Măsuri de stimulare de natură bugetară
a) Subvenţiile directe de export = alocaţii de la bugetul de stat acordate firmelor cu
scopul de a contribui la rentabilizarea activităţilor lor de export atunci când preţurile
obţinute pe pieţele externe nu permit acoperirea costurilor de producţie. În cadrul
GATT - Runda Uruguay -> Acordul privind subvenţiile de export şi taxele
compensatorii - introduce noţiunea de subvenţie specifică (= orice subvenţie a cărei
acordare este limitată la o întreprindere sau ramură a producţiei ce intră sub jurisdicţia
autorităţii ce acordă subvenţia).
b) Primele directe de export = sunt acordate firmelor care au deja activităţi profitabile
pe piaţa internă sau externă; scop: creşterea volumului exporturilor sau redefinirea
structurală a acestora.
c) Subvenţiile indirecte de export - constau în principal : în facilităţi bugetare acordate
altor sectoare din amonte sau integrate orizontal pt. a permite furnizarea de inputuri în
condiţii mai avantajoase producătorilor pentru export.

2. Măsuri de stimulare de natură fiscală

 a) Facilităţi fiscale care vizează fluxurile de bunuri - scutirea, reducerea sau restituirea
taxelor vamale la anumite bunuri sau în anumite situaţii determinate. Drawback =
regim suspensiv la import, în cadrul căruia se restituie taxele percepute la importul
unor produse dacă acestea se reexportă ca atare sunt încorporate în produse destinate
exportului sau servesc pt. realizarea unor produse care se reexportă.
b) Facilităţi fiscale acordate exportatorilor - forme: scutiri de impozite ce trebuie
plătite pentru activităţile de export, reducerea bazei de impozitare sau a cotei de
impozit pt. activităţile de export amânarea plăţii unor impozite datorate statului.

3. Măsuri de stimulare de natură financiar-bancară

a) Creditele de export
- Creditul furnizor = creditul acordat direct importatorului de furnizor (exportator).
- Creditul cumpărător = este acordat direct importatorului (cumpărătorului) de
către o instituţie specializată de creditare (bancă, consorţiu bancar) din ţara
exportatorului (furnizorului).

- Liniile de credit - o variantă a creditului cumpărător; au la bază acorduri

interguvernamentale care prevăd garantarea de către instituţiile statului a unor
credite destinate realizării unor obiective de valori mari; caracteristici definitorii:
se acordă de regulă pe perioade mai lungi de timp; durata utilizării liniei de credit
este predeterminată.
b) Asigurarea şi garantarea creditelor de export
- Asigurarea - se face pt. creditul furnizor de către o instituţie specializată şi
vizează acoperirea riscului exportatorului de a nu încasa la scadenţă contravaloarea
mărfurilor livrate (vândute) pe credit.
- Garantarea - se face pt. creditele cumpărător de către o instituţie bancară din ţara
importatorului sau dintr-o ţară terţă care se obligă faţă de banca creditoare din ţara
exportatorului de a achita contravaloarea mărfii livrate pe credit în cazul în care
importatorul se găseşte în incapacitate de plată.

4. Măsuri de stimulare de natură valutară

a) Primele valutare = gen de prime indirecte ce se acordă cu prilejul convertirii valutei
obţinute din export în moneda naţională la un curs mai avantajos decât cel oficial sau
decât cursul pieţii (curs valutar cu primă); se pot acorda selectiv pe categorii de
mărfuri sau pe relaţii geografice; au un efect echivalent cu primele directe de export.
b) Deprecierea monedei naţionale = produce efecte pe termen scurt şi are efect
stimulativ numai dacă ritmul în care se produce deprecierea monedei naţionale (în
raport cu celelalte valute) este superior celui în care se erodează puterea de cumpărare
a monedei la intern; are efect numai dacă cererea pentru produsele firmelor
exportatoare este elastică la preţ.
 UE – o putere comercială
importantă

% din exporturile mondiale, % din exporturile mondiale,

bunuri, 2014 servicii, 2014

UE
15,1% UE
26,8%

Statele UniteAltele
10,8%40,2%

Altele Japonia
54% 4,5%
Statele Unite
China 18,5%
15,6%
India China Japonia
4,2% 6%4,3%
 4.2. Politica de concurenţă
Politica de concurenţă are ca scop punerea în practică şi prezervarea unui sistem ce
permite o concurenţă fără distorsiuni în interiorul unui spaţiu economic.
Politica de concurenţă urmăreşte asigurarea cadrului necesar manifestării unei
concurenţe loiale, adică a unei concurenţe care are loc în condiţiile respectării de către
agenţii economici a normelor şi mijloacelor considerate corecte şi recunoscute ca atare prin
reglementările în vigoare din fiecare stat.

Coordonate ale politicii de concurenţă în Uniunea Europeană

Trăsături ale politicii de concurenţă în UE:
- Marile principii ale politicii de concurenţă sunt fixate prin tratate;
- Tratatul de la Roma (art.3) prevedea : Comunitatea trebuie să stabilească "un regim care
să asigure că în Piaţa comună concurenţa nu este denaturată";
- Numeroase reglementări precizează punerea în aplicare a marilor principii ale politicii de
concurență;
- Comisia Europeană este însărcinată cu aplicarea corectă a dreptului şi dispoziţiilor
comunitare;
- Curtea de Justiţie arbitrează litigiile şi fixează jurisprudenţa.

Politica de concurenţa şi tipuri de obstacole în calea concurenţei

Obstacole în calea concurenţei

Private Publice

Comportamente Apariţia de structuri

Neconcurenţiale neconcurenţiale

Înţelegeri Abuz de poziţie Ajutoare Reglementări

Dominantă publice

Art.101 TFUE Art.102 TFUE Reg. 1989 modif. 1997/2004Art.107 TFUE Art.106 TFUE
(ex.art.81 TCE) (ex.art.82 TCE)(ex.art.87 TCE) (ex.art.86 TCE)
 Intensitatea concurenţei în UE depinde de politica de concurenţă dusă, de
realitatea pieţei interne unice şi de efectele politicilor europene  "cu cât înlăturarea
barierelor / obstacolelor pe piaţa internă este mai avansată, cu atât politica de concurenţă este
mai puţin obligată să intervină pentru a promova sau restaura concurenţa".
Politica de concurenţa joacă un rol fundamental în construcţia europeană  o
economie de piaţă efectivă este mijlocul cel mai eficient de realizare a obiectivelor economice
ale UE; realizarea unei pieţe interne presupune nu numai înlăturarea obstacolelor naţionale
din calea circulaţiei mărfurilor, ci şi eliminarea structurilor şi comportamentelor susceptibile
de a falsifica jocul pieţei.

A. Reguli aplicabile întreprinderilor

Acestea vizează îndeosebi următoarele aspecte:
1. "interzicerea oricăror înţelegeri / acorduri între întreprinderi, decizii de asociere şi
practici concertate, care sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele membre
şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau falsificarea
concurenţei în interiorul pieţei interne" (art.101 TFUE, ex-art.81 TCE, ex. art.85 din
Tratatul de la Roma).
Exemple de astfel de înţelegeri ce sunt "nule de drept":
 fixarea în mod direct sau indirect a preţurilor de cumpărare sau de vânzare sau a altor
condiţii de tranzacţionare;
 limitarea sau controlarea producţiei, a desfacerilor, a dezvoltării tehnice sau a
investiţiilor;
 împărţirea pieţelor sau a surselor de aprovizionare;
 aplicarea, în ceea ce priveşte partenerii comerciali, a unor condiţii inegale pentru
prestaţii echivalente, făcându-i să suporte astfel un dezavantaj în lupta de concurenţă;
 subordonarea încheierii de contracte de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii
suplimentare care, prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale, nu au legătură
cu obiectul contractelor respective.
Tratatul prevede totuşi şi o serie de derogări pentru acordurile care: contribuie la
"ameliorarea producţiei sau a distribuţiei produselor" şi la "promovarea progresului
tehnic sau economic" şi care, în acelaşi timp permit "utilizatorilor să obţină o parte
echitabilă din profitul care rezultă".
CAZUL 1: în iunie 2001, Comisia a dat o amendă de 30 milioane euro producătorului
de autoturisme Volkswagen. În 1996-1997, Volkswagen trimisese concesionarilor săi
germani o circulară care îi incita să nu facă reduceri pentru noile VW Passat. Acest
gen de practici este împotriva regulilor de concurenţă, deoarece ele menţin în mod
artificial preţurile ridicate pentru consumator.
CAZUL 2: În 2014, Comisia Europeană a amendat compania farmaceutică Servier și
alți 5 producători de medicamente generice cu suma de aproximativ 430 de milioane
de euro. Motivul a fost încheierea unor înțelegeri menite să protejeze medicamentul
cel mai bine vândut al companiei Servier, Perindopril, folosit în tratarea tensiunii
arteriale, împotriva concurenței din partea altor medicamente generice mai ieftine.

2. abuzurile de poziţie dominantă (interzise prin art.102 TFUE, ex-art.82 TCE, ex.art.86
din Tratatul de la Roma). Acest articol nu reglementează concentrările, ci se limitează la
interzicerea faptului de a exploata într-un mod abuziv o poziţie dominantă, fiind mai
mult corectiv decât preventiv. În acest caz, nu locul ocupat într-un sector de
activitate este pus în discuţie, ci doar faptul de a obţine un avantaj excesiv din
această poziţie este criticat : "este incompatibil cu piaţa comună şi interzis, în măsura
în care comerţul între statele membre este afectat, faptul pentru una sau mai multe
întreprinderi de a exploata în mod abuziv o poziţie dominantă pe piaţa comună sau pe o
parte substanţială a acesteia". O poziţie dominantă pe piaţă = o situaţie de putere
economică deţinută de o firmă, care-i conferă puterea de a împiedica concurenţa efectivă
pe o piaţă relevantă. Există abuz de poziţie dominantă când comportamentul firmei
respective este de natură să influenţeze structura sau gradul de concurenţă pe piaţa
respectivă, chiar dacă un astfel de comportament este favorizat de o dispoziţie
legislativă naţională. Poziţia dominantă se apreciază pe ansamblul pieţei comunitare
sau pe cel puţin pe o parte substanţială a acesteia. Întinderea pieţei ia în considerare
caracteristicile produsului, produsele substituibile şi percepţia consumatorilor. Nu este
prevăzută nici o derogare ca în cazul înţelegerilor, iar sancţiunea este pronunţată de
Comisie care, pe calea deciziei, ordonă întreprinderii să pună capăt situaţiei constatate şi-
i poate aplica o amendă.
 Tratatul prezintă mai multe situaţii de abuz:
 impunerea de condiţii neechitabile (preţuri prea mari sau prea mici pentru
eliminarea unor producători concurenţi);
 limitarea producţiei, a desfacerilor sau a dezvoltării tehnice în detrimentul
consumatorului;
 aplicarea unui tratament discriminatoriu partenerilor comerciali.

3. concentrarea - nu a fost prevăzută în Tratatul de la Roma, dar Comisia a considerat

întotdeauna că aceasta poate conduce la o exploatare abuzivă a poziţiei dominante.
Reglementările din decembrie 1989 (reglementarea 4064/89 din 21 decembrie 1989)
şi din septembrie 1990 au acoperit această lacună, impunând o notificare obligatorie a
proiectelor de fuziuni şi achiziţii la Comisia Europeană; astfel, se instituie un control
preventiv al Comisiei, care poate să interzică operaţiunile de concentrare ce
prezintă o dimensiune europeană, dacă ele riscă să conducă la o poziţie
dominantă susceptibilă să obstrucţioneze în mod semnificativ concurenţa. Astfel
se permite politicii de concurenţă să intervină, la un stadiu precoce al unui proces de
concentrare, aprobând sau interzicând alianţele avute în vedere. Controlul preventiv se
aplică următoarelor tipuri de operaţiuni: fuzionare, preluare de control, creare de
entităţi comune, pornind de la un prag minim. Acest prag minim a fost modificat de
mai multe ori, ultima fiind în 2004 prin regulamentul Consiliului 139/2004.
CAZ: în Franţa, TotalFina şi Elf Aquitaine au propus o fuziune care ar fi permis noii
societăţi controlul unor pieţe ale produselor petroliere în Franţa, ceea ce ar fi antrenat
costuri mai ridicate pentru distribuitori şi pentru consumatori (noul grup ar fi reprezentat
55% din capacităţile de rafinare şi ar fi controlat depozitele de import franceze). Pentru
rezolvarea problemelor de concurenţă evidenţiate de Comisie, TotalFina şi Elf au acceptat
să cedeze către concurenţi o parte importantă a operaţiunilor vizate. Noua societate ar fi
dobândit, de exemplu, o poziţie dominantă în vânzările de carburanţi pe autostrăzi (ar fi
deţinut 2/3 numărul de benzinării de pe autostrăzi  piaţă specifică cu preţuri ridicate).
Cu scopul de a menţine o piaţă competitivă în acest sector, în interesul consumatorilor,
Comisia Europeană a obligat TotalFina şi Elf să vândă cca. 70 se benzinării din cele 214
de care dispunea, înainte de a autoriza fuziunea. De asemenea, grupul a trebuit să renunţe
la controlul depozitelor care alimentează reţeaua de oleoducte, obiectivul fiind acela de a
păstra, în aval, la nivelul vânzării cu amănuntul de carburant şi păcură, posibilitatea pentru
concurenţi de a nu fi prizonierii unui singur furnizor.
B. Reglementări referitoare la intervenţia statelor
Comisia Europeană tinde să înlăture discriminările ce pot rezulta din existenţa
monopolurilor de stat cu caracter comercial (art.37 TFUE, ex-art.31 TCE, ex.art.37 Tratat
Roma), iar "ajutoarele acordate de către state sau cu resurse de stat, sub orice formă, care
denaturează sau periclitează concurenţa" sunt considerate ca incompatibile cu piaţa internă
(art.107 TFUE, ex-art.87 TCE, ex.art.92 Tratat Roma).
Cu toate acestea există derogări pentru ajutoarele regionale şi pentru cele sectoriale.
Articolul 107 din TFUE delimitează ajutoarele publice considerate compatibile cu piaţa
internă:
 ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali;
 ajutoarele destinate remedierii unor evenimente excepţionale (calamităţi naturale,
perturbări grave ale economiei);
 ajutoarele regionale (pentru zone cu întârzieri de dezvoltare) sau pentru
dezvoltarea unor activităţi;
 ajutoarele pentru promovarea culturii şi păstrarea patrimoniului cultural;
 ajutoarele ce urmăresc realizarea unui important proiect comun la scară europeană
(de ex., Airbus, cercetare-dezvoltare, mediu înconjurător).
CAZURI
 În februarie 1998, Comisia a aprobat ajutoare în valoare totală de 1,89 milioane euro în
favoarea dezvoltării IMM din turism în regiunea Doñana în sudul Spaniei. Aceste ajutoare au
fost acordate pentru a încuraja investiţiile în noi iniţiative turistice şi pentru crearea de locuri
de muncă, contribuind astfel la dezvoltarea durabilă a unei regiuni relativ sărace a Europei,
Andaluzia.
 Datorită evenimentelor de la 11 septembrie 2001 şi a paralizării spaţiului aerian atlantic care
a urmat, guvernele europene au fost autorizate să verse companiilor lor naţionale subvenţii
având ca motiv de "circumstanţele excepţionale".

Art.108 TFUE (ex-art.88 TCE, ex-art.93 T. Roma) impune statelor membre

obligativitatea informării Comisiei cu privire la măsurile pe care acestea le au în vedere.
Acest articol încredinţează astfel Comisiei sarcina supravegherii şi aprecierii ajutoarelor de
stat, pe care guvernele trebuie să le declare. În cazul în care statul în cauză nu se conformează
deciziei în termenul stabilit, Comisia sau orice alt stat interesat poate sesiza direct Curtea
de Justiţie a UE.

La cererea unui stat membru, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate decide că

un ajutor acordat sau care urmează să fie acordat de acest stat trebuie să fie considerat
compatibil cu piaţa internă, în cazul în care o astfel de decizie este justificată de
împrejurări excepţionale.

4.3. Politica agricolă comunitară

Politica Agricolă Comună (PAC) se numără printre primele politici comune adoptate
de Uniunea Europeană, fiind fundamentată pe principiile p ieţei unice, preferinţei
comunitare (favorizarea consumului de produse originare din Uniunea Europeană) şi al
s olidarităţii financiare (măsurile comune sunt finanţate dintr-un buget comun).
Instituirea unei PAC a fost înscrisă printre prevederile Tratatului de la Roma din
1957 care a pus bazele CEE. Tratatul consacra agriculturii zece din articolele sale, de la art.38
la art.47, articole în care se defineau principiile generale ale unei politici agricole comune şi
ale cărei modalităţi precise urmau a fi elaborate în cadrul unei conferinţe a statelor membre
(art.43). În Tratatul de la Lisabona privind funcționarea UE, agricultura și pescuitul sunt
incluse în titlul III (art.38-44).
În articolul 39 al tratatului sunt definite în mod clar cele cinci obiective fundamentale
ale PAC, obiective ce au fost concepute atât în interesul producătorului cât şi al
consumatorului :
- creşterea productivităţii prin dezvoltarea progresului tehnic, asigurându-se o
dezvoltare raţională a producţiei agricole ca şi o utilizare optimă a factorilor de
producţie şi în special a forţei de muncă ;

- asigurarea unui nivel de viaţă echitabil populaţiei agricole, îndeosebi prin

creşterea venitului individual ;
- stabilizarea pieţelor produselor agricole ;
- garantarea securităţii aprovizionărilor ;
- asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatorii comunitari.
Se face precizarea că în elaborarea acestei politici se va ţine cont de :
- necesitatea de a opera în mod gradual ajustările ce se impun ;
- caracterul specific al activităţii agricole, ce decurge din structura socială din
agricultură, din disparităţile structurale şi naturale dintre regiunile agricole ;
- faptul că agricultura constituie în statele membre un sector strâns legat de
ansamblul economiei.
Articolul 40 stabileşte principiul unei organizări comune a pieţelor agricole care
poate lua una din următoarele forme :
 - reguli comune în materie de concurenţă ;
- coordonare obligatorie a diverselor reglementari naţionale de piaţă ;
- organizare europeană a pieţei.

Politica agricolă comună se decide la nivelul UE de către guvernele statelor membre şi

este pusă în aplicare de către statele membre ; competența Uniunii este partajată cu statele
membre în domeniul agriculturii și pescuitului, cu excepția conservării resurselor biologice
ale mării (în cadrul politicii comune privind pescuitul), unde UE a competențe exclusive.

În acest sens, încă de la conturarea sa ca politică europeană comună în 1962, PAC a

cunoscut o serie de reforme succesive, influenţate în principal de necesităţile agriculturii
europene, de procesele de lărgire a UE, de posibilitatea de desfacere a produselor pe piaţa
mondială.
Îmbunătăţirea calităţii produselor alimentare a fost întotdeauna unul dintre
obiectivele PAC, începând cu introducerea etichetei de calitate pentru vinuri în anii '80 şi
continuând cu extinderea ulterioară a acesteia în sectorul uleiului de măsline, al fructelor şi al
legumelor. Aceste eforturi se află în prezent în centrul politicii agricole. În toate sectoarele
PAC se depun eforturi pentru îmbunătăţirea calităţii produselor alimentare. Iată câteva
exemple:
 sisteme de identificare a bovinelor şi norme de etichetare a cărnii de vită, destinate să
permită urmărirea întregului traseu al cărnii din magazin şi până la ferma de origine;
 stimulente financiare acordate în cadrul politicii de dezvoltare rurală pentru ca
agricultorii să îmbunătăţească nivelul de calitate a produselor;
 măsuri specifice de încurajare a conversiei către agricultura ecologică.
Consumatorii şi comercianţii de produse alimentare sunt tot mai interesaţi de originea
geografică a alimentelor şi de o serie de alte caracteristici. UE recunoaşte acest lucru şi a creat
trei tipuri de „sigle de calitate”.

Pentru ca un produs să poarte sigla DOP (Denumire de Origine Protejată), trebuie să aibă
caracteristici verificate ce pot fi conferite exclusiv de terenul şi priceperea producătorilor din
regiunea de producţie cu care este asociat.
Un produs care poartă sigla IGP (Indicație Geografică Protejată) are o serie de caracteristici
sau o reputaţie specifică ce îl asociază cu o anumită zonă, iar cel puţin una din etapele
procesului de producţie este realizată în acea zonă.
Sigla Specialitate Tradiţională Garantată (STG) se foloseşte pentru produse cu proprietăţi
distincte şi care fie conţin ingrediente tradiţionale, fie sunt obţinute prin metode tradiţionale.
Protejarea acestor indicaţii referitoare la calitate prezintă avantaje deoarece:
 oferă consumatorilor o garanţie privind originea şi metodele de producţie;
 transmit mesaje comerciale eficiente cu privire la produsele cu valoare adăugată
mare;
 sprijină societăţile din zonele rurale care obţin produse de calitate prin protejarea
etichetei împotriva imitaţiilor frauduloase.
Agricultura ecologică este o metodă de producţie care conservă structura şi
fertilitatea solului, promovează un standard ridicat de bunăstare a animalelor şi evită utilizarea
produselor autorizate în agricultura convenţională, precum pesticidele sintetice, erbicidele,

îngrăşămintele chimice sau stimulatorii de creştere, cum sunt antibioticele, sau organismele
modificate genetic.
N ormele UE garantează autenticitatea produselor agricole ecologice indiferent de locul în
c are sunt produse şi asigură etichetarea exactă a acestora.

Sigla ecologică a UE a fost pusă la dispoziţia agricultorilor şi producătorilor de

produse alimentare ecologice pentru a fi utilizată în mod voluntar, iar semnificaţia ei este că:
 cel puţin 95% din ingredientele produsului au fost obţinute prin metode ecologice;
 produsul respectă normele sistemului oficial de control;
 produsul poartă numele producătorului, al prelucrătorului sau al vânzătorului,
precum şi denumirea sau codul organismului de control.
Din iulie 2010, logo-ul ecologic al UE este obligatoriu pentru toate produsele alimentare
ecologice preambalate din cadrul Uniunii Europene. Logo-ul se poate utiliza și în mod
voluntar pentru produsele ecologice care nu sunt preambalate, fabricate pe teritoriul UE, sau
pentru toate produsele ecologice importate din țări terțe.
 Dat fiind faptul că, la începutul lui 2013, mai mult de 60% din populaţia UE-27 trăia
în zonele rurale, care acoperă cca. 90% din teritoriu, politica de dezvoltare rurală reprezintă
un domeniu de o importanţă crucială.
P olitica de dezvoltare rurală pentru perioada 2007-2013 a avut la bază trei
teme, în conformitate cu cele trei axe definite în noul regulament privind dezvoltarea rurală: a
meliorarea competitivităţii în sectorul agricol; ameliorarea mediului, sprijinirea
gestionării terenurilor şi îmbunătăţirea calităţii vieţii şi diversificarea economiei în
zonele rurale.

Indiferent de reforme, politica agricolă comună este cea mai integrată dintre toate
politicile UE. Prin urmare, absoarbe o parte importantă din fondurile comunitare. Totuşi,
partea din bugetul european care îi este alocată a scăzut în timp de la 70%-75% (în anii 1970)
la cca. 43% (în perioada 2007-2013).
Cheltuielile agricole sunt finanţate de două fonduri care intră în componenţa bugetului
general al UE: Fondul European de Garantare Agricolă (FEGA), care finanţează plăţile
directe către agricultori şi măsurile de reglementare a pieţelor agricole, precum intervenţii şi
restituiri la export, în timp ce Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală
(FEADR) finanţează programele de dezvoltare rurală ale statelor membre.
Potrivit reglementărilor de bază în materie de gestionare financiară a PAC, Comisia
răspunde de gestionarea FEGA şi a FEADR. Cu toate acestea, în mod normal Comisia nu
efectuează plăţi direct către beneficiari. Conform principiului gestionării comune, această
sarcină este delegată statelor membre care acţionează, la rândul lor, prin intermediul a 85 de
agenţii de plăţi naţionale sau regionale. Înainte ca aceste agenţii de plăţi să poată solicita
fonduri de la bugetul UE, ele trebuie acreditate pe baza unor criterii stabilite de Comisie.
Printre provocările viitoare la care trebuie sa se adapteze agricultura europeană se
numără dublarea producţiei mondiale de alimente până în 2050 pentru a face faţă creşterii
populaţiei şi cererii consumatorilor de carne, ţinând cont, în acelaşi timp, de efectele
schimbărilor climatice (pierderea biodiversităţii, deteriorarea solului şi a calităţii apei).

Pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor europeni, începând din 2013

politica agricolă a UE va pune mai mult accent pe:
 metode agricole durabile
 inovare, cercetare şi difuzarea cunoştinţelor
 un sistem de sprijin mai corect în favoarea agricultorilor europeni.
 4.4. Politica regională a UE
Politica regională urmăreşte să corecteze dezechilibrele regionale astfel încât să se
asigure o repartizare mai echilibrată a populaţiei şi activităţilor economice pe ansamblul
teritoriului.
Cu toate că Tratatul de la Roma privind crearea CEE a recunoscut, în preambul, i
mportanţa problemelor regionale şi a fixat obiectivul "unei dezvoltări armonioase prin
reducerea decalajului între diferitele regiuni şi a rămânerii în urmă a celor mai puţin
favorizate", el nu a prevăzut o politică regională . Abia Actul Unic European, intrat în
vigoare la 1 iulie 1987, care a introdus în tratat un titlu intitulat "Coeziunea economică şi
socială", a furnizat o bază instituţională dezvoltării unei politici regionale (art.130A). Până în
1975 (anul în care s-a creat un fond structural special - Fondul European de Dezvoltare
Regională (FEDER), Comunitatea nu a jucat un rol activ în acest domeniu.
Din 1988, patru principii stau la baza gestiunii şi atribuirii Fondurilor structurale:

- "programarea, care înseamnă planificarea cheltuielilor pentru un anumit număr de

ani în scopul atingerii de obiective strategice (…) şi mai multă coerenţă în politica
urmată şi în proiectele finanţate"; politica de coeziune nu finanţează proiecte
individuale, ci programe naţionale multianuale aliniate la obiectivele şi priorităţile
UE.
- "parteneriatul (…) în conceperea şi punerea în practică a programelor (…) implică
o multitudine de actori ai sectorului privat, în special de pacte sociale, alături de
autorităţile regionale şi locale"; fiecare program este elaborat printr-un proces
colectiv la care participă autorităţile de la nivel local, naţional sau regional şi
european, parteneri sociali şi organizaţii ale societăţii civile. Acest parteneriat se
aplică tuturor stadiilor procesului de programare, de la concepţie, gestionare şi

implementare până la monitorizare şi evaluare. Această abordare are ca scop să

garanteze că acţiunea respectivă este adaptată la nevoile şi priorităţile regionale şi
locale.

- "concentrarea, care înseamnă că fondurile se orientează către regiuni care au cea

mai mare nevoie, şi (care) a crescut de-a lungul timpului". Acest principiu are trei
aspecte:
 Concentrarea resurselor: cea mai mare parte a resurselor puse la
dispoziţie prin fondurile structurale (81,9% pentru perioada 2007-2013,
respectiv, 70% pentru perioada 2014-2020) sunt orientate
către regiunile şi ţările cele mai sărace.
  Concentrarea efortului: efortul investiţional se concentrează pe
anumite aspecte. Pentru perioada 2014-2020 sunt vizate următoarele
priorități cheie de creștere: Cercetarea şi inovarea; Tehnologiile
informaţiei şi comunicaţiilor (TIC); Creşterea competitivităţii
întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM-uri); Sprijinirea trecerii la o
economie cu emisii reduse de carbon.

 Concentrarea cheltuielilor: la începutul fiecărei perioade de

programare, se stabileşte o finanţare anuală pentru fiecare program.
Aceste fonduri trebuie cheltuite într-un interval de doi ani de la alocare
(regula lui N+2).
- "adiţionalitatea (…), Fondurile structurale venind mai degrabă să completeze
decât să înlocuiască cheltuielile publice existente". Finanţarea oferită prin
fondurile structurale europene nu poate înlocui cheltuielile efectuate de un stat
membru, la nivel naţional.
Acestor patru principii de bază, s-ar putea adăuga regula co-finanţării naţionale a
proiectelor, care obligă statele sau regiunile beneficiare să participe la costuri. Amplitudinea
co-finanţării cerută este destul de largă deoarece poate să meargă de la 15% la 85% din suma
investită.

Conceptul de coeziune economică şi socială a fost introdus de Actul Unic European,

însă, din 1992, de la Tratatul privind Uniunea Europeană de la Maastricht (care face referiri
la coeziunea economică şi socială în preambul şi în articolele 2, 3, 123-125, 130A-130E), el a
devenit unul din cei trei piloni ai Comunităţii Europene, la fel ca şi piaţa unică şi uniunea
economică şi monetară.
 Un cadru financiar pentru o
Uniune extinsă (2007-2013)

Fondurile alocate acţiunilor regionale în perspectiva financiară pentru 2007-2013 s-au

concentrat asupra următoarelor trei obiective:
 Convergenţă (81,54%) - Scopul este acela de a ajuta ţările şi regiunile cele mai slab
dezvoltate să se alinieze mai rapid la media europeană prin îmbunătăţirea condiţiilor
 pentru creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă.
 Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă (15,95%) - Ţinta este
creşterea competitivităţii, a nivelurilor ocupării forţei de muncă şi a atractivităţii

regiunilor.
 Cooperare teritorială europeană (2,52%). Scopul este de intensificare a cooperării
transfrontaliere, transnaţionale şi inter-regionale.

Aceste obiective sunt finanţate cu fonduri specifice ale UE, care fie se adaugă la
contribuţiile existente ce provin din sectorul privat şi din partea administraţiei naţionale şi
regionale, fie stimulează investiţiile din aceste direcţii. Aceste fonduri sunt cunoscute sub
numele de fonduri structurale şi de coeziune.
 Fondul european de dezvoltare regională (FEDER), primul dintre fondurile
structurale, finanţează consolidarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, prin
reducerea disparităţilor dintre regiuni, prin sprijinirea dezvoltării structurale şi a
ajustării structurale a economiilor regionale, inclusiv în vederea reconversiei zonelor
industriale aflate în declin.
 Fondul Social European (FSE), cel de-al doilea fond structural, finanţează iniţiative
destinate formării profesionale şi creării de locuri de muncă.

Pe lângă fondurile structurale, există fondul de coeziune, folosit pentru finanţarea

proiectelor referitoare la infrastructura de transport şi la protecţia mediului înconjurător în
acele state membre ale UE în care indicele PIB pe cap de locuitor este mai mic decât 90% din
media UE.
Finanţarea provine din trei surse diferite, în funcţie de tipul de asistenţă şi de
beneficiar:
 Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) finanţează programele axate pe
 infrastructură generală, inovaţie şi investiţii.
 Fondul Social European (FSE) finanţează proiecte de formare profesională şi alte
tipuri de programe de asistenţă în domeniul ocupării şi creării de locuri de muncă.
 Fondul de Coeziune susține acțiuni din cadrul obiectivului de convergență, finanţând
proiectele care vizează protecţia mediului, infrastructura de transport şi dezvoltarea în
domeniul surselor de energie regenerabile.

Politica regională trebuie să se înscrie pe drumul trasat de Agenda de la Lisabona şi să

contribuie la promovarea creşterii economice şi a ocupării forţei de muncă prin:
 trezirea interesului investitorilor faţă de statele membre şi regiunile acestora, prin
îmbunătăţirea accesibilităţii, furnizarea de servicii de calitate şi protejarea
mediului;
 încurajarea inovaţiei, a spiritului antreprenorial şi a economiei bazate pe
cunoaştere, prin dezvoltarea tehnologiilor informaţiei şi comunicării;
 crearea de noi locuri de muncă, mai numeroase şi oferind condiţii mai bune, prin
atragerea unui număr mai mare de persoane pe piaţa muncii, îmbunătăţirea
capacităţii de adaptare a lucrătorilor şi creşterea investiţiilor în capitalul uman.

Care sunt noutățile perioadei 2014-2020 pentru politica regională a UE?

 Accent mai puternic pe rezultate: ținte mai clare și măsurabile pentru un grad
sporit de răspundere.
 Simplificare: același set de norme pentru cinci fonduri.
 Condiții: introducerea unor precondiții specifice anterior canalizării fondurilor.
 Consolidarea dimensiunii urbane și combaterea excluziunii sociale: o sumă
minimă din FEDR alocată pentru proiectele integrate la nivelul orașelor și din
FSE pentru susținerea comunităților marginalizate.
 Conexiune cu reforma economică: Comisia poate suspenda finanțarea unui
stat membru care nu respectă normele economice ale UE.

Care sunt prioritățile politicii de coeziune?

Politica de coeziune are 11 obiective tematice destinate creșterii pentru perioada
2014-2020:
1. Consolidarea cercetării, dezvoltării tehnologice și inovării.
2. Îmbunătățirea accesului la tehnologiile informației și comunicațiilor, precum și
îmbunătățirea utilizării și calității acestora.
3. Sporirea competitivității IMM-urilor.
4. Sprijinirea trecerii la o economie cu emisii reduse de carbon.
5. Promovarea adaptării la schimbările climatice, precum și a prevenirii și gestionării
riscurilor.
6. Conservarea și protejarea mediului și promovarea eficienței resurselor.
7. Promovarea unui transport durabil și îmbunătățirea infrastructurilor rețelelor.
8. Promovarea sustenabilității și calității locurilor de muncă și sprijinirea mobilității
lucrătorilor.
9. Promovarea incluziunii sociale, combaterea sărăciei și a oricărei forme de
discriminare.
10. Efectuarea de investiții în domeniul educației, al instruirii și al învățării pe tot
parcursul vieții.
11. Îmbunătățirea eficienței administrației publice.

 Investițiile din FEDR vor sprijini toate cele 11 obiective, însă obiectivele 1-4
sunt principalele priorități de investiții.
 Principalele priorități ale FSE sunt obiectivele 8-11, cu toate că fondul sprijină,
de asemenea, obiectivele 1-4.
 Fondul de coeziune sprijină obiectivele 4-7 și 11.

Bugetul propus de Uniunea Europeană pentru perioada 2014 - 2020 este de 1025 miliarde
euro, din care:
 376 miliarde euro sunt alocați pentru instrumentele politicii de coeziune,
 40 miliarde euro pentru facilitatea Conectarea Europei care finanțează
proiectele transfrontaliere de energie, transport și tehnologia informației,
 iar 649 miliarde merg către politica de agricultură, cercetare, externe etc.
 5.Extinderea UE către ţările din Europa
Centrală şi de Est. Aderarea României la
UE

5.1. Extinderea UE : condiții, valuri de extindere

Uniunea Europeană de astăzi, cu 28 de state membre şi o populaţie de peste 500 de

milioane de locuitori este rezultatul unui proces de integrare şi extindere de peste jumătate de
secol, aflat în continuă evoluţie.
UE a primit deja noi state membre în sânul ei, acestea aderând în valuri succesive. De
asemenea, a creat o piaţă unică şi o monedă unică şi şi-a extins responsabilităţile de la politica
economică şi socială până la politica externă şi de securitate. Cu fiecare extindere, s-a îmbogăţit
şi diversitatea culturală şi lingvistică, marca distinctivă a Uniunii Europene.

Procesul de extindere
Extinderile precedente au arătat cât de bine funcţionează procesul de integrare al
Uniunii Europene. Însă, deseori, o schimbare majoră este o cauză de îngrijorare, cum s-a
întâmplat şi în cazul valului de extindere din 2004.
Pentru a răspunde acestor preocupări, în iunie 2006, liderii UE au convenit că viitoarele v
aluri de extindere vor lua în considerare capacitatea de absorbţie a Uniunii, fără ca acest
lucru să reprezinte o condiţie prealabilă pentru aderare.

Etapele extinderii UE
În 1951, şase ţări – Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda – au
întemeiat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi, ulterior, în 1957, Comunitatea
Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.
Au urmat mai multe valuri de extindere succesive:
1973 – Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit
1981 – Grecia
1986 – Spania şi Portugalia
1995 – Austria, Finlanda şi Suedia
2004 – Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia
şi Slovacia. A fost o extindere istorică, o reunificare a Europei după zeci de ani de separare.
La 1 ianuarie 2007, au aderat România şi Bulgaria, iar la 1 iulie 2013 Croația.

Condiţiile de aderare
În conformitate cu articolul 49 din Tratatul de la Maastricht - 1992 (actualul art. 49 din
Tratatul de la Lisabona), orice stat european care respectă principiile libertăţii, democraţiei,
respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale statului de drept
poate solicita să devină membru al Uniunii.
Consiliul European de la Copenhaga din 1993 a adus clarificări suplimentare, şefii
de guvern ai statelor membre s tabilind condiţiile de bază care trebuie îndeplinite pentru a
putea adera la UE. Până în momentul aderării, noile state membre trebuie să dispună de:
 instituţii stabile care garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului şi
respectarea şi protecţia minorităţilor;
 economie de piaţă funcţională şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi
forţelor pieţei din cadrul Uniunii;
  capacitatea de a prelua obligaţiile de membru, inclusiv sprijinirea obiectivelor Uniunii.
Trebuie să aibă o administraţie publică capabilă să aplice şi să administreze legislaţia
UE în mod concret.

Viitoarele extinderi
Procesul de aderare cuprinde 3 etape (toate trebuie aprobate de statele membre):
1. ţării în cauză i se oferă perspectiva aderării;
2. ţara în cauză devine oficial candidată la aderare;
3. ţara candidată demarează negocierile oficiale de aderare, proces care implică, în mod
normal, reformele necesare adoptării legislaţiei UE în vigoare.
Odată negocierile şi reformele aferente încheiate, ţara poate adera la UE, cu acordul
tuturor statelor membre.
În prezent, UE oferă perspectiva aderării la UE pentru următoarele țări : Albania,
Bosnia şi Herţegovina, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru, Serbia, Kosovo
(în virtutea rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite) şi
Turcia. Aderarea va fi posibilă numai dacă sunt satisfăcute toate criteriile necesare.
Cinci dintre acestea au primit statutul de ţări candidate: Turcia, Serbia, Fosta
Republică Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru şi Albania.
Negocierile de aderare cu Turcia au început la 3 octombrie 2005. Republica
Iugoslavă a Macedoniei13 a devenit ţară candidată în decembrie 2005, iar în octombrie 2009
Comisia Europeană a recomandat începerea negocierilor de aderare, însă acestea nu au
demarat încă.
Muntenegru a devenit stat candidat în decembrie 2010, iar negocierile de aderare au
fost deschise la 29 iunie 2012. Serbia a obţinut statutul de stat candidat la 2 martie 2012; la
17 decembrie 2013 Consiliul a adoptat cadrul de negocieri cu Serbia, iar la 21 ianuarie 2014 a
avut loc prima conferință interguvernamentală cu Serbia marcând debutul formal al
negocierilor de aderare. Albania a înaintat formal o cerere de aderare la UE pe 24 aprilie
2009, obținând din din partea Consiliului la 27 iunie 2014 statutul de țară candidată la aderare
ca o recunoaștere a eforturilor sale de reformă și a progreselor înregistrate în îndeplinirea
condiționalității prevăzute.

O mențiune specială trebuie făcută în ceea ce privește Islanda. Consiliul European din
17 iunie 2010 a decis începerea negocierilor de aderare cu Islanda, însă guvernul islandez
a anunțat în 12 martie 2015 Președinția letonă a UE printr-o scrisoare scrisă faptul că
interesele sale sunt "mai bine deservite în afara UE" și a solicitat ca ”Islanda să nu fie
considerată ca o țară candidată la aderarea la UE”. De la primirea scrisorii negocierile
de aderare au fost suspendate oficial pentru o perioada de doi ani.(de altfel, încă din 24
februarie 2014, situația aderării Islandei la UE era pusă sub semnul întrebării, întrucât
guvernul de centru-dreapta, format din două partide eurosceptice, anunţase că va susţine
un proiect de lege în faţa parlamentului pentru retragerea acestei candidaturi.

Croaţia este stat membru al UE din iulie 2013. Negocierile de aderare au debutat la
3 octombrie 2005 şi s-au finalizat la 30 iunie 2011. Tratatul de Aderare a Croaţiei la UE a fost
semnat la Bruxelles, la data de 9 decembrie 2011. Aderarea efectivă a fost prevăzută pentru 1
iulie 2013, după finalizarea procedurilor naţionale de ratificare a Tratatului de Aderare de
către toate statele membre şi Croaţia.
Celelalte ţ ări din Balcanii de Vest sunt considerate ţări potenţial candidate, cu
perspectiva de a deveni state membre ale UE, de îndată ce vor fi pregătite. Bosnia şi
Herţegovina şi-a prezentat solicitarea pentru a obţine statutul de candidat la UE la 15
februarie 2016.
Poziţia României: România sprijină o politică a „uşilor deschise” pentru statele care
au voinţa şi capacitatea de a îndeplini criteriile presupuse de extinderea UE.
Procesul de stabilizare și asociere este un proces stabilit de UE cu toate ţările din
Balcanii de Vest care are drept obiectiv apropierea progresivă a acestora de UE. Datorită
acestui proces, aceste ţări se bucură deja de acces liber la piaţa unică a UE pentru aproape
toate exporturile lor, precum şi de sprijin financiar din partea UE pentru eforturile depuse în
direcţia realizării reformelor. Piesa centrală a procesului constă în încheierea unui acord de s
tabilizare şi asociere, o relaţie contractuală care stabileşte drepturi şi obligaţii reciproce.
Acordurile de stabilizare şi asociere se concentrează asupra respectării principiilor
democratice esenţiale şi a elementelor centrale ale pieţei unice europene.

5.2. Aderarea României la UE

România a devenit stat membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, conform
calendarului stabilit, încheind astfel un proces care a început la mijlocul anilor ’90.
România a început drumul său către Uniunea Europeană la 1 februarie 1993, dată la care a
fost semnat Acordul de Asociere a României la Uniunea Europeană, document intrat
integral în vigoare doi ani mai târziu. România depunea oficial cererea de aderare la Uniune
în iunie 1995, iar în decembrie 1999, Consiliul European decidea deschiderea negocierilor de
aderare cu România, alături de alte şase state. Oficial, negocierile au fost deschise la 15
februarie 2000.
Evoluţia negocierilor de aderare la UE
În 2000 (pe durata Preşedinţiilor portugheză şi franceză) au fost deschise 9 capitole şi
închise 6 capitole: 16 – Întreprinderi mici şi mijlocii; 17 – Ştiinţă şi cercetare; 18-
Educaţie, formare profesională şi tineret; 26 – Relaţii externe; 27 – Politica externă şi
de securitate comună; 12 – Statistică.
În 2001 (pe durata Preşedinţiilor suedeză şi belgiană) au fost deschise 8 capitole şi
închise 3 capitole: 8 – Pescuit; 23 – Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii; 5 – Dreptul
societăţilor comerciale.
În 2002 (pe durata Preşedinţiilor spaniolă şi daneză) au fost deschise ultimele 13
capitole şi închise 7 capitole : 11 – Uniunea Economică şi Monetară; 13 – Politici
sociale şi ocuparea forţei de muncă; 15 – Politica industrială; 19 – Telecomunicaţii şi
tehnologia informaţiilor; 20 – Cultură şi audiovizual; 25 – Uniune vamală; 30 –
Instituţii.
În 2003 (pe durata Preşedinţiilor greacă şi italiană) au fost închise 6 capitole: 1 –
Libera circulaţie a mărfurilor; 2 – Libera circulaţie a persoanelor; 4 – Libera circulaţie
a capitalului; 9 – Transporturi; 10 – Impozitare; 28 – Control financiar.
În 2004 (pe durata Preşedinţiilor irlandeză şi olandeză) au fost închise ultimele 9
capitole : 3 – Libera circulaţie a serviciilor; 6 – Politica în domeniul concurenţei; 7 –
 Agricultură; 14 – Energie; 21 – Politica regională; 22 – Mediu; 24 – Justiţie şi Afaceri
Interne; 29 – Dispoziţii financiare şi bugetare; 31 – Diverse.
Negocierile de aderare au fost încheiate la nivel tehnic în cadrul Conferinţei de
Aderare la nivel ministerial din 14 decembrie 2004, decizie confirmată de Consiliul European
de la Bruxelles din 16-17 decembrie din acelaşi an. În acelaşi timp, Consiliul a reafirmat şi
calendarul de aderare:
aprilie 2005 - semnarea Tratatului de Aderare;
1 ianuarie 2007 - aderarea efectivă.
În perioada 1998-2006, Comisia Europeană a prezentat anual documente de evaluare
privind parcursul european al României, aceste documente fiind de două tipuri: rapoarte p
rivind stadiul pregătirilor în vederea aderării şi, respectiv, după semnarea Tratatului de
Aderare, rapoarte comprehensive de monitorizare în care era prezentat stadiul îndeplinirii
angajamentelor asumate de România în negocierile de aderare.
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, România a
intrat într-o nouă etapă care presupune pregătirea şi adoptarea măsurilor necesare e
liminării controalelor la frontierele interne, în vederea aderării la Spaţiul Schengen.
Eliminarea controalelor la frontierele interne ale Uniunii Europene este cel mai vizibil şi mai
important efect al procesului de integrare europeană.
Ca măsuri organizatorice, la nivelul Guvernului României a fost elaborat Planul de
Acţiune Schengen, în vederea transpunerii şi implementării prevederilor comunitare,
completat de Strategia naţională pentru manangementul integrat al Frontierei de Stat
pentru perioada 2010-2012.

Pentru România, prima etapă a aderării a fost semnarea împreună cu Republica

Bulgaria, în ianuarie 2008, a Declaraţiei Comune privind aderarea la spaţiul Schengen la data
de 30 martie 2011.
Cea de a doua etapă a constat în prezentarea răspunsurilor la Chestionarul de Evaluare
Schengen, în cadrul Grupului de Evaluare Schengen al Consiliului UE.
Ultima etapă constă în evaluarea celor şapte domenii de interes: cooperare
poliţieneasca, protecţia datelor, consulate, frontiere maritime, frontiere aeriene, frontiere
terestre, SIS/SIRENE.
Pentru sprijinirea României şi Bulgariei în perioada dintre data aderării şi sfârşitul
anului 2009, a fost constituit instrumentul financiar Facilitatea Schengen destinat finanţării
acţiunilor la noile frontiere ale UE, pentru punerea în aplicare a acquis-ului Schengen şi a
controlului la frontiere (în conformitate cu Art.32, Tratatul de Aderare: PROTOCOL).
 Finalizarea de către România a măsurilor complementare şi revenirea la subiectul
extinderii Schengen la Consiliul JAI din martie 2013 au fost cuprinse în declaraţia la
minuta Consiliului European din 13-14 decembrie 2012.
 6. Provocări actuale pentru UE
În prezent UE este confruntată cu o serie de provocări interne și externe fără precedent
care necesită o abordare comună a tuturor statelor membre, bazată pe „elementele esenţiale”,
adică exact pe acele politici care au adus valoare adăugată pentru UE şi cetăţenii săi. Un
recent raport al Economist Intelligence Unit (EIU) intitulat „Europa, forţată până la limită"
arată problemele critice cu care se confruntă continentul european şi identifică şapte factori
majori care zguduie din temelii economia şi stabilitatea politică a Uniunii Europeane. Între
aceștia documentul EIU vorbeşte despre ”Brexit”, dar și despre criza refugiaţilor – ca fiind
cea mai acută de după cel de-al Doilea Război Mondial.

6.1. „Brexit” sau ieșirea Marii Britanii din Uniunea

Europeană
Premierul britanic, David Cameron, a prezentat, în noiembrie 2015, într-o scrisoare
trimisă preşedintelui Consiliului European, Donald Tusk, patru propuneri pentru reforma UE,
propuneri care au vizat guvernanţa economică, competitivitatea, suveranitatea şi imigraţia și
care reprezintă, totodată, condiţii pentru rămânerea Marii Britanii ca membru al UE.
Ieșirea Marii Britanii din structura UE este în prim-planul dezbaterilor economice și
politice la nivel european, specialiștii încercând sa cuantifice efectele separării atât pentru
Marea Britanie, cât și pentru UE. În ceea ce privește situația Marii Britanii au existat scenarii
pesimiste care au adus în discuție chiar sfârșitul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de
Nord având în vedere că Scoția și Irlanda de Nord au votat pentru a rămâne în Uniunea
Europeană, în timp ce majoritatea englezilor au votat pentru ieșirea din UE. Această scindare
a populației din Regat ar putea duce la ruperea acestuia. Cât despre UE, brexitul va afecta
Uniunea, deja slăbită de neînțelegerile asupra migrației și de viitorul zonei euro, însemnând
practic despărțirea UE de a doua mare economie a sa, de una dintre primele două puteri
militare și, de departe, de cel mai bogat oraș al său, Londra16.
Negocierile oficiale dintre Londra şi Bruxelles privind ieşirea Marii Britanii din UE au
început după alegerile anticipate care au avut loc în această ţară pe 8 iunie 2017., respectiv la
19 iunie 2017. Președintele Consiliului European, DonaldTusk a reafirmat că blocul doreşte o
„viitoare relaţie puternică” cu vecinul său, dar a avertizat că „înainte de a discuta despre viitor
trebuie reglementat trecutul”, reiterându-se astfel o poziție anterioară conform căreia
negocierile privind un acord comercial între Marea Britanie și UE vor avea loc abia după
Brexit17. Schema procesului de ieșire a Marii Britanii din UE este redată mai jos:
 Negociatorii britanic (David Davis) și european (Michel Barnier) au convenit ca
negocierile Brexitului să se concentreze - până în octombrie 2017 asupra drepturilor
cetățenilor, un acord financiar și alte probleme legate de acest ”divorț”; de asemenea, s-a
stabilit ca un dialog distinct să fie purtat cu privire la Irlanda de Nord. Limbile de lucru ale
negocierilor sunt engleza și franceza, iar intrerpretări vor fi furnizate de Comisia Europeană
(CE), ambele părți dorindu-și transparența.
Echipele de negociatori trebuie sa ia decizii care vor influenta viețile a milioane de
oameni de pe întreg continentul. Michel Barnier, negociator șef din partea UE a declarat:
“Obiectivul nostru este clar. Trebuie să abordăm în primul rând chestiunile pe care Brexitul
le lasă “în aer”, în primul rând legate de cetățeni, de beneficiarii programelor UE și legate
de granițe, mai ales cea cu Irlanda”; iar cel al Marii Britanii, David Davis că: „Acum începe
munca grea. Trebuie să obținem un acord care să funcționeze pentru toate parțile Marii
Britanii, care ne va permite să devenim cu adevărat o Mare Britanie globală”.

Michel Barnier, negociatorul-şef al UE pentru Brexit, a considerat că textul convenit

în decembrie 2017 de Marea Britanie şi UE ar putea constitui baza acordului final privind
ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, deoarece au fost înregistrate "progrese reale" în
ceea ce priveşte drepturile cetăţenilor, frontiera irlandeză şi înţelegerea financiară, declarând
totodată că versiunea finală privind retragerea Marii Britanii din UE ar trebui să fie
disponibilă până în luna octombrie a anului 2018.
La 25 noiembrie 2018, liderii UE27 și premierul britanic Theresa May au ajuns la un
consens politic privind Acordul de retragere al Marii Britanii din UE (Withdrawal
Agreement), în conformitate cu articolul 50 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Acordul
este însoțit de o declarație politică comună (Political declaration setting out the framework
for the future relationship between the European Union and the United Kingdom) care
prezintă un cadru ambițios pentru relațiile viitoare UE-UK.
Pentru a intra în vigoare, Acordul trebuie ratificat de către Parlamentul britanic și
aprobat de către Parlamentul European înainte de 29 martie 2019.
Negocierile s-au desfășurat pe parcursul a 17 luni, în două etape (iunie-decembrie
2017 și ianuarie-noiembrie 2018). În prima etapă discuțiile s-au concentrat în principal pe trei
teme prioritare (drepturile cetățenilor, decontul financiar și situația frontierei cu
Irlanda)¸urmând ca în cea de-a doua etapă să se negocieze alte aspecte legate de separare și
cadrul general al relațiilor viitoare UE-UK.
 Acordul de retragere
Documentul stabilește condițiile retragerii Marii Britanii din Uniunea Europeană și
asigură, totodată, premisele unei ieșiri ordonate și predictibile care va oferi certitudine juridică
cetățenilor și mediului de afaceri, odată ce tratatele Uniunii Europene și legislația subsecventă
vor înceta să se aplice pe teritoriul Marii Britanii.
Acordului de retragere are 585 de pagini, fiind structurat în 6 secțiuni: prevederi
comune, drepturile cetățenilor, alte aspecte care țin de separare, perioada de tranziție , aspecte
financiare, prevederi instituționale și finale. Totodată, documentul include 3 Protocoale
(privind Irlanda, Cipru, Gibraltar), precum și o serie de anexe.

Acordul prevede și o perioadă de tranziție de 21 de luni (până la 31 decembrie

2020). Pe parcursul acesteia, Marea Britanie va respecta în continuare acquis-ul european,
inclusiv Politica Comercială a UE.
Acordul dintre Marea Britanie și UE privind drepturile cetățenilor conține
următoarele prevederi21:
1. Cetățenii europeni care au reședința legală în Marea Britanie sau care se vor
stabili în această țară până la sfârșitul perioadei de tranziție (31 decembrie 2020) vor
putea continua să locuiască în Marea Britanie și să beneficieze de drepturile conferite de
legislația europeană, în baza obținerii unui nou statut (settled status). Cererile trebuie
depuse în termen de cel mult 6 luni de la încheierea perioadei de tranziție (30 iunie 2021).
1.1 Cetățenii UE care au avut reședința legală fără întrerupere timp de 5 ani pe
teritoriul Marii Britanii vor putea solicita un drept de ședere pe termen
nedeterminat, respectiv statutul de rezident permanent (settled status).
1.2 Cetățenii UE care nu au acumulat 5 ani de reședință legală vor putea solicita un
drept de ședere temporar, respectiv un permis de reședință temporară (pre-settled
status). Aceștia vor putea să rămână în Marea Britanie și să se bucure de aceleași
drepturi până la acumularea celor 5 ani necesari pentru dobândirea statului de rezident
permanent. După îndeplinirea acestei condiții, aceștia vor trebui să depună o nouă
cerere în vederea obținerii statutului de rezident permanent (settled status).
2. Noul statut va fi acordat pe perioadă nedeterminată, cu condiția ca deținătorii
statutului să nu lipsească din Marea Britanie o perioadă mai lungă de 5 ani consecutivi.
3. Membrii de familie ai cetățenilor UE care locuiesc deja sau se alătură acestora în
Marea Britanie până la finalul perioadei de tranziție vor putea, de asemenea, să solicite
statutul de rezident permanent, în aceleași condiții. După finalul perioadei de tranziție,
membrii apropiați de familie (soți, parteneri civili, părinți și bunici aflați în întreținere, copii
aflați în întreținere) vor putea să se alăture cetățenilor UE și vor putea beneficia de aceleași
drepturi, dacă relația de familie exista la data de 31 decembrie 2020. Statutul membrilor
viitori de familie se află pe agenda negocierilor privind relația viitoare UE-UK.

4. Cetățenii UE din Marea Britanie care dețin deja un permis de ședere

permanentă trebuie să solicite preschimbarea (gratuită) a acestuia într-un nou document
care să ateste deținerea noului statut special (settled status).
5. Uniunea Europeană și Marea Britanie au ajuns la un acord
privind continuarea aplicării tuturor principiilor de coordonare a sistemelor de
securitate socială pe toată durata vieții beneficiarilor Acordului de retragere, în conformitate
cu Regulamentul nr. 883/2004 și 987/2009 (totalizarea perioadelor de asigurare, exportul
prestațiilor familiale pe toată durata vieții persoanelor, agregarea pensiilor etc.).
6. Toate calificările profesionale obținute sau în curs de obținere înainte de
sfârșitul perioadei de tranziție (31 decembrie 2020) vor fi recunoscute de către cele două părți.
Negocierile cu privire la statutul cetățenilor UE/români care vor dori să se
stabilească în Marea Britanie după 31 decembrie 2020 fac obiectul unui viitor acord
privind relațiile viitoare UE-UK și vor începe efectiv după data retragerii Marii Britanii din
UE.
Alte prevederi ale acordului dintre Marea Britanie și UE 22:
Obligațiile financiare
Marea Britanie va îndeplini toate obligațiile financiare asumate ca membru comunitar,
chiar dacă acestea se extind după Brexit. Nu s-a stabilit o sumă exactă, doar metoda de calcul.
Guvernul britanic estimează un total de 35 până la 39 de miliarde de lire (40,2 până la 44,8
miliarde de euro). Până în 2020, Marea Britanie va mai beneficia de planurile financiare
comunitare, dar ulterior benefciile vor fi sistate, chiar dacă faza de tranziție va fi prelungită.
Statutul special al Irlandei de Nord
Granița dintre provincia britanică Irlanda de Nord și statul comunitar Irlanda este cea
mai complicată chestiune a Brexitului. Acordul de pace de la Belfast din 10 aprilie 1998 (din
Vinerea Mare), prin care s-a pus capăt sângerosului conflict dintre naționaliștii catolici și
protestanții nord-iralndezi, se bazează pe granițe fără control. Brexitul implică reintroducerea
controalelor persoanelor și mărfurilor la graniță, pe care ambele tabere doreau să le evite.
Cele două tabere promit să depună "toate eforturile" pentru a obține un Acord
Comercial, cu șase luni înainte de finalul perioadei de tranziție. Dacă nu au succes, atunci faza
de tranziție poate fi prelungită sau se apelează la un "Backstop", o clauză de salvgardare, prin
care Marea Britanie rămâne în Uniunea Vamală cu UE. Irlanda de Nord ar beneficia de
prevederile pieței interne comunitare, ceea ce ar exclude controlale vamale.

6.2.Criza imigranților din Europa

Pentru actualul executiv european (2014-2019), gestionarea eficientă la nivelul
Uniunii a domeniului migraţiei şi azilului reprezintă un obiectiv prioritar. La preluarea
mandatului de Preşedinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker a anunţat migraţia şi
problematica refugiaţilor ca fiind una din cele 10 priorităţi ale programului politic al Comisiei
Europene şi intenţia de a elabora o nouă politică a UE în aceste domenii23.
Gestionarea migraţiei reprezintă un aspect pe cât de complex, pe atât de delicat,
deoarece include o dimensiune internă, care derivă din responsabilitatea comună a statelor
membre, dar şi o dimensiune externă, gestionată în cooperare cu ţările din afara UE, ţări de
tranzit şi de origine a imigranţilor. Comisia Europeană a adoptat la 13 mai 2015, o nouă
Agendă Europeană pentru Migraţie, care include atât priorități pe termen scurt, cât și
priorități pe termen mediu și lung. Agenda propune patru direcţii majore de acţiune:
 reducerea factorilor care încurajează migraţia ilegală, cu accent pe abordarea
cauzelor fundamentale ale migraţiei ilegale din ţările terţe şi o mai bună aplicare a
politicilor de returnare;
 salvarea vieţilor şi securizarea graniţelor externe printr-o mai bună gestionare a
graniţei externe şi îmbunătăţirea eficienţei procedurilor la frontieră;
 consolidarea politicii comune de migraţie şi azil;
 dezvoltarea unei noi politici de migraţie legală, având în vedere viitoarele
provocări demografice cu care se va confrunta UE.
Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi al Naţiunilor Unite a confirmat pe 30 decembrie
2015 că mai mult de un milion de refugiaţi şi imigranţi au ajuns pe continent în 2015,
comparativ cu doar 219.000 care au venit în 2014. Marea majoritate a acestor imigranți au
sosit pe mare, dar unii au ales și calea terestră, în principal prin Turcia și Albania. Cel mai
important factor al migrației continuă să fie de departe conflictul din Siria; însă și violențele
care au loc în Afganistan și Irak, abuzurile din Eritreea și sărăcia din Kosovo, îi determină pe
oameni să caute să înceapă o nouă viață în altă parte.
ANEXE (sursa: www.europa.eu)